Viziuni însângerate, Kay Hooper

 1-5

PROLOG

       Coșmarul a devenit realitate, își spuse Dani.

   Viziunea.

   Mirosul de sânge îi întoarse stomacul pe dos, fumul dens şi înţepător îi ardea ochii, iar ceea ce atâta vreme nu fusese decât o amintire palidă, ca desprinsă dintr-un vis, devenea acum o realitate cumplită, care-i tăia răsuflarea. Pentru o clipă, încremeni.
   Totul era aievea.
   În ciuda a tot ce făcuse, a tot ce încercase să facă, în ciuda tuturor avertismentelor, acum devenea din nou...
   - Dani?
   Hollis apăru lângă ea, de parcă s-ar fi întrupat din fumul gros, cu pistolul pregătit, mijindu-şi ochii albaştri şi pătrunzători, deranjată de duhoarea dinăuntru.
   - Unde e?
   - Nu ... nu pot. Nu cred că pot.
   - Dani, tu eşti singura noastră speranţă. Eşti unica lor speranţă. înţelegi?
   Căutând înăuntrul ei forţa pe care nu era deloc sigură că o are, Dani spuse:
   - Dacă m-ar fi ascultat cineva atunci când trebuia...
   - Nu mai privi în urmă. N-are niciun rost. Acum doar prezentul contează. Încotro o luăm, Dani?
   Oricât de imposibil îi părea acest lucru, Dani se strădui din răsputeri să se concentreze asupra mirosului greu de sânge, pe care ştia că nimeni altcineva nu-1 simţea. Era un indiciu, singurul după care se puteau ghida. Aproape că-i veni să vomite, icni şi arătă cu degetul.
   - Pe-acolo. În spate. Dar...
   - Dar ce?
   - E undeva jos. Sub noi. La subsol.
   Scări. Îşi amintea de nişte scări. Trebuia să coboare. Să coboare în infern.
   - Nu apare niciun subsol în proiectul clădirii.
   - Ştiu.
   - Oribil loc în care să fii prins când clădirea e-n flăcări, spuse Hollis. Acoperişul ar putea să se prăbuşească peste noi. Fără probleme.
   Bishop apăru din senin, la fel de brusc precum Hollis, cu arma în mână, cu faţa împietrită şi o privire agitată.
   - Trebuie să ne grăbim.
   - Da, răspunse Hollis, asta ştim şi noi. O clădire în flăcări. Un criminal maniac. Binele, copleşit de forţele răului. Gravă situaţie.
   Cuvintele şi tonul vocii nu păreau serioase, dar privirea ei spunea cu totul altceva, era fermă, iscoditoare.
   - Ai uitat să spui victimă potenţială în mâinile criminalului nebun, zise şeful ei, fără să încerce măcar să folosească acelaşi ton ca ea.
   - Niciodată! Dani, ai văzut subsolul sau îl simţi?
   - Scări. Le-am văzut.
   Simţea o povară imensă, parcă toată greutatea lumii atârna pe umerii ei.
   - Sau poate că... Şi acum simt că... E undeva mai jos. E sub noi.
   - Atunci să căutăm scările.
   Dani tuşi. Încerca să gândească, încerca să-şi aducă aminte.
   Dar visele pe care le rememora erau atât de vagi, atât de lipsite de substanţă, chiar şi viziunile pe care le avea uneori, încât nu exista nicio şansă ca să fie sigură că-şi amintea ceva limpede.
   Era pe deplin conştientă de timpul preţios care se scurgea, şi se uită la ceasul de mână, la ceasul mare electronic care arăta ora 2.47 p.m., marţi, 28 octombrie.
   Ciudat. Nu mai purtase niciodată ceas. De ce avea unul chiar acum? Şi de ce unul care părea aşa de... bizar pe mâna ei subţire?
   - Dani?
   Se scutură să se dezmeticească din momentul de confuzie.
   - Scările. Nu sunt unde ne-am aştepta, reuşi ea să rostească în cele din urmă, tuşind din nou. Sunt într-o debara sau ceva de genul ăsta. Un birou mic. O cameră. Nu pe hol. Holuri...
   Îi apăru în faţa ochilor imaginea unor holuri nesfârşite, puternic luminate, care nu se deosebeau cu nimic între ele...
   - Ce?
   Imaginea din mintea ei se disipă la fel de repede cum se înfiripase, iar Dani nu-i dădu importanţă, căci o certitudine absolută îi luase locul.
   - La naiba! Subsolul e compartimentat. De un perete solid. Două încăperi mari. De la acest nivel, se ajunge la ele pe două scări diferite, câte una de fiecare parte a clădirii, în spate.
   - Ce rahat de proiect de construcţie mai e şi ăsta? întrebă Hollis.
   - Dacă ieşim vii de-aici, poţi să-l întrebi pe arhitect.
   Mirosul de sânge era aproape copleşitor, pe Dani începuse s-o doară capul. Rău de tot.
   - Holuri. Nu sunt holuri, sunt două spaţii separate, două părţi diferite...
   Nu se mai concentrase niciodată atât de mult timp fără pauză şi mai ales nu cu o asemenea intensitate.
   Bishop spuse:
   - Nu poţi să ne spui în ce parte sunt, nu?
   - Nu. îmi parc rău.
   Avea senzaţia că, de când se cunoscuseră, îşi cerea mereu scuze faţă de acest bărbat. La naiba, chiar aşa şi era.
   Hollis se încruntă. Îi zise lui Bishop:
   - Minunat! E pur şi simplu minunat! Nu vezi nimic, furtuna mi-a dat peste cap toate simţurile, iar noi suntem într-o clădire uriaşă care arde, fără măcar o amărâtă de hartă la noi.
   - De-asta o avem pe Dani cu noi.
   Ochii palizi şi atenţi o priveau fix.
   Dani se simţi extrem de stânjenită.
   - Eu... eu nu ... Ştiu doar că e jos, undeva.
   - Şi Miranda?
   Numele o făcu să se cutremure şi, pentru o clipă, Dani avu ameţitoarea senzaţie că ceva nu se potriveşte, ceva era în dezacord, într-un fel sau altul. Găsi totuşi un răspuns pentru el. Cât de cât.
   - Nu e... moartă. încă. O foloseşte ca momeală, doar ştii asta. Dintotdeauna a fost pe post de momeală, ca să te ademenească.
   - Şi pe tine, spuse Bishop.
   Dani nu voia să se gândească la asta. Nu putea - dintr-un motiv pe care nu ştia să-l explice - să se gândească la asta.
   - Trebuie să plecăm. Acum. N-o să mai aştepte, nu de data asta.
   Şi nu e singurul.
   Conversaţia durase doar câteva minute, dar fumul devenise deja mai dens, mugetul focului se înteţise şi căldura era din ce în ce mai intensă.
   Cu amărăciune în glas, Hollis spuse:
   - Suntem la dispoziţia lui, ca şi pân-acum, ca-ntotdeauna, duşi de val, fără şanse să ne oprim, să ne gândim.
   Bishop se întoarse şi o pomi spre colţul dinspre sud al clădirii, în spatele ei.
   - Eu o să cobor pc-aici. Voi două mergeţi spre colţul estic.
   Dani se întrebă dacă şi el se lăsa condus de instinct, dar nu-i spuse lui Hollis decât atât:
   - Dacă s-ar ivi ocazia, nu ar profita de ea, nu? Să se oprească şi să se gândească, vreau să zic.
   - Asta ar însemna un minut pierdut în drumul spre Miranda? Atunci, nici vorbă! Fie doar şi-atât, şi-ar fi de-ajuns, dar, colac peste pupăză, şe mai şi învinovăţeşte pentru toată porcăria asta.
   - N-avea de unde să ştie...
   - Ba da. Ar fi putut. Poate chiar a ştiut. Din cauza asta crede că e vina lui. Hai, să mergem!
   Dani o urmă, dar nu putu să se abţină să nu întrebe:
   - Tu crezi că e vina lui?
   Hollis se opri doar pentru o clipă, uitându-se peste umăr; ochii-i luceau şi privirea-i era fermă.
   - Da, aşa cred. S-a jucat de prea multe ori de-a Dumnezeu. Şi noi plătim pentru aroganţa lui.
   Dani o urmă mai departe, simţind din ce în ce mai mult că se înăbuşă, în ciuda faptului că atunci când ajunseră în jumătatea cealaltă a clădirii, în spate, fumul nu mai era aşa de dens.
   Cele două femei descoperiră imediat, în spatele a ceea ce fusese probabil odată un birou mic, o uşă, care se deschise fără zgomot şi care dădea spre nişte scări.
   Scările erau deja luminate.
   - Bingo! răsuflă Hollis uşurată.
   Pe de o parte, Dani ar fi vrut să-i spună să mai aştepte măcar până când Bishop termina de verificat cealaltă aripă a clădirii, dar toate instinctele, precum şi valurile de căldură care veneau din spate îi spuneau că pur şi simplu nu mai era timp de pierdut.
   Hollis ridică arma ţinând-o cu ambele mâini şi se uită spre Dani.
   - Eşti gata?
   Dani nu pregetă să se întrebe cum putea cineva din lumea asta să fie gata pentru aşa ceva? Se concentră însă asupra singurei arme pe care o deţinea, cea din mintea ei - în timp ce capul o durea îngrozitor - şi încuviinţă.
   Hollis doar ce făcuse un pas când în spatele lor se auzi un zgomot asurzitor şi un nou val de căldură, aproape de nesuportat, ameninţa să le împingă pe scări.
   Acoperişul se prăbuşea.
   Se uitară una la cealaltă şi apoi, fără emoţie în glas, Hollis spuse:
   - Închide uşa în urma noastră!
   Dani îşi adună ultimele rămăşiţe de curaj şi chiar dacă vocea ei nu reuşi să fie la fel de calmă ca a celeilalte femei, cel puţin nu-i tremură.
   - Bine, zise ea, închizând uşa în urma lor, după care începură să coboare în iad.

1.

