Cerere de prietenie, Laura Marshall

 ....................................................................

4-5

          - Nu a fost cum crezi. Se certaseră, iar pentru el se făcuse prea târziu ca să se mai întoarcă la Londra cu trenul, așa că a venit cu mine la Travelodge, dar nu mai aveau camere deloc. Așa că... i-am zis că poate să împartă camera cu mine. Nu s-a întâmplat nimic. Doar am dormit, iar dimineață, când m-am trezit, dispăruse.

  - Fir-ar să fie, Louise!
   - Știu.
   Polly se ridică și traversează bucătăria, cotrobăind prin sertarul cu tacâmuri după o lingură cu care să pescuiască biscuitul terciuit din ceaiul ei.
   - Și cum de s-a ajuns la asta?
   - După cum ți-am spus, se certase cu Sophie, așa că m-a așteptat în parcare.
   - Te-a așteptat? Asta sună cam nasol.
   - Nu chiar... eram singura persoană pe care o cunoștea acolo - ți-am spus că l-am cunoscut acasă la Sophie. El credea că mă întorc la Londra.
   Dar oare chiar asta credea? Un gând nu-mi dădea pace - cu siguranță văzuse cât de mult băusem, putea să creadă la modul serios că aș fi fost în stare să conduc?
   - Și totuși. Realizezi că ai petrecut noaptea în brațele unui criminal?
   Sigur că-mi trecuse prin cap, dar nu mă puteam concentra la asta acum. Mintea îmi era prea plină de alte lucruri.
   - Nu m-a ținut în brațe. Și nu e un criminal. E un tip simpatic.
   De ce îi sar în apărare?
   - O, Doamne, îți place de el? Îți place de el! Îți place de criminal!
   În orice alt moment, m-aș fi bucurat de abilitatea lui Polly de a face orice situație mai luminoasă indiferent cât de întunecată era. Dar cea de acum nu putea fi luminată, era prea neagră.
   - Nu, nici pe departe, mint eu iarăși, într-o oarecare măsură.
   Sunt capabilă să recunosc, în această dimineață, în care evenimentele zilei mi-au dărâmat scuturile obișnuite: Pete e primul bărbat față de care am simțit o atracție după multă vreme. În mod clar, nu-i voi spune acest detaliu lui Polly și chiar și eu îl voi încuia într-unul din sertarele minții mele.
   - Și cu Sam? Cum a fost să-l vezi? întrebă ea în timp ce se așază înapoi la masă.
   - Bine, spun eu, cu gândul la vinul care mi se scurga pe încheieturăă, la ochii lui Sam ațintiți spre limba mea.
   - Doar bine? rosti Polly, devenind instant bănuitoare.
   - Da, sincer, abia dacă am vorbit cu el.
   Și mai multe minciuni.

   - Bine, fu de acord Polly. Probabil, e mai bine că te-ai culcat cu tipul ăsta, Pete.
   - Nu m-am culcat cu el. Nu așa, oricum.
   Probabil că fusese cea mai stranie noapte pe care o petrecusem cu cineva, iar asta însemna ceva.

   - Știu, ai spus asta. Și ce-a zis poliția de faptul că ai petrecut noaptea cu el.

   Mă gândesc să mint iar, dar nu mai suport că totul devine și mai complicat decât era deja.

   - Nu le-am spus.

   - Ce? De ce Dumnezeu nu?

   - A fost instinctiv. Nu m-am gândit ca lumea. Pur și simplu, părea mai bine să nu știe.

   - Dar de ce?

   E așa de complicat să explic, fără să-i spun adevărul lui Polly despre Maria și despre mesajele de pe Facebook.

   - Știi când ți-am zis că Sophie a primit și ea cerere de prietenie pe Facebook, de la Maria, fata care s-a înecat? Ei, bine, nu ți-am spus totul.

   Inspir adânc, încercând să-mi controlez vocea.

   - Ce vrei să spui?

   - Sophie și cu mine... n-am fost tocmai drăguțe cu Maria.

   Polly se încruntă.

   - În ce fel n-ați fost tocmai drăguțe?

   Dacă mă uit în sus, o să-mi pierd curajul.

   - Am fost răutăcioase cu ea. Am fost prietenă cu ea când a venit prima oară la noi la școală, dar după o vreme nu am mai fost. Sophie nu voia să fiu prietenă cu ea, știi, iar Sophie era atât de... Și, așa, în ultima noapte, la banchet, în noaptea în care a murit, noi am făcut ceva îngrozitor.

   - Ce-ați făcut?

   Fața lui Polly, palidă, acum e confuză, cu fruntea încrețită de îngrijorare.

   Închid ochii.

   - I-am pus o pastilă de ecstasy în băutură. Probabil că așa a murit, a bântuit pe acolo și a căzut de pe stânci. Dacă poliția știe că mi-am petrecut noaptea cu Pete, vor începe să caute legătura dintre mine și Sophie. Și în momentul în care încep să pună întrebări, totul va ieși la iveală. Mesajele de pe Facebook, ce s-a întâmplat cu Maria. Nu sunt singura care știe ce s-a întâmplat. Sam tie, și nu sunt chiar sigură cine mai știe. Pot să ajung la închisoare, aș putea să-l pierd pe Henry.

   Deschid ochii și îndrăznesc să mă uit în sus. Instant, mi-am dat seama că am făcut o greșeală teribilă.

   Polly mă pironește cu privirea, albă la față și îngrozită.

   - I-ați pus droguri în băutură? Tu chiar nu auzeai nimic când ți-am spus ce se întâmplă cu Eloise? Știi de ce arăt ca dracu` în dimineața asta? Pentru că am stat trează, jumătate de noapte, cu Eloise. Trebuia să meargă să doarmă la o colegă, dar a trebuit să merg s-o iau de acolo în mijlocul nopții, pentru că mama ăleia începuse să fie „îngrijorată” din cauza faptului că Eloise crea probleme și o deranja pe cealaltă fată. A plâns două ore când am ajuns acasă. Două ore încheiate. Știi cum e să-ți urmărești copilul trecând prin așa ceva?

   Fac semn din cap că nu.

   - Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat azi-noapte. E groaznic. Dar nu e o zi bună să-mi povestești așa ceva, Louise. Nu după ce tocmai am trecut prin ce am trecut. Nu am dispoziția de a fi înțelegătoare sau iertătoare, sau cum îți trebuie ție să fiu acum. Nu despre așa ceva, nu despre fete adolescente, care se comportă îngrozitor cu fetele cu care ar trebui să fie prietene.

   Pe jumătate, mă așteptam la tirade și urlete, dar furia asta dură și rece e mult mai rea. Credeam că Polly e de partea mea, dar e clar că nu. Are copii, iar copiii au prioritate absolută.

   - Mai bine pleci. Trebuie să mă concentrez azi pe Eloise, nu mai am loc în minte pentru tine.. pentru toată asta. Nu pot să mă ocup de așa ceva acum. Te sun eu.

   Am știut toată viața că nu trebuie să spun nimănui despre Maria, dar ce s-a întâmplat cu Sophie a aruncat lucrurile în aer. Am crezut că va face lucrurile să fie altfel, dar e evident că nu.

   În timp ce mă îndepărtez cu mașina de casa lui Polly, încep să plâng în tăcere și descopăr că nu mă pot opri. Henry tot o ține în spate cu ce a mâncat la cină și cum i-a citit Eloise înainte să plece pe-afară. Bine că nu l-am lăsat în față, așa cum voia el.

   Încerc să-mi forțez mintea să se concentreze pe altceva. Trebuie să mă opresc din plâns când ajungem acasă, nu vreau să mă vadă Henry așa.

   Naomi Strawe.

   Știu că nu era nimeni cu numele ăsta în anul meu la școală. Strawe e un nume neobișnuit, sunt sigură că nu l-am mai auzit până acum, deși domnul Jenkins spunea că e posibil să fie numele ei de căsătorie. Cu toate astea, nu îmi aduc aminte de nicio Naomi.

   Încercată de o senzație paralizantă, tremurând de frică, încep să șoptesc cu voce tare literele, amestecându-le în cap, până când ajung să realizez. Naomi Strawe e o anagramă a numelui Maria Weston.

   Cineva mă urmărise când am stat singură la bar, așteptând o întâlnire care nu avea să se întâmple. Cineva poate că fusese acolo, la reuniune, departe de ochii celorlalți, alunecând pe margine, așteptând cine știe ce.

   Înțeleg acum că mă confrunt cu posibilitatea ca Maria să fie în viață. Sau, dacă nu e, cine a omorât-o pe Sophie știe ce s-a întâmplat cu ea. Iar asta înseamnă că și eu sunt în pericol. Și, fără Polly, eu și Henry suntem complet singuri.

Capitolul 24

       Catherine

   Octombrie 2015

      Au monitorizat-o cu atenție pe Catherine după ce s-a născut Daisy. Foarte atent.

   Moașele și asistenții sociali erau la curent cu „istoricul” ei, după cum se exprimau. Oare nu înțeleseseră? Istoricul ei era motivul pentru care Daisy avea să fie mereu în siguranță. Era singura sa rațiune de a fi acum, să o protejeze pe Daisy. Să unească familia, în așa fel încât Daisy să aibă o viață normală, care îi fusese refuzată lui Catherine.

   În primele zile ale lui Daisy, Catherine stătea cu ea zi și noapte, urmărindu-i pieptul cum se ridică și cum coboară. Era așa de mică, delicatele mecanisme ale corpului său, durerors de evidente.

   A pomenit trecător de aceste sesiuni de veche asistentei sociale. Femeia a avut o expresie îngrijorată și a scris ceva în carnetul ei, rugând-o pe Catherine să aibă grijă de ea însăși, să doarmă, când doarme bebelușul. Ce idee ridicolă. Atunci era Daisy în cel mai mare pericol, când era posibil să alunece din lumea asta fără să observe cineva.

   Așa că, după acel episod, nu le-am mai zis nimic adevărat. Nu le-a zis de visele care o trezeau din somn, atunci când dormea, toată transpirată și tremurând. Vise în care își dădea seama că o lăsase pe Daisy undeva unde Catherine trebuia să ajungă trecând printr-un noroi cleios, cu ochii lipiți închiși, iar când ajungea acolo cu ochii deschiși, vedea cum o lăsase pe Daisy într-o cameră plină de câini rottweiler furioși care o sfâșiau.

   Atunci când se trezea, Catherine dădea fuga la pătuț și îngenunchea în lumina slabă a lămpii de noapte a lui Daisy, uitându-se printre bare, mult după ce pijamaua scăldată de sudoare se răcise și se lipise dezgustător de trupul ei.

    Iar Catherine, în mod evident, nu le-a spus de impulsul pe care îl avea uneori când stătea pe un peron de metrou, în timp ce trenul intra în stație, sau când traversa un pod înalt; impulsul de a se asigura că atât ea, cât și Daisy erau în afara oricărui pericol, în siguranță pentru veșnicie.

Capitolul 25

        Louise

   Octombrie 2015

     După ce l-am pus pe Henry la culcare, îmi torn un pahar cu vin.

   În living, dau drumul la știri, care se concentrează în jurul poveștii cu Sophie. Acum, i-au dat și numele, apare Reynolds, făcând apel la informații. Dau și cauza morții, ceea ce nu se menționase înainte: strangulare.

   Simt că mi se face rău, și nu mă pot opri din a-mi imagina cum se strâng mâinile în jurul gâtului ei, chinul ei de a respira. Văd negru în fața ochilor.

   Când telefonul începe să vibreze, știu cu certitudine că va fi un mesaj nou. Și am dreptate:

   „O, draga, biata Sophie. N-am vrea să pățești și tu ceva similar, nu-i așa?”

   Nu pot să mai stau pe canapea, relaxându-mă ca și când e o seară normală, așa că mă plimb dintr-o cameră în alta, încordată ca un arc, tresărind la fiecare scârțâit al podelelor.

   Știu că poliția va dori să mai vorbească încă o dată cu mine și tot corpul îmi e cuprins de anxietate la gândul că trebuie să mă ascund de ei. 

