Cerere de prietenie, Laura Marshall

 .....................................................................

5.

           - Am venit să te văd pe tine, nu pe Henry. Voiam să vorbesc cu cineva, cred. Despre Sophie și toate celelalte. E îngrozitor.

   Pare supărat cu adevărat și simt cum cedez.
   - Știu, e oribil. Ai vorbit cu poliția?
   - Da, au încercat să scoată ceva din faptul că Soph a stat mult timp de vorbă cu mine și cu Matt. Doar făcea parte dintre prietenii mei cei mai apropiați în școală, normal că am vorbit cu ea.
   - Chiar făcea parte? Dintre prietenii cei mai apropiați?
   Când mă gândesc la prietenii din timpul școlii, nu am niciodată în grup vreun băiat. Erau băieți, desigur, dar, în mintea mea de 16 ani, băieții nu puteau fi prieteni. Era mereu o diferență, o graniță, indiferent dacă îți plăcea sau nu de ei.
   - Poate nu cei mai apropiați prieteni, dar parte din gașcă. Doar știi.
   Nu știu dacă știu. Sentimentele mele cu privire la Sophie, Sam, Maria sunt atât de complicate. Iar acum, totul s-a amestecat și cu cererea de prietenie de pe Facebook, cu ceea ce i s-a întâmplat lui Sophie. Nu știu cum am ajuns aici și nu am nici cea mai vagă idee cum să ies din asta.
   - M-a pus pe gânduri.
   Mișcă paharul ținându-l de picior.
   - Ce anume?
   - Ei, știi tu, trecutul. Genul ăsta de lucruri. Știi ce vreau să spun?
   Neg dintr-o mișcare a capului, nu vreau să-i fie prea ușor.
   - Tu și cu mine, avem toată povestea asta a noastră împreună. Face ca lucrurile să fie mai ușoare între noi, nu?
   - Oare?
   Nu ăsta e sentimentul acum. Atmosfera e plină de lucruri nerostite.

   - O, Lou! Știu că încă mai ești supărată pe mine și ai tot dreptul. Te-am rănit și n-am știut cum să gestionez prea bine situația. Îmi pare atât de rău, sincer. Dar am sperat că măcar putem fi prieteni. M-am gândit că... ți-ar face bine un prieten în momentele astea, cineva care să înțeleagă. Care să știe ce s-a întâmplat cu adevărat. Știu că eu sunt în stare.

   Desigur, are dreptate, și chiar am nevoie cu disperare de asta. Ceea ce nu-mi trebuie este să mă încurc iar cu el, să îi dau voie să se țeasă în pânza vieții mele. Dar e singurul care înțelege. Stă acolo, cu brațul întins spre mine și e atât de ispititor să dau curs invitației.

   - Cererea asta de prietenie pe care ați primit-o tu și Sophie - în afară de ea, ai mai primit mesaje?

   De data asta nu mai mint. Ce sens ar avea?

   - Da, câteva.

   - Ce fel de mesaje?

   - În care spune că mă urmărește, că nu a uitat ce am făcut, că ar trebui să mă păzesc. A fost... a fost unul despre Henry ieri. În care îmi spune să am grijă îndeaproape de el.

   Nu-i spun ce s-a întâmplat în parc, ar putea să mă acuze că nu am avut grijă cum trebuie de Henry.

   - Ce?

   Se înroșește la față.

   - Amenință să-i facă rău fiului meu? Ai spus poliției despre mesaje?

   - Nu. Știu de primul însă, de cererea de prietenie.

   - Ce? Cum?

   - Esther le-a spus.

   - Cine? întreabă el încruntându-se.

  - Esther Harcourt. Din clasa noastră. Am vorbit destul de mult cu ea la reuniune.

   El dă din umeri și cu gestul său cuprinde întreaga tragedie a anilor de adolescență: diferența dintre cei populari și cei anonimi. Desigur că nu-și amintește de Esther. Pur și simplu, ea nu i-a intrat niciodată pe radar, pentru că nu era nici atractivă, nici populară. Nu i-aș fi intrat nici eu vreodată pe radar dacă nu ar fi fost asocierea cu Sophie.

   Sunt deodată cuprinsă de dorința de a schimba trecutul, o dorință disperată de a nu fi devenit niciodată prietenă cu Sophie, de a fi fost suficient de curajoasă să rămân lângă Esther. Propria mea lașitate, propria mea dorință de a fi acceptată, de a fi populară, care m-a adus aici.

   - Ei, cred că e cel mai bine să știe despre treaba asta de pe Facebook.

   - În ce fel ar fi cel mai bine?

   El ar trebui să înțeleagă cel mai bine, dintre toți oamenii.

   - Dacă poliția începe să cerceteze cazul Mariei? Dacă fac legătura cu ceea ce i s-a întâmplat lui Sophie?

   - Dar au deja legătura, nu? Mesajul probabil că e de la aceeași persoană care a omorât-o pe Sophie și, cu siguranță, poliția poate să dea de urma cuiva din spatele unei pagini de Facebook. Acum, că poliția are toată informația, au șanse mai mari să prindă persoana care a făcut asta.

   - Nu suport ideea că existe cineva care să știe ce am făcut eu.

   Mai am puțin și-mi dau lacrimile.

   - N-au cum să știe despre E, Louise. Nu acum.

   - Dar dacă... ea e încă în viață? Dacă mesajele chiar sunt de la ea? Probabil că și-a dat seama că i-am dat noi ceva.

   Îmi ia mâna într-a lui.

   - Nu mai e de crezut că e vie, după atâția ani. Cine face asta probabil că e suficient de bolnav la cap încât să vrea să te sperie.

   - Să mă sperie?

   Îmi trag mâna, în timp ce aproape strig. Sam se uită în direcția camerei șui Henry, temându-se să nu-l trezim. Vorbesc mai încet.

   - Sophie a fost ucisă, Sam. Și cine a ucis-o, probabil că mă are cum pe mine în vizor. A trecut de faza de glumă proastă, dacă a fost vreodată asta.

   - Ei, bine, în acest caz, e clar că e o idee bună să implicăm poliția.

   Nu am cum să-i contracarez justețea argumentului, dar am petrecut atât de mult ascunzând adevărul despre ce am făcut, despre cine sunt, încât nu mi-e ușor să abandonez totul.

   - Îmi spui, te rog, cum decurg lucrurile când vorbești cu poliția? întreabă el.

   Încuviințez din cap.

   - Și îmi promiți să-mi spui dacă mai primești mesaje?

   - Da, promit.

   De fapt, simt o eliberare enormă că pot să spun cuiva, cineva care să nu mă judece, deoarece a luat parte la tot. Polly încă nu a dat niciun semn de când i-am spus despre Maria, și deși Esther știe acum, ezitarea ei de la plecare e suficientă încât să nu vreau să-i mai fac confidențe. 

   Îmi torn un alt pahar cu vin și îmi împinge și el paharul lui. Îl umplu.

   - În rest, cum merg lucrurile? La muncă?

   - Munca merge bine, am încă un proiect pentru Sue Plumpton - îți aduci aminte de Sue?

   - Cum s-o uit pe La Plumpton? Încă mai are cățelul ăla îngrozitor?

   - Lola? Da, încă e în putere. Dacă putere e un cuvânt bun de folosit pentru ceva ce, în principiu, e o combinație între un câine și un șobolan. De fapt, a trebuit să fiu atentă să nu uit să integrez coșulețul ei în designul pentru livingul lui Sue.

   - Nu cred!

   - Ba da.

   Imediat ce încep să mă relaxez în timpul discuției, am senzația că, în ciuda tuturor lucrurilor, îmi lipsește ce se întâmplă acum. Înainte de a se naște Henry, stăteam împreună în fiecare seară la masa asta, cu un pahar de vin și ne povesteam micile întâmplări ale zilei. Ritualul a dispărut în primele luni de viață ale lui Henry, înlocuit de plimbările mele încețoșate de extenuare, prin casă, încercând fără succes să-l liniștesc pe Henry, care urla pe umărul meu.

   Mă simt diferit și fizic. Nașterea și alăptarea nu numai că m-au afectat fizic, dar m-au plasat într-o relație nouă cu propriul meu corp. Nu știu cum. Sam însă era mai dornic ca oricând în această privință. Bănuiesc că ar fi trebuit să fiu încântată că încă mă mai dorea. Dar, eu mă îndepărtam în pat noaptea, sau zăceam nemișcată în timp ce el făcea lucrurile care înainte mă aduceau în stare de a țipa de plăcere. Mă îngrijoram, mă temeam că am devenit o mironosiță.

   Întrețin conversația, mai întâi îl întreb despre muncă, apoi despre niște prieteni comuni cu care nu am mai păstrat legătura după divorț. 

   În mod clar e un mare elefant în cameră, despre care sunt ferm hotărâtă să nu scot un cuvânt, dar din nefericire, Sam se îndepărtează de la subiect, când îl întreb de mama lui. Când am început să fim noi împreună, se întorsese în viața lui Sam, într-o oarecare măsură, însă nu am văzut-o prea mult, nici chiar după nașterea lui Henry.

   - E complet obsedată de fiică-mea, mult mai mult decât a fost cazul cu Henry. Nu știu, poate pentru că e fată. O răsfață peste măsură.

   Mă gândesc cu o strângere de inimă la băiețelul meu: iubirea lui intensă pentru jucăriile de pluș, de parcă ar fi fot reale; dedicarea sa oricărei acțiuni pe care o întreprinde; cât de serios tratează lumea. 

   Oare chiar e cu putință ca ea să-și iubească mai mult celălalt nepot, doar pentru că e vorba de o fată? Poate că nu e vorba despre asta, totuși. Poate că eu am fost problema. Am simțit mereu că Doreen nu mă admiră prea tare și mă întreb, deși nu îndrăznesc să întreb, dacă înlocuitoarea mea se descurcă altfel la acest capitol.

   Acum, că a pomenit de copil, nu mai pot să evit subiectul cu totul.

   - Și cum merge a doua oară? Ideea de a fi tată?

   - A, minunat, minunat. E splendidă, crește așa de repede.

   Spune tot ce trebuie, dar există ceva tăios în vocea lui, care mi-e familiar. Aștept, refuzând să umplu tăcerea.

   - Însă obositor, spune el. Nu mai ai timp pentru... cam pentru nimic altceva.

   Probabul că am ridicat din sprânceană sau am avut o expresie grăitoare în acest sens, pentru că el continuă:

   - Știu, știu, bietul de el, se simte lăsat pe dinafară, copilul i-a luat locul. Ce clișeu sunt, nu?

   Râde, așteptându-se ca și eu să fac la fel, dar povestea este atât familiară, încât nici măcar nu mă mai pot preface.

   - Sunt convinsă că e greu, reușesc să spun, deși apoi nu pot să mă abțin și adaug: Probabil că nu atât de greu ca atunci când te trezești singur, cu un copil de 2 ani.

   Își trece mâna prin păr, de la frunte, până la ceafă.

   - Of, Doamne, îmi pare rău. Nu am vrut să fiu lipsit de considerație. Știu cât de greu ți-a fost probabil să auzi că am un alt copil.

   Greu e un termen incredibil de generic. Am trecut prin atâtea dificultăți ca să-l avem pe Henry. Toate injecțiile alea afurusite, toate programările. Și, Dumnezeule, așteptarea. Adrenalina în creștere, incapacitatea de a te concentra pe orice altceva, încercarea de a nu face teste, pentru că dacă erau negative, nu știam dacă era pur și simplu prea devreme sau pur și simplu negativ. Totul fusese atât de epuizant.

   Înainte ca Sam să mă părăsească, discutam dacă nu ar fi bine să-i oferim lui Henry un frățior sau o suroară. Și eu și el fiind singuri la părinți, niciunul nu voiam aceeași soartă pentru Henry, dar chiar și gândul de a porni pe acel drum iar era foarte anevoios, ca și când termini un maraton, apoi cneva îți spune că trebuie să te apuci să alergi încă unul imediat.

   - Mă bucur pentru tine, îi spun, încercând să sune autentic.

   Nu-mi doresc să fiu caricatura unei foste soții acre.

   - Henry are o surioară, iar tu ți-ai dorit mereu asta.

   - Hmm, ai grijă ce-ți dorești.

   - O, Sam, nu spune asta ceva.

   - Nu, nu. Nu mă refer la copil, sigur c-o iubesc la nebunie, nici nu e cazul să mai zic ceva în acest sens. Dar... nu e atât de ușor, asta e tot. Să menții o relație sau să ai o viață împreună, când ai un copil mic.

   Face o pauză.

   - Nu știu, nu a părut așa de greu cu tine.

   Sigur că nu i-a fost așa de greu, pentru că am făcut eu tot ce era omenește posibil ca lucrurile să se desfășoare cu ușurință, să aibă el calea bătătoriată. Am fost de acord cu tot ce și-a dorit, nu am spus niciodată nu, chiar dacă tot ceea ce voia nu era rezonabil. Am făcut în așa fel încât viața lui să se desfășoare normal, pe cât e omenește cu putință.

   - Sunt convinsă că lucrurile vor fi mai ușoară pe măsură ce va crește, spun eu, fiind conștientă că amândoi știm că nu e nici pe departe adevărat.

   - Da, sunt sigur că așa va fi.

   Și el pare la fel de neconvins.

   - Oricum, să nu mai vorbim despre asta. Ți-l amintești pe Rob McCormack?

   Începe o poveste despre un coleg, un bărbat pe care l-am întâlnit de multe ori când eram împreună cu Sam. După o oră, suntem tot așezați la masă, sticla de vin e la jumătate.

   O parte din mine ar vrea să se relaxeze, să mă scufund în conversație, dar în același timp știu că trebuie să mă abțin dac vreau să fiu în siguranță, să mențin echilibrul la care am ajuns în ultimii doi ani.

  Râdem despre Marnie, vecina tăcută de deasupra, când deodată Sam împinde paharul din fața lui și spune plin de regret:

   - Chiar trebuie să plec.

