................................................................
2-5
Marc se așeză pe scaun.
Camera era spațioasă pentru o casă care părea destul de mică, dar nu îndeajuns încât să existe o distanţă considerabilă între cei cinci oameni din încăpere. Cu excepţia a doi dintre ei.
Deşi Dani stătea la nici un metru distanţă, Marc o simţea departe de el, în ciuda legăturii vagi care încă persista între ei. Părea închisă în ea, retrasă, şi Marc ştia că o făcea intenţionat.
Chiar şi când era copil făcea la fel, se izola de cei foarte apropiaţi când se întâmpla ceva rău. Nu fiindcă nu-i păsa, ci pentru că simţea lucrurile mult mai intens decât voia să se vadă.
Pentru că nu voia să vadă unele lucruri pe care legăturile care existau între ea şi alţii îi permiteau să le vadă. Şi era probabil şi faptul că avea o soră geamănă, ajunsese Marc la această concluzie, şi simţea nevoia să fie ea însăşi, separată de Paris.
Poate din cauza asta crescuse fără să lase pe nimeni să se apropie prea mult de ea. Marc se întrebase de multe ori dacă nu cumva, cu zece ani în urmă, faptul că insistase prea mult, sufocând-o, o îndepărtase de el.
Îi surprinse privirea lui Paris şi-şi dădu seama că până şi sora geamănă a lui Dani îşi făcea griji pentru ea. Ceea ce nu era un semn bun. Întrebarea care încolţi în mintea lui Marc era dacă situaţia în sine era cea care o afecta pe Dani, sau oamenii implicaţi în ea.
Mai încerca încă să se îndepărteze de el, tocmai de el, mai ales după cuvintele pe care i le adresase sub impulsul de moment, pe trotuar, în văzul lumii?
John Garrett spuse pe un ton pragmatic:
- Ştiţi că eu nu sunt medium.
Marc se văzu nevoit să-şi îndrepte din nou atenţia asupra subiectului arzător şi îi fu mai greu decât s-ar fi aşteptat.
- Da, ştiu. Şi totuşi conduceţi o organizaţie care se foloseşte de capacităţile paranormale ale angajaţilor.
- Soţia mea e empată şi prietenul meu cel mai bun e clarvăzător, vorbi Garrett şi ridică din umeri zâmbind trist. Eu sunt cel cu minte de afacerist. într-un fel sau altul, lucrurile se leagă.
- Da, înţeleg. Dar ce nu-mi este clar este de ce sunteţi aici, în Venture. Dumneavoastră şi doamna agent Bishop.
Miranda râse uşor.
- Spuneţi-mi Miranda, vă rog. Majoritatea i se adresează soţului meu pe numele de familie, aşa că nu este decât un Bishop în familia noastră. Şi în tot departamentul.
- OK, atunci Miranda să fie. Eu sunt Marc.
Ea încuviinţă, schimbă o privire cu Garrett, apoi spuse:
- Suntem aici din cauza criminalului din Venture. Astăzi aţi găsit o parte din rămăşiţele uneia sau ale mai multor victime.
- Uneia sau ale mai multor victime?
Această veste nu-1 surprinse pe Marc atât cât şi-ar fi dorit; senzaţia de apăsare din stomac îi dădea de înţeles de ceva timp că ambele femei dispărute muriseră deja.
- Probabil că sunt două victime până acum, explică Miranda. Cel puţin.
- Şi ar trebui să presupun că ştii toate lucrurile astea pentru că eşti clarvăzătoare?
- În caz că le-întrebi dacă am ştiut dinainte că o să lovească aici, răspunsul este nu. Suntem pe urmele lui de la ultimul loc de vânătoare şi folosim o reţea întreagă de agenţi şi oameni de-ai lui John.
- O reţea?
- Bishop a venit cu ideea de a alcătui o reţea de oameni înzestraţi cu abilităţi paranormale care să poată fi activată aproape instantaneu în orice zonă, pentru a veni în sprijinul poliţiei atunci când se confruntă cu vreo anchetă dificilă, spuse Garrett. A început cu secţia lui, cu agenţi FBI, bineînţeles, şi a
construit pe această bază. Mai sunt şi alţi agenţi care lucrează în forţele de ordine la care a apelat, oameni împrăştiaţi prin tot districtul, care muncesc la propriile lor cazuri, dar care sunt disponibili şi doritori să ne ajute dacă avem nevoie de ei. Eu mă ocup de ramura civilă a reţelei Haven. Membrii organizaţiei nu lucrează în poliţie, dar toţi detectivii noştri activi sunt instruiţi şi au autorizaţie.
Marc se uită la Dani.
- Eşti detectiv particular?
Ea îl privi direct în ochi, pentru prima dată de când intraseră în casă, doar fugitiv.
- Nu. Nu sunt detectiv activ.
- Capacităţile lui Dani sunt specializate, aşa cum ştiţi, spuse Garrett.
- Sunt pasive, preciză ea, uitându-se din nou la Marc. Chiar şi un medium poate să aibă capacităţi total pasive.
Marc observă că Paris şi Miranda se încruntară uşor, dar niciuna nu o contrazise pe Dani. Agenta FBI îi aduse din nou la subiect.
- În cadrul DSIC-ului, altor forţe de ordine şi organizaţiei Haven, reţeaua noastră de mediumuri disponibile a crescut chiar mai mult decât ne-am aşteptat. în ultimul timp, facem un fel de experimente.
- Urmărind criminali? întrebă Marc.
- Mai mult sau mai puţin.
- Şi aveţi succes?
- Rezultatele sunt bunicele, răspunse ea prompt. Ceea ce probabil că nu e de mirare, date fiind puterile şi capacităţile variate ale oamenilor noştri.
- Dar poţi afirma că ştii cine a măcelărit cel puţin o tânără în Venture în ultimele 24 de ore?
- Da. Ştiu cine. Dar nu în sensul care să ne fie de ajutor, nu-i ştiu numele sau semnalmentele.
- Deci ceea ce ştii este că avem de-a face cu un criminal în serie pe care îl urmăriţi de la ultimul loc de vânătoare.
Nu era o întrebare, pentru că Marc nu avea nicio îndoială că acesta era răspunsul.
Miranda încuviinţă.
- Mi-e teamă că da.
- Şi eşti absolut sigură?
- Marc, nu sunt absolut sigură nici că soarele o să răsară mâine. Sunt destul de sigură, dar nu sută la sută, zise ea şi ridică din umeri. Mă întrebi dacă aş putea să depun mărturie sub jurământ într-o sală de judecată? Nu aş avea date concrete. Dar ceea ce simt? Siguranţa capacităţilor mele? Ştiu sigur în sinea mea cine este ticălosul? Da.
- Asta pentru că ai avut o viziune?
- Nu. Pentru că unul dintre mediumurile noastre a fost contactat. Şi previziunile sale sunt foarte precise. E acelaşi criminal.
- Dar nici măcar n-ai cercetat locul crimei, spuse Marc, conştient că obiecţia lui era pur şi simplu de formă.
- Ba da, răspunse Miranda. Am văzut locul. Doar că nu era acolo la timpul respectiv.
Deşi Dani stătea la nici un metru distanţă, Marc o simţea departe de el, în ciuda legăturii vagi care încă persista între ei. Părea închisă în ea, retrasă, şi Marc ştia că o făcea intenţionat.
Chiar şi când era copil făcea la fel, se izola de cei foarte apropiaţi când se întâmpla ceva rău. Nu fiindcă nu-i păsa, ci pentru că simţea lucrurile mult mai intens decât voia să se vadă.
Pentru că nu voia să vadă unele lucruri pe care legăturile care existau între ea şi alţii îi permiteau să le vadă. Şi era probabil şi faptul că avea o soră geamănă, ajunsese Marc la această concluzie, şi simţea nevoia să fie ea însăşi, separată de Paris.
Poate din cauza asta crescuse fără să lase pe nimeni să se apropie prea mult de ea. Marc se întrebase de multe ori dacă nu cumva, cu zece ani în urmă, faptul că insistase prea mult, sufocând-o, o îndepărtase de el.
Îi surprinse privirea lui Paris şi-şi dădu seama că până şi sora geamănă a lui Dani îşi făcea griji pentru ea. Ceea ce nu era un semn bun. Întrebarea care încolţi în mintea lui Marc era dacă situaţia în sine era cea care o afecta pe Dani, sau oamenii implicaţi în ea.
Mai încerca încă să se îndepărteze de el, tocmai de el, mai ales după cuvintele pe care i le adresase sub impulsul de moment, pe trotuar, în văzul lumii?
John Garrett spuse pe un ton pragmatic:
- Ştiţi că eu nu sunt medium.
Marc se văzu nevoit să-şi îndrepte din nou atenţia asupra subiectului arzător şi îi fu mai greu decât s-ar fi aşteptat.
- Da, ştiu. Şi totuşi conduceţi o organizaţie care se foloseşte de capacităţile paranormale ale angajaţilor.
- Soţia mea e empată şi prietenul meu cel mai bun e clarvăzător, vorbi Garrett şi ridică din umeri zâmbind trist. Eu sunt cel cu minte de afacerist. într-un fel sau altul, lucrurile se leagă.
- Da, înţeleg. Dar ce nu-mi este clar este de ce sunteţi aici, în Venture. Dumneavoastră şi doamna agent Bishop.
Miranda râse uşor.
- Spuneţi-mi Miranda, vă rog. Majoritatea i se adresează soţului meu pe numele de familie, aşa că nu este decât un Bishop în familia noastră. Şi în tot departamentul.
- OK, atunci Miranda să fie. Eu sunt Marc.
Ea încuviinţă, schimbă o privire cu Garrett, apoi spuse:
- Suntem aici din cauza criminalului din Venture. Astăzi aţi găsit o parte din rămăşiţele uneia sau ale mai multor victime.
- Uneia sau ale mai multor victime?
Această veste nu-1 surprinse pe Marc atât cât şi-ar fi dorit; senzaţia de apăsare din stomac îi dădea de înţeles de ceva timp că ambele femei dispărute muriseră deja.
- Probabil că sunt două victime până acum, explică Miranda. Cel puţin.
- Şi ar trebui să presupun că ştii toate lucrurile astea pentru că eşti clarvăzătoare?
- În caz că le-întrebi dacă am ştiut dinainte că o să lovească aici, răspunsul este nu. Suntem pe urmele lui de la ultimul loc de vânătoare şi folosim o reţea întreagă de agenţi şi oameni de-ai lui John.
- O reţea?
- Bishop a venit cu ideea de a alcătui o reţea de oameni înzestraţi cu abilităţi paranormale care să poată fi activată aproape instantaneu în orice zonă, pentru a veni în sprijinul poliţiei atunci când se confruntă cu vreo anchetă dificilă, spuse Garrett. A început cu secţia lui, cu agenţi FBI, bineînţeles, şi a
construit pe această bază. Mai sunt şi alţi agenţi care lucrează în forţele de ordine la care a apelat, oameni împrăştiaţi prin tot districtul, care muncesc la propriile lor cazuri, dar care sunt disponibili şi doritori să ne ajute dacă avem nevoie de ei. Eu mă ocup de ramura civilă a reţelei Haven. Membrii organizaţiei nu lucrează în poliţie, dar toţi detectivii noştri activi sunt instruiţi şi au autorizaţie.
Marc se uită la Dani.
- Eşti detectiv particular?
Ea îl privi direct în ochi, pentru prima dată de când intraseră în casă, doar fugitiv.
- Nu. Nu sunt detectiv activ.
- Capacităţile lui Dani sunt specializate, aşa cum ştiţi, spuse Garrett.
- Sunt pasive, preciză ea, uitându-se din nou la Marc. Chiar şi un medium poate să aibă capacităţi total pasive.
Marc observă că Paris şi Miranda se încruntară uşor, dar niciuna nu o contrazise pe Dani. Agenta FBI îi aduse din nou la subiect.
- În cadrul DSIC-ului, altor forţe de ordine şi organizaţiei Haven, reţeaua noastră de mediumuri disponibile a crescut chiar mai mult decât ne-am aşteptat. în ultimul timp, facem un fel de experimente.
- Urmărind criminali? întrebă Marc.
- Mai mult sau mai puţin.
- Şi aveţi succes?
- Rezultatele sunt bunicele, răspunse ea prompt. Ceea ce probabil că nu e de mirare, date fiind puterile şi capacităţile variate ale oamenilor noştri.
- Dar poţi afirma că ştii cine a măcelărit cel puţin o tânără în Venture în ultimele 24 de ore?
- Da. Ştiu cine. Dar nu în sensul care să ne fie de ajutor, nu-i ştiu numele sau semnalmentele.
- Deci ceea ce ştii este că avem de-a face cu un criminal în serie pe care îl urmăriţi de la ultimul loc de vânătoare.