   Nu pot s-o las pe Reynolds să vadă nici măcar o secundă că e mai mult decât pare la prima vedere, ă există o legătură între ceea ce i s-a întâmplat lui Sophie și avea noapte din iunie 1989. Asta i-ar putea pune pe o direcție care duce spre mine, la 16 ani, cu o rochie de culoarea smaraldului, cu o punguță de pastile strivite în sutien. 

   Acum, după răspunsul meu inițial, instinctiv, de a minți poliția despre noaptea de la Travelodge, realizez ce am făcut. Poliția îl va căuta pe Pete. Poate că l-au și găsit deja. Oare se va gândi și el, ca și mine, la faptul că dacă noi am petrecut noaptea împreună va fi atât de interpretabil, încât să îl ascundă? Probabil că e principalul suspect, în fond, iar pentru că a lăsat-o pe Sophie la reuniune și el a petrecut noaptea cu altă femeie o să de clar apă la moară poliției. Nu mă pot baza pe această ipoteză totuși, trebuie să vorbesc cu el înainte s-o facă poliția.

   O parte din mine se întreabă dacă nu ar fi o ușurare să fii descoperit, să încetezi să te ascunzi și să minți, să renunți la povara imensă pe care o cari de 25 de ani. Să fii pedepsit, da, dar poate și iertat. Însă atunci îmi amintesc de reacția lui Polly și știu că nu voi avea parte de nicio iertare.

   Stau în camera lui Henry, golind ultima picătură de vin, urmărindu-i fața îmbujorată de somn, și realizez că nu pot să las să se întâmple asta niciodată. Nu pot să merg la pușcărie și să-mi las fiul fără mamă, să fie îngrijit de un tată în care nu am încredere. Va trebui să duc lucrurile astea cu mine până la sfârșitul vieții.

   Dorm foarte prost, mintea mea fiind foarte tulburată. La ora două, mă trezesc într-un spasm, scăldată în transpirație, convinsă că am auzit un sunet. Întunericul e insuportabil, așa că întind mâna spre veioză. Casa e învăluită în tăcere, dar nu pot să scap de ideea că m-a trezit ceva. Dacă Henry n-ar fi fost aici, mi-aș fi îngropat capul sub pernă și aș fi așteptat dimineața. Dar nu pot să risc.

   Neavând o armă, înghit toată apa din paharul de pe noptieră și mă strecor din pat cu el în mână. Mă furișez în aparatament, dar fiecare cameră e la fel cum am lăsat-o, mai am de mers doar la Henry în cameră. 

   Stau în fața ușii, paralizată de gândul că tot ceea ce voi găsi acolo este cel mai mare coșmar al meu. Pun mâna pe clanță și împing. Un val de teroare pură mă cuprinde. Patul e gol. Privesc încremenită.

   Și apoi îl văd.

   E pe covorul de lângă pat, adormit, încă ținându-l pe Manky pe față. Probabil a căzut din pat și nici măcar nu s-a trezit. Cad în genunchi lângă el, îngropându-mi fața în părul lui, respirând mirosul lui dulce, lăcrimând de ușurare și recunoștință.

   Dimineața, mă trezesc devreme. Deja am căutat adresa, așa că tot ce trebuie să fac este să îl îmbrac, să mă îmbrac și eu cât mai repede și să ieșim din casă. Îl las pe Henry la întâlnirea clubului de la micul dejun, la 7,30 de minute. Suntem primii ajunși.

   E întuneric în timp ce merg spre stație, dar pot să-mi văd răsuflarea în această tăcere, reamintindu-mi că încă sunt prezentăă.

   Vizavi de birourile Fister and Lyme se afla o cafenea, așa că îmi comand o cafea și mă alez pe un scaun, la fereastră, cu ochii ațintiți spre intrare.

   Sunt la a doua ceașcă, în momentul în care simt o mână pe umărul meu, care mă face să sar ca arsă și să împrăștii cafeaua pe toată masa.

   - Ce cauți aici?

   Ochii lui Pete rătăcesc pe stradă, unde colegii său care nu știu nimic se salută unii pe alții, ținând pahare pline cu cafea în mâini.

   - Trebuie să vorbesc cu tine, spun eu cu voce scăzută. Îmi pare rău că am dat buzna peste tine la muncă, dar nu cred că aveam de ales. Nu-ți știu nici măcar numele. Știi... ce s-a întâmplat?

   - Da, sigur că știu.

   Se așază pe scaunul din fața mea.

   - E groaznic. Îmi... pare rău. Știu că era prietena ta. Ieri am mers toată ziua prin Londra, gândindu-mă la ce s-a întâmplat, prea speriat să merg acasă. Dacă mă aștepta poliția acolo. Probabl că sunt pricipalul lor suspect.

   - Deci încă nu ai vorbit cu ei?

   Speranța îmi revine.

   - Nu. Știu că va trebui. Voiam doar... să mă adun mai întâi. O să-i sun azi.

   - Dar poliția nu o să te întrebe de ce nu ai apărut mai repede?

   - Nu știu, va trebui să le zic că nnu am văzut ieri știrile sau ceva de genul ăsta. Tu ai vorbit cu ei?

   - Da. Am mers ieri dimineață la școală.

   - Și le-ai spus... că am petrecut noaptea împreună?

   Las în jos privirea, în timp ce mă joc cu solnița.

   - Nu.

   Mă așteptam la o reacție de enervare, dar el pare mai degrabă confuz. Mai e și altceva. Ușurare?

   - De ce nu?

   E așa greu să explic fără să-i spun ceva din trecutul meu cu Sophie și cu Maria. 

   - E complicat.

   Mă uit lung la mâinile mele, iar indexul desenează modele în zahărul vărsat pe masă.

   - Când eram la școală, Sophie și cu mine... noi... nu ne-am purtat prea bine cu o altă fată din clasă. Maria.

   - Ce treabă au șicanele de școlărițe cu asta? Doar toți am făcut lucruri de care nu suntem prea mândri, când eram tineri.

   Îmi doresc să-l cred, să fie adevărat, că tot ceea ce am făcut noi atunci nu a avut consecințe. Dar nu există acțiuni fără consecințe, nu?

   - E greu de explicat. Nu vreau să ies prea mult în evidență, mai mult decât ar fi cazul. Asocierea mea cu Sophie. Nu are nimic de-a face cu crima, jur. Sunt doar... lucruri din trecut, pe care nu le vreau aduse în prezent.

   Mai mult decât sunt deja.

   - Le vei spune? îl întreb eu ținându-mi răsuflarea.

   - Nu știu. Evident că aveam de gând să le spun, pentru că mă gândeam că tu le-ai zis deja. Dar acum... sunt suspectul principal, nu? Pe cine caută atunci când cineva este ucis? Prietenul. Dacă află că am petrecut noaptea cu o altă femeie, o prietenă a lui Sophie, pe care aproape nu o cunosc, oare cum va arăta toată situația?

   - Nu arată bine, încuviințez eu febril.

   E adevărat, cine ar crede că nu s-a întâmplat nimic între noi? 

   - Atunci, ce le vei spune? Dacă nu le spui că am petrecut noaptea împreună?

   - O să le zic că m-am certat cu Sophie și că am plecat înapoi la Londra cu mașina și că m-am dus acasă și m-am culcat.

   Dă din cap, entuziasmat de idee.

   - Am presupus că le-ai zis deja, dar asta e bine. Tot ce trebuie să facem este să ne păstrăm calmul până se va liniști toată situația. Nu am făcut nimic greșit și faptul că am petrecut noaptea într-o cameră de hotel nu are nicio relevanță cu privire la moartea lui Sophie, așa că nu contează dacă declarăm asta. Vrem același lucru, nu? Să se termine toată tărășenia.

   Probabil că mi-a văzut expresia, pentru că a roșit.

   - O, Doamne, îmi pare rău. Nu sunt un ticălos lipsit de suflet, să știi. Înțeleg că a murit cineva și știu că era prietena ta.

   Oare era? N-o mai văzusem de 25 de ani.

   - Problema e că abia dacă o cunosc. Nu mă mai așteptam să mai aud ceva de ea sau s-o mai văd vreodată după ce am ieșit din clădire. Să mă prefac să sufăr ar fi o ipocrizie. Sincer, mă chinui să simt orice altceva în afară de această... frică teribilă. Dacă mă scot pe mine vinovat? Mi-aș petrece restul vieții în pușcărie.

   - Nu are cum să se întâmple asta. Nu sunt dovezi.

   Nu mi-a scăpat faptul că același lucru se putea spune și despre rolul meu în moartea Mariei. Diferența e că, spre deosebire de Pete, eu chiar am făcut ceva greșit. Șii mai sunt oameni care știu despre asta.

   - Nu dovezi fizice, nu. Dar noi doi am făcut... înțelegi tu, la pensiune, înainte să ieșim.

   Are bunul simț să arate rușinat.

   - Își vor da seama, nu? Nu arată deloc bine situația. Și, apoi, suntem văzuți acolo în timp ce ne certăm. Totul începe să se lege, iar pe urmă descoperă că am petrecut noaptea cu tine....

   - Ești sigur că nu ne-a văzut nimeni în parcare? Nimeni nu ne-a văzut că am plecat împreună?

   - Foarte sigur. Eu n-am văzut pe nimeni, tu?

   - Nu.

   Mă joc cu lingurița pe fundul ceștii de cafea, iar pulsul mi se accelerează de la amestecul de cofeină și adrenalină.

   - Ești sigur că îți convine așa? Nu vreau să... fac presiuni asupra ta, doar pentru că eu am mințit deja.

   - Nu. Asta vreau. Păstrăm lucrul ăsta pentru noi și totul va fi în regulă. Ce-ar fi să facem schimb de telefoane, în cazul în care avem nevoie să vorbim iar?

   Își notează numărul de telefon pe un șervețel și îmi dă altul, ca să fac și eu același lucru.

   - Da, sunt sigur că e cel mai bun lucru pe care-l putem face.

   Nu știu pe cine încearcă să convingă, dar eu una nu am nevoie să fiu convinsă deloc.

   Pete pleacă din cafenea și eu îl urmăresc cum traversează strada. Se oprește la ușile de la intrare, tastează codul și chiar atunci apare o mașină care parchează lângă el, într-o zonă restricționată. Văd, cu inima la gât, cum din mașină coboară inspectoarea Reynolds și un bărbat înalt într-un costum închis la culoare.

   Reynold spune ceva și îl văd pe Pete cum se întoarce, cu o expresie imposibil de descifrat. Urmează o discuțe scurtă, iar Pete intră în mașină și dispare împreună cu ei.

Capitolul 26

        Louise

   Octombrie 2015

        Au trecut vreo două zile de la întâlnirea mea cu Pete, dar nu am mai primit vești din partea lui sau de la poliție.

   Trebuie să mă văd cu o clientă în această dimineață. Am tot amânat-o, dar acum nu mai am nicio scuză. Va fi greu să-mi intru în rolul profesional. De fiecare dată când încerc să lucrez ceva, mintea îmi râșnește lent, iar imaginația și creativitatea îmi sunt blocate de caruselul permanent al gândurilor.

   Sun la ușă. Rosemary apare după o vreme la ușă, iar când deschide, deși e impecabil îmbrăcată, ca de obicei, întruchipare a feminității mature și sofisticare, nu pare să fie veselă, cum e în mod normal.

   - Bună, Louise.

   Rămâne o clipă în prag, cu o expresie ciudată, rezervată pe față.

   - Intră.

   În interior, apartamentul e uluitor, tavane înalte și încăperi spațioase, dar degradate care, în mod clar, au nevoie de intervenții.

   - Vai, e minunat, Rosemary. Probabil că ești extrem de încântată.

   - Da, da, sunt.

   Nu pare deloc așa, în timp ce mă conduce prin hol în prima cameră, tocurile ei făcând zgomot pe podeaua cu dale originale. Nu vrea să mă privească în ochi, în timp ce stă în fața unui șemineu enorm și cojește o bucățică de vopsea pe de el cu degetele având o manichiură impecabilă.

   - Așadar, cu ce vrei să începem? o întreb eu încercând să pompez niște entuziasm în discuție.