   Sar imediat de pe scaun, pun paharele și sticla deoparte.

   - Da, sigur, mai bine pleci. Îți aduc haina.

   Mă duc grăbită în hol să-i iau haina din cuierul de lângă ușă, iar el mă urmează.

   - Pot să mă duc să-l văd puțin pe Henry?

   - Da, sigur.

   Deschide ușa. Veioza lui Henry, în forma de locomotiva Thomas, împrăștie o lumină de un albastru ireal, iar eu rămân în prag uitându-mă la Sam, care îngenunchează lângă pat. Ca de obicei, lui Henry i s-a făcut prea cald și și-a scos pijamaua, iar părul i s-a lipit de frunte din cauza transpirației. Sam îi mângâie pielea mătăsoasă de pe spate, iar Henry tresare, dar nu se trezește, trăgându-l pe Manky mai aproape de fața sa.

   Fața lui Sam e impenetrabilă când se întoarce în hol, dar știu că e dureros de conștient de prețul pe care l-a plătit, pentru că nu poate face asta în fiecare seară. Însă, în același timp, e un preț pe care și eu trebuie să-l plătesc, pentru că nici eu nu pot face asta o dată la două sâmbete, seara, ca să nu mai spun de zilele în timpul săptămânii, în care e cu Sam.

   Îi dau lui Sam haina și mâinile ni se ating. Momentul este excitant și amenințător. Nu îmi dau seama dacă e pe cale să spună ceva ce nu va mai putea retrage, deși cumva aș vrea să aud acel lucru, și știu că dacă l-aș auzi toate eforturile mele din ultimii doi ani au fost în zadar.

   Îmi trag mâna înapoi și haina care. El se oprește s-o ridice și, în acest timp, mă strecor pe lângă el, deschid ușa și las aerul rece să intre.

   - Mă bucur că te-am văzut.

   Mă aplec și îl sărut rapid pe obraz, blocându-i orice posibilitate de a mă săruta el. Dacă e uluit de schimbarea bruscă de ritm, atunci o ascunde foarte bine.

   - Ai grijă, Louise. Și să mă anunți dacă... știi tu.

   - Da, așa am să fac. Noapte bună.

   Aproape îl împing pe ușă afară și o închid cu hotărâre după el. Înapoi, în bucătărie, mă aplec peste blatul de lucru, îmbrățișându-mă strâns, pentru că nimeni nu poate face asta în locul meu.

   Doar eu însămi pot să-mi port de grijă și jur să fac lucrul ăsta și mai bine pe viitor.

Capitolul 33

             Louise

   Noiembrie 2015

      Ca de obicei, sunt ultima care apare la porțile școlii, chiar și la programul de after-school. Majoritatea copiilor sunt luați la ora 3 de un părinte (cel mai des, mama) sau un bunic (iarăși, de obicei, femeie).

   Programul after-school este destinat celor nenorocoși, precum Henry, care au doi părinți care lucrează și nu există alți membri ai familiei care să-i ducă acasă, să-i îmbrățișeze și să le facă o ciocolată caldă.

   E deja întunerci, iar mintea îmi este acaparată de întâlnirea de aseară cu Sam, așa că, până când nu ajung foarte aproape, nu-mi dau seama că niciunul dintre băieții mici care stau cu doamna Hopkins și cu noua asistentă, domnișoara Jones, nu e Henry. Mă cuprinde instantaneu tremurul.

   - Unde e Henry?

   Vocea mi-e mai aspră decât aș fi vrut, din cauza fricii.

   - A fost luat la 3... se întoarce către domnișoara Jonse. Nu-i așa?

   Domnișoara Jones pare îngrijorată, însă nu în mod excesiv. Probabil crede că e vorba de o neînțelegere, ceva care se poate clarifica imediat.

   - Da, l-a luat bunica lui.

   Preț de o clipă, mă gândesc că totul e bine. Mama a venit într-o vizită neașteptată și a decis să-i facă o surpriză. Știe că urăsc faptul că el trebuie să stea la after-school aproape în fiecare zi. Dar imediat îmi dau seama că nu e bine, nu e bine deloc. În afară de faptul că ea nu se oferă niciodată din proprie inițiativă să aibă grijă de el, mama nu ar fi făcut niciodată așa ceva fără să mă anunțe.

   - Bunica lui?

   Vocea mea sună străin, ridicată și nesigură. Oare mama lui Sam se hotărâse că e momentul să-și cunoască mai bine nepotul?

   - Da, o doamnă mai în vârstă, cu părul lung, spune domnișoara Jones, uitându-se nesigură când la mine, când la doamna Hopkins.

   Mama lui Sam are părul tuns scurt și elegant.

   - Nu e bunica lui! Nu știu nicio femeie mai în vârstă cu părul lung.

   Mi se taie genunchii și mă țin de gard. O așchie de lemn îmi intră în palmă.

   - El a spus că e bunica lui, spune domnișoara Jones mai degrabă către doamna Hopkins decât înspre mine. Acum realizase gravitatea faptelor sale.

   - Are 4 ani! strig eu. I-ați spus că e bunica lui? Așa a spus ea?

   - Păi... da...

   - Are 4 ani! Crede orice îi spui! Crede că atunci când îi va cădea primul dintre o să vină o zână în dormitorul lui și o să i-l înlocuiască cu bani! Nu crezi ce spune el... sunt proceduri, există contacte desemnate. Cum ați putut să-l lăsați să plece așa, pur și simplu?

   Sunt extrem de aproape de domnișoara Jones, îi strig în față. Doamna Hopkins se bagă între noi.

   - Credeți-mă că înțeleg exact gravitatea situației, doamnă Parker.

   În mod normal, aș corecta-o (Williams, numele meu e Williams), dar acum nu mai contează.

   - Din nefericire, am fost chemată să mă ocup de un incident violent la locul de joacă, la care lua parte un alt părinte. Am lăsat-o pe domnișoara Jones să se ocupe de preluarea copiilor de către aparținători.

   - Pun pariu că știu cine era... femeia aia îngrozitoare, cu băiatul ăla mic, gras și rău.

   Frica îmi slobozise limba, iar doamna Hopkins avea un aer șocat.

   - A venit un mesaj... de la biroul școlii. Secretara a spus că ați sunat la prânz.

   Domnișoara Jones își regăsise vocea și avea ochii măriți de groază.

   - Ați spus că nu merge la after-school și că vine bunica lui să-l ia. Henry părea s-o cunoască... am crezut că e în regulă... Îmi pare rău...

   Începe să plângă, dar nu am niciun fel de empatie pentru ea.

   Doamna Hopkins intervine iar:

   - Aveți absolută dreptate. Este o greșeală din partea noastră și îmi asum responsabilitatea întru totul. Vom face tot ce trebuie să nu se mai întâmple niciodată.

   Aruncă o privire spre domnișoara Jones.

   - Dar, deocamdată, să ne concentrăm asupra lui Henry. Aveți idee cine este această femeie?

   - Nu, nu știu. Nu e nimeni.

   Strâng gardul și mai tare, iar așchia intră și mai adânc în piele.

   Stăm toate 3 de parcă timpul ar fi suspendat, uitându-ne una la alta pentru a găsi răspunsuri. În geantă, telefonul meu scoate un sunet de avertizare. Îl caut cu disperare, cu mâinile tremurânde.

   AM un mesaj nou pe Facebook de la Maria Weston:

   „Dacă-ți vrei fiul înapoi, va trebui să vii să te întâlnești cu mine. Poate o să afli și ce s-a întâmplat de fapt cu mine în 1989. Strada Woodside nr. 29, în Sharne Bay. Vino singură. Dacă nu faci așa, vor fi consecințe pentru Henry. Te aștept.”

   Las telefonul să cadă în geantă, ca și când mi-ar fi ars degetele.

   - E în regulă, știu unde e, șoptesc. Eu... tocmai mi-am dat seama cine e doamna, e în regulă, nu e nicio problemă. Am uitat că am rugat-o să-l ia pe Henry.

   Mă îndoiesc că ele mă cred, doamna Hopkins și domnișoara Jones, dar ce pot face? Mă îndrept spre mașină alergând, lăsând-o confuză și extrem de îngrijorată pe doamna Hopkins. Domnișoara Jones pare ușurată, în principiu.

   Trec ca furtuna printre porțile școlii, cu telefonul deja la ureche. El răspunde la al treilea ton.

   - Bună, Lou.

   - L-a luat pe Henry.

   - Ce? spune Sam absent. Cine?

   - Maria, rostesc eu gâfâind.

   Deja nu mai pot respira ca lumea de la alergat, dar nu pot încetini, nu pot aștepta nici măcar o secundă.

   - O clipă, Lou.

   I-am captat atenția.

   - Despre ce vorbești.

   Îi spun ce s-a întâmplat și aud cum respiră zgomotos.

   - Ce dracu`? Cine face așa ceva? Sun la poliție.

   - Nu! A spus să vin singură, altfel vor fi consecințe asupra lui Henry. Poate să-i facă cine știe ce, dacă-și dă seama că am chemat poliția. Pur și simplu trebuie să-l iau, să văd dacă e bine. Poliția poate să vină mai târziu.

   Sau deloc.

   - Bine, mergem cu mașina mea. Slavă Domnului că azi lucrez de acasă. Unde ești?

   Peste un sfert de oră, suntem pe drum. La fiecare culoare roșie a semaforului, stomacul mi se crispează și mai tare și realizez că scârșnesc din dinți și am maxilarul încordat.

   - Of, Doamne, Doamne, dacă îi face ceva?

   - O să fie în regulă, e cineva care doar încearcă să te sperie.

   Nu pare prea convins, văd cum îi tremură mâna când schimbă vitezele. E la fel de speriat pentru Henry cum sunt și eu, doar că încearcă să fie puternic pentru mine.

   - Da, Lou... de ce tot zici ea? Nu crezi că Maria e încă în viață, nu?!

   Ridic din umeri, mă uit pe fereastră și îmi înfig degetele în palme.

   - Vin cu tine, spune el după câteva minute.

   - Nu! Nu se poate, trebuie să merg singură.

   Dacă nu fac așa, știu ce se va întâmpla. Maria deja a depășit orice limită, a făcut ce era de negândit și mi-a luat copilul. Dacă mi-ar spune să-mi tai un picior ca să-l salvez, aș face-o într-o secundă.

   - Va trebui să aștepți afară.

   Sam se uită la mine extrem de îngrijorat.

   - Poate fi foarte periculos. Habar nu ai cine ar putea fi înăuntru.

   - Nu-mi pasă. Tot ce mă interesează e să-l scot pe Henry de-acolo. Nu mă interesează ce se întâmplă cu mine. Nu mi-a păsat niciodată. Nimănui nu i-a păsat.

   - Nu spune asta. Mie îmi pasă ce se întâmplă cu tine.

   Mă gândesc la felul în care i-a păsat lui Sam de mine. Mai bine fără.

   - Și nu sunt singurul, continuă el. Mulți oameni țin la tine.

   - Dar niciunul dintre ei nu mă știe cu adevărat, nu? Dacă ar ști ce am făcut, le-ar mai păsa oare atât de mult?

   - Nu le-ai dat nicio șansă, Lou. Așa cum nu mi-ai dat nici mie. Chiar dacă știam ce făcuseși, chiar dacă eram parte în acea situație, tot m-ai ținut la distanță.

   - Nu te-am ținut la distanță.

   Încep să-mi curgă lacrimile, ca și când ar fi fost ținute de o barieră care ar fi dispărut pe neașteptate.

   - N-am avut de ales, am stat mereu departe. Am stat mereu departe de orice, din clipa în care Maria a dispărut. Cât am fost cu tine, a fost puțin mai bine, nu m-am mai simțit atât de izolată, pentru că tu știai, cel puțin știai cine sunt. Așa că atunci când m-ai părăsit...

   Nu mai sunt în stare să vorbesc și corpul mi se cutremură de plâns. 

   Sam întinde mâna și o ia pe a mea într-a lui, contururile ei fiindu-mi atât de familiare, ca la propria mea mână. Îmi retrag mâna și mă șterg apăsat la ochi, de lacrimi.

   - Nu, îi zic. Nu mă atinge.

   Își pune mâna înapoi pe volan și mergem în tăcere.

   Mi-aș dori să existe și altcineva care să mă sprijine, să nu fie Sam singurul de partea mea. Mă întreb dacă a fost vreodată de partea mea sau dacă, și poate acest lucru e valabil pentru mai mulți oameni, doar de partea lui.

   Gonim pe autostrada A11 în tăcere, iar peisajele din Norfolk defilează în jurul nostru. Niciodată nu mi s-a părut atât de lung drumul.

   Niciunul dintre noi nu știe unde este strada Woodside, așa că mergem în suburbiile de la Sharne Bay, iar eu verific iar harta pe telefon. Facem stânga pe drumul principal, spre o zonă de case moderne și pătrățoase, toate cu grădini îngrijite și mașini decente. Strada Woodside e a treia pe dreapta și conducem încet printre proprietăți.

   - Să nu te apropii prea tare, spun, panicându-mă când trecem de numărul 11. Oprește aici!

   Sam oprește mașina și eu deja deschid portiera, apoi încep să alerg pe stradă.

   - Louise! strigă el după mine.

   - Stai acolo, urlu eu, și plec lăsându-l cu o privire disperată.

   Îmi simt corpul ca și cum ar fi plin de electricitate. După aceste ultime săptămâni în care m-am ascuns, am alergat, m-am uitat peste umăr, simt o oarecare ușurare că fac ceva pozitiv, că încerc să-mi recapăt controlul. Alerg pe stradă: 19, 21, 23, 25, 27. Și am ajuns.

   Numărul 29 nu arată nimic suspect din spatele draperiilor ordonate. În vreme ce în celelalte case strălucesc lumini îmbietoare din spatele perdelelor trase, ferestrele de la numărul 29 sunt goale și neluminate. Deschid poarta ruginită și intru pe alee.