Nu era o întrebare, pentru că Marc nu avea nicio îndoială că acesta era răspunsul.
Miranda încuviinţă.
- Mi-e teamă că da.
- Şi eşti absolut sigură?
- Marc, nu sunt absolut sigură nici că soarele o să răsară mâine. Sunt destul de sigură, dar nu sută la sută, zise ea şi ridică din umeri. Mă întrebi dacă aş putea să depun mărturie sub jurământ într-o sală de judecată? Nu aş avea date concrete. Dar ceea ce simt? Siguranţa capacităţilor mele? Ştiu sigur în sinea mea cine este ticălosul? Da.
- Asta pentru că ai avut o viziune?
- Nu. Pentru că unul dintre mediumurile noastre a fost contactat. Şi previziunile sale sunt foarte precise. E acelaşi criminal.
- Dar nici măcar n-ai cercetat locul crimei, spuse Marc, conştient că obiecţia lui era pur şi simplu de formă.
- Ba da, răspunse Miranda. Am văzut locul. Doar că nu era acolo la timpul respectiv.
6.
Faptul că Jordan hotărâse în cele din urmă să o însoţească pe Teresa, cu echipa ei, acasă la familia Norvell, nu avea atât de-a face cu dorinţa de a învăţa cum lucrează criminaliştii, ci mai degrabă cu sentimentul că, deşi nu se pricepea la partea ştiinţifică, îi înţelegea pe oameni. Şi aflase, încă de la început, că puţine lucruri se dovedeau mai de folos într-o anchetă ca adunarea informaţiilor direct de la oameni decât din hârţoage.
Dar aceasta era prima lui experienţă cu un caz de dispariţie şi probabil şi de omucidere, şi mai avea de-a face şi cu un soţ îndurerat.
Un soţ îndurerat cu care fusese coleg de şcoală.
- Eşti sigur că nu s-a aflat nimic de Karen?
Bob Norvell făcu semn echipei de criminalişti indicându-le drumul spre dormitoarele din spatele casei mici şi cochete, fără să-şi desprindă ochii de la Jordan.
- Facem tot ce ne stă în putinţă să o găsim, Bob, doar ştii.
Jordan se simţea mai stânjenit decât se aşteptase şi fu nevoit să se concentreze ca să-şi păstreze masca profesională... şi inexpresivă.
- Nu m-ar fi părăsit ea pe mine, Jordan. Ştii asta, nu? Ştii că n-ar fi făcut asta, nu?
- Da, Bob, ştiu asta. Toată lumea spune că eraţi - şi sunteţi - fericiţi împreună.
Dacă Norvell băgă de seamă scăparea lui Jordan, se hotărî să o ignore.
- Nu m-ar fi părăsit şi nu avea nimeni niciun motiv să-i facă rău. Nu lui Karen. Ea e o dulceaţă, chiar aşa e. Toată lumea o place.
- Bob, hai să stăm puţin jos. S-ar putea să dureze câteva minute până când echipa termină ce are de făcut, aşa că ...
- Da, sigur, îmi cer scuze.
Norvell îl conduse în camera de zi, întrebându-1:
- Pot să te servesc cu ceva, cafea sau altceva?
- Nu, mulţumesc.
Jordan regretă imediat că refuzase, realizând că ar fi fost o idee bună dacă-i dădea lui Bob ceva de lucru, cel puţin în măsura în care îl scutea pentru un timp de privirea neliniştită a acestuia.
Laşule! Fă-ţi meseria, pentru numele lui Dumnezeu!
Când se aşezară pe scaun, Jordan se strădui din răsputeri să vorbească precum un profesionist:
- Am citit raportul, Bob, dar voiam să te întreb dacă ar mai fi ceva ce mi-ai putea spune, ceva de care să-ţi fi adus aminte în ultimele zile.
- Adică?
- Înainte să dispară, se schimbase ceva la Karen? Părea emoţionată sau îngrijorată?
Norvell clătină din cap.
- Nu. Era la fel ca-ntotdeauna. Am sărutat-o, apoi ne-am luat rămas bun şi am plecat la serviciu - ei i se dăduse o zi liberă de la bancă, dar mie nu iar când m-am întors acasă, ea nu era.
Fruntea i se încreţi.
- Ar fi trebuit să-i iau un câine! Voia un câine mic, să-i ţină companie când eram eu plecat, mai ales noaptea, când lipseam eu afacerile mele. Ar fi trebui să-i iau un câine.
Precaut în faţa vârtejului emoţional care stătea să se stârnească, Jordan adăugă repede:
- Dar tu, tu n-ai observat nimic deosebit? N-ai văzut pe nimeni să dea târcoale prin cartier, vreun necunoscut care să-ţi dea fiori când îl vezi, fără să ştii exact de ce?
- Pe-aici, prin jur? Nu.
- Şi nici Karen n-a pomenit nimic de genul ăsta? Nu văzuse nimic sau pe nimeni care s-o facă să nu se simtă în largul ei
Norvell se încruntă deodată.
- Stai aşa! Spunea că fetele de la bancă o tachinau în legătură cu cineva care-i tot făcea poze, cum că ar fi avut un admirator secret. Ea a luat în glumă povestea şi a crezut că se distrau pe seama ei, pentru că ea nu văzuse pe nimeni.
- Când s-a întâmplat asta?
- La naiba, Jordan, asta a fost vara trecută. Îmi aduc aminte pentru că nu mi-a povestit decât de-abia când eram în concediu, la plajă. Să fiu sincer, chiar am simţit că mi s-a ridicat părul măciucă atunci când mi-a spus, pentru o secundă, două. Îţi aminteşti cum era vara trecută; nu puteai să te uiţi la ştiri fără să auzi de criminali sau hărţuitori, de parcă toată ţara era plină de psihopaţi, aşa că normal că îmi făceam griji. Dar ea a luat totul în glumă. Şi până să ajungem acasă...
Până să ajungă acasă, le trecuseră şi frica, şi neliniştea. Lucru de înţeles.
- O să vorbesc cu fetele de la bancă, spuse Jordan prompt, să văd dacă-şi amintesc ceva care ar putea să ne-ajute. Probabil că nu e mare lucru, Bob, dar nu strică să verificăm.
- Mă anunţi şi pe mine dacă afli ceva?
- Bineînţeles. Bineînţeles că o să te anunţ.
Jordan se simţi un ticălos, o parte din el îşi dorea să-l prevină pe Bob Norvell că poate să înceapă de pe-acum să-şi plângă soţia. Însă poliţistul din el îl făcu să-şi ţină gura.
- Ar fi trebuit să-i iau un câine, bălmăji Norvell.
- Bineînţeles, poţi să alegi drumul formal, îi spuse Miranda Bishop lui Marc. Să contactezi FBI-ul, să raportezi crima şi bănuiala că s-ar putea să ai de-a face cu un criminal în serie care operează în Venture.
- Şi?
- Şi FBI-ul, urmând procedura pentru astfel de situaţii, ar pune Departamentul de Ştiinţe Comportamentale să analizeze toate informaţiile de la locul crimei, posibil chiar să contacteze şi să chestioneze câţiva dintre oamenii tăi şi să alcătuiască un profil psihologic al subiectului necunoscut. Al criminalului în cauză.
Nu s-ar fi putut spune niciodată despre Marc că pricepea greu.
- Da, hăţişurile birocraţiei. Şi cât timp ar dura?
- S-ar putea să primeşti un profil preliminar într-o săptămână, sau mai degrabă în două sau trei săptămâni, dat fiind volumul de muncă al Biroului. Şi bineînţeles, acesta va fi bazat doar pe ce s-a întâmplat aici, tratând criminalul şi zona de operare ca unice.
Marc se aplecă în faţă, sprijinindu-şi coatele de genunchi, şi nu-şi luă ochii de la Miranda, deşi conştientiza din ce în ce mai mult prezenţa şi muţenia lui Dani, aflată la doar câţiva zeci de centimetri distanţă de el. La naiba, de ce era aşa de tăcută?
Marc nu era destul de îngâmfat, încât să creadă că era numai din cauza lui, aşa că se întreba care ar fi putut fi motivul.
Privind-o fix în ochi pe Miranda, Marc întrebă:
- De-asta aţi venit aici? Să mă preveniţi că FBI-ul n-o să-mi fie de prea mult ajutor în această anchetă?
- Nu, am venit ca să te prevenim că, din motive politice şi birocratice, care sunt prea multe pentru a le detalia, FBI-ul are problemele sale interne şi, din nefericire, acestea afectează DSIC-ul. Ideal vorbind, o echipă a departamentului ar fi trimisă aici imediat, mai ales dată fiind cruzimea extremă a crimei, ca să te ajute pe tine şi pe oamenii tăi cu tot ce este posibil.
- Dar de data asta n-o să se întâmple aşa. Oficial.
Miranda încuviinţă.
- Noah ştie exact când trebuie să intre în jocul politic, şi acum e nevoit s-o facă dacă DSIC-ul va supravieţui. Aşa că agenţii cei mai buni din departament, inclusiv el, trebuie să rămână în Boston şi să lucreze cu o echipă operaţională formată astă-vară, ca să ancheteze o serie de crime din oraş. Sunt sigură că-ţi aminteşti.
Era rândul lui să încuviinţeze, fără grabă.
- Fiica unui senator a fost ucisă, ultima victimă dintr-un şir de 12, apoi criminalul s-a oprit brusc.
Miranda îl privi fix.
- Ah, la naiba! E aici? E acelaşi criminal? Zona de vânătoare unde i-aţi luat urma era în Boston?
- Mă tem că da.
- Şi de ce naiba unitatea specială nu e grămadă pe mine?
Înainte de a deschide gura să-i răspundă, Marc ridică mâna.
- Stai, nu-mi spune! Fiindcă în tot ce ştiţi - sau credeţi că ştiţi - nu există nici cea mai mică probă care să poată fi adusă în faţa instanţei.
- Sau măcar în faţa directorului FBI. Cel puţin directorului care este acum. Şi până să apară vreo probă... Ei bine, să spunem doar că singurul lucru de care eu şi Noah suntem siguri în legătură cu acest criminal e faptul că se mişcă repede. A ucis 12 femei în Boston în mai puţin de-o lună. Dacă e într-adevăr aici, aşa cum credem noi, o să lovească rapid şi violent - şi apoi o să-şi aleagă alt loc de vânătoare.
John Garrett spuse:
- Asta este exact situaţia pe care a anticipat-o Bishop, şi unul dintre motivele pentru care a fost înfiinţată Haven. Ca să... se evite orice situaţie politică sau de altă natură care ar putea anihila activitatea departamentului. Nu avem mulţi şefi, şi nici birocraţie multă.
- Şi nici insigne, remarcă Marc.
- Nu, dar avem prieteni sus-puşi.
Marc dădu din cap.
- Cum ar fi senatorul Abe LeMott.
- Da, el e cea mai recentă personalitate de rang înalt care s-a hotărât să ne ofere sprijinul. Crede din tot sufletul în realizările departamentului şi ale organizaţiei Haven, fie că acestea lucrează împreună, fie individual.
- De ce nu poate să treacă peste hăţişurile birocratice şi să aducă DSIC-ul aici oficial?
Miranda spuse:
- Nu vrem să ne folosim de influenţa lui decât dacă e neapărat necesar. Mai ales având în vedere faptul că el şi directorul cel nou nu sunt pe aceeaşi lungime de undă, politic vorbind. Dacă directorul ar ceda presiunii, aşa cum sigur ar face-o dată fiind simpatia cu care este privit de toată ţara senatorul LeMott, lui nu i-ar conveni lucrul ăsta. Şi, mai devreme sau mai târziu, preţul cerut va fi mare.
- Iisuse, urăsc politica, mormăi Marc în barbă.
Şi înainte să-i aducă cineva aminte de faptul că şi el avea o funcţie politică, adăugă:
- OK. Deci, oficial, DSIC-ul nu poate să mă ajute, şi orice ajutor din partea FBI-ului va fi probabil neînsemnat şi va sosi prea târziu.
- Cam aşa stă situaţia.
- Şi aşa se explică prezenţa domnului Garrett aici.
- Spune-mi John, zise Garrett. Şi da, aşa se explică. Senatorul LeMott a apelat la serviciile organizaţiei Haven până se va rezolva cazul. Fireşte că vrea ca acest criminal să fie oprit. Şi nu-i prea pasă cum va fi realizat acest lucru. De fapt...
John se uită la Miranda, ridicând din sprâncene nelămurit.
Ea oftă.