   - Înainte de asta, trebuie să vorbim ceva.

   Simt că mi se oprește inima. Mereu mi s-a părut că are o căruță de bani, dar poate că are o problemă financiară. Și chiar am nevoie de proiectul ăsta.

   - OK, e totul în regulă?

   - Da, este. Într-un fel.

   N-am văzut-o niciodată așa, ezitantă, nesigură. Probabil că e o problemă de bani. Se întoarce spre mine, făcându-și curaj.

   - Am primit un e-mail ciudat în această dimineață.

   Simt cum mi se încordează stomacul. Te rog, Doamne, nu!

   - De la cineva care se cheamă Maria Weston.

   Îmi deschid gura să rostesc ceva, dar nu iese nimic.

   - Știu că nu e ceva real, adaugă ea repede. Îți spun doar pentru că cred că trebuie să știi.

   - Și ce spunea?

   Îmi înfig degetele în palme, încercând să-mi păstrez calmul.

   - A spus că ai făcut un proiect pentru ea, că ai dat-o în bară și că ai lăsat-o baltă, că nu te-ai comportat profesionist și că nu ești de încredere. Îmi recomandă cu tărie să caut pe altcineva.

   - Aha, șoptesc eu.

   - N-o să fac asta, Louise. Știu cât de bună ești. Am mai lucrat împreună. Nu știu despre ce e vorba, sincer. Nu vreau să știu. Nu vreau să mă amestec în ceva complicat, știi? Vreau ca relația noastră să fie strict profesională.

   - Da, desigur, Rosemary. Cred că știu cine e în spatele acestui gest, mint eu. Sunt convinsă că nu se va mai întâmpla.

   Mergem mai departe cu discuțiile de redecorare, dar lucrurile sunt tensionate și m-am simțit ușurată după ce am plecat.

   Maria își face apariția din ce în ce mai mult, îi simt prezența de gheață care alunecă în toate cotloanele vieții mele. Nevoia de a vorbi despre toate lucrurile astea cu cineva e copleșitoare și nu mă pot gândi decât la Esther. În ciudat istoricului nostru cu probleme, Esther mi-a arătat blândețe și, în timp ce merg pe stradă, după ce am ieșit de la Rosemary, o sun.

   - Alo?

   Îmi dau seama că e afară, pentru că suflă vântul unde e ea.

   - Bună, ce faci?

   - Nu știu. Probabil că sunt șocată, nu-mi vine să cred.

   Oare de ce nu ne vine să credem când se întâmplă așa ceva? Vedem la știri mereu. De ce ne surprinde așa de tare când ni se întâmplă nouă?

   - Știu, e groaznic. Uite, Esther, ne putem întâlni? Aș vrea să vorbim despre... toate astea.

   - Serios? întrebă ea cu o voce șovăitoare. E ceva de zis?

   - Pentru mine, da. Pur și simplu, am nevoie să vorbesc cu cineva. Te rog?

   Mă gândesc că, mai mult decât oricine altcineva, îmi doresc iertarea lui Esther.

   - Ei, bine, OK. Se întâmplă să fiu în Londra, mă duc la o întâlnire acum, dar apoi ne putem vedea, la o cafea - pe malul sudic?

   Intru la metrou prin stația Angel, mirându-mă ca întotdeauna de ce merge scara rulantă mai repede. Peronul e aglomerat și stau cu spatele sprijinit de zid, respirând căldura și mirosul de praf și de cauciuc ars. Mereu m-am simțit neliniștită pe peroanele de metrou, unde o mică micșare ar putea să mă propulseze direct sub roțile trenului.

   Azi îmi apăs spatele de harta mare de la metrou, uitându-mă nervoasă în jur și nu pot să nu mă gândesc că, într-o zi aglomerată, e vorba doar de o mică împingere. O mână în spate, o împingere puternică și nimeni n-ar observa nimic.

   Când ajung la stația Embankment, îmi fac loc prin mulțime, disperată să scap de mirosuri și de aglomerație, și ies la suprafață, e rece și senin, mă grăbesc pe pod, sub care Tamisa curge verde-cenușie și punctată din loc în loc de umbrele norilor care se mișcă rapid pe cer.

   Esther deja mă așteaptă afară, la Festival Hall, cu haina ei ca o pată stacojie pe fundalul monolitic și cenușiu din spatele ei. Ne îmbrățișăm reținut.

   - Vrei să mergem la o cafea sau preferi să ne plimbăm puțin?

   - Hai să ne plimbăm.

   Conversația va fi mai ușoară dacă nu voi fi obligată să o privesc în ochi.

   Vorbim despre Sophie mai întâi și, deși e șocată și îngrozităă de ce s-a întâmplat, pot să-mi dau seama că Esther face eforturi să spună ce e cuviincios. Ce poți să spui când cineva care ți-a făcut viața îngrozitoare cu foarte mult timp în urmă moare?

   Ajungem la momentul cu poliția, au interogat-o și pe Esther, pe scurt, deja și urmează să intre în detalii cu ea în curând. Nu inspectoarea Reynolds a vorbit cu ea, ci unul dintre subalternii ei. Esther nu s-a întâlnit deloc cu Sophie la reuniune, așa că nu e într-o poziție fruntașă pe lista lui Reynolds.

   Trebuie să merg mâine la Norwich pentru un nou interogatoriu cu ea și gândul acesta îmi provoacă o stare similară cu indigestia.

   Esther și cu mine am mers în tăcere pentru câteva clipe, pe lângă un șir de copaci, de pe malul sudic al râului, care se profilează golași pe cerul de iarnă.

   - După ce ai plecat de la reuniune, Lorna Sixsmith mi-a zis că tu ai fost căsătorită cu Sam Parker.

   Esther se întoarce spre mine, iar vântul îi împrăștie părul în jurul feței.

   - Da, am fost.

   Îmi țin ochii ațintiți spre fluviu, concentrându-mă la clipocitul apei la mal, care aruncă o cutie de Cola pe pietriș. Încă mă doare să mă gândesc la noi doi. Durerea e ca o frânghie în jurul încheieturii, cu cât încerc s-o slăbesc, cu atât mă doare mai tare.

   - De ce nu mi-ai spus?

   - Nu știu... credeam că știi. Nu prea vorbesc despre asta, spun eu cu vocea tăiată.

   - Cum s-a întâmplat?

   Esther, realizând probabil că vocea ei are o doză prea mare de groază, încearcă să-mi explice întrebarea.

   - Adică nu mi-aș fi imaginat asta. Știam că-ți plăcea de el la școală, dar...

   - Credeai că nu sunt de nasul lui? Nu mă supăr. Și eu am crezut același lucru.

   - Nu tocmai asta. Dar cum de ați ajuns împreună? Părinții tăi s-au mutat din Sharne Bay când erai la facultate, nu?

   - Da. Nu l-am văzut de multă veme pe Sam, după asta. Ne-am întâlnit din întâmplare la Londra, după câțiva ani de la terminarea facultății, când aveam 24-25 de ani.

   Încă mai simt șocul care m-a lăsat fără suflare, când stăteam la bar într-un pub din Clapham, în timp ce mă întorceam să o întreb pe prietena mea, Lucy, ce vrea de băut, și m-am trezit cu o pereche de ochi albaștri care mă priveau, la fel de aproape ca în noaptea de banchet.
   L-am recunoscut imediat, desigur, dar lui i-a luat ceva mai mult să mă repereze. Când și-a dat seama, a părut sincer încântat să mă vadă, m-a îmbrățișat și apoi, când ne-am dezlipit unul de celălalt, mi-a studiat fața și a râs surprins și plăcut impresionat.

   Am petrecut toată seara împreună, era una din acele nopți magine care vrei să nu se mai termine. Căldura zilei încă mai plutea în aer și am stat unul lângă celălalt pe terasă, am băut și am depănat povești. Singuri, împreună, în mulțime.

   Lucy și ceilalți prieteni ai lui au dispărut treptat, până când ne-am trezit singuri pe stradă la ora închiderii.

   Când s-a aplecat să mă sărute, tot corpul mi s-a înmuiat și l-am tras mai aproape, iar cu mâinile mă jucam prin părul lui, iar brațele lui mă strângeau așa de tare, încât abia puteam să respir. Am prins această a doua șansă la fericire și m-am ținut de ea 12 ani. Până într-o zi, acum 2 ani, când am găsit un mesaj pe telefonul lui, mesaj care n-ar fi trebuit să fie acolo, și am simțit cum îmi scapă totul printre degete, ca firele de nisip.

   - Și v-ați căsătorit?

   - Da.

   Pare greșit să pun într-un sertar 12 ani din viața mea într-o discuție atât de scurtă, dar nu știam dacă există cuvintele potrivite ca să-i explic lui Esther, nici dacă aș fi vrut: extazul de a fi cu el, care mă lăsa fără suflare, senzațiile incredibile și rușinea cu privire la ce îmi făcea, durerea prin care m-a făcut să trec.

   - Și băiețelul tău... Sam e tatăl?

   - Da.

   Genul de tată care îl arunca în aer, până când radia entuziasm, dar care nu voia să curețe mizeria când era bolnav.

   - Și ce crezi, a fost tipul ăla care era cu Sophie? întreabă ea, simțind că nu vreau să mai zic nimic în plus. Cel care a făcut-o, adică? Tu vorbeai cu el, nu?

   - Am povestit puțin, atâta tot, spun eu atentă să nu am un aer prea defensiv. Părea drăguț. Nu mi-l imaginez... făcând asta. Te face să-ți dai seama că lucrurile pe care le vezi la știri, în ziare chiar li se întâmplă oamenilor obișnuiți, așa ca noi. Nu sunt speciali, pur și simplu își văd de viețile lor, până când cineva le dă totul peste cap.

   - Nu crezi că...

   Ezită.

   -  Cererea aia de prietenie pe care ai primit-o pe Facebook, cadourile de zilele de naștere?

   - Nu știu, Esther. De aceea și voiam să vorbesc cu tine. Am primit niște mesaje de la ea.

   - Care ce zic?

   Îi fac un rezumat rapid.

   Esther se oprește și se sprijină de balustradă, privind peste fluviu, spre Catedrala St. Paul, strălucitoare în lumina soarelui.

   - Nu știu. Nu i-au găsit niciodată corpul, nu? Dar de ce să se întoarcă acum? Și cum?

   - Nu știu. Poate fratele ei, Tim, cu siguranță ar ști dacă ea ar trăi, nu? L-am văzut. Nu la reuniune. Mi-a spus că ar fi vrut să meargă din partea ei, dar nu a apărut. Însă... într-un fel, a fost. L-am văzut afară, vorbind cu cineva.

   - Tim a fost acolo?

   Mă privește uimită.

   - Da. Mă rog, nu efectiv la petrecere. L-am văzut în capătul aleii, când eram afară să fumez.

   - Ce ciudat. Mă întrev de ce n-a intrat. Presupun că s-a răzgândit, în momentul ăla. E destul de straniu să faci așa ceva, dacă stăm să ne gândim. Să mergi la o reuniune la școală. Dacă realmente țineai la oamenii respectivi, rămâneai prieten cu ei, iar dacă nu-ți păsa de ei, de ce Dumnezeu să vii? De curiozitate?

   - Tu ai venit, am rostit eu, înțepată de cuvintele ei.

   - Da, iar acum îmi doresc să n-o fi făcut. Pentru că, în primul rând, n-aș fi amestecată în toată povestea asta. Și ar fi însemnat că aș fi fost capabilă să las trecutul în trecut, dar nu am putut. Nu pot. Trebuia să le arăt tuturor: ia uite ce carieră minunată am, ce soț, ce copii. Ce prostie!

   Mâinile ei strâng cu putere balustrada.

   - Nu e o prostie, Esther. Eu nu am aflat de reuniune decât la câteva luni după ce fusese organizată. Nimeni nu s-a gândit să-mi spună și m-am simțit zdrobită. Dacă e ceva prostesc, asta e. De ce ar fi trebuit să conteze vreun pic?