   Ușa de la intrare e albastră, cu două ochiuri de sticlă în formă de romb în jumătatea superioară. Ridic mâna ca să sun la sonerie, însă mă răzgândesc când observ că ușa e întredeschisă. O împing încet și îmi amintesc să respir. Ușa scârție puțin. Pășesc înăuntru și ghetele mele fac zgomot pe podeaua prăfuită din lemn al cărui ecou se aude în holul îngust.

   Înăuntru e un miros stătut, greu, de umezeală și de spațiu neîngrijit de multă vreme.

   Sunt uși pe ambele părți ale holului. Pășesc mai departe, iar urechile sunt atente la orice sunet în această tăcere. Privesc cu grijă în camera din stânga. E livingul.

   Un dulap din lemn de pin e plin cu trofee și mici bibelouri din porțelan prăfuite, iar pe ultimul raft, singură, stă o fotografie într-o ramă de argint, cu arabescuri complicate. Este fața pe care am văzut-o pe ecran în ultimele săptămâni, fotografia de la școală a Mariei.

   Mă întorc să mă uit în camera cealaltă, cea opusă. E tot întunecată și goală, arată ca un dormitor secundar, cu un pat dublu, acoperit cu o plapumă de culoarea piersicii, ca singura piesă de mobilier.

   Mă întorc în hol și dorința de a alerga și de a-l striga pe Henry e copleșitoare, dar trebuie să fiu atență.

   Următoarea cameră e pe dreapta și presupun că e fie o baie, fie un alt dormitor. Fac un pas, apoi încă unul. Încă doi și am ajuns. Ușa e întredeschisă și lumina se revarsă prin fantă. Ținându-mi răsuflarea, o deschid.

   O femeie stă cu spatele la mine la un birou pe care erau o veioză și un computer. Părul ei lung, subțire și cu șuvițe încărunțite îi atârnă pe spate.

   Rămâne cu spatele la mine, iar eu mă uit prin cameră, încercând să observ orice până când se întoarce.

   E un trenuleț de lemn pe jos, iar șinele sunt așezate într-un aranjament complicat pe care, cu o strângere de stomac, îl recunosc ca fiind asemănător cu cele făcute de Henry. Pe zidul din fața ei, în stânga calculatorului, este o poză cu mine, cea de pe pagina de Facebook. Lângă ea, este o copie xerox a unui articol din Sharne Bay Journal despre mine și despre faptul că am câștigat un premiu de design, precum și o pagină printată, cu recenzia făcută de Rosemary pe pagina website-ului meu.

  La dreapta, sunt poze cu Sophie - multe. Pozează și parcă îmi aruncă o bezea. Mai e și o tăietură din același ziar, în care apare ea, impecabilă chiar și după o alergare de 10 kilometri, în haine roz de zână. Pe ecranul din fața femeii e deschisă pagina de Facebook a Mariei.

   - Maria? șoptesc eu.

   Femeia își împinge scaunul în spate, se ridică în picioare și se întoarce. Mă uit în ochii căprui ai Mariei, clari și reci. Dar fața e ridată, mâinile noduroase și cu pielea atârnând. Creierul încearcă să înțeleagă ce văd. Sigur că Maria are avea 40 de ani acum, doar nu mă așteptam să aibă 16. Dar femeia asta are cel puțin 65 de ani.

   Nu e Maria. E mama ei. E Bridget.

Capitolul 34

          Louise

   Noiembrie 2015

        Stau încremenită în prag.

   Bridget. Sigur că e Bridget.

   De ce nu am înțeles asta până acum? Dar cum aș fi putut? Niciodată, nici dacă aș fi trăit 1 milion de ani, n-aș fi fost atât de aproape de durerea, de chinul de neîndurat prin care a trecut Bridget.

   Observ acum cât de mult a crescut o astfel de durere de-a lungul anilor, hrănită doar de gânduri negre și de timp, miliarde și miliarde de secunde. Bridget și-a protejat durerea, a adăpostit-o, a protejat-o, până când a sosit momentul s-o folosească. Iar acum se întoarce împotriva mea.

   - Pari surprinsă, Louise. Te așteptai la altcineva.

   Nu era o întrebare.

   - Unde e Henry?

   - Chiar credeai că ea mai trăiește? Cum să fi fost posibil așa ceva?

   Gura mi-e complet uscată și mă zbat să înghit.

   - Unde e Henry? Te rog....

   - Nu, nu mai trăiește, Louise. Nu mai trăiește, pentru că tu ai ucis-o.

   Îmi forțez mintea să recepționez ce aud, dar simt cum se târăște, nevoind să accepte ceea ce se întâmplă. Cum de știe Bridget? Cine ar fi putut să-i spună despre drogurile din băutură?

   - Nu, încep eu cu vocea spartă.

   - Ba da, asta ai făcut. Da, sigur, poți să spui că a fost un accident, să explici cum vrei tu. Dar o mamă știe adevărul. Nu s-a dus la stânci din întâmplare. Era deșteaptă. Chiar dacă băuse, nu avea cum să cadă. O auzeam, noapte de noapte, cum plânge în camera ei, când credea că n-o aud. Într-una dintre nopți, a fost foarte rău. Nu am reușit să aflu de la ea ce se întâmplase, tot ce mi-a zis a fost că se întâmpla iar, ca la Londra. Și că tu erai capul răutăților, Louise. Și Sophie Hannigan - mi-am dat seama ce fel de fată e doar uitându-mă la ea. Dar tu ai fost cea care ai rănit-o de fapt. Mai ții minte seara în care te-a adus acasă?

   Ochii ei strălucitori și duri, țintuindu-mă ca niște fascicule laser. Dau din cap, incapabilă să vorbesc, iar gura mi-e uscată și încleștată.

   - Am văzut expresia de pe fața ei în seara aia. Știu că a crezut că exagerez, cu ceaiul și biscuiții, dar am văzut că erai o prietenă potrivită pentru Maria, cineva care să facă o diferență, să-i schimbe cursul vieții. Ei, bine, e clar că asta ai făcut, nu? S-a sinucis, iar tu și Sophie Hannigan sunteți de vină, ca și când ați fi împins-o chiar voi.

   Primul meu instinct egoist a fost de eliberar. Nu a înțeles. Nu știe despre drogurile din băutură. Însă imediat am un dubiu - poate că nu a greșit. De unde pot să fiu eu sigură că Maria nu s-a sinucis? Esther nu crede asta, dar cine o știa pe Maria mai bine decât propria ei mamă?

   - Dar... poliția, spun eu cu o voce îngroșată și străină. A spus că a fost moarte accidentală, sigur...

   - Poliția! Ce știu ei?! Ce au dovedit? Nu a fost nimic accidental. Fiica mea și-a luat viața ca o consecință directă a felului în care v-ați purtat cu ea. Nu pot dovedi asta, iar poliția nu va putea niciodată s-o facă, dar știu că e adevărat.

   Mâinile îi tremurau și o peliculă fină de transpirație i se formase pe toată fața.

   - În toți acești ani, tu și Sophie v-ați văzut de viață, ați avut servicii, soți, cămine și viață. Și un copil. Tu ai un copil. I-ai răpit asta fiicei mele, șansa de a fi mamă. Șansa de a cunoaștea acea dragoste teribilă, copleșitoare, frica, sentimentul că o parte din corpul tău umblă singur prin lume, complet vulnerabil. Și, în tot acest timp, fiica mea a fost singură, în marea rece.

   Vocea îi era aspră, guturală. Se sprijină de birou, ca și când ar fi fost gata să cadă.

   - Am vrut să merg acolo, la reuniune. Să vă văd fețele, alea tuturor celor care ați trăit. Am vrut să facă o scenă. Și să aflu niște răspunsuri.

   - Tu ai organizat reuniunea... Naomi Strawe.

   - Da. Probabil că îți pare stupid.

   Bridget se uită la mine sfidător, încercând să mă facă să fiu de acord.

   - Dar am vrut să fie și Maria acolo. Ar fi trebuit să fie acolo.

   - Dar nu ai fost acolo... nu?

   - Urma să vin. Am vrut să vin. Dar Tim m-a oprit. M-a văzut pe lângă școală, pe stradă... nu a vrut să mă lase să intru. El credea că nu mi-ar face bine și nu am putut să-l fac să înțeleagă că aveam nevoie de acest lucru. Nu înțelege. Nimeni nu înțelege.

   - Deci, tu erai... în capătul aleii, cu Tim.

   - M-ai văzut?

   Pare surprinsă.

   - Da. Mă rog, l-am văzut pe Tim cu cineva. Nu am reușit să văd cu cine era.

   - Și ai crezut...?

   Ochii îi străluceau.

   Am dat din umeri. Oare chiar crezusem că Maria nu murise?

   - Cunoști dragostea unei mamei pentru copilul ei, nu? rostește Bridget.

   - Da... te rog. Henry, unde e? E aici?

   Scutură dn cap, dar nu-mi dau seama dacă vrea să spună că nu e acolo sau nu vrea să-mi spună.

   - Copilașul meu, fetița mea frumoasă. După ce s-a născut, nu dormea decât pe pieptul meu, zi sau noapte. Și chiar dacă eram epuizată de oboseală, nu o lăsam jos. O țineam, pentru că asta avea ea nevoie să fac. Eram uimită că o crescusem înăuntru meu, carne din carnea mea. Și deși a început să umble și să vorbească și, apoi, să aibă o viață despre care nu știam mai nimi, o parte din ea era în continuare în mine. Încă mai e. Mai e de mirare că am vrut s-o aduc înapoi pe Maria, să te fac să înfrunți ceea ce ai făcut?

   - Nu. Înțeleg, chiar înțeleg. Dar și eu sunt mamă acum, te rog...

   - Cum te-ai simțit când ai realizat că l-ar răpit pe fiul tău?

   Mă întrerupe, nu-mi dă nicio șansă pentru a-i câștiga simpatia.

   - N-ai simțit ca și când ți s-a scurs tot sângele din corp? N-ai simțit că ai face orice - absolut orice, doar ca el să fie în siguranță?  Asta am vrut, Louise. Am vrut să simți o părticică din ceea ce am trăit eu în fiecare zi în ultimii 25 de ani. Oamenii uneori compară pierderea cuiva cu pierderea unui braț sau a unui picior - „Parcă mi-aș fi pierdut brațul drept”, se spune. N-are nicio treabă cu asta. Poți să înveți să te descurci fără un braț, fără un picior. Însă nu înveți niciodată să te descurci când pierzi un copil. Nu te obișnuiești niciodată. Nu devine niciodată mai ușor.

   Cuvintele ieșeau din ea ca mizeriile dintr-o canalizare.

   - Sper că micul meu mesaj te-a făcut să te uiți împrejur în ultimele săptămâni. Sper că te-ai trezit noaptea într-un spasm, sărind la cel mai mic sunet, că te-ai trezit dimineața cu sentimentul unei amenințări, ca o greutate imensă în stomac, întrebându-te dacă merită, dacă poți să-ți trăiești tot restul vieții așa.

   Bridget se ține de biroul din spatele ei, piele de pe mâini e întinsă peste oase, iar fața îi este roșie.

   - Îmi pare rău, îmi pare atât de rău, e tot ce reușesc să spun. Te rog, unde e?

   - Nu-mi ajung părerile tale de rău. Nu vreau să-ți pară rău. Vreau să suferi așa cum am suferit și eu. Mi-am imaginat asta, de fiecare dată când ți-am trimi un mesaj. Cum îți aduc frica pe chip, cum îți tremură mâinile, cum simți un pietroi în stomac. Dar nu era suficient. Am vrut să te fac să simți ce simt eu. Și voiam să văd durerea ta cu proprii ochi.

   Ne privim fix una pe cealaltă. Ar trebui să fie triumfătoare, în fond asta voia. Dar tot ce vedeam era disperare și o durere teribilă, fără sfârșit.

   - Dar de ce acum? șoptesc eu.

   - Nu am vrut să am probleme cu poliția. Pentru urmărire și răpire, poliția nu e prea blândă. Dar oricum nu mai contează, de când am fost ultima oară la doctorița mea. Părea așa de îngrijorată, îi părea atât de rău, nu a vrut să-mi spună sigur cât mai am. Dar eu nu am putut să mă gândesc decât așa: da, acum pot să le fac pe Louise Williams și pe Sophie Hannigan să plătească pentru ce au făcut.

   Bridget e pe moarte. Creierul meu încearcă să proceseze acest lucru, să facă lumină, dar menționarea numelui lui Sophie a făcut parcă să scadă temperatura din cameră. Fac un pas în spate, caut cu mâna tocul ușii.

   - Ai fost atât de neglijentă, Louise. Nu ți-a spus nimeni să fii atentă ce postezi on-line? Poze cu băiețelul tău în uniforma de școală? Informații despre strada ta selectă? Chiar te plângi pe Facebook că trebuie să-l duci la after-school, așa că știam că nu vei fi acolo azi la 3, cu toate mamele cumsecade.

   Cuțitul se răsucește în rană, făcându-mi și mai rău.

   - Știam exact unde se află și când. Ar fi trebuit să ai mai multă grijă de el. Nici măcar nu știa că nu ar fi trebuit să plece cu cineva pe care nu-l cunoaște. A acceptat imediat că eu sunt bunica lui, povestindu-mi despre ziua lui, luând dulciurile pe care i le-am dat, spunându-mi că vrea pâine prăjită.

   Pâine prăjită. Înseamnă că e în bucătărie. Mă smulg din câmpul de forță alcătuit din durere și furie care o înconjoară pe Bridget și alerg pe coridor. Ușa opune o clipă rezistență, apoi se deschide cu un scârțâit.

   - O, Doamne, mulțumescu-ți

   Henry stă pe un taburet înalt, la masa de mic dejun, cu un pahar cu suc de mere în fața lui, mâncând o felie de pâine prăjită cu dulceață.

   - Bună, mami, spune el liniștit.

