Cerere de prietenie, Laura Marshall

 ......................................................

2-5

        M-am așezat emoționată în fața lui, iar inima îmi bătea foarte repede. Eram extrem de conștientă de umflătura burții, pe sub hainele negre, care o ascundeau și pe care le alesesem cu multă atenție, precum și de mâinile mele stângace, mari și mereu în poziția greșită, indiferent unde le puneam.

   El purta un tricou alb cu anchior, iar eu a trebuit să-mi temperez dorința puternică de a-i atinge cu degetul acel triunghi delicat de piele bronzată care se vedea.
   Deja era cea mai lungă discuție pe care o avusesem vreodată cu el.
   - Ei, Louuuu, râse el iarăși, probabil fiind drogat. Te-am văzut ieri în oraș cu fata aia nouă.
   - Cu Maria? Da, e.. e OK, am continuat eu jalnic, gândindu-mă la recenta converație la telefon cu Sophie.

   - Am auzit niște povești... interesante despre ea. Vărul lui Matt Lewis știe pe cineva care e la fosta ei școală din Londra.

   - Am auzit și eu zvonuri. Știi despre ce e vorba?

   Efectul băuturii și interesul mei față de Maria mă făceau să mă mai relaxez puțin, aproape până în punctul în care părea o discuție normală.

   - Aparent, e destul de sălbatică. Îi plac tipii, îi plac tipele, îi place în toate felurile, dacă înțelegi ce vreau să zic.

   Nu prea pricepeam, dar îmi făcusem o idee de ansamblu. M-am forțat să mai înghit niște votcă.

   - Se pare că s-a ajung până într-acolo încât un băiat a devenit total obsedat de ea, nu voia s-o mai lase în pace, o urmărea tot timpul. De aceea, a trebuit să plece de la școala respectivă.

   Tendința mea e să-i împart pe oamenii pe care îi cunosc în două categorii mari: cei care sunt ca mine și cei care nu sunt ca mine. Am fost fascinată, dacă nu chiar puțin îngrozită de această informație nouă despre cineva care (e adevărat, îns curtul timp petrecut cu mine) părea clar în categoria mea.

   - Ești sigur? Nu prea pare genul.

   - Ei, cu ăștia mai rezervați trebuie să ai grijă, Louise, spuse el rânjind. Nu știi chestia asta încă? Și tu ești destul de rezervată, nu?

   Am simțit cum roșesc, în timp ce mintea se chinuia să găsească un răspuns, dar, din fericire, am fost întreruptă de sosirea lui Matt și a lui Sophie.

   Sophie s-a trântit lângă Sam, punându-și în mod teatral capul pe umărul lui și declarând că moare după o băutură, pe care Matt era mai mult decât încântat să i-o ofere. Cei 3 au început o conversație vie despre natura drogurilor pe care le-au luat la o petrecere recentă, de la care am fost recunoscătoare că fusesem exclusă.

   În bucătărie, tăiai fumul cu cuțitul și simțeam că deja sunt defazată, incapabilă să urmăresc discuția, chiar dacă aș fi avut ceva de zis. Am mormăit ceva despre mersul la baie, însă niciunul dintre ei nu s-a uitat când m-am ridicat să ies din încăpere.

   Am rătăcit pe la etaj, sărind peste cupluri care se sărutau sau peste fete angrenate în conversații pasionale. La capătul scărilor, aveam două direcții. Spre stânga, era probabil dormitorul principal. Ușa era ușor crăpată și puteam să aud foșnete și gâfâieli dinăuntru. În dreapta, erau mai multe uși. Prima s-a dovedit a fi o debara, a doia pe care am încercat-o era încuiată, ceea ce sugera că era vorba de o toaletă.

   M-am așezat jos, cu picioarele încrucișate, să aștept.

   În timp ce stăteam, am auzit un zgomot care venea dinspre toaletă. În prima fază, am crezut că vomita cineva, dar am realizat încet, încet, că erau plânsete. O fată. Evident, încerca să nu dea frâu lacrimilor, dar nu ajuta la nimic. Treptat, hohotele s-au diminuat și am auzit apa trasă la wc.

   În ciuda faptului că eram beată, într-un grad destul de avansat deja, am încercat să-mi pun o expresie nonșalantă pe față, care să indice că nu am auzit nimic. Totuși, când ușa s-a deschis, mi-a picat fața, pentru că fata din toaletă era Maria.

   M-a privit cu un amestec de rușine și sfidare.

   - Care-i problema? m-a provocat ea, făcând referire la ceea ce auzisem.

   - Niciuna, am ezitat eu. Ești OK?

   - Da, sunt bine, minunat.

   I se împleticea limba și mi-am dat seama că era și mai beată decât mine.

   - Al dracului de minunat. Și acum, și mai bine, că te-am văzut pe tine.

   M-am înroșit.

   - Îmi pare rău pentru momentul acela de la cantină. Nu înțelegi cum e Sophie. Dacă mă pun rău cu ea, sunt terminată. La școală, vreau să spun.

   - Serios? Mi se pare că sunt destui oameni la școală care se descurcă bine mersi fără să se țină după ea precum un cățel.

   - Dar Sophie e prietena mea, spun eu. Una dintre cele mai vechi.

   - Credeam că Esther e cea mai veche prietenă a ta. Sau neprietenă, mai degrabă.

   - Ce vrei să spui? Ce ți-a spus Esther?

   - Nimic care să te intereseze pe tine, spuse ea încercând să-și atingă nasul cu degetul.

   Efectul dramatic a fost oarecum distrus de faptul că, fiind așa de beată, și-a ratat nasul și a sfârșit băgându-și degetul în ochi. S-a prăbușit pe jos, lângă mine, râzând isteric. În timp ce mă ținea de braț, am simțit cum mă pufnește și pe mine râsul, așa că, la scurt timp aveam lacrimi în ochi de atâtea hohote. De fiecare dată când râsul părea să se termine, maimuțărea gestul său de a-și băga degetul în ochi și ne porneam iarăși.

   În cele din urmă, ne-am calmat și a scos din geacă o sticlă ce părea să conțină un amestec similar cu cel pe care îl băusem mai devreme cu Sophie, însă acesta avea o tentă purpurie. Mi-a pasat-o și am luat o gură, aproape fără nicio grimasă de data asta.

   - Ce se întâmplă, pe bune acum? am întrebat-o. Te-am auzit.

   - L-am văzut azi pe tata. După cum ai putut observa, nu a venit cu noi când ne-am mutat. 

   M-a privit cu colțul ochiului.

   - Mama și tatăl tău sunt încă împreună?

   - Da.

   Nu-mi puteam imagina ca părinții mei să se despartă. Nu mă gândeam la ei ca la doi oameni diferiți, ci mai degrabă ca la o entitate, mama-și-tata.

   - Ei, bine, ai mei nu mai sunt împreună. S-au despărțit înainte să plecăm din Londra. Cred că a fost stresul cu... tot ce s-a întâmplat.

   M-am gândit la ce mi-a spus Sam în bucătărie. Arăta de parcă era gata să spună mai multe, dar probabil că s-a răzgândit.

   - Nu vreau să vorbesc despre asta.

   - Corect. Despre ce vrei să vorbim?

   - De ce ești așa o nemernică? a sugerat ea, indicând că glumește pe jumătate, că nu eram pe de-a-ntregul iertată.

   - Chiar îmi pare rău. Doar că Sophie a fost așa de bună cu mine...

   I s-a ridicat o sprânceană.

   - Chiar a fost. Mă invită la chestii, știi. Cum e asta de aici.

   M-am uitat timorată în jur. Muzica bubuia neîncetat, rezonând în toată casa și auzeam pe cineva râzând strident. Era oare Sophie? Sunt sigură că am văzut o toaletă la parter, așa că n-ar avea niciun motiv să urce.

   - Cum de ești aici?

   - Fermecător!

   - Știi ce vreau să zic. Nu aș fi fost niciodată invitată dacă nu era Sophie. Cine te-a adus aici?

   - Fratele meu, Tim, a recunoscut ea. E la școală cu fratele mai mare al lui Matt. E în camera aia, cu o fufă.

   A indicat spre dormitorul principal. Gâfâielile.

   - Te înțelegi bine cu el? Cu fratele tău.

   - Da, e un tip în regulă. Are grijă de mine, știi. Protector.

   Nu știam, pentru că nu aveam frați sau surori.

   - Sună frumos, am spus eu nostalgică.

   - Poate fi.

   Am auzit ușa de la dormitor deschizându-se încet, apoi a apărut băiatul cu părul întunecat, pe care îl văzusem pe aleea din fața casei Mariei, punându-și un tricou. Primul nasture de la pantaloni era desfăcut și nu m-am putut abține să nu mă uit la fâșia de păr întunecat care mergea în jos. A venit spre noi.

   - Ești bine? a întrebat-o pe Maria, ignorându-mă.

   - Sunt bine, spuse ea cu ochii în pământ.

   Părul îi cădea pe față ca un scut, pentru a-l împiedica pe Tim să vadă că plânsese.

   - Lasă-mă în pace. Du-te înapoi la prietena ta.

   - Ești sigură că ești OK? a întrebat el, privindu-mă cu suspiciune. Nu e asta fata care...

   - Sunt bine, Tim, a repetat Maria, sărind în picioare.

   M-am adunat și eu de pe jos, nu voiam să rămân singură cu el.

   - Mergem afară să luăm niște aer. Ne vedem mai încolo.

   - Să nu pleci fără să-mi zici, bine? a strigat el după noi.

   Maria a ridicat mâna într-un gest care părea ceva între un salut și arătatul degetului.

   Ne-am făcut loc să coborâm pe scări, prin bucătărie, unde nu era nici urmă de Sophie, slavă Domnului, apoi am ieșit pe ușa din spate. Nu văzusem pe nimeni în grădina din spate mai devreme, așa că poate scăpam de monitorizare.

   Pe verandă erau vreo două șezlonguri, așa că ne-am întins sub cerul senin al nopții. Zgomotele petrecerii însă se auzeau - bubuielile puternice ale muzicii, vocile, cascada de râs ocazională - dar totul se diminuase, ca și când se întâmpla undeva departe, unor oameni care nu aveau nimic de-a face cu mine. Aerul mirosea a proaspăt și curat și, în sfârșit, respiram bine prima dată în acea seară.

   Am rămas puțin tăcute o vreme, până când Maria s-a întors pe-o parte și s-a uitat la mine.

   - Hai, zi, ce ai auzit?

   M-am uitat mai departe la cer, cu un calm studiat pe care nu-l simțeam, de altfel.

   - Despre ce?

   - Despre mine, firește. Mama a crezut că putem să lăsăm totul în urmă, dar nu sunt chiar proastă, știu că probabil bârfele m-au urmărit până aici.

   - N-am auzit nimic despre tine, sincer, am mințit eu.

  Îmi dădeam seama că o parte din ea voia să vorbească, să spună ce anume o urmărise de la Londa, care deja atrăsese atenția și dezaprobarea noilor săi colegi de clară. Indiferent despre ce ar fi fost vorba, mă făcea să mă simt stânjenită. Nu eram sigură dacă voiam să fiu atrasă în lumea ei, așa că am rămas tăcută, neoferindu-i vreo încurajare.

   A rămas pe o parte, privindu-mă câteva minute, până când a părut să ajungă la o decizie și s-a întors cu fața spre cer. Ne-am scufundat în tăcere. 

   Mâna mi-a alunecat pe lângă șezlong și s-a atins de a Mariei, iar ea mi-a prins degetul mic cu degetul ei mic, în timp ce brațele noastre se legănau delicat împreună, iar noi ne priveam aburii din răsuflare în noapte.

   - Salutare, porumbițelor!

   Vocea lui Sophie suna ciudat de triumfător.

   Mi-a stat inima în loc. Mi-am smuls mâna din mâna Mariei, mi-am răsucit picioarele și m-am ridicat mult prea repede, simțind cum amețesc brusc. 

   Ușa din spate fusese deschisă larg și un dreptunghi de lumină strălucea peste spațiul în care erau șezlongurile. Silueta lui Sophie se profila în cadrul ușii, iar în spatele ei pândeau Matt și Sam. Ce văzuseră oare?

   Probabil că m-am împleticit, pentru că expresia lui Sam s-a schimbat de la interes lasciv spre o oarecare doză de îngrijorare.

   - Hei, te simți bine? Ți se face rău?

   Am negat dând din cap.

   - Sunt bine.

   - Hai să bei niște apă.

   Dintr-odată, Sophie devenise extrem de maternă. M-a tras spre ea, și-a pus brațul peste umărul meu și a început să mă care înăuntru. Am lăsat-o, riscând o privire în urmă doar când eram la jumătatea distanței spre ușă. Mă așteptam să văd furie, dispreț sau chiar milă.

