Aripi, Aprilynne Pike

1-5
Capitolul 1

         Pantofii lui Laurel clămpăneau în ritm vesel în ciudat proastei ei dispoziții. Elevii o priveau cu ochi curioși în timp ce mergea pe holurile liceului Del Notre.

   Nu există nimic mai rău decât să te afli tocmai în locul unde nu vrei să fii. Învățatul la domiciliu funcționase perfect pentru Laurel în ultimii 10 ani; nu vedea niciun motiv pentru care acest lucru trebuia să se schimbe. Însă părinții ei erau hotărâți să facă totul așa cum trebuie pentru singurul lor copil.

   Când avea 5 ani, lucrul ăsta însemna să învețe acasă, într-un orășel. Se pare că, acum, că avea 15 ani, lucrul acesta însemna să meargă la o școală de stat într-un oraș care era doar o idee mai puțin minuscul.

   După ce-și mai verifică o dată orarul, Laurel găsi laboratorul de biologie și se grăbi să prindă un loc la geam. Dacă tot era obligată să stea înăuntru, atunci măcar voia să vadă afară.
   Restul clasei se umplu încet. Un băiat zâmbi în direcția ei în timp ce se îndrepta spre partea din față a clasei, iar ea încercă să-i răspundă cu un zâmbet forțat. Speră ca el să nu creadă că se strâmbase.
   Un bărbat înalt și slab se prezentă ca fiind domnul James și începu să împartă manualele. Laurel se apucă imediat să-l frunzărească pe al ei. Primele pagini erau cât se poate de clasice - clasificările plantelor și ale animalelor, lucruri pe care le știa deja - apoi cartea începea să intre în anatomia de bază a omului.
   Deși lucrurile i se păreau cunoscute, mama ei era, în mod cert, mai degrabă botanist decât biolog, așa că Laurel era sigură că era măcar cu puțin în urmă față de restul clasei. Pe la pagina 80, textul începu să semene cu o limbă străină. Laurel bombăni pe sub mustață. Avea să fie un semestru tare lungă.
   În timp ce domnul James făcea prezența, Laurel recunoscu vreo câteva nume din primele ore avute în dimineața aceea, însă avea să treacă mult timp până să reușească să asocieze măcar jumătate dintre ele cu fețele care o înconjurau. Se simțea pierdută în mijlocul mării de copii necunoscuți.

   Mama ei o asigurase că fiecare boboc avea să se simtă la fel - la urma urmei, era prima zi de liceu și pentru ei - însă nimeni altcineva nu mai părea pierdut sau speriat. Poate că, după ani de zile de mers la o școală de stat, te obișnuiai să te simți pierdut și speriat.

   Se făcu liniște în clasă, iar Laurel coborî brusc cu picioarele pe pământ când profesorul îi repetă numele.

   - Prezent, spuse ea repede.

   Se auziră chicoteli înăbușite în clasă, iar Laurel se lăsă să alunece puțin în banca sa, așteptând ca profesorul să continue să strige catalogul.

   Dar lucrul acesta nu se întâmplă.

   - Laurel Sewell? întebă domnul James. Ești fiica lui Jacob Sewell?

   - Nu, pe tatăl meu îl cheamă Mark. De-abia ne-am mutat aici.

   Se foi în timp ce domnul James o studie pe deasupra ochelarilor, apoi, într-un final, acesta trecu la următorul nume.

   Laurel răsuflă ușurată și scoase caietul, încercând să atragă cât mai puțin posibil atenția asupra ei.

   Încercă să se concentreze în timp ce profesorul explica materia pentru semestrul acela, însă era distrasă de ceilalți elevi. Îi privea cu atenție, străduindu-se să rețină caracteristici care să-i deosebească. Se tot uita fără să vrea în dreptul băiatului care-i zâmbise mai devreme și fu nevoită să-și înăbușe un zâmbet larg atunci când observă că și el trăgea cu ochiul la ea.

   Când domnul James le dădu liber în pauza de prânz, Laurel își băgă recunoscătoare cartea în geantă.

   - Salut.

   Ridică privirea. Era băiatul care o tot privise. Primul lucru care-i atrase atenția la el au fost ochii. Erau un de albastru-deschis care contrasta cu nuanța măslinie a tenului său. Culoarea părea neobișnuită, dar nu în sensul rău al cuvântului. Oarecum exotic. Părul lui de un șaten-deschis, ușor ondulat și destul de lung îi aluneca pe frunte într-o curbă delicată.

   - Tu ești Laurel, corect?

   Dedesubtul ochilor lui regăseai un zâmbet cald, dar relaxat, care dezvelea niște dinți foarte drepți.

   Probabil că a purtat aparat dentar, gândi Laurel în timp ce își trecu fără să vrea limba peste proprii ei dinți, destul de drepți și ei. Din fericire pentru ea, îi avea așa de la natură.

   - Mda.

   Vocea i se opri în gât și tuși, simțindu-se ca o idioată.

   - Eu sunt David. David Lawson. Voiam... voiam să te salut. Și ce să zic, bine ai venit în Crescent City!

   Laurel schiță un zâmbet forțat.

   - Mersi, spuse ea.

   - Vrei să stai cu mine și cu prietenii mei la prânz?

   Părea drăguț, însă ea se săturase să stea înăuntru.

   - Sincer, mă gândeam să-mi caut un loc afară.

   Făcu o pauză.

   - Mersi, oricum.

   - Sună bine afară. Vrei să vin cu tine?

   - Pe bune?

   - Sigur. Am pachetul de prânz în rucsac, deci sunt pregătit. Și, în plus, spuse el ridicându-și rucsacul pe un umăr, n-ar trebui să stai singură în prima ta zi.

   - Mersi, spuse ea după o ușoară ezitare. Mi-ar face plăcere.

   Ieșiră pe terenul din spate și găsiră un loc cu iarbă care nu era prea umedă. Laurel își întinse geaca pe jos și se așeză pe ea; David rămase îmbrăcat.

   - Nu ți-e frig? întrebă el, uitându-se neîncrezător la pantalonii ei scurți de blugi și la bluza fără mâneci.

   Își scoase pantofii și-și îngropă degetele în iarba deasă.

   - Nu mi se face frig prea des, cel puțin, nu aici. Dacă mergem undeva unde ninge, atunci sunt vai de capul meu. Dar vremea asta e perfectă pentru mine.

   Zâmbi stângaci.

   - Mama mea îmi spune în glumă că am sânge rece.

   - Norocoaso. Eu m-am mutat aici din L.A. cam acum 5 ani, și tot nu m-am obișnuit cu temperatura.

   - Nu e chiar așa de frig.

   - De acord, spuse David zâmbind, dar nici cald nu poți să spui că e. După primul nostru an petrecut aici, m-am uitat peste arhiva meteo; știai că diferența dintre temperatura medie în iulie și cea din decembrie este de doar 14 grade? Asta chiar că-i aiurea de tot.

   David scoase un sendviș și niște cartofi prăjiți; Laurel scoase o cutie de Sprite și o caserolă cu o salată mixtă.

   Rămaseră în liniște, în timp ce David își mânca sendvișul, iar Laurel își tot înțepa salata cu furculița.

   - Mama mi-a pus o prăjitură în plus, spuse David rupând tăcerea. O vrei tu?

   Scoase o prăjitură frumoasă cu glazură albastră.

   - E făcută în casă.

   - Nu, mersi.

   David se uită cu inima îndoită la salata ei și, apoi, la prăjitură.

   - Oh, OK.

   Laurel își dădu seama ce credea David și oftă. Oare de ce asta era prima concluzie pe care să grăbea toată lumea s-o tragă? În mod sigur nu era singura persoană din lume căreia îi plăceau, pur și simplu, legumele. Laurel bătu cu o unghie în cutia de Sprite.

   - Nu e dietetic.

   - N-am vrut să...

   - Sunt vegetariană, îl întrerupse Laurel. Destul de strictă, de fapt.

   - Oh, serios?

   Ea dădu din cap, după care râse forțat.

   - Nu poți spune vreodată c-ai mâncat prea multe legume, corect?

   - Presupun că nu.

   Când tăcerea a început să fie stânjenitoare, David își drese glasul și întrebă:

   - Și, când v-ați mutat aici?

   - În mai.

   - Uau, deci ai fost aici toată vara? Nu te-am văzut prin preajmă.

   Laurel ridică din umeri.

   - Am lucrat mult la magazinul tatălui meu. E proprietarul librăriei din centru.

   - Serios? întrebă Badiv. Am intrat acolo săptămâna trecută. E un magazin super. Totuși, nu-mi aduc aminte să te fi văzut acolo.

   - Asta e vina mamei mele. M-a târât toată săptămâna prin oraș să cumpărăm rechizite.

   David râse.

   - N-am mai făcut asta de un car de ani. Cred că de prin școala primară.

   - Acesta este primul an când nu învăț la domiciliu, așa că mama este convinsă că nu am destul rechizite.

   - Ai învățat la domiciliu?

   - Mda. Anul ăsta mă obligă să ies în lume.

   El râse, apoi spuse pe un ton menit s-o tachineze, dar având și o notă de seriozitate:

   - E bine, mă bucur c-au făcut-o.

   Se uită o secundă la sendvișul lui înainte să întrebe:

   - Ți-e dor de orașul unde stăteai?

   - Uneori.

   Ea zâmbi discret.

   - Dar e plăcut aici.

   - Aveai mulți prieteni?

   - Nu chiar. Însă Orick este un oraș foarte mic. Cam de 500 de locuitori.

   - Uau, chicoti el. L.A. este doar cu puțin mai mare de-atât.

   Ea râse și se înecă cu sucul.

   David păru că vrea să o mai întrebe ceva, însă sună de intrare și, în loc să facă asta, zâmbi.

   - Putem să repetăm experiența și mâine?

   Ezită o secundă, după care adăugă:

   - Poate cu prietenii mei?

   Primul instinct al lui Laurel fu să-l refuze, însă se simțise bine în compania lui David. Și, în plus, încă unul dintre motivele pentru care mama ei insistase ca ea să meargă la o școală de stat anul acesta era să socializeze mai mult.

   - Sigur, spuse ea înainte să-i piară curajul. Sună bine.

   - Super.

   El se ridică și-i întinse mâna. O trase în picioare și zâmbi ștrengărește o secundă.

   - Deci, ce să zic, ne mai vedem.

   Ea îl privi cum se îndepărtează. Geaca și pantalonii lejeri arătau cam ca ai tuturor, însă avea o siguranță în felul de a merge care-l deosebea de restul. Laurel era invidioasă pe mersul lui încrezător.

   Poate într-o zi.

       Laurel își aruncă rucsaul pe bufet și se prăbuși într-un scaun de bar. Mama ei își ridică privirea de la pâinea pe care o frământa.

   - Cum a fost la școală?

   - Nașpa.

   Mâinile i se opriră.

   - Vorbește furmos, Laurel.

   - Păi așa a fost. Și nu există cuvânt mai bun care să descrie experiența.

   - Trebuie să ai răbdare, draga mea.

   - Toată lumea se uită la mine ca și cum aș fi o ciudată.

   - Se uită la tine pentru că ești nouă.

   - Sunt diferită.

   Mama ei zâmbi larg.

   - Și chiar ai vrea să fii la fel?

   Laurel își dădu ochii peste cap, însă fu nevoită să recunoască faptul că mama ei avea dreptate. O fi fost ea școlită la domiciliu și puțin protejată, însă știa că seamănă mult cu adolescenții din reviste și de la televizor.

   Și-i plăcea acest lucru.

   Adolescența fusese blândă cu ea. Pielea ei aproape translucidă nu suferise de pe urma aceei, iar părul ei blond nu fusese niciodată uleios. Era o fată mică și suplă de 15 ani, cu o față perfect ovală și ochii de un verde-deschis. Fusese mereu slabă, însă nu exagerat de slabă, și chiar căpătase ceva forme în ultimii câțiva ani. Avea picioare lungi și mergea cu grația unei dansatoare, în ciuda faptului că nu luase niciodată lecții de dans.

   - Am vrut să spun că mă îmbrac diferit.