   Alerg la el, îl iau în brațe și îl strâng tare, îmi îngrop fața în părul lui, în gât. Sub mirosul pe care i l-a impregnat școala, de cauciuc și de podele prăfuite, de degete lipicioase ale altor copii, și-a păstrat mirosul lui, cel pe care îl inhalez ca o drogată de când s-a născut.

   - Hei, spune el supărat, încercând să-mi scape din îmbrățișare. Pâinea mea.

   - Trebuie să mergem, îi zic, încercând să-mi păstrez vocea liniștită și senină. Poți să-ți iei pâinea cu tine.

   - Vreau să mă joc cu trenurile iar. Bunica mea a zic că pot.

   - Nu avem timp acum. Tati așteaptă în mașină.

   Îl iau de mână și îl trag după mine.

   - Haide, Henry.

   În hol se aud zgomote, scârțâitul ușii de la intrare, pași pe podea. Sam, sper eu cu un oftat de eliberare, trăgându-l pe Henry pe coridor.

   - Mamă? strigă o voce.

   Tim stă la câțiva metri distanță, privindu-mă îngrozit.

   - Louise, ce cauți aici?

   În vocea lui se citește panica. Stă pe coridor, blocându-mi singura noastră cale de scăpare. Îi strâng mâna lui Henry mai tare.

   - Eu am invitat-o, spune Bridget, făcând un pas spre pragul dormitorului.

   Tim nu se mișcă din hol. Sunt prinsă între ei doi.

   Gândurile îmi alearg cu viteză prin minte. Oare așa se sfârșește? E ultimul lucru pe care l-a văzut Sophie? Tim care se apleacă asupra ei, răzbunând moartea mult iubitei lui surori?

   Vreau să-i spun lui Henry să plece, să se strecoare pe lângă Tim și să alerge cât de repede poate, dar știu că nu m-am înțelege. E clar că nu s-a speriat deloc și nu are conștiința faptului că suntem în mare pericol.

   Tim mai face un pas în față.

   - Ce ți-a spus, Louise?

   Îl trag pe Henry mai aproape de mine, îi simt corpul cald cum îmi apasă picioarele. El se uită la mine, cu ochii mari, având încredere în mine.

   - Mamă, ce ai făcut? spuse Tim cu voce spartă. Ce caută Louise aici?

   - Ți-am spus, răspunde Bridget, am invitat-o eu.

   - Tocmai vin de la poliție. Mi-au spus de pagina de Facebook. Tu ai fost, nu?

   Bridget dă din umeri cu dispreț.

   - O să afle. Pot să verifice lucrurile astea Vor afla în câteva ore.

   - Crezi că-mi pasă? vorbește ea cu o voce spartă. Sunt pe moarte. Cineva trebuie să le tragă la răspundere pe fetele care au făcut-o pe Maria să se arunce de pe stâncă.

   Fața lui Tim se descompune și se apropie.

   - Nu știm ce s-a întâmplat. Trebuie să accepți și să lași lucrurile să treacă.

   - Să las lucrurile să treacă? Cum să las lucrurile să treacă?! Nu mă lasă ele pe mine. Mai e ceva, ceva ce trebuie să știu. El urma să-mi spună la reuniune.

   - Ce? Cine urma?

   Tim își trece mâna prin păr, care acum arată tot zbârlit. Henry se trage și mai aproape de mine, iar eu îl strâng în brațe și îi mângâi părul.

   E în regulă, îi transmit eu prin gând, neîndrăznind să vorbesc sau să mă mișc.

   - Nathan Drinkwater.

   Bridget aproape că scuipă cuvintele.

   - Despre ce vorbești? întrebă Tim confuz.

   - I-a trimis Mariei o cerere de prietenie pe Facebook. A zis că știa că nu sunt cu adevărat Maria, dar că știa ceva ce s-a întâmplat în seara aceea, când a dispărut. A zic că avea ceva al ei, pe care voia să mi-l arate, și asta ar fi fost o dovadă. Urma să ne întâlnim la eveniment, dar ai apărut tu și nu m-ai lăsat să intru.

   - Dar, mamă, asta e o nebunie. Nathan Drinkwater e mort. A murit acum câțiva ani.

   - Ce?

   Furia ei scade și, pentru prima oară în acea zi, Bridget arată vulnerabilă, pierdută.

   - Imposibil.

   - Ba da. L-am căutat, după ce Louise mi-a zis despre el. A murit într-un accident de mașină la Londra. A fost la știri, deoarece devenise oarecum faimos pentru că scrisese câteva cărți cu care avusese succes.

   - Atunci cine...

   Se uită la Tim, apoi la mine, iar fața i se face pământie.

   - Nu știu, spuse el, dar nu era Nathan.

   Tim se sprijină de zid, frecându-se la ochi.

   Profit de șansă, îl iau încet pe Henry și alerg cu el pe hol și afară pe ușa din față, pe care o lăsăm balansându-se, apoi pe alee și ieșim pe poartă. Când ajung la șosea, îl pun jos pe Henry și mă uit în spatele meu, trăgându-l de mână și încercând să văd dacă Tim ne urmărește.

   Bum!

   Mă ciocnesc direct de pieptul lui Sam. Mă agăț de el, tot corpul îmi tremură incontrolabil.

   - Tati! exclamă Henry, tot numai zâmbet, uitând de pâinea prăjită și de trenulețe.

   Sam îl ia în brațe și îl strânge puternic la piept. Picioarele și brațele lui Henry îl înconjoară strâns.

   - Slavă Domnului! spuse Sam cu gura în ceafa lui. Tocmai veneam să intru și eu, nu mai suportam, îmi zice peste umărul lui Henry.

   - Trebuie să plecăm de-aici, spun eu aproape alergând spre mașină.

   - Ce se întâmplă? Cine era acolo? Nu era...

   Nu-și termină întrebarea.

   - Nu. Bridget. Mama Mariei. Îți explic în mașină.

   - Bridget?

   Se oprește brusc pe trotuar, iar eu îl trag de braț.

   - Haide!

   Cu degetele tremurând, îi pun centura lui Henry, pe locul din spatele scaunului lui Sam, iar eu mă așez pe locul de lângă el. E ca și când mă scufund într-o baie caldă. Probabil că Sam a dat drumul la încălzire cât ne-a așteptat. Îmi închid ochii pentru o clipă, adrenalina încă îmi aleargă prin tot corpul, dar vocea lui Sam mă aduce la realitate.

   - Louise! Henry e bine? I-a făcut ceva rău?

   - Nu, pare în regulă, era foarte încântat când am ajuns la el.

   - Slavă Domnului! Probabil că e epuizat. Să-l ducem acasă și ne gândim mâine dimineață ce facem cu Bridget.

   Îmi sprijin capul pe scaun, iar ritmul inimii îmi încetinește în cele din urmă. Acum, că Henry e în siguranță, orice altceva și-a pierdut din importanță. Ne îndreptăm pe strada principală din Sharne Bay, iar Henry a adormit deja în spate.

   Când intră pe A11, ploaia își bate ritmul în parbriz, iar eu ațipesc, cu capul sprijinit de geam într-un unghi bizar. Alunec pur și simplu într-o stare extraordinară de relaxare completă în care știi că dormi, dar ești conștient, când deodată vocea lui Sam mă trezește ca un scurtcircuit.

   - Nu-mi vine să cred că a fost Bridget. Ce zicea?

   Vocea îi e neliniștită.

   - Mă învinovățește pentru moartea Mariei. Și pe Sophie, dar mai ales pe mine.

   - Dar cum știe de...

   - Despre Exstasy? Nu știe. Crede că Maria s-a sinucis. De aceea mă învinovățește. Pentru felul în care m-am purtat cu ea.

   - Deci nu are idee despre ce s-a întâmplat? Te-a făcut să treci prin toate astea, speriindu-te de moarte, răpindu-ne copilul doar ca să se răzbune pentru niște răutăți de fete de liceu?

   Îi simt furia, iar degetele îi sunt albe de cât de tare strânge volanul în mâini.

   - Și-a pierdut copilul, Sam, îmi sare mie țandăra. Nici tu, nici eu nu suntem măcar în stare să înțelegem prin ce a trecut.

   Încerc să nu mă gândesc la Bridget cum era ea prima oară când am cunoscut-o - zâmbind, așa de plină de speranță, cu ceaiul ei și cu biscuiții, dar nu pot decât s-o văd cum era azi: obrajii supți, cu suferința încrustată pe chip, de parcă cineva i-ar fi săpat ridurile cu un bisturiu.

   - Știu, știu. Scuze. E îngrijorarea din după-amiaza asta, cu Henry care a dispărut așa, am crezut că l-am pierdut, Louise.

   Mă întind, îi pun mâna pe genunchi, iar el o acoperă cu a sa. În spate, Henry se agită în somn. Mă întorc, îmi trag mâna de sub mâna lui Sam și mă întind în spate, îl mângâi pe Henry pe picior.

   - E în regulă, Henry, culcă-te înapoi.

   Mă uit în întuneric, gândind cu voce tare.

   - Chestia e că Bridget nu avea cum s-o omoare pe Sophie. Nu era nici măcar acolo. Și n-ar fi avut cum să lase lănțișorul. Dar nu se poate să fi fost nici Tim. L-am văzut când pleca cu Bridget și, oricum, el nu știa de mesajele de pe Facebook până nu a aflat azi de la poliție. Nu aveau nicio legătură cu el.

   - Poate că are legătură cu Nathen Drinkwater, spune Sam, pregătindu-se să depășească un camion.

   - Ce?

   - Nathan Drinkwater. Mi-ai spus la reuniune că Bridget era prietenă pe Facebook cu el. Era total obsedat de Maria, nu? Înainte să se mute în Sharne Bay. Poate că are vreo legătură cu el.

   - Dar el e....

   Nu termin propoziția, mintea îmi aleargă nebunește. Sam m-a întrebat cine era Nathan Drinkwater, când am vorbit cu el despre mesajele de pe Facebook la reuniune, sunt sigură de asta. Sam nu știe cine e Nathan Drinkwater. Nu?

   Închid ochii iar, însă sentimentul de relaxare s-a dus. Mintea se concentrează pe aceeași problemă, încercând să dea coerență fragmentelor disparate, dar pare că nu fac parte din același puzzle.

   Motivul pentru care Bridget mi-a transmis mesajele de pe Facebook e clar: a vrut să simt măcar o frântură din durerea ei de nesuportat. A hrănit durerea asta 25 de ani, i-a dat voie să crească, până când n-a mai rămas decât ea.

   Dar Bridget nu a omorât-o pe Sophie, și nici Tim. Nu erau acolo în acea noapte, i-am văzut cum au plecat, în ciudat a ceea ce o atrăgea pe Bridget acolo: promisiunea despre informația cu privire la fiica ei moartă și încă un lucru, o dovadă tangibilă. Un lănțișor?

   Mă gândesc la Sophie, cum era la reuniune, râzând cu băieții, spunându-le că știe și vede tot. Mai târziu, panicată toată despre mesajele de pe Facebook, mi-a spus că s-au petrecut „tot felul de lucruri” la banchet. Ce anume știa? Și ce anume văzuse?

   Am plecat de la presupunerea că pagina de Facebook a lui Nathan era a lui Nathan cel real, că Bridget l-a urmărit, așa cum o făcuse și cu Sophie, și cu mine. Dar Bridget a spus că Nathan o contactase, nu invers. Și Nathan Drinkwater e mort. Orice poate trece drept oricine pe Facebook. E ușoar să te ascunzi în spatele unei pagini goale pe internet.

   Mergem în tăcerea care e întreruptă doar de ocazionalele foieli și mormăieli ale lui Henry, în scaunul din spate. Nu îndrăznesc să mă uit la fața lui Sam, de teamă că îmi trădez gândurile, așa că mă întorc și mă uit pe geam.

   Știu mai bine decât oricine altcineva că lucrurile nu sunt întotdeauna cum par.

   Realizez că am încercat să mă leg de ideea că Sam este o persoană decentă, pentru că e tatăl lui Henry, dar Sam m-a mai mințit și înainte, și a făcut-o bine. Chiar și după ce i-am găsit un mesaj de la Catherine în telefon a continuat să mintă, până când n-a mai fost posibil și m-a părăsit ca să fie cu ea.

   Toate minciunile, toate trădările, felurile în care m-a rănit se adun laolaltă, sufocându-mă. Momentele în care mă țintuia la pământ, și era mai mult decât un simplu joc, momentele în care îmi nconjura gâtul cu mâinile, punând în aplicare o fantezie care nu era a mea.

   Îmi înfățor brațele în jurul meu, deși e cald în mașină. Am stat atâta vreme în întuneric, mințindu-i nu doar pe ceilalți, dar și pe mine. Însă ușa e descuiată acum. Întredeschisă, dar descuiată. Iar lumina pătrunde înăuntru.

Capitolul 35

           Louise

   Noiembrie 2015

      În timp ce Sam parchează mașina afară, dând cu spatele într-un spațiu extrem de mic, tot ce îmi trece prin cap este să mă îndepărtez de el.

   Mintea îmi zboară de la una la alta și nu mă pot gândi ce să fac, cum o să gestionez această nouă realitate cu care mă confrunt. Mă concentrez cu mari eforturi să-l duc pe Henry la culcare și cum va momentul în care voi încuia ușa după mine și vom fi în siguranță, iar eu mă voi putea gândi.

   Imediat cum a tras frâna de mână, îmi dau jos centura și deschid portiera.

   - Mulțumesc foarte mult. O să-l iau pe Henry și îl duc direct la culcare. Ne auzim în curând, OK?

   Vocea îmi sună ascuțit și metalic, fără nicio legătură cu vocea mea obișnuită.

   - E OK, îl duc eu înăuntru. E tare greu când doarme.

   - Nu, e în regulă.

   Îmi dreg glasul.

   - E în regulă, repet, cu o voce mai joasă și mai calmă. Mă descurc.

   - Știu că te descurci, dar aș vrea să te ajut.