   Nu eram pregătită pentru disperarea pură de pe fața Mariei, când Sophie m-a luat de lângă ea și m-a dus înapoi la petrecere.

Capitolul 9

       Louise

   Octombrie 2015

     Apropiindu-mă de școală, cu gândul la conversația dificilă cu Esther, reperele au început să se înmulțească: stația de autobuz cu covorul din mucuri de țigară; gardul înalt care încă înconjoară locul de joacă; avizierul din fața porții, cu micile anunțuri despre Dumnezeu știe ce.

   Plănuiam să trec pe lângă, să mă uit puțin la acel loc, însă dintre anunțurile decolorate de soare de pe panou, care parcă erau acolo de pe vremea când eram eu la școală, un afiș țipător mi-a atras atenția. Încetinesc și încerc să-l citesc, însă nu reușesc decât să descifrez titlul scris în culori stridente, în formă de baloane de gumă de mestecat: Reuniune - anul 1989.

   Frânez brusc și trag pe marginea drumului, parcând la întâmplare pe jumătate de trotuar și lăsând restul mașinii în stradă.

   Traversez în grabă strada, ignorând înjurăturile și gesturile furioase ale unui șofer are a trebuit să tragă de volan sa că mă evite, și citesc afișul de la început la sfârșit: promitea discotecă, tombolă și un bufet cu hrană rece, melodii din anii `80 și vechi prieteni. M-am uitat în spatele meu, simțindu-mă ciudat de vinovată, de parcă avea să mă prindă cineva. 

   Am auzit vocea lui Esther în minte:

   - Încă te maii ții după ea, Louise?

   Traversez înapoi la mașină și stau pe scaun în fața volanului câteva minute bune, uitându-mă fix la școală, încercând să îmi calmez emoțiile care fierbeau în mine. Acum sunt o persoană complet diferită față de fata care venise aici zi de zi timp de 5 ani și, cu toate astea, mă întreb dacă e adevărat. În mine trebuie că există o parte care e la fel. Fata care a făcut acele lucruri sunt eu.

   Mă gândesc la Sam, singura persoană încă în viața mea, care știe ce am făcut. Nu mi-a întors spatele, dar oare când se uita la mine se gândea la asta? Acum, nu cred că mai am cum să aflu. Poate e pur și simplu karma, ce mi-a făcut el mie. Povesta cu ce semeni aia aduni.

   Pornesc motorul și demarez. Când ajung la capătul drumului, am de ales dacă virez la stânga, în afara orașului sau dreapta, înspre zona principală rezidențială din Sharne Bay. Fac dreapta, dându-mi seama că reperele drumului s-au salvat automat în minte, o parte a memoriei care încă mai funcționează după atâția ani. Fără să mă gândesc, mai fac o dată dreapta, spre fosta mea casă.

   Strada păstrează și acum casele tipice anilor `70, cu grădinile din față aranjate și bine îngrijite. Fosta noastră casă arată mai mică decât în amintirile mele și încetinesc, dar nu mă opresc, gândindu-mă cum poate fi ceva atât de familiar și în același timp complet străin.

   Fac stânga și dreapta la întâmplare, sperând că voi ajunge înapoi pe strada principală la un moment dat. Deodată realizez că sunt pe strada unde stătea Maria, o stradă cu mici peluze victoriene îngrămădite între alei înguste.

   Aceste case nu au alei de acces auto, așa că strada e plină de mașini parcate, dar e un spațiu gol în fața numărului 33 și parchez acolo, amintindu-mi ultima dată când fusese în acel loc, întinsă pe patul Mariei, râzând până m-a durut burta. Încerc să-mi amintesc când a fost ultima oară când am râs așa, dar nu reușesc. Poate că nu se întâmplă în viața de adult.

   În timp ce mă uit, un bărbat chel, de vârsta mea, iese din casă cu un bebeluș într-un cărucior. Traversează strada și cotește spre dreapta, trecând pe lângă mine. În acest timp aruncă o privire spre mașină și se oprește pentru un moment. Mă uit la el confuză, crezând că mă confundă cu altcineva, dar începe să vorbească, sunetul vocii sale fiind înăbușit de geamul mașinii.

   - Louise, nu? Louise Williams?

   Doamne, Dumnezule mare. Am simțit un țurțure de gheață pe spate. Arată diferit, dar vocea i-aș recunoaște-o oricum, chiar și atenuată de sticlă. E fratele Mariei, Tim Weston. Las geamul în jos.

   - Doamne, nu te-am recunoscut.

   Îmi dau părul după urechi, apoi îmi pun mâinile pe volan, ca să stea nemișcate.

   - Ce faci aici? Mama ta...? îl întreb arătând spre numărul 33.

   - Ce? A, nu, acum eu stau. Ce Dumnezeu cauți aici, Louise?

   - Am fost să mă întâlnesc cu un client în zonă, improvizez eu rapid. M-am rătăcit și am tras pe dreapta ca să mă uit pe harta de pe telefon.

   - Aha, spuse, uitându-se la mine ciudat. Unde stă clientul?

   Mintea mi se golește instant și nu mă pot gândi decât la fosta mea stradă.

   - Pe strada Turner, dacă îți vine să crezi.

   Zâmbesc și încerc să îndepărtez suspiciunile pe care această informație le-ar putea genera.

   - Ai cumpărat casa de la mama ta?

   - Da. A decis să se mute într-un complex rezidențial de bungalouri acum câțiva ani, așa că am preluat-o noi de la ea, eu și nevastă-mea. Nu ne permitem să cumpărăm altfel, așa că a funcționat numai bine pentru noi.

   - Minunat! exagerez eu, iar inima îmi bate tare în piept. E fiica ta?

   Fața i se luminează.

   - Da, trebuie s-o plimb în cărucior, e singura modalitate în care doarme. Și e o pauză pentru nevastă-mea.

   Mă uit în jos, presupun că e mai mică de 1 an, adormită buștean în costumul ei roz de schi, obrăjiorii îi sunt trandafirii și are gene lungi.

   - E frumoasă.

   Niciodată nu știu ce să spun despre bebeluși, dar nu pot să dai greș cu asemenea replică.

   Sam și cu mine ne-am chinuit atât de mult până să-l avem pe Henry, încât îmi imaginam că după ce o să se nască, o să prețuim fiecare minut, fiecare plânset, fiecare noapte nedormită. Credeam că atunci când oamenii vorbesc despre nopți nedormite era doar o expresie. Nu am realizat că realmente înseamnă nopți în care nu dormi deloc. Devenise evident destul de repede că Sam nu putea sau nu voia să suporte înfiorătoarele cerințe ale creșterii unui copil mic, așa că am luat asupra mea toate îndatoririle respective, pentru că eram îngrozită că dacă n-o fac, el o să plece.

   Am făcut și alte lucruri ca să-l fac fericit, să-l țin cu mine. Nu știam atunci că nu poți opri pe cineva să te părăsească.

   Tim s-a uitat la fiica sa și a zâmbit.

   - Mulțumesc.

   Apoi urmează o pauză bizară și mă tot chinui să găsesc ceva de zis. Ce poți să spui oare cuiva pe care nu l-ai mai văzut de 25 de ani și despre care știi că te urăște de moarte, și pe bună dreptate?

   - Așadar, ce faci?

   Apelez la cea mai convențională întrebare posibilă.

   - Oh, lucrez în IT. Fac naveta la Londra 3 zile pe săptămână, apoi lucrez de acasă restul timpului - iată, zise arătând spre cărucior. Tu? Ești designer de interior, nu?

   - Da, așa e.

   Deja începea să devină un fel de conversație stranie de cină.

   - De unde știai?

   - Nu mai știu exact... poate mi-a zis cineva...

   Se încruntă, de parcă încearcă să-și aducă aminte cine.

   - A, nu, am văzut ceva în ziarul local, câstigaseși un premiu, nu?

   - Da, într-adevăr.

   Atunci fusesem mândră, dar acum mă simt ciudat de abuzată la gândul că oameni din trecutul meu au văzut articolul, știind lucruri despre mine în timp ce-și păstrează anonimatul.

   Încep să bâigui că trebuie să ajung acasă, dar mă întrerupe.

   - Ai auzit de reuniune?

   - Da, am văzut ceva pe Facebook în acest sens, spun eu.

   - Și mergi?

   - Nu sunt sigură. Tu?

   Știu că merge, i-am văzut numele pe lista de pe Facebook. De ce mi-e așa de jenă de reuniune? Sophie nu are nicio treabă, nici ceilalți care au confirmat.

   - M-am gândit că poate o să merg, spuse el, cu ochii în pământ. Știu că, strict vorbind, nu sunt în anul 1989, dar am petrecut mult timp cu mulți dintre voi. Iar Maria, în mod evident, era din anul vostru. M-am gândit că aș putea cumva merge din partea ei.

   Când a pomenit numele ei, am simțit că nu mai am suflare. Deși a ocupat un spațiu personal în mintea mea timp de 25 de ani, până săptămâna trecută nu am auzit și nu i-am rostit numele din adolescență. Credeam că discuția cu Tim o s-o evite, dar acum, că el a deschis subiectul, nu mai aveam cum să blochez totul.

   - Mama crede că e puțin ciudat că vreau să merg, dar ea nu poate să gestioneze nimic din ce-i amintește de Maria, nici măcar acum.

   - Ce mai face mama ta?

   Mi-aduc aminte de Bridget, când am văzut-o ultima oară, în noaptea în care Maria a dispărut. Panica ei, ochii care i se roteau în toate părțile, pe care i-a fixat pe mine pentru câteva secunde, în care am crezut că fac infarct.

   Fața lui Tim s-a acoperit de nori.

   - Nu prea bine, să fiu sincer. Nu se simte deloc bine și e singură. Nu a mai cunoscut pe nimeni după ce a plecat tata. Faptul că are un nepot o ajută puțin, dar cred că încă se condamnă pentru ceea ce i s-a întâmplat Mariei.

   - Serios? Esther Harcourt dă vina pe mine, spun eu fără să gândesc.

   - Esther Harcourt? Încă mai păstrați legătura? E avocată acum, nu?

   - Da, ceva de genul. Ți-o amintești pe Esther, nu?

   Eram oarecum surprinsă că cineva precum Tim, care făcea parte din gașca mișto și care nici măcar nu mergea la aceeași școală cu noi, își amintea de Esther.

   - Da, a vorbit la serviciul funerar, nu? Iar Maria o vedea des înainte de... știi tu. Mama vorbește și despre asta. I-a urmărit cariera de-a lungul anilor. Esther i-a fost prietenă bună Mariei.

   Ce nu fusese rostit atârna în aer ca un miros neplăcut: spre deosebire de alții. Tim probabil că și-a dat seama la ce mă gândesc.

   - Îmi pare rău, nu am vurt să zic că tu nu ai fi fost. O prietenă bună, adică.

   - Ei, bine, n-am fost, nu? Nu mă surprinde că Esther mă învinovățește.

   - Uite, Louise, dacă ajută la ceva, să știi că eu nu te învinuiesc. Nu mai fac asta. De fapt, chiar mă bucur să te văd.

   Pare ușor jenat, apoi rostește cuvintele fără să stea pe gânduri. 

   - Am mers la niște ședințe de psihoterapie în ultima vreme.

   Asta are sens, e ceva în discuția asta ce seamănă cu un dialog dintr-o ședință de psihoterapie.

   - Și, privind înapoi, cred că a fost foarte greu pentru tine atunci. Eram așa de protector cu Maria, după ce s-a întâmplat la Londra. Eram așa de furios, pentru că tata le părăsise, și, pe Maria, că s-a băgat în povestea cu băiatul ăla, deși, desigur, nu era vina ei. Dar, de fapt, eram furios pe mine. Credeam că ar fi trebuit s-o protejez, ar fi trebuit să-mi dau seama mai repede ce se întâmpla cu băiatul ăla. Am crezut c a fost vina mea, că dacă m-aș fi purtat mai bine, dacă n-ar fi făcut așa scandal că plecăm de la Londra, atunci tata nu ar fi plecat.

   Pleca de la presupunerea că eu știam povestea cu băiatul din Londra, credea că Maria îmi spusese. Desigur, nu-mi spusese, dar nu cred că pot să-l întreb acum.

   - Știu acum că nu eram decât niște copii, toți. Da, ai fost rea cu Maria. Ai îndepărtat-o. Ai lăsat-o baltă în favoarea altei prietene și asta poate că a dus la excluderea ei din grupul „cel grozav”. Dar cine poate spune cu mâna pe inimă că nu a făcut ceva similar, la un moment dat, când eram mici? Tu ai fost pur și simplu ghinionistă că lucrul ăsta cumplit s-a întâmplat cam în același timp.