   - Ai putea să te îmbraci și tu ca toată lumea dacă ai vrea.

   - Mda, dar poartă toți bocanci și blugi strâmți, și 3 tricouri unul peste altul.

   - Așa, și?

   - Nu-mi plac hainele strâmte. Mă mănâncă pielea de la ele și mă fac să mă simt ciudat. Și acum, serios, cine ar prefera să poarte bocanci? Oribil.

   - Atunci, îmbracă-te cu ce vrei. Dacă hainele tale sunt un motiv suficient de bun să începărteze niște posibili prieteni, atunci nu sunt genul de prieteni pe care ți i-ai dori.

   Sfat tipic pentru o mamă. Drăguț, sincer și absolut inutil.

   - E mult zgomot acolo.

   Mama ei se opri din frământat și-și dădu bretonul din ochi, lăsându-și o urmă de făină pe frunte.

   - Draga mea, doar nu te aștepți ca într-un liceu întreg să fie la fel de liniște cum era acasă doar cu noi două. Fii și tu rezonabilă.

   - Sunt rezonabilă. Nu mă refer la zgomote necesare; aleargă pe acolo ca niște maimuțe sălbatice. Țipă și râd, și se vaită cât îi țin puterile. Și se pupă pe la dulapuri.

   Mama ei puse o mână în șold.

   - Altceva?

   - Da. Holurile sunt întunecate.

   - Nu sunt întunecate, spuse mama ei pe un ton ușor dojenitor. Am făcut turul școlii săptămâna trecută cu tine, iar pereții sunt albi.

   - Dar nu sunt geamuri, ci doar neoanele alea îngrozitoare. Sunt atât de artificiale și nu intră deloc lumină naturală pe holuri. Sunt pur și simplu... întunecate. Mi-e dor de Orick.

   Mama ei începu să modeleze aluatul în franzele.

   - Spune-mi ceva de bine despre ziua de azi. Vorbesc serios.

   Laurel se duse la frigider.

   - Nu, spuse mama ei, ridicând o mână s-o oprească. Spune-mi ceva bun mai întâi.

   - Ăăă... am cunoscut un băiat drăguș, spuse ea, trecând pe lângă brațul mamei ei și luându-și un suc. David... David nu mai știu cum.

   Fu rândul mamei ei să-și dea ochii peste cap.

   - Sigur că da. Ne mutăm într-un oraș nou, te dau la o școală nou-nouță și prima persoană pe care pui ochii este un băiat.

   - Nu e chiar așa.

   - Glumesc.

   Laurel rămase în tăcere, ascultând cum aluatul de pâine se lovea de blatul mesei.

   - Mamă?

   - Da.

   Laurel trase adânc aer în piept.

   - Chiar trebuie să mă duc în continuare?

   Mama ei își frecă tâmplele.

   - Laurel, am mai avut discuția asta o dată.

   - Dar...

   - Niciun dar. Nu am de gând să ne certăm iar pe tema asta.

   Se apleacă peste masă, cu fața aproape de a lui Laurel.

   - Nu mă mai simt în stare să-și fiu profesoară. Să-ți spun drept, probabil că ar fi trebuit să te dau la școală de la gimnaziu. Doar că era așa departe de Orick, iar tatăl tu deja făcea naveta și... în fine. A venit timpul.

   - Dar ai putea să comanzi un program din acela de învățământ la domiciliu. Am căutat pe net, spuse Laurel repede când mama ei începuse să vorbească. Nu trebuie să predai tu cu adevărat. Materialul acoperă totul.

   - Și cât costă? spuse Sarah încet, încă cu o sprânceană ridicată ascuțit.

   Laurel tăcu.

   - Ascultă, spuse mama ei după o pauză, putem să ne mai gândim la asta peste câteva luni dacă încă mai urăști școala. Dar, până când nu vindem casa din Orick, nu avem bani pentru nimic în plus. Știi și tu asta.

   Laurel își coborî privirea, cu umerii căzuți.

   Principalul motiv pentru care se mutaseră în Crescent City era faptul că tatăl ei cumpărase o librărie pe strada principală. Pe la începutul anului, trecuse cu mașina pe aici și văzuse anunțul cu „De vânzare” pe o librărie care urma să fie închisă. Laurel își aminti că-i auzise pe părinții ei discutând săptămâni întregi despre cum să facă să cumpere librăria - un vis comun al lor încă de când se căsătoriseră - încă nu le ieșeau niciodată socotelile.

   Apoi, pe la sfârșitul lui aprilie, un tip pe nume Jeremiah Barnes l-a abordat pe tatăl lui Laurel în Eureka, unde lucra el, spunând că este interesat de proprietatea din Orick. Tatăl ei venise acasă practic sărind în sus de bucurie. Restul lucrurilor s-au derulat cu așa o repeziciune, încât Laurel abia dacă-și putea aminti ce s-a întâmplat mai întâi. Părinții ei au petrecut câteva zile la banca din Brookings și, la începutul lui mai, librăria era a lor și se mutau din căsuța lor din Orick într-o casă și mai mică din Crescent City.

   Dar lunile au trecut și lucrurile încă nu se finalizaseră cu domnul Barnes. Până la concretizarea lor, săteau prost cu banii, tatăl ei lucra peste program la librărie, iar Laurel era obligată să meargă la liceu.

   Mama ei îi acoperi mâna cu palma ei caldă și încurajatoare.

   - Laurel, în afară de costuri, vei avea nevoie să înveți să te descurci cu lucruri noi. Îți va prinde bine. La anul, poți să faci ore suplimentare și să intri într-o echipă sau într-un club. Toate astea dau tare bine pe cererea de intrare la facultate.

   - Știu. Dar...

   - Eu sunt mama, spuse ea cu un rânjet care-i îmnuie tonul ferm. Și eu spun să mergi la școală.

   Laurel pufni a indignare și începu să se joace cu degetul de-a lungul chitului dintre plăcile blatului de bucătărie.

   Ceasul ticăia zgomotos, în timp ce mama lui Laurel băgă tăvile la cuptor și setă cronometrul.

   - Mamă, mai avem compot de piersici făcut de tine? Mi-e foame.

   Mama ei se holbă la Laurel.

   - Ți-e foame?

   Laurel desena cu degetul vârtejuri pe condensul de pe cutia de suc, evitând privirea mamei ei.

   - Mi s-a făcut foame azi, după-amiază. La ultimele ore.

   Mama ei încerca să nu facă mare caz din asta, însă amândouă știau că era un lucru ieșit din comun. Lui Laurel i se făcea foame rareori. Părinții ei o bătuseră la cap ani întregi cu privire la obiceiurile ei alimentare. Mânca la fiecare masă ca să le facă lor voia, însă nu simțea că avea nevoie și, cu atât mai puțin, să-i placă.

   Acesta era și motivul pentru care mama ei fusese, în sfârșit, de acord să țină în permanență frigiderul aprovizionat cu Sprite. Critica aspru efectele negative, încă nedovedite, ale acidului carbonic; însă nu avea cum să nege faptul că fiecare cutie avea 140 de calorii. Lucru care însemna cu 140 de calorii mai mult decât apa. Cel puțin, în felul acesta, știa că Laurel asimila mai multe calorii în organism, chiar dacă erau „goale”.

   Mama ei se grăbi spre cămară să ia o sticlă de compot de persici, temându-se probabil că Laurel ar putea să se răgzândească. 

   Ghiorăielile neobișnuite din stomacul lui Laurel începuseră în timpul orei de spaniolă, cu 20 de minute înainte să se sune de ieșire. Mai păliseră puțin în drum spre casă, însă nu dispăruseră.

   - Poftim, spuse ea punând un bol în fața lui Laurel. 

   Apoi se întoarse, lăsându-i lui Laurel un minimum de intimtate. Laurel se uită la vas. Mama ei mersese la sigur - o jumătate de piersică și cam o jumătate de ceașcă de suc.

   Mâncă fructul cu înghițituri mici, uitându-se la spatele mamei ei, așteptând ca ea să se întoarcă și să tragă cu ochiul. Dar mama ei se ținu ocupată cu vasele și nu se uită nici măcar o dată.

   Cu toate astea, Laurel simți ca și cum pierduse o bătălie imaginară, așa că, atunci când termină, își trase rucsacul de pe masă și ieși în vârful picioarelor din bucătărie, înainte ca mama ei să apuce să se întoarcă.

Capitolul 2

       Se sună de ieșire de la ora de biologie, iar Laurel se grăbi să îndese cartea malefică în rucsac cât putu de adânc.

   - Cum a fost ziua a doua?

   Laurel ridică privirea și-l văzu pe David așezat invers pe scaunul din fața mesei de laborator.

   - A fost bine. 

   Cel puțin își auzise numele din prima strigare a catalogului la toate orele până acum.

   - Ești gata?

   Laurel încercă să zâmbească, însă gura ei nu se supuse. Ieri păruse o idee bună când fusese de acord să ia prânzul cu David și cu prietenii lui. Însă teama pe care o simțea în piept la gândul că avea să se întâlnească acum cu un grup total de necunoscuți o făcea să bată în retragere.

   - Mda, spuse ea, dar își dădu seama că tonul ei nu suna convingător.

   - Ești sigură? Pentru că nu ești obligată.

   - Nu, sunt sigură, spuse ea repede. Lasă-mă doar să-mi iau lucrurile.

   Își strânse încet caietul și creioanele. Când dădu pe jos unul dintre creioane, David îl luă și i-l întinse. Ea trase de el, însă David nu-i dădu drumul până când ea nu se uită la el.

   - Nu mușcă, spuse el cu seriozitate. Promit.

   David monopoliză toată conversația pe hol, flecărind despre nimic important, până când intrară în cantină și făcu semn cu mâna unui grup mic de la capătul unei mese lungi și subțiri.

   - Haide, spuse el, punându-i o mână pe talie.

   I se păru puțin ciudat să o atingă cineva în felul acela, însă era și surprinzător de încurajator. O conduse pe culoarul aglomerat, după care, imediat ce ajunseră la masă, își lăsă mâna în jos.

   - Sal`tare, băieți, ea este Laurel.

   David îi prezentă pe toți, însă, 5 secunde mai târziu, Laurel nu ar fi fost în stare să repete niciun nume. Se așeză pe un loc liber lângă David și încercă să prindă frânturi din conversația din jurul ei. Scoase absentă o cutie de suc, o salată de căpșune și spanac și jumătatea de piersică în suc pe care i lepusese mama ei la pachet în dimineața aceea.

   - O salată? Este ziua lasagna și tu mănânci o salată?

   Laurel cercetă cu privirea pe fata cu păr șaten și creț, care avea în fața ei o tavă plină cu prânzul de la școală.

   David vorbi repede, oprind-o pe Laurel din orice tentativă de răspuns pe care ar fi putut-o avea.

   - Laurel este vegetariană, e foarte strictă.

   Fata se uită în jos, cu o sprânceană ridicată, la jumătatea mică de piersică.

   - Mie mi se pare că e mai mult decât vegetariană. Vegetarienii nu mănâncă lucruri gen pâine?

   Laurel zâmbi forțat.

   - Unii, da.

   David își dădu ochii peste cap.

   - Apropo, persoana aceasta care te interoghează este este Chelsea. Bună, Chelsea.

   - Mie mi se pare că ești la un fel de megadietă, spuse Chelsea, ignorând salutul lui David.

   - Nu chiar, pur și simplu asta îmi place să mănânc.

   Laurel o privi pe Chelsea cum se uită la salata ei și simți că urmau să apară și mai multe întrebări. Probabil că mai bine spunea ea toată povestea decât să răspundă la 20 de întrebări.

   - Sistemul meu digestiv nu suportă mâncarea normală foarte bine, spuse ea. Mi se face rău de la orice în afară de fructe simple și de legume.

   - Ce ciudat! Cine poate să trăiască doar cu verzituri? Ai fost la vreun doctor cu problema asta? Pentru că...

   - Chelsea?

   David vorbi pe un ton ascuțit, însă încet. Laurel se îndoi că-l mai auzise cineva de la masa aceea. Ochii de un căprui-închis ai lui Chelsea se măriră puțin.