         Marţi, 7 octombrie

   - Iar ai avut acel vis azi-noapte, nu-i aşa?
   Dani nu-şi desprinse ochii de la ceaşca de cafea decât atunci când tăcerea se prelungi mai mult decât era firesc într-o conversaţie; se uită la sora ei.
   - Da. Iar am avut acel vis.
   Paris se aşeză la celălalt capăt al mesei, ţinând ceaşca de cafea cu amândouă mâinile.
   - A fost la fel ca până acum?
   - În mare parte, da.
   - Atunci înseamnă că nu a fost la fel. Ce a fost diferit de data asta?
   Dani nu voia să-i răspundă la întrebare, dar o cunoştea prea bine pe sora ei ca să se lupte cu inevitabilul; când Paris îşi punea ceva în minte, era la fel de greu de oprit precum valurile dezlănţuite ale mării.
   - De data asta, era localizat în timp. Era ora 2.47 după-amiaza, 28 octombrie.
   Paris întoarse capul să se uite la calendarul fixat pe frigider cu magneţi ce reprezentau personaje din South Park.
   - Zici că era 28, nu? Anul ăsta?
   - Da.
   - Adică peste trei săptămâni.
   - Mi-am dat seama şi eu.
   - Şi personajele din vis erau aceleaşi?
   Dani încuviinţă.
   - Da, aceiaşi oameni. Aceleaşi discuţii. Acelaşi depozit în flăcări. Aceeaşi senzaţie de soartă tragică.
   - Deci a fost la fel, numai că de data asta ai văzut şi ora, nu?
   - Nu e niciodată exact la fel, ştii doar. Probabil că o parte din vis e simbolică şi n-am de unde să ştiu care părţi nu trebuie interpretate ca atare. Ştiu doar ce văd; sunt întotdeauna mici schimbări, uneori ciudate. Câte un cuvânt diferit, câte un gest. Cred că pistolul pe care-1 ţinea Hollis în mână nu era acelaşi. Şi Bishop purta de data asta o haină neagră de piele; altă dată purta o jachetă impermeabilă, închisă la culoare.
   - Dar sunt mereu aceiaşi. Oamenii ăştia doi apar întotdeauna în vis, nu?
   - Întotdeauna.
   - Nişte oameni pe care nu-i cunoşti.
   - Oameni pe care nu-i cunosc... încă.
   Dani se încruntă un moment privind ceaşca de cafea, apoi clătină din cap şi se uită din nou la sora ei, care o privea fix.
   - În vis, am senzaţia că-i cunosc foarte bine. Îi înţeleg, dar într-un fel greu de explicat.
   - Poate pentru că au şi ei capacităţi de medium.
   Dani ridică din umeri.
   - Poate.
   - Şi s-a terminat...
   - ...aşa cum se termină mereu. Sfârşitul nu se schimbă niciodată. Închid uşa în urma noastră şi coborâm scările. Ştiu că acoperişul a început să se prăbuşească. Ştiu că nu vom putea să ieşim pe unde am intrat. Ştiu că ceva îngrozitor şi malefic ne aşteaptă la subsolul clădirii, ştiu că ni se întinde o cursă.
   - Şi cu toate astea, coborâţi scările.
   - Nu mi se pare că avem de ales.
   - Sau poate că e o alegere pe care ai făcut-o deja, înainte de a pune piciorul în clădire, spuse Paris. Poate că alegerea o faci chiar acum. Cum ai văzut ce dată era?
   - M-am uitat la ceasul de mână.
   - Al tău? Niciuna dintre noi nu putem să purtăm ceas.
   Dani adăugă, încă ezitând:
   - Şi nu era genul de ceas pe care l-aş purta dacă aş putea.
   - Cum era?
   - Arăta... ca un ceas de soldat. Mare, negru, electronic. Cu multe butoane şi mai multe ecrane. Ca şi cum ar fi putut să-mi arate ora în Beijing, dar şi latitudinea şi longitudinea. La naiba, era posibil să traducă şi din sanscrită în engleză, la cât mă pricep eu.
   - Şi ce crezi că înseamnă asta?
   Dani oftă.
   - Cu un an de psihologie la activ, e normal ca orice lucru să însemne ceva pentru tine.
   - Când e vorba de visele tale, da, orice lucru înseamnă ceva. Ştim amândouă asta. Hai, Dani, spune! De câte ori ai avut visul ăsta?
   - De câteva ori.
   - De vreo şase ori, din câte ştiu eu - şi pun pariu că nu mi-ai spus de la început.
   - Şi ?
   - Dani!
   - Uite, nu contează de câte ori am avut visul ăsta. N-are nicio importanţă, pentru că nu e premonitoriu.
   - Pe mine era cât pe ce să mă păcălească.
   Dani se ridică de la masă şi se îndreptă spre chiuvetă, cu ceaşca în mână.
   - Păi da, nu tu ai visat.
   Paris se întoarse, dar nu se ridică de pe scaun.
   - Dani, tu de-asta ai venit aici, în Venture, nu? Nu pentru mine, ca să am pe umărul cui să plâng, să mă ajuţi să trec peste divorţul ăsta urât, ci din cauza visului, nu-i aşa?
   - Nu înţeleg ce vrei să spui.
   - Nu înţelegi pe naiba!
   - Paris...
   - Spune-mi adevărul. Nu mă face să ţi-1 smulg cu forţa.
   Dani se întoarse, sprijinindu-se cu spatele de blat, dându-şi seama din nou, cu tristeţe, că nu va putea niciodată să ascundă adevărul de sora ei, nu pentru mult timp.
   În parte, acest lucru se datora faptului că erau gemene.
   Paris îşi purta tuns scurt părul arămiu şi lucios - spunea că e în perioada de renaştere de după divorţ - şi era puţin cam prea slabă, dar în rest, când Dani se uita la ea, era ca şi cum s-ar fi privit în oglindă. Dani se obişnuise de mult cu acest lucra şi îl privea ca pe un avantaj: observând jocul emoţiilor de pe chipul expresiv al lui Paris, Dani învăţase să-şi ascundă propriile simţiri.
   Cel puţin de ceilalţi, dacă nu şi de Paris.
   - Am promis amândouă, îi reaminti sora ei, să nu vorbim despre viaţa personală, gândurile şi emoţiile noastre. Şi am ajuns să ne pricepem de minune să le ascundem. Să ţinem uşa închisă. Dar eu îmi amintesc cum s-o deschid, Dani. Amândouă ne amintim.
   Bineînţeles, nu era un lucru neobişnuit ca între gemenii identici să existe o legătură deosebită, dar pentru Dani şi Paris, acea legătură, aşa cum spunea o prietenă de-a lor din copilărie, „îţi dădea fiori”. Era ceva mai mult decât apropiere, mai mult decât faptul că una termina propoziţia celeilalte sau că se îmbrăcau la fel, ori că se jucau dându-se una drept cealaltă.
   Dani şi Paris, mai ales la începutul copilăriei, erau mai degrabă ca două jumătăţi ale aceleiaşi persoane decât două identităţi diferite. Paris era jumătatea mai solară, pusă pe şotii, tot timpul veselă, deschisă şi încrezătoare, extravertită. Dani era mai tăcută, mai liniştită, precaută, chiar secretoasă. Îşi ieşea greu din fire, nu avea încredere în oricine şi era mult mai interiorizată decât sora ei.
   Tatăl lor le spunea Noapte şi Zi - şi nu era singurul care interpretase greşit aparenţele.
   Dani şi Paris preferau aşa, ca numai ele să ştie adevărul, învăţaseră de mici să ascundă sau să mascheze legătura mentală şi emoţională care se crea cu uşurinţă între ele, descoperind în cele din urmă cum să construiască „uşa” despre care vorbea Paris.
   Aceasta le oferea intimitate, să fie singure cu propriile gânduri şi simţiri, ceva ce majoritatea oamenilor n-au învăţat niciodată să aprecieze. Pentru gemene, acest lucru le oferise în sfârşit posibilitatea ca măcar să înceapă să experimenteze viaţa ca persoane unice, şi nu ca jumătăţi ale aceluiaşi întreg.
   Cu toate acestea, lui Dani îi era dor de apropierea care existase între ele în trecut. În prezent, nu le despărţea decât o uşă — care acum nu prea se mai deschidea, căci gemenele trecuseră puţin de 30 de ani şi apucaseră pe drumuri foarte diferite în viaţă.
   Clătinând uşor din cap, Dani spuse.
   - Bine, fie! Am început să am acest vis acum câteva luni, astă-vară. Când fiica senatorului a fost ucisă de criminalul în serie din Boston.
   - Cel pe care nu l-au prins încă, nu?
   - Da.
   Paris se încruntă.
   - Nu înţeleg care e legătura.
   - Nici eu n-am crezut că există vreo legătură. Nu am nicio legătură cu acele crime, cu victimele sau cu detectivii. Şi niciodată nu am viziuni cu altcineva în afară de mine sau oamenii din viaţa mea. De-asta n-am crezut că visul e o premoniţie.
   Dar Paris nu se mulţumi cu mărturisirea surorii ei, ci spuse:
   - Până când ceva s-a schimbat. Ce anume?
   - Am văzut o ştire la televizor. Agentul FBI care se ocupă de ancheta din Boston este bărbatul care mi-a apărut în vis. Bishop.
   - Tot nu înţeleg ce...
   - Soţia lui e Miranda Bishop.
   Paris îşi îndreptă umerii.
   - Dumnezeule, ea ne-a spus despre Haven!
   - Da.
   Se întâmplase în Atlanta, cu aproape un an şi jumătate în urmă. Paris şi soţul ei erau pe punctul de a se despărţi şi Dani nu lucra şi n-avea nimic de făcut. Niciuna dintre ele nu voia să devină agent FBI sau să se alăture Departamentului Special de Investigaţii Criminale despre care le spusese Miranda Bishop. Nu voiau să poarte arme, să fie poliţiste. Dar să lucreze pentru Haven, o organizaţie civilă particulară de detectivi cu abilităţi speciale, suna interesant.
   Cu mintea în altă parte, Paris spuse:
   - Asta i-a pus capac lui Danny, ştii. Când am vrut să-mi folosesc capacităţile, când am găsit o slujbă care-mi cerea acest lucru. Am văzut cât de îngrozit era. Cum aş fi putut să rămân lângă cineva care se simţea astfel în legătură cu ceva din mine?
   - Da, ştiu. Am fost şi eu acolo. Majoritatea tipilor pe care i-am cunoscut n-au putut să treacă peste faptul că am o soră geamănă identică; iar faptul că aveam vise care se adevereau întocmai nu era văzut ca un avantaj distractiv.
   - Asta mai ales când îi visai pe ei?
   - Ei bine, oricine se apropie de mine îşi asumă riscul. Şi cum nu visez niciodată raze de lumină şi căţeluşi drăgălaşi, majoritatea tipilor din viaţa mea şi-au luat tălpăşiţa înainte să afle scenariul de groază care îi aştepta.
   - Totuşi a fost unul care nu a dat bir cu fugiţii.
   Dani se încruntă.
   - Mda, mă rog. Ar fi făcut-o. Mai devreme sau mai târziu.
   - Eşti sigură de lucrul ăsta sau doar presupui?
   - N-am putea, te rog, să revenim la visul meu?
   Din copilărie, de când încheiaseră un pact solemn, fiecare respectase cu stricteţe intimitatea vieţii amoroase a celeilalte. Şi deoarece căsnicia ei şubredă o făcuse să fie extrem de sensibilă la acest subiect, Paris nu se mai simţi în stare să insiste.
   - OK. Să revenim la visul tău. Spui că are legătură cu acel criminal în serie?
   - Eu aşa cred.
   - Cum aşa?
   - O presimţire.
   Paris o privi fix.
   - Şi altceva?
   Deşi Dani nu voia să răspundă, în cele din urmă spuse:
   - Indiferent ce era în subsolul ăla, era - şi este - malefic. Ceva malefic cum nu am mai simţit până acum. Ceva ce mă sperie al naibii de tare. Şi lucrul care s-a repetat în fiecare versiune a visului este faptul că a pus mâna pe Miranda.
   - E ostatică?
   - O foloseşte drept momeală.