- Marc, ne temem cu adevărat că dacă nu înregistrăm niciun progres în anchetă, LeMott o să... o să ia problema în propriile mâini. Acum e ca o bombă cu ceas şi nu consideră că mai are multe de pierdut, mai ales de când soţia lui s-a sinucis, acum câteva luni. Nici n-o îngropaseră bine pe Annie când mama ei a înghiţit un pumn de pastile. Cariera lui LeMott a fost importantă pentru el, dar, de când şi-a pierdut fiica şi soţia, a continuat, credem noi, doar pentru că funcţia lui îi conferă influenţă şi intenţionează până la urmă să facă uz de ea. Tot ce i-a mai rămas e ... cruciada lui în căutarea criminalului care i-a distrus familia.
- A fost procuror. A fost şi puşcaş marin. Ar putea provoca daune serioase şi o mulţime de oameni ar putea fi răniţi inutil. Acum e în Washington şi trebuie să-l ţinem acolo, ceea ce înseamnă că trebuie neapărat să înregistrăm un progres palpabil în anchetă, şi asta cât mai curând.
- Cu tot respectul faţă de senator şi durerea lui, spuse Marc politicos, vreau să-l prind pe ticălosul ăsta cât mai repede, ca să nu mai măcelărească femei.
Se uită ferm la John Garrett.
- Şi nu-mi pasă cine plăteşte cheltuielile, atâta timp cât avem cu toţii acelaşi scop.
- Da, avem acelaşi scop, confirmă John prompt.
Dani vorbi şi ea după o lungă perioadă de tăcere şi spuse iritată:
- Dar DSIC-ul nu va fi implicat. Miranda n-o să rămână cu noi. Nu-i aşa, Miranda?
Deci ăsta e unul dintre motive. Îşi face griji pentru Miranda. Probabil că i s-a întâmplat ceva în viziunile ei.
Marc se întrebase dacă aceşti ultimi ani o învăţaseră pe Dani măcar faptul că nu stătea în puterea ei să controleze soarta, cum nici ceilalţi oameni nu puteau, în ciuda viziunilor care anunţau un viitor sinistru. Acum ştia răspunsul; Dani încă se mai lupta cu adevărul inevitabil.
Agenta FBI se uită la Dani cu ceea ce lui Marc i se păru un zâmbet de-abia schiţat, care exprima o compasiune ciudată, şi spuse:
- S-ar putea să nu aibă nicio importanţă. Dacă stau sau plec. Ştii asta.
Şi Miranda ştie. Ceea ce e scris se va întâmpla oricum, orice am face noi să încercăm să schimbăm soarta.
- Trebuie să pleci. Să te întorci în Boston sau să mergi la Quantico, undeva. Oriunde, numai aici nu. Căci dacă ucigaşul e aici... tu trebuie să fii în altă parte.
- E ceva ce mie-mi scapă? întrebă Marc, dorind să i se confirme bănuielile.
Paris se mişcă şi vorbi după ce un timp nu scosese o vorbă.
- E vorba despre visul lui Dani, Marc. Cel despre care ţi-am spus mai devreme, în după-amiaza asta.
Marc îşi îndreptă privirea spre Dani şi aşteptă până când şi ea îl privi.
- Ce e cu visul? întrebă el.
Dani trase adânc aer în piept, apoi expiră încet.
Şi-i povesti.
Marie Goode nu era o femeie închipuită. Niciodată nu fusese.
Nu era genul de fată care să tresară când vede umbre sau pe care să o sperie poveştile cu fantome, iar dacă auzea un zgomot ciudat în casă în toiul nopţii, înşfăca spray-ul cu piper şi se ducea să vadă ce era.
De obicei nu era nimic, deşi găsise odată un raton pe verandă, care dăduse iama în tăviţa unde punea mâncare pentru păsări.
Nu fusese nevoită să utilizeze cu acea ocazie spray-ul cu piper, deoarece animalului îi era la fel de frică de ea ca şi ei de el, şi o rupsese la fugă.
Tatăl său spunea mereu că nu-i plăcea faptul că apartamentul ei era la parterul blocului; Marie era pe lista de aşteptare pentru un apartament mai mare la un etaj superior. Însă nu se simţise niciodată vulnerabilă în casa ei. Uşile aveau încuietori bune şi, deşi complexul de apartamente se afla la periferia oraşului, era totuşi o zonă sigură şi luminată.
Ceea ce acum se dovedea a fi un lucru cu atât mai bun, cu cât maşina ei veche era în service, unde spera să fie reparată, şi ea era nevoită să meargă pe jos de la serviciu - lucra într-un mic restaurant - până acasă, la distanţă de câteva străzi. Asta dacă nu putea să ia autobuzul.
Miercuri noaptea nu era nicio cursă. O petrecere de logodnă se întinsese până târziu, ceea ce însemna că Mărie pleca de la serviciu la o oră mai târzie ca de obicei. După ce ajută la închidere, Marie pomi pe jos spre casă.
Nu-i era frică.
La început.
Nu se răcise prea mult la început de octombrie, dar vara fusese extrem de călduroasă şi secetoasă, aşa că, răpuse, multe frunze maronii căzuseră fără ca înainte să încânte privirea cu nuanţele lor, cum se-ntâmplase altă dată. în timpul zilei, frunzele moarte împrăştiate peste tot ofereau o privelişte dezolantă; noaptea însă, când vântul adia uşor, era un spectacol care-ţi dădea fiori.
Frunzele foşniră şi fremătară purtate de curenţii de aer care le ridicau şi le aşterneau din nou pe trotuar, lovindu-se de clădirile pe lângă care trecea Mărie. Era ca şi cum o mulţime de oameni o urmăreau, fără ca ea să-i vadă, şi şopocăiau doar între ei, ca să nu-şi dezvăluie secretele.
Asta da imaginaţie bogată, îşi spuse Marie. Şi de ce îi veneau în minte astfel de gânduri absurde?
Îşi dădu seama că-şi trecuse mâna peste ceafă şi pur şi simplu simţise firele de păr fine cum i se ridicaseră.
Simţul ei practic îi muştrului zdravăn imaginaţia care era evident hiperactivă, şi Mărie se opri pe trotuar, întorcând discret capul ca să cerceteze împrejurimile. Nu văzu nimic neobişnuit.
Dintr-odată, vântul se potoli, iar frunzele care fremătau mai devreme erau acum nemişcate şi tăcute. Trotuarul era bine laminat, aşa cum era tot drumul până la blocul unde locuia.
O maşină trecu pe lângă ea, apoi alta, care se îndrepta în direcţia opusă.
O noapte obişnuită în Venture.
Vezi? Nu e nimic în neregulă. E doar imagina...
În clipa de liniştite deplină, după ce trecu maşina şi înainte ca vântul să se pornească din nou, Marie auzi ceva. Un zgomot familiar, pe care-l recunoscu.
Butonul apăsat al unui aparat de fotografiat.
Nu era un aparat digital, cum sunt atâtea în zilele noastre, ci unul vechi, care folosea film şi timpi diferiţi de expunere în funcţie de lumină şi...
Îl auzi din nou. Îşi simţi gura uscată şi inima începu să-i zvâcnească în piept.
Fără să mai piardă vreo secundă, îşi continuă drumul, strecurând o mână în geanta de umăr şi strângând spray-ul cu piper, lucru care o mai linişti cât de cât, în timp ce căuta cu cealaltă mână, printre cheile prinse pe breloc, fluierul. Mergea repede, cu capul sus, aşa cum o învăţase tatăl ei.
Să nu arăţi ca o victimă, Marie. Mergi de parcă te-ai duce ţintă undeva, dar uită-te bine în toate direcţiile, cercetează zona.
Şi ascultă-ţi instinctele. Dacă ele îţi spun să o iei la fugă, fugi mâncând pământul! Dacă îţi spun să ţipi, ţipă din toţi rărunchii.
Foloseşte fluierul! Să nu-ţi fie teamă că te vei simţi jenată dacă se va dovedi că n-a fost nimic de care să te sperii. Jena trece. Dar, de sculat din morţi, nu te mai scoli.
Un adevăr pe care el, ca doctor, cu siguranţă îl ştia.
Marie duse fluierul spre buze, dar se opri la jumătatea drumului. Căci la fel de brusc cum frica pusese stăpânire pe ea, la fel o şi părăsi. Nu mai simţea nicio ameninţare, nicio nelinişte.
Cu toate astea, nu încetini pasul şi continuă să cerceteze zona din priviri.
Şi o ţinu tot aşa până când intră pe uşă, întâmpinată de luminile care se declanşau automat. încuie uşa de trei ori. Dar nu se relaxă cu adevărat decât după ce cercetă meticulos tot apartamentul, verificând fiecare fereastră şi uşă, fiecare dulap în parte.
Se uită chiar şi sub pat, în cadă şi la duş.
De-abia atunci se lăsă moale la picioarele patului, oftând vlăguită, şi slăbi din strânsoare spray-ul cu piper şi fluierul.
Atunci însă, văzu colierul pe măsuţa de toaletă.
Coşmarul a devenit realitate, îşi spuse Dani.
Viziunea.
Mirosul de sânge îi întoarse stomacul pe dos, iar fumul dens şi înţepător îi ardea ochii, iar ceea ce atâta vreme nu fusese decât o amintire palidă, ca desprinsă dintr-un vis, devenea acum o realitate cumplită, care-i tăia răsuflarea. Pentru o clipă, încremeni.
Totul era aievea.
În ciuda a lot ce făcuse, a tot ce încercase să facă, în ciuda tuturor avertismentelor, acum devenea din nou...
Stai. Nu e...
- Dani?
Hollis apăru lângă ea, de parcă s-ar fi întrupat din fumul gros, cu pistolul pregătit, mijindu-şi ochii albaştri şi pătrunzători, deranjată de duhoarea dinăuntru.
- Unde e?
- Nu... nu pot. Nu cred că pot.
De ce mă simt aşa de confuză? Am mai fost aici. Am mai făcut asta. Aşa că de ce totul pare aşa de... diferit?
- Dani, tu eşti singura noastră speranţă. Eşti unica lor speranţă. Înţelegi?
Dani spuse:
- Dacă m-ar fi ascultat cineva atunci când trebuia... Dar m-au ascultat. Ştiu că m-au ascultat. Atâta lucru-mi amintesc şi eu.
Nu?
- Nu mai privi în urmă. N-are nici un rost. Acum doar prezentul contează. Încotro o luăm, Dani?
Oricât de imposibil îi părea acest lucru, Dani se strădui din răsputeri să se concentreze asupra mirosului greu de sânge pe care ştia că nimeni altcineva nu-1 simţea. Era un indiciu, singurul după care se puteau ghida. Aproape că-i veni să vomite, dar icni şi arătă cu degetul.
- Pe-acolo. în spate. Dar...
- Dar ce?
- E undeva jos. Sub noi. La subsol.
- Nu apare nici un subsol în proiectul clădirii.
- Ştiu.
Ţi-am mai spus asta, nu? Nu-i aşa?
Nu-i aşa?
- Oribil loc în care să fii prins când clădirea c-n flăcări, spuse Hollis. Acoperişul ar putea să se prăbuşească peste noi.
Fără probleme.
Bishop apăru din senin, la fel de brusc precum Hollis, cu arma în mână, cu faţa împietrită şi o privire agitată.
- Trebuie să ne grăbim.
- Da, răspunse Hollis, asta ştim şi noi. O clădire în flăcări. Un criminal maniac. Bine
le, copleşit de forţele răului. Gravă situaţie.
Cuvintele şi tonul vocii nu păreau serioase, dar privirea ei spunea cu totul altceva, era fermă, iscoditoare.
- Ai uitat să spui victimă potenţială în mâinile criminalului nebun, zise şeful ei, fără să încerce măcar să folosească acelaşi ton ca ea.
- Niciodată! Dani, ai văzut subsolul sau îl simţi?
Să-l simt? Stai aşa. Nu aşa funcţionează abilităţile mele. Eu doar visez. Nu sunt clarvăzătoare.
Paris este.
Paris...
- Scări. Le-am văzut.
Simţea o povară imensă, parcă toată greutatea lumii atârna pe umerii ei. Sau poate că...
- Şi acum simt că... E undeva mai jos. E sub noi.
- Atunci să căutăm scările.
Dani tuşi. Încerca să gândească, încerca să-şi aducă aminte.
Dar visele pe care le rememora erau atât de vagi, atât de lipsite de substanţă, chiar şi viziunile pe care le avea uneori, încât nu exista nici o şansă ca să fie sigură că-şi amintea ceva limpede.
Dar asta e viziunea. Ştiu că asta e. Şi e pentru prima dată când îmi dau seama de asta chiar în toiul ei.
Când visez.
Pentru că acum visez.
Cu siguranţă că trebuie că visez.
Era pe deplin conştientă de timpul preţios care se scurgea şi se uită la ceasul de mână, la ceasul mare electronic care arăta ora 1.34 p.m., marţi, 28 octombrie.
Stai aşa! De ce acum ceasul e diferit? Şi de ce arată altă oră? Cu mai mult de o oră în urmă. De ce s-ar întâmpla mai devreme?