   - Oh, iartă-mă.

   Zâmbi și i se lumină toată fața. Laurel se trezi zâmbindu-i înapoi.

   - Mă bucur să te cunosc, spuse Chelsea. 

   Apoi se întoarse la mâncarea ei și nu mai aruncă nici măcar o privire spre mâncarea lui Laurel.

   Pauza de prânz era de doar 28 de minute - am spune scurtă, după standardele tuturor - însă, astăzi, părea să dureze la nesfârșit. Cantina era extrem de mică, iar vocile se loveau de pereți ca mingile de ping-pong, luându-i cu asalt urechile. I se părea că toată lumea țipă la ea în același timp. Câțiva dintre prietenii lui David încercară să o implice în conversație, însă Laurel nu se putea concentra, în condițiile în care temperatura din cameră părea să crească cu fiecare minut care trecea. Nu înțelegea de ce nimeni nu mai observa lucrul acesta.

   În dimineața aceea, alesese să poarte un tricou cu mânecă, în loc de maiou, pentru că se simțise atât de ieșită din comun cu o zi în urmă în topul ei sumar. Însă acum începu să o strângă așa de tare la gât, încât i se părea că poartă un guler colant. 

   Când, într-un final, se sună de intrare, zâmbi și își luă la revedere, dar ieși pe ușă înainte ca David să apuce s-o prindă.

   Merse cu viteză până la baie, își lăsă geanta pe jos, la baza pervazului, și își scoase fața la aer. Trase adânc în piept aerul rece și sărat și își flutură tricoul în față, încercând să lase adierea vântului să-i atingă cât mai mult din corp. 

   După ore, se îndreptă încet spre casă. Soarele și adierea vântului o înviorară și-i alungară complet senzația de greață din stomac. Cu toate acestea, când și-a ales ținuta în dimineața următoare, a revenit la bluza tip maiou.

   La începutul orei de biologie, David se așeză pe scaunul de lângă ea.

   - Te deranjează dacă stau aici? întrebă el. 

   Deja se așezase; nu ar fi putut protesta nici dacă ar fi vrut. Nu că ar fi vrut.

   Laurel dădu din cap în semn că nu.

   - Fata care stă aici de obicei își petrece toată ora desenând inimioare pentru un băiat pe nume Steve. Mă amuză puțin.

   David râse.

   - Probabil că este vorba despre Steve Tanner. Este superpopular.

   - Presupun că toată lumea se îndrăgostește de persoana cea mai cunoscută.

   Își scoase manualul și găsi pagina al cărei număr domnul James îl scrisese pe tablă.

   - Vrei să iei prânzul cu mine și azi? Și cu prietenii mei, adăugă el repede.

   Laurel ezită. Își închipuise că avea s-o invite, însă nu reușise încă să găsească o metodă să-l refuze fără să-i rănească sentimentele. Îl plăcea mult. Și îi plăcuse și pe prietenii lui - pe cei pe care reușise să-i audă în ciuda zgomotului.

   - Nu cred, începu ea. Eu....

   - Din cauza lui Chelsea? Nu a vrut să te facă să te simți prost din cauza prânzului tău; pur și simplu, așa e ea, sinceră tot timpul. De fapt, dacă te obișnuiești cu stilul ei, e cam ca o gură de aer proaspăt.

   - Nu, nu e din cauza ei, prietenii tăi sunt, cu toții, foarte drăguți. Dar nu pot... să suport cantina. Dacă tot sunt obligată să stau toată ziua înăuntru, am nevoie să-mi petrec pauza de prânz afară. Presupun că, pentru că am avut atâta libertate cât am învățat acasă în ultimii 10 ani, îmi e greu să renunț atât de repede la asta.

   - Deci toată lumea a fost OK? îi șopti el când domnul James ceru liniște în clasă.

   Laurel dădu din cap în semn că da.

   - Atunci, e în regulă dacă vin și ei afară să mănânce cu noi?

   Laurel tăcu, ascultând începutul lecției despre încrengături.

   - Ar fi plăcut, îi șopti ea, într-un final.

   Când se sună de ieșire, David spuse:

   - Ne vedem acolo. Mă duc doar să le spun celorlalți unde suntem, ca să vină și ei dacă vor.

   Laurel se îndreptă spre locul unde ea și David mâncaseră cu două zile în urmă. Chiar și după 3 zile, școala începuse să devină mai familiară; nu se mai simțea pierdută și chiar și mulțimea de oameni care fusese atât de copleșitoare luni nu mai era, astăzi, atât de rea.

   Imediat ce găsi un petic de iarbă potrivit, Laurel se așeză și-l așteptă pe David să se întoarcă. După numai câteva minute, îl văzu în fruntea a vreo 10 elevi. Nu toată lumea venise cu el, însă grupul era considerabil. Se așezară într-un cerc asimetric și începură toți să vorbească repede, cu ușurință, la fel cum făcuseră cu o zi în urmă.

   Laurel nu prea știa la ce să se aștepte de la Chelsea după ziua de ieri, însă aceasta era toată numai zâmbet când se trânti jos, lângă ea.

   Exact cum spusese și David, sinceritatea lui Chelsea era și revigorantă, și amuzantă. Scotea pe gură tot ce-i trecea prin cap.

   Până la sfârșitul prânzului, Laurel reuși să rețină cel puțin jumătate dintre numele colegilor și chiar parcipase la vreo câteva discuții. Chelsea și David au venit cu ea la următoarea oră și i se păru natural să meargă alături de ei. 

   Când David făcu o glumă cu privire la domnul James, râsul lui Laurel răsună pe holuri. Pentru prima oară de când plecase din Orick, Laurel simți că aparține unui loc.

Capitolul 3

          Următoarele săptămâni de școală trecură mai repede decât și-ar fi putut imagina Laurel după acele prime zile stânjenitoare.

   Avusese noroc că-l cunoscuse pe David; stăteau des împreună la școală și avea și o oră comună cu Chelsea. Nu lua niciodată prânzul singură și simțea că ajunsese în punctul în care putea să-i numească prieteni cel puțin pe Chlesea și pe David. Și orele erau în regulă. Era ceva nou să se aștepte de la ea să învețe la fel de repede ca restul elevilor, însă Laurel începea să se obișnuiască.

   Începuse să se acomodeze în Crescent City. Sigur că era mai mare decât Orick, însă era totuși destul spațiu liber și niciuna dintre clădiri nu era mai înaltă de două etaje. Peste tot creșteau pini înalți și copaci de foioase, chiar și în fața magazinului alimentar. Iarba de pe peluze era deasă și verde, iar florile creșteau pe agățătoarele care șerpuiau pe aproape toate clădirile.

   În septembrie, într-o zi de vineri, Laurel se ciocni de David chiar atunci când ieși în grabă pe ușă de la ora de spaniolă, ultima pe ziua respectivă.

   - Iartă-mă, își ceru scuze David, punându-i o mână pe umăr ca să nu se dezechilibreze.

   - Nu-i nimic. N-am fost eu atentă.

   Trecu o clipă, iar privirile lor se întâlniră. Laurel zâmbi timid, când realiză că-i stătea în cale.

   - Oh, iartă-mă, spuse ea, dându-se deoparte de prag.

   - Ăăă, de fapt... pe tine te căutam.

   Părea emoționat.

   - OK. Eu trebuie doar să...

   Ridică manualul.

   - Trebuie să pun asta în dulap.

   - Vin cu tine.

   - Super.

   Merseră spre dulapul lui Laurel, iar ea își puse manualul de spaniolă, își scoase manualul de istorie și încuie. Zâmbi și se uită întrebătoare la David.

   - Mă întrebam dacă ai vrea, poate, să-ți petreci după-amiaza cu mine.

   Zâmbetul îi rămăsese pe față, însă simți cu fluturii i se instalau în stomac. Până acum, prietenia lor se rezumase strict la școală; Laurel realiză brusc faptul că nu era foarte sigură de ce-i plăcea lui David să facă atunci când nu-și mânca prânzul sau luat notițe. Dar posibilitatea de a afla îi trezi brusc interesul.

   - Ce vrei să faci?

   - Sunt niște pădurici în spatele casei mele și, din moment ce-ți place să stai afară, m-am gândit că ți-ar plăcea să mergem la o plimbare. Este un copac supertare pe care m-am gândit că ți-ar plăcea să-l vezi. De fapt, sunt doi copaci, însă o să înțelegi tu după ce vezi. Adică, normal, dacă vrei.

   - Bine.

   - Pe bune?

   Laurel zâmbi.

   - Sigur că da.

   - Super.

   Se uită în capătul holului, spre ușile din spate.

   - E mai ușor să ieșim prin spate.

   Laurel îl urmă de David prin holul aglomerat și ieșiră în aerul proaspăt de septembrie. Soarele se chinuia să răzbată prin ceață, iar aerul era răcoros și încărcat de umiditate. Laurel își puse geaca și se bucură că în ziua aceea alesese să poarte pantaloni trei sferturi în loc de unii scurți.

   - Pare că se schimbă anotimpul. Ca și cum astăzi ar fi, oficial, prima zi de toamnă.

   David își încheie geaca.

   - Cam așa ceva.

   Traversară terenul de fotbal din spatele școlii până ce ajunseră la strada principală, după care o luară pe o străduță.

   - Stai departe? întrebă Laurel.

   - Nu, doar la vreo două străzi de aici.

   Aerul era rece, iar vântul bătea dinspre vest, aducând cu el briza înțepătoare și sărată a oceanului. Laurel inspiră adânc, bucurându-se de aerul de toamnă, în timp ce intrau într-un cartier liniștit, cam 800 de metri la sud de casa lui Laurel.

   - Și locuiești cu mama ta? întrebă ea.

   - Da. Tata și-a luat tîlpășița când aveam 9 ani. Așa că mama și-a terminat studiile și ne-am mutat aici.

   - Cu ce se ocupă?

   - E farmacist la Medicine Shoppe.

   - Oh, râse Laurel. Ce coincidență!

   - De ce?

   - Mama mea este maestră în remedii naturiste.

   - Cum adică?

   - Adică, practic, face toate medicamentele din plante. Ba chiar cultivă și ea unele dintre produse. N-am luat niciodată niciun medicament, nici măcar un paracetamol.

   David se holbă la ea.

   - Îți bați joc de mine!

   - Nu. Mama mea face chestii pe care le folosim în locul medicamentelor.

   - Mama mea ar lua-o razna. Ea crede că există o pastilă pentru orice.

   - Mama mea crede că doctorii nu fac altceva decât să te omoare.

   - Cred că mamele noastre ar avea ce să învețe una de la alta.

   Laurel râse.

   - Probabil.

   - Deci mama ta nu merge niciodată la doctor?

   - Niciodată.

   - Și vrei să spui că ai fost născută acasă?

   - Sunt adoptată.

   - Oh, serios?

   Tăcu pentru câteva momente.

   - Știi cine sunt părinții tăi adevărați?

   Laurel râse înfundat.

   - Nu.

   - Ce ți se pare amuzant în asta?

   Laurel își mușcă buza.

   - Promiți să nu râzi.

   David ridică mâna, prefăcându-se serios.

   - Jur.

   - Cineva m-a lăsat într-un coș chiar în pragul ușii părinților mei.

   - Nu se poate! Acum chiar că-ți bați joc de mine.

   Laurel ridică o sprânceană la el.

   David făcu o pauză.

   - Pe bune?

   Laurel dădu din cap.

   - Am fost un copil lăsat în coș. Totuși, nu eram chiar bebeluș. Aveam cam 3 ani și mama zice că dădeam din picioare și că încercam să ies când au răspuns la ușă.

   - Deci erai o copiliță? Știai să vorbești?

   - Da. Mama chiar a spus că aveam un accent ciudat, pe care l-am mai păstrat cam 1 an de zile după aceea.

   - Hmm. Și nu știai de unde veneai?

   - Mama spune că știam cum mă cheamă, dar nimic în plus. Nu știam de unde eram sau ce s-a întâmplat. Nu-mi mai aminteam nimic altceva.