        - Era singurul meu copil.
   - Da, ştiu.
   Senatorul Abe LeMott îşi desprinse privirea de la fotografia înrămată la care se uitase lung până atunci şi îşi îndreptă atenţia spre chipul persoanei aflate de cealaltă parte a biroului, care devenise în ultimele luni aproape la fel de familiar precum cel al fiicei sale, Annie.
   Agentul special Noah Bishop, şeful Departamentului Special de Investigaţii Criminale, avea un chip pe care nu puteai să-l uiţi, îşi spuse LeMott. Asta pentru că era deosebit de arătos, dar mai ales pentru că ochilor săi gri-argintii nu le scăpa nimic şi întrucât cicatricea palidă şi totuşi urâtă care-i brăzda obrazul stâng era dovada mută a unui trecut violent. Dacă adăugai la toate acestea şuviţa de păr alb de la tâmpla stângă, ce contrasta cu părul negru tăciune, rezultatul era un bărbat pe care n-aveai cum să-l treci cu vederea, iar de uitat, cu atât mai puţin.
   - Dumneavoastră şi soţia nu aveţi copii, nu?
   LeMott puse grijuliu fotografia deoparte, la locul ei, în dreapta mapei de birou.
   - Nu.
   Senatorul se forţă să zâmbească.
   - Şi totuşi dumneavoastră aveţi. Cel puţin, fraţi sau surori. Familia. Departamentul. Colegii.
   Bishop dădu din cap.
   - Aţi pierdut vreodată pe vreunul dintre ei?
   - Nu. A fost cât pe ce de câteva ori, dar n-am pierdut pe nimeni.
   Nu încă.
   Vorbele nerostite atârnau în aer şi LeMott încuviinţă grav.
   - E inevitabil. Cu munca pe care o faceţi, cu răul pe care-1 înfruntaţi. Mai devreme sau mai târziu, va fi... plătit un preţ mare. Mereu se întâmplă aşa.
   Hotărând să nu răspundă la spusele senatorului, Bishop continuă:
   - Aşa cum vă spuneam, i-am pierdut urma lângă Atlanta. Fie că e în oraş, fie eă e undeva prin împrejurimi, asta e zona. Dar până nu face o nouă mişcare...
   - Până nu ucide din nou, vreţi să spuneţi.
   - S-a dat la fund şi e puţin probabil să iasă la suprafaţă până nu se va simţi mai puţin ameninţat. Şi vânat. Sau până când nevoile lui îl vor împinge să acţioneze în ciuda acestui fapt.
   - Acum e ceva personal, nu-i aşa? între dumneavoastră şi el. Vânătorul şi vânatul.
   - Sunt poliţist. E meseria mea să vânez scursuri de teapa lui.
   LeMott clătină din cap.
   - Nu, pentru dumneavoastră a fost dintotdeauna mai mult de-atât. Eu îmi dau seama. La naiba, e evident pentru toată lumea. Pun pariu că şi el ştia că eraţi pe urmele lui şi că i-aţi pătruns în minte.
   - Şi totuşi nu era convins, spuse Bishop, iar în voce i se strecură o umbră de tristeţe. Tot a reuşit să pună mâna pe Annie şi pe cel puţin alte 11 tinere, şi tot ce ştiu cu certitudine este că nu a terminat încă.
   - Au trecut luni de zile. Oare asta aştepta de-atâta timp, să se mai domolească lucrurile? De-asta a plecat din Boston?
   - Cred că e doar una dintre cauze. N-a vrut să primească atâta atenţie, să fie în lumina reflectoarelor. N-a avut niciodată intenţia să amestece poliţia, să-şi măsoare abilităţile şi voinţa cu ale noastre. Nu e genul ăsta de criminal, nu asta-1 interesează.
   - Dar ce-1 interesează?
   - Aş vrea să pot să răspund cu o oarecare certitudine, dar ştiţi că nu pot. Ăsta e calvarul atunci când urmăreşti un criminal în serie: faptele se lămuresc de-abia după ce l-am prins. Până atunci, nu putem decât să facem speculaţii şi presupuneri. Aşa că tot ce ştiu sunt frânturi, fragmente, şi puţine dintre ele sunt informaţii preţioase. în ciuda faptului că avem cadavrele, nu putem să aflăm mare lucru.
   - Dar ştiţi că în cazul lui Annie a fost o greşeală, nu?
   Bishop ezită, apoi clătină din cap.
   - Da, cred că a fost o greşeală. El vânează un anumit tip de femeie, un tipar fizic, şi Annie se potrivea, la fel ca şi celelalte. Dacă avea nevoie de altceva decât de aspectul fizic, dacă avea nevoie să afle mai multe despre ţintele lui şi dacă să ştie mai mult despre ele, nu doar aspecte superficiale, ar fi fost un lucru important pentru el, atunci ar fi ştiut cine era Annie şi ce riscuri imense îşi asuma alegând-o ca victimă. Modul ei liniştit de viaţă, ca al oricărei tinere din Boston, aparenţa obişnuită a vieţii ei nu i-au dat motive să creadă că reacţia la dispariţia ei avea să fie atât de promptă şi de violentă.
   - Din cauza asta s-a oprit după ea?
   Bishop ştia prea bine că tatăl îndurerat din faţa lui lucrase ani de zile ca procuror într-un oraş important şi, prin urmare, cunoştea - poate la fel de bine ca el însuşi - ororile pe care oamenii sunt capabili să le înfăptuiască, însă, cu toate astea, îi era greu să uite că era tată şi să-l trateze ca pe un coleg de breaslă, să discute calm, fără emoţii.
   Acest ucigaş nu e singurul căruia îi fa c profilul psihologic, domnule senator. Şi pe dumneavoastră v-am studiat. Şi tare mă tem că nu va'mai trece mult timp până veţi interveni în această anchetă.
   Şi asta o să vă fie fatal.
   - Bishop, de-asta s-a oprit?
   - Cred că a fost şi ăsta un motiv. Prea multă poliţie, prea multă mediatizare, prea multă atenţie. Dăuna planurilor sale, abilităţilor lui de vânător. Prada era pusă în gardă, devenea precaută. Asta l-a împiedicat să se concentreze, lucru pe care nu şi-l putea permite, mai ales în stadiul acela. Trebuia să fie în stare să se gândească la ceea ce făcea, căci el exersa, nu găsesc alt cuvânt care să exprime mai bine acţiunile lui. Explora şi îşi perfecţiona ritualul. Din cauza asta...
   Când Bishop tăcu brusc, LeMott îi termină propoziţia cu fermitate:
   - Din cauza asta fiecare crimă a fost diferită, armele, gradul de cruzime. El experimenta. încerca să descopere ce-i oferea cea mai mare... satisfacţie.
   Simţi nevoia să auzi asta la nesfârşit, nu? Ca şi cum ai zgândări coaja de pe o rană, menţinând vie durerea, pentru că e tot ce ţi-a mai rămas.
   - Da.
   - Şi a reuşit să afle până acum?
   - Ştiţi că nu pot să vă dau un răspuns. Avem prea puţine informaţii ca să presupunem.
   - Mă bazez pe intuiţia unui profesionist. A dumneavoastră.
   Asta pentru că ştii că e mai mult decât intuiţia unui profesionist. Şi acum îmi dau seama că am greşit cândţi-am spus cu ce anume se ocupă Departamentul Special de Investigaţii Criminale.
   Dar Bishop ştia prea bine cât de inutile erau regretele de genul acesta. Greşeala fusese făcută. Acum trebuia să suporte consecinţele.
   Trase aer în piept şi expiră încet.
   - Părerea mea e că reacţia la răpirea şi uciderea lui Annie l-a dezechilibrat. Rău de tot. Până atunci, fusese condus aproape orbeşte de poftele pe care trebuia cu orice preţ să şi le satisfacă. Să omori 12 femei în mai puţin de o lună înseamnă că ceva i-a declanşat nebunia, ceva extrem de traumatizant şi, despre orice ar fi vorba, evenimentul declanşator fie a anihilat pur şi simplu persoana care fusese până atunci, fie a dezlănţuit ceva latent care zăcea de mult timp înăuntrul lui.
   - Ceva malefic.
   - În privinţa asta, n-am îndoieli.
   LeMott se încruntă.
   - Dar chiar şi răul are instinctul său de conservare. Celebritatea neaşteptată, în lumina reflectoarelor, după moartea lui Annie, a trezit la viaţă acea parte din el. Sau, cel puţin, a preluat controlul asupra lui.
   - Da.
   - Aşa că s-a retras. A găsit un loc sigur unde să sc ascundă.
   - Deocamdată. S-a retras să se reorganizeze, să-şi revizuiască planul. Să-şi evalueze opţiunile. Poate chiar să găsească o cale de a-şi schimba ritualurile care progresau, pentru a se potrivi cu noua dinamică a lucrurilor.
   - Pentru că acum ştie că e urmărit.
   Bishop clătină din cap.
   LeMott urmase un curs intensiv de psihologie a criminalilor în serie, implicându-se în arta şi ştiinţa alcătuirii profilului psihologic al unui criminal, în ciuda avertismentelor Iui Bishop.
   Cuta dintre sprâncene i se adânci.
   - Chiar dacă îşi testa limitele sau doar căuta lucrul de care avea nevoie ca să-şi satisfacă poftele, să omori atât de mulţi oameni într-o perioadă aşa de scurtă şi apoi să te opreşti pur şi simplu e cu siguranţă un lucru neobişnuit. Cât poate să reziste oare pornirilor ucigaşe?
   - Nu mult, aş fi zis.
   - Dar au trecut mai bine de două luni.
   Bishop tăcea.
   - Sau poate că nu, spuse LeMott încet. Poate că a făcut mai mult decât să se dea la fund. Poate că s-a adaptat la situaţia de a fi în acelaşi timp prada şi vânătorul şi şi-a schimbat deja modul de operare. Da, a ieşit din raza vizuală o vreme, dar şi-a schimbat locul şi a început să omoare în altă parte. Altfel decât până acum. Şi-a schimbat ritualul. La asta te gândeşti?
   La naiba!
   Cântărindu-şi cuvintele cu multă grijă, Bishop explică:
   - Majoritatea criminalilor în serie sunt activi luni de zile, chiar ani, până când justiţia îi recunoaşte drept ceea ce sunt, şi ai astfel mai multe informaţii ca să schiţezi o hartă a ciclurilor active şi inactive într-o perioadă, tiparele şi fazele comportamentale. Cu ticălosul ăsta nu putem face lucrul ăsta. Nu încă. S-a mişcat prea repede. Şi-a făcut apariţia, a măcelărit nişte femei şi apoi s-a întors în iadul de unde se târâse în lume ca o lighioană. N-am avut timp să-i studiem mişcările. Singurul lucru care ne-a dat de înţeles că avem de-a face cu un criminal în serie a fost faptul incontestabil că tinerele ucise semănau foarte mult între ele, ar fi putut să fie surori.
   - Asta e tot ce-am avut şi avem la ora actuală. Ştim că ţinta lui o reprezintă femeile minione, aproape silfide, cu ochii mari şi părul scurt, închis la culoare.
   - Ca nişte copii, spuse LeMott, fără să-i tremure vocea.
   Bishop încuviinţă.
   - Ştiu că v-am mai întrebat, dar...
   - Vreţi să ştiţi dacă ar putea să ia în colimator şi copii. Profilul lui psihologic aşa ar da de înţeles. Eu spun însă că e puţin probabil. El omoară aceeaşi femeie la nesfârşit, aceasta este experienţa pe care o recreează de fiecare dată. Orice altceva s-ar schimba, ea, femeia, trebuie să fie mereu aceeaşi.
   LeMott se încruntă.
   - Dar dacă el chiar îşi schimbă sau şi-a schimbat deja ritualul de ucidere, dacă ştie că e urmărit şi este aşa de deştept cum îl credeţi, probabil că ştie şi cum decurge o anchetă în cazul unei crime. Probabil că ştie că modul său de operare este observat şi dat în consemn la toate bazele de date ale poliţiei din ţară. Ne putem permite să presupunem că va continua să-şi aleagă drept ţintă femei care au profilul victimei?
   Pe Bishop nu-1 linişteau expresia calmă de pe chipul senatorului şi tonul lui profesional, fără inflexiuni; dimpotrivă, acestea erau semne de îngrijorare.
   Ca nitroglicerina într-un pahar de plastic, aspectul fizic poate fi extrem de amăgitor.
   LeMott îşi ţinea de mult timp emoţiile în frâu şi Bishop ştia că, mai devreme sau mai târziu, acestea vor exploda.
   Un tată suferind era ceva destul de grav. Un tată suferind care nu mai avea nimic de pierdut era ceva şi mai grav. Şi un tată suferind care era în acelaşi timp un senator american influent şi fost procuror renumit pentru poziţia rigidă faţă de infracţionalitate şi credinţa fermă că trebuie să se facă dreptate cu orice preţ era ceva extrem de grav.
   Dar Bishop nu spuse decât că:
   - El nu poate să se schimbe, indiferent cât de mult s-ar strădui. O să încerce, normal. O să încerce să-şi ţină în frâu pornirile şi impulsurile, sau pur şi simplu va încerca să şi le satisfacă într-un mod care să nu-1 trădeze. Dar, într-un fel sau altul, o să se dea de gol. Mereu se întâmplă aşa.
   - Cel puţin, când vânătorii ştiu ce să caute.
   - Problema nu este să ştii ce să cauţi, ci un alt lucru, morbid, de care suntem conştienţi: că trebuie să ucidă din nou ca să ne dea mai multe indicii.
   - Trebuie să presupui întotdeauna că nu a mai ucis sau că fapta a fost destul de diferită de celelalte ca să nu atragă atenţia.
   Era limpede că LeMott nu voia să renunţe la ideea lui.
   Bishop spuse:
   - Este şi asta o posibilitate, bineînţeles. Poate chiar o probabilitate. Aşa că nu pot spune cu certitudine dacă a mai omorât pe cineva sau nu de când a ucis-o pe fiica dumneavoastră.
   Dacă Bishop sperase să-i distragă atenţia lui LeMott, să-l facă să dea înapoi, să se cutremure din pricina ultimelor trei cuvinte alese deliberat, acesta fu dezamăgit, căci chipul senatorului rămase împietrit. Bărbatul nici măcar nu clipi. Reacţionă doar la informaţia pe care i-o furnizase Bishop mai devreme.
   - Şi totuşi ştiţi că s-a îndreptat spre sud. Că e undeva pe lângă Atlanta.
   La naiba!
   - Şi ştiţi de ce sunt sigur de lucrul ăsta - fără vreo dovadă palpabilă - în timp ce agenţii FBI şi echipajele de poliţie care se ocupă de caz încă mai scotocesc fiecare colţişor din Boston, sperând să-i dea de urmă.
   - Sunteţi sigur?
   - În sinea mea, da. Nu mai e în Boston. E undeva pe lângă Atlanta. Probabil nu chiar în oraş, deşi oraşul este destul de mare ca să te pierzi în el.
   - Aveţi oameni de legătură acolo?
   - Domnule senator, am petrecut ani întregi alcătuind o reţea care se tot măreşte. Avem oameni aproape peste tot.
   - Da, dar sunt oameni. Oamenii nu sunt fiinţe infailibile.
   Bishop sesiză amărăciunea spuselor lui.
   - Da, mă tem că aşa e. Credem că e în zonă. Bănuim că e posibil să mai fi comis o crimă. Dar nu avem nici o dovadă solidă, în nici un sens, iar capătul firului e în Boston.
   - Cum de ştiţi atâtea lucruri şi totuşi atât de puţin valoroase?
   Bishop tăcu.
   LeMott clătină din cap şi se strâmbă. Clipi, după ce mult timp rămăsese nemişcat, şi se uită pentru o clipă în altă parte.
   - Îmi cer scuze. Dumnezeu mi-e martor,.şi eu ştiu că v-aţi consumat toate rezervele de energie şi timp încercând să daţi de urma acestui ticălos şi să-l opriţi. Doar că ... ajutaţi-mă să înţeleg cum e cu putinţă să nu facem altceva decât să stăm cu mâinile în sân aşteptând să ucidă din nou.
   Şi de data asta, Bishop îşi alese cuvintele cu grijă.
   - Oficial, nu prea mai e altceva de făcut. Toate dovezile palpabile de care am reuşit să facem rost au fost în Boston; toate victimele de care suntem siguri că au murit de mâna Iui locuiau şi lucrau în Boston; toate indiciile şi urmele pe care le avem sunt în Boston, iar echipa desemnată să se ocupe de caz merge pe fir şi probabil că va mai face asta luni bune de-acum încolo. Echipei mele i s-a dat ordin să rămână în Boston şi să continue să lucreze cu echipa operaţională cât timp vor dura cercetările. Până nu vom avea dovezi incontestabile, dovezi solide că ucigaşul se află în altă parte, rămânem în Boston.
   - Eu aş spune că e o pierdere de resurse FBI.
   - Oficial, se cheamă chiar invers. Oraşul e încă zdruncinat, mass-media naţională e încă acolo - toate formele de mass-media, de la televiziuni şi ziare la bloguri de pe internet - face zilnic apel să se întreprindă mai multe acţiuni pentru prinderea acestui criminal înainte de a pune ochii pe vreo altă tânără. Şi faptul că cea mai recentă victimă a sa era fiica unui senator al Statelor Unite aproape că era o garanţie că nu va ieşi curând din lumina reflectoarelor şi că va rămâne în continuare o problemă arzătoare. Pentru foarte mult timp.
   - Unele slujbe sunt în joc.
   - Da.
   - A fost numit un director nou, spuse LeMott.
   - Da, aprobă Bishop şi păru să ridice uşor din umerii săi laţi. Aşa e politica. A fost adus să pună la punct neregulile din FBI, să îmbunătăţească imaginea extrem de negativă pe care a lăsat-o în mintea publicului şirul de circumstanţe dezastruoase.
   Să demiţi agenţi de vârf de la conducerea unei anchete pe care toată ţara o urmăreşte nu ar fi din acest punct de vedere cea mai bună mişcare.
   - Aş putea să...
   - Aş prefera să n-o faceţi. E posibil să avem nevoie de relaţiile dumneavoastră la un moment dat, dar deocamdată lucrul ăsta nu ne-ar fi de ajutor - nici nouă, şi nici anchetei.
   LeMott încuviinţă uşor.
   - Aici trebuie să mă supun judecăţii dumneavoastră.
   Fie că vrei, fie că nu.
   - Mulţumesc.
   - Dar de ce v-ar schimba directorul unii dintre oamenii din echipă cu nişte agenţi mai convenţionali?
   - El nu vede diferenţa.
   - Ah! Asta e esenţa problemei. El nu crede în capacităţi paranormale.
   - Aşa e. Nu crede.
   Apoi Bishop adăugă, ridicând din nou uşor din umeri:
   - Am mai făcut noi faţă unei schimbări de gardă şi înainte. O vom face şi de data asta; palmaresul nostru de succese e prea bogat ca să fie respins cu uşurinţă, indiferent ce crede directorul despre metodele noastre. Dar, între timp...
   - Trebuie să vă supuneţi ordinelor.
   - Da, dacă vreau ca DSIC-ul să-şi continue activitatea. Pentru moment, aşa trebuie să fac. Cel puţin, oficial.
   - Şi neoficial?
   Bishop spuse cu reţinere, din prea multe motive pentru a le enumera.
   - Neoficial, există Haven.