   Dar dacă....

   Nu are niciun sens să ne întrebăm dacă, Louise. Am tot mers pe drumul ăsta. Nu avem de unde ști ce s-a întâmplat în noaptea ata, și crede-mă că m-am chinuit ani întregi să aflu. Tot ce putem face este să acceptăm versiunea poliției - băuse prea mult (pentru că știm că băuse), s-a rătăcit și a căzut.

   Copila începe să se foiască în cărucior, iar Tim o leagănă ușor. Gândurește ușor și alunecă înapoi într-un somn fericit.

   - Ca să fiu sincer, multă vreme m-am acuzat pe mine. Dacă aș fi supravegheat-o mai atent... cine știe? Dar, după mult terapie, am ajuns să înțeleg că nimeni nu e sau nu poate fi resposabil pentru viața altcuiva. Toți trebuie să fim responsabili cu noi înșine. Suntem responsabili pentru acțiunile noastre, pentru propria noastră fericire, nu pentru a altcuiva. Nu tu ai făcut-o pe Maria să bea prea mult sau să renunțe, indiferent ce s-o fi întâmplat. A făcut asta ea singură. Sigur, poate că au fost și alte lucruri care au jucat un rol în poveste, dar, în cele din urmă, tot ce s-a întâmplat în acea noapte a fost rezultatul propriilor sale decizii sau, pur și simplu, mâna destinului.

   Mi se pare genul de sofism reconfortant și sper din tot sufletul ca versiunea lui să fie cea adevărată. Sau, dacă nu e (și desigur că nu e), sper să pot spune cuiva adevărul fără să fiu judecată sau mai rău. Mi-aș dori să mai slăbesc nodul ăsta secret din mine, un nod atât de strâns, încât nu cred că cineva ar fi în stare să-l descâlcească, oricât de mult ar încerca.

   - Mi-e greu să cred asta, e tot ce reușesc să zic.

   - Și mie, dar trebuie să continui să-mi trăiesc viața. Trebuie să fiu prezent, de dragul soției mele și al fiicei mele. Nu pot doar să mă prefac. Dar cred asta și pentru că e adevărat.

   Tim nu știe, dar cred că vorbim de cu totul alte lucruri aici. El crede că vorbim despre faptul că am abandonat-o pe Maria pentru Sophie și promisiunea popularității și că am fost parțial responsabilă pentru ostracizarea ei la școală. Crede că vorbim în parte și despre o agresiune între fete, nu cu pietre și bâte, ci cu vorbe menite să răcnească, și așa s-a și întâmplat. Și e adevărat, am făcut toate lucrurile astea. Am abandonat-o, am ignorat-o, am dezamăgit-o.

   Dar ceea ce Tim nu știe este că am mai făcut ceva. Ceva mult, mult mai rău.

Capitolul 10

       Catherine

   Octombrie 2015

     Azi el pare mai departe ca oricând. Are ceva pe suflet, Catherine trebuie doar să descopere ce anume. Parcă nu e aici cu ea, chiar dacă e.

   Când s-au întâlnit prima oară, era atât de fascinat de ea. Ieșise să alerge în parc, într-o dumincă, făcea mișcări grațioase în colanții ei negri de jogging, iar părul ei roșu ca focul era strâns într-o coadă. Alergatul o calma, temopera gălăgia fără sfârșit din mintea ei.

   Chiar când a trecut de el, s-a împiedicat, iar glezna stângă i-a cedat fără niciun avertisment. Aproape că a căzut, dar a reușit să-și recapte echilibrul, ținându-se de gardul din apropiere.

   - La naiba! spuse ea, masându-și glezna.

   - Ești bine?

   Bărbatul părea în mod sincer îngrijorat, însă Catherine mai fusese păcălită înainte.

   - Nu sunt sigură, spuse ea dur.

   - Poți să pui piciorul în pământ?

   A făcut o încercare delicată, cu o grimasă, în timp ce-și trecu greutatea pe partea stângă a corpului.

   - Cred că e OK.

   - Ești sigură? Vrei să te conduc undeva? Acasă sau la un prieten?

   - E OK, mă descurc, spuse ea zâmbind și apoi se depărtă schiopătând.

   Bărbații din panoplia ei nu alcătuiesc o poveste prea veselă. Nu are reper pentru o relație bună, nu are idee despre cum arată o relație bună cu adevărat.

   Copilăria ei de orfană a lăsat un gol în Catherine, unul pe care tot căuta să-l umple. Nimănui nu-i păsase de ea și nimeni nu se îngrijise de ea. Nu fusese nici măcar o singură persoană pe lume care să simtă ce simțea ea pentru Daisy. Marele secret de a fi părinte, cel despre care nimeni nu vorbește.

Capitolul 11

       Louise

   Octombrie 2015

      După excursia mea în Norfolk, a fost o ușurare să ajung acasă, la ceva ce părea normalitatea, deși nu-mi dau seama cum mai pot fi lucrurile normale vreodată.

   Vinerea, îl iau pe Henry de la after-school și, când ajungem acasă, în loc să-l plantez în fața televizorului, mă joc cu el.

   Facem o șină imensă și complicată pentru trenulețele lui de lemn, iar el inventează o poveste întortocheată, în care trenurile trebuie să salveze una dintre vacile de la ferma lui de jucărie, care e blocată pe șine. De fiecare dată când încerc să pun capăt poveștii cu un fel de final, el creează un obstacol nou și aparent insurmontabil care prelungește jocul.

   Îl urmăresc în timp ce el împinge micile locomotive pe șine, cu fața extrem de serioasă, complet absorbit de lumea pe care am creat-o. E plăcut în living, dar simt un fior pe dinăuntru. 

   De aceea nu trebui nimeni să știe ce s-a întâmplat de fapt cu Maria. Nu pot permite să existe ceva, orice, care să pericliteze credința nevinovată a lui Henry că lumea e un loc frumos, în care nimeni nu ar permite ca vaca să fie călcată de un tren sau în care mama să fie luată de lângă copilul său.

   După ce Henry e în pat, stau la masa din bucătărie cu un pahar de vin roșu, iar veioza din col aruncă o lumină relaxantă. E cald și mirosul mâncării care se încălzește în cuptor începe să se răspândească în încăpere: ceapă, usturoi, ierburi aromate.

   Frunzăresc prin e-mailuri - problema cu lucratul de acasă este că, într-un fel, lucrez tot timpul, nu mă pot decupla. Deschid o fereastră nouă și intru pe Facebook. 

   Observ că Sophie a acceptat cererea de prietenie a Mariei, dar chiar când vreau să închid fereastra, văd că a apărut un nou prieten pe pagina Mariei: Nathan Drikwater. Cercetez numele în gând, dar nu-mi spune nimic. Sunt sigură că nu era nimeni la școală cu numele ăsta. Intru pe pagina lui, dar nu e nimic, nici postări, nici imagine de profit, nimic. Maria e singurul său prieten.

   Îmi torn al doilea pahar și mă gândesc să răspund unui mesaj al unui grup de Facebook despre o ieșire în oraș cu niște foști colegi, când aud soneria.

   Sar în sus, iar sticla îmi tremură în mână, vinul roșu se varsă din pahar, curgând ca sângele pe masa de stejar. Pun sticla jos și merg ușor pe coridor.

   Nu-mi dau seama cine e, prin geamul înghețat al ușii de la intrare și, pentru câteva clipe, mă joc cu ideea de a pleca pe nesimțite înapoi în bucătărie și să las pe cel care e la ușă să presupună că nu sunt acasă.

   Dar fanta de scrisori se deschide și aud o voce:

   - Louise, ești acolo?

   Sar la ușă și o deschid.

   - Polly!

   O iau în brațe, fericită că o văd, și o țin prea strâns, pentru prea mult timp.

   - Hei, ești OK?

   Îi zâmbesc, înăbușindu-mi lacrimile care amenință să curgă.

   - Sunt bine. Mă bucur să te văd. Ce faci aici?

   - Ă, nu m-ai invitat la cină? Vinerea trecută când am stat cu Henry?

   - O, Doamne, așa e! Îmi pare așa de rău, am uitat complet, cu toate lucrurile care s-au întâmplat...

   - Ce vrei să spui, cu toate lucrurile care s-au întâmplat?

   Am uitat pentru o clipă că ea nu știe nimic. De unde să încep? Oare să-i spun ceva?

   - Ei, nu mare lucru, doar chestii de muncă. Ce faci?

   - Ei, știi tu, la fel.

  Mergem în bucătărie și se așază la masă.

   - Ceva miroase bine!

   - E o plăcintă de casă de la M&S pentru o persoană, recunosc eu. Scuze, am niște salată, pâine și altele, probabil că le putem împărți între noi, să ne ajungă.

   - E în regulă, eu am adus vin și niște chestii de ronțăit, spuse ea, punându-le pe masă. Cine are nevoie de cină?

    Până când se face plăcinta, am dat gata chestiile de ronțăit și am deschis o a doua stclă de vin.

   A început să-mi povestească despre viața amoroasă a soră-sii, punându-mă la curent și cu informații despre foștii mei colegi de la Blue Door.  Nu le-a pomenit pe Maya și pe Eloise încă, nici nu a întrebat de Henry.

   Deși îi adoră pe Henry, iar eu le iubesc pe fetele ei, nu vorbim prea mult despre ei. Am prieteni pe care mi i-am făcut prin intermediul lui Henry și cu ei conversațiile sunt mereu în jurul mofturilor, cum gestionăm comportamentele lor, avantajele și dezavantajele lecțiilor de înot, însă îmi place enorm că nu e cazul cu Polly.

   În timp ce scot plăcinta subțire din pachetul preambalat și o pun pe două farfurii, adăugând câteva felii de baghetă franțuzească și niște salată, o întreb ce fac fetele.

   - Sunt bine. Mă rog, Maya e.

   Maya e o fetiță viguroasă și sprințară de 8 ani, cu o capacitate uimitoare și de invidiat de a nu ține cont de opiniile celorlalți, pe când sora ei de 12 ani e din ce în ce mai interiorizată și mai tăcută, de fiecare dată când o văd. Am pus asta pe seama adolescenței, inevitabila nevoie de independență, de a fi altfel și îndepărtarea de părinți și de adulții asociați cu ei.

   - Și Eloise?

   - Are niște probleme la școală. Cu alte fete.

   Simt un gem în stomac și-mi piere pofta de mâncare.

   - Adică o sâcâie?

   - Nu știu cum s-o numesc. E așa de... subtil. Fetele de vârsta ei... pot fi atât de rele.

   O, știu prea bine asta.

   - Ce fac?

   Într-un fel, nu vreau să știu. Mi se pare un subiect dificil chiar și într-un moment foarte relaxant, însă acum nu știu dacă voi fi în stare să-mi țin firea.

   - E greu de pus degetul pe problemă. N-o includ în activitățile lor, nu-i spun despre lucruri decât când e deja prea târziu să meargă, îi subminează încrederea în felul în care atară. Și nici măcar nu cred că-mi spune ea tot. Au o clegă nouă, care a venit la mijlocul semestrului și a făcut haos. A întors-o pe cea mai bună prietenă a lui Eloise împotriva ei. E un fel de femelă alpha.

   Face o pauză.

   - De fapt, e o nenorocită sadea asta mică.

   Veninul din vocea lui Polly mă șochează. Aproape că nu am auzit-o niciodată înjurând, cu atât mai puțin să vorbească așa de urât de un copil.

   - Eloise a fost mereu așa de amuzantă, de strălucitoare, iar acum e ca și când se micșorează. Pălește persoana aia care era ea. Și desigur că știam că se va schimba pe măsură ce va crește, se va depărta de mine, însă am crezut că esența ei, ceea ce o face pe ea să fie ea, o să rămână acolo. Dar dispare, pierde toate lucrurile astea. Fata asta i le ia pe toate, o face pe Eloise să dispară.

   Polly se abține din răsputeri să nu plângă. 

   Mi-e groaznic de milă de ea, dar e extrem de greu și pentru mine să am o reacție normală. E un subiect atât de delicat pentru mine, încât nici măcar nu știu care ar fi reacția normală. Singura experiență pe care am avut-o în acest sens a fost când mi-a spus Henry că Jasper și Dylan nu vor să se joace cu trenulețele cu el și, deși mi-a sfâșiat sufletul, nu se compară.

   - Ai fost la școală? reușesc eu să spun.

   - A, da, de mai multe ori chiar. Fac și ei tot ce pot, dar, după cum am zis, e o treabă subtilă. Nu prea au ce face. Probleme de prietenie le zic ei. Prietenie ciudată.

   Se uită la farfuria de care abia s-a atins.

   - Oricum, nu vreau să vorbesc despre asta acum. M-am săturat să mă tot gândesc la asta, sincer. Hai să vorbim despre tine, n-ai prea zis mare lucru. Se întâmplă ceva?

   E rândul meu să pun ochii în pământ, în timp ce-mi turtesc cartofii din piure cu furculița. Pe de o parte, aș vrea să-i mărturisesc, să mă despovărez în fața cuiva căruia să-i pese în mod autentic de mine și care nu are nicio legătură cu trecutul. Am obosit atât de tare. Am obosit să tot țin în mine, să nu mă pot desprinde cu adevărat.

   - Nu... nu chiar.

   - Știam eu! Ce e? Ai întâlnit pe cineva? O, Doamne, e cineva de pe site?

   Arată așa de plină de speranță, încât sunt tentată să inventez ceva, dar mă abțin.

   - Nu, nimic în acest sens. Nu am mai verificat adresa pe care ai făcut-o tu, sincer. Nu știu dacă am dispoziție pentru asta, Poll.

   - OK, lasă că facem și asta mai încolo. Mai întâi, spune-mi ce se întâmplă.

   Decid să-i livrez o versiune puternic edulcorată a adevărului.

   - Mi-a scris pe Facebook cineva cu care am fost la școală.

   - Da, fata aia cu care te-ai văzut vinerea trecută.

   - Nu, e vorba de altcineva. Nu ți-am spus niciodată asta, dar, la finalul ultimului an de școală, o fată a murit la o petrecere de la școală.

   - Ce, a murit chiar în școală?

   - Nu. Ea... ei cred că... ei, bine, cred că probabil era beată sau ceva asemănător. Școala noastră era aproape de stâncile de pe faleza de la Sherne Bay. Ultima oară când a văzut-o cineva, se îndrepta spre stânci. Nu a mai fost văzută niciodată de atunci.

   Sunt extrem de conștientă de lacunele imense din toată povestea, de spațiile întunecate dintre cuvintele mele, care arată ca niște dinți lipsă.

   Polly însă e ochi și urechi.

   - Și nu i-au găsit corpul?

   - Nu, dar nu e nimic neobișnuit, au mai fost cazuri de-a lungul anilor când oamenii au sărit și nu le-au fost găsite niciodată corpurile. Devenise un fel de Beachy Head, un loc faimos pentru sinucideri. Depinde de tot soiul de lucruri - mareele, vremea - dacă sunt aduse corpurile la țărm.

   - Și de la cine era mesajul?

   - Păi fix asta e problema. Era de la ea. De la Maria.

   Polly arăta șocată.

   - De la fata moartă? Dar ce îngrozitor, ce maladiv. Cine Dumnezeu ar face așa ceva?

  - Nu știu.

   - Și de ce ție? Era o prietenă apropiată a ta?

   Nu știu cum să răspund la această întrebare.

   - Într-un fel, spun eu. Dar nu atât de mult în perioada de dinainte ca ea să moară. Și nu mi s-a întâmplat doar mie. Aceeași cerere a primit-o și altă fată cu care am fost la școală. Cea pe care am văzut-o săptămâna trecută, când ai venit să stai cu Henry. O să fie reuniunea la școală în curând, m-am gândit să merg, să văd - nu știu, dacă i s-a mai întâmplat și altcuiva asta...?

   Mă privește tăios.

   - Reuniune la școală? Pe bune? Sam o să vină și el?

   - Nu știu, spun eu cu ochii lipiți de fundul paharului meu de vin și gândindu-mă la pagina de Facebook a evenimentului care spunea exact cine avea să vină.

   - N-ar fi mai bine să afli înainte de a merge? Nu cred că e o idee bună să-l vezi într-un context social, nu?

   Uneori, mi-aș fi dorit să nu îi fi spus lui Polly deloc când m-a părăsit Sam. Nu e genul de prietenă care să uite lucruri sau care să-ți dea voie să le uiți. Ador cât de protectoare poate fi cu mine, cât de furioasă e pe Sam, ținându-mi mie parte, dar nu pot s-o las să mă oprească acum.

   - Uite, spun, o să încerc să aflu cine merge, probabil e cineva care se ocupă, poate e o pagină de Facebook sau ceva de genul. Nu mă duc dacă o să fie și el acolo.

   Urăsc s-o mint pe Polly, dar nu vreau să mă cert cu ea. Am nevoie să fie de partea mea. Are dreptate, desigur. Nu e o idee bună pentru mine să mă aflu într-un context social relaxat cu el, unul în care se bea și se deapănă amintiri și emoțiile sunt la cote înalte, iar Polly știe exact de ce.

   - Hmm, bine, spuse ea, puțin înmuiată. Bun, ia să ne uităm la mailul ăla, să vedem dacă e ceva interesant.

   Îi dau laptopul și se loghează pe contul de mail pe care îl făcuse pentru mine.

   - Oho, sunt câteva!

   Îmi trag scaunul lângă ea, ca să pot vedea ecranul, iar ea începe să deschidă e-mailurile.

   - O, zice ea dezamăgită. Primul face niște trimiteri vulgare la faptul că Polly scrisese că sunt interesată de ieșirile în oraș sau în interior. „Pot să intru și să ies toată noaptea, dacă vrei.”

   - OK, ștergem, următorul.

   Următorul intră și mai mult în detalii despre ce ar vrea să facă înăuntru și afară și cum s-ar simți făcând asta.

   - O, Doamne, poate că ar fi trebuit să formulez altfel, spuse Polly dezamăgită. E prima mea incursiune în lumea întâlnirilor on-line. Ar fi trebuit să punem un adolescent să facă asta. Sunt mult mai cunoscători în domeniu.

   Majoritatea mesajelor sunt variațiuni pe această temă, cu doar câteva răspunsuri oneste amestecate printre ele, toți părând să se lege de pasiunea mea pentru plimbările în natură. E vorba de cei care practiă tot felul de cățărări, atleți de triatlon și oameni care practică sport de performanță.

   - Nu am cum să mă văd cu niciunul dintre bărbații ăștia, spun eu. Simt că mă apucă palpitațiile și numai dacă ies pe autostrada M25.

   - Stai, zise Polly. Avem unul interesant care e logat. Uite ce zice: „Salutare.” E prietenos, nu, pentru început? „Nu pot spune că sunt un mare fan al plimbărilor prin natură, dar îmi place să mănânc în oraș și mă întrebam dacă nu cumva ai dori să te invit la cină.” Uite! Vezi? Nici lui nu-i plac plimbările prin natură!

   - Nu că ar fi neapărat cel mai bun criteriu pentru a te vedea cu cineva, nu?

   - Nu, știu, dar n-ai de unde ști. Ia să ne uităm la profilul lui.

   Greg are 42 de ani și e prezentabil într-un fel care nu pare amenințător. Râde în poză și se uită la ceva peste umărul fotografului.

   - Ce cămașă frumoasă, spuse Polly.

   - Poll, iar, nu e chiar un criteriu pe care se construiește fericirea în viață.

   - O, încetează si ridici obstacole. Să-i răspundem.

   Oftez, dar, ca să fiu sinceră, chiar e chipeș și pare normal, atât cât poți spune în acest context, ceea ce nu e mult, însă îi dau voie să scrie un răspuns pe care îl trimite pe aplicația de mesaje a site-ului. Probabil că e on-line, pentru că sunetul de răspuns apare aproape imediat și, înainte de a avea timp să protestez, Polly mi-a aranjat o întâlnire cu Greg la ora 7m a doua zi seara, într-un bar din centrul Londrei.

   La sugestia ei, mergem doar să ne vedem la un pahar. Ea zice că, în felul ăsta, dacă vreau să plec, pot să fac asta după un pahar, fără să fie ciudat. Iar dacă totul merge bine, putem oricând să mergem la cină după.

   Nu-mi pot imagina nici măcar pentru o clipă că o să meargă bine, dacă Greg este pe cât de normal și de drăguț arată. La mine, totul e greșit în interior. De ce m-ar dori o persoană în toate mințile, dar ar putea avea pe cineva fără probleme?

   După ce a plecat Polly, mi-am turnat în pahar ce mai era pe fundul celei de-a doua sticle și mi-am deschis laptopul. 

   Facebookul e încă deschis acolo unde verificasem înainte și observ că am un mesaj nou. Seara cu Polly alungase fricile și am presupus că e unul dintre acele mesaje pe care și le dădeau foștii colegi în încercarea de a găsi întâlniri de-o noapte, așa că dau clic fără teamă.

   Ce citesc, îmi face să mi se scurgă sângele din obraji. Mesajul e de la Maria Weston și spune doar atât:

   „Nu am uitat ce ai făcut. Ar fi bine să te păzești cu fiecare pas pe care-l faci. N-o să te las niciodată să scapi.”

Capitolul 12

        Louise

   Mai 1989

      Sophie m-a așezat în bucătărie, mi-a dat un pahar cu apă și s-a așezat lângă mine, mângâindu-mă pe păr.

   După vreo 10 minute, a intrat Tim și a trântit o grămadă imensă de haine pe masa din bucătărie. Imediat ce și-a găsit jacheta lui neagră și geaca de blugi a Mariei, a ieșit din cameră, nearuncând nici măcar o privire în direcția mea. De unde stăm, în apropiere de colțul mesei, puteam să văd spre hol.

   Maria stătea sprijinită de capătul de jos al balustradei, cu capul în jos, iar fața îi era ascunsă de o perdea de păr. Tim i-a pus jacheta pe umeri și a scos-o afară pe ușa din față, susținând-o cu un braț protector în jurul ei.

   Petrecerea a fost minunată, după ce au plecat, una dintre cele mai faine nopți din viața mea.

   Am mers împreună cu Sophie la o plimbare, la 4 dimineața, pe proprietatea lui Matt. Felinarele erau aprinse și, în acea lumină, casele păreau ca niște castele miniaturale.

   Niciodată nu fusesem conștientă de câtă tăcere era, ca în acel moment, întreruptă doar de sunetul pașilor noștri și de vocea blândă a lui Sophie, povestindu-mi lucruri despre ea, de care habar nu aveam, destăinuindu-se.

   - Acum vreo 2 ani, nu cu mult înainte ca noi două să devenim prietene bune, eu, cu Claire și cu Joanne alcătuiam un grup sudat, toate 3.

   Îmi amintesc. Din afară, arătau de parcă ar fi câștigat un trofeu, toate 3 nedespărțite, într-un colț din curtea școlii, râzând puternic, un ideal de neatins al gloss-ului de buze și al secretelor. Toată lumea voia să se apropie de ele anul acela, dar ele erau atât de sudate, încât era imposibil.

   - Nu știu dacă ai fost vreodată într-un grup de 3 prietene, dar e un număr groaznic. Când lucrurile mergeau bine era minunat, dar mereu ne certam și mi se părea că devenim din ce în ce mai reci una cu alta. Îți aduci aminte de excursia aia la Dieppe?

   Vara lui 1987. Esther Harcourt era în dormitorul meu și, în prima seară acolo, am vorbit pentru prima oară după mulți ani. Îmi era dor de casă, iar ea m-a consolat, m-a făcut să râd, și îmi amintesc că mă întrebam dacă nu cumva făcusem o greșeală rupând complet relația cu ea. A doua zi însă, când și-a pus o pereche de blugi prea scurți și un hanorac cu glugă de un albastru strălucitor, am știut că am luat decizia cea bună.

   Am petrecut ziua cu Bea Hillier, iar noaptea am stat trează și am povestit cu celelalte din cameră, în vreme ce Esther stătea întinsă în pat și citea.

   - Ne-am certat rău în timpul acelei excursii, a continuat Sophie, luându-mă de braț.

   Treceam pe lângă micul magazin ce deservea proprietatea, părea cumva bântuit și abandonat în lumina felinarelor.

   - Ei, zic eu că ne-am certat, mai degrabă a fost că Janne și Claire au plecat fără mine, n-am știut niciodată de ce. Eu am stat cu Sue, așa că nu eram singură, dar tot timpul eram conștientă de ele două, care șușotesc pe la colțuri, chicotind la glume numai între ele. În autocarul spre casă, stăteam pe un scaun în fața lor și vorbeau într-un limbaj codat. Nu un limbaj întreg, evident, dar aveau nume de cod pentru chestii și oameni.

   Biata Sophie. Puteam să mi-o imaginez, stând singură pe o canapea de două locuri, cu fața aplecată spre fereastră și cu fruntea sprijinită de geamul rece.

   - În mod clar ne-am reîmprietenit acum, dar Claire poate fi... dificilă, știi? Mereu încearcă să mă depășească: indiferent ce fac, ea trebuie să facă mai bine decât mine. Mereu totul trebuie să fie cum vrea ea. Îți aduci aminte că noi două am început să ne apropiem după excursia de la Dieppe, nu?

   Normal că-mi aduceam aminte. Prima dată când a stat cu mine la prânz, am fost atât de extaziată, că aproape nu am reușit să dorm în noaptea aia.

   - De aceea m-am supărat atât de tare pe tine și pe Maria. Știu că e o prostie, clar, poți să fii prietenă cu cine îți dorești tu. Doar că mi s-a părut că totul se întâmplă iar, știi? Că te pierdeam pe tine în favoarea ei.

   - N-o să mă pierzi, Sophie, ești....

   Oare puteam risca să spun asta? Am tras o gură zdravănă de aer.

   - Ești prietena mea cea mai bună.

   Ea mi-a strâns brațul, trăgându-mă mai aproape de ea.

   - Mulțumesc. Știu că pot mereu să contez pe tine.

   Am mers braț la braț, având o conversație de la suflet la suflet. Singurul lucru despre care n-am discutat au fost băieții, dacă era cineva de care ne plăcea. Poate că Sophie a simțit că nu e momentul, că legătura dintre noi era mai profundă de-atât. Nu am întrebat-o, pentru că nu voiam să știu răspunsul. Însă am povestit de părinți.

   - Știu că ai mei mă iubesc, am spus, dar nu nici cea ai vagă idee despre ce se întâmplă în viața mea. Tot timpul cât sunt acasă, doar aștept să treacă timpul să ies din casă și să trăiesc iar. Nu simt că ei mă cunosc vreun pic.

   - Mamei îi place să creadă că e prietena mea cea mai bună, a spus Sophie.

   Mama ei e versiunea sa adultă, mereu aranjată și splendidă, cu ținută impecabilă și plină de farmec. La un moment dat, Sophie mi-a spus că are programare săptămânală la salonul cosmetic. Am avut o străfulgerare cu fața plată a mamei și cu pantofii ei obișnuiți. Nu știu dacă a fost în viața ei la un salon de cosmetică.

   - Indiferent de ce mi se întâmplă mie, are mereu o poveste despre ceva similar care i s-a întâmplat și ei și un sfat minunat bazat pe propriile ei experiențe. De parcă l-aș urma. Uite cum a ajuns.

   - Ce vrei să spui?

   - Ea și tata se ceartă tot timpul. Așteaptă până cred ei că am adormit, dar îi aud.

   - Crezi că vor divorța?

   - Mi-aș dori s-o facă, râse ea. Atunci aș primi câte două chestii din orice. Dar nu întotdeauna merge așa. Știi despre mama lui Sam Parker?

   - Nu, am spus, încercând să nu trădez vreo emoție. Ce e cu ea?

   - Pur și simplu, i-a părăsit pe el și pe tatăl lui acum câțiva ani. A fugit cu un tip în vârstă. Nu a mai fost văzută de atunci.

   - Doamne, groaznic! Săracul Sam.

   - Știu. Niciodată nu o pomenește, dar știu că e dat peste cap rău din cauza asta.

   Am mers în tăcere câteva minute. 

   Când ne întorceam pe aleea dinspre casa lui Matt, Sophie a dat din cap spre ușa de la intrare a casei imense de pe colț.

   - Ai chef de un ceai? zâmbi ea ușor.

   - Ce?

   Am privit-o confuză.

   Mi-a luat mâna și m-a tras spre scară. Sophie a luat sticla de lapte de lângă treaptă, ne-am întors și am început să alergăm spre casa lui Matt, fără suflare și chicotind. Nu cred că m-am simțit așa de fericită vreodată în viață.

   Apoi, ieri, la școală, Sophie m-a invitat să merg cu ea la țigară în pauza de dimineață. Am mers prin mica pădure și am ieșit la stânci. Sophie a mers direct pe marginea lor și s-a așezat pe iarba plnă de calcar de lângă un semn care spunea: „Păstrați distanța”, bălăngănindu-și picioarele deasupra prăpastiei.

   M-am dat înapoi, dar ea s-a întors și m-a chemat râzând.

   - Hai, nu fi așa o pisică temătoare.

   M-am așezat lângă ea, simțind iarba care îmi zgâria pielea de pe spatele coapselor, cu picioarele atârnând în aer. În mod normal, nu fumez, dar am luat țigara pe care mi-o parinsese mie. P filtru era o urmă discretă de ruj de pe buzele ei și, când am tras fumul, mi s-a părut minunată senzația amară de pe limbă, care se ducea pe gât în jos.

   - Circulă ideea asta, spuse Sophie, privind către orizont. Ca un fel de farsă. Pe care să i-o facem Mariei.

   - O farsă?

   Am smuls niște iarbă și am împrăștiat firele peste marginea stâncii.

   - Ce vrei să spui?

   - Nu ți se pare puțin cam încrezută?

   Nu am spus nimic.

   - Claire crede asta și mai sunt și alte zvonuri despre cât de zdreanță era la fosta ei școală și despre ce a făcut. Ai auzit?

   Am negat dintr-o mișcare a capului.

   - Sunt niște chestii de-a dreptul dezgustătoare, Louise. Se pare că se culca cu un tip și i-a trimis un tampon folosit prin poștă. Unul care chiar fusese în ea - că asta era și ideea, ca și când ar fi trebuit să-l excite chestia asta. Așa că s-a gândit Claire să-i punem un tampon folosit în ganta ei, în glumă. Nu cu sânge real, evident - trebuie să mergem în atelierul de desen la prânz și să-l băgăm în vopsea roșie. M-am gândit că tu ai putea să faci asta - să i-l pui în geantă, adică, a continuat Sophie. Stai în spatele ei la anumite ore, nu? Ți-ar fi mai ușor decât oricui altcuiva.

   - Oh, chiar nu știu, m-am foit pe margine, ridicându-mi genunchii și devenind conștientă brusc de poziția mea precară. Tu stai lângă mine, de ce să nu faci tu asta?

   - Pentru că ar trebui să mă aplec. Ea e direct în fața ta, s-ar observa mai puțin.

   - Presupun, dar... adică nu știm sigur dacă a făcut asta, cu tamponul, nu?

  Am stins țigara numai pe jumătate fumată, presând-o în calcarul de lângă mine.

   - Fratele lui Matt Lewis știe pe cineva al cărui văr a mers la fost ei școală. Jur că a făcut-o.

   - Dar chiar și dacă a făcut-o, pare ceva așa de....

   Ceea ce voiam să zic era că părea un gest îngrozitor făcut cuiva, indiferent de situație. Maria nu mai vorbise cu mine din noaptea cu petrecerea, nici eu cu ea, dar speram că puteam lăsa prietenia noastră în fașă să dispară neobservată. Acum, Sophie îmi cerea să las o bombă să cadă peste ea.

   A tras un fum puternic din țigară și a dat afară o jerbă de fum în aerul sărat.

   - Bine, sigur, dacă nu vrei, e alegerea ta, clar. Doar că sunt puțin îngrijorată de tine - dacă nu participi, s-ar putea să te simți lăsată pe dinafară. Oamenii s-ar putea să se întrebe dacă faci realmente parte din grup, știi? Nu zic că eu aș face asta, dar ceilalți asta vor gândi.

   Am stat acolo în tăcere vreo câteva minute. Sophie și-a mai aprins încă o țigară de la mucul primei, fără să-mi mai ofere și mie una.

   - Bun, să ne întoarcem la școală, atunci, spuse ea în cele din urmă, ridicându-se și aranjându-și fusta acolo unde se șifonase ușor.

   Aluneca pe lângă mine, știam, și nici măcar nu voiam să-mi imaginez discuția în care ea le-ar fi spus lui Caire și poate chiar lui Sam că fusesem o lașă. Am urmat-o pe potecă și, când am trecut de faleză și am intrat în pădurea umbrită, am prins-o de braț.

   - OK, o s-o fac.

   M-a luat de mână.

   - Ce bine! Știam eu că o s-o faci. O să fie atât de amuzant, sincer.

   M-a apucat un râs convulsiv, fără să pot respira și am mers spre școală braț la braț, chicotind tot drumul.

   Îndată ce a sunat clopoțelul pentru masa de prânz, ne-am îndreptat spre atelierul de artă. Am stat de pază când Sophie a intrat în cameră, ieșind, câteva clipe mai târziu, cu un rânjet pe față.

   - Ce rapidă ai fost. Unde e?

   - În geantă, desigur. Și într-o pungă de platic. Doar n-o să merg pe coridoare cu sângele târâș, nu?

   - Cum adică cu sânge? Am crezut că ai zis vopsea.

   Un gând îngrozitor mi-a trecut prin minte.

   - Da, asta am vrut să zic, vopsea.

   - Dar de ce nu ai vopsea și pe degete?

   - Pentru că nu- cu desăvârșire cretină, Louise. Dacă Maria spune, primul lucru după care se vor uita ar fi cineva acoperit de vopsea roșie. Am luat niște mănuși de la serviciu, de la mama, zilele trecute.

   Mama lui SOphie era asistentă de stomatologie.

   - Zilele trecute? Când ai hotărât tu să faci farsa asta?

   Simțeam cum îmi piere entuziasmul. Totul părea premeditat, mai puțin o farsă și mai mult un atac.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, Louise, mai contează?

   M-a tras într-o toaletă din apropiere. Înăuntrul uneia dintre compartimente, mi-a dat o pungă mică și transparentă de plastic, genul în care îți pui sandviciurile. Nu m-am uitat cu atenție.

   - Bun, când mergem înapoi la oră, după prânz, atunci probabil că ai cea mai bună ocazie, înainte să înceapă ora de matematică. Doar îl strecori ușor din geanta ta în a ei. Geanta ei e deschisă, nu? N-are fermoar sau ceva de genul... Sau te ridici și te prefaci că iei ceva, dacă ți-e mai ușor, și i-l strecori când treci pe lângă ea. După ce ai făcut-o, pui punga de plastic în coșul de gunoi când ieși. Așa, nu există nicio pisto către noi, dacă ea spune.

   Când ne-am întors în clasă, m-am așezat în banca mea, tremurând din tot corpul. Claire și Joanne trăncăneau artificial de partea cealaltă a culoarului dintre bănci, agitate și neliniștite în anticipare. 

   Maria a intrat în sală cu Esther, ambele râzând când au trecut pe culoar. Maria îmi evita cu atenție privirea, însă pe piept i se vedea o roșeață care o trăda, în clipa în care și-a agățat geanta de spăratul scaunului și s-a așezat chiar în fața mea. Avea părul prins în coadă, iar ceafa îi era albă și vulnerabilă.

   Am simțit brusc un val de căldură. Ușurarea m-a cuprins, când am înțeles că nu aveam de gând să duc planul la capăt. Nu puteam. Deși o parte din ușurare era destinată Mariei și faptului că era recunoscătoare că așa ceva nu aea să i se întâmple, era totodată și pentru mine. 

   Eram ușurată că nu sunt genul de persoană care să facă așa ceva. Pentru o clipă îngrozitoare, am crezut că sunt.

   Mai erau doar câteva minute până la clopoțelul de începere a orei de matematică. Piciorul lui Sophie apăsa ultimativ pe piciorul meu, pe sub bancă, iar Claire și Joanne mă pironeau cu priviri de foc care mă îndemnau să acționez. Știam că și Sophie se uită la mine, dar mi-am păstrat privirea ațintită spre profesoara noastră, iar cuvintele ei, precum o limbă străină, pluteau fără sens peste furtuna din capul meu.

   Presiunea asupra piciorului meu s-a slăbit și abia atunci am realizat că Sophie preia afacerea pe cont propriu.

   S-a întins spre geanta mea și a scos ceva din ea, ceva ce l-a ascuns în pumnul strâns. Dacă Maria nu-și atârna geanta chiar pe margina scaunului cel mai apropiat de Sophie, nu cred că Sophie ar fi putut s-o facă fără să atragă atenția asupra ei, dar așa, pur și simplu s-a întins peste mine, a tras geanta, și-a retras mâna și totul într-o mișcare cât se poate de lină.

   Și, pentru efectul final, a strecurat punga înapoi la mine în geantă, cu privirea țintită direct în ochii mei.

   Nu mi-era clar ce anume aștepta Sophie în materie de reacții din partea Mariei. Am auzit-o pe Maria spunându-i lui Esther că trebuie să verifice dacă avea cărțile de matematică. 

   Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, mâna mea a țâșnit și a atins-o pe umăr.

   - Maria, e ceva ce trebuie să-ți...

   M-a întrerupt imediat cum am început să vorbesc.

   - Lasă-mă în pace, a spus ea cu o voce rece, fără să-și ridice privirea din geantă.

   - Nu, știu, dar te rog...

   - Am spus să mă lași în pace.

   De data asta, s-a uiat la mine, cu expresia și mai severă, hotărâtă să nu trădeze nici cel mai mic semn de emoție.

   M-am rezemat învinsă, în timp ce-și desfăcea geanta, băgând mâna înăuntru. Părea că toată lumea își ținea răsuflarea. Mâna i s-a oprit. Am putut să simt mai degrabă, decât să văd nerăbdarea lui Sophie lângă mine, dar dacă se aștepta la strigăte și gesturi dramatice, a fost dezamăgită.

   Maria a privit fix pentru câteva secunde la ea în geantă, obrajii i s-au înroșit puternic în timp ce vorbea cu mine și pe urmă i s-au albit, devenind albă ca varul la față. Și-a retras mâna, centimetru cu centimetru, apoi s-a ridicat încet.

   - Mă duc până la toaletă, ne vedem la matematică, i-a spus lui Esther.

   Avea o voce joasă dar calmă.

   Când a ieșit pe ușă, mi-a aruncat o privire. Dacă era gata să plângă, nu se vedea. Impresia pe care a lăsat-o era de furie pură, care putea să catapulteze obiecte printr-o cameră.

   Fără să vorbească, îmi spusese că acum știa exact câte parale făceam și că va avea grijă să mă facă să regret acea zi. Am stat nemișcată în bancă, și am simțit un fior rece de frică de-a lungul șirei spinării.

Capitolul 13

        Louise

   Octombrie 2015

       De obicei, mă trezesc imediat ce Henry deschide ușa, dar în dimineața de după cina cu Polly, primul lucru de care devin conștientă este corpul lui cald, care alunecă sub pătură în semiobscuritate, părul lui îmi gâdilă fața în timp ce se cuibărește lângă mine.

   Mă uit la ceas, e 9 deja, a dormit mult mai mult decât de obicei, îl trag mai aproape, îngropându-mi nasul în ceafa lui, întrebându-mă, cum fac de obicei, când își va pierde mirosul delicios. 

   Oftează fericit.

   - Ce zi e azi?

   - Sămbătă.

   - E sâmbătă cu tati?

   - Da.

   - Ce bine!

   Unul dintre lucrurile pentru care îi sunt recunoscătoare lui Sam este modul lui de a se sincroniza.

   Henry avea doar 2 ani când el a plecat și nu are niciun fel de amintiri despre mine și despre Sam, când trăiam împreună. A fost recent invitat să se joace acasă la un coleg nou de școală, prima dată când a primit o invitație care să nu mă includă și pe mine. La culcare, în acea seară, în vreme ce-i aranjam jucăriile de pluș în ordinea corectă pe pat, mi-a spus, minunat tot, că mama și tatăl lui Josh erau amândoi acolo, că toți trăiau împreună. I-am spus lui Henry că el avea noroc, avea două case și mai mulți oameni care să-l iubească, dar simțeam cât de găunoasăă e explicația.

   Vinul pe care îl băusem cu Polly îmi provocase senzația de uscăciune în gurăși o vagă durere de cap. Îl las pe Henry la mine în pat, să se uite la televizor și mă duc în bucătărie să-i fac pâine prăjită cu dulceață. Laptopul mi-e tot pe masă, amintire fizică a felului în care nu-mi dă pace trecutul.

   Am o pornire aprigă s-o sun pe Polly și să-i povestesc totul.  Dorința de a mă despovăra e ca o durere surdă în stomac. Dar trebuie să-mi spun mai departe că nu pot, că nu pot să risc s-o îndepărtez pe Polly. Durerea de a o pierde ca prietenă ar fi oricum suficient de mare, dar poate că s-ar simți obligată să meargă la poliție să le spună povestea mea, și cine știe unde ar duce asta.

   Ce-mi doresc cel mai mult decât orice altceva este ca viața mea să fie la fel cum era înainte de a primi acea cerere de prietenie pe Facebook, ca atunci când totul era la loc, să pun toate amintirile în căsuțele lor, să-mi fac unele noi.

   În vreme ce laptele bolborosește și aparatil licărește anunțând iminenta sosire a cafelei, telefonul începe să-mi sune în geanta care atârnă pe spătarul unuia dintre scaunele din bucătărie. Dau de el înainte să intre mesageria vocală.

   - Alo?

   E un număr de mobil pe care nu îl am în telefon.

   - Louise? Sunt Esther. Esther Harcourt.

   Stau nemișcată în picioare, simțindu-mi inima cum o ia la trap. Pâinea prăjită sare din aparat, dar o ignor. Oare să fie o coincidență că a telefonat chiar la o zi după ce primisem un alt mesaj de la Maria?

   - M-am gândit, spuse ea. E ceva ce nu ți-am zis, dar nu știu dacă e relevant pentru ceea ce s-a întâmplat.

   - Ce anume? Ce este?

   - Mă văd cu sora mea la Londra, azi. Petrecem împreună după-amiaza și apoi luăm o cină mai devreme, dar trebuie să terminăm cam pe la 8 cel târziu. Ai putea... crezi că e posibil să ne vedem? Am putea discuta pe îndelete.

   Mă bucur că am o scuză să scap de întâlnirea mea din seara asta, așa ă stabilim să ne vedem la 8,30 într-un pub, în apropiere de Seven Dials. Mereu mă simt mai bine într-un pub decent, spre deosebire de un bar de vinuri elegante, și simt că și Esther este de aceeași părere, în ciudat costumelor sale scumpe și a statutului său de femeie puternică.

   Mai pun pâine la prăjit pentru Henry și ung unt pe feliile reci, ținând cuțitul cu greutate în mână. Stau lângă blat și mănânc, uitându-mă afară, cu mintea golită, pe ușile cu glasvand. Un porumbel zboară prin grădină, ciugulind firmituri nevăzute pe verandă și mă întreb ce mănâncă oare.

   Îl chem pe Henry în bucătărie, să-și mănânce pâinea prăjită și vine târându-și picioarele, ținându-l în mână pe Manky. Îl avea pe Manky de când era bebeluș.

   La un moment dat, când devenise mai dezordonat, împreună cu Sam, am început să-i spunem Manky Blanky, și așa i-a rămas numele. 

   - Mulțumesc mult pentru pâinea prăjită, mamim, spuse el cu seriozitate, așezându-l pe Manky cu grijă pe scaunul de lângă el.

   Au vorbit despre bunele maniere la școală și, ca în tot ceea ce face, a luat lecția în serios.

   - Cu plăcere, Henry, îi răspund, la fel de serioasă.

   Mă întreb pentru o clipă, așa cum mi se întâmplă uneori, cum ar fi dacă aș avea o ceată de copii neascultători, toți călare pe cutiile de cereal din dulap, vărsându-și băuturile, bătându-se între ei și vorbindu-mi urât. Nu e un gând prea atrăgător.

   Ador uniunea noastră așa de strânsă, noi 2 împotriva lumii întregi. Oriunde mergem, Henry mă ține strâns de mână, ca și când vrea să mă facă să nu alunec. Dacă suntem în parc sau la jocurile cu mingea, merge să se joace cu prietenii lui, dar, din când în când, se întoarce la mine să-mi spună că mă iubește.

   Nu eram sigură, înainte ca el să se fi născut, ce fel de mamă aveam să fiu. Deși vremurile s-au schimbat, când a devenit clar că ne va fi greu să concepem, înainte de acest moment nu îmi dorisem în mod special copii, nu simțisem niciodată acea nevoie biologică inexorabilă despre care citisem. Dar când s-a născut, am fost surprinsă de răbdarea și instintul meu, de felul în care, în ciuda lipsei de experiență, știam ce îi trebuia și cum să-l liniștesc. Iubirea de care mă temeam că nu va veni m-am consumat în întregime.

   Poate ă am exagerat, subordonând nevoile mele și ale lui Sam în favoarea celor ale lui Henry. Sam cu siguranță era de părerea asta. Mă dorea mai mult ca niciodată, după ce s-a născut Henry, dar eu nu mai aveam prea multe resurse pentru el. Nu știu de ce el n-a putut să înțeleagă că suntem adulți, că putem să avem grijă de noi înșine, nu conta dacă eram sau nu fericiți. Tot ce conta era ca Henry să fie OK. În continuare, e tot ce contează pentru mine.

   - Ce-ai zice să te duci și să te îmbraci? întreb eu, încercând să-i așez părul ciufulit. Apoi, mai avem puțin timp să ne jucăm cu trenulețele, înainte să te duc la tati.

   Fața i se luminează:

   - Avem timp să facem o șină mare?

   - Una imensă, spun eu zâmbind.

   Mă îmbrățișează și prea puțin îmi pasă că degetele lui lipicioase sunt în părul meu acum. Pur și simplu, îl țin strâns, iar gândul de a-l lăsa mai târziu la Sam mă apasă de parcă aș fi avut bolovani în buzunare.

   La ora 11, îl duc cu mașina pe Henry la noua locuință a lui Sam. Nu e foarte departe, dar azi treficul e îngrozitor și durează o jumătate de oră. Ies din mașină să deschid portiera, îi desfac centura de siguranță și îi pun în spatele lui mic rucsacul cu locomotiva Thomas.

   - L-ai pus pe Manky înăuntru?

   - Da, sigur. Nu-l uit niciodată pe Manky, doar știi.

   Îl ridic ca să sune el la sonerie și, ca de obicei, Sam e cel care vine la ușă.

   Părul îi e ciufulit, poartă o preche de blugi și un tricou vechi pe care îl are de ani buni, dintr-un bumbac moale de un gri spălăcit, pe care mi-am pus capul de mii de ori.

   - Pot să intru? mă întreabă Henry.

   - Da, sigur.

   Îngenunchez ca să-l alint puțin, dar deja a tulit-o, alunecându-mi din brațe ca un țipar. Detest încă să-l las acolo, stomacul mi-e nod de anxietate de fiecare dată când e departe de mine, iar ceasul se târăște dureros de încet spre momentul în care trebuie să-l iau înapoi.

   Cred sincer că lui Henry îi este bine cu părinții care nu sunt împreună, dar nu cred că mă voi obișnui vreodată să-l văd cum pleacă într-o lume despre care nu știu nimic. Există oameni care sunt implicați initim în viața lui, oameni despre care nu știu nimic. O mamă vitregă ce nu vine la ușă. O mică soră pe care nu am văzut-o niciodată. Iar când nu e cu mine, de unde știu eu că e în siguranță?

   Mă întorc să plec, dar Sam mă oprește.

   - Așteaptă, Louise.

   Mă întorc nedumerită.

   - Ce e?

   - Ai auzit de reuniunea de la școală?

   - A. Da.

   - Și te duci? mă întreabă el.

   - Nu știu. Tu?

   Mă gândesc la numele lui de pe pagina de Facebook.

   - Da, de ce nu? Ar trebui să fie distractiv.

   Dau din umeri.

   - Poate.

   Sam mă privește cu atenție.

   - E totul în regulă? Ceva ce ar trebui să știu?

   Se sprijină de tocul ușii, cu mâinile în buzunare.

   - Ce vrei să spui? întreb tăioasă.

   Oare primise și el cererea pe Facebook? El tace pentru câteva momente, ca și când ar cântări lucrurile.

   - A, doar despre Henry, adică.

   - A. Nu, e în regulă.

   Mă lupt cu instinctul de a intra în casă, de a-l lua pe sus pe Henry ca să-l duc într-un loc în care să fim numai noi doi pentru totdeauna.

   - Ești sigură că ți-e bine, Louise? Pari... continuă el.

   - Sunt bine. Și, oricum, nu e treaba ta, corect? Cum par?

   Știu că reacția mea e deplasată, dar nu mă pot abține.

   El ridică mâinile defensiv.

   - În regulă. Bine. Era doar o întrebare. Țin la tine în continuare. Știu că lucrurile între noi nu s-au întâmplat așa cum plănuiserăm.

   Ridic din sprânceană la auzul cuvintelor, trebuie să fie eufemismul anului, dar el nu bagă în seamă și continuă.

   - Îmi va păsa de tine mereu, fie că vrei sau nu.

   În cap, îmi răsună vocea lui Polly, pufnind disprețuitoare:

   - Să-i pese de tine? În mod clar ți-a arătat asta într-un fel tare straniu.

   Oare cât aș fi continuat să mă prefac că totul e în regulă, dacă n-aș fi găsit mesajul de la ea pe telefonul lui, prin care făcea presiuni asupra lui?

   - Ei, mulțumesc, rostesc eu încercând să-mi blochez tremurul din voce. Ne vedem mâine la 5.

   El dă din umeri.

   - Da, ne vedem mâine.

   Apoi, închide ușa cu grijă, lăsându-mă singură pe alee, forțându-mă să respir normal.

   Mă îndepărtez și, în acest timp, mă întreb dacă voi fi vreodată în stare să-l las pe Henry la el fără să simt senzația asta îngrozitoare de spaimă.

Capitolul 14

        Louise

   Octombrie 2015

         Restul zilei se târăște ca melcul. Încă un lucru cu care încă nu mă obișnuisem: weekendurile pustii.

   Ar trebui să profit de ocazie și să lucrez la niște proiecte, dar nu mă pot concentra la nimic, așa că imediat ce se face ora la care pot să plec fără să ajung absurd de devreme, ies pe ușă din casă.

   Cobor din autobuz la Piccadilly și merg pe jos până în Soho. Pentru o fată ca mine, crescută la țară, faptul că locuiesc în Londra încă mă încântă, nu doar strălucirea, ci și partea mai întunecată.

   Când m-am mutat aici prima oară, dacă nu aveam planuri să ies sau să mă văd cu cineva seara, mergeam în Soho și mă plimbam la pas, inhalând mirosurile de usturoi și vin, cipsuri și fum de țigară, gunoi și canal. Mă simțeam bine, anonimă, dar parte dintr-un întreg care conta.

   Soho s-a schimbat, chiar în ultimii 15 ani. Sunt mult mai multe lanțuri de restaurante, mai mulți turiști, mai puțină mizerie. Mă întreb dacă și eu m-am schimbat. Probabil mai puțin decât Soho. Nu sunt atât de predispusă la schimbare, trebuie mereu să fiu cu garda sus.

   Ajung la 6,55 și nu-l văd niciunde pe Greg. I-am studiat fotografia, ca să fiu sigură că-l recunosc.

   Iau un pahar cu vin și mă așez pe un scaun înalt lângă fereastră, de unde pot vedea bine pe toată lumea care intră în bar. În ciuda lipsei mele de entuziasm față de întâlniri în general, încep să simt niște fluturi în stomac la această idee, prima mea întâlnire după 14 ani. De ficare dată când se apropie un bărbat brunet, stomacul mi se strânge puțin și își revine când îmi dau seama că nu e el.

   Pa la 7,15, fluturii din stomac se transformă într-un gol dureros.

   Nu i-am dat numărul meu de telefon lui Greg, pentru că ideea nu mă făcea să mă simt prea comod înainte de a mă întâlni cu el, dar ar fi putut să-mi trimită un e-mail dacă întârzia. Îmi verific telefonul, însă nimic. La 7,25, decid că e suficient. 

   Îmi golesc paharul cu vin, sunt roșie în obraji din cauza umilirii și mă ridic să plec. Când ies din bar, sună o alertă pe telefon și îl deschid, sperând că e un mail de la adresa făcută de Polly, pe care am adăugat-o în contul de mail de pe telefon.

   Dar e una de la Facebook. Un alt mesaj de la Maria:

   „Deja pleci, Louise?”

   Mă opresc brusc, simt cum mă lasă picioarele. E gălăgie în jur, dar tot ce sunt în stare să aud este respirația mea panicată și bubuitul bătăilor inimii. Cineva mă urmărește.

   Mă uit în jur, dar strada e aglomerată, oameni obișnuiți care își întâlnesc prietenii, iubiții. E un restaurant pe partea cealaltă a drumului, cu mese scoase afară, iar clienții se încălzes la lămpi pe terasă. Nu văd pe nimeni singur.

   Alerta de pe telefon sună iar:

   „Nu meriți să fii fericită. Nu după ce ai făcut.”

   Îmi trag pe cap gluga hainei și mă grăbesc în josul străzii cu capul în jos, aproape alergând. Are dreptate. Nu merit să fiu fericită. Sigur că nu exista niciun Greg. Un bărbat normal și decent n-ar fi niciodată interesat de mine. Și chiar dacă ar fi fost, n-aș avea nici cea mai mică idee cum să mă port cu el.

   Dar de ce a făcut ea asta? Parcă Maria mi s-ar fi cuibărit în minte, iar degetele ei îmi bântuie printre gânduri, servindu-mi cele mai urâte lucruri pe care le gândesc despre mine.

   Apoi, îmi amintesc de notificarea pe care a scris-o Polly în glumă pe Facebook: cuplarea lui Louise Williams pe matchmymate.com. Desigur. Oricine poate să descarce o poză cu un bărbat chipeș. Oricine poate scrie un email. Ea avusese noroc că toate celelalte răspunsuri nu erau bune.

   Continui să merg doar pe partea aglomerată a străzii, îngrozită de ce s-ar putea întâmpla dacă m-aș aventura pe o străguță lăturalnică.

   La 7,45 primesc un mesaj de la Polly:

   „Cum merge? Ai nevoie de un telefon care să te salveze?”

   Îi răspund:

   „N-a apărut. Mă întorc spre casă.”

   Nu pot să îi explic despre întâlnirea cu Esther fără să intru și în alte detalii și nu sunt gata să fac asta.

   „Fir-ar să fie! Sună-mă când ajungi acasă”, îmi scrie înapoi.

   Nu pot, pentru că nu o să ajung acasă.

   „O să mă pitesc sub plapumă. Te sun dimineață.”

   Urmează o pauză, fie scrie un roman, fie se întreabă dacă ar trebui să se ofere să vină la mine și să mă consoleze. În mod clar decide altceva, pentru că următorul ei mesaj spune doar atât:

   „OK. Sună-mă dacă ai nevoie. Te iubesc. Pup.”

   Mai am 45 de minute până mă văd cu Esther și în mine există dorința de a-i scrie să-i spun că nu mai ajung, să mă întorc în siguranța apartamentului meu. Dar e ceva care mi-a rămas din vocea ei, când mi-a zis că e ceva ce nu mi-a spus, care nu mă lasă să anulez întrevederea, așa că mă plimb pe străzi, uitându-mă peste umăr până ajung la locul indicat.

   Esther nu a ajuns încă, așa că-mi comand un pahar mare cu vin și îmi găsesc un loc într-un colț, ca să pot simți peretele solid în spatele meu, în același timp, să am și o vedere de ansamblu asupra întregului local.

   Am luat prima gură de vin și tot atunci am zărit-o la ușă, uitându-se după mine.

   E îmbrăcată într-o haină lungă roșie, cu părul prins într-un coc amplu și strălucitor, iar obrajii îi sunt roșii de la frig. Pare cu 10 ani mai tânără decât vârsta ei și nici măcar nu e conștientă că unii bărbați de vârstă mijlocie îi aruncă ocheade.

   Mă vede și face un semn, mimând gestul de a bea un pahar. Eu dau din cap în semn că nu, așa că se duce la bar, iar după două mine, se așază în fața mea, cu ginul tonic sfârâind în pahar, pe masa dintre noi.

   - Cum ți-a fost azi? mă întreabă mai degrabă ca o formulă politicoasă de început de conversație, nu că ar vrea neapărat să știe.

   - Ei, știi și tu... spun eu întâlnindu-i privirea.

   Nici n-aș ști de unde să încep.

   - Tu?

   - Bine, mulțumesc.

   N-o interesează să-mi vorbească despre ziua ei.

   - Uite, e ceva ce voiam să-ți zic, înainte să începem să vorbim despre Maria. E despre ultima oară când ne-am văzut, îmi pare rău că am fost atât de nepoliticoasă. 

   - N-ai fost.

   Sunt surprinsă, e ultimul lucru la care m-aș fi așteptat.

   - Am cam fost. M-ai luat prin surprindere, asta-i tot. Uneori mă comport... puțin bizar când vine vorba de școală.

   Simt cum mă invadează o senzație de panică, atunci când a rostit școală și mă uit în jur. Un bărbat care așteaptă la bar îmi surprinde privirea și îmi surâde discret. Am o senzație ca și când pieptul mi-ar fi încorsetat, așa că mă concentrez înapoi pe Esther.

   - N-au fost chiar cei mai fericiți ani din viața ta, nu? reușesc să îngaim.

   - Nu chiar.

   Zâmbește și își plimbă un deget pe pahar, lăsând urme în apa condensată.

   - Dar m-am gândit, din moment ce ai venit să mă vezi, că poate nici pentru tine n-au fost.

   - Ce vrei să spui?

   Timpul pare că se oprește pentru o fracțiune de secundă. Ce știe Esther? Ce a văzut?

   - Ne știm încă din clasele primare, totuși.

   - Da, știu.

   Zdrențe de nori care plutesc peste cerul azuriu de Norfolk. Alergam prin pădure până rămâneam fără suflare, pentru a ajunge la o plajă mare de nisip ce se întindea aproape la infinit, până când ajungea la mare, și apoi dincolo de linia misterioasă în care marea se întâlnea cu cerul. Zile nesfârșite petrecute pe plajă, apoi ne întorceam acasă noaptea, cu pielea sărată și caldă și cu nisip în pantofi.

   Esther și cu mine, întinse, una lângă alta, în grădina ei, nu ne atingeam, cu cerul de un albastru perfect deasupra noastră, în jur insectele bâzâiau, iar căldura razelor de soare ne îmbrățișa brațele și picioarele. Stăteam întinse cât puteam de mult, până când umbra casei cuprindea ultimul petic de iarbă, răpind căldura și răcind pământul, împreună cu trupurile noastre. 

   Îmi amintesc toate lucrurile astea.

   Esther spune: 

   - Am văzut cum te-ai schimbat când am început gimnaziul și apoi liceul la Sharne Bay. Te-ai maturizat mai repede decât mine. Eu încă eram un copil la 11, 12 și chiar 13 ani. Te-ai închis în tine devreme, în primul an cred. Și când ți-ai revenit, parcă luaseși decizia să fii altă persoană. Așa că toți cei care te cunocuseră înainte... ei, bine, au trebuit să dispară. Cred că era legat de Sophie și de toți ceilalți. Dar tu păreai mereu că ești în umbra lor, niciodată parte din gașcă. Până la petrecerea de majorat. Ceva era diferit, nu?

   Încuviințez cu o mișcare a capului, aproape că nu pot vorbi. Când am abandonat-o pe Esther (și avea dreptate, fusese o decizie luată în mod conștient), aproape că nici nu m-am mai gândit la ea, în afară de a mă asigura că asocierea mea din trecut cu ea era cât mai puțin posibil cunoscută de către ceilalți. Am presupus, dacă m-aș fi gândit vreodată la asta, că fusese reciproc.

   - Eu eram diferită. Mă simțeam diferită. Ca și când mă schimbam iar, presupun, sau deveneam persoana pe care mi-o doream.

   Merg pe bâjbâite, adevărul iese la iveală într-un mod precar, lipsit de familiaritate. Fac eforturi să mă concentrez pe ea, iar mintea îmi deraiază, incapabilă să reducă la tăcere frica de a fi în continuare urmărită.

   - Și ai reușit? Să devii persoana pe care ți-o doreai, vreau să zic, întrebă ea.

   Mă uit lung la paharul cu vin.

   - Nu, nu chiar, însă lucrurile n-au mai fost la fel niciodată. După noaptea aia, adică.

   - Nu, n-au mai fost.

   E rândul lui Esther să se uite în pământ. Realizez că nu vrea să-mi vadă privirea. Oare ce știe?

   Mă apropii prea tare de adevăr. Îi simt prezența, ca pe cea a unui iceberg în ocean, în mijlocul nopții. Nu știu exact unde e, dar sunt îngrozită să nu izbesc de el pe neașteptate, să simt cum se prăbușește peste mine, sfâșiind și tăind, scufundându-mă cu totul.

   Ochii îmi alunecă spre bar, dar bărbatul care îmi zâmbise a plecat. Acolo stă o femeie, cu spatele la noi, are părul lung și castaniu prins în coadă. Își întoarce puțin capul și-mi simt stomacul catapultat direct în gât, dar îi văd fața, are cam 20 de ani, cu pielea fină, îi surâde prietenei care tocmai a intrat în bar.

   Mă întorc înapoi la Esther.

   - L-am văzut pe Tim Weston.

   Nici măcar nu am realizat ce aveam să spun, până în clipa în care am auzit cuvintele ieșindu-mi din gură.

   - Ce? Unde?

   Esther făcuse ochii mari.

   - După ce am venit la tine în Norwich, am mers de-a lungul coastei. La Sharne Bay. Nici măcar nu intenționasem inițial, pur și simplu m-am trezit conducând în acea direcție. Știai că trăiește în casa părinților lor? Mama lui i-a vândut-o acum câțiva ani și ea s-a mutat într-un complex de apartamente.

   - Nu, nu știam asta. Și acolo l-ai văzut?

   - Da. M-am dus până la fosta noastră casă și apoi... M-am rătăcit și m-am trezit acolo.

   Părea greu de crezut, chiar și când rosteam cuvintele și mă gândesc dacă realmente a fost o întâmplare că am ajuns la casa unde a stat Maria în adolescență.

  - Cu era el? întreabă Esther fascinată. Mi s-a părut mereu că e ceva straniu cu el. Era așa de protector cu ea.

   - Era... drăguț, dacă stau să mă gândesc mai bine, spun eu. Într-un fel și-a cerut scuze pentru faptul că era atât de ostil cu mine atunci. A zis că a făcut multă terapie.

   - Probabil că i-a fost tare greu, să fie singurul copil rămas. Nici nu-mi pot imagina ce presiune a fost pe el.

   - Știu.

   Am tăcut câteva clipe, fiecare prinsă în gândurile ei.

   - Oricum, am spus eu, dorindu-mi să nu fi adus în discuție întâlnirea mea cu Tim. Ai spus că există un motiv pentru care voiai să ne vedem, ceva ce nu mi-ai spus?

   - Da.

   Esther se foiește pe scaun, căutându-și o poziție confortabilă.

   - E ciudat. Se tot întâmplă de când a murit Maria, deci nu cred că are legătură cu nimic de pe Facebook.

   - Ce anume se întâmplă?

   Nu mă pot uita în altă parte, deși mă tem de ce urmează să-mi spună.

   - În fiecare an, de ziua mea, primesc un cadou prin poștă.

   - OK.

   - Sunt lucruri mărunte, de obicei - lumânări, ulei de baie, o eșarfă.

   Se uită la fața mea golită de expresie, iar a ei pare palidă brusc, iar ramele ochelarilor se conturează dur pe fundalul albeții pielii.

   - Nu există niciodată o adresă a expeditorului sau vreo felicitare. Doar o etichetă: Dragă Esther, la mulți ani! Cu dragoste, de la Maria.

   Las jos paharul de vin cu o bufnitură, cu mâna tremurândă, iar conținutul se varsă pe masă. Zumzetul din local se atenuează în jurul meu, văd doar fața lui Esther în cel mai mic detaliu.

   - În fiecare an după...?

   Încuviințează din cap.

   - De unde sunt puse la poștă?

   - Din mai multe locuri. Londra, o dată de la Brighton, uneori de la Norwich.

   - Norwich?

   Ridică din umeri, terminându-și ginul tonic.

   - Mda, uneori.

   - Dar cine crezi... nu crezi totuși că sunt de la ea, nu?

   Vorbesc în șoaptă. Mă aduce la realitate o durere în palme și îmi dau seama că unghiile îmi sunt înfipte în carne.

   - Crede-mă, m-am gândit la toate variantele în decursul anilor. Am renunțat să mai înțeleg, sinceră să fiu. Cel puțin așa era, până să apari tu la birou.

   - I-ai spus cuiva, te-ai dus la poliție?

   - Le-am dus la poliție, după primii 2 ani. Însă nu m-au luat în serios. Adică, nu e nicio amenințare, nu? Ce-ar fi putut să facă ei?

   Mă sprijin de spătarul scaunului, cu mintea alunecând în toate direcțiile.

   Cine face asta? Și de ce sunt eu pe nepusă masă persecutată, în condițiile în care Esther primește aceste cadouri de atâția ani? Oare sunt melodramatică dacă cred că sunt în pericol? 

   Nu pot să scap de senzația că cineva mă urmărește în seara asta. Mă uit în jur, măsurându-i din priviri pe toți cei din zonă. Oare să fie roșcata aceea? Sau una dintre cele din grupul de la bar?

   Esther mă observă.

   - Îmi pare rău, nu am vrut să te necăjesc. Doar că m-am gândit că ar fi bine să știi. Deși mă aștept la asta, tot e șocant să văd numele ei scris negru pe alb pe etichetă, în fiecare an. Nici nu vreau să știu cum te-ai simțit când ai primit cererea aia pe Facebook.

   Dorința de a mă confesa lui Esther mă copleșește - nevoia de a slăbi nodul ăsta dinăuntrul meu, care mă strânge din ce în ce mai tare.

   - Mai vrei ceva de băut? o întreb eu. 

   Încă un pahar cu vin și poate că o să-i spun, să las puțină lumină să pătrundă înăuntru.

   - Nu, mai bine nu, spune ea, începând să-și adune lucrurile. Nu vreau să ajung prea târziu acasă, iar soțul meu mă așteaptă.

   - O! N-am știut că ești căsătorită.

   Mi-am imaginat prostește că și ea e la fel de singură ca și mine.

   - Treaba asta nu ți-a oferit niciun indiciu? rânjește ea în timp ce își flutură mâna stângă prin fața mea, mână pe care acum văd pe inelar un inel din platină cu diamant.

   De fiecare dată când sunt cu Esther, sunt într-o asemenea stare încât nici nu am băgat de seamă.

   - Cu ce se ocupă soțul tău?

   Mă panichează ideea de a rămâne singură aici, așa că încerc s-o mai țin puțin.

   - Ei, ca mine, e partener într-o altă firmă. Plictisitor!

   Zâmbește și îmi dau seama că e oricum numai așa nu.

   - Copii?

   Dacă tot continui cu întrebările poate că mai stă.

   - Da, doi. Băiat și fată. Tu? mă întreabă aruncând o privire degetului meu fără inel.

   - Da. Doar unul.

   Obișnuita reacție. Măcar acum, că sunt divorțată, oamenii nu mă mai întreabă când mai fac unul.

   - Henry.

   Îmi dau seama că Esther nu știe că am fost căsătorită cu Sam. Dintr-un motiv care îmi scapă, mi-e jenă să-i spun. Deja și-a pus pe ea haina, deci nu am cum s-o opresc. În câteva minute, o să fiu aici singură, confruntată cu perspectiva de a merge singură acasă, într-un loc pustiu. Dar dacă cineva chiar mă urmărește?

   - Bine, plec să prind trenul. Mă bucur că te-am văzut, Louise. Îmi pare rău că s-a întâmplat în asemenea împrejurări stranii. Cred, ei bine, cred că dacă ne-am fi întâlnit acum și n-ar fi existat trecutu, chiar am fi putut fi prietene.

   În timp ce o urmăresc plecând, sunt copleșită de imboldul de a alerga după ea, s-o întreb dacă mai putem fi acum prietene. Dar știu că e inutil. 

   Esther știe niște lucruri despre mine și, în mod cu totul remarcabil, pare să mă fi iertat, dar niciodată nu m-ar ierta dacă ar ști adevărul gol-goluț. Niciodată.

Capitolul 15

          Catherine

   Octombrie 2015

        Catherine se îndrăgostise rapid de el, dar nu voia să-i dea de înțeles lucrul ăsta. Era obișnuită să ascundă anumite lucruri despre ea, îi venea ușor.

   La școală, toată lumea îi știa pe copiii fără părinți și aceștia erau evitați. Înaltă și deșirată, roșcată, Catherine avea mereu să iasă în evindeță, însă fiind un copil fără părinți, acest lucru era deja un motiv. Avea o singură prietenă la școală, o fată tăcută, c păr blond foarte deschis, pe nume Nicola Johnson.

   Nicola era incredibil de timidă și se agăța de Catherine ca un naufragiat de o plută de salvare. Niciodată nu o invita pe Catherine la ea acasă iar Catherine era prea jenată să invite pe cineva la ea, așa că prietenia lor se desfășura pe un teren neutru: la școală, în autobuz, în cartierul de cumpărături.

   De fapt, Catherine aștepta. Își petrecea timpul așteptând. Când avea să plece din lumea școlii, cu măruntele sale gelozii și cruzimile gratuite, avea să fie liberă să-și facă propriul său drum, lăsându-și trecutul în urmă. O va lua de la capăt.

   Când s-a întâlnit din întâmplare cu el, a doua oară, în stația de autobuz, a știut că e destinul. 

   Iată-l, și-a spus ea. Cumva știa că el era bărbatul care avea să-i dea tot ce-și dorise, tot ce nu avusese.

   Catherine și Nicola obișnuiau să vorbească despre cum aveau să știe atunci când va apărea El. „Pur și simplu știi”, spunea Nicola cu solemnitate, fără niciun alt argument: niciunul dintre băieți nu se uitase măcar o dată la Nicola, ca să nu mai vorbim de mai multe ori. Dar când Catherine l-a privit în ochi în acea zi, asta a simțit. Pur și simplu știa.

   Prima dată când s-a culcat cu el, a fost extaziată. I-a făcut lucruri, au făcut lucruri împreună, așa cum nu se mai întâmplase cu nimeni altcineva. Și deși o parte din ea era scandalizată, chiar speriată, o altă parte mai mare din ea spunea: el e.

   Din păcate, lucrurile nu decurseseră așa cum credea ea că aveau să decurgă. S-a dovedit că nu toată lumea e ce pare. Dintre toți, ea ar fi trebuit să știe cel mai bine acest lucru.

Capitolul 16

         Louise

   Iunie 1989

      Săptămâna asta a fost minunată. Aproape că n-am văzut-o deloc pe Maria, decât la cursuri, stă retrasă, slavă Domnului.

   Toată lumea vorbește despre petrecerea de majorat de săptămâna viitoare. În principiu, despre ce urmează să consumesau cum aveau să se asigure că profesorii nu se prind și nu apucă să distrugă momentul.

   Sophie are o idee dementă despre niște farse, ca să ne facem ieșirea în glorie. E puțin cam vagă asupra detaliilor, dar trebuie să fie ceva spectaculos, ceva ce ne va face să rămânem în istoria școlii. Am fost la ea miercuri și ne-am uitat la un film „Carrie”. N-am fost în viața mea atât de speriată. Nu cred că planurile lui Sophie includ și sânge de porc, dar spune că, în mod sigur, eu voi avea un rol însemnat.

   Am văzut că aria merge la prânz cu Esther, cam în fiecare zi. O să fie bine. Esther probabil că e o prietenă mai bună pentru ea oricum.

   Aseară a fost o petrecere la Sam și am fost și eu invitată cum se cuvine de data asta. Sophie a spus că Sam a rugat-o în mod special să mă aducă. M-am aranjat la Sophie iar și am mers împreună cu ea.

   Când Sam a deschis ușa, pupilele sale erau atât de dilatate, încât ochii îi arătau aproape negri. Ne-a luat pe amândouă într-o îmbrățișare uriașă și apoi a dansat cu noi de-a lungul holului.

   - Doamne, se distrează de minune, nu? i-am spus lui Sophie.

   Speram să eman în acest fel un aer atotștiutor și grozav, să dau de înțeles că știam că el luase ceva, dar ea și-a strâns buzele într-o grimasă.

   Podeaua era acoperită cu o carpetă de un verde șters, iar tapetul arăta de parcă era acolo din anii `70. Sophie m-a tras pe coridor spre bucătăria din spatele casei. Dacă tapetul părea din anii `70, bucătăria avea un aer mult mai vechi. 

   Sophie m-a așezat la masa din lemn prefabricat, acoperită de o peliculă de praf, cu urme de țigări arse pe ea. Fața îi era serioasă.

   - Ascultă, trebuie să vorbim.

   N-am spus nimic, zgâriind cu unghia ceva din suprafața mesei. Cu siguranță că iar avea să se retragă, abia după ce tocmai o readusesem de partea mea.

   - Noi am observat că ai o anumită atitudine în privința drogurilor.

   Care noi? m-am gândit eu, dar nu am spus nimic.

   - Dacă nu vrei să încerci nimic, desigur, e alegerea ta. Dar dacă ai de gând să mai fii cu noi, atunci, asta e ce facem noi, înțelegi? Nu vreau să te simți exclusă.

   Am gândit rapid.

   - Nu e ca și când aș avea o atitudine. Nu am experiențe în acest sens, am fumat doar puțină iarbă, deci sunt cam nesigură. Cum e E?

   - O, Doamne, e uimitor! Ți-ar plăcea la nebunie. Totul e foarte frumos, iar toate culorile sunt mult mai strălucitoare și iubești pe toată lumea, te simți extraordinar. Ușoară și fericită. Ca și când ai putea să plutești.

   - Sună bine, spun eu.

   - E mai bine decât bine. Nu vrei să încerci în seara asta?

   - În seara asta? Ce, aici? Ăă, nu știu...

......................................................