- Dani?
Se scutură să se dezmeticească din momentul de confuzie.
- Scările. Nu sunt unde ne-am aştepta, reuşi ea să rostească în cele din urmă, tuşind din nou. Sunt într-o debara sau ceva de genul ăsta. Un birou mic. O cameră. Nu pe hol. Holuri...
- Ce?
Avu o clipă de certitudine deplină.
- La naiba! Subsolul e compartimentat. De un perete solid. Două încăperi mari. De la acest nivel, se ajunge la ele pe două scări diferite, câte una de fiecare parte a clădirii, în spate.
- Ce rahat de proiect de construcţie mai e şi ăsta? întrebă Hollis.
- Dacă ieşim vii de-aici, poţi să-l întrebi pe arhitect.
Mirosul de sânge era aproape copleşitor, pe Dani începuse să o doară capul. Rău de tot.
Nu se mai concentrase niciodată atât de mult timp fără pauză şi mai ales nu cu o asemenea intensitate.
Marc se ivi din fumul gros la fel de brusc precum ceilalţi doi şi îi luă mâna într-a lui. în cealaltă mână avea o armă automată.
Stai aşa. Personalul din Departamentul şerifului are revolvere, nu-i aşa?
- Şi acum, pe unde-o luăm? întrebă el. Fir-ar să fie, nu văd nimic prin fumul ăsta.
Şi de ce mă preocupă asta când Marc nici n-ar trebui să fie aici?
Ce naiba caută Marc aici?
Hollis îi răspunse lui Marc:
- Dani ne îndrumă.
El o privi, cu o expresie profesională, însă în ochi i se citeau îngrijorare şi duioşie.
- Am ştiut dintotdeauna că frumoasa asistentă era adevăratul magician, spuse el. Ca omul din spatele cortinei vrăjitorului. Încotro mergem, Dani?
Simţi un val de ameţeală, aproape de nesiguranţă sălbatică.
Nu era bine, nu era deloc bine. Nu aşa trebuia să decurgă lucrurile!
Bishop propuse:
- Nu poţi să ne spui în ce parte sunt, nu?
- Nu. Îmi pare rău.
Avea senzaţia că de când se cunoscuseră, îşi cerea mereu scuze faţă de acest bărbat. La naiba, chiar aşa şi era.
Hollis se încruntă. îi spuse lui Bishop:
- Minunat! E pur şi simplu minunat! Nu vezi nimic, furtuna mi-a dat peste cap toate simţurile, iar noi suntem într-o clădire uriaşă care arde, fără măcar o amărâtă de hartă.
- De-asta o avem pe Dani cu noi.
Ochii palizi şi atenţi o priveau fix.
Dani se simţi extrem de stânjenită.
- Eu ... eu nu ... Ştiu doar că e jos, undeva.
- Şi Miranda?
Numele o făcu să se cutremure şi, pentru o clipă, Dani avu ameţitoarea senzaţie că ceva nu se potriveşte, ceva era în dezacord, într-un fel sau altul.
Cum e posibil să fie Miranda? Am avertizat-o. Am avertizat-o, şi ea s-a întors în Boston alături de Bishop. Dar el e aici, a fost mereu implicat. Pe când ea n-ar fi trebuit să fie. Şi... unde e Paris? Unde e Paris şi de ce am eu acum capacităţile ei?
- Dani?
Bishop era şi mai crispat.
Miranda. M-a întrebat de Miranda.
Avea totuşi un răspuns pentru el. Un fel de răspuns.
- Nu e... moartă. încă. O foloseşte ca momeală, doar ştii asta. Dintotdeauna a fost pe post de momeală, ca să te ademenească.
- Şi pe tine, spuse Bishop.
Dani nu voia să se gândească la asta. Nu putea - dintr-un motiv pe care nu ştia să-l explice - să se gândească la asta.
De ce nu pot să mă gândesc? Ce am făcut de s-au schimbat atâtea... şi toate sunt lucruri rele?
- Trebuie să plecăm acum, se auzi ea spunând pe un ton ce nu suporta amânare. N-o să mai aştepte, nu de data asta.
Şi nu e singurul.
Conversaţia durase doar câteva minute, dar fumul devenise deja mai dens, mugetul focului se înteţise şi căldura era din ce în ce mai intensă.
- Nu mai avem timp, spuse Marc, strângând-o pe Dani de mână. A fost secetă săptămâni întregi şi clădirea asta o să se aprindă ca o cutie de chibrituri. Am chemat întăriri.
Bishop înjură printre dinţi.
- Marc...
- Nu-ţi face griji, ştiu că sunt ostatici şi n-o să intre aici. Dar pot foarte bine să aducă furtunurile şi să salveze clădirile din jur.
Făcu o pauză, apoi adăugă:
- Sunt singurul care bănuieşte că ticălosul ăsta şi-a plănuit fiecare detaliu, inclusiv locul ăsta care poate să ia foc din clipă în clipă?
Cu amărăciune în glas, Hollis spuse:
- Nu, nu eşti singurul. Suntem la dispoziţia lui, ca şi pân-acum, ca-ntotdeauna, facem tot ce se aşteaptă el să facem, ca nişte soldăţei ascultători.
A mai spus asta şi altă dată ? Nu cred că a mai spus asta şi altă dată.
Bishop se întoarse şi o porni spre colţul dinspre sud al clădirii, în spatele acesteia.
- Eu o să cobor pe-aici. Voi două mergeţi spre colţul estic.
Dani se întrebă dacă şi el se lăsa condus de instinct, dar nu-i spuse lui Hollis decât atât:
- Nu-i pasă că ne joacă după cum vrea, nu-i aşa?
- Asta ar însemna un minut pierdut în drumul spre Miranda? Atunci, nici vorbă! Fie doar şi-atât, şi-ar fi de-ajuns, dar, colac peste pupăză, se mai şi învinovăţeşte pentru toată porcăria asta.
Nu e vina lui.
O, Dumnezeule, cred că eu sunt de vină.
- Ar fi putut să ştie că...
- Da. Ar fi putut. Poate chiar a ştiut. Din cauza asta crede că e vina lui. Hai, să mergem!
Dani şi Marc o urmară, dar ea simţi nevoia să întrebe:
- Tu crezi că e vina lui?
Hollis se opri doar pentru o clipă, uitându-se peste umăr; ochii-i luceau şi privirea-i era fermă.
- Da, aşa cred. S-a jucat de prea multe ori de-a Dumnezeu. Şi noi plătim pentru aroganţa lui.
Dar nu e vina lui. Sunt aproape sigură...
Dani îl strânse şi mai tare de mână pe Marc când porniră în urma celeilalte femei. De-abia mai putea să respire, simţea cum i se strânge esofagul, în ciuda faptului că atunci când ajunseră în jumătatea cealaltă a clădirii, în spate, fumul nu mai era aşa de dens. Cele două femei descoperiră imediat, în spatele a ceea ce fusese probabil odată un birou mic, o uşă care se deschise fără zgomot şi care dădea spre nişte scări luminate.
- Bingo! răsuflă Hollis uşurată.
Dar e o capcană. Ştim cu toţii că e o capcană. De ce intrăm de bunăvoie în ea?
N-are nici o logică!
Paris... unde e Paris?
Dani ar fi vrut să le spună să mai aştepte măcar până când Bishop termina de verificat cealaltă aripă a clădirii, dar toate instinctele, precum şi valurile de căldură care veneau din spate îi spuneau că pur şi simplu nu mai era timp de pierdut.
E o capcană şi nici unuia dintre noi nu-i pasă.
De ce oare?
Hollis apucă arma ferm, cu amândouă mâinile, şi le aruncă o privire lui Dani şi lui Marc.
- Sunteţi gata?
Dani nu pregetă să se întrebe cum putea cineva din lumea asta să fie gata pentru aşa ceva? Dar nu spuse nimic, ci doar încuviinţă.
Marc o strânse de mână, apoi îi dădu drumul şi făcu un pas spre Hollis, spunându-i lui Dani:
- Stai în spatele meu. Eşti singura care n-are armă.
- Dar nici n-are nevoie de armă, spuse Hollis.
Nu am nevoie ? De ce ?
- Tot vreau să stea în spatele meu, insistă Marc pe un ton care nu te îmbia să-l contrazici. Hai să mergem odată!
Hollis doar ce făcuse un pas când în spatele lor se auzi un zgomot asurzitor şi un nou val de căldură, aproape de nesuportat, ameninţa să le împingă pe scări.
Acoperişul se prăbuşea.
Se uitară una la cealaltă şi apoi, fără emoţie în glas, Hollis spuse:
- Închide uşa în urma noastră!
Oh, la naiba!
Mereu se termină aşa.
Dani îşi adună ultimele rămăşiţe de curaj şi chiar dacă vocea ei nu reuşi să fie la fel de calmă ca a celeilalte femei, cel puţin nu-i tremură.
- Bine, zise ea, închizând uşa în urma lor, după care începură să coboare în iad.
Dani tresări şi se ridică în capul oaselor, cu răsuflarea tăiată pentru un moment, simţind încă fumul care o îneca. însă senzaţia dispăru rapid, iar ea rămase uitându-se lung la camera de oaspeţi cochetă din casa lui Paris, care-i era familiară chiar şi în bezna de după miezul nopţii.
În seara asta, vino să mă iei. Ia-mă cu tine în vis.
Aşa-i spusese el. înainte de a şti cu-adevărat cu ce aveau de-a face, aşa-i spusese.
Să vină să-l ia în visul ei.
- Dar nu l-am luat, se auzi Dani şoptind în liniştea din cameră. Nu l-am luat cu mine. Era acolo. Când avea să se întâmple, în viitor. Acum e implicat şi el.
Ce făcuse Dani?
- Dumnezeule, ce-am făcut?
7.
El descoperise că pregătirile îi făceau la fel de multă plăcere ca tot ceea ce urma.
De fapt, poate că erau chiar mai plăcute.
Prima dată, făcuse greşeala de a o lăsa conştientă, ceea ce-i provocase o mulţime de probleme, printre care mizeria pe care-o făcuse.
A doua oară, o drogase atât de puternic, încât era grea ca o piatră de moară, dificil de manevrat şi, mai rău de-atât, rămăsese cu ochii închişi.
Nu simţea deloc aceeaşi satisfacţie dacă ea nu putea să-l vadă.
De data asta, încercă un anumit drog, unul foarte asemănător cu infamul drog „al violului”. Versiunea pe care o folosea el, dacă era administrată corect, o ţinea pe victimă într-o stare de semiconştienţă, fiind în acelaşi timp docilă, capabilă să se mişte şi să urmeze instrucţiunile date, dar fără niciun pic de putere fizică.
Singura lui rezervă fusese că nu avea de unde să ştie cum îi va fi afectată mintea până nu avea să-l folosească.
Nu voia ca victima să fie atât de ameţită, încât să nu-şi dea seama ce i se întâmpla.
Asta ar fi stricat toată distracţia.
- Mă auzi, iubito? o întrebă el aproape în şoaptă.
Ea clipi din ochii somnolenţi, puţin nedumerită, şi şopti de parcă tocmai venise de la dentist:
- Te aud. Unde... mă... aflu?
- Eşti în laboratorul meu secret, şi eu sunt dr. Frankenstein.
Râse.
- Nu, iubito. Suntem acasă. Acasă la mine. Şi acum e şi casa ta. Am muncit din greu s-o pregătesc pentru tine.
Ea se încruntă.
- Seee... serios?
- Bineînţeles.
Încercă să se mişte şi în ochii măriţi i se citi prima reacţie de panică.
- Nu... nu pot...
- Trebuie să stai nemişcată, de dragul meu, iubito.
Examină cătuşele de piele căptuşite cu grijă de la încheieturile mâinilor şi glezne, apoi se întoarse la căpătâiul ei, în capul mesei.
Verifică şi capul.
O privi încruntat, aranjându-i grijuliu perna curbată de sub ceafă, repoziţionând ligheanul din chiuveta-n care cădea în valuri părul ei lung şi blond.
Avea părul prea lung. Mult prea lung.
- Ar fi trebuit să te tunzi de luni de zile, o mustră el, luând foarfecă de pe măsuţa cu rotile de-alături.
- Eu...nu...
- O, nu-i nimic. Îmi dau seama că nu mă aveai lângă tine să-ţi aduc aminte. Dar acum totul s-a schimbat.
Luptându-se cu senzaţiile neplăcute care-1 încercau, apucă aproape cu delicateţe o şuviţă de păr şi începu să taie.
- Oh... oh, nu...
- Nu te prosti, iubito. Ştii că mi-a plăcut dintotdeauna cum îţi stă cu părul scurt.