   - Ăsta-i cel mai ciudat lucru pe care l-am auzit în viața mea.

   - A fost mare tevatură din punct de vedere legal. După ce părinții mei s-au hotărât să mă adopte, au angjat un detectiv particular să-mi caute mama naturală și tot felul de chestii cu privire la custodia temporară și altele. A durat peste 2 ani până să se rezolve totul.

   - Ai locuit la orfelinat sau ceva de genul ăsta?

   - Nu. Judecătorul care se ocupa de caz a fost destul de cooperant, așa că m-a lăsat să locuiesc cu ei în tot acest timp. Totuși, un asistent social ne vizita în fiecare săptămână, iar părinții mei n-au avut voie să mă scoată din țară până la vârsta de 7 ani.

   - Ciudat. Te întrebi vreodată de unde provii?

   - Înainte mă întrebam. Dar, fiindcă n-am primit niciun răspuns, de la o vreme, a devenit ciudat să mă mai gândesc la asta.

   - Dacă ai avea posibilitatea să afli cine sunt părinții tăi adevărați, ai face-o?

   - Nu șiu, spuse ea băgând mâinile în buzunare. Probabil că da. Dar îmi place viața mea. Nu-mi pare rău că am nimerit să locuiesc cu mama și cu tata.

   - Asta-i supertare.

   David arătă spre o alee.

   - Pe aici.

   Ridică privirea spre cer.

   - Pare c-o să plouă în curând. Hai să ne lăsăm rucsacurile și să sperăm că avem timp să vedem copacul.

   - Asta-i casa ta? E drăguță. 

   Treceau prin fața unei case mici și albe, cu o ușă de un roșu aprins; cârciumărese multicolore umpleau un strat întreng ce ajunge până în fața casei.

   - Ar face bine să fie, spuse David luând-o pe trotuarul din fața casei. Am petrecut două săptămâni astă vară s-o zugrăvesc.

   Scoase o cheie din buzunar și descuie ușa.

   - Înainte era de un verde-maroniu îngrozitor.

   Lăsară rucsacurile lângă ușa principală și intrară într-o bucătărie frumoasă, dar decorată simplu.

   - Te servesc cu ceva? întrebă David intrând în bucătărie și deschizând frigiderul.

   Scoase o cutie de Mountain Dew și luă o cutie de prăjiturele Twinkies din dulap.

   Laurel se strădui să nu strâmbe din nas când văzu prăjiturelele și se uită, în schimb, prin bucătărie. Descoperi un bol cu fructe.

   - Pot să iau una din astea? întrebă ea arătând spre o pară verde și proaspătă.

   - Da. Ia-o cu tine.

   Ridică o sticlă de apă.

   - Apă?

   Ea rânji.

   - Sigur că da.

   Își puseră gustările în buzunare, iar David arătă spre ușa din spate.

   - Pe aici.

   Merseră până în spatele casei, iar el deschise ușa glisantă. Laurel păși într-o curte bine îngrijită, însă împrejmuită.

   - Mie mi se pare drum închis.

   David râse.

   - Poate pentru un ochi neavizat.

   Ea-l urmă până la gardul de cărămidă, și el, făcând o săritură rapidă, ajunse în vârf și rămase acolo.

   - Haide, spuse el, întinzându-i mâna. Te ajut eu.

   Laurel se uită șovăitoare la el, însă întinse mâna. Săriră gardul cu surprinzător de puțin efort,

   Linia copacilor se ivi chiar după gard și, astfel, cu doar o mică săritură, ajunseră într-o pădure cu frunze jilave și veștede pe post de covor sub picioarele lor. Bolta deasă amortiza sunetul mașinilor din depărtare, în timp ce Laurel privea apreciativ în jur.

   - E plăcut aici.

   David ridică privirea cu mâinile în șolduri.

   - Presupun că este. N-am fost eu niciodată un mare fan al naturii, însă găsesc aici plante variate la care pot să mă uit la microscop.

   Laurel se uită pieziș la el.

   - Ai un microscop al tău?

   Chicoti.

   - Chiar că ești un tocilar pasionat de științe.

   David râse.

   - Da, dar știi că și pe Clark Kent l-au crezut toți un tocilar, și uite ce s-a dovedit a fi.

   - Vrei să spui că ești Superman? întrebă Laurel.

   - Nu pot să știi niciodată, o tachină David.

   Laurel râse și privi în jos, intimidându-se brusc. Când ridică privirea, observă că David se uita la ea. Când privirile li se întâlniră, în poiană păru și mai liniște. Îi plăcea felul în care o privea, cu ochii săi calzi și cercetători. Ca și cum ar fi aflat mai multe despre ea doar studiindu-i chipul.

   După un moment lung, zâmbi puțin rușinat și arătă cu capul spre o cărare abia vizibilă.

   - Copacul e pe aici.

   O conduse pe o cărare ce șerpuia înainte și înapoi aparent fără țintă. Dar, după câteva minute, arătă spre un copac mare chiar dincolo de cărare.

   - Uau, spuse Laurel. Chiar că este supertare. 

   Erau, de fapt, doi copaci, un pin și un arin care crescuseră foarte aproape unul de altul. Trunchiurile lor se uniseră și crescuseră împreună, dând naștere unui copac căruia, pe o parte, îi creșteau ace, și, pe cealaltă, frunze late.

   - L-am descoperit acum câțiva ani, când m-am mutat aici cu mama.

   - Și tatăl tău unde este? întrebă Laurel, lăsându-se să alunece cu spatele pe un copac și așezându-se pe o grămadă moale de frunze. 

   Scoase para din buzunar.

   David râse gutural.

   - În San Francisco. E avocat la o firmă mare.

   - În vezi des? întrebă ea.

   David se așeză pe jos lângă ea, cu genunchiul lipit de coapsa ei. Ea nu se feri.

   - O dată la două luni. Are un avion privat și zboară pe terenul McNamara și mă ia cu el în weekend.

   - Mișto.

   - Să zicem.

   - Nu-ți place de el?

   David ridică din umeri.

   - Nu e vorba de asta. Însă el ne-a părăsit pe noi și n-a încercat niciodată să petreacă mai mult timp cu mine sau ceva de genul ăsta, și atunci nu simt că sunt o prioritate pentru el, înțelegi ce zic?

   Laurel dădu din cap.

   - Îmi pare rău.

   - Nu-i nimic. Ne distrăm mereu. Doar că, uneori, este cam ciudat.

   Rămaseră în tăcere timp de câteva minute, poiana liniștită inducându-le o stare de relaxare. Dar, apoi, priviră amândoi în sus, când un tunet bubui în văzduh.

   - Mai bine te-aș duce înapoi. O să înceapă să toarne cu găleata în curând.

   Lauel se ridică și-și scutură pantalonii.

   - Mulțumesc că m-ai adus aici, spuse ea, arătând spre copac. Chiar e supertare.

   - Mă bucur că ți-a plăcut, spuse David.

   Îi evită privirea.

   - Dar, sincer... nu ăsta era scopul.

   - Oh.

   Laurel se intimidă brusc.

   - Pe aici, spuse David, înroșindu-se puțin la față când se întoarse.

   Se cățărară pe gard fix când primii stropi de ploaie începură să cadă.

   - Vrei s-o suni pe mama ta să vină să te ia? întrebă David când intrară înapoi în bucătărie.

   - Nu, mă descurc.

   - Dar plouă. Vine cu tine.

   - Nu, e bine așa. Serios, îmi place să mă plimb prin ploaie.

   David tăcu o secundă, după care spuse dintr-o suflare:

   - Atunci pot să te sun? Poate mâine?

   Laurel zâmbi.

   - Sigur. Acum ar trebui să plec. Nu vreau ca mama să-și facă griji.

   - Sigur. Dar nu se dădu din pragul bucătăriei.

   - Ușa e pe acolo, nu? întrebă ea cât de politicos putu.

   - Da. Doar că nu te pot suna dacă nu am numărul tău.

   - Oh, iartă-mă.

   Scoase un creion și-și notă numărul pe un carnet de lângă telefon.

   - Pot să ți-l dau și eu pe-al meu?

   - Sigur că da.

   Laurel începu să dechidă rucsacul, însă David o opri.

   - Nu-ți face griji cu privire la asta, spuse el. Uite.

   David îi luă mâna într-a lui și-și scrise numărul de-a lungul palmei ei.

   - Așa nu riști să-l pierzi, spuse el timid.

   - Super. Vorbim mai târziu.

   Îi zâmbi cald și larg înainte să iasă în ploaia deasă.

   Odată ajunsă în stradă, suficient de departe încât casa să dispară din vedere, Laurel își dădu gluga la o parte și își ridică fața spre cer. Inspiră adânc, în timp ce ploaia îi picura pe obraji și i se scurgea pe gât. Își întinse brațele cu palmele în sus, dar își aminti de numărul de telefon. Băgă mâna în buzunar și grăbi pasul, zâmbind, în timp ce ploaia continua să cadă ușor pe capul ei.

   Suna telefonul când Laurel intră în casă. Mama ei nu părea să fie acasă, așa că Laurel alergă pe ultimele trepte ca să răspundă la telefon înainte să intre robotul.

   - Alo? spuse cu răsuflarea tăiată.

   - Oh, salut, ești acasă. Aveam de gând să-ți las un mesaj.

   - David?

   - Da. Bună. Iartă-mă că te sun așa repede, spuse David, dar mă gândeam că avem lucrare de control la biologie săptămâna viitoare și mi-am zis că poate ți-ar plăcea să vii mâine pe la mine să învățăm împreună.

   - Pe bune? spuse Laurel. Ar fi super! Sunt așa de stresată din cauza lucrării. Am senzația că nu ștu decât jumătate din materie.

   - Super. Nu e super căă te stresezi, ci super că... în fine.

   Laurel zâmbi larg la stângăcia lui.

   - La ce oră?

   - Când vrei tu. Nu fac nimic mâine în afară de treabă prin casă pentru mama.

   - Bine. Te sun eu.

   - Super. Ne vedem mâine.

   Laurel își luă la revedere și închise telefonul. Zâmbea, în timp ce sărea câte două scări odată.

Capitolul 4

       Sâmbătă dimineață, Laurel deschise ochii imediat ce răsări soarele. Nu o deranja, îi plăcea dimineața, întotdeauna îi plăcuse. De obicei se trezea cam cu o oră înaintea părinților, lucru care îi dădea ocazia să se plimbe singură și să se bucure de razele soarelui pe spate și de adierea vântului pe obraji înainte să fie nevoită să petreacă ore întregi închisă în școală.

   Îmbrăcă o rochie de vară și scoase chitara veche a mamei ei din husă, înainte să se strecoare în liniște pe ușa din spate, să se bucure de tăcerea deplină a primelor ore ale dimineții. Sfârșitul lui septembrie alungase diminețile însorite și luminoase și adusese, în schimb, ceața care se ridica în rotocoale din ocean și zăbovea peste oraș până spre începutul după-amiezii.

   Se plimbă pe o cărare scurtă care șerpuia prin curtea din spate. În ciuda dimensiunii reduse a casei, terenul era destul de mare, iar părinții lui Laurel se gândeau la posibilitatea să o mărească într-o zi. În curte erau câțiva copaci care umbreau casa, iar Laurel își petrecuse aproape o lună de zile ajutând-o pe mama ei să planteze straturi de flori și plante cățărătoare pe toți pereții exteriori.

   Casa lor se alinia într-un șir de case, așa că aveau vecini de ambele părți, însă, la fel ca în cazul multor case din Crscent City, aveau, în spatele caselor, zone cu pădurice. Așa că, deși, teoretic, terenul lor se întindea doar până la linia copacilor, Laurel se plimba, de obicei, dincolo de limita aceasta, pe cărările întortocheate ale micii văi spre pârâul din mijlocul ei, paralel cu linia caselor.

   Astăzi, rătăci de-a lungul pârâului și se odihni pe mal. Intră cu picioarele în apa răcoroasă care dimineața era limpede și rece, înainte ca gândacii de apă și țânțarii să iasă la iveală și să împânzească suprafața în căutare de bucățele de mâncare.