2.

   Lama cuţitaşului de hârtie era nouă şi ascuţită, aşa că o folosi cu mare grijă când decupă din fotografie imaginea fetei.
   Era frumuşică.
   Întotdeauna era drăguţă.
   Îi plăceau formele ei. Acesta era unul dintre motivele pentru care tăia cu atâta grijă imaginile din fotografii şi ziare: cuţitul lui putea să-i mângâie uşor - atât de uşor... - formele.
   Era atent chiar şi când îi decupa chipul, deşi linia nasului, bărbiei şi a maxilarului cu greu îl făceau să aibă vreo tresărire.
   Însă gâtul! Sânii uşor arcuiţi, o aluzie vagă la feminitatea ei. Curba delicată a şoldurilor. Cuţitul lui zăbovi asupra lor.
   Uneori scana pozele şi prelucra imaginile pe computer ca să-şi satisfacă o varietate de fantezii. Putea să dezbrace fata în pielea goală, să schimbe tot felul de tunsori până la părul scurt şi închis la culoare pe care-l purta întotdeauna şi care o făcea să semene cu un băiat. Putea să o pună să pozeze în orice poziţie voia, să îndrăznească jucându-se cu textura şi culoarea.
   Găsise chiar şi nişte poze de la autopsie şi-i ataşase capul la acele corpuri cu organele expuse, lucind în lumina rece de spital.
   Dar acest gen de lucruri, descoperise el, îi dădeau prea puţină satisfacţie. Totul era prea... departe.
   Poate că acesta era motivul. Sau poate altul.
   Nu ştia decât că, deşi era folositor ca unealtă de cercetare, calculatorul se dovedise a fi mai mult decât inutil când era vorba să-i satisfacă poftele.
   Însă fotografiile...
   Termină de decupat fotografia şi desprinse imaginea ei de restul. Era un instantaneu în care era surprinsă ieşind dintr-o drogherie, cu multe pungi în mână, cu un aer preocupat.
   Deşi era octombrie, era destul de cald în acea zi şi ea purta o bluză cu mânecă scurtă, o fustă subţire de vară şi sandale. Îşi imaginase că are unghiile de la picioare date cu ojă. Roşu intens sau poate roz aprins. Era aproape sigur, deşi fotografia nu-i confirma plăcuta bănuială.
   Ţinu pentru o clipă în mâini imaginea ei decupată, bucurându-se de ea. începu să frece uşor cu degetul mare hârtia lucioasă, urmărind linia fustei evazate şi coapsele goale de dedesubt.
   Studie fiecare detaliu, memorându-1.
   Închise ochii.
   Şi, în gând, o atinse.
   Avea pielea fină. Şi caldă. Aproape că fremăta de viaţă.
   În cealaltă mână simţea lama rece.
   Deschise gura şi respiraţia începu să i se precipite.
   Piele fină. Caldă. Se cutremură cuprins de un spasm. Freamătul devenea acum un ţipăt primitiv de groază şi durere care îl făcu să simtă că arde pe dinăuntru.
   Piele fină. Umedă. Lipicioasă.
   Roşie.
   Mânji sângele roşu peste pieptul ei care tresărea. îl privi cum luceşte în lumină când se mişcă. Ascultă gemetele... mmm... mmm... mmm... care erau sunetele primare ale agoniei.
   Acestea îi răsunau în urechi ca nişte aripi care fâlfâie, ea o inimă care bate, ca propriul lui puls accelerat.
   Focul pe care îl simţea în el îl ardea mai tare, mai tare, respiraţia i se precipită, lama cuţitului împlântată cu forţă iar, şi iar, şi iar...
   Ţipătul lui de eliberare de-abia acoperi sunetele monosilabice şi ascuţite pe care le scoase ea când îşi dădu sufletul.
   Piele fină.
   Umedă.
   Lipicioasă.
   Roşie.

3.