   Înainte să mai pot spune ceva, Sam a ieșit din mașină și îi desface centura lui Henry. Îl ridică ușor din scaun. Henry își deschide ochii pe jumătate, apoi îi închide la loc, iar capul îi stă sprijinit de umărul lui Sam. Sam îl ia în brațe, sprijinindu-l de șoldul lui și se îndreaptă spre aleea din grădină fără să mai spună nimic. Nu am ce să fac decât să-l urmez, căutându-mi cheia în geantă.

   Deschid ușa și îl las pe Sam să treacă împreună cu Henry. Pentru câteva secunde, mă gândesc să fug, să cer ajutor - cu siguranță că Sam nu i-ar face rău lui Henry - dar pare ridicol și, oricum, unde să mă duc? Pe vecini nu-i știu deloc. Și dacă mă uit cum stă Henry adormit pe umărul lui Sam, știu că asta nu ar fi nicicum o opțiune. Nu pot să-l las singur pe Henry cu Sam. Îi urmez și închid ușa de la intrare după mine.

   Sam merge direct în camera lui Henry și îl pune pe pat. Îi scoate cu grijă pantofii și uniforma de școală și îl strecoară sub plapumă, îmbrăcat doar cu pantalonii lui cu Thomas, locomotiva.

   Ceva din felul în care realizează toate astea mă face să mă gândesc dacă nu cumva am înțeles eu total greșit. Cu siguranță, omul care știe că nu are sens să-i pună pijama fiului nostru, nu poate fi persoana care a făcut... Nici măcar nu sunt sigură ce a făcut. Nu pot să pun cap la cap totul în mintea mea.

   Sam iese, lăsând ușa întredeschisă, așa cum facem mereu.

   - Cred că avem nevoie de o băutură după toate tevatura, nu?

   Și, înainte de a-i putea răspunde, se îndreaptă direct spre hol, apoi în bucătărie, deschide rigiderul și ia sticla plină pe jumătate cu vin alb de pe ușă. Îl urmez în tăcere.

   - Uite ce e, Sam, sunt obosită. Te deranjează dacă facem asta cu altă ocazie? Pleacă, pur și simplu, pleacă!

   Scoate două pahare din dulap. Totul e fix ca ca atunci când trăia aici, îmi dau eama. Îmi promit să reorganizez complet bucătăria mâine dacă... dacă... Mintea încearcă să termine fraza, dar o blochez.

   - Nu vreau să beau. Te rog, Sam, vreau doar să mă duc să dorm. Hai să facem asta altădată.

   Fac un pas în față, hotărâtă, iau paharele din mâinile lui și le pun pe blatul din bucătărie.

   - E târziu. Sunt epuizată. Te rog!

   El ridică din umeri.

   - OK, dacă asta vrei.

   Îl urmez pe hol, simt cum mă cuprinde ușurarea în tot corpul. Nu și-a dat seama că a greșit când l-a menționat pe Nathan. Încă un minut și pe urmă încui în urma lui, apoi voi putea gândi în liniște.

   Pune mâna pe clanță gata să iasă.

   Haide odată, îmi doresc eu în tăcere. Deschide ușa.

   Mâna i se oprește. Se întoarce să mă privească. 

   Deschide ușa aia.

   - Nu pot, Louise.

   Vocea îi șovăie și îi văd degetele tremurând pe clanță.

   - Ce vrei să spui? Nu poți ce?

   - Nu pot să plec. Nu încă. Îmi pare rău.

   - Ba poți.

   Încerc să-mi controlez vocea, să nu ridic tonul, să-mi maschez frica, panica.

   - Nu, n-are rost.

   Cu o licărire de durere care mă surprinde, văd că are lacrimi în ochi. În 12 ani cât am fost împreună, nu l-am văzut niciodată plângând. Se uită în jos.

   - Știi, nu? Pentru că am spus în mașină despre Nathan Drinkwater.

   Privesc și eu în jos, la nodurile și ramificațiile nervurilor din podeaua de stejar pe care am ales-o împreună, la praful care se adună în colțuri pe lângă covor.

   - Nu știu nimic.

   Vocea mi-e aspră, simt cum mușchii din gât mă strâng, aproape că nu mai am aer să respir.

   - Ba știi, văd asta în ochii tăi. Ți-e frică de mine. Știi.

   Nu e furios, de fapt, nu l-am văzut niciodată atât de îngrozitor de trist, iar iubirea și disperarea de pe fața lui îmi cresc tensiunea și mai mult. Mă împleticesc ușor și mă sprijin cu spatele de zid, capul mi se învârte.

   El se apropie să mă atingă, dar evit. Fața lui se descompune.

   - Hai să stăm jos, spune el. Lasă-mă să-ți explic.

   Nu așteaptă să-i răspund, se întoarce în bucătărie, cu pasul apăsat și încet, de parcă nu și-ar fi dorit. Mă opresc o secundă în fața ușii lui Henry, veioza lui strălucește prin deschizătura lăsată de Sam. Închid ușa și îl urmez pe Sam, simțind că abia mă mai țin picioarele.

   Sam a luat sticla de vin de unde o lăsase pe blat și acum stă la masă turnând în două pahare. Îmi face un gest să stau lângă el, așa că mă așez, dar tot trupul meu parcă e făcut din plumb.

   - Îți aduci aminte când ne-am apropiat, Louise? spuse el, jucându-se cu piciorul paharului. Eram atât de fericiți, nu?

   Aș aproba orice ar spune, dar asta chiar e simplu. Dau din cap. Da, am fost fericiți. Pentru prima oară în viață, eram cu cineva care știa ce făcusem și totuși mă iubea. Făcea ca povara pe care o căram să fie mai ușoară puțin. Când ne-am sărutat, pe terasa restaurantului Clapham, m-am simțit mai ușoară decât mă simțisem în ultimii ani.

   - A fost o asemenea ușurare să fiu cu tine. M-ai iubit atât de complet, atât de... inocent.

   Pare o alegere ciudată de cuvinte, având în vedere lucrurile pe care le-am făcut împreună. Probabil că a sesizat ceva pe fața mea, pentru că a insistat.

   - A fost inocent, Louise. Sau poate că pur e un cuvânt mai bun. Lucrurile pe care le-am făcut împreună, le-am făcut din dragoste. Ți le-ai dorit și tu la fel de mult ca și mine, nu? Nu te-am forțat niciodată, nu?

   Aproape că își ia apărarea.

   Dau din cap. Nu, nu m-a forțat niciodată. Sau, poate, mai corect, eu nu am spus nu niciodată. Am simțit o strângere neplăcută în stomac, o repulsie înconjurată de rămășițele dorinței.

   Prima oară, a fost eliberator să ies din tiparele sexului obișnuit pe care îl făcusem cu foștii mei iubiți. Era și despre abandon, despre reununțarea la control, lucrurile astea mă excitau, mă eliberau. Dar, uneori, au fost momente, mai ales după ce s-a născut Henry, când lucrurile ieșeau din zona mea de confort. M-am gândit că poate datorită faptului că devenisem mamă și mă schimbam. Dar nu am spus nimic.

   Nu am spus nimic, pentru că îl simțeam cum se îndepărtează de mine treptat și nu am vrut să-i dau un motiv să mă părăsească.

   - Nu am vrut să-i fac rău, Louise. Lui Sophie, adică.

   Sam întoarce paharul de vin în mână, lichidul riscă să se verse.

   - Nu, sigur că nu, spun eu cu un gust amar.

   Dumnezeule mare, oare ce făcuse?

   - Am vrut doar să tacă, să nu mai spună lucrurile alea, lucruri pe care cineva le-ar fi putut auzi. Dar nu tăcea, pur și simplu continua să zică, să spună că mă văzuse la banchet cu Maria, întrebându-mă ce s-a întâmplat, dacă Maria spusese ceva, dacă eu i-am spus ceva. I-am tot zis lui Sophie că nu a fost nimic, că nu se întâmplase nimic, că o lăsasem pe Maria în pădure, că era bine ultima oară când o văzusem.

   - Despre ce vorbești? Cum adică ai lăsat-o pe Maria în pădure? Când?

   El nu răspunde, pur și simplu își învârte paharul de vin și mai furios.

   - Sam?

   Nevoia mea de a ști, pur și simplu, trecea peste frica pe care o simțeam. Oare sunt pe cale să aflu răspunsul la întrebarea care m-a ținut în ghearele ei timp de 25 de ani?

   - A fost atât de greu, a spus el încet, punându-și paharul pe masă. Să te văd atât de distrusă de asta, după atâția ani. Știind că doar cu niște cuvinte pot să pun capăt vinii tale, rușinii tale. Dar știind totodată că asta însemna sfârșitul meu și al tău. Sfârșitul nostru.

   Mă holbez la el, vrând și în același timp nevrând ca el să continue.

   Îmi ia mâinile într-ale lui, acoperindu-le iar cu degetele mari făcea cercuri în palmele mele. Și-a pus fața în mâinile mele, ca să nu-o pot vedea ochii în timp ce vorbea, în timp ce rostea grăbit cuvintele, de neoprit, cu răsuflarea fierbinte în palmele mele.

   - Nu tu ai ucis-o pe Maria, Louise. Eu am făcut-o.

Capitolul 36

        Louise

   Noiembrie 2015

      Corpul mi-e complet rigid, stomacul e atât de încleștat, încât îmi susține restul trupului. Parcă sunt făcută din sticlă dură, alunecoasă și rece la atingere. O singură mișcare mă poate face țăndări.

   Rămân complet nemișcată pe scaun, extrem de conștientă că Henry doarme doar la câțiva metri distanță.

   - Ce s-a întâmplat?

   Parcă nu e vocea mea, subțire, abia pătrunzând în tăcerea care umple bucătărie, în această încăpere în care am petrecut atâtea nopți vorbind, mâncând, râzând. Cu grjiă, îmi trag mâinile de sub ale lui și mi le așez tremurând în poală.

   - Îți amintești acea noapte, Louise?

   Firește că-mi amintesc acea noapte. Știe că da.

   - Am fost bun, nu?

   Parcă ar fi Henry, când caută aprobarea mea.

   - De la început. Erai singură cu mine în sala aia de clasă și te-aș fi putut împinge mai departe, dar știam că ești speriată, așa că m-am oprit. Am fost bun. Îți amintești, nu?

   - Da.

   Mâinile nerăbdătoare pe satinul verde, limba lui în gura mea, totul fierbinte și ca în ceață. Și apoi eu, singură în acea sală de clasă, cu spatle de peretele rece, blestemându-mi lipsa de experiență, frigiditatea.

   - Tu mă doreai, dar erai speriată. Nu meritai să fii forțată, Louise. Mai târziu, ți-au plăcut jocurile noastre la fel de mult ca și mie, nu-i așa?

   Tonul rugător apare din nou, iar eu încuviințez cu o mișcare a capului, ca să-l fac să se simtă mai bine.

   - Dar nu erai pregătită, nu atunci.

   Îmi amintesc cât de umilită m-am simțit când a ieșit din calsă și sunt surprinsă să descopăr un puseu puternic de simpatie la adresa egoului meu adolescentin. Niciodată nu am nutrit empatie pentru mine, cea de atunci, numai vină, dezgust și rușine.

   - Dar Maria... ea era diferită. Auzisem tot felul de povești despre ea, tu toții le știam. Lucrurile pe care le făcuse. Nu trebuia să mă simt rău pentru nimic din ce i-aș fi făcut, pentru că nu era ceva ce nu făcuse până atunci.

   Am vrut să-i spun că erau doar minciuni și povești, inventate de altcineva care crezuse că putea să ia de la Maria Weston ce voia, dar acum mi-e groază de el, așa că nu zic nimic. Dacă îl las să vorbească, dacă îl ajut să creadă că orice ar fi făcut nu era vina lui, poate că avea să plece.

   - Am văzut că plecase din sală, împleticindu-se și prinzându-se de cadrul ușii ca să se sprijine, punându-și o mână la gură. Am urmat-o pe poteca din spate, spre pădure. Era panicată, nu știa ce se întâmplă cu ea, trebuia să plece. Am vrut să mă asigur că e OK. În fond, știam ce luase, iar ea nu știa. Aveam grijă de ea.

   Își întoarce fața neliniștită spre mine, încercând să arate calm.

   - Chiar înainte să intre în pădure, am văzut cum s-a împiedicat și a căzut, așa că am strigat-o. S-a întors spre mine cu fața palidă în întuneric, așa că am alergat spre ea ca să văd dacă e OK. Asta este ceea ce a văzut Sophie. Și ea o urmărise pe Maria, ca să vadă cum se manifestă E.

   - Sophie a văzut-o în noaptea aia? Nu a spus nimic.

   Mă gândesc la Sophie, atunci când am mers la ea, cum își aranja părul, cum râdea. Nepăsarea ei studiată masca o frică și o vină care erau la fel de mari ca ale mele.

   - Nici u nu am știut, până când nu m-a sunat să-mi spună că ai fost s-o vezi la ea acasă.

   - De ce nu a spus poliției atunci?

   - Era și ea ca tine, nu? spuse Sam. Speriată de ce făcuserăți, de ceea ce s-ar întâmpla dacă ar afla cineva. S-a gândit că e mai bine să nu spună nimic. Asta e tot ce văzuse Sophie, în fond. Pe mine și pe Maria mergând în pădure. Când am vorbit la telefon, am crezut că am convins-o că nu fusese nimic, că ar trebui să uite de toată povestea. Dar apoi, la reuniune, a tot continuat cu asta. Era speriată, îngrozită de mesajele de pe Facebook, nu voia să înceteze. Cred că ea chiar a crezut că mai există posibilitatea ca Maria să fie vie și că eu știam ceva în acest sens. Era beată, iar vocea ei era din ce în ce mai puternică. Oamenii începeau să se uite, să se întrebe despre ce vorbim. Avea să facă o scenă. Așa că a trebuit s-o scot de acolo.

   - Unde...

   Cuvintele mi-au rămas blocate în gât. Trag aer adânc și încerc iar.

   - Unde ați mers?