   Laurel își fixă chitara pe un genunchi și începu să zdrăngăne câteva acorduri la întâmplare, reușind, după o vreme, să fredoneze un fel de melodie. Era plăcut că umple spațiul din jurul ei cu muzică. 

   Se apucase de cântat în urmă cu 3 ani, când descoperise în pod chitara veche a mamei. Avea mare nevoie de niște corzi noi și de o acordare generală, însă Laurel o convinsese pe mama ei să o repare. Ea îi spusese că chitara îi aparținea acum, însă Laurel încă o mai considera ca fiind a mamei ei; așa, totul părea mai romantic. Ca o veche moștenire de familie.

   O insectă îi ateriză pe umăr și începu să-i coboare pe spate. Laurel o plesni, moment în care degetele ei dădură de ceva. Întinse brațul în spate încă puțin, să pună iar mâna pe acel ceva. Încă era acolo; o umflătură abia perceptibilă pe sub piele. Își întinse gâtul, însă nu văzu nimic dincolo de umăr. O atinse din nou, încercând să-și dea seama ce era. Într-un final, se ridică frustrată și se îndreptă spre casă în căutarea unei oglinzi.

   Încuie ușa de la baie, se așeză pe masca chiuvetei și se suci până când reuși să-și vadă spatele înoglindă. Își trase în jos partea de sus a rochiei și căută umflătura. Într-un final, reuși să dea de ea chiar între omoplați - un cerc minuscul, care se îmbina cu piele din jurul lui. Abia dacă se putea observa, însă, în mod clar, era acolo. Apăsă de probă - n-o durea, însă împunsătura îi provocă totuși o furnicătură. Arăta ca un coș.

   E liniștitor, gândi Laurel confuză. Într-un mod total neliniștitor.

   Laurel auzi pașii ușori ai mamei ei străbătând holul și scoase capul pe ușa de la baie.

   - Mamă?

   - În bucătărie, strigă mama ei căscând.

   Laurel îi urmă vocea.

   - Am o umflătură pe spate. Poți să te uiți la ea? întrebă ea, întorcându-se.

   Mama ei o apăsă ușor de câteva ori.

   - E doar un coș, concluzionă ea.

   - Așa m-am gândit și eu, spuse Laurel ridicând la loc partea de sus a rochiei.

   - Ție nu prea îți ies coșuri.

   Ezită.

   - Ți-a venit... știi tu?

   Laurel clătină repede din cap.

   - Doar o tentativă.

   Vocea îi era serioasă și zâmbetul, ironic.

   - Toate fac parte din pubertate, cum ai spus tu mereu.

   Se întoarse și o zbughi înainte ca mama ei să apuce să-i mai pună vreo întrebare.

   Când ajunse în camera ei, se așeză pe pat și pipăi umflătura micuță. Se simțea ciudat de normal să aibă primul ei coș; ca un ritual de trecere. Nu avusese semnele pubertății descrise în cărți. Nu avea niciodată coșuri și, deși sânii și șoldurile i se dezvoltaseră cum trebuie - de fapt, un pic cam prea devreme - la 15 ani și jumătate încă nu-i venise menstruația.

   Mama ei o încuraja tot timpul, spunând că, fiindcă nu aveau nici cea mai mică idee despre trecutul medical al mamei ei biologice, nu puteau fi sigure că nu era o trăsătură de familie perfect normală. Dar își dădea seama că mama ei începuse să se îngrijoreze.

   Laurel se îmbrăcă la fel ca de obicei, în maiou și blugi, și dădu să-și prindă părul în coadă. Apoi se gândi la petele iritate pe care le observa uneori la vestiar umplând spatele altor fete și își lăsă părul desprins. În caz că umflătura urma să se transforme în ceva urât mai târziu.

   Mai ales acasă la David. Ar fi tare nașpa.

   Laurel luă un măr în timp ce ieși din casă și îi spuse la revedere mamei ei. Aproape că ajunsese acasă la David când ridică privirea și o văzu pe Chelsea alergând pe partea cealaltă de drum. Laurel îi făcu semn cu mâna și o strigă.

   - Salut! spuse Chelsea, zâmbind, în timp ce buclele îi fluturau ușor în jurul feței.

   - Bună, spuse Laurel zâmbind. Nu știam că ești alergătoare.

   - Maraton. De obicei, mă antrenez cu echipa, însă sâmbăta suntem pe cont propriu. Tu ce faci?

   - Mă duc la David, zise Laurel, intimidându-se dintr-odată. Avem de gând să învățăm.

   Chelsea râse.

   - Atunci, bine ai venit în fan clubul lui David Lawson. Eu sunt deja președinte, dar tu poți să fii administrator.

   - Nu e vorba despre asta, spuse Laurel, nefiind sigură că spunea adevărul. Ave de gând doar să învățăm. Am lucrare de control la biologie luni și o s-o dau total în bară fără o pregătire serioasă.

   - Stă chiar după colț. Te conduc până acolo.

   Dădură colțul și auziră mașina de tuns iarba. David nu păru să le vadă când se apropiară și rămaseră amândoi acolo, pur și simplu privindu-l.

   Împingea mașina de tuns iarba prin firele dese, purtând doar o pereche de blugi și niște teniși. Pieptul și brațele îi erau lungi și musculoase, însă mușchii i se întindeau natural, pielea îi era bronzată de la soare și strălucea de la ușoara sclipire a transpirației, în timp ce se mișca aproape cu grație în soarele delicat al dimineții.

   Laurel nu se putu abține să nu se holbeze.

   Mai văzuse băieți alergând fără cămașă pe ei, de nenumărate ori, însă, fără să știe din ce motiv, acum era diferit. Îi privi brațele flexându-se în momentul în care ajunse la un anume petic de iarbă deasă și fu nevoit să forțeze mașina de tuns ca să poată continua. Își simți pieptul puțin încordat.

   - Parcă am murit și am ajuns în rai, spuse Chelsea fără să se deranjeze să-și ascundă admirația din priviri.

   David ridică brusc privirea către ele și întâlni ochii lui Laurel, ca și cum ar fi simțit că se holba la el. Laurel lăsă bărbia în jos și-și tudie picioarele.

   Chelsea nici măcar nu clipi.

   Când Laurel ridică iar privirea, David își punea un tricou pe el.

   - Bună, fetelor. Ce devreme v-ați trezit!

   - Încă de devreme? întrebă Laurel. 

   La urma urmei, era doar ora 9.

   - Oh, spuse ea jenată, am uitat să te sun înainte.

   David ridică din umeri rânjind.

   - Nu-i nimic.

   Arătă spre mașina de tuns iarba.

   - M-am trezit.

   - Ei bine, eu trebuie să fug, spuse Chelsea revenindu-și destul de brusc în simțiri, după ce i se tăiase respirația.

   Se întoarse în așa fel încât doar Laurel să-i vadă fața și spuse pe muțește: Uau! înainte să le facă cu mâna și să alerge pe stradă.

   David chicoti și-și scutură capul în timp ce o privi plecând. Apoi, se întoarse către Laurel și arătă spre casă.

   - Mergem? Biologia nu iartă pe nimeni.

          Luni, după ce predară lucrările de control, David se întoarse către Laurel.

   - Și, pe bune acum, cât de rău a fost?

   Laurel rânji.

   - OK, n-a fost așa de rău. Dar asta doar fiindcă m-ai ajutat tu.

   Învățaseră vreo 3 ore sâmbătă și mai vorbiseră înco o oră duminică seara. Ce-i drept, conversația telefonică nu avusese nimic de-a face cu biologia, însă poate că, totuși, învățase ceva prin osmoză. Osmoză prin telefon. Sigur că da.

   El ezită doar o clipă înainte să spună:

   - Putem să facem din asta un obicei. Mă refer la învățatul împreună.

   - Da, spuse Laurel surâzându-i ideea altor sesiuni liniștite de „studiu” cu el. Și data viitoare ai putea să vii tu acasă la mine.

   - Super.

   Până să se termine ora de biologie, afară începuse să plouă, așa că grupul se adună sub un mic foișor. Aproape nimeni nu mâncă, pentru că nu erau mese de picnic sau ciment pe jos, însă lui Laurel îi plăcea peticul de iarbă care nu părea să se usuce niciodată complet - chiar dacă avea un acoperiș deasupra.

   De câte ori ploua, majoritatea celor din grup rămâneau înăuntru, însă, astăzi, David, Chelsea și un băiat pe nume Ryan veniseră cu ea. David și Ryan aruncau cu bucăți de pâine unul într-altul, iar Chelsea comenta, criticându-le ținta, felul de a arunca și incapacitatea lor de a ținti fără să nimerească și pe spectatori.

   - OK, acum ai dat intenționat, spuse Chelsea, apucând o bucată de coajă care o lovise fix în sân și aruncând-o înapoi între băieți.

   - Nu, a fost un accident, spuse Ryan. Chiar tu mi-ai spus că n-aș putea să nimeresc nimic din ce-aș ținti.

   - Atunci, poate că ar trebui să țintești spre mine, ca să fiu sigură că nu sunt atacată, îi dădu ea replica.

   Oftă și se întoarse înapoi spre Laurel.

   - N-am fost făcută să locuiesc în nordul Californiei, spuse ea, dându-și părul din față. Pe timp de vară, părul meu arată bine, însă, la cel mai mic stop de ploaie, bum! se transformă în chestia asta.

   Chelsea avea părul lung și șaten, cu o nuanță de roșcat, căzându-i în bucle pe spate. Bucle moi și mătăsoase în zilele însorite și bucle dezordonate și aspre care se legănau rebel în jurul feței când aerul era rece și umed - asta însemnând cam jumătate din timp. Avea ochii calzi și gri, lucru care îi amintea lui Laurel de ocean atunci când răsărea soarele și valurile se unduiau la nesfârșit în semiîntunericul obscur.

   - Eu cred că e frumos, spuse Laurel.

   - Asta pentru că nu-i al tău. Trebuie să folosesc șampoane și balsamuri speciale numai ca să pot băga peria în el în fiecare zi.

   Se uită la Laurel și-i atinse pentru o clipă părul drept și mătăsos.

   - Ce plăcut e al tău la atingere; ce folosești?

   - Oh, ce-o fi.

   - Hmm.

   Chelsea îi atinse oărul încă o dată.

   - Folosești balsam care nu se clătește? De obicei, ăsta funcționează cel mai bine la mine.

   Laurel trase aer în piept și îi spuse cu glas tare:

   - De fapt... nu folosesc nimic. Orice fel de balsam îmi face părul foarte lucios și uleios la atingere. Și șamponul îmi face părul foarte, dar foarte uscat - chiar și cel hidratant.

   - Deci nu te speli declo?

   Se pare că ideea îi era mai mult decât străină lui Chelsea.

   - Îl clătesc foarte bine. Vreau să spun că e curat.

   - Dar nu folosești șampon deloc?

   Laurel clătină din cap și aștepte un comentariu sceptic, însă Chelsea nu făcu decât să bombăne „Ce noroc ai” și continuă să mănânce.

   În seara aceea, Laurel își studie cu atrnție părul. Oare trebuia să-l spele? Însă arăta la fel ca de obicei.

   Se întoarse cu spatele la oglindă și-și apăsă umflătura. Sâmbătă dimineața, era o chestie minusculă, însă, peste weekend, crescuse destul de mare.

   - Al naibii prim coș, bombăni Laurel, uitându-se în oglindă.

       În dimineața următoare, Laurel se trezi simțind o furnicătură greoaie între omoplați. Încercând să nu intre în panică, dădu fuga la baie și-și întinse gâtul să se uite în oglindă la spatele ei.

   Umflătura era mai mare decât o fisă!

   Ăsta numai coș nu era. Îl atinse cu grijă, iar furnicătura zăbovea peste tot pe unde trecea cu degetele. Își strânse panicată cămașa de noapte la piept și fugi pe hol spre camera părinților ei. Tocmai ridicase mâna să bată, dar se strădui să se oprească și să tragă de câteva ori aer în piept.