          Miercuri, 8 octombrie

   Dani nu ar fi vrut să se întoarcă în Venture, Georgia, un oraş relativ mic nu departe de Atlanta, aşa că nu făcuse niciun fel de planuri. Apartamentul ei era încă în Atlanta, la fel ca majoritatea hainelor şi a celorlalte bunuri. îşi făcuse bagajele ca pentru un concediu de-o săptămână.
   Asta se întâmplase cu aproape o lună în urmă.
   Hainele nu erau o problemă, dat fiind faptul că locuia cu sora ei geamănă. însă ea şi Paris se străduiseră din răsputeri să ducă vieţi separate ca adulţi, şi faptul că locuiau acum în aceeaşi casă nu le era de ajutor să-şi respecte hotărârea.
   De fapt, le înlesnea întoarcerea la obiceiurile şi rutina din copilărie. Cum ar fi vizita săptămânală la drogheria lui Smith din centru, deoarece acesta era singurul loc din Venture unde se vindea îngheţată naturală, de casă, care încă mai era o afacere bună, iar gemenele obişnuiau de-o viaţă întreagă să mănânce îngheţată înainte de culcare.
   Lui Dani îi lipsise acest lucru în Atlanta. Nu era vorba că nu mânca îngheţată şi acolo; pur şi simplu, nu putea să doarmă fără să mănânce cel puţin un castronaş de îngheţată înainte de culcare. însă fusese nevoită să înlocuiască îngheţata de casă cu nume celebre, dar pentru ea nici nu exista loc de comparaţie.
   Dumnezeule!
   Îngheţată!
   Avea 31 de ani şi aşteptase cu nerăbdare toată ziua să se desfete cu o îngheţată împreună cu sora ei geamănă, înainte de culcare.
   În general, se culca la ora unsprezece.
   - Sunt patetică, rosti ea printre dinţi şi lăsă jos cele două pungi pe care le tot trecuse dintr-o mână într-alta ca să scotocească în poşetă după cheile de la maşină.
   - Lasă-mă pe mine.
   Dani încremeni privind mâinile vânjoase care ridicau cele două pungi de jos. Le urmări cu privirea, încet, tot mai sus, şi când posesorul lor se ridică, băgă de seamă că acesta era încă atletic, că umerii lui erau laţi şi puternici, că încă era prototipul de bărbat seducător din romanele de dragoste.
   Părul lui negru doar ce începuse să încărunţească la tâmple, şi poate că-i mai apăruseră nişte riduri de expresie la colţurile ochilor săi albaştri şi calmi, dar încă mai avea aerul unui bărbat care frânge inimile femeilor.
   Marcus Purcell.
   Venture era un oraş destul de mic, aşa că Dani se aştepta să dea nas în nas cu el mai devreme sau mai târziu. Sperase însă ca acest lucru să se întâmple mai târziu.
   Mult mai târziu.
   - Salut, Dani. Cum îţi mai ies numerele de magie?
   Când auzi vechea formulă de salut din copilărie, i se puse deodată un nod în gât, dar vocea ei nu o trădă când răspunse aşa cum o făcea întotdeauna.
   - Iepurele a fugit, dar încă mai am jobenul. Spectacolul tău de magie cum mai merge?
   - Mă tem că acum nu prea mai merge treaba. Frumoasa mea asistentă a primit o ofertă mai bună şi pe urmă n-a mai avut niciun rost să continui.
   Şi uite că adusese vorba.
   Ce naivă fusese să creadă că Marc nu va aduce vorba despre un subiect pe care ea l-ar fi evitat oricât de mult era nevoie.
   Evitarea era mecanismul ei de apărare, însă nu şi al lui. Nici pe departe.
   - Nu a fost vorba de o ofertă mai bună, se auzi ea spunând. A fost vorba doar de o ... schimbare de care aveam nevoie. De care amândoi aveam nevoie. Tu voiai să rămâi aici, eu nu.
   - Nu m-ai întrebat niciodată ce vreau, Dani.
   Replica lui o făcu să se înfioare.
   - Rădăcinile tale au fost dintotdeauna aici. Nici nu mai era nevoie să te întreb. Şi ştiai că odată ce Paris a hotărât să rămână aici, eu...
   - Tu trebuia să pleci, zise el şi ridică din umeri. Şi totuşi uite că te-ai întors.
   - În vizită. Pentru că Paris avea nevoie de mine.
   - Da, cine de cine mai divorţează e mereu un subiect fierbinte de bârfă pe-aici, aşa că am aflat şi eu. Trebuie să-i fie greu. Dar îi e mai bine fără el.
   - Da? De ce spui asta?
   Era dispusă să vorbească despre orice altceva, chiar şi despre divorţul dureros al surorii ei. Ceea ce o făcu să-şi dea seama, cu oarecare nelinişte, de sentimentele ei.
   - Pentru că există anumite lucruri pe care un bărbat n-ar trebui să le spună despre soţia lui. Nici măcar la beţie. Poate mai ales atunci. Lucruri pe care n-ar trebui niciodată să le împărtăşească altui bărbat.
   Dani nu avu curajul să întrebe cu voce tare despre ce era vorba, dar ştia că pe chipul ei se citea nedumerirea.
   - Nu aş vrea să reproduc ce mi-a spus el, Dani. Dar a spus multe, şi probabil le-a răspândit în toate barurile de pe Coasta de Est, de vreme ce a călătorit atâta. Spunea că Paris era pur şi simplu o povară care-1 ţinea pe loc. Spunea că nu poate să ţină nimic doar pentru cl. Nici gândurile, şi nici măcar visele. Nu exista niciun sector intim în care ea să nu aibă acces. Spunea că uneori îl făcea să i se ridice părul măciucă.
   - Ştiam că-i era greu să facă faţă situaţiei, dar...
   - N-avea cum să facă faţă, crede-mă. Nu Dan. Era un lucru pe care nu l-a acceptat niciodată, cu care nu s-a obişnuit niciodată. O ura, pur şi simplu. Ceea ce este destul de grav, ţinând cont de faptul că, în ciuda acestui lucru, tot s-a căsătorit cu Paris. Să le spui unor străini din baruri că soţia ta ştie cu adevărat ce gândeşti, ce visezi şi că lucrul ăsta te dezgustă total înseamnă să depăşeşti cu mult măsura.
   Marc ridică din umeri.
   - Chiar dacă a plecat vreodată cineva urechea la ce spunea el sau dacă a pus-o pe seama băuturii, nu scuză cu nimic faptul că s-a comportat ca un nemernic. în ultimul timp, umbla mai mereu beat. A petrecut câteva nopţi după gratii, la mine în secţie, până s-a trezit.
   Paris îi spusese că Marc era şerif acum, iar Dani simţi nevoia să comenteze acest fapt. Şi să schimbe subiectul.
   - N-am crezut niciodată că o să ajungi să lucrezi în poliţie.
   - Mda, ce să zic, lucrurile se mai schimbă.
   Nu totul se schimbă, îşi spuse Dani, dar se simţea dezarmată şi nesigură şi era pe deplin conştientă că stătea pe trotuar în faţa drogheriei din centrul oraşului, sub privirile lui Dumnezeu şi a jumătate dintre cetăţenii din Venture şi că toţi înţelegeau ce se întâmpla acolo.
   - Ar fi cazul să plec, se hotărî ea, brusc. Mi se topeşte îngheţata.
   Spre marea ei uşurare, el nu reacţionă la remarca patetică aşa cum o cerea aceasta, ci spuse doar atât:
   - Cred că-ţi căutai cheile. Le-ai găsit?
   Dani scoase cheile din poşetă şi folosi telecomanda ca să deschidă portierele Jeep-ului parcat la doar câţiva metri. Când farurile maşinii clipiră, aceasta luă pungile pe care Marc i le întinse.
   - Ai grijă de tine, Dani.
   Părea că-şi luaseră la revedere, lucru pentru care Dani ar fi trebuit să fie recunoscătoare, dar Marc nu făcuse decât câţiva paşi când ea începu să vorbească. Şi chiar în timp ce vorbea, era conştientă, cu o certitudine fatalistă, că în acel moment se afla la o cotitură critică în viaţă. Şi habar n-avea ce i se aşternea înainte.
   - Marc?
   El se opri din mers şi întoarse capul spre ea, ridicând din sprâncene, fără însă a i se citi nimic pe chip.
   - S-a întâmplat ceva... rău în Venture, în ultima vreme? În tot districtul? Vreau să zic, dacă s-a întâmplat ceva cu adevărat rău. Am citit ziarele, dar...
   - Te referi la vreo infracţiune?
   - Da.
   Marc se încruntă.
   - Nimic ieşit din comun. Câteva jafuri, cazuri de violenţă domestică, scandaluri legate de dreptul la proprietate şi câteva descinderi în laboratoarele clandestine de amfetamină.
   - Nimic altceva?
   Încet, răspunse:
   - Sunt două cazuri de persoane dispărute care mă îngrijorează.
   - Femei?
   - O adolescentă. Părinţii ei cred că a fugit de-acasă acum vreo două săptămâni. Şi o tipă al cărei soţ, speriat din cale-afară, insistă că ea nu l-ar fi părăsit niciodată de bunăvoie.
   - Când s-a întâmplat asta?
   - Săptămâna trecută. Şi nici urmă de ea, deocamdată. Tu ce ştii, Dani?
   - Nimic. Nu ştiu... nimic. Doar... ai grijă de tine, atâta tot.
   El făcu un pas spre ea şi-i spuse cu aceeaşi tonalitate joasă, deşi nu era nimeni în jur.
   - Ce-ai visat, Dani?
   Ea nu reuşi să-şi ferească privirea. Şi nici nu putea să-l mintă.
   Nu pe Marc.
   - Nimic concret. Niciun chip sau nume. Nici măcar o infracţiune de care să pot să fiu sigură. Ştiu doar că e de rău.
   Se gândi la adolescenta şi tipa care dispăruseră şi o trecură fiori reci, în ciuda vremii calde din după-amiaza însorită de octombrie. Ştiu că e ceva rău aici, o otravă. O fiinţă malefică, nu ştiu cine.
   - Dani, ştim amândoi că diavolul nu trebuie să aibă coarne şi coadă ca să fie recunoscut. Dacă mi-ai putea spune mai m ult...
   - N-am ce să-şi spun. Cel puţin, deocamdată.
   Cuta dintre sprâncenele lui se adânci şi Marc mai făcu un pas spre ea.
   - Ai avut visul ăsta de mai multe ori?
   Ea încuviinţă, nefiind dispusă să recunoască faptul că în ultimul timp visul se repeta foarte des.
   - OK. Vino diseară să mă iei. Ia-mă şi pe mine în visul tău.
   Dani îşi dădu seama de-abia mai târziu că ideea nu o şocase atât cât ar fi trebuit. Acum însă, clătină din cap şi spuse:
   - Nu pot să fac asta.
   - Ba sigur că poţi. Ai mai făcut-o şi înainte.
   - S-a întâmplat acum mulţi ani, Marc. În altă viaţă.
   Şi habar n-aveam ce periculos era.
   Marc mai făcu un pas spre ea şi acum stătea în faţa ci, atât de aproape, încât Dani trebui să încline capul ca să-l privească în ochi.
   - Mie lucrul ăsta nu mi-a dat niciodată fiori, Dani, vorbi el cu voce joasă. Nu m-a speriat niciodată. Nu l-am urât. Nu m-a făcut nicicând să mă gândesc la tine altfel decât ca la femeia deosebită şi extraordinară pe care am iubit-o. În caz că nu ştiai asta.
   Dani avea vaga bănuială că rămăsese cu gura căscată.
   - Vino să mă iei diseară, repetă Marc.
   Apoi îi întoarse spatele şi se îndepărtă de ea.
   Dani reuşi cumva să urce în maşină, cu pungi cu tot. îşi spuse că prăjitura de casă cu stafide pe care o cumpărase se strivise probabil, căci strânsese cu disperare de pungi. Cu siguranţă că şi îngheţata se topise. Nu-i păsa prea mult însă nici de una, nici de alta.
   În caz că nu ştia.
   În caz că nu ştia.
   Dumnezeule mare!
   Era încă buimacă atunci când îi sună mobilul, şi-i trebui ceva timp până să-l scoată din poşetă. Răspunse, în timp ce-şi propuse în gând să-şi cumpere o altă poşetă sau cel puţin să o organizeze mai bine pe aceasta. Ştia, fără să se uite la identitatea apelantului, că era Paris.
   - Avem musafiri, declamă Paris fără nici o introducere.
   Dani închise ochii.
   - Nu-mi spune.
   - Mă tem că ai ghicit. A venit Miranda Bishop. Cu John.
  