   - I-am zis că mi-am amintit ceva de la banchet, ceva care ar putea-o ajuta, i-am sugerat să mergem afară, la o plimbare și să vorbim în liniște despre asta. Își dorea cu disperare răspunsuri, așa că a fost de acord imediat. I-am spus...

   Vocea lui își pierde din putere.

   - Louise, trebuie să înțelegi că am făcut acest lucru doar ca să-mi protejez familia. Nu am vrut ca fiii mei să aibă un tată în pușcărie. Nu am vrut ca această greșeală pe care am făcut-o când aveam 16 ani să le distrugă viețile. Nu am putut să las să se întâmple asta.

   Încuviințez cu tărie din cap, disperată să par că îl sprijin, dar nu sunt în stare să vorbesc.

   - I-am zis să mergem prin pădure, ca să nu fim auziți, continuă el, cu vocea mai stinsă acum. Era foarte frig atnci, așa că ne-am luat hainele și mi-am pus mâinile în buzunar, dar am dat de mănuși, așa că mi le-am pus, ca să-mi țină cald la mâini, știi?

   Doamne, Dumnezeule! Biata Sophie!

   - Am mers pe aleea din pădure și încă speram că va lăsa discuția baltă, încercând să mă gândesc la ceva care să-i satisfacă această curiozitate. Dar a început să spună că trebuie să anunțăm poliția și... atunci m-am panicat, Louise. De ce trebuia să aducă poliția în toată povestea? Doar nu puteam s-o las să spună poliției că m-a văzut pe mine cu Maria în acea noapte, nu? Nu puteam să las această greșeală să-mi distrugă restul vieții, viețile copiilor mei.

   - Așa că ai... șoptesc.

   Nu sunt în stare să termin propoziția.

   Își acoperă fața cu mâinile.

   - N-am vrut. Nu asta am vrut. Trebuie să mă crezi, Louise.

   Vocea îi e înnăbușită, reușind cu greu să rostească cuvintele.

   Îl privesc pe acest bărbat pe care l-am iubit atât de mult, pe care îl iubesc încă, tatăl copilului meu.

   Am făcut niște eforturi teribile să pretind că lucrurile sunt în regulă, dar acum mă forțez să înfrunt adevărul. M-a tras mai departe pe acea cale care se îndepărta de fanteziile pe care le jucaserăm împreună, jocuri despre care nu pot să pretind că nu mi-au plăcut, către ceva mai întunecat, mult mai sinistru. Ceva real.

   Oare asta i s-a întâmplat și Mariei? A făcut ceea ce eu nu am făcut niciodată? A spus nu? Trebuie să știu. Îi datorez asta. Simt cum mă leagă un lanț de aria, întins la maximum între noi. Merită să știe cineva adevărul despre ceea ce s-a întâmplat cu ea.

   - Ce s-a întâmplat, Sam? La banchet?

   Încerc să par concentrată pe situație, liniștindu-mi respirația, vorbind încet.

   - Am vrut să-ți spun de atâtea ori, Louise. Crede-mă. Dar nu puteam să risc să vă pierd pe tine și pe Henry.

   Dar ne-ai aruncat, îmi vine să-i zic. Dacă erai atât de speriat că ne pierzi, de ce ne-ai părăsit?

   - Am văzut-o căzând, așa că am alergat pe potecă și am ajutat-o să se ridice. I-am zis să mergem puțin ca să-și limpezească mintea. Era panicată, se ținea de mine, nu știa ce i se întâmpla. Am luat-o pe cărare spre pădure. Era mai întuneric acolo, luna nu ajungea și mă ținea și mai strâns în întuneric.

   Cuvintele ies cu repeziciune din gura lui, de parcă ar fi așteptat acolo timp de ani întregi, ferecate, zbătându-se să evadeze.

   - Am vorbit cu ea de alte lucruri, continuă Sam. Am încercat s-o fac să nu se mai gândească la ceea ce simte. Am ieșit dintre copaci și am mers spre marginea stâncii, auzeam sunetul mării care lovește de baza stâncilor. Ne-am așezat. Am început să-i mângâi părul, dar cu delicatețe. Îi plăcea, toate simțurile îi erau exarcebate oricum de la ce îi dăduseși tu. Și-a aplecat capul înainte, iar eu i-am mângâiat ceafa, așa cum făcusem și cu tine înainte.

   Mi-o imaginez pe Maria, cu gâtul ei alb în lumina stelelor, razele lunii dansând pe apă și gustul sărat din aer.

   - S-a întors spre mine, cu pupilele mărite, întrebându-mă de ce simte ce simte, spunându-mi că nu băuse așa de mult. Eu știam de ce, desigur, dar nu puteam să-i spun.

   O, Maria, îmi pare rău. Îmi pare atât de rău.

   - Și apoi m-am aplecat și am sărutat-o. Mi-a răspuns, inițial, serios, Louise, chiar a făcut-o. Voia. Crede-mă când îți spun.

   Dau din cap, vreau să-l cred.

   - Și, apoi, eram întinși pe jos, eu peste ea, iar ea... se zbătea, încerca să iasă de sub mine, dar m-am gândit... am crezut că îi place. Am crezut că e un joc. Ca tine, Louise, știi? Doar ne prefăceam.

   Mă trece un fior când mă gândesc la jocurile pe care le jucam împreună, Sam și cu mine, iar cuvintele lui le pun acum într-o lumină nouă, rușinoasă. 

   - Așa că am continuat.

   Cuvintele lui Sam m-au adus înapoi în cameră.

   - O voia, sunt sigur că voia. Lucrurile pe care le făcuse... ai auzit despre ele, nu? Cu toții auziserăm. Încerca să-mi împingă mâinile, dar era un joc, trebuie să fi fost așa, pentru că, în cele din urmă, s-a oprit și m-a lăsat s-o fac.

   Mă gândesc la Maria, așa de mică și de fragilă, nici măcar nu cred că avea 50 de kilograme, pironită sub Sam, care avea aproape 2 metri la 16 ani. Nu e de mirare că s-a oprit din lupta cu el, singură pe faleză, cu mugetul valurilor care îi acoperea țipetele.

   - Și apoi, după, m-am gândit că o să stea puțin întinsă acolo, ca și mine, să își revină. Dar imediat cum m-am rostogolit de pe ea, a sărit în picioare, și-a tras rochia în jos și a început să se împleticească în direcția școlii. Era vraiște. Am alergat după ea, am prins-o de braț și am întrebat-o unde se duce. A spus că se duce să spună tuturor ce i-am făcut.

   Chiar dacă știu, cu un sentiment îngrozitor de teamă cum se termină povestea, o parte din mine se bucură de acest mic act de sfidare.

   - Ce făcusem, Louise? Dar ea ce făcuse? Doar a mers cu mine acolo. Și ea voia la fel ca mine. Apoi a început să vorbească despre încheieturile ei și despre gură, erau niște urme și sânge. Nu am vrut să-i fac rău, desigur, doar că uneori, mai apar și urme, nu? Pe tine? Asta nu înseamnă că nu ai vrut.

   Îmi aduc aminte de o fată cu care am lucrat că observase o vânătaie pe încheietura mea la un moment dat și m-a întrebat de ea. M-a prins pe nepregătite și am bâiguit ceva, că m-am ars la cuptor. S-a uitat straniu la mine și apoi m-a evitat mereu.

   - I-am spus că nu o s-o creadă nimeni, din cauza reputației pe care o avea, dar ea a dat din umeri și a mers mai departe, apoi a început să trige: „Viol!” cu toată puterea. Mergea spre pădure, strigând încontinuu. Am alergat după ea și, de data asta, m-am pus în fața ei și am prins-o de brațe. I-am spus că nu e vorba de viol, să înceteze să mai spună cuvântul, dar atunci m-a scuipat în față, mi-a spus că sunt un violator și m-a întrebat dacă știu ce pățesc violatorii în pușcărie.

   Îmi vine să plâng și să urlu și să strig în numele ei pentru puterea pe care o avusese.

   - Și atunci mi-am dat seama că asta voia să facă. Avea să spună, indiferent de cât de rău ar fi făcut-o să arate, indiferent dacă o credea cineva sau nu, spuse Sam. Și până acolo mi-ar fi fost, Louise.

   Vocea îi tremură și se vede că-i vine să plângă.

   - Ar fi fost evenimentul care mi-ar fi definit toată viața, pentru totdeauna aș fi fost băiatul acuzat de viol. Nu puteam s-o las să-mi facă asta, Louise, nu puteam s-o las să-mi distrugă tot restul vieții. Înțelegi, nu?

   Sunt atât de obișnuită să-l cred, atât de obișnuită să îl văd prin proprii lui ochi, mai degrabă decât prin ai mei, încât aproape că sunt prinsă, păcălită de versiunea lui, de victimă inocentă, acuzat în mod fals, nedreptățit. Doar că îmi spune lucrurile astea într-un moment greșit.

   Dacă mi-ar fi spus asta acum niște ani, înainte să mă înșele și să ne părăsească, pe mine și pe fiul lui, când încă eram sub vraja lui, aș fi putut înțelege. Dar am văzut durerea îngrozitoare din ochii unei mame și o inimă de aur pe un lănțișor subțire. Mi s-a luat un văl de pe ochi.

   - Nu am avut de ales, trebuie să mă crezi. Nu puteam s-o las să spună lucrurile astea despre mine. A trebuit să... a trebuit să o fac... să tacă.

   O, Maria, iartă-mă.

   Mă gândesc la Bridget, la durerea pricinuită de ceea ce i s-a întâmplat Mariei, încrustată pe chipul ei. Aflarea adevărului ar termina-o. Dar, desigur, realizez, în timp ce mă uit la Sam, că probabil nu va afla niciodată. Mă gândesc la trupul frânt al lui Sophie. Știu ce se întâmplă cu oamenii care află prea multe despre Sam.

   - A durat o vreme, mai mult decât aș fi crezut.

   Vorbește încet și îmi amintesc cum Henry la un moment dat a mărturisit o fărădelege copilărească, și anume cum a furat dulciuri din dulap sau cum a spart un glob pe care nu avea voie să-l atingă.

   - Dar, în cele din urmă, a tăcut. Nu puteam s-o las acolo, așa că am decis să încerc s-o arunc de pe marginea falezei. Începuse să plouă și îmi tot aluneca în brațe, tremuram tare, iar ea era așa de grea... Însă, în sfârșit, am reușit să ajung acolo și am pus-o pe iarbă. Deja plângeam, Louise, cu sughițuri, așa că aproape că nu mai vedeam nimic.

   Se oprește, ia o gură de vin, paharul aproape că-i alunecă printre degete, iar fața îi era acoperită de o peliculă fină de transpirație.

   - Când am îngenuncheat lângă ea, am văzut ceva ce a schimbat cu totul situația: pleoapele îi tremurau. Încă era vie.

   Am simțit cum prin vene începe să-mi curgă gheață. I se dăduse o a doua șansă și nici măcar atunci el nu profitase de ea.

   - M-am uitat înspre mare și m-am gândit la restul vieții, la ce ar fi dacă m-aș opri acum, dacă aș alerga înapoi în sala cu petrecerea și aș chema o salvare. Ar fi OK, în primă fază, aș putea spune că am găsit-o așa, aș fi un erou. Pentru o vreme. Dar apoi m-am gândit la fața ei când m-a scuipat. Când avea să-și revină, știam că primul lucru pe care l-ar fi spus ar fi fost acea minciună: violatorul.

   Îmi încleștez mâinile pe brațele scaunului. Mă tot gândisem că plecarea lui a fost cel mai cumplit lucru pe care mi l-a putut face: să distrugă totul, să anuleze fericirea noastră, să păteze amintirea momentelor petrecute împreună. Cât de tare m-am înșelat.

   - I-am văzut lănțișorul strălucind în lumina lunii, parcă îmi făcea semn. M-am gândit că așa ar fi putut-o identifica, dacă i-ar fi găsit corpul mult mai târziu, dacă ar fi rămas acolo, în jurul gâtului...

   Vocea îi scade din ce în ce mai mult și-și strânge degetele în pumni, cu care se freacă la ochi de parcă ar încerca să șteargă această amintire.

   - Așa că l-am luat șși l-am pus în buzunar, continuă el, ascunzându-și în continuare ochii.

   Doamne, Sam a avut lănțișorul Mariei atâția ani. Unde l-a ascuns? Tremur numai la gândul că aș fi putut da peste el oricând din întâmplare, în timp ce făceam ordine printr-un sertar sau printr-un dulap.

   - Și apoi... am împins-o. Ea... n-am putut să văd prea bine, dar am auzit zgomotul când a căzut în apă. Și pe urmă a dispărut.

   Mareea a fost de partea lui în acea seară probabil. Maria încă mai e acolo, pe undeva, acum doar oasele mai sunt de ea, sau ce a mai rămas din oasele alea care au stat în mare 25 de ani.

   Își ridică privirea, cu ochii rugători.

   - Nu puteam să las lumea să creadă lucrurile astea despre mine, nu, Louise? Nu știu dacă ar fi crezut-o cineva, dar pata rămâne, nu? Nu puteam să-mi petrec tot restul vieții acuzat de viol. Nimeni nu s-ar mai fi uitat la mine ca până atunci.

   Se întinde spre mine și mă mângâie pe păr, luând o șuviță și rulând-o în jurul degetului, o amintire înspăimântătoare a intimității noastre trecute. Stau nemișcată pe scaun, încercând cu disperare să-mi fac ordine în gânduri.

   - Dar... Nathan Drinkwater... de ce?

   - Trebia să aflu cine trimite mesajele acelea pe Facebook. Sophie m-a sunat după ce tu te-ai dus la ea acasă, mi-a zis despre cererea de prietenie de la Maria și de vizita ta. De ce nu ai venit atunci la mine, de ce nu ai avut încredere în mine?

   Ridic din umeri de parcă nu aș fi fost sigură, dar știu de ce. Voiam să mă asigur că degetele lui puternice nu aveau să mai intre în viața mea. Nu am vrut să-l fac confidentul meu, să-l fac să aibă control asupra vieții mele. Voiam să mă descurc singură.