   Laurel se uită în jos la ea însăși și se simți dintr-odată foarte ridicolă. Ce era în capul ei? Stătea în hol îmbrăcată aproape doar în lenjerie intimă. Se îndepărtă îngrozită de ușa părinților ei și se strecură înapoi în baie, închizând ușa cât putu de repede și de încet.

   Se întoarse iar cu spatele la oglindă și-și examină nodulul. Se întoarse să-l studieze din câteva unghiuri diferite, până când se convinse că nu era nici pe departe la fel de mare cum crezuse inițial.

   Laurel fusese crescută cu ideea că trupul uman știe să aibă grijă de el însuși. Multe dintre afecțiuni - dacă erau lăsate în pace - treceau de la sine. Ambii săi părinți trăiau în felul acesta. Nu mergeau niciodată la doctor, nici măcar pentru antibiotice.

   „E doar un coș enorm. Dispare el de la sine”, își spuse Laurel în oglindă, tonul ei imitându-l perfect pe cel al mamei sale.

   Cotrobăi prin sertarul mamei și găsi o cutie cu alifie pe care mama ei o făcea în fiecare an. Conținea rozmarin, levănțică, ulei de arbore de ceai și cine știe ce altceva, iar mama ei o folosea la orice.

   Nu avea cum să doară.

   Laurel luă cu degetul puțin din alifia ce emana un miros dulceag și începu să se frece pe spate cu ea. Din cauza degetelor ei care deranjau umfșătura și de la arsura uleiului de arbore de ceai, spatele lui Laurel luă foc în timp ce-și scoase cămașa de noapte peste cap și, cu umerii lipiți de perete, o zbughi în camera ei.

   Pentru ziua de astăzi, alesese să poarte un tricou larg, stil baseball, cu mâneci foarte scurte și cu spatele întreg. Probabil că majoritatea maiourilor ei i-ar fi acoperit umflătura, însă Laurel nu era dispusă să riște. Chestia asta nu putea să se facă mai mare fără să devină de-a dreaptul scârboasă și, dacă se întâmpla asta, Laurel prefera s-o aibă ascunsă sub bluză.

   O furnica ori de câte ori se atingea ceva de ea - părul ei lung, tricoul, când îl trecu peste cap, și, bineînțeles, de fiecare dată când o atingea, încercând să-și aducă aminte că era reală. În momentul în care se îndreptă spre scări, era convinsă că fiecare nerv din corpul ei era conectat cu umflătura.

   Când se făcu joi, Laurel deja nu mai putea nega faptul că chestia aia de pe spatele ei nu era un coș. Nu doar continua să crească, dar părea să o facă mai repede. În dimineața aceea, era de mărimea unei mingi de golf.

   Laurel coborâse la micul dejun hotărâtă să le spună părinților ei depre umflătura aceea ciudată. Ba chiar trăsese de câteva ori aer în piept și deschise gura să spună totul dintr-o suflare.

   Însă, în ultima clipă, dăduse bir cu fugiții și îi ceruse, pur și simplu, tatălui ei să-i dea pepenele galben.

   Pentru că purtase tricoul acela în ultimele zile și-și lăsase părul lung desfăcut, nimeni nu observase încă umflătura, însă era o chestiune de timp - mai ales dacă urma să se facă din ce în ce mai mare. 

   Dacă, își repetă Laurel în gând, iar și iar, se face din ce în ce mai mare? Poate că alifia mamei e de vină.

   Trecuseră fix 3 zile de câd se dădea cu alifie pe ea, însă nu părea să o ajute mai deloc. Dar, pe de altă parte, ceva care crește mare și repede nu poate fi ceva care să se rezolve cu puțin ulei de arbore de ceai, nu? Poate era o tumoare. Laurel era convinsă că auzise la știri povești despre oameni cu tumori la coloană. 

   Laurel trase adânc aer în piept. O tumoare era mult mai logică.

   - Alo? M-asculți măcar?

   Vocea lui Chelsea îi întrerupse gândurile, iar Laurel se întoarse cu fața la prietena ei.

   - Ce?

   Chelsea râse.

   - Așa credeam și eu.

   Apoi spuse mai încet:

   - Ești bine? Parcă erai pe altă planetă.

   Ridică privirea și, pentru o secundă, nu-și putu aminti către ce oră se îndrepta.

   - Sunt bine, bombăni ea irascibilă. Mă gândeam doar.

   Chelsea îi studie fața cu atenție timp de câteva secunde, înainte ca una dintre sprâncene să-i țâșnească sceptic în sus.

   - OK.

   David le ajunse din urmă și, când Chelsea se despărți de ei să se ducă la ora pe care o avea, Laurel încercă să meargă mai repede ca să i-o ia înainte. El se întinse și o opri.

   - Unde arde, Laury? Mai sunt 3 minute până se sună.

   - Nu-mi spune așa, sări ea înainte să se poată controla.

   Gura lui David se închise și nu mai spuse nimic, în timp ce mulțimea de elevi trecea pe lângă ei.

   Laurel își căută cuvintele să-și ceară scuze, însă ce avea să spună? Iartă-mă, David, sunt nervoasă pentru că s-ar putea s am o tumoare. Îi trânti în schimb:

   - Nu-mi plac diminutivele.

   David își afișase deja zâmbetul curajos.

   - Nu știam. Îmi pare rău.

   Își trecu degetele prin păr.

   - Ai.... vocea i se pierdu și păru să se fi răzgândit. Haide, te conduc la oră.

   Acum, se simțea stânjenită să meargă lângă el. Când ajunseră în clasă, se întoarse spre el și-i făcu cu mâna.

   - Pa.

   - Laurel?

   Se întoarse.

   - Ce faci sâmbăta ata?

   Ezită. Sperase ca ea și David să-și petreacă iar timpul împreună. Și, până în dimineața asta, tot încercasă să găsească o metodă relaxantă de a-l întreba. Dar poate că nu era o idee așa de bună.

   - Mă gândeam că ne putem întâlni mai mult la un picnic, poate facem și un foc de tabără. Știu un loc super pe plajă. Chelsea a spus că vine, vin și Ryan, și Molly, și Joe. Și poate încă vreo 2 persoane.

   Mâncare, nisip și un foc care scotea fum. Niciunul dintre lucrurile astea nu păreau distractive.

   - E puțin cam frig, nu putem chiar să înotăm, dar... știi tu. Cineva este de obicei aruncat în apă. E distractiv.

   Zâmbetul fals al lui Laurel dispăru. Ura senzația de apă sărată pe piele. Chiar și după ce făcea duș o simțea; ca și cum sarea s-ar fi absorbit în porii ei. Ultima oară când înotase în ocean fusese moleșită și obosită zile întregi după aceea. Și nici nu exista vreo cale să-și ascundă umflătura - sau ce-o fi fost ea - în costumul de baie.

   Se cutremură când se întrebă cât de mare s-ar face în două zile! Nu putea să meargă, nici măcar dacă ar fi vrut.

   - David, eu... ura să-l refuze. Nu pot.

   - De ce nu? întrebă David.

   Putea să spună că are de lucru la librărie - până acum două săptămâni, își petrecuse aproape fiecare sâmbătă acolo, ajutându-și tatăl - dar nu reușea să mintă. Nu pe David.

   - Pur și simplu, nu pot, mormăi ea și intră în grabă pe ușă fără să-și ia la revedere.

   Vineri dimineață, umflătura era de mărimea unei mingi de softball. Era, în mod clar, o tumoase. Laurel nici nu se mai obosi să se ducă la baie să se uite. O simțea.

   Niciun tricou n-avea să ascundă chestia asta.

   Laurel fu nevoită, să sape prin fundul dulapului ca să găsească o bluză pufoasă, care măcar să camufleze nodulul. Așteptă în camera ei pțnă se făcu ora să plece la școală, după care o luă în viteză pe scări și ieși pe ușă strigând doar „Bună dimineața” și „Pa” părinților ei.

   Restul zilei trecu cu încetinitorul. Umflătura o furnica tot timpul acum, nu doar când o atingea. Nu se putea gândi decât la asta; era ca un bâzâit permanent în capul ei. Nu vorbi cu nimeni la prânz și se simți prost din cauza asta, dar nu se putea concentra pe nimic în timp ce spatele o furnica atât de tare.

   Până la finalul orelor, dăduse 4 răspunsuri greșite de câte ori fusese strigată. Întrebările deveniseră din ce în ce mai ușoare - ca și cum senora Martinez încerca să-i dea posibilitatea să se salveze - dar profesoara ei putea foarte bine să vorbească în swahili. Imediat ce se sună de ieșire, Laurel se ridică din bancă și se îndreptă spre șă înaintea tuturor.

   Îi văzu pe David și pe Chelsea stând de vorbă lângă dulapul lui Chelsea, așa că o luă în altă direcție și se grăbi să ajungă la ușile din spate, sperând ca niciunul dintre ei să nu o recunoască.

   Se urcă în tribuna terenului, cu picioarele bocănind pe fiecare treaptă de metal, până când ajunse în vârf. Stătea în picioare sprijinită de gard, uitându-se peste vârfurile copacilor la linia vestică a cerului. Senzația de a se afla atât de sus, deasupra mediului ei înconjurător, o făcea să se simtă detașată și aparte. I se potrivea.

   Ridică brusc capul când auzi pași în spatele ei. Se întoarse și văzu fața destul de rușinată a lui David.

   - Bună, spuse el.

   Laurel nu spuse nimic, în timp ce sentimentele de ușurare și de enervare se luptau în mintea ei. Ușurarea câștiga.

   Arătă cu mâna către banca pe care ea stătea în picioare.

   - Pot să stau jos?

   Laurel rămase nemișcată o clipă, după care se așeză pe bancă și atinse locul de lângă ea zâmbind discret.

   David se așeză precaut, ca și cum nu ar fi avut încredere în invitația ei.

   - De fapt, nu am vrut să te urmăresc, spuse el, aplecându-se și punându-și coatele pe genunchi. Aveam de gând să te aștept jos, dar, ridică el din umeri, ce pot să spun? Sunt nerăbdător.

   Laurel nu spuse nimic.

   Stătură în liniște multă vreme.

   - Te simți bine? întrebă David cu o voce nefiresc de tare, care răsună printre băncile goale de metal.

   Laurel simți cum lacrimile-i ard ochii, însă se chinui să clipească și să le oprească.

   - Voi fi bine.

   - Doar că ai fost așa de tăcută toată săptămâna.

   - Îmi pare rău.

   - Am... am făcut eu ceva?

   Laurel ridică instantaneu capul.

   - Tu? Nu, David. Tu... ești minunat.

   Începea să se simtă vinovată. Se strădui să zâmbească.

   - Pur și simplu, am avut o zi proastă. O să-mi treacă peste weekend. O să mă simt mai bine luni. Îți promit.

   David dădu din cap, moment în care se reinstală tăcerea, grea și stânjenitoare. Apoi, el își drese glasul.

   - Pot să te conduc acasă?

   Ea clătină din cap.

   - Mai stau aici o vreme. O să fiu bine, adăugă ea.

   - Dar...

   El nu continuă. Pur și simplu dădu din cap, se ridică și începu să se îndepărteze. Apoi, se întoarse.

   - Dacă ai nevoie de ceva, ai numărul meu de telefon, OK?

   Laurel dădu din cap. Îl scrisese pe agenda familiei imediat ce ajunsese acasă, iar acum, îl știa de dinafară.

   - OK.

   Își mută greutatea de pe un picior pe altul, după care se întoarse.

   - Plec acum.

   Chiar când să dispară din vedere, Laurel îl strigă:

   - David?

   Dar, când se întoarse spre ea cu chipul atât de sincer și de deschis, își pierdu curajul.

   - Distracție plăcută mâine, spuse ea jalnic.

   Fu puțin dezamăgit, însă dădu din cap, se întoarse și continuă să se îndepărteze.

   În seara aceea, Laurel se așeză pe masca chiuvetei din baie și se uită la spatele ei. Lacrimile îi alunecau pe obraji în timp ce se ungea iar cu alifie. Nu avusese niciun efect până acum iar logica îi spunea că nici de data asta n-o să aibă, însă trebuia să încerce ceva.