   - N-ar trebui. Dar contează, spuse Esther. Contează tot. O parte din mine încă suferă la ideea că, dacă este vie, nu mi-a zis nimic. Am fost apropiate, știi, înainte să moară. Mi-a vorbit despre o groază de lucruri. Știi ce s-a întâmplat la fosta ei școală? Ți-a vorbit vreodată despre asta?

   - A încercat la un moment dat, cred.

   Ceva despre șezlonguri pe întuneric, o respirație care se ridica ca un abur în noapte. Două degete mici, prinse unul de celălalt.

   - Băiatul ăla era complet obsedat de ea, era foarte urâtă situația. Acum, am putea să spunem de-a dreptul că o urmărea, s-ar fi pus problema de ordin de protecție și alte lucruri de felul ăsta, dar atunci nu prea aveau ce să-i facă, decât dacă îi făcea rău fizic.

   Se întoarce și începem să mergem pe lângă fluviu, în tăcere.

   - Ce vrei, Louise? De ce ai sunat?

   Îmi doresc o noapte în care să dorm pur și simplu. Vreau să schimb trecutul. Vreau să nu mai fiu tot timpul cu privirea peste umăr pe peronul de la metrou, să încetez să mă gândesc să sar sau să fiu împinsă de fiecare dată când traversez un pod.

   - Sunt înspăimântată, Esther. Vreau să știu ce i s-a întâmplat Mariei, ce i s-a întâmplat lui Sophie.

   Vreau să știu cât de mult e vina mea. Și dacă eu urmez la rând.

   - N-ar trebui să lași poliția să se ocupe de asta?

   Nu știe că nici măcar nu le-am spus oamenilor de la poliție despre mesajele de pe Facebook. Sunt atâtea lucruri pe care nu le știe, care pe mine mă copleșesc. Brusc, mă întreb ce caut aici, în acest moment.

   - Da, probabil că ai dreptate. Uite, Esther, trebuie să plec. Trebuie să ajung la o întâlnire.

   - Aha. Sigur. Bine. Ne mai vedem... poate?

   - Da, ar fi foarte frumos.

   Sună fals ceea ce spun, de parcă plec de la o cină unde m-am simțit îngrozitor, dar mă prefac că nu e așa.

   - Pa, pa!

   Mă întorc în direcția din care am venit și încep să merg, încercând să am aerul că știu încotro merg.

   Mă gândesc la Tim, cum stătea la capătul aleii. Tim, a cărui adolescență fusese zguduită și a cărui viață a fost schimbată pentru totdeauna din cauza dispariției surorii sale. Tim, care probabil că a tras din greu numai ca să poată avea o viață obișnuită: o casă, o soție, un copilaș cu obraji trandafirii.

   Cum a rezistat toți anii ăștia? Oare s-a prefăcut în tot acest timp că-și plânge o soră care e în viață și bine mersi, trăind cu o altă identitate? Și, dacă e așa, atunci ce i-a spus ea? Cât de multe lucruri știe el?

Capitolul 27

        Louise

   Octombrie 2015

      Iată-mă în Norwich, din nou.

   Undeva, în clădirea cenușie de sticlă, din fața mea, inspectoarea Reynolds mă așteaptă. Oare la ce se gândește? Oare se întreabă ceva despre mine sau sunt doar unul dintre numeroșii martori de pe o listă lungă? Trebuie să fiu pregătită, trebuie să fiu foarte sigură în propria mea minte, cu privire la povestea mea, astfel încât să nu mă prindă cu ceva.

   Mi se arată drumul către camera de interogatorii de către o femeie în uniformă care trăncănește tot soiul de lucruri în timp ce mergem pe coridor. Nu pot să-mi dau seama dacă e o tehnică specială de a mă relaxa înainte să fiu luată prin surprindere sau, pur și simplu, e o individă plictisitoare.

   În lumina supărătoare, mă las pe scaunul din plastic, sucind paharul de hârtie pe masa de culoare bej. Mă uit în jur pe furiș, încercând să-mi dau seama dacă e ascuns pe undeva vreun geam fals sub forma unei oglinzi, sau a unui ecran TV, dar presupun că circuitul intern de camere video îndeplinește acest rol.

   Inspectoarea Reynolds vorbește la telefon, în momentul în care deschide ușa, dar termină repede discuția și îmi zâmbește. E mai mare decât îmi amintesc, deși totul este amplificat în această cămăruță. Observ o aluniță în relief pe obrazul ei și pete roșii pe pleoape.

   - Louise, ce mai faci?

   - Bine, mulțumesc.

   Dacă zic „foarte bine”, aș întinde prea mult coarda.

   - El e sergentul Stebbings.

   Arată spre bărbatul în costum care a intrat după ea, un bărbat înalt, de vreo 50 de ani, care mă salută cu o mișcare a capului și care stă lângă ea, în fața mea. Îl recunosc, este cel cu care era Reynolds în ziua în care i-am văzut cu Pete lângă birourile de la Foster and Lyme.

   Reynolds începe direct cu întrebările, nu stăm să facem conversație despre vreme. 

   Reluăm ce discutaserăm, însă de data aceasta sunt pregătită pentru întrebările despre Pete. Da, am vorbit cu el în acea seară. Părea foarte în regulă, într-o stare bună. I-am văzut că s-au certat, dar apoi nu cred că l-am mai văzut, probabil că a plecat. E clar că ea urmărește această pistă, dar când își dă seama că nu ajunge nicăieri, renunță și merge mai departe.

   - OK. Avem mulți martori care au menționat că Sophie a petrecut mult timp vorbind cu Sam Parker și Matt Lewis. Ești de acord cu acest lucru?

   - Da. Erau prieteni buni cu Sophie în liceu.

   - Mai mult decât prieteni, crezi? Cu oricare dintre ei?

   - Poate cu Matt, poate că a fost ceva între ei, dar nu sunt sigură.

   - Și cu Sam?

   - Nu, spun eu imediat. Clar nu cu Sam.

   Prea repede. Reynolds are un aer alert, interesat.

   - De ce spui asta?

   - Nu știu dacă știți deja sau nu, dar am fost căsătorită cu Sam. Ne-am despărțit acum 2 ani.

   - Deci erați... iubiței din școală?

   - Nu.

   Ce expresie dezgustătoare. Și ea pare să creadă același lucru, pentru că, în gura ei, cuvintele păreau străine.

   - Nu l-am văzut mulți ani după terminarea școlii. Ne-am întâlnit din întâmplare, la Londra, în 2001.

   - Așadar, ce te face să fii așa de sigură că Sophie nu a avut o relație cu el?

   - Ei, bine, eu...

   Ce mă face să fiu așa de sigură? Pentru că știa că îl plăceam? Chiar cred că asta ar fi oprit-o? Pentru că Sam nu a vorbit niciodată despre asta?

   Tăcerea mea este relevantă pentru Reynolds, așa că merge mai departe.

   - Despre anii de după școală - Sophie a ținut legătura cu Matt și Sam sau cu altcineva pentru petrecerea de reuniune?

   - Cred că a rămas în legătură cu câțiva dintre ei, cel puțin asta mi-a spus mie.

   - Dar nu cu Sam? Oare ai fi știut dacă ei 2 se vedeau?

   - Cât timp a fost cu mine, nu s-a văzut cu ea, din câte știu. Dar nu aș putea să spun ceva despre ultimii 2 ani. Nu mai vorbim acum decât pentru că trebuie, despre fiul nostru. Lucrurile nu s-au terminat bine între mine și el.

   - Cum așa?

   - M-a părăsit pentru altcineva.

   Chiar și acum urăsc să spun aceste cuvinte, din cauza carecterului lor factual dificil.

   - Nu cred că are nimic de-a face cu ceea ce i s-a întâmplat lui Sophie.

   Ea dă din umeri, de parcă ar spune că ea va decide dacă da sau nu.

   - OK. Cum era Sophie în seara revederii? E ceva ce te-a pus pe gânduri, în lumina celor întâmplate?

   - Era bine. Bucuroasă, în afară de cearta cu Pete, deși nu am nici cea mai vagă idee de ce s-au certat. Dar, sinceră să fiu, nu aș fi putut ști dacă era ca de obicei sau nu. După cum am spus, nu o mai văzusem de 25 de ani.

   În afară de faptul că o văzusem cu vreo două săptămâni înainte, dar nu le pot spune asta, pentru că vor vrea să știe de ce.

   - Și tu, tu nu ai mai păstrat legătura cu nimeni de la școală? În afară de Sam?

   - Nu. Nu au fost chiar cele mai fericite momente din viața mea.

   - Și despre Sam? Ai spus că nu mai ținuse nici el legătura cu Sophie. Dar despre ceilalți prieteni vechi de la școală? A mai păstrat legătura cu alții?

   - Mai ieșea din când în când cu vreo câțiva dintre băieți.

   - Cu cine?

   - Cu Matt Lewis, de exemplu. Nu știu cine erau ceilalți. Nu se întâmpla des și nu prea mă interesa. Era perioada noastră cea mai fericită.

   Îmi aduc aminte de nopțile în care venea acasă după întâlnirea cu „băieții”. Era într-o stare bună, beat, bineînțeles, bonom și duspus să-mi spună ce mai făcea toată lumea. Eu pretindeam că sunt adormită, bâiguiam ceva că să-mi povestească dimineața, iar în timpul dimineții găseam o scuză să plec devreme de acasă.

   - Iar la reuniune Sophie a menționat ceva care acum pare semnificativ? A vorbit despre cineva care era acolo? Era cineva pe care abia aștepta să-l vadă sau, dimpotrivă, pe care nu voia să-l vadă?

   - Era încântată de idee, dar nu mi-a spus de cineva în mod deosebit. Nu cred că avea vreo îngrijorare sau vreo teamă. Era una dintre fetele populare din școală, știți?

   - Mda, îhâm.

   Încearcă să-și păstreze aerul netru, dar realizez că ea nu făcuse parte din această categorie la școală și de asemenea știa că nici eu. Mi-o puteam imagina pe Reynolds la 16 ani, la fel de înaltă și de corpolentă ca acum, cu părul mai lung atunci, atârnând soios pe spate, mergând greoi spre clasă, împiedicându-se de scaun, iar fetele frumoase râzând pe înfundate de ea.

   Reynolds se uită la mine cu atenție, sprijinită cu palmele de masă.

   - Înțeleg faptul că nu te-am mai văzut cu Sophie mulți ani și că nu știi prea multe despre viața ei de adult, și desigur urmărim mai multe piste. Dar nu putem trece peste faptul că a fost ucisă la reuniunea de la școală, o ocazie încărcată de semnificație. A fost ceva care s-a întâmplat în timpul anilor voștri de școală, orice, care crezi că ar fi putut să aibă relevanță pentru această situație?

   Mă gândesc la fața Mariei, sfidându-mă din calculator, mă gândesc la imaginea Sophiei, sprijinită de sticla colorată, aduându-se pentru ceea ce avea să urmeze, la Tim, în capătul aleii, gesticulând spre o siluetă într-o haină neagră, la un lănțișor de aur, strâns pe degetul unei fete de 16 ani, acum o viață.

   - Nu, răspund eu. Absolut nimic.

Capitolul 28

          Louise

   Octombrie 2015

      După ce ies din secția de poliție, merg cu pași hotărâți, relativ repede, în caz că Reynolds mă urmărește de la vreo fereastră. Mașina mea e parcată în apropiere, într-o clădire cu multe etaje, dar continui să merg spre intare, iar ritmul pașilor pe caldarâmd se calmează.

   Sam l-a luat pe Henry la el în seara asta și, deși acest lucru îmi provoacă o senzație neplăcută de obicei, măcar nu trebuie să mă grăbesc înapoi la Londra.

   Cum de-am sfârșit mințind iar poliția?

   Îmi aduc aminte de celălalt inspector, un om blând. N-am știut niciodată ce-i spusese Bridget despre mine, dar nu cred că m-a bănuit în vreun fel. Mărturia lui Esther, că Marie băuse fusese suficientă pentru el ca să concluzioneze că un accident tragic era expliația cea mai plauzibilă. Ploaia începuse și, când am plecat din sală în acea seară, a continuat toată noaptea, un potop fără încetare, care probabil că înlăturase până și speranța de a descoperi vreo dovadă fizică.

