Viziuni însângerate, Kay Hooper

 .....................................................

5.

            - Dar Miranda era și ea în vis. Sau, cel puţin am crezut că e, chiar dacă n-am văzut-o niciodată. Lucru care, presupun, ar fi trebuit să-mi spună mai mult.

   Dani nu se opri să ofere explicaţii, ci întrebă:
   - Ea e în siguranţă?
   Bishop încuviinţă.
   - Am luat ameninţarea la modul cel mai serios. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca Miranda să fie într-un loc cât se poate de sigur. Are scuturi extrem de puternice şi e păzită tot timpul de alte mediumuri cu scuturi de protecţie puternice. Avem câţiva gardieni în unitate.
   Dani îşi aminti altceva.
   - Voi doi sunteţi conectaţi. Telepatic.
   Bishop aprobă fără să stea pe gânduri.
   - Da.
   - Dacă aş fi în locul vostru, aş închide canalul de conectare.
   - Uşor de zis, greu de făcut.
   Bishop ridică din umeri.
   - Putem să îngustăm canalul, dar am aflat că singurul lucru care îl închide complet îl şi anulează.
   - Moartea?
   Moartea.
   Îşi propuse în sinea ei să ceară detalii dacă vor supravieţui cu toţii, şi spuse:
   - Ei bine, sfatul meu e să reduceţi conexiunea dintre voi cât de mult puteţi. Criminalul s-a folosit de canalul dintre mine şi Paris ca să ne atace, şi am o bănuială că nu i-a fost prea greu. Hollis m-a avertizat la timp, şi am putut să-i ţin cât de cât piept. Dar chiar dacă legătura dintre mine şi Paris e în acelaşi timp şi de sânge, şi paranormală, e şi foarte veche. Doar că n-a mai fost activă cu adevărat de ani buni. Dacă legătura dintre tine şi Miranda e la fel de... profundă pe cât cred eu că este, criminalul ar putea s-o folosească împotriva voastră. Ştie că eşti aici, aşa că tot ce trebuie să facă e să urmeze drumul care duce la Miranda.
   Marc spuse, aproape în şoaptă:
   - După cum spui tu, e ca un drum.
   - Chiar aşa şi e, psihic vorbind, îi spuse Dani.
   Mintea lui Bishop era concentrată la altceva.
   - Dani, ce ştii despre criminalul ăsta, şi eu nu ştiu?
   Ea trase adânc aer în piept şi spuse:
   - Dacă nu mă înşel, ştiu lucrul pe care el nu vrea nici în ruptul capului ca tu să-l ştii. Nu ne confruntăm doar cu un criminal în serie deosebit de crud, care mai e şi medium pe deasupra. E duşmanul tău personal. Capcana pe care am văzut-o de la bun început şi spre care păşim cu toţii cu bună ştiinţă este o cursă pentru tine.

19.

         - Îmi pare rău de Paris, îi spuse Hollis lui Jordan în timp ce-i aşteptau pe ceilalţi în sala de conferinţe.
   - Da, şi mie.
   Clătină din cap.
   - Iisuse, a fost de-a dreptul înfiorător. Am fost lângă ea când s-a întâmplat. Mai ţii minte când am spus că nu ştiu dacă să mă simt uşurat sau să regret că nu sunt medium? Ei bine, acum ştiu. E o uşurare.
   Hollis zâmbi uşor.
   - Noi suntem mai vulnerabili la energia negativă decât oamenii obişnuiţi, şi înainte lucrul ăsta era o problemă. Dar atacuri ca acesta sunt rare. Foarte rare. N-am întâlnit multe mediumuri care să aibă capacitatea de a-i afecta pe ceilalţi, chiar şi mai puţin de-atât.
   - Deci nimic de genul cavalerilor Jedi, nu?
   - Mă tem că nu. Sau cel puţin, din ce ştiu eu.
   Se întoarse cu faţa spre panoul unde erau prinse fotografiile cu cele trei victime de care se ştia, din Venture, şi, încruntată, cugetă o clipă, în tăcere.
   - Bishop a spus mereu că dacă s-ar naşte un medium care poate să-şi controleze în totalitate abilităţile, lumea întreagă s-ar schimba.
   Jordan mormăi.
   - Crezi că i-a trecut vreodată prin minte că mediumul ar putea să joace în echipa adversă?
   - Nu m-am mai gândit la asta, dar Bishop n-ar fi el dacă n-ar întoarce un lucru pe toate părţile. Aşa că eu cred că s-a gândit şi la posibilitatea asta, de bun început. Fapt care ar explica măcar în parte graba lui din ultimii ani de a forma DSIC-ul şi de a se asocia pentru a pune bazele organizaţiei Haven.
   - Voia poate să alcătuiască o armată de mediumuri? sugeră Jordan pe un ton nu la fel de vesel cum intenţionase.
   Hollis se roti cu scaunul spre el şi-i zâmbi.
   - Intenţia noastră nu e să preluăm controlul lumii, ca să fiu cinstită.
   Jordan simţi cum i se ridică sângele în obraji.
   - Ştiu asta. Serios, ştiu. Doar că... văzând ce i-a făcut ticălosul ăsta lui Paris şi ştiind acum că e posibil să ataci pe cineva fără să-l atingi cu un deget, şi fără nici măcar să te vadă, e... pur şi simplu înfricoşător.
   - Da, spuse Hollis. Este.
   Apoi se încruntă când detectivul din ea cântări chestiunea.
   - Dar... de fapt, nu ştiu dacă nu a fost destul de aproape de ea ca s-o vadă. Eraţi aici în oraş, nu?
   - Da, doar ce ne opriserăm să bem o cafea după ce vorbiserăm cu una dintre colegele de la bancă ale lui Karen. Înainte să mă întrebi, să ştii că întrevederea nu a dat roade; femeia nici măcar nu lucra vara trecută, când probabil Karen Norvell a fost urmărită.
   - Era o potenţială pistă, trebuia explorată.
   - Chiar şi când nu duce nicăieri. Iisuse, urăsc când dăm de fundături. Cum spuneam, doar ce ieşiserăm din cafenea, şi pot să jur că Paris nu era în raza vizuală a nimănui. Acum râdea şi înşiruia metafore banale care descriau cercetările nefructuoase, acum am văzut-o lată, jos.
   - N-a spus nimic?
   - Hollis, când a căzut, nici nu terminase de rostit cuvântul. A căzut lată. Am crezut c-a fost împuşcată şi mă aşteptam să aud zgomotul specific. Dar nu s-a auzit nimic. Se încruntă când, în timp ce vorbea, îşi dădu seama de un lucru. Stai aşa! De ce ar ataca aşa criminalul nostru pe cineva, chiar şi presupunând că e medium şi că ar putea s-o facă? Nu ăsta e modul lui de operare - nici în Boston, şi nici aici. E o crimă prea nesângeroasă pentru el, mă gândesc.
   - Da, asta-mi dă şi mie bătaie de cap.
   - Ai vreo teorie pe care vrei s-o expui?
   - Nu chiar.
   Jordan oftă.
   - Nu pot să-ţi spun cât de mult urăsc să te aud spunând asta.
   - Îmi pare rău.
   - Of, of.
   După o clipă de tăcere, Jordan adăugă:
   - Fluierăm la lună plină, asta facem noi, nu?
   - Cam aşa ceva.
   - Da, aşa ziceam şi eu.
   Dani nu avea să plece din spital fără să o vadă pe Paris. Doctorii nu prea voiau să o externeze, dar de vreme ce semnele vitale erau cât se poate de normale şi cum ea insistă hotărâtă şi politicoasă că se simţea bine şi că era pregătită să plece acasă, medicii nu prea aveau de ales.
   De îndată ce se îmbrăcă, Marc şi Bishop nu se dezlipiră de ea, o conduseră la Terapie intensivă unde Paris zăcea pe un pat de spital, conectată la aparatele care-i monitorizau semnele vitale slabe.
   „Gardianul” lui Bishop era deja acolo, stând lângă pat, pe un scaun. Când îi văzu, se ridică şi se prezentă simplu ca fiind Bailey. Femeia arăta surprinzător de fragilă, o brunetă înaltă şi slabă, cu ochii mari ţji negri atât dc calmi şi adânci, încât aproape că te hipnotizau.
   Dani simţi o umbră de îndoială, care dispăru de îndată ce îşi strânseră mâinile. Nu fusese niciodată sensibilă în mod deosebit faţă de celelalte persoane cu abilităţi paranormale, dar simţea pur şi simplu puterea femeii din faţa ei, energia care o învăluia ca o pătură groasă.
   - Uau! exclamă ea.
   Bailey zâmbi uşor.
   - N-o să permit nimănui să ajungă la sora dumneavoastră.
   - Da, vă cred.
   Le aruncă o privire celor doi bărbaţi şi adăugă:
   - Dar, dacă nu vă deranjează, aş vrea să rămân câteva minute singură cu Paris.
   Cei doi schimbară priviri între ei şi se îndepărtară de patul lui Paris, însoţiţi de Bailey. Nu plecară însă prea departe, ci rămaseră în prag, de unde puteau totuşi să fie cu ochii pe ele.
   Paris...
   Dani se postă lângă patul ei şi-şi privi sora geamănă o clipă, îi luă mâna rece şi moale într-a ei.
   - Ai zis să trec pe la tine să te văd, spuse ea. Cel puţin asta cred că ai vrut să spui. Nu-ţi face griji, Paris. Eu ...
   La început, simţi o furnicătură pe care de-abia o luă în seamă. Dar când se uită la mâna lui Paris, văzu că degetele acesteia le strângeau pe ale ei. Şi furnicătura de la început deveni altceva, mult mai puternic.
   Primul instinct al lui Dani fu să se retragă, dar se luptă cu această pornire şi rămase pe loc, privind chipul surorii ei, sperând să vadă vreun semn că-şi revine.
   Nimic. Chipul lui Paris rămase complet relaxat şi inexpresiv, chiar şi atunci când o strânsese de mână. O strânsese şi...
   Când Dani realiză ce se întâmplă, încercă să se elibereze din strânsoarea surorii ei, dar era imposibil. Poate că nu mai era decât o frântură de conştiinţă în Paris, dar era destulă cât să-şi ducă la îndeplinire planul.
   Am ceva pentru tine, ceva ce o să-ţi fie de folos. Oricum, cred că dintotdeauna a fost menit să fie al tău.
   Dură doar câteva secunde, apoi Paris slăbi strânsoarea. Dani se temu o clipă că forţa vitală a surorii ei trecuse la ea, dar aparatele care o monitorizau continuau să emită semnale sonore, încet şi constant.
   Dani mai rămase câteva minute privindu-şi sora cum respiră, gândindu-se şi amintindu-şi ce-i spusese aceasta, apoi îi trase cearşaful peste mâini şi se îndepărtă de patul ei.
   Bailey veni lângă ea imediat, iar înainte de a-şi relua locul o privi pe Dani şi spuse calm:
   - Încercaţi să staţi departe de aparatele astea din salon.
   - De ce?
   - O să vedeţi. Nu vă faceţi griji, o s-o supraveghez eu pe Paris. Tot ce ajunge la ea va trebui să treacă mai întâi prin mine. Şi eu nu mă dau bătută fără să lupt.
   - Mulţumesc.
   Dani nu înţelesese la ce se referea Bailey în legătură cu aparatura din salon. Dar Bailey avea dreptate. Dani avea să afle.
 