Capitolul 5

        Atmosfera de sâmbătă dimineață era răcoroasă, cu doar o ceață ușoară pe care, probabil, soarele urma s-o împrăștie până la prânz.

   Laurel preconiză că erau 100% șanse ca toată lumea de la focul de tabără să se scufunde sau să fie aruncată în apa rece a Pacificului și era de două ori mai recunoscătoare că refuzase să meargă. Rămase întinsă în pat, timp de câteva minute, să privească răsăritul cu nunanțele lui amestecate de roz, de portocaliu și de un albastru cald și șters. În mod obișnuit, majoritatea oamenilor se bucurau de frumusețea unui apus, însă, pentru Laurel, răsăritul era cel care îți tăia respirația.

   Se gândi la procentul de oameni din acest orășel care dormeau în timp ce avea loc acest spectacol incredibil. Tatăl ei era unul dintre ei. Era înnebunit după somn și se trezea rareori înainte de prânz sâmbăta, sau ziua de somn, cum o numea el.

   Zâmbi la gândul acesta, însă realitatea i-l spulberă mult prea devreme. Își trecu degetele peste umăr, iar ochii mai să-i iasă din oribte. Își înăbuși un țipăt atunci când mâna cealaltă se uni cu prima, încercând să confirme ce simțea.

   Umflătura dispăruse.

   Însă fusese înlocuită de altceva. Ceva lung și rece.

   Și mult mai mare decât fusese umlfătura.

   Își reproșă că nu era una dintre fetele acelea cu oglindă în cameră și își întinse gâtul încercând să vadă peste umăr, însă nu reuși să zărească decât marginile rotunjite ale unei chestii albe. Dădu la o parte cearșaful subțire și fugi spre ușă. Mânerul se întoarse în liniște, iar Laurel deschise ușor ușa. Îl auzea pe tatăl ei sforăind, dar, uneori, mama ei se trezea devreme și era foarte dicretă.

   Laurel deschise larg ușa - recunoscătoare conștient, pentru prima dată în viața ei, pentru balamalele bine unse - și se strecură pe hol până la baie cu spatele lipit de perete. Ca și cum asta avea să o ajute.

   Mâinile îi erau nesigure, închizând ușa de la baie și bâjbâind după încuietoare. Abia când auzi clicul încuietorii, își permise să respire din nou. Își sprijini capul de lemnul dur și nefinisat și se strădui să-și calmeze respirația. Găsi cu degetele întrerupătorul și-l deschise. Trase adânc aer în piept, clipi pentru a alunga petele întunecate și păși spre oglindă.

   Nici nu fu nevoită să se întoarcă pentru a vedea ce-i crescuse mai nou. Niște chestii lungi, de un alb-albăstrui, i se iveau peste ambii umeri. Pentru o clipă, Laurel fu fascinată, uitându-se cu ochii mari la chestiile palide. Erau înspăimântător de frumoase pentru a fi descrise în cuvinte.

   Se întoarse încet ca să le vadă mai bine. Fâșii ca niște petale îi crescuseră din locul în care fusese umflătura, făcându-i o stea curbatî cu 4 colțuri pe spate. Cele mai lungi petale - care i se iveau peste fiecare dintre umeri și ajungeau până la talie - erau mai mari de 30 de centimetri și late cât palma ei. Petalele mai mici - cam de 20-23 de centrimetri - veneau în spirală în jurul centrului, umplând spațiul rămas. Mai erau chiar și niște frunze verzi acolo unde floarea imensă se unea cu pielea.

   Toate petalele erau de un albastru-închis în centru, nuanță ce pălea către cel mai cald albastru senin în mijloc, devenind albe la capete. Marginile erau dantelate și arătau ciudat de mult ca violetele africane pe care mama ei le creștea cu migală în bucătărie. Trebuie să fi fost 30 de fâșii moi ca niște petale. Poate mai multe.

   Laurel se întoarse iar cu fața spre oglindă, cu ochii pe petalele care pluteau de o parte și de alta a capului ei. Aproape că arătau ca niște aripi.

   O bătaie tare în ușă o scoase brusc din transa în care se afla.

   - N-ai terminat încă? întrebă mama ei somnoroasă.

   Laurel își înfipse unghiile în palme în timp ce se uita terifiată la chestiile alea albe imense. Erau frumoase, nimic de zis, însă cui în lumea asta îi mai crește o floare enormă pe spate? Asta era de 10, nu de 100 de ori mai rău decât o umflătură.

   Cum avea să le ascundă?

   Poate că petalele s-ar putea, pur și simplu, smulge. Apucă una dintre fâșiile lungi și trase de ea. Durerea i se răspândi în jos pe șira spinării și fu nevoită să-și muște obrazul ca să-și înăbușe un strigăt. Dar nu putu să  oprească scâncetul ce-i ieși printre dinți.

   Mama ei bătu din nou.

   - Laurel, ești bine?

   Laurel trase adânc aer în piept de câteva ori, în timp ce durerea păli până deveni o zvâcnitură greoaie, și-și recăpătă glasul.

   - Sunt bine, spuse ea, cu vocea ușor tremurândă. O clipă.

   Cercetă camera în căutare de ceva util. Cămasa de noapte subțire cu bretele pe care o purta nu avea să-i fie de vreun folos. Apucă un prosop mare și-l aruncă peste umeri, trăgându-l strâns în jurul ei. După ce se examină rapid în oglindă, să se asigure că nu se vede nicio petală gigantică, Laurel deschise ușa și se chinui să-i zâmbească mamei ei.

   - Iartă-mă că am stat așa mult.

   Sarah clipi.

   - Ai făcut duș? N-am auzit apa curgând.

   - Am făcut repede.

   Ezită.

   - Nu m-am udat și pe păr, adăugă ea.

   Dar mama ei nu era prea atentă.

    - Vino jos după ce te îmbraci să-ți pregătesc micul dejun, căscă ea. Se pare că va fi o zi frumoasă.

   Laurel o ocoli pe mama ei și intră la adăpostul propriei camere. Nu avea încuietoare la ușă, însă pusese un scaun sub mâner cum văzuse că fac oamenii în filme. Se uită cu neîncredere la decor. Nu părea că o să țină mult, însă era tot ce putea să facă.

   Lăsă prosopul să-i cadă de pe umeri și examină petalele stâlcite. Erau puțin mototolite, dar n-o dureau. Trase o bucată lungă peste umăr și o examină. Una era umflătura imensă, însă cu chestiile astea ce avea să facă?

   Mirosi chestia albă, se opri și apoi o făcu din nou. Aducea cu bobocul unui pom fructifer, însă mirosul era mai puternic. Mult mai puternic. Emanația intoxicantă începea să umple toată camera. Cel puțin chestia asta imensă nu mirosea urât.

   Când realiză gravitatea situației, camera părea să se învârtă cu ea. Simți cum i se strânge inima încercând să-și dea seama ce să facă.

   Dar, mai întâi, cel mai important lucru de făcut era să o ascundă.

   Laurel deschise dulapul și stătu în fața lui, căutând ceva care să o ajute să ascundă o floare enormă care-i creștea pe spate, însă asta nu fusese chiar prioritatea ei atunci când mersese să-șu cumpere haine în luna august. Laurel oftă când văzu dulapul plin de bluze ușoare, subțiri și de rochii de vară. Aboa dacă ascundeau ceva, orice.

   Căută printre haine și luă câteva bluze. După ce se asigură că drumul era liber, Laurel fugi în baie, jurându-și că avea să se ducă azi la magazin să-și cumpere o oglindă de pus în camera ei.

   Prima bluză nici măcar nu încăpea peste floarea aia imensă. Se uită la ea în oglindă. Trebuia să existe și altă cale.

   Luă cât putu de mult dintre petalele acelea lungi și albe și încercă să și le înfășoare în jurul umerilor. Nici asta nu funcționa foarte bine. Și, în plus, nu prea voia să fie nevoită să poarte mâneci pentru tot restul vieții ei - atât cât avea să mai trăiască.

   Le legă pe sub brațe și le înfășură, în schimb, în jurul taliei. Mergea mai bine așa. Mult mai bine. Apucă o eșarfă lungă de mătase de pe unul dintre umerașe și o înfășură în jurul taliei, lipindu-și petalele de piele. Apoi, își trase pantalonii scurți de blugi peste o porțiune din eșarfă. Tot n-o dureau, însă se simțea încorsetată și sufocată.

   Totuși, era mai bine decât nimic. Luă o bluză ușoară, tip ie, și o puse peste toată treaba asta. Apoi, se întoarse îngrijorată să se uite în oglindă.

   Destul de impresionant, dacă putea spune asta. Oricum, materialul bluzei era bufant și nu-ți dădeai seama că se afla ceva dedesubt. Chiar și dintr-o parte, umflătura din spatele ei abia dacă se observa, iar dacă își lăsa părul liber pe spate, nimeni n-ar fi zis că e ceva acolo. Și cu asta rezolvase o problemă mică.

   Dar mai rămăseseră 100 de probleme mari.

   Chestia asta era ceva mai mult decât o manifestare ciudată a pubertății. Schimbările de dispoziție, acneea care te desfigura, chiar și menstruațiile care durau luni întregi erau cel puțin pe jumătate normale. Dar să-ți crească petale gigantice de floare pe spate dintr-un coș de mărimea unei mingi de softball? Asta era cu totul altceva.

   Dar ce era? Așa ceva vedeai în filmele ieftine de groază. Și chiar dacă s-ar hotărî să spună cuiva, cine-ar crede-o? Nu și-ar fi imaginat niciodată, nici în cele mai groaznice coșmaruri ale ei, că i s-ar fi putut întâmpla așa ceva.

   Asta avea să strice totul. Viașa ei, viitorul ei. Era ca și cum totul s-ar fi șters într-o clipită.

   Începu deodată să se facă prea cald în baie. Prea strâmt, prea întunecat, prea... prea de toate. Disperată să iasă din casă, Laurel trecu repede prin bucătărie, înșfăcă o cutie de suc și deschise ușa din spate.

   - Te duci la plimbare?

   - Da, mamă, spuse ea fără să se întoarcă.

   - Distracție plăcută.

   Laurel scoase doar un sunet vag.

   Merse cu pași apăsați pe cărarea care ducea spre pădurea din spatele casei, fără să gabe în seamă verdeața picurată cu rouă din jurul ei. Avea să fie într-adevăr o zi frumoasă. Sa că vezi. Se simțea de parcă Mama Natură își bătea joc de ea. Viața i se destrăma și, cu toate astea, totul în jurul ei era frumos, ca și cum i-ar face în ciudă.

   Se ascunse după un pâlc mare de copaci, care nu se vedeau nici dinspre drum și nici dinspre casa ei; dar, totuși, nu era de ajuns. Continuă să meargă.

   După alte câtva minute, se opri și ascultă dacă era cineva - sau ceva - în jurul ei. Odată ce se simți în siguranță, ridică bluza la spate și dezlegă eșarfa care o încorseta. Răsuflă ușurată atunci când petalele ajunseră în poziția lor inițială pe spate. Se simțea de parcă tocmai fusese eliberată dintr-o cutie mică și strâmtă.

   O rază de soare străluci în jos printr-o fantă în coroanele copacilor de deasupra, făcându-i silueta să se întindă pe iarbă în fața ei. Conturul umbrei ei arăta ca un fluture imens cu aripi transparente. Și, în același fel ciudat în care baloanele fac umbre, negrul avea o ușoară nuanță de albastru. Încercă să-și facă aripile să se miște, însă, deși le simtea - acum simțea fiecare milimetru din ele absorbind razele soarelui - nu avea niciun control asupra lor. Ceva care-ți distruge viața cu totul nu ar trebui să fie așa de frumos.

   Se uită la imaginea de pe pământ mult timp, întrebându-se ce să facă. Să le spună părinților ei? Își promisese să le spună luni dacă umflătura nu dispărea.

   Ei bine, umflătura dispăruse.

   Trase una dintre fâșiile lungi pete umăr și o atinse cu degetele. Era atât de catifelată. Și n-o durea. Poate că o să treacă pur și simplu, gândi ea optimistă. Așa spunea mama ei mereu. Într-un final, majoritatea lucrurilor trec de la sine. Poate... poate că avea să fie bine.

