Vulpea și țapul, Esop

     Cică odată vulpea și țapul, sleiți de sete, n-au avut încotro și s-au văzut nevoiți să sară într-o fântână cu apă răcoritoare.
   După ce și-au potolit setea și și-au împrospătat puterile, țapul începu să se frământe cum ar face să iasă afară. Vulpea, vicleană din fir, zise cu vocea-i mieroasă:
   - Sus capul, că am găsit eu un mijloc, prin care vom ieși amândoi de-aici. Tu va trebui să stai drept și să te proptești cu picioarele în peretele fântânii, iar eu voi urca pe umerii tăi și pe coarnele tale și voi ieși afară. Apoi te voi ajuta și pe tine să ieși.
   Țapul a crezut-o pe cuvânt și a făcut întocmai cum îl învățase șireata vulpe.
   Când s-a văzut afară ea a început a țopăi de bucurie în jurul fântânii. Iar țapul behăia și o certa că nu se ține de cuvânt. Vulpea se aplecă peste colac și zise în bătaie de joc:
   - Dacă aveai măcar atâta minte în cap, câți peri în barbă, înainte de-a sări în fântână, te-ai fi gândit cum ai să ieși din ea.

      Morala: Omul deștept nu trebuie să pornească o treabă oarecare, înainte de-a se gândi cum o va duce la capăt.