         Hollis şi Jordan îşi ţineau tovărăşie unul altuia, tăcuţi, în sala de conferinţe a Departamentului şerifului, iar singurătăţii lor îi puse capăt sosirea Dani, Marc şi Bishop, însoţiţi de doi nou-veniţi.
   Era atât de evident că Roxanne şi Gabriel erau soră şi frate, încât nici nu mai fu nevoie să fie menţionat acest lucru. Deşi Jordan află mai târziu că erau de fapt gemeni fratemali. El era înalt, subţire, dar cu o forţă evidentă, şi avea părul blond deschis şi zburlit. Şi ca era înaltă, zveltă, fără să fie slabă, şi avea părul blond-deschis, dar era tunsă mai scurt decât fratele ei.
   Aveau în jur de 30 de ani, constituţie evident atletică şi aceiaşi ochi verzi, ciudat de asemănători, de o nuanţă stridentă, aproape primară, părând fluorescenţi.
   După ce se făcură prezentările, se aşezară cu toţii în jurul mesei de conferinţe, iar Hollis vorbi prima:
   - Dani, îmi pare rău pentru Paris. Sper că o să iasă cu bine din situaţia asta.
   - Sper să o putem ajuta să reuşească, îi răspunse Dani.
   Jordan spuse:
   - Ştii că suntem dispuşi s-o facem, Dani. Dacă te putem ajuta, doar să ne spui cu ce.
   - E o chestiune de timp. Se uită la toţi cei aflaţi în jurul ei. Ştiu că toţi vrem cu orice preţ să-l găsim şi să-l oprim pe monstrul ăsta cât mai repede, înainte să-i mai cadă în mâini şi alte femei, dar atacul asupra mea şi a lui Paris a... schimbat situaţia.
   - În ce fel? întrebă Gabriel.
   - În mai multe feluri. În primul rând, când cineva îţi pătrunde în minte, îl simţi, îl percepi. Sau, cel puţin, aşa s-a întâmplat în cazul meu, mai ales că vizita s-a repetat. Şi un lucru de care sunt sigură acum este că oricine ne-a atacat la nivel energetic, urmăreşte şi altceva, nu doar să omoare femei.
   - Cum ar fi ce? se încruntă Hollis. Apropo, acum că pot să văd aura oamenilor, a ta arată puţin ciudat. E aproape... metalică.
   - Nu mă mir, spuse Dani.
   Jordan se holbă la Hollis.
   - Poţi să vezi aura?
   - Aşa se pare. Se pare că fiecare caz la care lucrez îmi mai aduce o jucărioară nouă, spuse ca şi-i privi. Aura ta e surprinzător de calmă, predomină culorile albastru şi verde.
   Jordan habar n-avea ce însemna acest lucru şi se hotărî să nu întrebe. Avea o bănuială că era mai bine pentru el să nu ştie.
   Dani spuse:
   - Am reuşit să-l cunosc destul, să văd înăuntrul lui, ca să ştiu două lucruri. E genial şi puternic. Am simţit că plănuieşte asta de mult timp, de luni de zile, dacă nu chiar de ani întregi. Poate chiar de dinainte de episodul din Boston.
   - Ce plănuieşte? întrebă Hollis din nou.
   - Să devină şi mai puternic. Să se descotorosească de un duşman pe care-1 consideră foarte periculos, zise Dani şi încuviinţă privindu-1 pe Bishop.
   - Bishop şi-a făcut un duşman, murmură Gabriel. Ca să vezi!
   - Gabe, încetează! îl avertiză sora lui.
   Bishop clătină din cap.
   - Ba nu, are dreptate. Eu îmi fac o grămadă de duşmani.
   - Atunci cu ce e ăsta diferit? întrebă ea.
   - Întreab-o pe Dani.
   Dani nu mai aşteptă să i se adreseze întrebarea.
   - Tot ce pot să-ţi spun e că planul lui se concentrează într-un fel asupra lui Bishop şi DSIC-ului. Şi că suntem cu toţii aici fiindcă aşa vrea el.
   Gabriel se încruntă.
   - Mie nu prea-mi place să fiu o marionetă.
   - Atunci avem cel puţin un lucru în comun, spuse Bishop.
   Jordan zise:
   - Poate că e o întrebare stupidă. Fireşte, trebuie să-l găsim pe ticălosul ăsta înainte să facă şi mai mult rău. Dar ce are-a face planul cu Paris? Vă e teamă că o să se întoarcă să încerce să-şi încheie treaba?
   - Mă tem că va face asta negreşit.
   - De ce?
   - Pentru că ea are - sau a avut - ceva ce el vrea. Şi cred că a făcut prima greşeală adevărată când a crezut că poate obţine ce vrea de la ea, şi să mă atace şi pe mine în acelaşi timp. I-a luat mai multă energie decât plănuise, a fost secătuit de forţe şi n-a mai putut să termine ce începuse.
   - Tot nu m-am luminat, spuse Jordan.
   - Voia ceva pe care să-l folosească drept armă, explică Dani. Nu multe abilităţi paranormale pot fi folosite aşa, dar Paris o deţine pe una dintre ele.
   Gabriel îşi îndreptă umerii.
   - E vorba despre capacitatea ei secundară.
   Dani îi aruncă o privire lui Marc, apoi încuviinţă:
   - Da. Şi nu prea mai e secundară, cel puţin pentru mine - după cum am descoperit la spital. Cred că doctorii au fost mult mai fericiţi că am cerut să fiu externată după ce le-am scurtcircuitat două aparate.
   - Despre ce vorbeşti? spuse Jordan cu vocea uşor nesigură.
   Dani ezită, apoi ridică mâna dreaptă, ţinând degetul mare lipit de arătător. Le frecă unul de celălalt şi toţi cei prezenţi auziră energia trosnind, crescând odată cu puterea de fricţiune exercitată. Când îşi dezlipi degetele, un fir vizibil de electricitate se undui între ele.
   - Se pare că sunt un conductor de electricitate mai bun decât Paris, spuse Dani absentă, privind micul spectacol de lumină. Ea nu putea să se culce cu un ceas electronic la cap, pentru că acesta se scurtcircuita în timp ce dormea. Când era trează, singurul lucru pe care-1 afecta uneori era vechiul computer, care era foarte sensibil.
   - Uau! exclamă Jordan.
   Dani se uită la el, apoi scutură clin mână uşor. Energia se disipă, sfârâind.
   - Majoritatea avem energie statică la un moment dat; corpul uman e plin de energie electrică. Dar acum mintea mea ştie cum să o canalizeze. Să o direcţioneze.
   - Ah, asta e o armă în toată regulă! Ca un laser, nu?
   - Nu are atâta precizie.
   - Nu încă, murmură Bishop.
   Fără să se uite la el, Dani spuse:
   - E o capacitate pe care o deţin temporar şi pe care i-o voi înapoia lui Paris de îndată ce va fi posibil. Unul dintre gardienii lui Bishop este la spital şi o supraveghează, dar cred că tipul ăsta nu are nevoie decât de timp ca să se reîncarce energetic înainte să încerce din nou.
   Roxanne spuse:
   - Deci crezi că a ales-o în mod deliberat pe Paris drept ţintă, nu? Pentru că voia să-şi însuşească abilitatea ei?
   - Da, aşa cred.
   - Şi cum a aflat de ea?
   - Nu ştiu sigur. Dar...
   Marc spuse, sigur pe el:
   - Fostului soţ al lui Paris îi place să bea. Şi când bea, are tendinţa să înceapă să turuie despre Paris oricui, chiar şi celor care se prefac că ascultă. Spune totul despre ea, mai ales lucrurile care l-au speriat. Mă gândesc că poate Dan a spus ce nu trebuia cui nu trebuia. De fapt, pun pariu că aşa e.
   Roxanne ridică din sprâncene spre Dani.
   - Sora ta geamănă s-a măritat cu un bărbat pe nume...
   - Ne-am gândit şi noi la subtextul numelor, crede-mă, îi spuse Dani, zâmbind amar. Probabil că e ceva freudian. Sau pur şi simplu doar ghinion.
   - Şi revenind la subiect..., murmură Gabriel.
   Dani încuviinţă:
   - Mersi. Revenind la subiect, eu cred că tipul ăsta o să încerce din nou, de îndată ce-şi recapătă puterile.
   - De unde ştii că le-a pierdut? întrebă Jordan.
   - Din experienţa tristă de până acum. Toate mediumurile pe care le cunosc se simt secătuite după ce-şi folosesc abilităţile. Un astfel de atac a cerut o cantitate enormă de energie, mai ales că nu a avut contact fizic cu Paris şi se pare că nici nu s-a apropiat de niciuna din noi. Eu am fost în stare de inconştienţă aproape 16 ore, şi asta după ce criminalul şi-a cheltuit aproape toată energia atacându-ne pe amândouă. Pun pariu că încă e epuizat.
   Gabriel se trase uşor de lobul urechii.
   - Deci spui că fostul soţ al lui Paris a bătut câmpii într-un bar, beat fiind, unde s-a întâmplat să fie şi criminalul nostru? Îmi plac coincidenţele fericite, dar...
   - Nu prea sună a coincidenţă, dacă stai să te gândeşti, spuse Marc. Dan a lucrat la o companie din Atlanta. Sunt puţin cam ciudaţi pentru o comunitate suburbană, dar avem destui navetişti care locuiesc în Yenture - iar munca lui presupunea să călătorească mult de-a lungul Coastei de Est. A trecut prin Boston cel puţin de 3 ori vara trecută.
   - Acum se leagă o grămadă de lucruri, spuse Roxanne. Deci criminalul în serie stă pitit în Boston, urmărind poate cursul anchetei crimelor comise de el, poate chiar bea câte-un whisky între două crime, când aude într-o seară, într-un bar, un comis-voiajor beat vorbind despre fosta soţie şi talentele ei. Şi i se pare o idee bună să iasă din lumina reflectoarelor şi să se îndrepte spre sud.
   - Eu cred că a fost ceva mult mai bine plănuit, spuse Dani. Nu pot s-o dovedesc, căci până acum nu există nimic care poate fi considerat probă - dar ştiu prea bine ce senzaţie mi-a lăsat vocea pe care am auzit-o. Cealaltă personalitate. El era chitit deja pe Bishop şi DSIC. Plănuia un atac. Poate că intenţiona să se afirme acolo, în Boston, sau era deja pe punctul de a pleca mai departe. În ambele cazuri, faptul că auzise de Paris l-a făcut să vină în Venture. Pentru că aici era Paris, şi ea deţinea o abilitate grozavă pe care şi-o dorea şi el.
   - E un medium-vampir, îşi dădu cu părerea Jordan, temându-se că toţi ceilalţi o să râdă de el.
   Dar aceştia nu se dădeau în lături când era vorba de paranormal.
   - Există o grămadă de vampiri energetici şi printre oamenii de rând, îi spuse Bishop. Probabil că şi tu cunoşti cel puţin unul. Aceştia îşi epuizează prietenii doar având o conversaţie normală cu ei, absorb pur şi simplu energia dintr-o încăpere.
   Jordan se încruntă.
   - De fapt, cunosc doi oameni de genul ăsta. Dar tipul ăsta... am dreptate să cred că ar trebui să aibă o abilitate aparte ca să fure capacităţile altui mediu?
   Ascultând ceasul care-i ticăia şi mai tare în cap, Dani spuse:
   - Probabil că da. Ca să fiu sinceră, nu-mi pasă cum face lucrul ăsta. Sau de ce. Vreau doar să-l găsesc, şi asta înainte de a avea puterea să termine ce a început. O s-o atace din nou pe Paris şi, fie că e păzită, fie că nu, tot ar putea s-o omoare înainte de a-şi da seama că ea nu mai deţine abilitatea pe care o vrea el cu orice preţ.
   Jordan încuviinţă rapid.
   - Deci ne întoarcem la depozitele părăsite.
   - Şi, spuse Marc, începem să verificăm evidenţa proprietăţilor din ultimele luni. Pun pariu că-i place ca locul unde stă - sau unde comite odioasele crime - să fie ceva mai confortabil decât un depozit. Mă îndoiesc că a stat la vreun motel săptămânile astea, pentru că s-ar fi băgat de seamă. Un spațiu închiriat, mai probabil. Dar vom trimite oricum ajutoarele mele să verifice motelurile.
   - Lucrul ăsta o să bată la ochi, spuse Bishop.
   - E sfârşit de săptămână şi se face târziu, aşa că poate n-o să iasă în evidenţă. în orice caz, cred că avem cel mult 48 de ore până o să se ducă vestea.
   Se uită la Bishop.
   - Şi apropo de asta, n-ar trebui să fii în Boston, sub ochii directorului?
   - Directorul a trebuit să plece pe Coasta de Vest pentru câteva zile şi trebuie să se întoarcă în Washington miercuri, răspunse Bishop. Am câţiva oameni care pierd vremea în Boston, făcând fel de fel de tertipuri ca să-mi ascundă absenţa, aşa că până atunci am acoperire. Dacă vânătoarea continuă în Venture, o să vin aici cât de des pot, cu un avion al corporaţiei, care face două curse regulate pe zi de la Atlanta la Boston şi înapoi.
   - Ăsta da devotament! spuse Gabriel politicos.
   Înainte să apuce să comenteze cineva, Gabriel se ridică de pe scaun şi desfăcu o hartă mare pe masa de conferinţe.
   - Eu şi Roxanne am verificat depozitele din Venture şi alte clădiri de genul ăsta, în ultimele zile. Cred că dacă o să comparăm însemnările, o să puteţi să eliminaţi peste jumătate din cele de pe lista pe care o aveţi.

20.