Lacrimile i se prelingeau pe la coada ochilor ei, iar el se opri o clipă să le admire cum scânteiau în lumina crudă a proiectorului din tavan.
Apoi se-apucă din nou să-i taie părul, spunând vesel:
- Ştii, habar n-aveam că există atâtea nuanţe de şaten-închis. Nu reuşeam să-mi mai aduc aminte pe care-o prefer. Aşa că am cumpărat vreo şase. O s-o găsim noi pe cea mai potrivită.
- Oh, Doamne! şopti ea.
- O s-o găsim exact pe cea potrivită. O să vezi.
Îşi continuă treaba şi părul lung şi blond începu să umple ligheanul de sub capul ei, iar ea deja începuse să arate altfel.
Bishop se ridică brusc în capul oaselor, cu inima bătându-i nebuneşte, simţind că se sufocă, de parc-ar fi alergat kilometri întregi. Îl încerca o senzaţie puternică de greaţă şi, preţ de câteva clipe, se gândi că singura cale de a se descotorosi de otrava din el era să vomite.
Dar nu.
N-ar fi mers. De data asta, nu.
În cele din urmă, se dădu jos din pat şi se îndreptă spre baie, fără să aprindă lumina. Îşi clăti gura de gustul acru pe care-1 simţea şi se stropi cu apă rece pe faţă.
Nu se uită în oglindă, nici măcar ca să privească întunericul.
Când se întoarse în dormitor, se opri la fereastră, stând din obişnuinţă într-o parte, şi trase marginile draperiilor grele destul cât să poată să se uite afară.
Nimic nu se mişca în parcarea motelului. Şi nici în depărtare. Bishop avu senzaţia ciudată că era ceva mai mult decât liniştea obişnuită din miez de noapte. Că era ceva nefiresc, o ameninţare care-i depăşea capacitatea de-a o explica.
Trebuie să ie odihneşti, Noah. Dormi.
Vocea soţiei în mintea lui, la fel de firească şi de familiară ca propriile sale gânduri, însă mult mai liniştitoare.
Trebuie să-l prind pe ticălosul ăsta înainte să-i mai facă asta şi altei femei. înainte să-ţi facă şi ţie la fel.
Eu sunt în siguranţă.
Da? Atunci de ce încă visează Dani că eşti în pericol?
Ştii răspunsul. Amândoi îl ştim.
Bishop îşi sprijini tâmpla de tocul tare al ferestrei şi continuă să privească lung noaptea încremenită, de data asta cu mintea în altă parte.
Nu puteam să risc în ceea ce te priveşte.
Ştiu. Înţeleg.
Dar oare va înţelege şi Dani? Şi ceilalţi?
Da. Când o să se termine. Când animalul o să fie mort sau închis după gratii, şi lumea o să fie un loc mai sigur fără el.
Atunci vor înţelege. Vor înţelege, Noah.
- Sper, zise Bishop tare. Sper.
8.
Joi, 9 octombrie
- Nu înţeleg de ce Bishop şi Miranda te-au trimis pe tine, spuse Dani.
- Ai grijă că-mi răneşti sentimentele.
Hollis Templeton stătea în picioare, aplecată în faţă, cu mâinile sprijinite de masa de conferinţe, şi se uita încruntată la pozele de la locul crimei făcute cu o zi în urmă.
- Ştii la ce mă refer. I-am povestit Mirandei visul, toate detaliile pe care mi le-am amintit. Ţi-a spus şi ţie, nu-iaşa?
Dani era prea îngrijorată ca să mai poată ascunde acest lucru.
- Da.
- Atunci ce naiba cauţi aici? De ce tocmai tu, şi nu alt agent? Dacă ceea ce am văzut în vis este exact sfârşitul acestei poveşti, atunci apari şi tu în cadru. Într-o clădire în flăcări, al cărei acoperiş stă să cadă. Cobori într-o capcană sigură, să te confrunţi cu... o forţă a răului fatală. Nu-mi spune c-ai semnat pentru aşa ceva când te-ai angajat.
Hollis îşi îndreptă umerii şi-i zâmbi amar celeilalte femei.
- Nu ştiam pentru ce semnez când m-am alăturat DSIC-ului. Cred că nici unul dintre noi nu ştia. Şi cu siguranţă este o aventură pe care nu mi-aş fi imaginat-o când duceam o viaţă normală.
- Aventura e altceva, sublinie Dani, dar să păşeşti de bună-voie într-o situaţie care se va termina probabil cu o moarte violentă e pur şi simplu... pur şi simplu...
- ...o prostie?
Dani ridică mâinile, schiţând un gest de neajutorare.
- Păi, nu-i aşa?
- Tu văd că nu te dai în lături.
- Asta e altceva.
- Da? De ce?
- Pentru că e visul meu, la naiba!
Hollis încă mai avea o urmă de zâmbet pe buze.
- Şi visele tale se adeveresc mereu?
- Cele premonitorii, da.
- Întotdeauna? Se adeveresc întocmai? Sută la sută aşa cum ai visat?
- Păi... mereu diferă câteva lucruri neînsemnate.
- Şi unele lucruri sunt simbolice?
- Uneori. Bine, destul de des. Dar elementele majore - cele care nu se schimbă - sunt aproape întotdeauna exact ca în vis. Şi un lucru care s-a repetat cu obstinenţă în vis de fiecare dată este felul în care se termină. Coborâm la subsolul depozitului, în timp ce acoperişul se prăbuşeşte în urma noastră.
- Şi pe urmă?
Dani clipi.
- Aşa cum am spus, aici se termină visul.
- Deci nu ştii ce se întâmplă în continuare?
- Păi... nu.
- Deci, de fapt, tu n-ai văzut decât decorul. Toţi actorii în rolurile lor, ameninţarea care plutea în aer, fumul gros, toate premisele unui final cu adevărat tragic.
- Şi nu ţi se pare destul?
Hollis zâmbi.
- Crede-mă, am un sentiment foarte puternic că nu voi muri. Foarte puternic. O să-ţi povestesc într-o zi. între timp, dacă am învăţat ceva de când sunt la DSIC, este faptul că universul ne plasează acolo unde trebuie să fim, atunci când trebuie. în ceea ce priveşte viziunea ta, avertismentul nu e clar. E cu siguranţă o situaţie gravă, nu încape îndoială. Asta dacă nu cumva putem s-o schimbăm, desigur.
Dani o privi încruntată.
Hollis se aşeză pe un scaun, alături de ea, la masa de conferinţă.
- Dani, ştiu că voi, cei de la Haven nu aveţi aceleaşi reguli, aceleaşi cuvinte de ordine sau, la naiba, poate nici măcar acelaşi crez ca noi, cei de la DSIC. Dar există un adevăr pe care am învăţat să ne bazăm şi pe care sunt sigură că-l ştii la fel de bine ca mine.
Ezitând, Dani spuse:
- Că unele lucruri trebuie să se întâmple exact aşa cum se întâmplă.
- Exact.
- Şi sfârşitul nostru cumplit e şi el pe listă?
- Nu ştiu. Şi după cum ai recunoscut şi tu adineauri, nici tu nu ştii cu adevărat. Nu eşti sigură. Căci dacă ai şti sigur că aşa se va termina totul, n-ai mai fi aici.
Era adevărat, dar asta nu o încălzea cu nimic. Lui Dani nu-i plăcea deloc să se simtă responsabilă pentru soarta celorlalţi şi deja regreta că împărtăşise viziunea ei şi altcuiva în afară de Paris.
Doar că...
Miranda ar fi ştiut şi fără să-i spună cineva. Îi ceruse lui Dani detalii, dar lăsase clar să se înţeleagă faptul că ea şi Bishop văzuseră şi ei ceva, căci şi ei erau înzestraţi cu darul clarviziunii, şi ceea ce văzuseră îi adusese la Dani.
Însă nici acest lucru nu o făcu pe Dani să nu se mai îngrijoreze sau să scape de sentimentul de vinovăţie pe care-1 avea.
Greutatea pe care o simţise în timpul visului - presiunea care o apăsa - devenise acum reală, ca şi cum ceva negru şi greoi plutea chiar deasupra capului ei.
Îi era frică să se uite în sus, îi era frică să nu vadă ceva. încercând să nu ia în seamă această senzaţie de apăsare.
Dani îi spuse lui Hollis:
- Bine. Spune-mi, de ce s-a întors Miranda în Boston şi te-a trimis pe tine aici?
- Pentru că aceştia erau următorii paşi logici pe care i-ar fi făcut dacă n-ar fi ştiut de viziunea ta, dacă mergea pe drumul pe care era înainte să vină în Venture şi să discute cu tine. Era evident că nu putea să stea aici, niciun membru de seamă al DSIC-ului n-ar putea să se afle aici oficial, în condiţiile în care directorul e cu ochii în patru.
- Asta înţeleg, că nu putea să rămână aici.
Hollis încuviinţă.
- Dacă ar fi lipsit din echipa specială din Boston mai mult de 24 de ore, absenţa ei ar fi fost observată şi directorul ar fi început să pună întrebări, iar demersurile ascunse, din ultimele săptămâni, ale ei şi ale lui Bishop, de a da de urma criminalului ar fi fost în zadar.
- Şi tu eşti aici pentru că...
- ...pentru că era logic să mă trimită pe mine. Nu mai sunt de mult agent cu drepturi depline, aşa că nu sunt în vizorul directorului. Nu lucram la alt caz. Nu lucrez în echipa specială. De fapt, oficial, sunt încă în concediu după ultimul caz care s-a terminat... dureros.
Dani ridică din sprâncene.
- Am fost împuşcată, o lămuri Hollis.
- Ai fost...
Hollis făcu un gest cu mâna.
- Sunt bine. Mă vindec repede. Ceea ce e un lucru bun, se pare, căci deţin distincţia de membru al DSIC-ului care a fost rănit la datorie de cele mai multe ori. Tehnic vorbind, singurul membru care se află în faţa mea pe listă e Bishop, pentru că a murit. Moartea reprezintă un atu în faţa rănilor multiple.
Dani clipi.
- Glumeşti.
- Nu, dacă mori, chiar eşti mai presus de cei cu răni multiple. Aşa a hotărât Quentin. Te situezi pe aceeaşi treaptă cu morţii doar dacă ai fost rănit de douăsprezece ori sau ai fost cel puţin o lună în comă.
Dani nu-l cunoscuse pe Quentin, deşi, de vreme ce acesta avea o astfel de reputaţie, auzise, bineînţeles, anumite lucruri despre el. Îşi dorea foarte mult să-l cunoască.
- Nu la asta mă refeream. A murit Bishop?
- Doar pentru o perioadă scurtă de timp. Câteva minute. O să-ţi spun şi povestea asta. E de pomină.
- Sunt sigură.
Paris intră în sala de conferinţe şi închise uşa în urma ei.
- Marc e pe drum, spuse ea. Raportul medicului legist doar ce-a sosit şi o să-l aducă el.
- Oh, ce bucurie! exclamă Hollis. Îmi place la nebunie să-mi încep ziua uitându-mă la pozele de la locul unei crime şi citind rapoartele medicilor legişti, mai ales când e vorba de un ucigaş odios.
Se ridică pe jumătate, să ajungă la cutia cu gogoşi care era deschisă şi pusă nepotrivit lângă poze.
- Iar o gogoaşă cu jeleu... Pot să îndur aproape orice, atâta timp cât îmi încep ziua cu o gogoaşă cu jeleu. Sau cu pizza rece.
Dani nu petrecuse mult timp cu Hollis, fizic, ca să spunem aşa, dar îşi dăduse repede seama că atitudinea acesteia aparent superficială era o combinaţie de umor veritabil şi macabru, obişnuit printre poliţişti şi soldaţi.
Unii fac haz de necaz şi alţii se lasă copleşiţi de oroarea unei crime abominabile. Hollis făcea parte dintre cei care făceau haz de necaz.
La fel şi Paris.
- Au mai rămas şi gogoşi glazurate? întrebă Paris, îndreptându-se spre automatul de cafea aflat într-o parte a camerei. Am nevoie de cafeină şi o gogoaşă glazurată ca să mă urnesc. Şi Dani m-a trezit şi m-a scos din casă prea devreme pentru aşa ceva.
- Au mai rămas două glazurate. Dani, vrei?
Simţind că i se strânge stomacul, Dani clătină din cap.
- Nu, mulţumesc.
- Ba da, îi spuse Paris, aşezându-se la masă. Nu-ţi face niciodată bine să te superi pe stomacul gol.
Scoase ca din senin un pahar de carton cu capac şi un pai.
- Unul dintre ajutoarele lui Marc ţi l-a adus. Un băiat amabil. E milkshake de vanilie.
- Sper că i-ai mulţumit din partea mea.
- Da. Hai, bea-l!
- Ce mic dejun interesant, comentă Hollis pregătindu-se să muşte din gogoaşă.