   - Am crezut că cine a făcut acea pagină de Facebook, știa adevărul despre ce făcusem eu, continuă Sam, rostind cuvintele cu un glas gros, rapid, de parcă ar fi așteptat să se confeseze. Trebuia să aflu cine era. M-am gândit că dacă era cineva care să fi ținut mult la Maria ca să facă toată șarada asta pe Facebook, atunci numele Nathan Dronkwater ar fi atras atenția. Și am avut dreptate, bineînțeles. Doar că nu am știut până în seara asta că e Bridget. Când „Nathan” i-a spus că știa ceva despre noaptea banchetului și că avea ceva pe care voia să i-l arate, nu a știut cum să se vadă mai repede cu el. Nu i-am spus despre ce e vorba, despre dovadă. Voiam să aștept să văd cu cine am de-a face înainte de a arăta cuiva lănțișorul. A fost sugestia ei să ne întâlnim la reuniune, pe undeva pe lângă școală. Așa că am așteptat, dar nu a apărut nimeni. Când am realizat că nu avea să vină, am intra înapoi înăuntru. Faptul că am pierdut lănțișorul prin pădure a fost o dreșeală. Încă nu știu cum s-a întâmplat. Probabil că a căzut din buzunarul meu... în timpul încleștării. Abia mai târziu am realizat că nu-l mai am și era prea riscant să mă întorc să-l caut.

   Știam de ce nu apăruse Bridget. S-a întâlnit cu fiul ei, care a bănuit că venise acolo ca să facă probleme sau să se chinuie și mai mult pe sine, uitându-se la promoția din 1989 care reușise să ajungă în viața adultă, și a convins-o să plece. Slavă Domnului că a făcut așa. Sam nu a spus ce plănuia să-i facă, însă pot lesne ghici.

   Mă gândesc la acea zi cu Pete, în Dulwich Park și suspiciunile mele sinistre când Esther mi-a spus că l-a văzut cu o femeie și cu un bebeluș. Am presupus că dacă Pete mă mințea despre situația lui de familie, m-ar fi putut minți și despre alte lucruri.

   Dacă aș fi știut că-l căutam pe Nathan Drinkwater în locul complet greșit...

Capitolul 37

       Louise

   Noiembrie 2015

      Întregul corp mi-e întins ca o săgeată într-un arc. Fiecare fibră din ființa mea e în alertă. Încerc să-mi dau seama de următoarea mea mișcare dar, cât timp Henry doarme în camera lui, sunt prizoniera lui Sam, ca și când m-ar fi legat de scaun cu lanțuri de fier.

   Sam își desface degetele din părul meu, iar eu încerc din răsputeri să nu mă mișc, în momentul în care mâna lui îmi trece ușor peste obraz.

   - Îmi aduc aminte de momentul în care am început să fim împreună, spune el. Mă trezeam noaptea și te vedeam cum te uiți la mine, de parcă ai fi încercat să-ți imprimi pentru totdeauna fața mea în mintea ta. Era o asemenea eliberare să fiu cu tine, mai ales după anii care trecuseră. Au fost vreo câteva fete de la universitate care au crezut că am mers prea departe. Nu le-au plăcut jocurile așa cum îți plăceau ție. Iar asta m-a făcut să-mi fie foarte ușor cu tine. Eram centrul lumii tale. Și eram fericiți, nu? Dar când a apărut Henry, nu pot să pretind că nu a schimbat lucrurile. Nu mai eram în centru, fusesem înlocuit. Bântuiam cumva pe la periferie, doar uitându-mă spre centru. Îl iubeam pe Henry desigur, dar nu îmi era deloc pe plac ce îți făcuse ție, ce ne făcuse nouă.

   Simt lacrimi în ochi pentru prima oară în seara asta. Știam că lucrurile se schimbaseră după nașterea lui Henry. 

   După ce au trecut cele 6 săptămâni obligatorii, Sam se aștepta ca lucrurile să se întoarcă la normalitate în dormitor. Numai că tot ce voia el să facă nu era normal, nici măcar pentru noi. Parcă cineva îi activase un buton din creier, iar jocurile pe care le jucam înainte nu mai erau suficiente pentru el. Era ca și când iluzia de a mă răni nu-lmai satisfăcea. Trebuia să vadă frică autentică în ochii mei.

   - Nu-l învinui pe Henry, șoptesc eu.

   - Nu, spune el simplu, te învinuiesc pe tine.

   Nu mă pot opri din tremurat. Mă sprijin în mâini, incapabilă să anticipez ce ar face altfel. Nu pot să țip, pentru că l-aș trezi pe Henry și, ce s-ar întâmpla? Ar auzi cineva? Marnie cea tăcută, de deasupra? Oare ar chema poliția? Sau pur și simplu ar pune mâna pe telecomandă și ar da mai tare televizorul?

   Sam își împinge scaunul în spate, iar picioarele de lemn scrâșnesc pe podea. Tresar la sunetul ascuțit, ascultând cu disperare orice sunet care vine dinspre camera lui Henry. Dar nimic, doar tăcere, în timp ce Sam privește spre întuneric prin ușile cu glasvand.

   - O, Doamne, o, Doamne!

   Își lovește încet fruntea de sticla ferestrei.

   - De ce l-am pomenit pe Nathan?

   Brusc, îmi amintesc șocată ceva de mai de mult: un moment în care Sam mersese prea departe. Chiar îmi făcuse rău și era perfect conștient de asta. Stătea tot acolo unde stă și acum, într-o atitudine de penitență, implorându-mă să-l iert. Sigur că am făcut-o. Nu știam atunci ce aș fi putut fi fără el, dacă aș fi putut fi cineva.

   - Prefă-te că nu ai spus nimic, îi arunc eu. Eu n-o să spun nimic. Numai pleacă, te rog. N-o să spun minănui, îți jur. Te org, Sam. Gândește-te la Henry.

   El se întoarce spre mine cu lacrimi în ochi.

   - O să am grijă de Henry. Îl iubesc la fel de mult ca tine. Doar nu crezi că i-aș face rău?

   Dau din cap, dar nu știu, nu știu nimic acum.

   - Henry are nevoie de mine, Sam.

   Scot mâinile de sub mine și apuc marginea mesei.

   - Copiii au nevoie de mamele lor.

   - O să-i fie bine, cum mi-a fost și mie, spune el fără nicio urmă de emoție în glas.

   Ochii lui cercetează întunericul în care nu poate vedea nimic, și știu că e plecat cu gândul departe, la ani și la sute de kilometri distanță, în căsuța aia ca o peșteră, cu urme de țigări stinse pe masa de lemn din bucătărie.

   Mă gândesc cum mă trezește Henry în fiecare dimineață, cum își apropie fața de a mea, încât atunci când deschid ochii, nu-i văd decât ochii încețoșați, clar, genelui lui mă gâdilă, iar pe față îi simt respirația fierbinte. Henry și cu mine suntem o singură ființă, vreau să-i spun asta lui Henry. Părem 2 oameni, dar, de fapt, suntem o singură ființă.

   Sam se întoarce cu pași înceți spre masă și se așază lângă mine, își întoarce scaunul astfel încât genunchii noștri aproape că se ating.

   Corpul începe să-mi tremure violent, iar saliva îmi curge din gură.

   - Îmi pare rău, îmi pare rău, spune șoptit, cu ochii încă închiși.

   Își pune gura pe părul meu, îl sărută, respirând mirosul meu. Mâinile lui îmi mângâie părul, îmblânzindu-l, cum făcea atunci când eram întinși în pat noaptea, iar eu adormeam pe ritmul blând al mângâierilor lui.

   Ar trebui să fug, să lupt, să fac ceva, dar sunt amorțită de frică. Șocul oribil a tot ceea ce se întâmplă, combinat cu sentimentul de familiaritate al mâinilor lui blânde, însă pline de intenții înspăimântătoare, aproape că m-au paralizat.

    - Trebuie să fii tăcută, Louise, te rog, să fii tăcută, șoptește el în părul meu, și pot să îl simt cum aruncă o privire neliniștită înspre camera unde fiul nostru doarme liniștit.

   Mâinile i se mișcă în jos acum, buzele lui îmi apasă în continuare părul, iar degetele i se curbează în jurul gâtului meu. Toropeala stranie începe să dispară, dar e prea târziu. Deja mă zbat să respir, degetele lui apasă și mai tare. Sunt cuprinsă de frică.

   Respirația mea, din ce în ce mai înceată, e singurul sunet ce sparge tăcerea în care suntem legați prin dragostea noastră față de Henry, dorința de a-l proteja de această scenă. Degetele mele ating inutil degetele lui, încercând să se interpună între ele și gâtul meu, dar nu mai e spațiu, se strâng din ce în ce mai tare.

   - Șșșt, șoptește el în părul meu. Nu-l trezi pe Henry.

   Trag disperat de degetele lui, dar e prea puternic și simt cum mă duc, înconjurată de umbrele altor momente din alte timpuri, când i-am simțit degetele în jurul gâtului, în jocurile noastre. Niciodată nu au fost atât de strânse încă. Niciodată nu am fost atât de aproape de întuneric.

   Simt scaunul solid sub mine, așa cum era când mi-am mâncat  micul dejun în această încăpere. Vesela încă stă într-o parte, nespălată: două farfurii cu firmituri de pâine prăjită, o ceașcă, niște ceai rece pe fundul ei, un pahar plin de urme de degete și cu puțin suc de mere rămas în el. 

   Oare astea sunt ultimele lucruri pe care mai apuc să le văd?

   Nu pot să-i îndepărtez mâinile din jurul gâtului meu, așa că încetez să mai încerc, însă încep să mă agit, încercând să găsesc ceva, orice, cu care să-l fac să se depărteze de mine. Îmi e din ce în ce mai greu să strag aer înplămâni, de fiecare dată când încerc. Mă duc, simt, nu mai durează mult.

   Vederea începe să mi se încețoșeze pe lateralele câmpului vizual, iar bucătăria în care stau în fiecare seară cu Henry, în timp ce-mi povestește despre ziua lui, începe să danseze în fața ochilor, să se topească într-o aură de durere și frică. O, Henry.

   Mâna mi se lovește de blatul din spatele meu și pipăi fără să văd, sperând să găsesc ceva cu care să-l pot lovi sau măcar să-l șochez atât cât să-mi dea drumul, dar nu e nimic acolo, mâna strânge aer între degete.

   - Șșșt, șoptește iar Sam, cu buzele aproape de urechea mea, mângâind-o duios.

   Încerc să rostesc „te rog”, dar nu iese niciun sunet.

   - E în regulă, Louise, doar fii tăcută, șșșt! Totul va fi OK.

   Cu toată forța care o am în mine, dau din picioare, dar degeaba. Mă zbat inutil. Încerc din nou și de această dată reușesc să apuc cu piciorul un scaun și îl împing cât de tare pot. Se aude un zgomot asurzitor când scaunul se prăbușește pe podea.

   Strânsoarea lui Sam slăbește și, când imaginea îmi devine clară, văd panică în ochii lui. Pentru câteva momente, suntem amândoi suspendați în timp, apoi o voce firavă strigă din dormitor.

   - Mami?

   Îmi adun ultimele puteri, sar de pe scaun și împing mâinile lui Sam. Alerg în camera lui Henry și încui ușa după mine, lăsându-mă pe podea, cu spatele sprijinit de ea și cu genunchii la gură.

   - E OK, H, culcă-te înapoi, șoptesc eu din partea cealaltă a camerei, dar ochii lui sunt deja închiși, zgomotul scaunului nu-l trezide decât pentru puțină vreme.

   Îi aud pașii lui Sam pe hol și închid ochii, simțind doar suprafața dură a ușii din spatele meu și țesătura moale a covorului albastru sub degete. Trag în piept aerul din camera lui Henry și simt mirosul de pudră, pastă de modelaj și parfumul pielii lui, abia perceptibil, însă inconfundabil.

   Pașii nu se mai aud și simt  o presiune în spate în timp ce Sam împinge încet în ușă. Îmi fac curaj, mă sprijin de podea și apăs în spate, cu ochii închiși, cu gustul sărat în gură, de la lacrimile care se scurg fără oprire pe obraji.

   Pe sub ușă se vede umbra picioarelor lui Sam, de la lumina veiozei de noapte a lui Henry.

   - Te rog, Sam, spun eu cu o voce străină și răgușită.

   Presiunea se mai reduce, dar umbra rămâne tot acolo.

   - Te rog, nu face asta. Îl iubești pe Henry, știu că da.

   Îmi păstrez vocea joasă, ochii îmi sunt ațintiți spre silueta firavă din pat, atentă la orice semn care i-ar anunța trezirea.

   - Știu cât de mult te macină că ești departe de el, chiar și o săptămână. Și el te iubește. Iubește partea ta bună, așa cum am făcut-o și eu. Așa cum o fac și eu. Gândește-te cum ți-a fost ție, să crești fără mama ta.

   Disperarea mi-a dat curaj. Sam niciodată nu vorbește despre anii în care nu a știut și nu a auzit nimic de mama sa.

   - Nu face și viața lui Henry să fie așa. Nu-l lăsa să crească făr mine. Are încredere în tine, Sam. Gândește-te cum se uită la tine, felul în care își strecoară mâna în a ta când mergeți împreună pe stradă. Felul în care nu doar că-și înfășoară brațele în jurul tău când îl iei în brațe, ci și picioarele.

   Trebuie să dau totul din mine.

   - Și Daisy? Și Catherine? Știu că le iubești și pe ele. Nu le face asta. Nu lăsa ca tatăl lui Daisy să fie omul ăsta. Te rog, Sam.

   Mă lasă vocea, acum e doar un hârșâit, iar gâtul mă ustură.