   Doar Sophie, eu, Sam și Matt știam exact cât de tragic și cât de mult poți întinde sensul cuvântului accident, pentru ca verdictul oficial să fie aproape de ceea ce se întâmplase de fapt. Cel puțin, eu credeam că suntem singurii care știam.

   Chiar și după ce am plecat de la secția de poliție, încă aveam sentimentul că cineva mă urmărește. Sunt extrem de conștientă de fiecare mișcare pe care o fac, atentă să nu par suspectă cuiva care m-ar observa.

   În Norwich, în centru, intru într-un magazin Mark and Spencer, pentru că familiaritatea lui e ca un balsam relaxant. Cum de magazinele lor miros toate la fel? În secțiunea cu mâncare, în timp ce încercam să aleg între un sanvici cu ton și porumb și unul cu salată și pui, îmi dau seama că cineva mă urmărește. Încerc să îmi țin ochii asupra sandiciurilor, dar nu pot să-mi opresc valul de cășdură care îmi ajunge la obraji.

   În dreapta mea, e o femeie iritată, cu 2 copii care trag de ea să le cumpere dulciuri, iar lângă ea, e un bărbat încărunțit, într-un costum ponosit, care se uită nefericit la secțiunea cu produse de regim. Privirea îmi alunecă peste el și, șocată, îl recunosc pe Tim Weston.

   Zâmbește și îmi face cu mâna, trecând pe lângă bărbatul în costum și femeia cu copiii.

   - Louise, salut. Ce faci aici?

   - Încerc să cumpăr un Sandvici.

   Încercarea mea de a destinde situație pare ridicolă imediat cum deschid gura, așa că încerc să continui imediat, fără să-i las ocazia să zică el primul ceva.

   - Tocmai vin de la secția de poliție. Am discutat cu ei despre Sophie Hannigan.

   - O, Doamne, da, sigur! Am auzit. E îngrozitor. Știi... ceva în plus despre ce s-a întâmplat cu ea?

   - Nu, nu prea. Au vrut să vorbească cu mine, pentru că am fost acolo, știi. Cineva cu care ea a vorbit la reuniune.

   De ce încerc să mă explic în fața lui?

   - Desigur, desigur. E îngrozitor ce s-a întâmplat.

   Aprob cu o mișcare a capului, în timp ce stăm stingheri acolo.

   - Ce îți iei?

   Mă uit la sandviciurile pe care le am în mâini, împing unul dintre ele înapoi în frigider și mergem împreună la casele de marcat. Plătim în tăcere și ieșim împreună din magazin, pe strada cu acces pietonal.

   - Încotro mergi?

   - Înapoi la mașină. E parcată lângă secția de poliție.

   Fac un gest cu mâna între strada Bethel.

   - Te conduc, dacă nu te deranjează.

  Mă deranjează, vreau să fiu singură, dar nu știu cum să-i spun acest lucru. Sunt curioasă totuși să aflu despre silueta din capătul aleii de la școală.

   - Deci, până la urmă, ai decis să nu vii la reuniune? îl întreb cu atenție.

    Îl văd cu ochii minții, cum gesticulează și strigă, apoi pleacă, având brațul în jurul siluetei mici, îmbrăcate în negru. 

   Fața lui Tim se întunecă.

   - Da, mi-am dat seama că n-ar fi fost o idee bună. Am propria viață acum. Mai bine să nu amestec lucrurile.

   Și atunci ce căuta lângă alee? Și cu cine era?

   - Familia noastră nu a mai fost niciodată la fel după ce s-a întâmplat... cu Maria.

   - Mm...

   Nu îmi vine să vorbesc, cu siguranță că m-ar trăda vocea.

   - Dacă aș fi mers, aș fi avut impresia că iar mă bag în tot ce a fost, fără niciun motiv. Așa că... n-ai nicio idee despre ce i s-a întâmplat lui Sophie?

   - Nu, niciuna.

   - Am auzit că a venit cu un tip la reuniune. Cineva pe care abia dacă îl cunoștea.

   - Da, era cu un bărbat, nu sunt sigură cât de bine îl știa.

   Nu-mi vine să-i spun mai multe. Interesul lui pentru detalii mă face să mă simt foarte stânjenită.

   - Scuze, nu am vrut să pară că mă interesează bârfele sau că iau lucrurile în derizoriu, spune el în timp ce mergem, dându-se seama clar de starea mea. Nu știam că tu și cu Sophie încă erați apropiate.

   - Nu suntem. Adică, nu eram. Nu am mai văzut-o de când am terminat școala.

   - Oh, OK. Ce ironie că nu am mers la reuniune, pentru că nu am vrut să dezgrop trecutul, însă s-a întâmplat ce s-a întâmplat și mi se pare că trecutul mi-a tras o palmă oricum.

   - Știu senzația, îi spun.

   De fapt, eu sunt mereu copleșită de acest sentiment. Indiferent cum se va rezolva situația asta, nu văd cum m-aș putea simți altfel decât acum.

   - Știu ce crede mama, spune Tim. Dar eu nu am crezut niciodată că Maria s-a sinucis. Era mult mai puternică, știi? Chiar și când a avut problemele acelea la fosta ei școală de la Londra, nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că ar putea să renunțe definitiv.

   Pentru o clipă, în care aproape că mi s-a oprit inima, mă gândesc că el suspectează pe cineva care i-o provocat moartea, dar el continuă să vorbească.

   - Sunt sigur că poliția a avut dreptate. Probabil că a băut mai mult decât de obicei și s-a pierdut, sau, poate, s-a dus pe stânci ca să scape de ceilalți, să fie singură. Și, apoi, probabil că s-a împiedicat sau... nu știu. Am crezut că sunt capabil să nu mai tot întorc lucrurile pe toate părțile, dar treaba asta cu Sophie iar a deschis rănile.

   - Ce s-a întâmplat la Londra?

   Niciodată nu am știut exact, așa că poate e momentul să aflu.

   - Nu ți-a spus niciodată?

   - Nu, nu chiar.

   Ea încercase, dar nu am lăsat-o eu. Știam că dacă o las să se apropie prea mult, nu aș mai fi capabilă să mă retrag, dacă simțeam nevoia.

   - E vorba de un tip din anul ei cu care ea era prietenă. Dar el a vrut mai mult, i-a spus că s-a îndrăgostit de ea. Ea i-a spus că nu e interesată, că vrea să fie doar prietenă cu el. Dar se simțea stingheră în prezența lui, așa că s-a retras, a început să petreacă din ce în ce mai puțin timp cu el. Și atunci a început.

   - Ce anume și când a început ce a început?

   - Bilețele în ghiozdanul ei, lucruri de genul ăsta: „De ce nu mai vrei să te vezi cu mine?”, „Știu că suntem făcuți unul pentru celălalt”. Apoi a început s-o aștepte în fața casei, dimineața, înainte de școală, voia să meargă cu ea, iar când ea nu era de acord, mergea câțiva metri în spatele nostru.

   - Ați spus cuiva asta? Părinților voștri?

   - Nu în primă fază. Adică, ne distram când a început. Și-apoi, nu știu, adolescenții nu prea le spuneau lucruri părinților lor în anii `80, nu? Nu cum se întâmplă acum. Ideea era să ne descurcăm noi. Sper ca fiica mea să nu fie așa când va crește.

   Înțeleg exact ce vrea să spună. Henry e încă foarte mic, așa că îmi spune tot ce i se întâmplă, viața lui e ca o carte deschisă, însă chiar și fetele lui Polly sunt mult mai sincere cu ea decât eram eu cu părinții mei. Când eram adolescentă, chiar și înainte să dispară Maria, viața pe care o aveam cu părinții mei era complet separată de restul existenței mele - viața mea reală, așa cum o percepeam eu.

   - Dar el nu ajungea nicăieri cu abordarea asta, continuă Tim. Așa că a început să devină mai insistent. De vreo două ori, ea l-a văzut lângă casă, la ore târzii, noaptea, uitându-se spre fereastra ei. Nu le-a spus alor noștri despre asta, ca să nu creadă că ea îl încurajează. Și apoi au început zvonurile.

   Asta mi-a dat și Maria de înțeles, dar nu voisem să aud despre ce fusese vorba. Sunt copleșită, așa cum mi s-a întâmplat atât de des în ultima vreme, de o neputincioasă dorință de a mă întoarce în timp și de a schimba trecutul. De a-mi schimba comportamentul, cel puțin. 

   Sunt o persoană decentă acum. Îmi plătesc taxele, mă duc la dentist. Reciclez. Îmi pasă de prieteni și de lume în general. Dar cum împac asta cu lucrurile pe care le-am făcut acum 25 de ani? Sunt și acea persoană, nu?

   - Ce fel de zvonuri?

   Fața lui Tim se întunecă puțin.

   - Lucruri îngrozitoare. Legate de sex. Nu doar că s-ar fi culcat cu mai mult băieți. A zis că s-a culcat și cu fete. Știu că acum e foarte la modă printre adolescentele din zoolele noastre, dar atunci, să-ți zică cineva că ești lesbiană echivala cu a fi o criminală de copii mici. Fetele au început s-o evite, chiar și cele cu care fusese prietenă. Băieții care nici măcar nu o observaseră până atunci au început să-i dea târcoale. Și apoi a fost lansat un zvon că s-ar fi culcat cu 3 băieți deodată. Cu câte unul...

   Se oprește să-și controleze tremurul din voce, își mușcă buza de jos și apoi scuipă restul propoziției.

   - Cu toți 3.... în același timp...

   - Dar de ce au crezut oamenii așa ceva? Dacă o știau.

   - Pentru că dacă faci suficient de mulți oameni să vorbească despre ceva anume, atunci lucrurile încep să capete amploare. Și ideea că nu iese fum fără foc e una puternică. Să ne gândim la câți bărbați faimoși au fost acuzați de abuzuri sexuale. Chiar și după ce au fost exonerați complet, atunci când cazul este închis din lipsă de probe; chiar dacă femeia își retrage acuzațiile. Care e primul lucru la care te gândești când îi vezi la televizor sau îi auzi la radio? „Mă întreb dacă a făcut-o.” La asta te gândești de fiecare dată.

   - Deci, părinții tăi au decis să se mute? Le-ai spus în cele din urmă?

   Îmi amintesc de prima zi în sala de mese. Maria îmi explica de ce s-a mutat, „mici necazuri” la fosta ei școală. Era foarte hotărâtă să nu tragă după ea toată povestea.

   - Nu chiar. El a fost cauza. Le-a scris o scrisoare anonimă, semnată „un cetățean de bine”. Le-a spus despre zvonuri, despre... lucrurile care se vorbeau despre ea. Imaginează-ți cum e să auzi așa ceva despre propria ta fiică.

   Nu-mi pot imagina, nu-mi pot imagina șocul și durerea, și oroarea. Mă gândesc la Polly, cum stătea ea la masa din bucătărie, cu vocea care nici măcar nu ascundea prea mult ura pe care o avea pentru agresoarea fiicei sale. Și la Bridget, la sfârșitul petrecerii de banchet, când și-a dat seama că Maria nu era de găsit, cu privirea ei fixă care mă acuza de o mârșăvie necunoscută.

   - Cum îl chema pe băiat? Îți aduci aminte?

   - Dacă îmi aduc aminte? Sigur că-mi aduc aminte. Numele lui era Nathan Drinkwater.

   Mă opresc paralizată în mijlocul străzii, iar o mamă cu un cărucior dublu se izbește de picioarele mele și strigă exasperată în timp ce încearcă să mă ocolească.

   - Nathan Drinkwater? Ești sigur?

   Singurul prieten al Mariei de pe Facebook, în afară de mine și de Sophie.

   - Da, desigur. Nu aș putea uita așa ceva. Dar ce s-a întâmplat?

   - Mai știe cineva numele lui? Cineva din Sharne Bay?

   - Mulți, da. Vărul lui Matt Lewis știa pe cineva care fusese la fosta noastră școală. Făceam spume când le-a spus tuturor. Am venit aici ca să scăpăm de ceea ce se întâmplase, însă nu am reușit. Ne-a urmărit până în Norfolk. Și cred că ne-ar fi urmărit pretutindeni.

   - Ce s-a întâmplat cu Nathan? A mai luat legătura cu Maria după ce v-ați mutat?

   - Nu. De fapt, am aflat că a murit acum câțiva ani. De la un prieten al unui prieten al cuiva care îl cunoștea. Nu știu însă dacă e adevărat.

   Oare Nathen Drinkwater a murit? Dacă nu, nu prea pare genul de tip care să renunțe doar pentru că nu e prin preajmă. E chiar el pe lista de prieteni a Mariei pe Facebook.

   Mă întreb dacă Maria a mai știut ceva despre Nathan după ce s-au mutat, dar nu a mai spus nimănui. Și, mai mult, mă întreb dacă e cu adevărat mort. Și, dacă nu e, unde e acum?

Capitolul 29

           Louise

   Noiembrie 2015

      În timp ce merg în spatele lui Sue Plumpton, luând niște note despre unele finisaje, discuția de ieri cu Tim îmi revine mereu în minte. În cele din urmă, ies din casa ei, bucuroasă că Rosemay din Islington este singura clientăă care a primit un mesaj din partea Mariei.

   Mă apuc să-i scriu un mesaj lui Polly, apoi îmi aduc aminte cu durere că nu mai vorbim.

   Am ajuns aici cu autobuzul de la Crystal Palace, dar e o zi atât de frumoasă, încât decid să merg înapoi spre casă, iar în timp ce merg pe College Road și mă uit fascinată la Dulwich College, îmi sună telefonul.

   Apare numele lui Pete pe ecran și sunt tentată si ognor apelul. Azi, mă simt de parcă aș avea o zi normală, în sfârșit. M-am lăsat prinsă în discuțiile cu Sue, iar capul mi-e plin de idei pentru unul dintre dormitoarele ei, care va trece printr-o remodelare. Dar când i-am văzut numele lui Pete, anxietatea s-a instaurat imediat. Sunt prea speriată ca să-l pot ignora. Dacă s-a întâmplat ceva?

   - Alo?

   Vocea îmi sună reținută chiar și mie.

   - Salut. Ce mai faci?

   Și a lui la fel.

   - OK. Am avut o întâlnire cu o clientă.

   - Unde ești?

   - Tocmai trec pe lângă Dulwich College.

   - A, nu departe de mine. Încă nu reușesc să-mi imaginez că e doar o școală normală, la care se duc copiii.

   - Știu. Și mie mi se pare la fel. E ca un fel de Hogwarts.

   - Exact. Mă întrebam dacă... ne putem întâlni? Voiam să-ți propun să ne vedem în oraș, dar lucrez de acasă azi, în Sydenham, aș putea să vin să ne întâlnim în Dulwich, poate în parc, acolo?

   Abia așteptam să ajung acasă să mă apuc de niște schițe pentru dormitorul lui Sue, dar știu că n-ar fi fost în stare să mă concentrez acum la asta, așa că am fost de acord să ne întâlnim la o cafenea în jumătate de oră.

   Ajunge cu 5 minute mai devreme, dar eu sunt deja acolo așteptându-l. Îl urmăresc în timp ce ocolește cărucioare și cum zâmbește când acceptă scuzele unei mamei al cărei copil mic a intrat în picioarele lui cu tricicleta.

   - Bună!

   - Salut!

   Nu-l pot privi prea mult în ochi și nu știu ce să fac cu mâinile, dar mi le bag în buzunar ca să le țin nemișcate.

   - Vrei o cafea sau...?

   - Nu, am băut prea multe azi. Tu?

   - Nu, hai să ne plimbăm, spune el și ne îndreptăm spre o potecă.

   - Ai vorbit cu poliția? mă întreabă el.

   Așadar, de aceea voia să ne vedem. O senzație intensă de dezamăgire mă cuprinde.

   - Da, ieri.

   - Și nu le-ai...

   - Menționat de mica noastră întâlnire?

   A sunat mai amar decât intenționasem.

   - Nu, sigur că nu. Am fost de acord, nu? Tu nu le-ai spus, nu?

   - Doamne, nu! Ultimul lucru de care am nevoie e să le mai dau încă un motiv să mă suspecteze.

   - Deci o fac? Adică te suspectează?

   - Habar nu am. Cred că da, dar firește că nu au dovezi, așa că sper să treac peste asta și să caute pe altcineva. Tot timpul cât m-au investigat, și-au pierdut vremea, când, de fapt, puteau să-l caute pe adevăratul criminal.

   - Poate că există dovezi criminalistice care te vor exonera? Cu siguranță au găsit ceva.

   - Sper.

   Mergem o vreme, iar vocile copiilor se estompează pe măsură ce ne depărtăm de locurile de joacă.

   - Pot să te întreb ceva?

   - OK.

   Îmi împing mâinile mai adânc în buzunar, strânse în pumni.

   - Cum de ești atât de sigură că nu am făcut eu asta?

   - Pentru că am petrecut împreună noaptea, nu?

   Neliniștea colorează urât cuvintele mele cu note de sarcasm.

   - Știu, dar aș fi putut s-o fac înainte. Era după 11 noaptea când am plecat și, din ce spune poliția, nimeni nu poate s-o localizeze după 10. Aș fi avut suficient de mult timp... nu știu... s-o ademenesc în pădure.

   Chicotesc, în ciuda seriozității situației în care ne găsim.

   - Ăsta e parțial motivul, spun eu.

   - Ce anume?

   - Felul în care ai spus „s-o ademenesc în pădure”. Cineva care realmente ar fi făcut-o, nu s-ar fi exprimat în felul ăsta.

   - Dar cum ar fi spus?

   - Nu știu, dar ademenirea cuiva în pădure este ceva ce se întâmplă într-un film prost la televizor.

   - OK, dar de ce nu m-ai suspectat înainte de asta?

   Trecem peste un iaz și, în loc să-i răspund imediat, îi sugerez să stăm pe o bancă. Una dintre șipci e ruptă la un capăt, așa că mă așez mai aproape de Pete, ca să evit marginea. Nu se mută mai departe.

   - Louise?

   Genunchii noștri aproape că se ating, mai e doar o fâșie îngustă de spațiu între ei. Își ține mâinile pe coapse, iar pielea din jurul unghiilor e ruptă și neîngrijită, de parcă și le-ar fi ros. Fac un efort să mă opresc, să nu le ating.

   - Știu că nu ai fost tu, pentru că știu cine a făcut-o.

   Cuvintele pur și simplu s-au revorsat din gura mea înainte să fi fost în stare să le opresc.

   - Ce?

   Se ridică brusc și se îndepărtează câțiva pași de mine, apoi se întoarce.

   - Despre ce dracu` vorbești? Dacă știi cine a făcut-o, de ce dracu` nu ai spus la poliție?

   - Nu, scuze, nu am explicat corect. Nu știu cine e, dar știu că e aceeași persoană care mi-a trimis mesaje mie și lui Sophie înainte să moară. Are de-a face cu ceea ce s-a întâmplat cât încă eram la școală.

   - La ce anume te referi, la jocurile voastre malițioase de care mi-ai spus? Și ce vrei să zici, ce mesaje?

   Se așază înapoi, se mai calmează. Simt cum iradiez tensiune, dar nodul din stomac mai slăbește puțin, când realizez că îi voi spune totul.

   - Ești pe Facebook?

   - Nu, încerc să mă țin departe de social-media, spune el. E plin de țicniți.

   - Ei, bine, eu sunt.

   Și îmi încep povestea.

   Când ajung la momentul cu banchetul, mă pierd în cuvinte, îl urmăresc cu neliniște de fiecare dată, ca să prind orice gest de oroare sau de dezgust. Nu reacționează, nu mă întrerupe, ci mă lasă să povestesc totul, inclusiv episodul cu mesajele de pe Facebook și întâlnirea de pe internet. 

   După ce termin, mă îndepărtez puțin de el, pânăă când capătul scândurii rupte riscă să-mi intre în coapsă.

   - Acum știi. Cine a ucis-o pe Sophie este persoana din spatele mesajelor. Ceea ce înseamnă că ori e cineva de atunci ori... nu au găsit niciodată trupul Mariei. Acum înțelegi de ce nu vreau ca poliția să facă prea multe legături între Sophie și mine, mai multe decât e cazul?

   - Da, înțeleg.

   - Și mă urăști?

   Îmi dau lacrimile când întreb, rușinată de nevoia mea copilărească de a fi liniștită.

   - Pentru ce i-ai făcut Mariei? Nu, nu te urăsc. Erai tânără. Ai luat o decizie greșită, asta e tot. Asta fac oamenii când sunt tineri. Da, are consecințe catastrofale, imposibil de ghicit, dar a fost doar o decizie greșită. Și probabil că ai plătit pentru ea cu vârf și-ndesat de-a lungul anilor, nu?

   Își pune mâna peste a mea, caldă, uscată, puțin aspră. Îmi întorc capul într-o parte, îi prind degetele între alemele, abia îndrăznesc să respir.

   - Dar, Louise, nu-ți dai seama? Asta pe mine m-ar salva. Dacă spui poliției...

   Mi-am tras mâna înapoi de parcă ar fi încercat să mi-o muște.

   - Nu, ți-am zis, nu pot.

   - Și înțeleg, sincer. Dar ai putea să le spui despre mesaje, nu trebuie să zici că ai agresat-o sau ceva de genul ăsta.

   - Dacă citesc mesajele, se vor prinde.

   „Nu am uitat ce ai făcut. N-o să te las să scapi niciodată.”

   - Dar drogurile din băutură, ai spus că mesajele nu menționează asta, iar restul sunt doar chestii de școlărițe. Nimic care să fie interesant pentru poliție.

   - Nu contează. Mesajele mă leagă de Sophie și de Maria. Iar ei vor vrea să știe de ce i-am mințit. De ce nu le-am spus imediat de mesaje. Nu sunt singura persoană care știe ce s-a întâmplat la banchet. Și, dacă dechid acea ușă, o să iasă totul la iveală. N-o să mai pot opri nimic. Risc să-mi pierd fiul.

   Se întoarce cu spatele la mine și își îngroapă fața în palme.

   - Te rog, Louise, spune el șoptit, fără să mă privească.

   - Nu, sunt eu. Trebuie să continuăm ca și până acum, să fim discreți.

   Dă din cap, apucându-se de nas. Nu se uită la mine. Trag o gură mare de aer.

   - Nu uita de Travelodge, îi aduc aminte. Și eu păstrez un secret de-al tău, îți aduci aminte?

   Privindu-l cum se îndepărtează, mă întreb dacă voi fi vreodată capabilă să am o relație normală, sau dacă trecutul meu va întina totul în viitor. Probabil că e bine că a plecat, măcar s-a întâmplat acum, înainte de a avea ocazia să mă atașez de el.

Capitolul 30

        Catherine

   Noiembrie 2015

      Catherine știe că se întâmplă ceva. El se închide în sinea lui și se îndepărtează din ce în ce mai tare de Catherine și de Daisy.

   De fiecare dată când el iese cu Daisy undeva, „ca să-i dea o pauză” ei, Catherine agonizează efectiv până se întorc. Tot soiul de scenarii îi apar în minte, care mai de care mai îngrozitor.

   Încearcă să-l convigă să nu o mai ia pe Daisy cu el. În fond, dacă urmează să moară, vrea să moară cu ei, nu să stea ghemuită acasă cu o ceașcă de ceai în față. Dar e greu să îi explice de ce, fără să-i spnă temerile sale și nu vrea să-i ofere un motiv s-o părăsească.

   E clar însă că se întâmplă ceva cu el. Jocurile devin din ce în ce mai rele. De fapt, nici nu se mai joacă.

   La început, Catherine s-a alăturat jocului, chiar i-a plăcut. Excitarea de a-l lăsa pe el să preia controlul, spasmele delicioase ale unei stări care era atât de aproape de frică. Nu a fost cu adevărat înfricoșată. Dar, în ultima vreme, vedea ceva în ochii lui, o umbră diferită. De parcă nu ar fi fost acolo, cu ea. De parcă ar fi altundeva, cu altcineva. Cineva de care nu-i păsa că-i face rău.

   Pe Catherine n-o deranjează ce îi face ei, atâta vreme cât n-o afectează pe Daisy. Dar dacă îi va face ceva rău lui Daisy, indiferent dacă e intenționat sau nu, atunci Catherine îl va lega fedeleș și-i va spinteca abdomenul.

Capitolul 31

       Louise

   Noiembrie 2015

      Ultimele zile de după plimbarea cu Pete prin parc au fost foarte sumbre. Nu am avut întâlniri cu clienții, slavă Cerului, așa că, în afară de mersul la școală, nu am ieșit din casă, petrecându-mi timpul în pat cât e Henry plecat.

   Știu că rămân în urmă cu munca și că în câteva săptămâni, când nu voi mai putea ascunde cât de puțin am lucrat pentru ei, aș fi în pericolul de a pierde niște clienți, dar nu mă pot aduna. Sunt irascibilă, mă tot uit peste umăr, imaginea trupului lui Sophie îmi apare mereu în minte.

   Esther a sunat de vreo două ori, dar nu am răspuns, iar ea nu mi-a lăsat nicium mesaj. Am primit un telefon și de la inspectoarea Reybolds. Nu am răspuns nici la acel apel, dar a lăsat un mesaj, rugându-mă să o sun cât mai repede cu putință.

   Îmi fac un ceai și, tocmai în acel moment, sună soneria. Sunt într-o pereche de pantaloni vechi și un tricou la fel de vechi și nu-mi aduc aminte când am făcut ultima oară duș. Îmi dau cu limba peste dinți și simt asperitățile. Cu siguranță, nu i-am spălat azi și, posibil, nici ieri. Dacă stau nemișcată, poate că o să plece.

   Soneria sună iar, de douăori de data asta, urmată de un ciocănit puternic, cu aer oficial. Dacă e Reynolds? Dacă e așa, nici n-are vreun rost să mă ascund, oricum o să mă găsească. 

   Pun jos lingurița și observ urmele de lingurițe din zilele precedente, pe blatul din bucătărie. Oare am mâncat ceva sau numai am stat și am băut ceai? Nu sunt în stare să-mi amintesc.

   - O, spune Esther, când deschid ușa și dă cu ochii de înfățișarea mea complet neîngrijită. Îmi pare rău.

   - E în regulă.

   Faptul că nu e poliția e ușurare enormă.

   - Ce faci aici? De unde știi unde stau?

   - Serena Cooke?

   Alter egoul meu. Cel care voia testamentul.

   - M-am gândit că ai dat adresa ta reală. E prea greu să te gândești la una falsă sub imperiul momentului.

   - Așa. Intră.

   În bucătărie, Esther se uită în jur, încearcă în mod clar să-și păstreze un aer neutru în fața ceștilor murdare, a podelei nemăturate și a aerului general de mizerie.

   - De obicei, nu e așa, murmur eu. Nu trec prin cea mai bună perioadă.

   - Nu-ți face griji, ar trebui să vezi cum arată casa mea înainte să vină femeia la curățenie vinerea.

   - Scuză-mă câteva momente, te rog.

   Dau fuga în baie, mă spăl pe dinți, îmi dau cu apă rece pe față și mă spăl puțin, ca pisica. Apoi, în dormitor, îmi scot tricoul plin de pete și îmi pun ceva care să semene mai mult a haine de casă, apărând în bucătărie cu un aer mai civilizat.

   - Ceai?

   - Da, mulțumesc.

   În vreme ce ceainicul fierbe iar, pun toată vesela murdară în mașina de spălat vase și șterg suprafețele, inclusiv masa de bucătărie unde stă Esther, cu haina și cu geanta care stau frumos aranjate pe spătarul scaunului. 

   După ce suntem amândouă așezate la masă, cu cănile în mâini, aștept să-mi spună de ce a venit aici.

   - Am vorbit iar cu poliția, începe ea. Și tu?

   - Da.

   - Și ți-au arătat?

   - Ce să-mi arate?

   Simțeam crampe în stomac.

   - Lănțișorul. Lănțișorul Mariei.

   Mintea caută o minciună, oscilând între a-i spune că poliția nu mi-a arătat nimic sau să spun că mi-au arătat, dar că nu mi-am dat seama că e lănțișorul Mariei, însă simt cum pocnește în mine ceva ca o bandă elastică, iar fața mi se umple de lacrimi fierbinți.

   Esther întinde mâna și mă prinde de braț.

   - Îmi pare rău, nu am vrut să te necăjesc. Este... de la mesaje? Ai mai primit?

   Mă ridic și mă duc să iau un șervețel ca să-mi suflu nasul.

   - Nu fi drăguță cu mine. Ar fi bine să nu-ți pară rău pentru mine. E numai vina mea. Ai spus... poliției? Că tu crezi că e lănțișorul Mariei?

   - Da, sigur, spune ea, iar expresia de pe chipul ei e destul de contrariată. Tu nu?

   - Nu. Nu am vrut să facă legătura între mine și Sophie și ceea ce s-a întâmplat cu Maria. Le-ai spus și despre pagina de Facebook?

   - Da, spuse ea, consternată. Am presupus că deja știau. Că le-ai zis tu.

   Deci, acum, ei știu. Tim o să primească un telefon, fără îndoială, iar în scurt timp vor veni și îmi vor bate la ușă. Oare așa începe totul să se ducă de râpă?

   - Nu le-am spus, pentru că nu am rut să facă legătura între mine, Sophie și ceea ce s-a întâmplat cu Maria.

   - De ce nu?

   Esther e de-a dreptul uluită.

   Îmi îngrop fața în palme, ca să nu trebuiască să-i văd fața în timp ce-i spun.

   - Ceea ce s-a întâmplat cu Maria, orice ar fi fost, e din vina mea.

   Cuvintele sună înăbușit, dar se aud.

   - Louise, nu a fost vina ta. Știu că te-ai purtat rău cu ea la școală, dar toți facem lucruri pe care le regretăm. Lucruri care ne pot înspăimânta când ne uităm înapoi, ca adulți.

   Îi aud în voce prețul pe care îl plătește ca să poată spune acele cuvinte, aud anii de durere și de singurătate pe care i-a îndurat în timpul școlii și cicatricele pe care le-au lăsat.

   - Nu înțelegi. E ceva ce tu nu știi.

   Îmi iau mâinile de pe față și mă forțez să-i întâlnesc privirea.

   - Îți aduci aminte, la banchet, că nu o puteai găsi pe Maria și ai venit să mă întrebi pe mine dacă am văzut-o? Mi-ai zis că nu se simțea bine.

   - Da, sigur.

   - Știu de ce nu se simțea bine. Eu și cu Sophie... am făcut ceva.

   Mi-am încleștat pumnii, am tras o gură forțată de aer, Esther însă așteaptă în tăcere.

   - Noi i-am pus Ecstasy în băutură.

   Esther trage aer în piept cu putere.

   Îi urmăresc fața îndeaproape. Nu vorbește imediat, dar își puse mâna la gură și se întoarce să privească prin geamurile ușilor cu glasvand spre curte. E la mrea depărtare atât fizic, cât și în timp, reluând evenimentele în minta ei, reconfigurându-le ținând cont de această informație șocantă, nouă.

   - Dar ce s-a întâmplat cu ea, atunci? întreabă ea, întorcându-se spre mine.

   - Nu știu. Nu am mai văzut-o niciodată de atunci, jur.

   Eshter tace iar și mă înclin spre blatul dun bucătărie, așteptându-mi verdictul. Îmi dau seama că, în afară de implicațiile pentru mine pu, mi-e groază că o voi pierde pe Esther când abia am regăsit-o.

   - Deci, chestia de pe Facebook... crezi că despre asta e? spune ea în cele din urmă. Cel care face treaba asta știe?

   - Nu știu. Nu e niciodată menționat.

   Asta și făcea ca mesajele acelea să fie atât de înspăimântătoare, că, indiferent cine e, nu spune niciodată ceva extrem de specific. Doar amenințări voalate, din umbră.

   - Pagina de Facebook...

   Se oprește.

   - Ar putea fi ea, nu? Unde a fost atâția ani? Chiar și de ziua mea, când primesc cadourile, nu am crezut cu adevărat că ar putea fi din partea ei. Dar lănțișorul...

   - M-am gândit și eu la această posibilitate, crede-mă. Dar Esther... ce am făcut noi... ai putea...

   „Ai putea să mă ierți?” este ceea ce vreau s-o întreb, dar nu pot să rostesc cuvintele, mi-e prea groază de răspuns.

   Se uită în jos, în cană, luând cu degetul o mică bucățică din smalțul desprins de pe toartă.

   - Ești o persoană diferită acum, văd asta. Probabil că ai trecut printr-un iad întreg când a dispărut. Nici nu-mi pot imagina ce ți-a făcut lucrul ăsta.

   Stau jos, în fața ei, la masă, abia îndrăznind să respir.

   - Nu am de gând să-ți fac zile fripte pentru asta, Louise. Cred că probabil ai plătit pntru ce ai făcut, cu vârf și-ndesat.

   Tensiunea care îmi ține corpul în chingi se relaxează puțin, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Trei oameni au auzit povestea spusă de mine, iar doi dintre ei m-au considerat demnă de iertare. O voce se întreabă în sufletul meu dacă ar fi fost mai bine să procedez așa acum niște ani, oare cât de ușoară m-aș fi simțit dacă aș fi scăpat de povara asta.

   - Asta e ce...

   Mă opresc. Asta e ce a spus și Pete, eram cât pe ce să spun asta, dar, pentru motive care îmi scapă, nu am vrut să știe că m-am văzut cu el. Apoi, se întâmplă ceva bizar, de parcă gândurile despre el l-ar fi adus pe Pete în cameră.

   - A, apropo, ghici pe cine am văzut în drum spre tine, la stația Victoria?

   - Pe cine?

   - Pe bărbatul cu care a venit Sophie la reuniune. Pete, nu? Și asta e partea stranie. Era cu o femeie, și nu numai asta, aveau un copil cu ei, un sugar. El împingea căruciorul. Mă întreb dacă Sophie știa că e căsătorit? N-aș fi surprinsă.

   Esther poate că m-a iertat, dar Sophie încă își bate joc chiar și după moarte.

    - Doamne, Pete e căsătorit?

   - Știu! Crezi că ar trebui să spunem poliției? Deși, probabil că deja îl interoghează, așa că poate au aflat că e căsătorit. Mă întreb cum a reușit să se strecoare pe sub nasul soției, cu poliția investigându-l.

    Simt că intru pe pilot automat și că pe chipul meu se citesc șocul, surpriza și alte reacții potrivire pentru această știre, însă păstrând un registru lejer, de bârfă. Dar, în interiorul meu, simt că fierb. Deja strivită de felul în care legătura mea trecătoare cu Pete a fost scoasă de sub controlul meu, această noutate a fost ca un pumn în ceafă, în momentul în care m-am uitat în altă parte.

   La ușă, mă aplec s-o îmbrățișez lung pe Esther de plecare, dar ceva din atitudinea ei - poate o ezitare abia perceptibilă, o încordare de moment - mă face să mă retrag. Vrea să înțeleagă, dar nu știu dacă va putea trece peste toate astea, dacă vom mai putea fi vreodată prietene.

   După ce a plecat, mă învârt prin casă ca o tornadă, făcând ordine: șterg praful, dau cu aspiratorul, curăț cu mopul podelele, schimb paturile. După ce termin, mă bag la duș și stau sub jetul de apă multă vreme, lăsând-o să curgă pe mine, să mă încălzească și să spele mizeria care s-a acumulat de când l-am lăsat în parc pe Pete.

   Plec de acasă la 3 fără un sfert ca să-l iau pe Henry direct după școală, la 3. De obicei, stă la after-school, pentru ca eu să pot lucra toată ziua, dar am nevoie să-l văd. Merită mai mult decât o mamă pe pilot automat, așa cum am fost eu în ultimele zile.

   Copiii care în mod regulat sunt luați de mamele casnice sunt deja aliniați în afara sălii de clasă. Doamna Hopkins se uită la mine confuză.

   -  Am terminat mai repede azi lucrul, rostesc. Pot să arunc o privire...?

   Fac un gest spre sala de clasă. Ea încuviințează și deschid ușa. E ceva aparte în felul în care copiii stau așa de cuminți în bîncile lor în programul de after-school, îmbrăcați, cu ghiozdanele în fața lor, așteptând instrucțiunile, încât mă emoționez. Sunt atât de mici și deja trebuie să învețe să se conformeze.

   Henry stă de vorbă în șoaptă cu o fetiță de lângă el. Băiatul care stă în partea cealaltă mă vede mai întâi, prietenul lui Henry, Dylan. Începe să-l bată cu mâna pe umăr.

   - Henry! Henry! Mămica ta a venit.

   Henry se întoarce, i se luminează fața și ochii îi strălucesc.

    - Mami! Ce cauți aici?

   E clar că vrea să alerge spre mine, dar se uită neliniștit spre miss Jones, noua asistentă a învățătoarei, ca să-i ceară permisiunea. 

   - Am terminat mai devreme azi. Hai, mergem în parc?

   Iarăși se uită la miss Jones, care dă din cap aprobator și-i zâmbește.

   - Pa, pa, Henry! Ne vedem mâine.

   Când traversăm terenul de joacă, o mamă masivă se ridică precum un spectru agresiv spre învățătoarea din clasa vecină. Am mai văzut-o înainte cu copiii neascultători și obezi. De data asta, este rândul băiatului singuratic din ceata ei, care stă lângă ea, lovindu-și furios ghiozdanul cu piciorul.

   În mod clar a avut parte de temuta sintagmă: „Aș vrea să discut puțin cu dumneavoastră”, din partea învățătoarei, când a venit să ia copiii. Desigur, în mintea ei, micul ei îngeraș nu are cum să greșească,așa că nu a primit prea bine discuția, arătând cu degetul periculos de aproape de fața învățătoarei.

   În parc, Henry strigă cu o încântare pe care nu și-o ascunde, când îl împing din ce în ce mai tare în leagăn. Bucuria lui crește și când îl vede pe prietenul său, Dylan, că intră prin porțile galbene, împreună cu mama sa, Olivia.

   - Dylaaaan! Sunt la leagăne!

   Dylan vine alergând.

   - Hai să ne jucăm pe frânghia de cățărat, dă el instrucțiuni.

   - Nu, hai în leagăn, strigă Henry.

   - Nu, spune Dylan încăpățânat. Frânghia de cățărat.

   - OK. Oprește-mă, mami! zice Henry, așa că încetinesc leagănul și pleacă amândoi alergând împreună.

   - Ah, cât de drăguți sunt ei, doi prieteni micuți, nu-i așa? rostește Olivia, urmărindu-i cu drag. 

   Mai degrabă eu aveam impresia că Dylan e dictatorial, dar nu am vrut să-i stric momentul de încântare.

   - Ne luăm o cafea? continuă ea.

   Mergem spre micul chioșc din apropiere și comandăm două cafele. Nu îmi iau ochii de la Henry, care aleargă prin nisip, ca de obicei, din când în când căzând. Dylan stă în vâful frânghiei de cățărat „împușcându-l”.

   - Ai auzit ce s-a întâmplat azi pe terenul de joacă, la ora la care vin părinții să-și ia copiii acasă? Cu Angela Dickson?

   - Cine? întreb eu.

   Pentru că nu sunt deseori la poarta școlii când e toată lumea, nu prea cunosc persoanele.

   - Ei, știi tu, Angela Dickson...

   Începe să șoptească.

   - Aia grasă. Cu mulți copii.

   - A, da o știu.

   Sunt neatentă, pentru că nu reușesc să-l văd pe Henry, dar apare din spatele toboganului, unde se ascunde de tirurile prietenești, așa că mă relaxez și încerc să-mi țin ochii ațintiți asupra lui.

   - Am văzut-o când se certa cu învățătoarea, când plecam azi.

   - Nu a fost doar o ceartă, spuse Olivia. I-a tras un pumn doamnei Smithson.

   - Un pumn?

   Mă întorc și o privesc.

   - Doamne ferește, și chiar ai văzut asta?

   - Da, încă eram acolo, vorbeam cu doamna Hopkins.

   Olivia e unul dintre acei părinți care mereu au chestiuni presante de discutat cu profesorii.

   - Chiar i-a dat un pumn în față.

   - Au chemat poliția?

   - Nu sunt sigură, vorbi ea. L-am văzut pe domnul Knowles cum vine acolo.

   Domnul Knowles e singurul profesor bărbat din școală.

   - Bine, nu i-aș da prea multe șanse împotriva Angelei Dickson.

   Privirea mea se întoarce spre frânghia de cățărat, dar Henry și Dylan nu sunt acolo. Mă uit în spatele meu, apoi înspre fort, dar nu-s nicăieri. E un parc mare, cu multe aparate. Ar putea fi oriunde.

   - Tu-i vezi pe băieți?

   - Ei, or fi ei pe undeva. Să mergem să stăm pe banca aia, poți vedea tot parcul de acolo.

   Mergem la banca de picnic și ea se așază. Eu îmi pun cafeau pe masă și cercetez neliniștită tot parcul. Olivia încă trăncănește despre marea noutate de la școală.

   - Nu-i văd, o întrerup.

   Olivia se uită în jur relaxată, sorbind din cafea.

   - Probabil sunt la fort. Relaxează-te, Louise, sunt ei pe undeva. Uite, sunt acolo.

   Dylan aleargă în jurul unui copac scoțând sunete ca de mitralieră. Dar Henry nu e nicăieri.

   - Unde e Henry? spun eu cu și mai mare neliniște.

   - Probabil că e în copac.

   Mă duc într-acolo, încercând să nu alerg, forțându-mă să respir regulat.

   - Dylan, spun eu când ajung la el, unde e Henry?

   - Nu știu.

   - Dar erai cu el acum câteva clipe, nu?

   - Da. Dar pe urmă a început să vorbească cu doamna aia.

   Simt ca o lovitură de măciucă în moalele capului. Pentru o clipă, am impresia că leșin.

   - Ce doamnă? Unde?

   - Nu știu. Acolo.

   Dylan indică vag cu brațul în direcția fortului și începe să alerge iar în jurul copacului.

   Încep să alerg. Parcurg tot parcul strigându-l. Alte mame încep și ele să se uite împrejur, întrebându-se dacă e cazul să mă ajute.

   Când mă apropii de capătul îndepărtat, îl văd. Stă cu spatele spre mine, uitându-se spre poarta care se deschide înspre parcul cel mare. Mă opresc, aproape că scot un hohot de eliberare. Slavă Domnului! Merg mai departe spre el, acum mai încet.

   - Henry, îl strig și el se întoarce zâmbind. Unde ai fost? Nu te-am găsit nicăieri.

   - În parc, spune el.

   - Dylan a zis că vorbeai cu o doamnă.

   - Da. Îi plac trenurile. M-a întrebat despre Thomas.

   Simt că-mi stă inima în loc. Poate că era o bunicuță care venise cu copiii în parc.

   - Unde e?

   - A zis că trebuie să plece. Tocmai îi făceam cu mâna.

   Mă uit înspre parc. În depărtare, văd o siluetă într-o haină închisă la culoare îndreptându-se spre ieșirea principală.

   - Avea copii cu ea?

   - Nu, era singură.

   - Câți ani avea? întreb, știind că pun o întrebare inutilă pentru un copil de 4 ani.

   - 20? răspunde el, dar știu că asta poate însemna orice de la adolescent la pensionar în vârstă.

   Sunt prea zguduită să mai rămân și îl conving pe Henry rapid să mergem acasă, promițându-i ciocolată caldă și televizor.

   Când îi pun centura în scaunul lui din mașină, telefonul îmi vibrează în buzunar. Îl ignor până ajung pe scaunul șoferului. Henry e în siguranță în spate. Mă rog în gând să fie un e-mail de marketing care vrea să-mi vândă ceva. Apăs pe ecran. E Maria.

   În timp ce citesc și recitesc mesajul de pe Facebook, în spate, Henry îngână ceva fericit și afon, plin de încântare la gândul ciocolatei calde, însă mie îmi pare că-mi bagă ace în urechi.

   „Henry pare un băiețel drăguț. Sper să ai grijă de el. Se poate întâmpla așa de ușor, nu? Îți întorci spatele o secundă și dispare.”

Capitolul 32

        Louise

   Noiembrie 2015

       Apartamentul meu nu mai e la fel. Înainte, era cuibul meu sigur, refugiul meu. Acum însă nu mă mai simt în siguranță aici.

   Până acum, îi eram recunoscătoare lui Marnie, vecina de deasupra, o femeie pe la 50 de ani, care părea să nu facă nimic altceva decât să meargă la serviciu, să vină acasă și să se ducă la culcare. E doar la câțiva metri deasupra mea, dar nu aud nimic din ceea ce face. Când Henry era bebeluș și făceam curse cu el prin casă, ca să-l liniștesc din plâns, noapte de noapte, agitându-se în brațele mele, am crezut că o să vină și o să se plângă, dar nimic.

   Acum, m-ar liniști să aud pași care fac pardoseala să scârțâie, sau zgomote de la pregătirea cinei, de la televizor, prieteni care vin la un pahar. Dar Marnie rămâne cufundată în tăcere.

   Inspectoarea Reynlods a sunat iar. Dacă nu răspund în curând, probabil că o să apară aici, înarmată cu întrebări și cu minuțiozitatea sa inepuizabilă. Știu că e inevitabil să vorbesc cu ea, dar încerc să amân cât pot.

   Henry doarme, frânt după ziua de școală. A vrut iar să mergem în parc azi, dar eu nu sunt în stare.

   Deodată, sună soneria. Cine ar putea să apară așa neanunțat la ora asta? O siluetă neclară așteaptă de cealaltă parte a geamului vitrat. Înaintez pe coridor, ținându-mi răsuflarea, apoi, cu o mișcare rapidă, deschid ușa.

   - A, tu erai.

   Îmi țin încă mâna pe mânerul ușii, neștiind cât va dura până o voi închide și de care parte a ei va fi Sam.

   - Fermecător, spuse Sam. Nu e cazul să apri atât de încântată.

   - Scuze, dar... ce cauți aici?

    - Din nou, fermecător. În mod tradițional, în țara noastră, când sosește un musafir la tine acasă, îl poftești înăuntru, îi oferi ceva de băut, cam așa ceva.

   Pășesc înapoi, împiedicându-mă.

   - Scuze, intră.

   Umple tot holul, la fel cum făcea mereu. Apartamentul e prea mic pentru el. Umplea totul. E mult mai potrivit pentru o fată bătrână, așa ca mine. Sam se uită în living, în timp ce mergem spre bucătărie.

   - Oho, chiar arată foarte diferit.

   - Scuză-mă, dar la ce te așteptai? Că o să-ți fac un altar? Și cu o fotografie mare a ta deasupra șemineului?

   Pare rănit.

   - Scuze, nu am vrut să... arată frumos. Doar că diferit.

    Deschid frigiderul și scot o sticlă cu vin alb, fluturându-i-o în față pe post de întrebare.

   - Da, mulțumesc. Dacă e în regulă.

   - Sigur că e în regulă. Nu ți-aș fi oferit dacă nu ar fi fost în regulă.

   E surprins de asprimea mea, deși nu înțeleg la ce se aștepta. Torn vinul și pun paharele și sticla pe masă, făcându-i semn să se așeze.

   - Iar acum, că ești în fața mea și ți-ai primit băutura, ce cauți aici? Henry doarme.

   Nu am niciun chef de jocuri și realizez cu o mare satisfacție că nu-mi pasă ce crede despre mine, cel puțin nu în acest moment. Iau o înghițitură zdravănă de vin și aștept.

....................................................................