      Ajutorul de şerif Jordan Swain se fălea cu profesionalismul care-1 caracteriza, cu devotamentul şi inteligenţa de care dădea dovadă, cu isteţimea şi alura de mascul cuceritor pe care i-o dădea uniforma, mulţumită geneticii generoase a blonzilor şi programului riguros de exerciţii fizice din fiecare dimineaţă.
   Era cunoscut şi pentru stomacul lui de fier, însă tocmai acesta îl trădă în acea după-amiază târzie de miercuri.
   - Îmi cer scuze, bălmăji el printre dinţi, când se întoarse din vizita urgentă pe care o făcuse în tufişurile aflate la câţiva metri depărtare, dincolo de banda galbenă care delimita locul crimei.
   Şeriful mormăi:
   - Cel puţin ai reuşit să treci de bandă. Aş fi fost supărat foc dacă ai fi contaminat locul crimei, Iordan.
   - Cum aş putea să-l contaminez mai mult decât este?
   - Eşti glumeţ.
   - De fapt, chiar nu e nimic de râs.
   Jordan înghiţi în sec şi încercă să nu se gândească la tot sângele împroşcat şi organele împrăştiate din jurul lor. Lucru care se dovedi a fi foarte dificil, deoarece acestea chiar erau peste tot şi era al naibii de greu să nu le vezi.
   Casa - nelocuită, cu o plăcuţă pe care scria „De vânzare” afişată în curtea îngrijită din faţă - se afla la capătul unei alei lungi şi se întindea pe o suprafaţă destul de mare, motiv pentru care probabil că nimeni nu observase măcelul care avusese loc în curtea interioară din spate, lângă piscină, care înainte oferea un peisaj încântător şi paşnic.
   Asta până când venise grădinarul pentru treburile de rutină şi dăduse colţul din spatele casei cu roaba plină de unelte şi echipament necesar pentru pregătirea plantărilor de iarnă ce aveau să urmeze. Roaba, răsturnată, zăcea şi acum aşa cum o abandonase acesta, chiar la ieşirea din zona piscinei, când o luase lâ fugă după ce dăduse cu ochii de înspăimântătorul carnagiu.
   Şi chiar asta era. Comparaţia care-l făcuse pe Jordan să dea fuga la tufişuri şi să dea afară ce mâncase la prânz era că întreaga scenă arăta ca şi cum cineva ar fi îndesat o vacă de greutate medie într-un aparat de mărunţit lemnul.
   - Iisuse, Marc, ce animal ar face aşa ceva?
   - Cel pe care trebuie să-l prindem noi.
   Marc le arătă o pungă de plastic transparentă, cu probe prelevate de la faţa locului, ce conţinea un cuţit de vânătoare imens şi plin de sânge, cu lama zimţată. îl studie încruntat.
   - Cam câte magazine crezi că vând aşa ceva?
   - Oh, la naiba, cel puţin vreo douăsprezece, dacă nu chiar mai multe în tot districtul. Fără să mai punem la socoteală casele de amanet.
   Marc încuviinţă.
   - Aşa mă gândeam şi eu. Nu sunt prea multe şanse ca arma crimei să ne ofere vreun fir pe care să mergem. În plus, faptul că a lăsat-o la locul crimei arată fie că făptaşul e foarte prost, fie foarte sigur că aceasta nu va putea să ne ducă la el.
   - Nu vreau să mă gândesc că o persoană atât de malefică este şi inteligentă, spuse Jordan, dar cred că vom regreta dacă am presupune contrariul.
   - Da, aşa e. O să încercăm totuşi să aflăm ce putem.
   - Poate avem noroc, se arătă Jordan de acord, dar oarecum neîncrezător.
   Marc îl privi pieziş, apoi îi făcu semn unuia dintre cei doi tehnicieni criminalişti să vină la el şi-i înmână cuţitul.
   - Shorty, ai găsit tu sau Teresa ceva ce nouă ne-a scăpat?
   - Până acum nu, şefu’!
   Shorty - care se supunea şi el tradiţiei poreclelor, fiind de fapt mai înalt decât ceilalţi doi bărbaţi şi chiar decât majoritatea lor - clipi cu ochii cârpiţi de somn şi păru că-şi înăbuşă un căscat.
   - S-ar putea să fie nevoie să mutăm banda cu câţiva metri; cred că am găsit câteva bucăţi din partea dreaptă a corpului, la marginea zonei delimitate.
   Jordan, care era cât pe ce să întrebe caustic dacă au de gând să-l mai ţină treaz pe Shorty, simţi cum i se întoarce iar stomacul pe dos când auzi noile detalii.
   Marc spuse cu stoicism:
   - Deci victima era femeie.
   - E greu de spus fără... părţile relevante, zise Shorty, dar aşa crede Teresa. Şi eu sunt de aceeaşi părere. Am găsit un vârf de deget cu ojă pe unghie. E degetul mic, cred.
   Jordan se retrase din nou în tufişuri.
   Shorty îl urmări puţin cu privirea, apoi îşi îndreptă atenţia din nou spre chipul inexpresiv al şerifului.
   - Scuza mea se bazează pe cinci ani de gardă la morgă în Atlanta, explică el. A dumneavoastră care este?
   - Furia, spuse Marc Purcell.
   - Aha, vă folosiţi furia ca un scut. Am mai cunoscut şi alţi oameni ai legii care procedau aşa.
   Shorty se încruntă, luându-i seama şerifului fără jenă.
   În acest ţinut în mare parte rural, nu se întâmplau prea multe crime şi cele mai multe erau de genul celor dintre soţi sau cele născute din ranchiună, cazuri în care criminalul era la fel de evident ca şi victima, probabil stând aplecat deasupra cadavrului, nedumerit, cu pistolul încă fumegând sau cu un cuţit murdar de sânge în mână.
   Aceste cazuri nu erau greu de rezolvat.
   În cei doi ani de când Shorty lucra cu departamentul şerifului, aceasta era prima crimă adevărată, la care lucra cu Purcell.
   Interesant tip, îşi spuse Shorty în sinea lui. Născut şi crescut aici. Urmase o facultate de prestigiu în Carolina de Nord, şi-şi luase licenţa în drept; se întorsese în Venture ca să practice avocatura. Se zvonea prin secţie că i se pregătise o funcţie în politică, o chestie de familie care se perpetua de generaţii, şi toată lumea fusese oarecum surprinsă când el alesese poliţia în detrimentul oportunităţilor politice.
   Pe Shorty nu-1 mira acest lucru. îşi petrecuse toată viaţa de adult în preajma poliţiştilor şi tipul ăsta era poliţist până în măduva oaselor. Existau astfel de oameni, poate cu un simţ înnăscut al dreptăţii sau doar peste măsură de înfuriaţi - aşa cum recunoscuse şi Purcell - care considerau că lumea e haotică şi că e nevoie de cineva care să încerce măcar să restaureze ordinea. Cineva care să preia misiunea şi să ducă o luptă dreaptă.
   O cauză pierdută, credea Shorty, căci acum răufăcătorii dispuneau de resurse financiare şi aveau acces la mult prea multe jucării periculoase. însă existau cu siguranţă cauze mai rele pe care să ţi le alegi în viaţă. Era destul de conştient de acest lucru, de vreme ce propriile ambiţii se limitau de obicei la o partidă de sex pentru sfârşitul de săptămână ce urma.
   Părând că nu observă că i se ia seama, şeriful întrebă:
   - Greşesc dacă spun că a şi omorât-o aici, nu doar a măcelărit-o?
   - Am găsit nişte sânge arterial împroşcat acolo, lângă piscină, aşa că asta ar fi şi părerea mea. Nu ştiu dacă mai era conştientă, dar cred că a mai trăit destul de la prima tăietură pe care i-a făcut-o criminalul.
   - Adică vrei să spui că a torturat-o?
   - Vreau să spun că voia să o facă să sângereze. Şi dacă ne luăm după urmele de sânge, a mutat-o din loc în loc în timp ce-o măcelărea.
   - De ce-ar face aşa ceva, pentru numele lui Dumnezeu?
   - Poate că voia să facă un tablou pentru noi.
   Shorty făcu o grimasă când şeriful se holbă la el.
   - Îmi cer scuze, dar n-o spun din lipsă de respect. A târât-o şi majoritatea urmelor arată că victima era grea ea o piatră de moară când o muta din loc în loc, spuse el arătând eu mâna spre o suprafaţă de beton din apropierea lor, unde se imprimase o urmă de sânge pe care până şi un profan ar fi identificat-o ca fiind dovada că victima fusese târâtă.
   - Ca urma de-acolo. Şi cea din partea cealaltă a piscinei. Nu sunt psiholog criminalist, dar am văzut o mulţime de locuri ale crimei pline de sânge şi pot să spun că acesta e... foarte, foarte ciudat.
   - Mi-aş fi dorit să fi spus doar sinistru şi îngrozitor.
   Shorty se uită mirat la el, apoi ridică din umeri.
   - Aşa cum am spus, am mai văzut locuri ale crimei pline de sânge. Dar majoritatea sunt rezultatul faptului că s-a înfuriat cineva peste măsură şi a luat-o razna. Dacă arma e un cuţit, atunci agresorul înjunghie victima, o taie şi nu se lasă până nu mai mişcă. însă singurul motiv pentru care criminalul mută cadavrul după înfăptuirea crimei este pentru a se descotorosi de el. Dar individul ăsta, fie nu putea să se hotărască unde să lase cadavrul, fie... pur şi simplu se distra. Poate o aşeza în diferite poziţii. Mai tăia câte o bucată din ea. Aş băga mâna în foc că cel puţin câteva dintre organele interne au fost aranjate
cu multă grijă.
   Purcell spuse, fără să se citească vreo emoţie pe chipul lui:
   - Cum ar fi inima, aşezată la capătul trambulinei?
   - Da. Cred că un psiholog ar avea multe de zis. Ar putea să scrie un material despre motivul pentru care agresorul a ales să înfăşoare 30 de centimetri din intestinul mic în jurul tufişului de trandafiri şi să explice de ce exact o jumătate de ficat zace în mijlocul vasului pentru păsări dc-acolo. N-am găsit încă cealaltă jumătate.
   Purcell trase aer în piept.
   - Shorty, ce părţi din victimă nu s-au găsit încă?
   - Destul de multe. Vârful degetului e singurul os pe care l-am găsit. Am găsit şi piele, dar bucăţi, ca şi toate celelalte părţi ale corpului. Majoritatea organelor interne sunt aici, inclusiv o parte din creier.
   - Deci i-a scos maţele şi i-a deschis şi craniul.
   - Aşa se pare. N-am găsit nicio parte din scalp până acum, dar e o urmă în piatra de coronament de la piscină care pare a fi de topor sau toporişcă, acolo am găsit urme de creier.
   - N-ar fi putut să utilizeze cuţitul ca să...
   - Nu, a avut nevoie de ceva mult mai greu şi cu o lamă solidă. Părerea mea e că n-ar fi putut s-o facă decât cu o toporişcă, şi numai cu una bine ascuţită. Putea să fie şi ceva mai mare, dar tăietura din piatră măsoară doar 10 centimetri lungime şi marginile se disting clar, aşa că nu cred că a fost vorba de o lamă lungă şi curbată. Aş merge pe varianta unui topor sau a unei toporişte.
   - Dar n-am găsit nici una, nici alta.
   - Deocamdată. Poate că era jucărioara lui personală şi n-a vrut să se lipsească de ea.
   - Da. Da, poate.
   - Am găsit şi câteva fire de păr în urma lăsată de obiect, care nu se vedeau din cauza sângelui închegat. Erau prea năclăite de sânge ca să-ţi poţi da seama de culoarea părului, dar, ei bine, de îndată ce ne vom întoarce la laborator, o să aflăm mai multe despre ea. Repet, nu sunt psiholog criminalist, dar nu cred că agresorul a avut intenţia să lase vreun fir de păr la locul faptei, aşa că cele câteva fire pe care le-am găsit pot fi importante.
   Purcell se uita lung la trambulina de deasupra piscinei împroşcate cu sânge, unde încă se afla inima femeii ucise, şi Shorty îşi spuse în sinea lui că şeriful îşi stăpânea furia cu toate puterile şi cu o voinţă dată naibii.
   - Vârful degetului, vorbi şeriful într-un târziu. E destul pentru amprentă.
   - E destul.
   - Bun. Să-mi aduci amprenta, Shorty. Şi orice altă informaţie, inclusiv propriile tale teorii şi supoziţii. Vreau să aflu şi părerea ta despre ce s-a întâmplat aici. Ai înţeles?
   Shorty nu se obosi să rostească vreo vorbă, ci dădu doar din cap şi porni - cu ceva mai multă grabă decât îi stătea în fire - să-şi reia munca. Îşi spuse că furia e un scut bun, însă furia lui Marc Purcell începea să ardă mocnit.
   Nu şi-ar fi dorit să fie în preajma lui când, în sfârşit, avea să răbufnească.
   Ea ştia.
   Marc se întrebă dacă asta visase Dani şi nădăjduia din tot sufletul să nu fie aşa. Nu asta.
   Dar ea ştiuse că ceva rău avea să se întâmple sau se întâmplase deja, iar asta era ceva ce Marc nu şi-ar fi dorit să vadă vreodată.
   Doar că-1 încerca un sentiment apăsător, simţea o greutate în stomac care-i spunea că acesta era doar începutul, că lucrurile aveau să meargă mult mai prost până ca ele să dea semne de ameliorare. Dani păruse îngrijorată, ceea ce era destul de neobişnuit; ea nu lăsa să i se vadă frământările, întotdeauna fusese aşa. Dar, mai mult chiar, el îi simţise neliniştea, ca un ghiont în pântece, şi brusca redeşteptare a legăturii care-i unea altădată îl luase pe nepregătite.
   Fusese atât de surprins, încât spusese mai mult decât intenţionase despre sentimentele lui.
   - Marc? Îmi cer scuze.
   Vocea lui Jordan suna la fel de îngreţoşată pe cât îi era şi expresia chipului - palid, cu o privire abătută.
   - Dar nu cred că...
   - Întoarce-te la secţie, îl îndemnă Marc, gândindu-se doar cum să-şi facă meseria. Verifică dacă avem amprente în cazul lui Karen, nevasta lui Bob Norvell, sau al lui Becky, fiica soţilor Huntley. Dacă nu sunt la dosar, trimite acasă la victime câteva echipe cu tot ce le .trebuie, ca să facă rost de ele.
   Însă Jordan părea să se simtă şi mai rău.
   - Familiile lor o să pună întrebări. Ce să le spun?
   Marc răspunse fără să ezite.
   - Că avem nevoie de toate informaţiile pe care le putem aduna, ca să dăm de urma persoanelor dispărute şi că, în unele cazuri, amprentele sunt mai valoroase decât pozele.
   Apoi se opri ezitând, după care adăugă ferm:
   - Spune-le oamenilor din echipe să caute ceva care să conţină ADN. Perii de păr, lame, periuţe de dinţi, orice ar putea să ne ofere ce ne trebuie. Şi să le mai spui să fie discreţi.
   - Deci, nu le spunem familiilor despre... asta?
   - Nu, până nu ştim ceva sigur. Până atunci vreau să păstrăm totul secret, ai înţeles, Jordan? Cel care va divulga ceva jurnaliştilor va trebui să-şi caute alt loc de muncă de mâine şi poate să fie sigur că n-o să plece de-aici cu scrisoare de recomandare.
   - Înţeleg, Marc, şi vor înţelege şi ceilalţi. Dar ştii la fel de bine ca mine că nu vom putea să ascundem mult timp ce s-a întâmplat aici.
   - O să ţinem secret cât de mult timp putem.
   Telefonul mobil sună şi Marc răspunse după primul apel.
   - Alo!
   - Marc, Dani la telefon. Ştiu că eşti ocupat, dar...
   - Ştii unde sunt? Ştii ce am în faţa ochilor acum?
   Marc îşi dădu seama că tonul lui era prea aspru, dar nu putea să vorbească altfel.
   Persoana de la celălalt capăt al firului tăcu o clipă, apoi vorbi încet:
   - Ştiu. Trebuie neapărat să faci cunoştinţă cu nişte oameni. Acasă la Paris. Poţi să vii?
   - Sunt pe drum, spuse Marc.