- Viziunile ei sunt mereu însoţite de o sensibilitate la stomac, explică Paris.
Dani zise:
- Miranda ne-a spus că majoritatea persoanelor cu abilităţi paranormale pe care le-au descoperit de-a lungul anilor trebuie să plătească un preţ, fizic vorbind.
Hollis încuviinţă.
- Asta aşa e. Multe au dureri de cap, unele îşi pierd cunoştinţa, au chiar şi amnezii pe termen scurt. Altele îşi pierd energia atât de repede, de parcă abilităţile lor ar fi mai puternice decât propriul corp. Te bagă-n sperieţi, nu alta!
- Tu plăteşti vreun preţ? întrebă Dani.
- Am dureri de cap, deşi de obicei nu sunt puternice. Şi când e furtună, mă simt ca un gigantic nerv expus. E de vină energia electrică, după cum spune Bishop.
- Nu sună prea bine.
- Nu.
Dani ridică din umeri:
- Eu scap destul de ieftin, spuse ea.
Paris zise:
- Poate când e vorba de viziuni. Dar te stoarce de puteri când faci chestia aia cu proiecţia în vis.
Hollis se arătă interesată.
- Poţi să te proiectezi în vis? Asta e ceva rar.
- Ce fac eu nu e chiar proiecţie în vis. Adică nu pot să pătrund în visul altcuiva, explică Dani. Pot doar să-i iau pe alţii în visul meu. Câteodată. Dar nu stăpânesc foarte bine abilitatea asta.
- Vrei să mai lucrezi la ea? întrebă Paris sec.
- Da, e adevărat, şi tu ştii. Nu pot să iau pe oricine în visul meu. Trebuie să existe o anumită legătură între noi. Şi-n plus, nici nu mai am antrenament.
- Asta pentru că ai irosit 10 ani tot încercând să negi...
- Paris!
Sora ei ridică mâinile neputincioasă spre Hollis.
- Nu-i place să vorbească despre asta. Dar adevărul este că până am făcut din nou echipă să lucrăm pentru Haven, Dani a făcut tot posibilul să evite... crearea unei legături... cu oricine. Aşa că nu mai are antrenament, şi capacitatea asta e cam şubredă; am putut să o folosim doar de vreo două ori în ultimul an.
- Dar capacităţile pe care încă le ai te afectează fizic, observă Hollis, privind-o.
Dani ridică din umeri.
- De cele mai multe ori, e o stare de disconfort. Dar e doar un disconfort temporar, nu se întâmplă regulat.
- Deci, de obicei, nu ai aceeaşi viziune decât o dată, nu?
- Oh, ba da. Şi a treia oară, aşa cum se zice, se întâmplă minunea.
- Atunci se adevereşte?
- Atunci se adevereşte. Dar n-am mai avut niciodată până acum acelaşi vis aproape în fiecare noapte, timp de săptămâni întregi, spuse Dani şi ridică paharul cu milkshake ca pentru un toast. Ceea ce explică de ce iau foarte, foarte în serios sentimentul sfârşitului, pe care mi-1 dă această viziune aparte.
- Marc, mai bine vino să vezi asta!
- Jordan, aproape că am atins limita suportabilităţii, mi-ajunge cât am văzut de-azi-dimineaţă, zise şeriful, ridicându-se de la biroul său. Au sosit rapoartele medicilor legişti. Teresa a avut dreptate, fir-ar să fie! Avem două victime, nu una. O să mai dureze până vin rezultatele testelor ADN, dar... La naiba! Spune-mi că nu mai ai şi altele la fel să-mi arăţi.
- Ce vreau să-ţi arăt e pur şi simplu ceva ciudat, îi spuse adjunctul său, pe un ton neutru.
- Iisuse! Ce mai e?
- Shorty spunea că ţi-a zis că e posibil ca ucigaşul să ne fi desenat un tablou sau ceva de genul ăsta, folosindu-se de sângele şi de resturile de la locul crimei.
- Da, mi-aduc aminte.
- Se pare că s-a gândit serios la asta chiar înainte să-ţi spună. S-a întrebat dacă nu există un tipar în toată dezordinea aia, pe care nimeni dintre noi nu l-ar putea vedea de la nivelul solului.
Marc reflectă o clipă, apoi spuse:
- Sunt total pro-iniţiativă. Deci de unde a făcut poza?
- De pe acoperiş. A spus că era o scară în garaj. N-am pus prea multe întrebări.
- Pentru că a descoperit ceva?
Jordan mai făcu un pas spre el şi-i întinse o fotografie.
- Nu se vedea clar până n-a prelucrat-o puţin pe calculator azi-dimineaţă, scoţându-ne din cadru pe noi, echipamentul, orice lucru care schimba locul faţă de cum îl lăsase criminalul. Şi acum se vede al naibii de bine.
Marc studie poza o clipă, apoi înjură printre dinţi şi luă dosarul de pe birou.
- Hai! E timpul să cunoşti şi restul echipei.
- Există o echipă?
Jordan îl urmă pe hol spre sala de conferinţe, adăugând cu voce joasă:
- N-o să-mi placă, nu-i aşa?
- Echipa o să-ţi placă. Dar n-o să-ţi convină ce-o să auzi.
- Am văzut-o pe Paris pe-aici mai devreme.
- Da, e aici.
- E şi Dani?
Marc încuviinţă.
- De când lucrăm cu civili?
- De-acum.
Marc se opri la uşa sălii de conferinţe şi se uită fix la adjunctul său:
- Îţi mai aduci aminte de poveştile pe care ţi le spunea bunica?
Senzaţia de greaţă care-1 cuprinsese când văzuse poza făcută de Shorty se intensifică.
- Da, mi le amintesc. Vrei să spui că...?
- Vreau să spun că trebuie să fii deschis la minte.
Marc deschise uşa sălii de conferinţe, adăugând:
- Şi să te pregăteşti pentru ce urmează!
- Ce băiat priceput ai la Criminalistică, spuse Hollis absentă, zece minute mai târziu, în timp ce studia fotografia fixată cu piuneze la avizier. I-a mers mintea! A văzut dincolo de aparenţe.
- Dar cât de departe a văzut?
Dani îşi dădu seama că toţi cei prezenţi o priveau nedumeriţi şi adăugă:
- Putea criminalul să ştie că i-ar veni cuiva ideea genială să facă o poză de deasupra? Putea oare să se bazeze pe asta?
- Şi oare asta voia?
Hollis încuviinţă.
- Poate era un secret de-al lui pe care credea că nimeni n-o să-l descopere. Ceva care să-l facă să jubileze în intimitate. Pun pariu că, atunci când o să-l prindem, o să vedem că are o grămadă de poze. Poate şi alte trofee, dar cu siguranţă are poze cu... opera sa.
- Spui asta pentru că locul a fost atât de evident aranjat? întrebă Marc.
- Da, a fost aranjat cu multă meticulozitate. În tinereţe am fost artist şi pot să spun că scena asta e o compoziţie, dacă vreţi. Elementele naturale care sunt deja prezente, peisajul artificial şi cel natural au fost folosite ca să echilibreze şi să pună în valoare. . .adăugirile lui.
Jordan, aşezat în capul mesei, încercând din greu să evite să se uite la pozele de la locul crimei, care erau răvăşite pe masă mult prea aproape de el, spuse:
- Felul în care a lăsal mesajul sau scopul în care a făcut-o e la fel de important ca mesajul în sine? Uitaţi-vă şi voi! Să-mi spună cineva, vă rog, că nu înseamnă ce cred eu.
Jordan fusese prezentat agentei FBI, dar acesta încă încerca să-şi dea seama de ce FBI-ul trimisese aici pe cineva mai degrabă neoficial decât oficial. Asta dacă „semnul” lăsat de criminal însemna ce credea el că înseamnă.
Deşi spera din tot sufletul să se înşele.
Dani îi spuse lui Hollis:
- Tot nu e de-ajuns, nu-i aşa? Ca să-i prezentăm directorului. Să aducem echipa specială aici.
Hollis luă un marker de pe masă şi se îndreptă spre avizier.
Cu mişcări rapide şi sigure, scoase în evidenţă ceea ce vedeau cu toţii, un mesaj scris cu sânge şi viscere adresat lor.
Forma era un pic neşlefuită, dar era clar că era o stea cu cinci colţuri. Şi în centru, un număr scris neregulat, dar cât se poate de clar: 14.
Paris îngăimă:
- Presupun că vrea să ajungă o stea.
- Deja este, spuse Hollis. În felul lui bolnav, nespus de întortocheat.
- Probabil că a ales acel loc, acea curte, cu foarte mare grijă, spuse Marc. Şi nu doar fiindcă era curtea unei case nelocuite. Peisajul natural şi cel artificial de-aici aproape că formau o stea fără... adăugirile lui, aşa cum ai spus şi tu. Nu avea prea mult de lucru ca să unească punctele.
- Deci e un mesaj? îndrăzni Dani. În afară de cel evident, vreau să spun.
Jordan trase adânc aer în piept şi expiră lent, cu zgomot; nu vorbi decât când se asigură că toţi cei prezenţi se uitau la el. Apoi, afişând o răbdare de sfânt, după cum i se părea lui, spuse:
- Apropo de mesaje. Numărul. Paisprezece. Vă rog să-mi spuneţi că nu înseamnă ce mă tem eu că înseamnă, că nu e vorba de faptul că mai urmează alte 12 victime.
Primul lucru pe care Marc îl împărtăşise celorlalţi fusese că medicii criminalişti găsiseră la locul faptei sânge şi ţesut de la trei victime, aşa că toţi ştiau acum.
Hollis îşi drese glasul şi se uită fix la adjunctul şerifului.
- Mă tem că e mai grav de-atât. Ne arată tăbliţa de marcaj, câte victime are la activ - până acum. Şi cu cele două victime de-aici, sunt 14 în total.
- A mai ucis 12 femei? în Venture?
- Nu, nu aici. în altă parte. Credem că în Boston.
- Iisuse! E acelaşi criminal? Acela despre care se tot vorbea la ştiri că s-a dezlănţuit în vara asta, şi şi-a încheiat şirul de crime cu fiica unui senator?
- Aşa credem, da.
Jordan clipi, dar înainte de a apuca să pună întrebarea evidentă, Marc spuse:
- Din nefericire, nu putem să solicităm echipa operaţională ca să-i dăm de urmă acestui animal.
- De ce naiba nu putem?
Hollis răspunse:
- Pentru că nu e acelaşi mod de operare. Pentru că nu avem nicio dovadă că e acelaşi criminal.
Jordan gesticulă mut spre fotografia expusă la avizier.
Hollis clătină din cap.
- Nu le-a mai numărat până acum, din câte ştim noi. Nici locurile, nici victimele. De fapt, n-a mai existat până acum un loc al crimei, ci doar... locuri unde-şi abandona victimele. Nimeni nu l-a văzut vreodată, şi echipa operaţională n-a găsit până acum nici o probă care să ducă la un potenţial suspect.
- Deci, pentru un detectiv... obiectiv, acel număr poate să însemne orice. Poate însemna, aşa cum ai presupus, că plănuieşte să omoare cel puţin încă 12 femei. Sau poate fi un număr important doar pentru el, din motive pe care noi nu avem cum să le aflăm încă. La naiba, poate că e ziua lui de naştere, sau o zi aniversară, sau doar un număr pe care l-a ales la întâmplare ca să se distreze pe seama poliţiei.
- Dar nu crezi asta!
- Ţi-am mai spus ce cred.
Jordan înclină uşor capul într-o parte, fără să-şi ia ochii de la agenta FBI. Era o femeie foarte atrăgătoare, ceea ce observase bineînţeles imediat, dar mai era ceva la ea pe care nu putea să-l definească. Un fel de serenitate, poate, ca şi cum nimic din viaţa ei nu putuse vreodată şi nici nu avea de-acum încolo să o surprindă. Sau poate era senzaţia pe care i-o dădeau ochii ei albaştri şi pătrunzători, care vedeau lucrurile din jur cu o claritate pe care el putea doar să şi-o imagineze.
Orice ar fi fost, lui Jordan i se păru incitant.
Foarte incitant.
- OK, spuse răspicat. Spune-mi atunci de ce crezi că este acelaşi criminal. Dacă modul de operare de-aici e diferit, dacă nu există destule probe care să convingă echipa specială sau, după cum am înţeles, să-l convingă pe director că este vorba despre acelaşi criminal, cum se face că eşti aşa de sigură?
Hollis întoarse capul şi se uită la şerif, ridicând din sprânceană.
- Spune-i, n-o să râdă de tine.
- Asta chiar că ar fi o schimbare!