           Era aproape miezul nopţii când Marc îşi parcă maşina de serviciu pe aleea din faţa casei, aflată la câteva străzi distanţă de Departamentul şerifului. El şi Dani încă se mai contraziceau.
   - Marc, am dormit 18 ore. Eu ...
   - Ba n-ai dormit, ai fost în stare de inconştienţă 18 ore. E o mare diferenţă. Şi, adăugă el înainte ca ea să-l întrerupă, nici eu n-am dormit.
   - N-am spus că tu n-ar trebui să te odihneşti, am spus că eu n-am nevoie de odihnă.
   - Ai spus şi că eu sunt protectorul tău - sau ai lăsat să se înţeleagă asta - or, în cazul ăsta, trebuie să stau nedezlipit de tine. Şi tu la fel.
   - Dar simt că ar trebui să fac ceva, să ajut la prinderea criminalului, insistă Dani.
   Marc opri maşina şi deschise portiera lui destul ca lumina dinăuntru să-i lumineze drumul. O privi fix.
   - Ţi-e frică să nu cumva să mai visezi, nu-i aşa?
   - Mereu mi-e frică să nu cumva să visez. Dar acum nu e vorba de asta. Nu cred că ticălosul ăsta şi-a recăpătat destulă energie cât să mai atace pe cineva. Şi nu pot să-mi programez viziunile, ştii asta. Se întâmplă sau nu. Sunt pasivă, ai uitat? M-am săturat să fiu pasivă. Trebuie să fac ceva, Marc, să fiu şi eu de folos într-un fel.
   - Ascultă-mă! Se face deja tot ce e omeneşte posibil. Toţi cei care se mai ţin pe picioare şi nu pică de oboseală sunt pe teren, în echipe, şi percheziţionează fiecare clădire, sau stau la secţie şi verifică evidenţa proprietăţilor. Singurul lucru pe care am putea noi doi să-l facem ar fi prezenţa a încă două perechi de ochi obosiţi. Amândoi avem nevoie de o pauză, Dani.
   Dani nu avea cum să contrazică acest adevăr - sau nu voia. Spuse pe un ton blând:
   - Toate lucrurile mele sunt acasă la Paris.
   - Şi ale mele, aici. Hai, îţi găsesc eu ceva cu care să dormi la noapte şi putem să trecem pe la Paris mâine dimineaţă, să te schimbi.
   - Vrei să spui că musafirele de peste noapte n-au lăsat în urmă nimic? Credeam că fiecare bărbat are câte un sertar plin cu-aşa ceva.
   - Baţi vreun apropo, Dani?
   Ea coborî din maşină, aşteptă ca Marc să o ajungă din urmă pe alee, şi îi spuse sec:
   - Bineînţeles că bat apropo. Am fost eu vreodată subtilă când e vorba de chestii de genul ăsta?
   - Chestii de genul ăsta?
   Se gândi că probabil era un lucru bun pentru el faptul că ea era foarte obosită, căci altfel ar fi luat ceva de jos şi i-ar fi tras una în loc să răspundă cu un adevăr simplu:
   - Continuarea procesului de reconectare.
   Marc se uită lung la ea, ridicând din sprânceană.
   - Sunt prea obosită ca să-mi ardă de jocuri, recunoscu ea. Şi asta am tot făcut în ultimele zile, nu?
   Lumina de pe verandă era aprinsă, şi Marc rămase în dreptul uşii, cu cheile în mână, fără s-o slăbească din ochi.
   - Depinde. De data asta ai de gând să rămâi aici?
   - Aşa m-am gândit.
   Nu realizase că o să zică aşa ceva până când nu rosti cuvintele.
   - Atunci, spuse Marc în timp ce descuia uşa, cu siguranţă ne reconectăm.
   Ea îl urmă înăuntru, observând imediat, cu mirare, că Marc refăcuse complet casa. Acum 10 ani, fusese casa pe care i-o lăsaseră părinţii lui, dar acum se vedea clar că era stilul lui, aerisit şi ordonat, cu aer masculin şi sofisticat.
   - E frumos, îi spuse ea uitându-se în jur.
   - Aspectul ei din anii 80 era demodat. Şi nu-mi plăcea deloc combinaţia de verde-închis cu roz.
   - Da, nu sunt nici culorile mele preferate.
   Își drese glasul, îngăduindu-şi să devină conştientă de tensiunea dintre ei.
   Alegerea deliberată o surprinse, nu pentru că o făcuse, ci pentru că fusese în stare s-o facă.
   Aha! E ca şi cum ai deschide o uşă. O senzaţie ciudată de control, pe care n-am mai avut-o. Oare mă protejam cu un scut fără măcar să fiu conştientă de lucrul ăsta ? Sau doar îmi reprimam sentimentele până când aveam timpul şi energia să mă confrunt cu ele?
   - Ştiu că e târziu, zise Marc. Dar am nişte îngheţată de la Smith în congelator. Asta dacă mai respecţi ritualul.
   - Da, îl mai respect.
   Intrară în bucătăria veselă, se aşezară la masă şi începură să mănânce amândoi dintr-o cutie cu cea mai bună îngheţată de vanilie de casă din lume.
   - Asta ar fi fost de-ajuns să mă facă să mă întorc în Venture, îi spuse ea.
   - Mmm. Eu am crezut că viziunea te-a adus aici. Şi ameninţarea la adresa lui Paris.
   - N-am ştiut că ameninţarea era la adresa ei.
   - Ba cred că la un anumit nivel ai ştiut.
   Marc ridică din umeri.
   - Dar oricum ştiai că urma să vină ceva rău în Venture. Şi te-ai întors să dai o mână de ajutor.
   Dani puse lingura jos şi se uită la el ferm.
   - Te întrebi dacă m-aş fi întors aici până la urmă, dacă n-ar fi fost viziunea.
   El continuă pe un ton vesel:
   - Asta e o altă capacitate de-a lui Paris? Acum eşti şi clarvăzătoare?
   Fără să dea un răspuns direct, Dani spuse:
   - Nu e nevoie să fii clarvăzătoare ca să vezi ceva ce e evident. Marc, îmi place să cred că m-aş fi maturizat îndeajuns la un moment dat, chiar şi fără să am vreo viziune, şi că n-o să mai fug de cine sunt eu cu adevărat. Dar un singur lucru e cert şi ţi l-am mai spus: nu mă aşteaptă nimeni în Atlanta. Nu a existat nimeni niciodată.
   Pentru o clipă, Dani crezu că Marc nu o să răspundă, dar îl auzi spunând:
   - Nu am un sertar plin cu haine de-ale musafirelor de peste noapte. N-am fost ascet, Dani, dar... nu a existat nicio femeie pe care să vreau s-o aduc acasă de când frumoasa mea asistentă a părăsit spectacolul de magie.
   Dani nu ştia cine făcuse prima mişcare, şi nici nu-i păsa.
   Tot ce ştia era că atunci când Marc o cuprinsese în braţe şi gura lui o acoperise pe-a ei, fusese prima dată când simţise cu adevărat că se întorsese acasă.

         Coşmarul a devenit realitate, îşi spuse Dani.
   Viziunea.
   Mirosul de sânge îi întoarse stomacul pe dos, fumul dens şi înţepător îi ardea ochii, iar ceea ce atâta vreme nu fusese decât o amintire palidă, ca desprinsă dintr-un vis, devenea acum o realitate cumplită, care-i tăia răsuflarea. Pentru o clipă, încremeni.
   Totul era aievea.
   În ciuda a tot ce făcuse, a tot ce încercase să facă, în ciuda tuturor avertismentelor, acum devenea din nou...
   Oh, la naiba! Nu din nou!
   - Dani?
   Roxanne apăru lângă ea, de parcă s-ar fi întrupat din fumul gros, cu pistolul pregătit, mijindu-şi ochii verzi şi pătrunzători, deranjată de duhoarea dinăuntru.
   - Unde e?
   Măi să fie! Asta e ceva nou. Dar cred că...
   - Dani, tu eşti singura noastră speranţă. Eşti unica lor speranţă. Înţelegi? Încotro o luăm?
   Ce bine-ar fi dacă aş putea să văd ceva prin fumul ăsta, să-mi dau seama unde e clădirea.
   De data aceasta, reuşi să se concentreze mai uşor asupra mirosului pe care ştia că nimeni altcineva nu-1 simţea. Era un indiciu, singurul lucru după care se puteau ghida.
   Când e într-un fel, când într-altul. De ce se schimbă tot timpul? Trebuie să existe un motiv.
   Aproape că-i veni să vomite, icni şi arătă cu degetul.
   - Pe-acolo. În spate. Dar...
   - Dar ce?
   - E undeva jos. Sub noi. La subsol.
   Scări. Îşi amintea de nişte scări. Trebuia să coboare. Cobora şi dădea peste coridoare pretutindeni şi... Nu, stai! Asta nu era în această viziune. Era în cealaltă, în care le-am luat pe Paris şi Hollis.
   Nu fusese aşa?
   Holuri în toate direcţiile, puternic luminate, toate la fel, zbâmâind de energie.
   Energie?
   - Nu apare niciun subsol în proiectul clădirii.
   Ştiu.
   Se forţă să revină în prezent, zăbovind o clipă să se întrebe cum putea să facă asta, şi totuşi nu părea să se abată de la scenariul viziunii.
   Ți-am mai spus asta înainte, la naiba! Nu, stai aşa, i-am spus lui Hollis, nu ţie. Unde e Hollis? Şi de ce rosteşte altcineva replicile ei ?
   - Oribil loc în care să fii prins când clădirea e-n flăcări, spuse Roxanne. Acoperişul ar putea să se prăbuşească peste noi. Fără probleme.
   Exact replicile ei.
   Bishop apăru din senin, la fel de brusc precum Roxanne, cu arma în mână, cu faţa împietrită şi o privire agitată.
   - Trebuie să ne grăbim.
   - Da, răspunse Roxanne, asta ştim şi noi. O clădire în flăcări. Un criminal maniac. Binele, copleşit de forţele răului. Gravă situaţie.
   Cuvintele şi tonul vocii nu păreau serioase, dar privirea ei spunea cu totul altceva, era fermă, iscoditoare.
   Până acum apărea întotdeauna Hollis. De ce nu e şi acum?
   - Ai uitat să spui victimă potenţială în mâinile criminalului nebun, zise şeful ei, fără să încerce măcar să folosească acelaşi ton ca ea.
   - Niciodată. Dani, ai văzut subsolul sau îl simţi?
   Aha, acum am abilităţile lui Paris.
   - Scări. Le văd.
  Simţea o povară imensă, parcă toată greutatea lumii atârna pe umerii ei.
   - Sau poate că... Şi acum simt că... E undeva mai jos. E sub noi.
   - Atunci să căutăm scările.
   Dani tuşi. Încerca să gândească, încerca să-şi aducă aminte.
   Dar visele pe care le rememora erau atât de vagi, atât de lipsite de substanţă, chiar şi viziunile pe care le avea uneori, încât nu exista nicio şansă ca să fie sigură că-şi amintea ceva limpede.
   La naiba, de ce trec de la o viziune la alta? De ce nu-i conduc spre scările alea blestemate?
   Şi unde naiba e Hollis?
   De ce e altfel de data asta ?
   E din cauza mea, oare ?
   Pentru numele lui Dumnezeu, ce-am făcut?
   Era pe deplin conştientă de timpul preţios care se scurgea şi se uită la ceasul de mână, cu Mickey Mouse, absurd de copilăresc, cu o curea de un roşu aprins, iar chipul personajului de desene animate îi arăta că era ora 4.17 p.m., luni... 13 octombrie.
   Ce? O, Doamne, asta e mâine!
   De ce? La naiba!
   Ce naiba s-a întâmplat de s-a schimbat data?
   - Dani?
   Se scutură şi se dezmetici din confuzia de-o clipă.
   - Scările. Nu sunt unde ne-am aştepta, reuşi ea să rostească în cele din urmă, tuşind din nou. Sunt într-o debara sau ceva de genul ăsta. Un birou mic. O cameră. Nu pe hol. Holuri...
   - Ce e?
   Avu o clipă de certitudine şi termenul de deja-vu căpătă un alt sens pentru Dani.
   Iisuse, e ca şi cum m-aş fi împotmolit într-o buclă a timpului...
   - Subsolul e compartimentat, se auzi pe sine spunând. De un perete solid. Două încăperi mari. De la acest nivel, se ajunge la ele pe două scări diferite, câte una de fiecare parte a clădirii, în spate.
   Două capcane. Nu una. Nu... două părţi ale aceleiaşi capcane.
   - Ce rahat de proiect de construcţie mai e şi ăsta? întrebă Roxanne.
   - Dacă ieşim vii de-aici, poţi să-l întrebi pe arhitect.
   Mirosul de sânge era aproape copleşitor, dar durerea de cap de care suferea Dani era... Pe Dani nu o mai durea capul de data asta.
   OK, acum e evident că sunt mai puternică, dar...
   O capcană dublă...
   Mâine! Cum se poate aşa de curând?
   Ce s-a întâmplat de s-a schimbat data? Oare pentru că am găsit... sau o să găsim depozitul mai repede, de data asta? Sau pentru că Paris a reuşit să-mi transfere mie capacităţile ei?
   Nu, stai aşa...
   Bishop a zis victimă potenţială.
   Doamne! O, Doamne!
   Unde e Hollis?
   Marc apăru din fum la fel de brusc precum ceilalţi doi şi o luă de mână. În cealaltă mână ţinea un revolver mare.
   De data asta are arma potrivită. Deja-vu.
   - Încotro o luăm acum? întrebă el. Fir-ar să fie, nu văd nimic prin fumul ăsta!
   Roxanne îi răspunse:
   - Dani ne îndrumă.
   Marc se uită la ea calm, părând că o mângâie din priviri.
   Uau! N-am ştiut până acum că un bărbat poate să facă dragoste doar din priviri. Ce zici de asta?
   Marc spuse:
   - Am ştiut dintotdeauna că asistenta mea frumoasă era adevăratul magician. Ca omul din spatele cortinei. Pe unde o luăm, Dani?
   E la fel... şi totuşi nu. De ce se tot schimbă mereu?
   Bishop spuse:
   - Nu ştii în ce parte sunt ei.
   - Nu, îmi pare rău.
   Avea senzaţia că, de când se cunoscuseră, își cerea mereu scuze faţă de acest bărbat. La naiba, chiar aşa şi era. Nu e corect. El şi-a cerut scuze. Primele cuvinte pe care mi le-a adresat au fost referitoare la scuze. Şi-a cerut scuze pentru Paris. Pentru că a folosit-o drept momeală.
   Momeală...
   Oare îmi dau seama care e capcana?
   Sau fac parte din ea?
   Roxanne se încruntă. Îi zise lui Bishop:
   - Minunat! E pur şi simplu minunat! Nu se vede nimic, furtuna mi-a dat peste cap toate simţurile, iar noi suntem într-o clădire uriaşă care arde, fără măcar o amărâtă de hartă la noi.
   - De-asta o avem pe Dani cu noi.
   Ochii palizi şi atenţi o priveau fix.
   Dani se simţea puţin ameţită, dar în acelaşi timp ciudat de încrezătoare în forţele proprii.
   - Şi Hollis?
   Hollis! O, Doamne!
   Ea e victima potenţială.
   Monstrul a pus mâna pe ea.
   - Dani?
   Pe chipul lui Bishop se citea şi mai multă groază.
   Hollis. A întrebat de Hollis.
   Găsi totuşi un răspuns pentru el. Cât de cât.
   - Nu e moartă. Încă. O foloseşte ca momeală, doar ştii asta. Dintotdeauna a fost pe post de momeală, ca să te ademenească.
   - Şi pe tine, spuse Bishop.
   Să mă ademenească pe mine?
   Să ne ademenească pe noi.
   Asta a fo st mereu o momeală, ca să ne ademenească. Dar nu vrea decât să pună mâna pe unul singur. Vrea doar să-ţi distragă atenţia, să te dezarmeze...
   - Trebuie să plecăm, acum, se auzi ea spunând alertată.
   N-o să mai aştepte, nu de data asta.
   Conversaţia durase doar câteva minute, dar fumul devenise deja mai dens, mugetul focului se înteţise şi căldura era din ce în ce mai intensă.
   - Nu mai avem timp din niciun punct de vedere, spuse Marc, strângând-o de mână pe Dani. Furtuna poate să ne ocolească, aşa cum a făcut-o şi în trecut, aşa că nu putem conta pe faptul că o să plouă. E secetă de săptămâni întregi, şi clădirea asta se aprinde ca o cutie de chibrituri. Am chemat întăriri.
   Bishop înjură printre dinţi:
   - Marc...
   - Nu-ţi face griji, ştiu că sunt ostatici şi n-o să intre. Dar pot foarte bine să aducă furtunurile şi să salveze clădirile din jur.
   Făcu o pauză, apoi adăugă:
   - Sunt singurul care bănuieşte că ticălosul ăsta şi-a plănuit fiecare detaliu, inclusiv locul ăsta care poate să ia foc din clipă în clipă?
   Roxanne spuse:
   - Nu, nu eşti singurul. Suntem la dispoziţia lui, exact cum îşi doreşte.
   Bishop se întoarse şi o porni spre colţul dinspre sud al clădirii, în spatele ei.
   - Eu o să cobor pe-aici. Voi trei mergeţi spre colţul estic.
   Dani se întrebă dacă şi el se lăsa condus de instinct, dar nu-i spuse lui Roxanne decât atât:
  - Nu-i pasă la dispoziţia cui suntem.
   - Am observat. De ce am senzaţia că se învinovăţeşte pentru situaţia asta?
   - N-avea de unde să ştie...
   - După tot ce-am auzit despre el, ar fi putut să ştie. Poate că a ştiut. Cel puţin, în parte. Ceva care ar fi putut să împiedice să se ajungă aşa de departe. Hai, să mergem!
   Dani şi Marc o urmară, dar Dani nu se putu abţine să nu întrebe:
   - Tu crezi că e vina lui?
   Roxanne se opri o clipă, uitându-se peste umăr...
   Şi, preţ de o clipă, Dani o văzu pe Paris în locul ei.
   Apoi, pe Hollis.
   Pe urmă, pe Miranda.
   Şi când Roxanne răspunse, vocea ei sună ca un amestec ciudat de patru voci diferite.
   - S-a jucat de prea multe ori de-a Dumnezeu. Crede că poate să împiedice profeţia să se adeverească. Iar noi plătim pentru aroganţa lui.
   Noi plătim.
   Noi.
   Profeţie? Ce profeţie?
   Dani îl strânse şi mai tare de mână pe Marc când porniră în urma celeilalte femei. De-abia mai putea să respire, simţea cum i se strânge esofagul, în ciuda faptului că atunci când ajunseră în jumătatea cealaltă a clădirii, în spate, fumul nu mai era aşa de dens. Cele două femei descoperiră imediat, în spatele a ceea ce fusese probabil odată un birou mic, o uşă care se deschise fără zgomot şi care dădea spre nişte scări.
   Scările erau luminate.
   - Bingo! exclamă Roxanne.
   E inutil să-i mai avertizez. Ştim toţi că e o capcană. De ce intrăm de bunăvoie în ea?
   Stai aşa!
   Ştiu. Capcana a fost ideea, de fapt.
   Scopul lui nu era să omoare femei. Nu aici, în Venture. Asta era doar... de perdea.
   Asta a fost prima parte a capcanei, să ne ademenească.
   Pe noi. Pe Bishop, pentru că el reprezintă o ameninţare şi trebuia să fie... dezarmat. Pe Paris, pentru că-şi dorea să aibă abilitatea ei. Şi acum ştie că eu o deţin, deci capcana a fost întinsă pentru mine.
   Capcana a fost dintotdeauna întinsă pentru mine.
   Roxanne apucă arma ferm, cu amândouă mâinile, şi le aruncă o privire lui Dani şi lui Marc.
   - Sunteţi gata?
   Dani nu pregetă să se întrebe cum putea cineva din lumea asta să fie gata pentru aşa ceva? Dar nu spuse nimic, ci doar încuviinţă.
   Marc o strânse de mână, apoi îi dădu drumul şi făcu un pas spre Roxanne, spunându-i lui Dani:
   - Stai în spatele meu. Eşti singura care n-are armă.
   - Dar nici n-are nevoie de armă, spuse Roxanne.
   Cel puţin acum ştiu de ce n-am nevoie de armă. Dacă se referă la ce cred eu.
   - Poate că n-are nevoie, dar tot vreau să stea în spatele meu, spuse Marc pe un aşa ton, încât nu mulţi s-ar fi încumetat să-l contrazică. Hai să mergem odată!
   Roxanne doar ce făcuse un pas când în spatele lor se auzi un zgomot asurzitor şi un nou val de căldură, aproape de nesuportat, ameninţa să le împingă pe scări.
   Acoperişul se prăbuşea.
   Se uitară unii la ceilalţi şi apoi, fără emoţie în glas, Hollis spuse:
   - Închide uşa în urma noastră!
   O, la naiba!
   Mereu se termină aşa.
   Dani îşi adună ultimele rămăşiţe de curaj şi, chiar dacă vocea ei nu reuşi să fie la fel de calmă ca a celeilalte femei, cel puţin nu-i tremură.
   - Bine, zise ea, închizând uşa în urma lor, după care începură să coboare în iad.