4.

   Se văzu nevoit să decupeze imaginea ei din altă poză, căci prima se mototolise rău de tot. Dar nu era nicio problemă.
   Făcea întotdeauna copii.
   Acum, că nu mai era aşa de tensionat şi îşi mai potolise pofta, reuşi să înlăture cu grijă toate bucăţelele neinteresante din poză, lăsând doar imaginea ei.
   O aşeză deoparte şi întinse mâna după altă fotografie. De data asta, cadrul era o benzinărie. Ea stătea lângă maşină şi umplea rezervorul.
   Următoarea poză o arăta plimbând un câine prin parc. Stătu puţin în cumpănă şi, în cele din urmă, decupă şi câinele.
   Pfui! Nu se gândise până acum la câini, dar...
   Mintea lui refuză ideea şi el se încruntă. Nu, câini nu. Fără animale.
   Ei nici măcar nu-i plăceau animalele. N-ar fi suportat să aibă animale nici în curte, cu atât mai puţin în casă. Erau chestii murdare.
   Chestii murdare, murdare de tot.
   - Nu. Fără câini. Fără animale. Ele nu sunt importante.
   Tăie câinele din poză şi-l aruncă în coşul de gunoi.
   Atunci, doar ea.
   Numai ea.
   Munci cu sârg până termină tot teancul de poze, decupând doar imaginea ei şi aruncând restul la coş.
   După ce termină, adună cu grijă decupajele şi le duse în camera alăturată.
   Încăperea era mare, şi pereţii groşi din beton făceau să fie răcoare înăuntru, contribuind la rezonanţa camerei. Îi plăcea acest lucru, deşi munca sa din ultimul timp nu permisese efectului de ecou să se manifeste prea mult.
   Deasupra era un reflector puternic care arunca lumină asupra unei mese de inox din centrul camerei, de care pentru moment nu păru interesat. Se îndreptă însă către perete, unde o fâşie lungă de lumini cu halogen era aruncată de spoturi mai mici, dispuse pe una dintre grinzile de deasupra, îndreptate cu atenţie spre aranjamentul geometric precis de pătrate de plută, aliniate de-a lungul peretelui, de la podeaua de ciment până la tavanul cu grinzi la vedere.
   Totul era aliniat perfect.
   Folosise un laser de nivel. Un aparat extraordinar, foarte util.
   Fiecare pătrat de plută avea latura de şaizeci de centimetri şi era încadrat de o linie groasă de vopsea neagră care îl separa de pătratele de lângă el. Trei dintre acestea erau aproape pline cu imaginile decupate ale unei femei, fiecare femeie având pătratul ei, şi nu existau două pătrate cu poze unul lângă altul.
   - Trăim singuri, mormăi el. Şi murim tot singuri.
   Se dădu câţiva paşi înapoi, după care alese un pătrat de pe mijlocul peretelui, asigurându-se din nou că e izolat de celelalte. Trase mai aproape de pătrat o masă de lucru pe rotile, din inox, aşeză imaginile cu grijă pe suprafaţa lucioasă şi deschise o cutie de plastic cu piuneze albe.
   Îi luă cel puţin un sfert de oră să aranjeze pozele cu grijă, să le prindă cu piuneze pe panoul de plută. Bineînţeles, mai lăsase loc şi pentru alte poze. Urmau să mai fie şi altele.
   Aceste fotografii erau primele. Urmărirea.
   Şi apoi, ea.
   După care fotografiile prezentând metamorfozarea ei se vor alătura celorlalte, pe propriul ei pătrat de plută. Până când, în sfârşit, tabloul avea să fie complet. Până când ea avea să fie terminată.
   Într-un târziu, se îndreptă spre mijlocul camerei, spre masa de-acolo.
   Femeia era imobilizată, desigur. El se îngrijea mereu de acest aspect. Şi drogurile îşi făcuseră efectul; de-abia acum începea ea să se dezmeticească; clipea, încercând să-şi recapete vederea.
   El aşteptă până când ea îl văzu. Se uită la ochii ei măriţi, plini de groază.
   Îi zâmbi de deasupra.
   - Bună, iubito. O să ne distrăm de minune.

5.

        Chiar dacă nu se schimbase încă ora de vară, soarele apunea şi aerul se răcise de-a binelea, când Marc parcă maşina de serviciu, care nu purta nici un însemn al Departamentului de poliţie, pe aleea casei renovate de la ferma lui Paris Kincaid, aflată la marginea oraşului. Presupuse că BMW-ul lui Paris era în garaj, de vreme ce nu se vedea, şi se ştia că aceasta era pretenţioasă şi nu lăsa maşina afară în ploaie, soare sau vânt.
   Jeep-ul lui Dani era şi el parcat pe alee, în faţa maşinii de serviciu a lui Marc. Iar lângă el era un SUV negru care voia să treacă drept unul oarecare.
   Că şi reuşeşte, ce să-ţi spun! De ce nu se pun plăcuţe de înmatriculare pe care să scrie FBI?
   Fie că un vehicul avea sau nu plăcuţe de înmatriculare standard de Georgia, Marc ştia când avea în faţa ochilor unul de-al FBI-ului.
   Şi fiindcă nu voia să-şi imagineze ce căutau agenţii FBI aici, chiar în acea zi, fără să-i cheme nimeni şi, dă Doamne!, fără să fie nevoie de ei, alese să se concentreze la maşina care sărea în ochi şi se gândi de ce oare optase FBI-ul pentru un astfel de vehicul.
   Deşi erau SUV-uri pe toate străzile, acesta avea ceva care-1 dădea pur şi simplu de gol. Era mult prea strident pentru gustul lui. Marc nu purta niciodată uniformă, nu-şi finea arma la vedere dacă nu era neapărat necesar şi luase toate măsurile ca maşina lui de serviciu, care nu purta nici un „semn distinct”, să arate mai degrabă ca a unui om de afaceri decât ca o maşină care aparţine unui reprezentant al forţelor de ordine.
   Nu-i plăcea să fie ostentativ atunci când veghea asupra oraşului; poate că poziţia pe care o ocupa era, în mintea unora, politică, dar nu şi pentru el, şi probabil că ştia mai multe despre ce se petrecea în Venture decât ar fi putut să creadă că ştie orice şerif de dinaintea lui.
   Nu că ar fi fost mereu o plăcere să fii aşa de bine informat.
   Ca acum. Faptul că cel puţin un cetăţean din Venture avusese parte de o moarte groaznică şi că până în prezent fuseseră găsite doar bucăţi din victimă îi producea o senzaţie de greaţă care lui iordan, ajutorul lui, îi era cunoscută. Diferenţa era că lui Jordan i se făcea rău fizic şi reuşea în mare parte să se elibereze de otravă şi noaptea să doarmă ca un prunc.
   Marc avea să aibă coşmaruri săptămâni întregi.
   Presupunând că va putea să doarmă.
   Dani îl întâmpină pe verandă, palidă şi trasă la faţă, îngrijorarea pe care-o avusese mai devreme pe chip fiind acum şi mai evidentă.
   - Îmi pare rău, spuse ea imediat. Când am vorbit mai devreme, în oraş, nu ştiam.
   - Ştiai tu ceva.
   Nu era chiar o acuzaţie.
   - Da. Dar nu asta. Ce ştiam - ce ştiu şi acum sau cred că ştiu - nu s-a întâmplat încă.
   Marc cugetă puţin, apoi ridică din umeri şi lăsă discuţia asta pe mai târziu. Acum trebuia să-l preocupe ce se întâmplase, nu ce s-ar putea întâmpla.
   - Când ai sunat acum câteva minute, ştiai.
  - Da, pentru că mi-a spus cineva. Hai, intră, Marc. Sunt nişte oameni aici pe care trebuie să-i cunoşti.
   Agenţi FBI. Dar de ce să vină aşa? De ce aşa de... neoficial? Nu se clinti din loc.
   - Mi-ai mai spus. Ce oameni?
   Dani nu păru surprinsă sau ofensată de încăpăţânarea lui şi-i răspunse prompt:
   - Unul dintre ei e John Garrett. Probabil că ai auzit de el.
   - Am auzit că e foarte bogat şi influent. Nu pot să-mi imaginez ce naiba caută în Venture.
   - E un om bun, încearcă să aducă o schimbare. El şi soţia lui, Maggie, conduc compania pentru care lucrăm eu şi Paris. Ai auzit de Haven?
   - Ştiu că nu e a FBI-ului.
   - Nu. E privată.
   - Asta e tot ce ştiu. Mai ştiu că Paris a tot călătorit în interes de serviciu, dar, din câte-mi amintesc, n-a spus nimic niciodată despre meseria ei, doar a menţionat o dată, în treacăt, numele companiei. Părea să aibă un program foarte flexibil.
   - Presupun că oamenii au observat lucrul ăsta, şopti Dani.
   - Când eşti plecată o săptămână în interes de serviciu şi pe urmă o lună sau mai mult stai acasă, cred şi eu că oamenii bagă de seamă. însă îţi spun sincer că majoritatea au presupus, cel puţin anul ăsta, că Paris e încă întreţinută de fostul soţ.
   - La naiba! N-o să-i placă deloc dacă o să afle.
   - M-ar mira foarte mult să nu ştie deja. Bârfa în Venture nu se face pe la spate, e o activitate de recreere. Vrei să-ţi spun în câte oraşe a fost nevoit Dan să plece cu serviciul în ultimul an? Am înţeles că se puneau pariuri că el şi Paris s-au întâlnit de cel puţin două ori ca să încerce să se împace.
   - Sper că ai pariat contra.
   - Da, chiar aşa am şi făcut.
   Adăugă, deliberat:
   - Le cunosc puţin mai bine pe gemenele Justice decât cetăţeanul de rând din Venture.
   Pentru o clipă, crezu că Dani avea să-l provoace cu privire la acest subiect, dar, în cele din urmă, ea trecu mai departe, alungând gândul cu un gest al mâinii.
   - Dar cei din oraş nu ştiu multe despre Haven. Tu ştii mai mult?
   - Recunosc că am fost curios. Am întrebat în stânga şi-n dreapta. În poliţie se zvoneşte că e o organizaţie civilă cu membri nonconformişti, care se presupune că sunt mediumuri, oameni care aproape că n-au toate ţiglele pe casă.
   - Mulţumesc foarte mult.
   - Îţi spun doar ce-am auzit.
   În ciuda vorbelor ei, Dani nu părea să se simtă ofensată şi încuviinţă.
   - Bine, şi ce-ai mai auzit?
   - Că serviciile pe care le oferă Haven merg de la consiliere în cazurile poliţiei şi demararea unor anchete independente legate de fraudele în asigurări şi până la infiltrarea sub acoperire în companiile mari pentru a găsi dovezi de spionaj industrial şi corporativ. Şi că sunteţi dispuşi să acceptaţi aproape orice caz - cu preţul potrivit.
   Dani spuse aproape în şoaptă:
   - John avea dreptate. Trebuie să mai lucrăm la imaginea noastră.
   - Înseamnă că zvonurile nu sunt fondate?
   - În mare, nu. Suntem majoritatea mediumuri, cu abilităţi şi grade diferite de putere şi control. Mulţi dintre noi sunt chiar... puţin ieşiţi din comun chiar şi printre mediumuri, cu abilităţi pe care nu le găseşti enumerate în nici o carte de specialitate. Avem un program extrem de flexibil, deoarece fiecare dintre noi deţine o capacitate care poale fi de folos unui caz anume sau unei anchete, dar cu siguranţă nu tuturor. Eu şi Paris... ei bine, mai ales tu ar trebui să ştii că ceea ce facem noi nu ar fi de prea mare folos într-o anchetă obişnuită.
   - Luând în considerare faptul că tu eşti clarvăzătoare doar de când visezi şi că abilităţile lui Paris nu prea se manifestă dacă nu lucraţi în echipă, da, îmi dau seama de ce ar fi un dezavantaj dacă v-aţi folosi de capacităţile voastre ca de nişte instrumente de lucru.
   - Exact.
   - Şi totuşi, aveţi oferte de lucru.
   Ea încuviinţă.
   - Te-ar mira să afli câte cazuri ieşite din comun există. Sau poate că nu. Eu, una, am fost mirată.
   În loc să se arate interesat de aceste cazuri, Marc spuse:
   - E adevărat ce se zvoneşte despre serviciile pe care le oferă Haven?
   - Oferim consiliere şi ne ocupăm de anchete. Lucrăm atât cu poliţia, cât şi cu firme private şi persoane particulare. Şi, dacă situaţia o cere, lucrăm şi sub acoperire.
   - Şi vă vindeţi serviciile celui care oferă mai mult?
   Dani clătină din cap.
   - Nu, n-ai dreptate. Chiar deloc. Ştii ceva despre DSIC?
   Aha!
   Acum începea să înţeleagă ce căuta maşina FBI-ului parcată în faţa casei lui Paris, deşi avea încă suspiciuni şi îl îngrijora sincronizarea cu evenimentul în cauză.
   - Am auzit de el, răspunse Marc. Şi-a câştigat o reputaţie bună în ultimii ani, prin munca asiduă şi procentajul foarte mare de cazuri rezolvate. Forţele de ordine îl consideră de asemenea demn de încredere pentru că face exact ce spune - oferă consiliere şi ajutor, fără să preia controlul. Şi nu are pretenţia să culeagă laurii, cel puţin nu în public. De fapt, stă cât mai departe posibil de lumina reflectoarelor.
   - Haven e practic o ramură civilă a Departamentului Special de Investigaţii Criminale. John Garrelt are un prieten bun în departament. La un moment dat, s-a derulat o anchetă la care a participat şi el, şi uite-aşa, dintr-una într-alta, ideea înfiinţării unei organizaţii civile a părut logică, din dorinţa de a nu se irosi talentul unor oameni. Pentru alcătuirea departamentului, şeful a căutat un număr de mediumuri puternice care nu erau făcute să fie poliţişti, agenţi FBI sau ceva de genul ăsta.
   - Oameni nonconformişti?
   Dani clătină din cap, apoi ridică din umeri.
   - Poate că unii, da. Oameni cărora nu le plac regulile, care nu sunt... acceptaţi uşor de ceilalţi. Bagajul emoţional este mai degrabă regula generală decât o excepţie, şi poate să-i încurce pe unii mai mult decât pe alţii. Folosirea capacităţilor de medium poate să aducă foarte mult cu o înşelătorie şi mulţi dintre noi am avut experienţe neplăcute cu politica. în plus, simplul fapt că eşti medium pare să-i facă pe unii dintre noi... fragili. E greu să lucrezi cu ei sau cel puţin nu pot lucra în anumite structuri rigide cum sunt forţele de ordine.
   - Deci lucrezi în afara legii.
   - Nu suntem infractori sau escroci, Marc.
   - Nu?
   - Nu.
   Dani expiră scurt şi adăugă:
   - Nu-mi imaginam că trebuie să duc muncă de lămurire tocmai cu tine.
   - Cu ce anume să mă lămureşti, Dani? Că abilităţile paranormale sunt un lucru firesc? Ştim amândoi că sunt în tabăra celor care cred în astfel de lucruri. Dar asta nu înseamnă că eu consider că e o idee bună să amesteci nişte oameni care sunt mediumuri instabile cu un criminal care e cel mai tare la capitolul instabilitate.
   Dani tresări vizibil.
   - Şi Miranda a zis că nu e bine, dar...
   - Cine e Miranda? Este agent FBI sau face parte şi ea din Haven?
   - Ea reprezintă Departamentul Special de Investigaţii Criminale. Soţul ei, Noah Bishop, a înfiinţat departamentul, a luptat pentru ea, a recrutat oamenii potriviţi. El e oficial şeful departamentului, dar îl conduc amândoi. Între ei există o legătură... deosebită. Hai, intră, Marc. Hai să asculţi ce avem să-ţi spunem.
   Dar Marc tot nu se clinti din Ioc.
   - Nu-mi amintesc să fi cerut nimănui ajutorul.
   Dani ezită, apoi spuse cu hotărâre:
   - Cred că, în locul tău, majoritatea şerifilor ar aştepta. Ar ancheta crima asta separat. Şi apoi pe următoarea. Şi poate că înaintea celei de-a treia sau chiar imediat după, ar realiza că au de-a face cu un criminal în serie. Atunci de-abia ar cere ajutor. Şi deja ar fi prea târziu.
   - Majoritatea şerifilor.
   - Da. Dar nu şi tu.
   - De ce nu?
   - Pentru că la tine nu primează orgoliul, ci dorinţa de a se face dreptate. Pentru că intuieşti mai bine decât majoritatea că în jurul nostru sunt în permanenţă forţe întunecate. Şi pentru că ce ai văzut azi a fost doar vârful aisbergului, şi asta simţi tu. E ceva ce ştii în adâncul tău.
   - Dani...
   - E ceva malefic, Marc. Ce se ascunde în spatele a ceea ce ai văzut azi e răul în formă pură. Ceva căruia o anchetă convenţională nu i-ar face faţă.
   Trase aer în piept şi adăugă:
   - Şi tu ştii asta.