   Stau în tăcere, iar secundele trec. După un minut, poate două, umbra de sub ușă dispare și iar aud pași, dar nu-mi pot da seama în ce direcție se îndreaptă. Oare Sam s-a întors în bucătărie sau se duce spre ieșire? Nu îndrăznesc să deschid ușa ca să mă uit.

   Stau nemișcată, tremurând, în timp ce orele trec, sprijinindu-mă de ușa lui Henry, spatele îmi pulsează de durere, iar din când în când mai întind câte un picior care îmi amorțește.

   Am stat de veghe până când lumina gri a dimineții a început să se strecoare printre draperiile cu modele de trenulețe și l-am văzut că se mișcă. Nu ne putem ascunde aici pentru tot restul vieții, așa că mă ridic și mă duc în pat, mă întind lângă el, simțindu-i trupușorul solid și cald în brațe.

   - E timpul pentru micul dejun? mă întreabă el somnoros, strecurându-și brațul în jurul gâtului meu.

   - Da, da, este. Pâine prăjită cu dulceață? întreb cu cea mai firească voce de care mă simt în stare, în timp ce fiecare cuvânt pare sticlă pisată și înghițită. Mâncăm în pat, ca la ocazii speciale?

   Îmi zâmbește larg și-mi dă drumul, încercând să-și organizeze jucăriile de pluș, ca să le pregătească pentru micul dejun, iar eu mă ridic și merg spre ușă.

   Mă opresc cu mâna pe clanță, întrebându-mă ce mă așteaptă de cealaltă parte, dacă acesta este momentul care va schimba pentru totdeauna viața lu Henry, dacă o va ruina irevocabil.

   Extrem de încet apăs pe clanță, în tăcere, apoi privesc în stânga, pe hol, aflat în semiîntuneric. Ușa de la bucătărie pare aproape închisă. Mă uit în dreapta, spre ușa de la intrare, care e și ea închisă. Apartamentul arată la fel, deși pare complet diferit. Nu mai e sigur, nu mai e casa mea. Nu știu ce pândește după colț, ce se ascunde în umbră.

   Fac un tur rapid, apartamentul pare gol.

   În vârful picioarelor, merg spre bucătărie. Respirația mi-e greoaie și mă întreb ce pagube sunt, în timp ce încerc să inspir și să expir cât mai tăcut cu putință. Când mă întind să deschid ușa din bucătărie, un sunet brusc mă face să-mi pierd cumpătul și sar în spate, dar, după câteva clipe, îmi dau seama că este sunetul unor ramuri de glicine care se lovesc de ușile cu glasvand, de la o pală de vânt.

   Într-un moment de curaj, deschid larg ușa. Sticla de vin și cele două pahare zac abandonate pe masă, iar scaunul pe care l-am lovit zare pe o parte, pe podea. În lumina răsăritului, camera e plină de umbre, dar Sam a dispărut.

   Ridic scaunul cu mâinile tremurânde și torn vinul din pahare în chiuvetă. În acest timp, aud un zgomot care vine din hol. Doamne, nu. Mă reped pe hol, cu fiecare fibră din mine activată de luptă, dar e doar Henry, care iese din camera lui și se duce la baie.

   Mă preling pe lângă zid pentru câteva clipe, încercând cu greu să mă adun, apoi, cât e el acolo, mă grăbesc la ușa de la intrare și o încui de două ori și pun lanțul de siguranță.

   Mă întorc în bucătărie, umplu ceainicul, iau pâine din coș și o pun în prăjitor, aduc untul și dulceața, farfurii, cuțit și în tot acest timp, mă uit la mâinile mele de parcă ar fi ale altcuiva.

   Când pâinea lui Henry e gata, o iau împreună cu telefonul meu și cu o ceașcă de ceai în camera lui. Mă urc în pat lângă el, atentă să nu-i deranjez ursuleții care mănâncă și ei micul dejun.

   - Mulțumesc mami, spune Henry cu obișnuita lui expresie solemnă.

   - Cu plăcere, zic, în timp ce sorb din ceai și mă trag mai aproape de el.

    Sunt enorm de recunoscătoare că nu are nici cea mai vagă idee despre ce s-a întâmplat aseară, dar inocența lui, încrederea lui oarbă în fericirea propriei sale vieți și a mea, îmi sfâșie inima în această dimineață.

   Scriu pe telefon, iar degetele îmi alunecă pe litere, în vreme ce el porționează pâinea prăjită în mici bucăți din care fiecare primește câte una. Câteva minute mai târziu, o alarmă sună pe telefon și chiar dacă știu că Bridget nu îmi mai dă mesaje, stomacul mi se strânge drept răspuns.

   Peste 20 de minute, în timp ce eram la chiuvetă și spălam firmiturile de pâine prăjită de pe farfuriile de plastic, sună soneria. Merg încet pe hol, ștergându-mi mâinile pe un șervet de bucătărie.

   - Cine e? întreb cu dificultate, cu vocea răgușită.

   - Eu sunt, îmi răspunde vocea.

   Aproape că alerg spre ușă, și încerc să scot cu greu lanțul, iar degetele îmi alunecă pe încuietori. Deschid în cele din urmă și înfața mea stă Polly, cu părul vâlvoi, nepieptănat, încă în pijama și cu geaca ei de iarnă supradimensionată pe deasupra. 

   Îmi observă paloarea chipului, ochii injectați, semnele vagi de pe gât.

   - O, Doamne, Dumnezeule! rostește ea și apoi mă ia în brațe.

Capitolul 38

         Louise

   Decembrie 2015

       Mergem pe cărarea de pe faleza stâncoasă, în lumina soarelui de iarnă, pășind pe iabra înghețată care scârțâie, și vântul ne mușcă obrajii și ne arde plămânii. Pescărușii desenează arce largi deasupra noastră și strigătele lor mă duc cu gândul la zilele copilăriei petrecute pe plajă cu Esther, când ne făceam adăposturi din lemnele aduse la mal de ape.

   Am fi putut parca pe lângă școală și să mergem spre stânci de acolo, dar nu suportam ideea de a merge prin pădure, așa că am lăsat mașina în parcarea publică din centrul orășelului Sharne Bay, la 10 minute distanță de mers pe jos de coastă.

   A fost ideea lui Catherine să venim aici, deși nu m-am lăsat greu convinsă. E aici pentru Sam, cred, ca să-și ia adio de la el, sau, poate, să găsească o finalitate, poate chiar liniște sufletească. Eu nu sunt aici pentru Sam, nici măcar pentru Sophie. Eu sunt aici pentru Maria.

   Am parcurs drumul de la Londra în tăcere, în mare parte. M-am concentrat pe condus, întrebându-mă dacă va fi ultima oară când voi face această călătorie spre est, neputându-mi imagina ceva care să mă mai aducă vreodată aici.

   Am încercat să-mi țin gândurile, să nu-mi alunece spre Pete și spre conversația noastră de săptămâna trecută. Mi-a luat tot curajul pe care îl aveam să pun mâna pe telefon, însă știam că trebuie să-mi cer scuze, voiam ca totul între noi să fie curat, ca s-o pot lua de la capăt. Am rezolvat cu scuzele în prima parte a discuției, apoi a fost nelămurit când îl întreb despre nevastă și copil. Nu am făcut-o în mod moralist, pur și simplu voiam să afle că știu și că era în regulă. Că nimic din ce ar fi fost în stare să facă nici măcar nu se apropia de ceea ce făcusem eu și că înțelesesem că nu sunt în postura de a judeca pe cineva. Cred că nu știa dacă să fie mânios sau amuzat că am făcut o presupunere atât de rapidă și de facilă, când, de fapt, femeia și copilul cu care îl văzuse Esther erau sora lui și copilul ei.

   Nu am reușit să-mi dau seama la ce se gândea Catherine, în timp ce se uita pe geam.

   S-au împlinit două săptămâni de când m-a sunat, ca să descopăr că Sam plecase.

   Stăteam la masa din bucătărie cu Polly, bând nenunărare cești de ceai, iar stomacul începea să mi se destindă și simțeam că-mi revin. Ne refugiasem într-o tăcere liniștitoare când mi-a sunat mobilul, ca un memento ascuțit, că nu puteam sta ca într-un cocon în apartament cu Polly pentru tot restul vieții. Nu am recunoscut numărul, dar cumva aveam o idee despre cine ar putea fi și am avut dreptate.

   Catherine primise un telefon de la poliție, în jurul orei 10 în acea dimineață. Un amator de drumeții, care mergea pe cărarea de pe coastă, văzuse mașina lui Sam abandonată lângă stâncile de la Sharne Bay. Era la capătul unei poteci aproape imposibil de trecut, care ducea din drumul principal, pe lângă pădurea de lângă școală, la stânci. Șoferul intrase într-un copac și pur și simplu lăsase mașina acolo unde era, cu bara din față îndoită în jurul unui pin și cu cioburi din parbriz împrăștiate peste tot.

   Nu mă pot opri să nu mă gândesc la el acum, cum se hurducăia pe cărarea aia în întuneric, prin pădure. Oare se gândea la Sophie atunci, sau la Maria? Sau se gândea la Henry și la Daisy? Poate la Catherine și la mine. 

   Catherine merge mai repede decât mine și e la câțiva pași în fața mea, pierdută în gânduri.

   - Așteaptă-mă, strig ca un copil, iar ea se întoarce și îmi zâmbește, cu fața ei ascuțită parcă metamorfozată.

   Mergem împreună mai încet, în timp ce ne apropiem de pădure, iar stâncile coboară abrupt spre stânga, în timp ce calcarul strălucește alb în lumina soarelui.

   Cu ochii minții, îl văd pe Sam, atât de frumos la 16 ani, cu părul său de un blond murdar care îi intra în ochi, chinuindu-se pe cărare, cu Maria. Atât de sigur pe el, atât de popular. Mă întreb câtă durere ascundea în el, cât de distrus fusese de o mamă care îl părăsise fără să se uite înapoi și de un tată pe care nu-l interesa nici cât negru sub unghie de el.

   Mă gândesc la ultimele momente din viața Mariei, cât de înspăimântată fusese probabil, la Bridget, a cărei viață a fost iremediabil distrusă. Nu voi fi niciodată în stare să repar ceea ce am făcut față de Maria, dar nu-mi pot trăi restul vieții în umbră.

   Ne întoarcem și privim marea, iar Catherine mă ia de braț. O țin strâns.

   - Știu ce vrei să zici, rostește ea, iar obrajii i se înroșesc și mai tare. Dar nu trebuie să iei și povara asta pe umerii tăi. Sunt un adult. Aș fi putut să ies. Dar sunt și în trecutul meu anumite lucruri... motive pentru care am simțit că el e tot ce merit. Și eram așa de disperată să-i ofer o familie lui Daisy, familia pe care eu nu am avut-o niciodată.

   Clipește ca să înlăture o lacrimă.

   - Crezi că e pe-acolo, pe undeva? întreb eu, cu ochii spre orizont.

   - Pe-acolo? întrebă ea, făcând un gest către ocean. Sau acolo?

   Se întoarce și arată spre pământ.

   Ridic din umeri.

   - Nu știu, spune ea. Aici - și apasă cu mâna pe piept - nu mai e, cred. Pare că a fot. Mă simt mai ușoară, liberă. Nu cred că aș simți asta, ce crezi? Dacă ar fi ncă îi mai simt mâinile în jurul gâtului, încă îl mai simt pe undeva, adânc în mine, ca un vierme parazit. Însă nu-l pot lăsa să mă umple de mizerie, nu pot petrece restul vieții uitându-mă peste umăr. Trebuie să-l las să plece, de dragul lui Henry, dacă nu de-al meu. Atâta vreme cât Henry e OK, atunci pot face față oricărei situații, și, în ciuda tuturor celor întâmplate, cred că îi va fi bine.

   Stăm pe marginea stâncilor, așa cum am făcut eu cu Sophie acum mulți ani. Îmi dau capul pe spate, îmi închid ochii și simt soarele de iarnă pe față. Catherine stă pe spate, cu picioarele bălăbănindu-i-se pe margine. Mă forțez să trăiesc ultimele momente ale Mariei, aici, unde a murit ea. Îi datorez atât de mult.

   Stăm așa, într-o tăcere care nu e întreruptă decât de țipetele pescărușilor și de tumultul valurilor ce se sparg și fierb jos, sub noi, până când Catherine îmi întrerupe gândurile.

   - Ești gata să mergi?

   Nu știu dacă sunt, nu chiar, dar nu pot rămâne aici o veșnicie, așa că ne ridicăm și ne întoarcem pe potecă spre oraș. Când ajungem în locul în care coasta face o curbă, blăcând vederea asupra pădurii și a falezei stâncoase, mă opresc și mă întorc, dintr-odată incapabilă să părăsesc locul ăsta pentru ultima oară.

   Mă gândesc la acea noapte din iunie 1989, cea care ne-a schimbat viețile pentru totdeauna, la Maria, încă pe-acolo, pe undeva. Oare și Sam e tot acolo? Ce se întâmplă dacă nu știu sigur.

   Simt căldura și prezența vitală a lui Catherine lângă mine, gândindu-se deja să se întoarcă la fiica sa. Mă gândesc la Henry, care mă ține în brațe din ce în ce mai mult de fiecare dată când îl las la școală dimineața.

   Nodul din stomac începe să se mai slăbească, simt asta: legăturile se desfac, corzile cad la pământ. Nu mai sunt singură. O am pe Polly lângă mine. Și pe Esther. Poate și pe Catherine. Dar încă nu a dispărut complet nodul. Este încă ancorat de greutatea incertitudinilor din mine, o cantitate mare de necunoscute ce se întind în fața mea, poate pentru tot restul vieții.

   Un mic nor își începe defilarea acoperind soarele și umbra traversează marea din fața ochilor noștri, întunecând suprafața apei. Am de ales. Pot să stau în acest purgatoriu pe vecie, înfricoșată, în întuneric, sau pot să-mi recapăt controlul și să merg mai departe.

   Norul trece și o iau pe Catherin de braț. Împreună, pășim înainte în lumina soarelui.

                            SFÂRȘIT