21.

         Luni, 13 octombrie
   8.30 a.m.

     - În dimineaţa asta, vă spun sigur că am nevoie de mult mai mult decât de gogoşi, cu sau fără glazură, spuse Hollis căscând, în timp ce cobora din maşina de serviciu a lui Jordan, pe care acesta o parcase în faţa unei cafenele mici, nu prea aglomerate, cu o stradă înainte de Main, în centrul oraşului. Nu mai pot să pierd nopţile, cum făceam înainte.
   - Bine ai venit în club!
   Jordan închise portiera şi se întinse să se dezmorţească, apoi se uită spre cafenea şi mormăi:
   - Oh, la naiba, uite-1 pe Matt Condrey!
   - E vreun prieten de-al tău? întrebă ea amuzată, uitându-se la bărbatul robust, cu barbă, care avea cam aceeaşi vârstă ca a ajutorului de şerif şi care-i făcea cu mâna în timp ce se strecura iute printre maşini ca să ajungă la Jordan.
   - E un mit că bărbaţii nu bârfesc, mormăi Jordan. Iată-1 pe cel mai mare bârfitor din districtul Prophet. Pun pariu cu tine pe 10 dolari că primul lucru pe care o să-l întrebe este de ce n-am arestat pe nimeni pentru crimele de care oamenii n-ar trebui să ştie încă.
   - Nu cred că mă bag la pariu. Ne vedem înăuntru.
   - Aşa, lasă-mă singur să-mi aştept osânda. Mersi mult. Eşti o femeie crudă.
   Apoi adăugă, ridicând vocea:
   - Bună, Matt. Pot să te-ajut cu ceva?
   - Jordan, tu şi şeriful trebuie să faceţi ceva cu adolescenţii ăştia care parchează în faţa casei mele în fiecare weekend. Înţeleg şi eu, de vină sunt hormonii, dar...
   Ar fi trebuit să accept pariul. Încă amuzată, Hollis porni singură printre maşini, ocolind clădirea, spre intrarea laterală.
   Nu era acela cel mai bun amplasament pentru uşa „din faţă”, de fapt, lucrul ăsta ar fi dăunat majorităţii cafenelelor, dar Jordan îi spusese că aici se făceau cei mai.buni biscuiţi şi sos din patru districte - şi din Sud, ceea ce spunea ceva.
   Clienţii găsesc intrarea când le place cu adevărat ce le vinzi, chiar dacă-i faci să ocolească tufişuri netunse şi să-şi croiască drum printre stive de cherestea aşezate aiurea, probabil pentru un proiect de renovare care nu a început încă.
   - Au! Şi mai eşti şi înţepat de albine.
   Hollis se holbă la obiectul pe care-1 găsi înfipt în coapsă şi pentru o clipă nu înţelese nimic din ce i se întâmpla.
   Apoi, pricepu.
   Nu avu timp decât să-şi dorească din tot sufletul să fi acceptat pariul cu Jordan şi să fi rămas cu el la maşină să-şi ia banii cuveniţi.
   Apoi, lumea începu să se rotească haotic în jurul ei şi văzu negru în faţa ochilor.
  
        Dani închise telefonul mobil al lui Marc şi-l puse în suport, observând că-i tremurau degetele.
   - La naiba! Bishop a spus că Hollis şi Jordan ieşiseră să ia micul dejun. Jordan doar ce a sunat, acum nici două minute. Cineva l-a oprit în parcarea restaurantului să-l roage ceva lipsit de importantă. Hollis s-a dus să-l aştepte înăuntru. Când a venit şi el, ea... dispăruse pur şi simplu. Nu erau urme de luptă. Nimeni nu văzuse nimic.
   - Mă uimeşte de fiecare dată cum nimeni nu vede nimic când se întâmplă ceva atât de ieşit din comun, spuse Marc, întinzându-i o ceaşcă de cafea.
   - Şi totuşi, câte OZN-uri crezi tu că se raportează în fiecare an?
   Dani aprecie efortul lui Marc, dar refuză să se lase abătută de la subiect.
   - De ce naiba n-am prevăzut lucrul ăsta? A, da, am uitat... l-am prevăzut.
   - Nu fi aşa de aspră cu tine însăţi!
   - Marc, ar fi trebuit să-mi dau seama cum o să decurgă lucrurile. Viziunea se schimba mereu şi, de fiecare dată, semnele de avertizare erau evidente, îmi săreau în ochi. Ceasurile diferite, care m-au avertizat de la bun început că timpul era important, că rămăsese mai puţin decât credeam eu. Capcana inevitabilă, nemiloasă în care eram atraşi şi care ne aştepta la sfârşit. Succesiunea de victime potenţiale care muşcau din momeală şi care se schimbau cu uşurinţă, indiferent de ce făceam, ca şi cum nu avea prea mare importanţă cine era - Miranda, Paris sau Hollis...
   - Poftim? întrebă el când ea se opri.
   - Ăsta a fost cel mai mare semnal de avertizare, spuse ea rar. Şi eu nu l-am văzut.
   - Dani, ce tot spui acolo?
   - Momeala. A fost Miranda, chiar după ce Bishop s-a asigurat că era la adăpost, deşi am avut mereu senzaţia că nu e bine. Că ea era momeala pentru el, să-l implice şi să-l ţină departe de Miranda. Asta e jumătatea lui de capcană. Din cauza asta ne lasă mereu în viziunea mea şi se duce singur în capcană.
   - Departe de toţi, spuse Marc. O strategic care să-i slăbească puterile.
   - Exact. Pentru asta a fost în parte întinsă capcana, tot acest scenariu.
   - Şi în rest? Cealaltă parte a capcanei?
   - Efectul. Partea care e menită să prindă prada pentru un ucigaş medium care a pus ochii pe abilităţile altcuiva.
   - De ce şi-a bătut capul cu o capcană? întrebă Marc. De ce nu a luat pur şi simplu ce-şi dorea? Atacul asupra ta şi asupra lui Paris aproape că i-a reuşit, de ce nu s-a gândit să mai încerce o dată?
   Dani se încruntă.
   - Cred... simt... că abilităţile lui sunt limitate, ca ale fiecărui medium. Ca să poată să fure abilităţile altcuiva, poate că trebuie să aibă condiţii propice. Câmpuri electromagnetice. Energie. Aşa a putut să încerce să-i fure abilităţile lui Paris, căci furtuna ameninţa să se dezlănţuie şi a putut cumva să profite de situaţie. Avea nevoie de energie. Şi asta explică furtuna din viziunea mea. Face parte din capcană. Are nevoie de energie din exterior ca să ne poată ataca.
   - E logic ce zici, recunoscu Marc. Pesemne că l-a frustrat din cale-afară faptul că vremea nu a cooperat cu el. Pleacă din Boston ştiind că cei care-1 vânează sunt pe urmele lui, vine aici să-i ia abilităţile lui Paris... şi nu reuşeşte. Ştii, poate că asta a declanşat prima ta viziune. A încercat să ajungă la Paris.
   - Şi nu a avut destulă putere ca să ia legătura cu niciuna dintre noi - la nivel conştient, îl aprobă Dani. Dar subconştientul meu l-a înregistrat. Şi capacităţile mele au intervenit, încercând să mă avertizeze. în timp ce el încerca să descopere de ce are nevoie, eu visam o capcană.
   - Poate din cauza asta crimele de-aici au fost atât de violente, îşi dădu cu părerea Marc. Era nervos. Nu mai plouase de săptămâni întregi, nu mai fusese nicio furtună - nu avea de unde să-şi ia energia ca să atace aşa cum trebuia ea să obţină ce voia.
   - Şi odată ce atacul era întârziat, ştia că trebuie să facă ceva cu mediumurile care erau pe urmele lui. Am avut dreptate. Ştia că Bishop o să fie aici, probabil că voia să fie aici. Bishop, în mod special. Şi mai ales aici, cu Miranda departe de el, cât de departe poate fi cât sunt în viaţă amândoi.
   - Te referi la legătura dintre ei?
   - Da, spuse Dani. Ca mine şi Paris, Bishop are jumătatea lui. Împreună, el şi Miranda sunt extrem de puternici. Singur, fiecare este mult mai vulnerabil. Pesemne că ucigaşul nostru a ştiut că Bishop era pe urmele lui. Şi pentru că ticălosul ăsta trebuia să aştepte condiţii prielnice sau să aştepte până putea să şi le creeze singur, trebuia să se asigure al naibii de bine că duşmanul lui era cât se poate de slăbit.
   - Aşa că l-a îndepărtat de jumătatea lui. Fără s-o atingă măcar cu un deget.
   - Da, aşa cred. Dani trase aer în piept şi expiră încet. Cred că şi Bishop joacă după cum îi cântă criminalul, reacţionează exact cum se aşteaptă el.
   Marc se încruntă.
   - Stai aşa! Nu viziunea ta l-a făcut pe Bishop să se asigure că soţia lui era în siguranţă, departe de el?
   - Ba da, răspunse Dani. Ce zici de asta? E aşa cum spune Miranda. Premoniţiile sunt bestii înşelătoare.

        Hollis îşi dădu seama că frigul era cel care o trezise. Zăcea pe o masă rece, într-o cameră la fel de rece.
   La început, nu deschise ochii, căci se temea din cale-afară că ştie deja ce va vedea şi voia să amâne cât mai mult clipa în care va fi forţată să se confrunte cu acest lucru.
   Dăduse ochii cu moartea nu numai o dată şi, cu toate astea, nu-i era mai uşor acum.
   Trebuie să-mi caut altă slujbă.
   Ce se întâmplase? Plecase cu Jordan să ia micul dejun şi... şi ce? îşi aminti vag că-i distrăsese atenţia ceva, dar nu-şi aduse aminte ce anume era exact. Apoi simţise o înţepătură în picior, se aplecase şi se trezise ţinând în mână un fel de săgeată mică.
   La naiba! Nu-i de mirare că nu erau semne de luptă în locurile unde dispăruseră femeile acelea. Foloseşte droguri.
   Nu că această descoperire i-ar fi fost de mare ajutor, ci doar îi oferea răspunsul la una dintre întrebările care nu-i dăduseră pace.
   Şi-i mai oferea câteva minute de răgaz înainte de a se confrunta cu inevitabilul. Dar doar câteva minute, căci acum Hollis se trezise bine de tot, deşi nu deschisese ochii, şi-l auzea undeva, prin apropiere, fredonând un cântec.
   Monstrul pusese mâna pe ea.
   Şi dacă ştiau ceva sigur despre el, era faptul că şansele ei de supravieţuire scăzuseră undeva aproape de zero.
   Hollis descoperise că cel mai bun lucru în confruntarea cu moartea era faptul că, după primele clipe care te fac să te cutremuri de groază şi să ţi se facă pielea de găină, urma o senzaţie de eliberare, cel puţin aşa era pentru ea. Se declanşa un fel de program de supravieţuire, şi toată concentrarea şi energia erau îndreptate către efortul de a-şi mări şansele.
   Nu voia să moară.
   Aceasta era - şi poate că nu dintr-o coincidenţă - exact starea psihică necesară să-şi folosească la maximum abilităţile de medium. Aşa că Hollis nu fu foarte surprinsă când deschise în sfârşit ochii şi o văzu pe Becky Huntley aplecându-se deasupra ei.
   - Stai nemişcată, îi şopti Becky. Oricum, nu poţi să scapi din strânsori, toate am încercat din greu. El crede că eşti încă inconştientă. De îndată ce-o să vadă că te-ai trezit, o să vrea să înceapă. Şi nu-ţi doreşti asta.
   Imediat, Hollis închise ochii din nou şi se forţă să-şi relaxeze corpul, şi nu doar din cauză că încă o mai tulbura această comunicare lesne cu morţii.
   Mai poţi să-mi spui şi altceva, Becky? Ştia că nu era nevoie să rostească întrebarea, ceea ce era un lucru bun în situaţia de faţă, dar care încă i se părea straniu.
   - O să încercăm să te ajutăm. Dar... nu avem multă energie. Karen e foarte tristă, pentru că-şi dorea să fie mamă, iar lui Shirley nu-i vine să creadă că totul s-a sfârşit pentru ea. Şi el... nu mai e om, Hollis. Crezi că ştie că există iadul? Crezi că ar conta pentru el?
   Nu, dacă nu mai e om...
   Dar Hollis nu era sigură de acest lucru, aşa că nu ignoră informaţia. Orice detaliu, oricât de neimportant, putea fi o armă care să-i salveze viaţa.
   Dacă îşi dădea seama cum s-o folosească.
   Şi când.
   - Prietenii tăi încearcă să te găsească, îi spuse Becky. Noi credem că există o şansă... probabil. Dacă Dani îşi aduce aminte ce poate să facă.
   Fără s-o întrebe care era lucrul acesta, Hollis spuse în gând doar: Nu vrei să-i reaminteşti tu?
   - Nu m-ar vedea. Şi nici nu m-ar auzi. Aşa cum nici el nu mă vede, şi nici nu mă aude. O să-ncerc să-l fac să mă vadă, aşa poate-i mai distrag atenţia de la tine, dar până acum a fost nevoie de mai multă energie decât am eu şi oricare dintre noi ca să ne facem simţită prezenţa. Stai nemişcată, Hollis. Vine spre tine. încearcă să-l faci să nu-şi dea seama că eşti trează.
   Oh, Iisuse!

       Dani spuse:
   - Nu cred că el mi-a provocat sau mi-a schimbat visul premonitoriu. S-ar putea prea bine să mă înşel, dar nu cred. Bănuiesc că ţinta lui a fost Paris şi, când am apărut şi eu, când şi-a dat seama, s-a gândit că s-ar putea ca totul să fie în avantajul lui.
   - Asta sună a noroc chior.
   - Nu, nu cred că lasă multe pe seama norocului. Planul lui iniţial a fost să-şi însuşească abilităţile lui Paris, mai ales cea care-i permitea să canalizeze energia. Singura abilitate care se poate transforma într-o armă dacă se întâmplă să cadă în mâinile persoanei potrivite. Sau nepotrivite. El îşi dorea acea armă potenţială. Asta nu s-a schimbat; doar că a mai adăugat ceva la planul de bază. Dani clătină din cap. Dar am vorbit serios când am spus că nu-mi pasă cum face lucrul ăsta sau de ce. Nu acum. Vreau doar să-l găsesc şi să-l opresc, sper că înainte de a-i face rău lui Hollis şi de a încerca din nou să o atace pe Paris.
  - Bine. Uite ce e, amândoi ştim că dacă acţionăm ca la carte şi continuăm să percheziţionăm depozite, o să dureze mai mult timp decât are Hollis la dispoziţie, poate chiar mai mult şi decât îi trebuie lui Paris. Aşa că... ce-ar fi s-o luăm pe scurtătură?
   - Ce fel de scurtătură?
   - Să mă iei în visul tău.
   - Marc... n-om fi dormit noi prea mult azi-noapte, dar am aţipit un pic şi nu pot să fac nimic în vis decât dacă somnul nu e natural. Crede-mă, nu simt deloc nevoia să dorm.
   - Nu cred că trebuie să dormi, Dani. Acum nu mai trebuie - şi poate că niciodată n-a fost nevoie. Poate că nu ştiu prea multe despre capacităţile de medium, dar ştiu sigur că mediumurile intră în transă, şi asta de mult timp, ca să aibă acces la capacităţile lor.
   - Eu n-am putut niciodată să fac asta. Am fost învăţată toate tehnicile corecte de meditaţie, aşa cum ne învaţă pe toţi la Haven. Şi funcţionează pentru multe mediumuri. Dar eu n-am reuşit niciodată să-mi induc starea de transă.
   - Cât de mult te-ai străduit? Fii sinceră.
   Ea ezită.
   - Nu ştiu. Adică... am crezut că încerc, dar...
   - Dar încă fugeai de abilităţile tale. Pe vremea aia. Acum, nu. Şi acum ai toate motivele din lume să dai tot ce ai ca să reuşeşti. Pun pariu că asta o să fie mai mult decât suficient.
   O luă de mână şi o conduse pe canapeaua din camera de zi.
   - Eu o să te ajut.
   - Cum? Ai mai încercat asta până acum?
   - Nu. Dar capacitatea mea pasivă de medium este, nu uita, să recunosc abilităţile celorlalţi. Am o bănuială că nu e chiar aşa de pasivă cum am crezut eu dintotdeauna - sau poate că evoluează pentru că am folosit-o atât de mult în ultimul timp. Sau poate datorită legăturii care există între noi doi. N-am de unde să ştiu sigur, dar, dintr-un anumit motiv, cred că pot să te ajut să te concentrezi şi să-ţi canalizezi energia.
   Dani habar n-avea dacă lucrul ăsta va merge, dar ceasul din mintea ei ticăia din ce în ce mai tare. Aruncă o privire spre ora afişată pe ecranul unuia dintre ceasurile electronice din camera lui. Era 9.05.
   Paris şi Hollis nu mai aveau timp.
   - Bine, spuse ea. Să-mi aduc aminte tehnicile de meditaţie. Respiraţii profunde şi purificatoare ...
   - Dă-le naibii, spuse Marc.
   Îi luă şi cealaltă mână într-a lui, întors pe jumătate spre ea, aşa încât să se privească în ochi.
   Marc zâmbea uşor. Energia curge în direcţia în care trebuie; cred că dacă-ţi doreşti ceva cu destulă ardoare, vei avea.
   - Închide ochii şi gândeşte-te la Hollis şi la locurile unde s-ar putea ascunde monştrii.
   Dani n-ar fi crezut niciodată că poate să fie atât de uşor, dar închise ochii, pe deplin conştientă de prezenţa lui şi de legătura dintre ei, pe care noaptea petrecută împreună o întărise, şi făcu exact ce-i sugerase el.
   Se gândi la Hollis şi la ascunzătorile monştrilor.
   Spre deosebire de experienţele ei anterioare, de dala aceasta tranziţia se făcu uşor şi aproape instantaneu. Acum nu mai stătea în faţa lui Marc în camera de zi, ci stătea lângă el, pe strada principală din Venture. Strada îi era foarte familiară, cu oameni, maşini şi zgomote, dar exista o mică particularitate.
   - Am vrut să întreb de mulţi ani treaba asta, spuse Marc. De ce e mereu atâta mov?
   Marc studia un extinctor mov aşezat aiurea în mijlocul trotuarului, lângă ei, nu departe de locul unde erau parcate trei maşini mov.
   - Îmi place culoarea mov.
   Nu se gândise niciodată la asta, dar îşi spuse că era un motiv destul de bun ca oricare altul. Era, la urma urmei, lumea ei din vis.
   Marc ridică din umeri gânditor.
   - Răspunsul mă mulţumeşte. Totuşi, de ce suntem în centru? A, stai - ai mai făcut asta, acum mulţi ani. Ai ales un punct de reper cunoscut cu care să începi. Ai spus că te ancora.
   - Da. Şi acum, că avem acest reper... trebuie să aflu unde e Hollis. Trebuie să aflu unde se ascund monştrii.
   Nu era ca şi cum şi-ar fi pus o dorinţă în faţa unei lămpi fermecate, ci mai degrabă ca şi cum şi-ar fi spus singură, eu-lui său din vis, cum trebuia energia ei să fie direcţionată.
   Şi, fie din cauza dorinţei care o anima, fie pur şi simplu pentru că se schimbaseră atât de multe, peisajul familiar din jurul lor se transformă într-un vârtej de culoare şi sunet, şi se treziră într-un alt loc, nu la fel de familiar, şi totuşi cunoscut, chiar la marginea districtului Prophet.
   - La naiba! exclamă Marc. Nu e niciun depozit. A fost un spital de bolnavi mintal pe vremea când instituţiile astea se numeau aşa. Şi nu a încercat cineva parcă să facă un hotel aici, când eram mici?
   - Cred că da. Dar n-a durat mult. Marc, subsolul clădirii trebuie să fie imens.
   - N-o să ne fie prea uşor să-l percheziţionăm, confirmă el, şi o să dureze ceva timp. Am face bine să ne întoarcem şi să ne apucăm de treabă.
   Dani ezită doar o clipă.
   - Vreau să intru acolo şi s-o caut pe Hollis. Stupid, de vreme ce e visul meu. O să fie acolo, aşa cum vreau eu. Teafără. Fără să fie ţinută ostatică de un monstru.
   Marc o strânse de mână.
   - Trebuie să ne întoarcem, Dani. Trebuie să-i adunăm şi pe ceilalţi şi să ne gândim cum să acoperim zona. Şi, dacă-mi aduc bine aminte, proiectarea în vis ia mereu mai mult timp real decât te aştepţi, nu?
   - Da, aşa e.
   - Atunci, ar trebui să plecăm.
   - Ai dreptate. Bineînţeles că ai dreptate. Nu pot să opresc timpul, nu-i aşa? Poate în vis, da; dar nu şi în realitate.
   - Stai liniştită, o să învingem timpul, o asigură el.
   Dani se întrebă dacă Marc avea dreptate, dar - în mod ironic - nu era timp ca să-i cântărească spusele.
   - Bine, spuse ea. Ne întoarcem acasă...
   Şi nu-şi dădu seama decât mult mai târziu că prin „acasă” voia să spună la Marc.

        Hollis îşi spuse că poate l-a păcălit prima dată când a venit să vadă ce face ea, dar când a venit a doua oară, acesta i-a înfipt un ac în braţ.
   Cum nu se aştepta la asta, Hollis nu avu cum să se prefacă inconştientă când durerea ascuţită o făcu să tresară şi să i se oprească respiraţia.
   - A, deci eşti trează. M-am gândit eu că le prefaci, Audrey. Ce obraznică eşti! O să trebuiască să te pedepsesc.
   Audrey? Deci numele inscripţionat pe brăţară însemna ceva. Iisuse, ultima dată când un criminal în serie malefic m-a confundat cu altcineva, numele ei era Audra. Ce-am eu de se leagă de mine toate variantele acestui nume?
   Cum el ştia acum că era trează, Hollis deschise ochii încet, clipind incomodată de luminile puternice care nu o deranjaseră când Becky se aplecase deasupra ei.
   Se întrebă dacă asta însemna oare ceva.
   - Bună, iubito, spuse el încet, aproape mângâind cuvintele.
   Hollis habar n-avea cine era el, ştia doar de ce era în stare, şi nu era prima dată când se întreba cum puteau astfel de monştri să arate atât de normal.
   Ca un „tip obişnuit”, ca vecinul de-alături.
   O fiinţă malefică îmbrăcată în haine de om.
   Nu era nici înalt, nici scund. Potrivit de înălţime, constituţie medie, culoarea pielii destul de ştearsă. Dar ochii lui mici şi inexpresivi erau... curios de strălucitori, aproape metalici, şi nu păreau să clipească prea des.
   În rest, arăta... normal.
   Nu te lăsa distrasă de cum arată, la naiba! Dacă vrei să supravieţuieşti, fă ceva în sensul ăsta. Ai mai făcut-o şi poţi s-o faci din nou. Ai nouă vieţi afurisite, ca o pisică.
   Aşa a spus Quentin.
   Bineînţeles, a mai spus şi că ai folosit cel puţin şapte din ele, şi asta era acum câteva luni...
   - Bună.
   Hollis nu se forţă să zâmbească spre cel care o ţinea prizonieră, dar luă o expresie nedumerită.
   - Deci sunt... Audrey, nu? Mişto. Te-ai gândit vreodată că iadul există?

           Jordan le zâmbi amar lui Dani şi lui Marc când se întâlniră în faţa Departamentului de poliţie, şi primele lui cuvinte fuseseră:
   - Iisuse, nu ştiu cum am putut s-o pierd.
   Marc clătină din cap.
   - Nu te învinovăţi. Dacă Dani are dreptate, ticălosul ăsta a fost mereu cu un pas înaintea noastră.
   Dani se uită la Bishop şi înţelese că expresia chinuită de pe faţa lui - şi care-i era atât de familiară din viziunile ei - nu se datora vreunei ameninţări la adresa soţiei sale, ci certitudinii că manevrele lui şi hotărârea lui de a-1 prinde pe criminal făcuseră ca unul dintre oamenii săi să iasă direct în calea răului.
   - Oare o să merite? îl întrebă ea, fără să fie sigură dacă era curiozitatea sau altceva care o împinsese să pună o astfel de întrebare. Dacă Hollis o să plătească acum cu viaţa, oare o să merite?
   - Nu ştiu.
   Trase aer în piept, şi umerii lui laţi se lăsară în jos ca sub greutatea unei poveri.
   - Dacă-1 găsim pe monstrul ăsta, îl prindem ... îl închidem... îl omorâm... Câte vieţi pot fi salvate? Nu ştiu. De data asta, nu ştiu.
   Gabriel spuse:
   - Putem vorbi despre etică mai târziu. Acum aş zice să ne mişcăm. Dani, eşti sigură de spitalul ăsta vechi de boli mintale?
   - Sunt absolut sigură.
   Se uită din nou la Bishop.
   - Gardianul tău. A...
   - ...a raportat cu10 minute în urmă.
   Vocea lui era fermă, ca şi privirea.
   - Veştile despre Paris nu sunt prea bune, Dani, dar asta nu din cauza vreunei ameninţări din exterior. Activitatea ei cerebrală a scăzut la minimum, şi unele dintre funcţiile ei vitale se deteriorează. Doctorii spun c-ar fi bine să fii acolo.
   Dorinţa de a fi cu sora ei geamănă era foarte puternică, dar Dani şovăi o clipă.
   Şi poţi să faci ce trebuie, Dani. La timpul potrivit. O să-ţi dai seama. O să faci alegerea corectă.
   - Trebuie s-o fac, spuse ea, atât pentru ea, cât şi pentru ceilalţi. Trebuie. Paris ştie asta.
   Marc o luă de mână şi spuse doar:
   - Să mergem!
   Era 12.35.

        Hollis tuşi şi se strădui cu disperare să tragă aer în piept. O strânsese rău de gât.
   - Ai grijă cum vorbeşti, îi spuse răpitorul ei, cu asprime, încă un lucru pentru care trebuie să te pedepsesc, Audrey.
   OK, a fost o idee proastă. O idee foarte proastă. Ia aminte: unui criminal în serie maniac nu-i plac afurisitele de întrebări isteţe.
   Oh, Iisuse, mi-e frică...

22.

          În intervalul de când Marc sunase de-acasă şi până când sosiseră la Departamentul de poliţie, cineva reuşise să facă rost de proiectul original al vechiului spital de boli mintale, pe care-1 întinseră pe capota maşinii lui Marc după ce-şi parcaseră cu toţii automobilele la capătul aleii lungi.
   Era 1.15.
   - Să înţeleg că părerea noastră e că tipul ne aşteaptă, nu? întrebă Jordan în timp ce studiau planurile.
   Dani se încruntă, dorindu-şi să-şi amintească mai multe detalii din vis, acum, când nu se afla în el. Nu trebuia oare să fie furtună?
   Doar ce-i trecu prin minte acest gând, când auzi un tunet în depărtare, ca la comandă.
   Câteodată i se părea că universul avea simţul umorului.
   Nu era cazul şi acum.
   - Suntem obligaţi să credem asta, îi răspunse Marc. Dani crede că ăsta a fost scopul lui de la bun început, să-şi facă rost de nişte mediumuri. Să dezbine şi să cucerească, să zicem, şi să-şi facă propriul CV. Probabil că voia să înceapă cu Paris pentru că abilitatea ei putea fi folosită drept armă, dar...
   Dani îi termină propoziţia:
   - ...clar cred că vrea orice capacitare pe care poate să pună mâna.
   Se uită neliniştită spre cerul care se întuneca.
   Gabriel îşi verifică arma şi spuse printre dinţi:
   - O să fie dezamăgit de mine şi de Roxi. Noi doi avem puteri de medium doar când dormim. Cam cum era şi Dani. La naiba! Dani...
   - Îmi cer scuze.
   - Ne şochezi pe toţi, spuse Jordan, depărtându-se puţin să lase o oarecare distanţă între ei.
   Adică între el şi toţi ceilalţi, cu excepţia lui Marc.
   Dani şi Marc schimbară priviri între ei, şi ea spuse:
   - Da, am observat. Îmi cer scuze pentru descărcarea de energie statică, băieţi. Nu ştiu dacă e de vină furtuna care se apropie sau... ce-om găsi acolo, dar se pare că nu prea pot s-o controlez bine acum.
   Roxanne spuse:
   - La câtă tensiune e, nici nu mă mir.
   Se uită mai bine la planuri şi adăugă:
   - Sunt două clădiri principale, probabil ambele cu subsoluri. Ne despărţim să le percheziţionăm?
   Marc încuviinţă.
   - N-avem cum altfel să acoperim zona, dacă vrem să ne grăbim. Şi trebuie. Dani, simţi ceva dinspre clădiri?
   Dani se încruntă, concentrându-se, apoi tresări.
   - Durere şi tristeţe generală, ecouri vechi. N-a fost niciodată un loc cu energie pozitivă.
   - Bishop? Tu simţi ceva?
   Acesta clătină din cap.
   - Eu şi Miranda am închis canalul dintre noi cât de mult am putut. Fără asta, puterile mele nu sunt nici la jumătate. Şi vremea mă afectează mai mult fără protecţia scuturilor ei. De-abia mai pot să-i văd energia lui Jordan, care străluceşte ca un far în noapte.
   Jordan clipi.
   - Serios?
   - Da. Adu-mi aminte să-ţi spun despre scuturi protectoare, dacă o să avem puţin timp liber după ce se termină toată povestea asta.
   - Vrei să spui, dacă mai rămânem în picioare după povestea asta? Pentru că am impresia că nu prea e probabil.
   - Nu fi pesimist, spuse Marc. Dani, dacă nu simţi nimic, în niciun sens, eu o să aleg clădirea din faţă să mergem tu, eu şi Bishop, iar Gabriel, Roxanne şi Jordan vor merge în clădirea din spate.
   Roxanne schimbă priviri cu fratele ei şi-i spuse apoi lui Marc.
   - Trebuie să fiu cu voi.
   - De ce?
   - Pentru că dacă monstrul ăsta intenţionează să facă o colecţie de mediumuri, fiecare grup are nevoie de cel puţin o persoană fără capacităţi paranormale, cu arma în mână, care să nu fie afectată în nici un fel de vreun atac mental. Cum e cazul meu. Când sunt trează, nu am nici un fel de abilitate paranormală.
   - Abilitatea mea e pasivă, sublinie Marc.
   - Dar a evoluat. Probabil datorită legăturii dintre tine şi Dani. Şi, crede-mă, dacă tipul ăsta colecţionează capacităţi paranormale, o s-o vrea şi pe-a ta. Să fii capabil să identifici alt medium poate să-ţi fie tare de folos când aceştia sunt pe urmele tale.
   - Are dreptate, spuse Dani.
   - Am vrut să-ţi spun, murmură Bishop. Acum eşti un fel de conductor pentru Dani. Asta înseamnă că ar putea ajunge la ea prin tine.
   - Şi viceversa, spuse Dani.
   Bishop clătină clin cap.
   Jordan spuse:
   - Clădirea din spate e puţin mai mieă decât cea din faţă, aşa că presupun că eu şi Gabriel ne putem descurca foarte bine şi singuri. Dani, eşti sigură că există şi un subsol?
   - Tot ce ştiu e că nu-mi amintesc să fi văzut vreo fereastră, îi spuse ea.
   Jordan oftă.
   - O să ne grăbim.
   - Da, şi eu m-aş grăbi.
   - Marc, dacă dăm nas în nas cu tipul ăsta, ce ne ordoni să facem?
   - Să-l împuşcaţi.
   Jordan clipi din nou.
   - Asta sună mereu aşa de melodramatic în filme! Dar în viaţa reală, nu prea. Şi dacă nu e înarmat?
   - Ba e! Înarmat şi periculos. Asta e declaraţia mea oficială ca şerif al districtului Prophet, zise Marc şi-i aruncă ajutorului său o privire fermă. N-am putut să venim aici în forţă, şi nu prea mai avem timp. Hollis e înăuntru, şi probabil că acum monstrul o torturează. E un monstru, Jordan. Dacă-1 vezi, împuşcă-1.
   - Am înţeles, să trăiţi! spuse Jordan.
   Marc se uită la ceilalţi.
   - Bine, atunci. Roxanne, tu vii cu noi.
   - Am înţeles, să trăiţi! spuse şi ea.
   Până să ajungă la clădire, mişcându-se precauţi, furtuna se dezlănţui. Şi era o furtună foarte periculoasă pentru o zonă unde nu mai plouase ca lumea de săptămâni întregi. Era o furtună electrică uscată.
   Energia brută care se rotea în jurul lor nu o ajută prea mult pe Dani să deţină controlul. Când întinse mâna spre clanţa metalică a unei uşi, scânteile arseră un pâlc de iarbă înaltă, sălbatică, de lângă ea.
   - Fir-ar să fie! exclamă ea.
   - Lasă-mă pe mine!
   Bishop o atinse în trecere, fără să bage în seamă scânteile care dănţuiau pe mâneca jachetei sale de piele, şi se opri doar să stingă mica văpaie cu piciorul, înainte de a se ocupa de încuietoare.
   Dani îi spuse lui Marc, îngrijorată:
   - Dacă toată energia asta îl alimentează aşa cum se întâmplă şi cu mine, e mai rău decât o capcană care ni se întinde. Cu cât înaintăm mai mult în clădire, cu atât îi va fi mai uşor să se alimenteze şi să direcţioneze energia. Pereţii, tavanele, podelele, toate îşi vor da concursul. îl vor ajuta, dacă şi-a exersat puterea de control. Eu n-am făcut lucrul ăsta. Nu ştiu dacă pot să controlez asta. Cât de cât.
   - Să faci din ea o armă, sugeră Roxanne, cu pistolul pregătit. Nu ştiu dacă e letală, dar ai putea cu siguranţă să surprinzi din cale-afară pe cineva.
   Îl urmă pe Bishop înăuntru.
   - Are dreptate, spuse Marc. Ştiu că nu vrei să ai un pistol, aşa că foloseşte ce ai.
   - Capacităţile tale de medium cresc mereu. Când el ridică din sprânceană mirat, ea adăugă: în legătură cu arma. N-am vorbit despre asta. Cu voce tare, cel puţin.
   Păşiră precauţi înăuntru în spatele celorlalţi doi, şi, când. Se uită în jur, Dani nu văzu absolut nimic care să i se pară familiar.
   Şi nimic care să semene cu un depozit.
   Trecuseră printr-o bucătărie imensă şi, de-acolo, în zona centrală a ceea ce părea a fi parterul.
   Era un amestec ciudat de spital din epoca victoriană şi un hotel Art deco - mobilierul era la locul lui, cu armături de alamă, draperii din catifea prăfuite acopereau toate ferestrele, astfel încât locul era semiobscur şi plin de umbre.
   - Îţi dă fiori locul ăsta, spuse Roxanne. E ditamai spaţiul. Cum stăm cu timpul?
   Dani nu avu nevoie să se uite la ceas.
   - Nu mai avem timp. Hollis nu mai are timp. Şi nimic din ce văd nu mi se pare familiar.
   - Un avantaj este că nu e niciun incendiu, spuse Marc. Să fi fost oare o reprezentare simbolică a energiei?
   - Posibil, aprobă Dani.
   - Şi totuşi, clădirea asta încă poate fi lovită de un fulger şi să ardă ca un băţ de chibrit.
   Roxanne ridică din umeri.
   - Eu zic să ne aşteptăm la ce e mai rău, ca să fim plăcut surprinşi. Ne despărţim?
   Marc se uită la Dani, apoi încuviinţă.
   - Trebuie. Căutăm nişte scări care să ne ducă la subsol. Dar nu coboară nimeni singur. Aţi înţeles?
   Bishop şi Roxanne încuviinţară amândoi şi o porniră în direcţii diferite.
   - Marc, nu e asta viziunea.
   - Te miră? Tu singură ai spus că s-a tot schimbat. Poate că asta e versiunea finală.
   - Aşa o fi. Dar dacă s-a schimbat atât de mult, sau a fost simbolic, nu literal, atunci încă mai căutăm subsolul?
   Marc cugetă.
   - Dacă-mi amintesc bine, ai spus că singurele lucruri care nu se schimbau erau faptul că ştiam cu toţii că urma să coborâm într-o capcană şi că acoperişul se prăbuşea în urma noastră.
   - Cam aşa ceva.
   - Pare a fi o ultimă capcană. Pieirea noastră. Poate că din cauza asta a fost totul aşa de... elaborat. Clădirea în flăcări şi fumul care te împiedica să vezi mare lucru. Coboram la subsol să-l înfruntăm pe criminal. Poate că doar semnele evidente contau. Poale că restul era doar produsul minţii tale care îşi imagina cea mai periculoasă capcană.
   În ciuda zăpuşelii dinăuntru, Dani tremura.
   - Poate. Urăsc focul. Mă sperie din cale-afară.
   - Ce ţi-am spus şi eu!
   - OK. Dar...
   - Ascultă.
   Îi atinse obrazul cu mâna liberă.
   - Nu vreau să te laşi deschisă niciunui atac atâta timp cât tipul ăsta probabil că ne aşteaptă, stă la pândă undeva, dar poţi să nu te mai gândeşti la viziune o clipă şi să încerci să simţi clădirea? Pentru că mie-mi spune ceva.
   De îndată ce nu mai încercă să-şi aducă aminte viziunea, de îndată ce mintea ei se linişti, Dani auzi clădirea cât se poate de clar.
   - E un subsol. Sigur e un subsol.
   - Da. Şi acolo e un monstru slinos şi rece.
   - Hei!
   Roxanne apăru deodată într-un hol în stânga lor.
   - Pe-aici. Bishop a găsit scările.
   În mai puţin de un minut, ajunseră acolo, uitându-se în jos la scările luminate care-i îmbiau să coboare.
   - Ei bine, spuse Dani, e la fel. Dar de ce să întinzi o capcană atât de evidentă? M-aş fi aşteptat la ceva mult mai subtil din partea lui.
   - Poate că din cauza asta a şi procedat aşa, zise Marc. Totuşi, asta nu schimbă cu nimic lucrurile.
   Dani încuviinţă:
   - Acum o simt pe Hollis.
   - E ...
   Bishop sc opri.
   - E vie, spuse Dani. Dar... suferă. Să mergem!
   Coborâră cu mare grijă, dar la capătul scărilor nu găsiră decât o zonă centrală de unde porneau mai multe coridoare lungi, cu uşi identice, fără nimic care să le deosebească.
   - La naiba, şopti Dani. Astea mi se par cunoscute.
   Dar nu din viziunile ei, ci din visul în care le luase pe Paris şi pe Hollis. Ca să fie şi mai rău, era o grămadă de fier şi oţel, prea multe suprafeţe dure şi reflectorizante care puteau uşor facilita canalizarea şi focalizarea oricărui tip de energie.
   - Aici e izolatorul?
   Se simţea încordarea în tonul alert al lui Roxanne.
   - Probabil, spuse Marc şi adăugă: Nici să nu te gândeşti că ne despărţim acum.
   Mi se pare foarte cunoscut.
   Dani se trezi înaintând spre coridorul din mijloc, simţind efectiv cum cineva o trăgea spre acel loc, atât de puternic, încât fu oarecum surprinsă că nu vedea şi o frânghie reală întinsă în faţa ei.
   - Pe-aici. La capăt, cred.
   - Dani, stai...
   Dar ea făcuse deja câţiva paşi pe coridor, şi chiar dacă Marc şi ceilalţi o urmară repede, era deja cu mult înaintea lor şi-i despărţea o distanţă suficientă ca să-i repereze cu toţii aura, care nu numai că devenise vizibilă, ci şi începuse să strălucească într-un curcubeu de culori.
   - Dani...
   - Ştiu, spuse ea. întinse mâinile lateral, ca şi cum ar fi explorat un zid. Vine după mine. Doar că nu sunt sigură... cum poate să facă asta. Nu-i aud vocea... ca până acum.
   Trase repede aer în piept şi Marc o văzu albindu-se la faţă.
   - Trebuie să ajungem la Hollis. Acum. S-ar putea să reuşesc... să-l ţin ocupat... suficient de mult timp.
   Marc încercă să ajungă la ea, dar aura care o înconjura începu să scoată un zgomot uşor şi să arunce scântei, aşa că el îşi retrase rapid mâna, temându-se să nu-i facă şi mai mult rău.
   - Mişcaţi-vă, le strigă el celorlalţi doi.
   Dar Dani nu avea nicio intenţie să aştepte pe loc, aşa că începu să înainteze, încet, purtând cu ea norul de energie vie.
   Prima dată, Marc se gândi că energia o secătuia, dar Dani întoarse uşor capul, îi aruncă o privire limpede, iar el înţelese în acea clipă ce făcea ea.
   Foloseşte-o ca pe-o armă!
   Era periculos ce făcea ea acum. Chiar potenţial mortal. Căci doar un conductor poate primi şi canaliza atâta energie, fără să fie distrus în timpul procesului.
   Marc nu ştia de unde-şi trăgea Dani energia, deşi credea că furtuna era cea care o alimenta chiar şi aici, sub pământ. în mod evident, avusese dreptate să creadă că acest loc va fi benefic energiei.
   La naiba, poate că ticălosul ăsta fusese isteţ când plănuise capcana, ştiind că poate să se folosească de energia de-aici, căci avusese timp în ultimele săptămâni să-şi testeze mica reţea energetică.
   Dani nu avea timp de experimente, teorii sau practică. Tot ce avea erau instinctele şi disperarea. Iar tot ce ştia Marc era siguranţa că ea îşi risca viaţa şi că el nu putea să facă nimic ca să împiedice acest lucru.
   Bishop reuşise să se strecoare pe lângă Dani fără să-i deranjeze aura care scotea un zgomot uşor, dar când ajunse în dreptul uşii, nu găsi nimic. Nu avea nici un mâner sau clanţă, era doar o masă simplă de oţel solid.
   Se uită înapoi la ceilalţi şi clătină din cap, sumbru.
   Niciunul dintre ei nu se gândise să aducă ceva cu care să dărâme o uşă, nu exista nici o încuietoare pe care să o spargă şi nu se vedeau nici măcar balamalele, mult mai puţin accesibile.
   Când ajunse în capătul coridorului, Dani spuse în şoaptă:
  - Mă ocup eu de uşă. Dar să vă mişcaţi repede. Nu ştiu ce se va întâmpla dacă... Să vă mişcaţi repede!
   - Dani, pentru Dumnezeu, ai grijă! spuse Marc, la fel de încet.
   Credea că e pregătit pentru orice, dar, în ultimele secunde, pe măsură ce norul de energie se intensifica şi Dani se aduna vizibil, Marc o văzu cum se dedublează înăuntrul aurei.
   - Oh, Iisuse! exclamă el.
   Sunetul semănase cu o explozie. Chiar fusese o explozie.
   Un val material de energie brută pură ţâşni din Dani cu o linişte stranie, care făcu să pară şi mai puternic zgomotul asurzitor al uşii care explodă.
   Marc îi urmă pe Bishop şi Roxanne spre pragul uşii, dar nu intră, ci se opri pe coridor, susţinând-o pe Dani când aceasta se lăsă moale, sprijinindu-se de el, stoarsă de energie.
   Ceea ce văzu, îl surprinse destul de mult şi, din felul în care rămăseseră încremeniţi, îşi dădu seama că şi ceilalţi erau la fel de surprinşi de scena care-i întâmpină.
   Un om care arăta extrem de normal, pe care nimeni dintre cei care-ar fi trecut pe lângă el nu l-ar fi privit, stătea ghemuit într-unul dintre colţurile încăperii, ţinând în mână ceva ce semăna cu un bisturiu şi cu care tăia aerul într-un acces de demenţă, scoţând sunete guturale care puteau să exprime furie... sau groază. Părea că se lupta sau încerca să se apere, dar ameninţarea pe care o vedea el - cu ochii lui lucioşi, dar ciudat de inexpresivi - nu era vizibilă şi pentru nou-veniţi.
   Însă spre imensa lor uşurare, în centrul camerei, legată de o masă de inox care era înclinată cam la 45 de grade în partea de sus, era Hollis.
   Era destul de plină de vânătăi, se vedea că fusese bătută, şi era clar că monstrul începuse să-i taie hainele înainte să fie... întrerupt... dar ea era în viaţă.
   - Hollis?
   Vocea lui Bishop, care de obicei era fermă, acum era tremurătoare.
   Ea întoarse capul şi se uită la el, zâmbindu-i, cu buzele uşor umflate.
   - Şefu’, vreau o mărire de salariu. Dacă nu, îmi aleg altă meserie.
   - Ce naiba i-ai făcut? întrebă Roxanne, cu privirea fixată la monstrul care se lupta cu o forţă invizibilă.
   - Nu poţi să le vezi, dar e o ditamai trupa aici. Toate victimele au venit să-şi viziteze ucigaşul. Şi vă spun că sunt furioase rău de tot. Acum îi povestesc despre iad. În culori.
   Bishop îi făcu semn lui Roxanne să ţină arma în continuare aţintită spre monstru, şi-şi puse propria armă în toc în timp ce se îndrepta spre Hollis să o elibereze din strânsori.
   - Toate victimele?
   - Majoritatea. M-am speriat şi am deschis o grămadă de uşi. Tresări uşor. Au!
   Roxanne spuse:
   - S-ar putea să fiu nevoită să-l împuşc ca să-i iau bisturiul din mână.
   - Eşti invitata mea, spuse Marc. Apoi se uită spre Dani.
   - Te simţi bine? Ce-ai făcut mi s-a părut...
   - Paris m-a ajutat. Chiar la sfârşit.
   - A mur...
   - Da, a murit.
   Dani nu-şi dădu seama când începuse să plângă, dar părea că nu se mai poate opri. Se simţea goală înlăuntrul ei şi ştia că nu era din cauza a ceea ce făcuse, ci din cauza pierderii suferite.
   - Cred că a rezistat atâta ea să poată să ne ajute.
   Pe Dani nu o consola prea mult să-şi amintească faptul că, în sinea lor, ea şi Paris ştiau de săptămâni întregi că aşa se va întâmpla. Nu o ajuta cu nimic să recunoască faptul că cel puţin avuseseră timp să-şi ia la revedere.
   O jumătate din fiinţa ei îi fusese smulsă, sau aproape jumătate. Paris îi dăruise surorii ei gemene abilităţile ei, chiar şi forţa ei vitală, şi Dani simţea acest lucru. Ştia că nu era chiar aşa de singură cum o vedeau ceilalţi.
   Dar nici lucrul ăsta nu o ajuta cu nimic.
   - Îmi pare rău. Dumnezeule; Dani, îmi pare aşa de rău!
   - Da, şi mie.
   Încercă să zâmbească, dar realiză că era doar umbra unui zâmbet.
   - Chiar dacă am ştiut de la bun început că aşa o să se-ntâmple.
   - Ai ştiut?
   - Da. Şi Paris ştia. De-asta mi-a dat puterile ei când a putut.
   - Monstrul a venit după tine, în loc să meargă după ea.
   - Poate că a-ncercat să ajungă la Paris mai întâi, şi a dat de gardianul pe care i l-ai adus. Sau poate că intenţia lui a fost de la început să ajungă la mine. Dar cred că l-am surprins, poate chiar l-am şi rănit. Nu cred că şi-a dat seama că pot învăţa aşa de repede să-mi canalizez energia. Nici eu nu credeam, de fapt.
   Se uită la monstrul care-i luase atât de multe, şi ei şi multor altora, şi deşi era amorţită de durerea pricinuită de pierderea surorii ei, se simţi cuprinsă de nelinişte.
   - Nu cred că...
   - Ce? întrebă Marc.
   - Sunt prea obosită să încerc să-l citesc, crede-mă, dar ce-mi transmite monstrul ăsta este că e... bolnav şi malefic, dar... nu cred că...
   - Iisuse, uitaţi-vă! spuse Roxanne, făcând semn din cap spre peretele unde colecţiile de poze afişate arătau detaliat cum îşi urmărise şi-şi torturase victimele. Nu cred că o să-ntâmpinăm vreo problemă când o să trebuiască să-i convingem pe juraţi că acesta e criminalul pe care-1 căutăm. Asta presupunând că se ajunge la proces. Dacă vreţi să ştiţi părerea mea, eu cred că a ales locul ăsta pentru că universul i-a spus că de-aici provine el. Dintr-un spital de boli mintale.
   Dani evită să se uite la pozele trofeelor, dar se încruntă.
   - Mă întreb dacă monstrul ăsta a fost vreodată uman.
   - Dani?
   Marc o strânse şi mai mult.
   Dani îşi dădu seama că nu era nevoie ca el să rostească întrebarea, pentru ca ea să înţeleagă ce anume voia să ştie.
   - Acolo, pe coridor... ce-am simţit în timpul atacului n-a venit de-aici. N-a fost niciodată aici, Marc.
   - Ce vrei să spui?
   - Ăsta e criminalul, ştiu asta.
   Chiar şi epuizată şi îndurerată, tot simţea lucrul ăsta.
   - Sunt atât de multe lucruri întunecate şi bolnave în el, că seamănă cu nişte viermi. Larve.
   Închise ochii o clipă, încercând să respingă informaţiile care nu erau binevenite.
   - Audrey...
   - .. .era mama lui.
   Hollis, eliberată din închisoarea de inox şi verificându-şi cu grijă vânătăile, spuse:
   - Le făcea capul mare victimelor cu ea. L-a sufocat cu dragostea ei. Într-un fel extrem de nefiresc.
   Dani clătină din cap.
   - El s-a născut cu mintea bolnavă; ea doar a înrăutăţit situaţia.
   - Da, aşa e. Înainte de a-1 băga în sperieţi, una dintre victime mi-a spus c-ar fi bine să aruncăm o privire în camera alăturată. Părea să creadă că ne aşteaptă o surpriză.
   Chiar înainte de a începe să exploreze, deja se confruntau cu un mister care-i uimea pe toţi: când Marc îl atinse pe criminal, confirmă ceea ce Dani deja simţise.
   - Nu e medium.
   - Poate că şi-a epuizat puterile? îşi dădu cu părerea Roxanne. Ultimul atac împotriva lui Dani a fost foarte violent. Poate că a fost prea mult pentru el.
   Hollis spuse, surprinzător de calmă:
   - Dacă te referi la energia care a aruncat în aer uşa, mă îndoiesc că a avut de-a face cu aşa ceva. Era foarte ocupat, credeţi-mă, înainte cu 10 sau 15 minute de a veni voi.
   - Nu cred că... omul ăsta a fost vreodată medium, spuse Marc, trecându-şi pe jumătate conştient palmele una de cealaltă, după ce-1 atinsese pe criminal. Pot să detectez abilităţile latente de medium, dar el nu-mi transmite absolut nimic.
   Se uitară unii la alţii, şi Hollis spuse:
   - Eu zic să căutăm ce ne-a zis Becky că o să ne surprindă.
   Zece minute mai târziu, în timp ce explorau încăperile din apropierea camerei de tortură, aflară. Monstrul - care acum părea cataleptic - fu încătuşat şi lăsat în grija lui Gabriel şi a lui Roxanne.
   Era o cameră ordonată şi exagerat de curată, la fel de mică şi simplă ca o chilie de călugăr. Erau acolo doar un pat mic, un scaun şi un birou de metal şi un şifonier de pin nelăcuit, în care erau împăturite cu grijă hainele lui.
   - Ţinea un jurnal, spuse Bishop când îl găsi într-unul din sertarele biroului. Se folosi de stilou să dea paginile. Născut... Cari Brewster, un om destul de normal. Nu sunt aici cine ştie ce amintiri despre primii lui ani de viaţă, doar certificatul de naştere şi un carnet de elev. Destul cât să ne ajute să ştim unde să căutăm mai multe informaţii despre el. Pagini întregi de mâzgăleli care o să le dea de lucru psihologilor, inclusiv cuvântul „profeţie”, scris de mai multe ori.
   - Doar cuvântul ăsta? întrebă Dani.
   - Aşa se pare. Apoi încep tăieturile din ziar. N-ai cum să-ţi dai seama doar din asta care a fost factorul declanşator, dar se pare că am avut dreptate când am zis că acele crime din Boston au fost primele. Nu există articole din ziar sau informaţii despre crime anterioare.
   - Când a murit mama lui? întrebă Dani.
   Bishop continuă să frunzărească jurnalul, oprindu-se cam la jumătatea lui.
   - Da, se poate să fie asta. Am găsit necrologul ei. A murit astă-primăvară, după o boală grea.
   - O fi fost ea dominatoare, spuse Hollis, dar l-a ţinut probabil în frâu cât a trăit. Odată ce a murit, nu mai era nimeni care să-l oprească.
   Marc spuse:
   - Ce mă îngreţoşează de-a dreptul e faptul că probabil o să-şi ducă restul zilelor într-o celulă mai confortabilă decât cămăruţa asta, înconjurat de psihoterapeuţi, poliţişti şi psihologi care stau la coadă şi încearcă să-şi dea seama ce-1 face să aibă un astfel de comportament.
   - Asta ar putea ajuta la prinderea următorului criminal, îi reaminti Bishop.
   - Da, ştiu, şi totuşi...
   Înainte de a mai apuca să spună ceva, Jordan îşi făcu apariţia în pragul uşii, cu un plic mare în mână. Avusese grijă să-şi pună mănuşile.
   - Ia uitaţi-vă! Şi vă rog să-mi spuneţi că nu e ce cred eu.
   Intră în cameră, se îndreptă spre pat şi goli plicul.
   Fotografii.
   - Cu mine, spuse Hollis.
   - Da.
   Jordan o privi fix.
   - Se pare că avea un mic atelier de lucru în partea cealaltă a holului, unde-i plăcea să laic pozele. Am găsit ăsta pe o masă, pregătit. Vezi ceva neobişnuit?
   Dani observă prima:
   - Pozele sunt datate. Toate au fost făcute cu o cameră digitală. Şi unele... sunt de-acum mai bine de-un an.
   - Ticălosul ăsta m-a urmărit mai bine de-un an?
   Hollis era prea uimită, ca să se mai înfurie. Cel puţin, pentru moment.
   - Nu cred.
   Jordan le arătă plicul.
   - Pozele i-au fost expediate la o cutie poştală din Venture. Au fost trimise din Washington, D.C. Data poştei e de-acum două zile.
   - A fost aici acum două zile, spuse Marc încet.
   - Da. Mai sunt câteva plicuri goale acolo. Expediate din Washington, D.C. şi New York. Au date diferite, dar toate au fost trimise în ultima lună.
   Se uitară unii la alţii. Acum se legau mai multe lucruri şi ipoteze.
   - E un monstru dirijat de altcineva, spuse Bishop. Sau poate doar... o unealtă. O marionetă. Dar nu maestrul-păpuşar.
   - Din cauza asta am simţit altceva, spuse Dani cu voce joasă. De-asta n-am simţit aceeaşi energie în camera lui de tortură ca aceea pe care am simţit-o pe coridor. Pentru că nu el era responsabil de atacul energetic. Marc avea dreptate, criminalul n-a fost niciodată medium. Nu era vocea lui cea pe care o auzeam.
   - Şi el a fost folosit tot ca momeală, spuse Bishop încet.
   Dani încuviinţă.
   - Momeala care să ne atragă pe noi. Dacă vrei să-i prinzi în capcană pe vânătorii de monştri, trebuie să faci rost de-un monstru. Să cauţi unul. Să-l scoţi din cuşcă. Sau să creezi unul. Ori de câte ori ne vom împotmoli de-a lungul investigaţiei, alt fapt minor sau detaliu sau posibilă pistă ne va fi fluturată în faţa ochilor. Ca să ne facă să ne punem întrebări, să ne dezechilibreze. Ca să ne facă să ne îndreptăm spre capcana întinsă de el.
   - Dar n-a reuşit să prindă nimic, sublinie Jordan. Nu-i aşa?
   - Nu a obţinut capacitatea lui Paris, spuse Dani. Dar atacul ăsta... a fost diferit. A fost mai puternic, mai direcţionat. E posibil să fi câştigat ceva, chiar dacă nu o abilitate nouă. Simpla experienţă e posibil să-i fi dat ceva valoros.
   - Ai spus că ţi se pare că l-ai rănit, îi aminti Marc.
   - Aşa am simţit. O senzaţie de durere, de frustrare. Dar nu l-am lăsat infirm. Se mai auzea încă ecoul unei prezenţe foarte puternice, bine conturate, o personalitate - mai ales spre sfârşit, când am descărcat toată energia. Ştia că pierduse runda asta.
   Jordan zise:
   - La naiba! Runda asta?
   - Da, încă nu s-a terminat, spuse Marc.

EPILOG

      Boston
   Senatorul Abe LeMott se întoarse de Ia fereastră şi se uită la bărbatul care stătea în fotoliul destinat musafirilor.
   - Aşadar, s-a terminat?
   Bishop spuse:
   - Monstrul care v-a ucis fiica îşi va petrece restul vieţii sale patetice ţipând la pereţi, bălmăjind în legea lui despre nu ştiu ce profeţie care probabil că a luat naştere când propriile mârşăvii au devenit mult prea dure chiar şi pentru el. S-ar putea să nu ştim niciodată. Ce mai rămăsese întreg din mintea lui s-a destrămat la sfârşit. Sau poate chiar cu mult timp înainte de final.
   - Şi monstrul care a tras sforile? Mintea rece şi calculată din spatele lui?
   - Nu l-am văzut niciodată, spuse Bishop. Credem însă că a fost destul de aproape de noi, încât să-l putem vedea în câteva rânduri. Destul de aproape, încât să le facă rău unora dintre noi. Destul de aproape, încât să urmărească şi posibil chiar să captureze... prada pentru criminalul pe care-1 dirija.
   LeMott îşi schimonosi gura.
   - Ca şi cum ar fi hrănit un păianjen.
   - Da.
   - Aşadar, cine țeşea pânza?
   - Până acum n-am găsit nicio dovadă care să susţină existenţa lui. Cu excepţia faptului că noi ştim că există.
   - Şi ce mai ştiţi?
   - Cred că ştim de unde putem începe căutarea.
   Senatorul LeMott zâmbi.
   - Asta-i foarte bine, Bishop. Foarte bine.

                                    SFÂRȘIT