      Jordan Swain se mândrea nu numai cu aspectul fizic, ci şi cu faptul că era un poliţist bun. Nu se alăturase echipei şerifului doar pentru că era o slujbă mai bună decât cea de agent imobiliar sau de asigurări sau ceva de genul ăsta.
   Ci pentru că-şi dorea cu adevărat să ajute oamenii.
   Până acum, cariera lui urmase cursul pe care şi-l plănuise.
   Până acum.
   - Cu prima ocazie când o să avem o zi liberă cât de cât, eu şi Shorty o să vă învăţăm cupa să prelevaţi eventuale dovezi şi probe ADN, îi spuse Teresa Miller, implacabilă.
   - Teresa, ştiu că-ţi cer mult, dar...
   - Mult? Iisuse, Jordan, tu eşti cel care ţi-ai vărsat maţele la locul crimei de cel puţin două ori azi.
   - Şi nu mi-e ruşine cu asta, spuse el cu deplină sinceritate. Dacă aş fi vrut să mă uit de-aproape la sângele împroşcat şi la intestinele împrăştiate peste tot, aş fi urmat specializarea ta. Dar tu ţi-ai ales-o, Teresa. Şi până nu ni se dă ziua aia liberă, vreau ca tu să coordonezi o echipă şi Shorty pe cealaltă, şi să mergeţi să prelevaţi amprente şi probe ADN din casa familiilor Norvell şi Huntley.
   - La naiba!
   - Azi.
   - N-a mai rămas prea mult din ziua de azi, Jordan. Şi de ce trebuie s-o facem neapărat acum?
   - Pentru că aşa a zis şeriful. Pentru că ar fi trebuit s-o fi făcut deja când ni s-au raportat dispariţiile.
   - Dar nu asta e procedura standard de operare, nu se face aşa pentru fiecare persoană dispărută.
   - Acum, se face. Uite, Teresa, îmi pare rău, dar am nevoie ca voi doi să vă ocupaţi de treaba asta. O să fiţi plătiţi dublu, dacă asta ajută cu ceva.
   Teresa oftă şi, pentru prima dată, pe chipul ei păru să se citească epuizarea.
   - Nu ajută cine ştie ce. Nu văd cum o să dau ochii cu familiile alea, când ştiu că toată după-amiaza am adunat probabil bucăţi din nişte persoane care le-au fost dragi.
   - Da. Da, ştiu.
   Îşi îndreptă umerii.
   - Bine, o să-l anunţ pe Shorty şi o să ne strângem echipele. Oamenii noştri o să le ia amprentele membrilor familiei, în timp ce noi doi o să strângem toate probele pe care le găsim. Şi probe ADN, dacă sunt.
   - Şeriful a spus să încercăm să nu alarmăm familiile că prelevăm probe ADN, îi aminti Jordan.
   - Da, te-am auzit şi prima oară când ai spus. Dar poţi să-i transmiţi şerifului din partea mea că eu cred că ar face mai bine dacă le-ar spune ce am găsit azi - şi asta cât mai repede. Pentru că amândoi ştim că o să se afle până la urmă.
   - Trebuie mai întâi să identificăm victima, Teresa. Poate că aşa o să putem să scutim măcar o familie de certitudinea că o fiică sau o soţie a fost măcelărită.
   Teresa scăpă un hohot de râs strident.
   - Şi crezi că o să putem să facem lucrul ăsta?
   Întrebarea îl luă pe nepregătite.
   - Dacă identificăm victima, vom putea să eliminăm...
   Se opri, simţind cum îl străbat fiori reci când o văzu pe Teresa clătinând încet din cap.
   - Ce e?
   - Jordan, am făcut nişte analize preliminarii de sânge şi ţesut prelevate mai devreme de la locul crimei.
   - Şi?
   Brusc, îşi dori să-şi poată retrage întrebarea. Dar era prea târziu.
   - Şi pot să-ţi spun de pe-acum că avem mostre de sânge şi ţesuturi de la cel puţin două victime. Cel puţin două.

        Dacă Marc n-ar fi ştiut dinainte de a face cunoştinţă cu cei doi străini care-1 aşteptau în camera de zi a lui Paris că Miranda Bishop conducea DSIC-ul, ar fi crezut că celălalt este agent FBI.
   John Garrett chiar arăta ca un agent FBI.
   Era un bărbat solid, lat în umeri şi cu o constituţie atletică. Avea părul negru şi privirea unei persoane obişnuite să dea ordine, iar costumul negru pe care-1 purta nu făcea decât să accentueze această impresie.
   Miranda Bishop, pe de altă parte, era îmbrăcată lejer, cu o bluză de mătase şi blugi care nu-i ascundeau câtuşi de puţin corpul cu dimensiuni de manechin; avea părul lunguţ, negru ca tăciunele şi strâns la ceafă, şi era prima femeie superbă pe care Marc o vedea în carne şi oase.
   Aceasta era prima lui impresie.
   Când îi strânse mâna, o clipă mai târziu, o privi în ochii de un albastru electric şi îşi dădu seama imediat că frumuseţea ei incredibilă reprezenta cel mai puţin important atu pe care-1 deţinea aceasta. Nu-i era greu să şi-o imagineze în rolul de agent FBI, descurcându-se în orice situaţie periculoasă care se ivea.
   Dar era chiar mai mult de-atât...
   - Aveţi puteri telepatice, spuse el. Şi nu numai atât. Sunteţi şi clarvăzătoare. Şi aveţi un scut energetic al naibii de bun.
   - Ţi-am spus, şopti Dani.
   Miranda îşi retrase mâna, zâmbind vag.
   - Şi dumneavoastră sunteţi o pasăre rară în lumea noastră, comentă ea, galantă. Deşi nu sunteţi medium, aveţi abilitatea de a recunoaşte capacităţile paranormale la ceilalţi. Chiar şi cele protejate.
   - Până acum nu s-a dovedit a fi un har, zise Marc, evitând să se uite la Dani. Nu m-am folosit de ea decât în cazuri extreme.
   - Dar ar putea să fie de folos, spuse John Garrett când îşi strânseră mâinile. În circumstanţe potrivite.
   - Poate. Însă nu şi în cele de care am avut parte până acum.
   Paris luă şi ea cuvântul:
   - N-ai stat pe lângă cine trebuie, Marc. Ia loc.
   - Am o crimă de investigat, spuse el.
   - Nu ai fi bătut drumul până aici dacă n-ai fi vrut să auzi ce avem să-ţi spunem.
   Avea dreptate. Fir-ar să fie!

....................................