Hollis se uită la Jordan şi-i spuse direct:
- Am apelat la mediumuri să meargă pe urmele lui de când a plecat din Boston. L-am localizat în zona Atlantei, când unul dintre colaboratorii noştri a fost contactat acum două zile de prima victimă, Becky Huntley. Când poza ei a apărut în baza de date a persoanelor dispărute...
Dani spuse:
- John şi Miranda n-au pomenit nimic despre asta ieri.
- N-au crezut necesar să intre în detalii la momentul şi locul respectiv. Hollis ridică din umeri, apoi schiţă un zâmbet şters către Dani. Până la urmă, aş fi făcut-o eu.
- Pentru că tu eşti mediumul în cauză, zise Marc, fără ca spusele lui să sune câtuşi de puţin a întrebare.
Ea încuviinţă.
- Da, eu sunt. Ăsta e unul dintre motivele pentru care am fost aleasă pentru misiunea asta, vorbi ea, uitându-se din nou la Dani. Un motiv în plus pentru care trebuia să fiu aici. Pentru că Becky m-a contactat. Şi când o victimă intră în contact cu tine, e ca o invitaţie aurită pe margini din partea universului să participi la petrecere.
9.
Noile informaţii nu o înveseliră pe Dani, dar aceasta nu protestă, ci spuse doar atât:
- Presupun că Becky Huntley nu ţi-a oferit nicio informaţie de folos?
- Rareori se întâmplă lucrul ăsta, după cum am băgat de seamă. Şi când totuşi îmi dezvăluie cineva ceva, informaţia tinde să fie vagă sau criptică. Becky mi-a spus să fiu atentă la semne, căci cineva ne lasă o pistă pe care să o urmăm.
Marc se încruntă:
- Cineva?
- Da. Din nefericire, n-a stat destul ca să-mi explice. Ceea ce e mare păcat, din mai multe motive. De regulă, criminalii în serie nu lasă urme, iar criminalul din Boston cu siguranţă n-a făcut-o nici el.
- Sau indicii? îngăimă Jordan, aruncând o privire spre pozele de la locul crimei, postate la avizier.
- Sau indicii. În cazul criminalilor în serie, dacă sunt prinşi, acest lucru nu se datorează muncii excepţionale a poliţiei, ci faptului că ticălosul are o scăpare. Face o greşeală. Lasă o victimă în viaţă sau nu face curăţenie în urma lui. Sau e neglijent în altă privinţă.
- Dar nu pentru că lasă în mod voit o urmă, spuse Dani.
- Nu, în general nu se întâmplă aşa. Ar fi fost bine să primese detalii de la Bceky, dar contactul a fost prea scurt.
Hollis făcu o grimasă.
- Deşi trebuie să recunosc că sunt relativ nouă în domeniu şi de-abia acum am ajuns la faza în care - uneori - pot să-i aud.
- Îi şi vezi? întrebă Jordan.
Aşa cum promisese, Marc părea că nu întâmpină nicio dificultate în a accepta fără să clipească existenţa mediumurilor şi faptul că şi ea pretindea a fi medium.
Hollis se întrebă ce-l făcea să accepte aşa de uşor şi-şi propuse în sinea ei să afle mai târziu.
Încuviinţă.
- Uneori îi văd la fel de clar cum vă văd pe voi acum. Alteori însă, nu reuşesc mai deloc.
- Trebuie să fie foarte tulburător, în ambele cazuri.
- S-ar putea spune şi-aşa.
Citindu-i-se o oarecare îngreţoşare pe chip, Jordan spuse:
- Când îi vedeţi, arată aşa cum ...
- ...aşa cum arătau când au fost ucişi? Dacă-mi arată cum au fost ucişi, cum au murit? Nu. N-au răni, n-au semne de boală, n-au nici măcar paloarea specifică - cel puţin nu atunci când îi văd clar.
- V-au spus vreodată ceva despre.:, ce urmează după moarte? întrebă el, cu o curiozitate nedisimulată.
- Nu. Dar trebuie să existe ceva, nu? Sunt morţi, dar încă există cumva. Comunică. Par să gândească, simt, la fel cum făceau când erau în viaţă. Din câte mi-am dat seama, personalitatea le rămâne intactă.
- Şi rămân aşa?
- Vrei să ştii dacă pentru totdeauna?
Hollis ridică din umeri.
- Nu pot să zic decât că atunci când un caz e clasat, criminalul este prins sau ucis, victimele nu-mi mai apar - nu le mai văd, şi nici nu le mai aud. Alt membru al DSIC-ului, un medium mult mai puternic decât mine, spune că unele spirite aleg să rămână în acea stare, să fie călăuze. însă nu prea multe.
Jordan nici nu deschise gura bine să pună altă întrebare, că şeriful interveni.
- Jordan, ştiu că eşti curios. La naiba, şi eu sunt! Dar să nu uităm care sunt priorităţile noastre. Dacă e acelaşi ticălos care a măcelărit femei în Boston astă-vară, atunci o să mai fie victime, şi probabil cât de curând.
- E acelaşi criminal, spuse Hollis.
- Bun, să zicem că aşa este, continuă şeriful. Dar ce caută aici? De ce să aleagă Venture ca teren de vânătoare? E departe de Boston, şi un oraş mic face să-i fie mult mai greu să dispară în mulţime.
Dani clătină din cap.
- Trebuie să aibă o legătură cu vreo persoană de-aici sau cu vreun loc. Ceva l-a atras aici. Nu e ăsta singurul motiv logic?
Avea senzaţia că uitase sau trecuse cu vederea ceva important, probabil în vis. Nu era de mirare asta. Dar era al naibii de frustrant.
- Ăsta e cu siguranţă unul dintre motive, spuse Hollis. Să renunţi la anonimatul pe care ţi-1 oferă un oraş mare în favoarea unui orăşel unde e foarte probabil ca străinii să fie observaţi, şi încă destul de repede, nu e tocmai o mişcare deşteaptă, mai ales dacă plănuieşti să rămâi un criminal activ în continuare.
- Poate că a intrat în panică, îşi dădu cu părerea Jordan. Dacă a văzut că vă apropiaţi de el...
Acum Hollis era cea care clătină din cap.
- Nu, echipa operaţională nu făcuse progrese. Dar motivul este atenţia mass-mediei, ce i s-a dat odată cu dispariţia lui Annie LeMott şi care chiar a căpătat amploare când i-a fost descoperit cadavrul. Bishop crede că asta l-a făcut pe criminal să plece din Boston.
- Da, are logică, fu de acord Marc. Dar Dani are dreptate. Mă îndoiesc că ticălosul ăsta a ales la întâmplare oraşul nostru.
Jordan spuse:
- Aşadar, trebuie să căutăm o legătură între el şi Venture.
- Lucru care n-o să fie prea uşor, de vreme ce nu avem nimic concret despre omul ăsta, spuse Paris.
- N-o să fie uşor, zise Dani oftând. Chiar extrem de greu, aş spune, cel puţin dacă nu vom putea să ne ghidăm după indiciile corecte şi să mergem pe pista care se presupune că ne-a lăsat-o.
- Presupunând că ne-a lăsat o pistă, spuse Jordan, uitându-se spre Hollis. Fără supărare!
- Stai liniştit. O să fiu foarte surprinsă eu însămi dacă vom găsi un fir care să ne ducă la el. De obicei, universul nu ne ajută prea mult.
- Atunci de ce ne-ar ajuta un criminal? întrebă Dani, adresându-se tuturor.
Marie Goode, pe lângă faptul că nu era o femeie închipuită, mai era şi deşteaptă.
Aşa că faptul că în acea noapte de miercuri găsi în apartamentul ei - un loc în care se presupunea că trebuia să fie în siguranţă - un colier care nu-i aparţinea o făcu să se alarmeze. Mai ales după drumul de la serviciu până acasă care-i dăduse fiori reci pe şira spinării, având senzaţia că era privită şi urmărită.
Aşa că făcuse ce ar fi făcut orice femeie raţională în aceste circumstanţe. Chemase poliţia. La faţa locului au sosit ajutoarele de şerif, în uniformă, i-au luat declaraţie, au verificat uşile şi ferestrele, au luat cu ei colierul, spunând că vor face cercetări şi promiţând că o maşină de-a poliţiei va trece prin faţa complexului de apartamente din oră-n oră, până a doua zi dimineaţă, ca să se asigure că nu dă nimeni târcoale.
Aşa ar fi trebuit să se termine totul.
Însă Marie se zvârcolise toată noaptea, agitată, lăsând veiozele din camera de zi şi cea din celălalt dormitor aprinse, plus luminile de-afară, sculându-se cel puţin de trei ori să verifice din nou uşile şi ferestrele.
Când se făcu în sfârşit dimineaţă, Marie, deşi nu prea închisese ochii, trebuia să se scoale şi să se ducă la serviciu. Se sculă cu greu din pat şi făcu un duş rapid, neputând să se relaxeze nici după ce se şterse şi se îmbrăcă. Sări peste cafeaua de dimineaţă, mâncă doar pâine prăjită şi bău un ceai slab, sperând ca acesta să-i liniştească stomacul. Şi chiar reuşi.
Asta până când descuie şi deschise uşa de la intrare.
Doisprezece trandafiri roşii care fuseseră sprijiniţi de uşă căzură pe prag.
Nu trebui nici măcar să se aplece ca să citească bileţelul cuibărit în hârtia verde în care erau împachetate florile. Nu era băgat în plic, era doar un cartonaş simplu, alb, cu două cuvinte scrise cursiv:
Bună, iubito.
Poate că altă femeie ar fi fost încântată că un admirator secret îi aduce flori. Poate că altei femei i s-ar fi părut mai frumoasă ziua gândindu-se la acest gest.
Poate că şi Marie ar fi gândit la fel. Dacă n-ar fi fost senzaţia pe care o avusese cu o noapte în urmă, când se întorsese pe jos de la serviciu.
Şi dacă nu găsea colierul în apartamentul încuiat.
Şi faptul că simţi din nou cum i se ridică părul pe ceafa.
Se luminase de-a binelea; apartamentul ei se afla la mai puţin de 12 străzi de Departamentul şerifului.
Închise uşa şi o încuie cu cheia, lăsând florile unde le găsise.
Luă spray-ul cu piper şi fluierul, ţinându-le pe amândouă cu mâinile tremurânde.
Apoi îl sună pe şerif.
- Tot ce putem face este să lucrăm cu informaţiile pe care le avem, le reaminti Marc celor prezenţi în sala de conferinţe. Avem toate datele de la locul crimei, rapoartele criminaliştilor şi profilul victimelor, atât din Boston, cât şi de-aici. Am dreptate?
Se uită la Hollis, ridicând din sprâncene.
Aceasta încuviinţă şi arătă spre un dosar stufos de pe masă.
- Acolo găseşti toate informaţiile pe care Bishop le-a considerat folositoare. Evident, nu sunt toate informaţiile referitoare la caz; ne-ar trebui cutii întregi. Dar conţine profilul şi datele complete ale victimelor din Boston.
- Şi credem că preferinţele pe care le are faţă de victime sunt foarte importante. în Boston, aceasta era singura trăsătură cu adevărat consistentă a criminalului, şi Bishop crede despre ucigaş că nu o să se abată prea mult de la tiparul preferat, nici acum, şi nici pe viitor. A ales mereu acelaşi tip de femeie. Mică, delicată, cu părul castaniu-închis şi ochi căprui. Care arată aproape ca un copil.
Jordan se încruntă, dar înainte să comenteze, Hollis adăugă:
- Avem şi cel mai recent profil al criminalului, întocmit de Bishop.
- Cel mai recent? întrebă Paris.
- A început să-l revizuiască pe cel original de îndată ce am aflat că următorul teren de vânătoare este aşa de departe de Boston. În plus... ei bine, un alt lucru pe care l-am înţeles de la Becky esle că ucigaşul a progresat ca brutalitate şi, procedând astfel, a făcut un salt destul de mare, ceea ce nu e un lucru obişnuit pentru criminalii în scrie.
Marc se încruntă.
- A făcut un salt?
- Da, prin rapiditatea şi intensitatea cu care a urcat pe scara violenţei. Cea de-a douăsprezecea victimă, Annie LeMott, a fost bătută cu sălbăticie şi înjunghiată de mai multe ori - dar corpul ei a fost lăsat mai mult sau mai puţin intact. La fel ca şi în cazul celorlalte victime din Boston.
- Dar n-a fost la fel şi-n cazul lui Becky, spuse Marc. Sau al lui Karen.
- Fir-ar să fie! mormăi Jordan.
Când toţi îşi îndreptară atenţia spre el, adăugă:
- Asta înseamnă că suntem siguri că şi Karen e moartă?
- Suntem siguri că e vorba cel puţin de două victime, confirmă Marc. Şi sunt dispus să accept varianta lui Hollis, că Becky este una dintre ele, până când şi dacă o vor contrazice rezultatele testelor ADN. Doar Karen a mai fost dată dispărută, Jordan.