   Bine? Cuvintele păreau să-i umple capul, răsunându-i până în creștet. Am o floare imensă care-mi crește din șira spinării. Cum ar putea să fie bine?

   În timp ce sentimentele i se învălmășeau ca un uragan, gândurile i se concentrară, dintr-odată, pe David. Poate că David ar putea să o ajute să rezolve misterul ăsta. Trebuia să existe o explicație științifică pentru asta. Poate că ar putea să spună ce era. Și, chiar dacă i-ar spune că habar n-avea, tot nu s-ar simți mai derutată decât se simțea acum.

   Își înfășură eșarfa în jurul florii și se grăbi spre casă, aproape izbindu-se de tatăl ei când dădu buzna în bucătărie.

   - Tată! spuse ea surprinsă, cu nervii deja întinși la maximum.

   El se aplecă să o sărute în creștetul capului.

   - Neața, frumoaso.

   Îi puse un braț peste umeri, iar Laurel trase agitată aer în piept, sperând să nu-i simtă petalele prin bluză.

   Dar, pe de altă parte, tatăl ei observa rareori ceva înainte să-și bea a doua cană de cafea.

   - De ce te-ai trezit? întrebă ea, cu vocea ușor tremurândă.

   El oftă.

   - Trebuie să mă duc să deschid magazinul. Maddie avea nevoie de o zi liberă.

   - Sigur, spuse Laurel absentă, încercând să nu vadă această schimbare din rutina de zi cu zi ca pe un semn rău.

   Începu să-și retragă brațul, după care se opri să miroasă aerul din umărul ei. Laurel îngheță în loc.

   - Miroși frumos. Ar trebui să te dai mai des cu parfumul ăsta.

   Laurel dădu cin cap, rugându-se să nu-i iasă ochii din orbite, și se desprinse din îmbrățișarea tatălui ei. Se grăbi să ia telefonul fără fir, după care se îndreptă spre scări.

   Se uită multă vreme la telefon în camera ei, înainte ca degetele să reușească să formeze numărul lui David. El ridică repectorul după primul apel.

   - Alo?

   - Bună, spuse ea repede, chinuindu-se să nu închidă telefonul.

   - Laurel! Bună! Ce faci?

   Secundele treceau în tăcere.

   - Laurel?

   - Da?

   - Tu m-ai sunat pe mine.

   Încă o pauză.

   - Pot să vin până la tine? spuse ea dintr-o suflare.

   - Ăă, sigur că da. Când?

   - Acum?

Capitolul 6

        Câteva minute mai târziu, Laurel potrivi din nou scaunul sub mânerul ușii.

   Ridică partea din față a bluzei și scoase afară din eșarfă un capăt al uneia dintre petalele lungi și albastre. Arăta atât de inofensivă în mâna ei. Aproape că putea să uite că era atașată de spatele ei. Scoase forfecuța de unghii a mamei ei și strudie capătul petalei de un albastru deschis. Probabil că nu-i trebua o bucată prea mare. Se uită iar la ea și alese o curbă mică din vârful ondulat.

   Încercă să prindă curaj în timp ce punea foarfeca strălucitoare în poziția corectă. Voia să închidă ochii, însă îi era teamă că avea să-și facă și mai rău așa. Numără înliniște.

   Unu, doi, trei!... Aveam de gând să număr până la cinci.

   După ce își spuse în sinea ei că e o fricoasă, poziționă iar foarfeca.

   Unu, doi, trei, patru, cinci!

   Apăsă, iar foarfeca tăie drept, aruncând o bucată mică de alb pe așternut. Laurel icni și sări în sus câteva secunde, până când înțepătura se mai domoli, și se uită la marginea tăiată. Nu curgea sânge, ci doar picura puțin lichid transparent. Laurel tamponă lichidul cu un prosop, înainte să netezească la loc, sub eșarfă, capătul. Apoi, înfășură bucățica albă într-un șervețel și o puse cu grijă în buzunar.

   Sări pe scri, încercând să pară cât mai naturală. Trecu în grabă pe lângă mama și tatăl ei, care luau micul dejun, și spuse:

   - Mă duc la David.

   - Stai așa, spuse tatăl ei.

   Laurel se opri din mers, dar nu se întoarse.

   - Ce-ai zice de un „Pot să mă duc la David”?

   Laurel se întoarse, zâmbind forțat.

   - Pot să m duc la David?

   Tatăl ei nici nu ridică privirea din ziar când își duse cafeaua la gură.

   - Sigur. Distracție plăcută.

   Laurel se strădui să meargă normal până la ușă, însă, imediat ce ieși afară, fugi spre bicicletă și o porni la drum. Nu erau decât două străzi până la David, și Laurel își sprijini, în scurt timp, bicicleta de garajul lui. 

   Stătea pe preșul de la intrare, concentrată, în fața ușii de un roșu aprins, și sună înainte să aibă ocazia să se convingă să dea bir cu fugiții și să alerge spre casă. Își ținu respirația în timp ce auzi pași, iar mânerul se învârti.

   Era mama lui David. Laurel încercă să-și ascundă surpriza - la urma urmei, era sâmbătă, Laurel ar fi trebuit să se aștepte ca ea să fie acasă. Dar era doar a doua oară când Laurel se întâlnea cu ea. Purta un maiou roșu simpatic și blugi, iar părul ei lung și aproape negru era lăsat liber, curgând în valuri pe spatele ei. Era mama care arăta cel mai puțin a mamă dintre toate pe care le cunoscuse Laurel.

   - Laurel, mă bucur să te văd.

   - Bună ziua, spuse Laurel agitată, după care rămase pur și simplu acolo, în picioare.

   Din fericire, David se ivi de după colț.

   - Bună, spuse el cu un zâmbet larg. Vino în spate.

   Îi făcu semn lui Laurel să vină pe hol.

   - Laurel are nevoie de puțin ajutor cu niște teme la biologie, îi explică el mamei lui. Stăm în camera mea.

   Mama lui David le zâmbi amândurora.

   - Aveți nevoie de ceva? O gustare sau altceva?

   El clătină din cap.

   - Doar de liniște. E o temă destul de dificilă.

   - Vă las singuri atunci.

   Ușa de un verde-pădure de la dormitorul lui David era întredeschisă; dintr-o singură mișcare, David deschise ușa și o conduse pe Laurel înăuntru. Se aplecă să-și scoată materialele de biologie și, după ce aruncă o privire pe hol să se asigure că mama lui nu era prin preajmă, închise ușa.

   Laurel se uită lung la ușa închisă. Mai fusese la el în dormitor, dar nu închisese niciodată ușa. Observă pentru prima oară că ușa lui nu se încuia.

   - Mama ta n-ar asculta la ușă, nu? întrebă Laurel simțindu-se ridicolă imediat ce întrebarea îi ieși pe gură.

   David pufni.

   - Niciodată. Am câștigat multă intimitate prin faptul că n-am întrebat niciodată de ce mulți dintre tipii cu care se întâlnește mama mea nu pleacă până dimineața. Eu nu îmi bag nasul în viața personală a mamei mele, iar ea nu-și bagă nasul într-a mea.

   Laurel râse și, acum că era aici, îi mai trecură puțin emoțiile.

   David o invită să se așeze pe pat, iar el își trase un scaun.

   - Deci? spuse el după câteva secunde.

   Ori îi spunea acum ori niciodată.

   - Sineră să fiu, speram să te uiți la ceva la microscop pentru mine.

   Pe fața lui David se citi nedumerirea.

   - La microscopul meu.

   - Ai spus că ai unul foarte bun.

   Își reveni repede.

   - Ăăă, OK. Da, sigur.

   Laurel băgă mâna în buzunar și scoase servețelul.

   - Poți să-mi spui ce-i asta?

   Luă șervețelul, îl despachetă cu grijă și se uită la bucățica alb-albastră.

   - Pare a fi o bucată din petala unei flori.

   Laurel se strădui să nu-și dea ochii peste cap.

   - Poți să te uiți la ea la microscop?

   - Sigur că da.

   Se întoarse la o masă lungă acoperită cu diverse piese de echipament, dintre care Laurel recunoscu câteva din laboratorul de biologie. Doar câteva. Trase o husă gri de pe un microscop de un negru lucios și luă o lamelă dintr-o cutie de plăcuțe de sticlă, separate de coli subțiri de hârtie de mătase.

   - Pot s-o tai? întrebă el uitându-se la ea.

   Laurel se cutremură amintindu-și ce durere simțise când o tăiase direct din ea cu mai puțin de jumătate de oră în urmă și dădu din cap.

   - Fă ce vrei cu ea..

   David tăie o bucățică minusculă și o puse pe o lamelă, adăugă o soluție galbenă și așeză o altă lamelă deasupra. Fixă lamela sub lentinle și reglă candranul în timp ce se uita prin ocular. Minutele treceau cu încetinitorul, în timp ce el ai fixa cadranul și mișca lamela de colo-colo, uitându-se la ea din diferite unghiuri. 

    Înr-un final, se lăsă pe spate.

   - Tot ce pot să-ți spun este că e o bucată dintr-o plantă și că celulele sunt foarte active, lucru care înseamnă că e în creștere. Că înflorește, presupun eu după culoare.

   - O bucată de plantă? Ești sigur?

   - Destul de sigur, spuse el, uitându-se înapoi prin ocular.

   - Nu provine de la un... animal?

   - Nu. Nici vorbă.

   - Cum îți dai seama?

   Căută printre câteva lamele preparate anterior și etichetate dintr-o altă cutie. Alese una cu o picătură rozalie pe ea și reluă procesul de focalizare a microscopului.

   - Haide, spuse el, ridicându-se în picioare și făcându-i semn spre scaunul lui.

   Ea se așeză pe locul lui și făcu o tetativă să se aplece peste microscop.

   - Nu te mușcă puse el râzând. Vino mai aproape.

   Ea făcu ce-i spuse și văzu o lume roz presărată cu linii și puncte maro.

   - Ce-ar trebui să văd?

   - Vreau să te uiți la celule. Arată cam ca în pozele din cartea noastră de biologie. Vezi că sunt rotunde sau că au forme neregulate? Arată ca niște picături conectate toate între ele.

   - OK.

   - Acum, uită-te la asta.

   Laurel se apropie din nou de cadran, fiindu-i mult mai teamă de lamela aceasta decât de cealaltă. Spera ca David să nu observe că-i tremură mâinile.

   - Uită-te acum la celule. Sunt toate destul de pătrate și foarte uniforme. Spre deosebire de celulele animale, cele de plante sunt ordonate. Și au pereții celulari groși, ca aceștia pe care-i vezi aici. Asta nu înseamnă că nu poți vedea niciodată celule animale pătrățoase, însă nu ar i nici pe departe la fel de uniforme, iar pereții celulari ar fi mult mai subțiri.

   Laurel se lăsă foarte încet pe spate. Chiar nu avea niciun sens.

   Chiar avea o plantă care-i creștea pe spate! O floare mutantă, un parazit! Era cea mai ciudată dintre ciudate și, dacă ar fi aflat cineva vreodată despre asta, ar fi respins-o și ar fi îndepărtat-o pentru tot restul vieții.

   Începu să i se învârtă capul și simți că tot aerul fusese brusc scos din cameră. Pieptul i se contractă și nu reuși să tragă adânc aer în piept.

   - Trebuie să plec, mormăi ea.

   - Așteaptă, spuse David prinzând-o de mână. Nu pleca. Nu așa speriată cum ești.

   Încercă să-i întâlnească privirea, dar ea refuza să se uite la el.

   - Sunt foarte îngrijorat pentru tine. Nu poți să-mi spui pur și simplu?

   Ea se uită în ochii lui albaștri. Erau calzi și sinceri. Nu era vorba că nu credea că poate să țină vreun secret; era sigură că avea să-l țină. Își dădu seama că avea încredere în el. Trebuia să spună cuiva. Nu reușise s-o scoată la capăt de una singură. Chiar nu reușise.

   Poate că avea să înțeleagă. Ce avea de pierdut?
........................