- Da, da, ştiu. Doar că nu-mi doresc sub nicio formă ca eu să fiu nevoit să-i spun lui Bob că soţia lui e moartă.
- E prieten cu tine? întrebă Hollis.
- Nu suntem prieteni apropiaţi, deşi am fost colegi la şcoală, zise el şi ridică din umeri. Un oraş mic.
- Unde umblă vorba din gură în gură? vru ea să ştie, schimbând subiectul. Aşa o fi.
Marc fu cel care îi răspunse:
- Oamenii de-aici tind să ţină pentru ei când e vorba de străini, dar asta nu înseamnă că nu ştiu ce se petrece în jurul lor şi că nu vorbesc între ei.
- Dar nu s-ar grăbi să alerteze mass-media.
- Asta e regula pc-aiei de când mă ştiu. Cel puţin pentru majoritatea localnicilor. Dar avem destui nou-veniţi în zonă şi habar n-am dacă lor le-ar conveni să-şi bage mass-media nasul în treburile lor. Unora chiar le place să fie în lumina reflectoarelor.
Hollis oftă.
- Aşa că nu mai avem mult timp până să se afle.
- Da, aşa e.
Marc clătină din cap şi reveni asupra subiectului anterior.
- Ai spus că ucigaşul a progresat în violenţă într-un fel neobişnuit, nu?
- Da.
Hollis se încruntă.
- Perioada moartă ar putea explica acest lucru, cel puţin în parte. Dacă voia să ucidă, dacă simţea pornirea asta, dar, dintr-un motiv anume, nu putea. Frustrarea extremă ar putea uşor să-l facă pe un criminal mai sălbatic.
- Asta presupunând că a existat cu adevărat o perioadă moartă.
Ea încuviinţă.
- E posibil să fî ucis în altă parte şi noi să nu vedem similitudinile.
- Dar înclini totuşi să crezi că nu e aşa.
- Da. Noi credem că a stat ascuns săptămânile astea, că nu a mai ucis pe nimeni până să pună mâna pe Becky Huntley, pe data de 22 septembrie sau mai târziu, când s-a observat dispariţia ei. Înainte... poate căuta un loc precum Venture. Sau poate că a venit direct aici datorită vreunei cunoştinţe de care vorbeşte Dani, şi în tot timpul ăsta s-a pregătit.
De data asta, se încruntă Marc.
- Dar prima oară nu a făcut cine ştie ce pregătiri, nu-i aşa? A înşfăcat victimele care de obicei erau în drum spre serviciu sau spre casă, în zone slab sau chiar deloc păzite.
Hollis încuviinţă.
- Da, era ca un animal feroce. Îşi înşfăca prada şi o lua la fugă, şi a fost destul de norocos sau de deştept să-şi cronometreze perfect fiecare atac. Nu au existat niciodată martori, ceea ce înseamnă că nu avem nici cea mai vagă idee despre cum arată criminalul.
- Ar putea fi oricine, îngăimă Dani. Am putea trece pe stradă pe lângă el fără să ştim niciodată.
- Da, probabil, o aprobă şi Hollis. Dacă monştrii ar arăta altfel decât oamenii normali, ar fi al naibii de uşor să-i prinzi.
Marc reveni la miezul problemei. Spuse:
- Dar dacă într-adevăr şi-a petrecut tot timpul dintre ultima crimă din Boston şi prima din Venture pregătindu-se cumva, asta ar fi ceva nou în comportamentul lui.
- Da, ar fi una dintre multele diferenţe potenţiale.
- Una importantă?
- Bishop aşa crede. Şi eu sunt de acord cu el. Gândiţi-vă şi voi. Când operează într-o zonă restrânsă, cu oameni mai puţini, cel mai mare risc pe care şi-l asumă e să fie descoperit. Nu poate să prindă şi să măcelărească 12 femei în 12 locuri diferite într-o perioadă scurtă de timp, în niciun caz într-un oraş ca Venture. Poate să reuşească o dată, poate şi a doua oară dacă e foarte norocos, dar nu de mai multe ori. Are nevoie de o bază de operaţiuni. Un loc sigur, izolat, unde poate să facă tot ce vrea fără să se teamă că poate să fie găsit.
Dani se agită şi spuse:
- Cum ar fi un depozit. Cum ar fi subsolul unui depozit altminteri pustiu.
Hollis clătină din cap:
- Cum ar fi un depozit. Când universul îţi arată o plăcuţă indicatoare, eşti atent.
- Dar oare pe firul ăsta ar trebui să mergem?
Senzaţia de nelinişte pe care o avea Dani se amplifică.
- Sau în cu totul altă direcţie?
- De fapt, e o întrebare mai complicată, spuse Hollis rar, dându-şi seama de acest lucru chiar în timp ce vorbea. Pentru că Becky n-a spus că trebuie să mergem pe urma lăsată. A spus doar că ni se lasă un indiciu.
Urmă o perioadă de tăcere, apoi Dani spuse:
- Şi în visul meu ni se întinde o capcană.
Înainte ca vreunul să apuce să spună ceva, un ajutor de şerif mai în vârstă ciocăni şi-şi strecură capul pe uşă, cerându-i scuze lui Marc că-1 deranjează.
- E ceva ce ne-am gândit că trebuie să aflaţi, şefu’.
- Ce e?
- Am primit un telefon azi-noapte târziu de la o tânără care bănuia că fusese urmărită când se întorcea de la serviciu şi mai spunea că pătrunsese cineva în apartamentul ei, deşi uşa era încuiată.
- A furat ceva?
- Nu, asta e ciudat. A lăsat ceva. Un colier. Shorty face cercetări.
Marc se încruntă.
- Presupun că e sigură că nu l-a lăsat vreun iubit sau cineva de genul ăsta.
- Nici nu încape vorbă, şefu’. E foarte agitată şi nu e genul care să se alarmeze fără motiv. Azi-dimineaţă, cu ceva timp în urmă, când să iasă din casă, a găsit 12 trandafiri roşii sprijiniţi de uşa de la intrare, cu un bilet care a speriat-o şi mai mult. A venit la sediu şi, de data asta, oamenii implicaţi au hotărât că ar trebui să vorbiţi cu ea.
Uitându-se la ajutorul de şerif care-i adusese vestea, Marc îl întrebă.
- Să înţeleg că tu eşti unul dintre ei, nu?
- Da, şefu’.
- Ai fost ieri la locul crimei, nu-i aşa, Harry?
- Da, şefu’.
Cu un calm pe care era evident că şi-l impunea, ajutorul de şerif adăugă:
- Îi cunosc pe Bob Norvell şi pe părinţii lui Becky Huntley. Şi cred că ar trebui să o cunoaşteţi pe Marie Goode şi să vorbiţi cu ea. Poate chiar are motive să se teamă.
Gabriel Wolf parcă Jeep-ul departe de marginea abruptă a drumului de acces vechi şi prăfuit şi coborî din maşină.
Nu se apropie prea mult de margine, ci doar cât să privească în jos şi să observe că ieşirea din matcă a râului schimbase cursul unui pârâu lat şi scălda acum o porţiune lungă din drumul vechi.
Nu era cât Marele Canion, dar era totuşi ceva distanţă până la pârâul care se unduia lent.
- La naiba! exclamă el. Presupun că trebuie să fie destul de aproape.
Îşi scoase binoclul dintr-o geantă mare sport de pe bancheta din spate şi se întoarse precaut la cel mai bun punct de observaţie de unde se vedea tot districtul Prophet, cel puţin fără să fie nevoit să se caţere pe vreun munte afurisit. De data asta, nu numai că se ţinu departe de marginea instabilă, ci se folosi şi de un pâlc de copaci care doar ce începuseră să se coloreze în nuanţele calde ale toamnei, pentru a se ascunde cât de cât în spatele lor.
Nu voia să fie văzut aici, sus.
Ajustă imaginea pe care o vedea prin lentilele binoclului şi scrută prima dată zona din depărtare, unde se vedea micul oraş Venture, care se întindea pe o suprafaţă mai mare decât se aşteptase. Acesta fusese odinioară o gară destul de importantă de-a lungul căii ferate ce se îndrepta din Atlanta spre nord; calea ferată trecea prin Venture şi continua de-a lungul versanţilor estici ai munţilor Blue Ridge, pe-aici transportându-se bumbac, tuluri, alune pecan şi alte produse agricole şi bunuri pe care le producea statul, precum şi pietre şi minerale exploatate dintr-o zonă mai îndepărtată, spre sud.
Gabriel cercetă oraşul încruntându-se. Văzuse orăşele lăsate în paragină, abandonate când se închiseseră liniile de transport şi după ce defrişările nesăbuite lăsaseră cicatrice pe versanţii dealurilor, iar culturile de bumbac şi tutun decăzuseră sau fuseseră mutate în altă parte. Dar acest orăşel fie îşi revenise după loviturile economice, fie nu le experimentase niciodată.
Şi totuşi... trenurile nici nu mai opreau aici, încetinind doar puţin în trecere prin Venture, şi asta doar fiindcă linia ferată îşi croia drum prin munţi, unde viteza ar fî putut fi fatală. Din ce vedea Gabriel, nu existau industrii importante în zonă, cu excepţia unei fabrici de hârtie în amontele râului, aflată la kilometri depărtare de oraş.
Câteva ferme îngrijite se făleau cu vaci de lapte, câteva vite şi alte animale de curte mai mici, şi văzuse cel puţin încă trei ferme unde caii şi călăreţii erau, după toate aparenţele, antrenaţi să participe la probele de sărituri peste obstacole şi cros de la concursurile de echitaţie. La vest, se tăia cherestea, dar nu la scară mare, în ciuda faptului că era o fabrică de hârtie în apropiere. Observă şi vreo două câmpuri de tutun, dar în cea mai mare parte agricultura consta în puţin mai mult decât grădinile din spatele casei, menite doar să suplimenteze sau să furnizeze o mare parte din meniul familiei care le deţinea şi le lucra.
- De unde vin oare banii? şopti el.
Eşti un ticălos al naibii de suspicios.
- Da, da. E meseria mea să pun întrebări incomode.
De fapt, nu asta e meseria ta. Meseria ta e să găseşti depozitul. Sau cel puţin să eliminăm cât de multe piste moarte putem.
Gabriel mătură din nou cu privirea zona şi oftă.
- Înainte era o gară importantă pentru cel puţin două căi ferate şi o fabrică de textile foarte mare a funcţionat aici generaţii după generaţii; în zonă sunt depozite abandonate, clădiri părăsite şi magazii dezafectate peste tot, fir-ar să fie!
Dezafectate?
- Da, nu-ţi place cuvântul ăsta?
Mă întrebam doar cum de un orăşel aşa de prosper nu a demolat toate clădirile astea abandonate.
- Îţi dă de gândit, nu-i aşa?
Nu par să aglomereze peisajul prea mult. Poate de-aia le-au lăsat.
- Şi chiar dacă nu sunt inestetice, le laşi aşa?
Păi, chiar şi demolatul costă bani.
- Iar mă faci ticălos suspicios?
Nu. Şi eu sunt suspicioasă. Dar nu cred că o să ne ducă nicăieri.
- Acum eşti pesimistă.
Gabriel continuă să cerceteze oraşul prin binoclu, apropiind imaginea cu centrul oraşului, o zonă cochetă şi atrăgătoare.
- Pfui!
Ce e?
Gabriel oftă şi lăsă binoclul jos de la ochi.
- Fie mâna dreaptă nu ştie ce face stânga... nu, nu e aşa, niciodată nu e aşa, nici atunci când pare să fie.
Ce tot bălmăjeşti acolo?
- Cred că ne confruntăm iar cu nevoia cuiva de a-şi băga nasul peste tot. Nu suntem singuri în districtul Prophet.
Ei bine, ştim asta.
- Nu vorbesc doar despre Dani şi Paris. Sau despre Hollis Templeton.
Atunci despre cine?
- Cineva la care nu ne aşteptam. Cineva care n-ar trebui sub nici o formă să fie aici, nu acum.
Cine crezi. .. Oh! Oh, la naiba!
- Exact, mormăi Gabriel, ridicând binoclul din nou la ochi, să urmărească o siluetă care se plimba fără să atragă atenţia prin centrul pitoresc al oraşului. Cred că ia foarte, foarte în serios ameninţarea care i-a fost prezisă Mirandei.
10.
Marc nu avea niciun motiv logic să o ia pe Dani cu el când s-a dus să stea de vorbă cu Marie Goode, care îl aştepta în biroul lui, dar nici nu-şi bătu capul să inventeze vreunul.
Se simţea pur şi simplu uşurat că Dani nu-i ceruse acest lucru.
Asta până când ajunseră în birou şi Marie Goode se ridică în picioare.
.................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu