„Limba este tezaurul cel mai prețios pe care îl moștenesc copiii de la părinți, depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute și care merită să fie păstrat cu sfințenie de generațiile care-l primesc.”
                                      Vasile Alecsandri

Cele patru piersici

          Un ţăran avea patru fii. Odată, el se gandi să-i incerce pe fiii săi. Aşa că, într-o dimineaţă, i-a chemat la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică frumoasă. 

    Omul a plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru şi l-a întrebat pe cel mai mare:

    - Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ?

   - Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. apoi m-am gândit că ar fi tare bine să avem şi noi un astfel de pom, aşa că, am luat sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.

    - Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ?

     - Eu am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă ...

    - Şi apoi ?

    - Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.

    - Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că „lăcomia strică omenia”. Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună ? l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.

    - Nu ştiu.

    - Cum nu ştii, da' ce-ai făcut cu ea ?

    - Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!

    - Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.

    În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.

    - Dar ţie ţi-a plăcut piersica ?

    - Nici eu nu ştiu, tătucă.

    - Cum, şi tu ai vândut-o ?

    - Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.

   Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:

    - Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei urma, vei fi un om bun şi asta e tot ce contează.

            

       „Oamenii nu își mai dau seama de bucuria de a trăi, pentru că nici nu mai știu să se bucure de minunile Naturii.”

            Constantin Brâncuși

Nopți albe pentru Minerva, Rodica Ojog-Braşoveanu

...........................................................
                             6.

             Patruzeci de mâini imobilizară trupul veterinarului.

    - Unde e Damian?

    - Cine sunt complicii lui?

    - Nemernicule! Vreţi să aruncaţi liceul în aer!

    - Lucrezi cu banditul ăla de Postolache!

    - Ce-aveţi de gând cu noi?

    Drojdioară clipea zăpăcit. Responsabilul îl apucă de guler.

    - Recunoşti că ai discutat cu o bestie verde pe bancă în parc?

    În sfârşit, Caracaş pricepu. Izbucni într-un râs nebun. Patruzeci de mâini nu erau în stare să-i stăpânească zvâcnetul trupului.

    - Recunoşti?

    - Da, spuse Drojdioară. Recunosc! Recunosc că în viaţa mea n-am văzut un şeptel atât de bine asortat cu cretini. Trase aer în piept: Boilor!

    Oamenii se priviră descumpăniţi. Primul care-şi descleştă mâna, retrăgându-se jenat câţiva paşi, fu Iliuţă Munteanu.

    „Ce prostie să-l suspectezi pe Caracaş! Vinovat, ar mai fi venit la muzeu? De ce ar fi făcut-o?... Numai nervii sunt de vină".

    Îi urmară pilda şi ceilalţi, neştiind prea bine ce atitudine să ia. Pe poziţie belicoasă, rămăsese doar responsabilul. Stătea arc, gata să tabere asupra veterinarului.

    Izbucni:

    - Cel puţin explică-te!

    Drojdioară puse picior peste picior şi îşi aprinse cu nonşalanţă ţigara.

    - N-am chef, e bine? Cuprinse asistenţa într-o privire îngăduitoare: Puteţi să luaţi loc.

    Bătrânul cu papion îşi aranjă fularul între reverele pardesiului. Se interesă cu un aer preocupat:

    - Dumneata, din câte am înţeles eşti medic. Exact, îmi amintesc. M-ai tratat anul trecut..

    Veterinarul îl privi ţintă.

    - Încep să cred că da...

    - Ce se aude? De două ceasuri n-avem nicio veste. Propun să alcătuim o delegaţie pentru începerea negocierilor. Toţi marii comandanţi de oşti au încheiat păci provizorii... Nu-i nimic ruşinos aici.

    În realitate, i se făcuse somn şi nu mai avea poftă să se joace de-a soldaţii.

    Drojdioară clipi vesel.

    - Gata, nene! Mergem împreună. Suntem cei mai reprezentativi din adunare. Mai vine cineva cu noi?

    Lia Georgescu interveni energică, fără a abandona mâna antrenorului. Avea ochi strălucitori, pieptul îi fremăta şi ţinea bărbia ridicată. Bătrânul o măsură plin de admiraţie. Semăna cu Marianna din Petite Histoire de France, curs secundar, librăria Hachette ediţia 1912. Marianna cocoţată pe baricadele revoluţiei. Îi lipsea doar coiful galic şi un vânt puternic care să-i lipească rochia fluidă de coapsele puternice.

    - Nu ne arde de glume, domnule Caracaş. Habar n-am ce-i cu dumneata, dacă eşti sau nu complicele lui Damian, şi mă simt prea ostenită ca să încerc s-o aflu acum. Un singur lucru vreau să-ţi fie clar. Dacă ai venit la noi căutând adăpost, suntem dispuşi să ţi-l oferim. Dacă nu, ieşirea e în spatele dumitale.

    Drojdioară începu să râdă.

    - Mă aflu într-o instituţie publică şi nu la matale acasă. Aşa că ia-mă mai delicat, coană Lio.

   - Muzeul se deschide la 9,30. Până atunci, te putem cel mult tolera. Se lipi de antrenor. Nu-i aşa, Basile?

    - Ha! exclamă veterinarul înecându-se. Basile?!

    Abia atunci îi atrase atenţia tristeţea antrenorului. Se mişca fără vlagă şi îşi îndrepta mereu privirea rătăcită spre ieşire. Părea prins într-o cuşcă.

    Caracaş ţinuse întotdeauna la Dunăreanu. Se simţi cuprins de o presimţire neagră. Îl apucă de umăr, ignorând-o total pe dirigintă.

    - Ce s-a întâmplat, Vasilică? Te-a păcălit vrăjitoarea?

    - Nu-ţi permit! urlă Lia Georgescu.

    - Ei bravo! Parcă eu îţi cer voie. Spune, Vasilică tată, ce-ai păţit? Te-a pocnit careva în cap?

    - Romică Popescul explică epigramistul. Credea c-o ţine pe nevastă-sa în braţe... 

    Bătrânul cu papion interveni:

    - Domnilor! Propun să amânăm rezolvarea conflictelor subsidiare după încheierea armistiţiului cu cei care ne-au cotropit.

    - Te-a aiurit scorpia, nefericitule!

    - Basile! 

    Diriginta gâfâia. 

    - Cum îi permiţi?

    Dunăreanu suflă moale:

    - Nu-i permit.

    - De ce nu-i spun că sunt logodnica ta?

    - E logodnica mea...

    Părea de cârpă. Drojdioară începu să-l zgâlţâie.

    - Trezeşte-te, Vasilică! Vino-ţi în fire! Tu eşti băiat de comitet.

    - Basile, ţipă Lia Georgescu. Promite-mi că n-ai să-i mai adresezi un cuvânt! A insultat-o pe viitoarea ta soţie.

    Caracaş îi examină câteva clipe. Simţea că fierbe. Îl smulse brusc pe Dunăreanu din braţele dirigintei şi-l împinse spre capătul sălii, într-un colţ, baricadându-l cu trupul masiv.

    - Idiotule! Ai de gând să te însori cu cotoroanţa asta?

    - Domnule Caracaş!

    - Nu-ţi dai seama în ce te vâri? Azi te-ai cununat, mâine îţi cumpără zgardă, lesă şi coteţ! Dezmeticeşte-te, nenorocitule! E cea mai a dracului viperă din câte s-au născut vreodată.

    - Ce să fac? scânci jalnic antrenorul.

    - Ţi-o aranjez eu, numai să-mi dai avizul. Chestia e ce se întâmplă în capul tău? Vrei să te însori cu zdrahonul sau nu?

    - Vrea! 

    Lia Georgescu izbuti să-l dea de-o parte pe Drojdioară şi prinse mâna antrenorului. 

    - Vrea! Şi la urma urmelor e obligat să-ţi ceară consimţământul?

    - Eu l-am înţărcat! tună Drojdioară.

    - Dumneata eşti un pericol pentru oraş. Am sesizat ministerul, să nu-ţi imaginezi că stăm cu braţele încrucişate.

    - O auzi, Vasilică? Vezi ce e în capul lui tanti Lia? Trezeşte-te, idiotule!

    Lia Georgescu spumega.

    - Insultele dumitale nu vor rămâne nesancţionate! În cealaltă chestiune, consider că Basile e la vârsta când are dreptul să facă ce pofteşte. Nu-i aşa, Basile?

    - Aşa e. Fac ce poftesc...

    Părea să plângă. Veterinarul scuipă furios la picioarele antrenorului şi se îndreptă spre ieşire.

                                                93.

              Dobrescu încerca zadarnic să desluşească ora. Avea un ceas complicat, cu multiple destinaţii - calendar, busolă, cronometru, şi în mod cu totul secundar, ceasornic. Şeful de post îi strecură o privire hâtră şi îşi cercetă Doxa bătrână de treizeci sau patruzeci de ani, cu cifre fosforescente.

    - E trei fără şaisprezece minute.

    O rostise sec, alb, doar privirea vag maliţioasă trăda o ironie blândă, şi locotenentul îşi zise că miliţianul nu-i lipsit de umor.

    „Bărbatul e doar complexat... Îl impresionează prezenţa Samuraiului. Sunt un ţânc pe lângă el, n-am nici un sfert din experienţa lui, dar nu poate scăpa de gândul că suntem trimişi de Bucureşti."

    Dădeau târcoale liceului, atenţi la orice foşnet, umbră întâmplătoare, aromă suspectă. Luna, în ciorapi de aur, pierise cu paşi pisiceşti abandonând luceafărului de dimineaţă un cer sticlos, priponit în capse strălucitoare.

    - Peste un an ies la pensie...

    Dobrescu rosti mecanic:

    - Da...

    Nu ştia cum să reacţioneze. Să-l compătimească? Să-l felicite? Bătrânii sunt bizari. Avea un unchi care năzuise un singur lucru în viaţă: să ajungă cât mai repede la pensie. Cu ani de zile înainte, socotise pe îndelete, cu o minuţiozitate de detaliu care fascina, cum avea să-şi petreacă vremea. Îţi lăsa gura apă doar ascultându-l, începeai să-l invidiezi şi să intuieşti avantajele senectuţii, îţi venea să crezi că talonul acela de cincisprezece centimetri, adus de poştaş la zile fixe, e singurul lucru pentru care merită într-adevăr să exişti.

    Ceea ce îl reconfortă însă peste măsură era impresia că-i rentier, că într-un fel trage pe cineva pe sfoară, încerca toate voluptăţile farsei, trăia din plin sentimentul că ia banii de pomană. Mătuşă-sa în schimb, nu îndura repausul. Se simţea înlăturată, de prisos, descoperise brusc că are o inimă, un ficat, rinichi rebeli.

    - Hotărât, Cişmigiul, partidele de canastă la doi lei miza şi comentariile despre ultima coafură a Pâslăriţei la nocturna de sâmbătă seara, nu-s de mine. Credeţi-mă, copii, să-ţi aştepţi moartea mergând la matinee şi făcându-ţi periodic analiza urinei, nu-i deloc vesel...

    - De ce nu cauţi ceva de lucru? o întrebau neamurile, zâmbind îngăduitor...

    Li se părea atât de ciudat, lor oameni ocupaţi până peste cap, cu agende supraaglomerate, fărâmiţaţi între serviciu, gospodărie, aprovizionare, dentist şi lecţiile lui Bogdănel, „ăla micu' trebuie dus la engleză, mâine am audienţă la ICRAL, nu uita să scoţi pantofii de la reparat" etc, etc., siliţi mereu să amâne câte ceva pentru a doua zi, ori săptămâna viitoare, că există alţii care nu ştiu cum să-şi toace vremea.

    - Adică ce să fac? Să mă apuc la şaizeci de ani să învăţ turca sau dialectul tembo-habe? Să croşetez fulare şi jerseuri? Să scot la plimbare plozi de patru, cinci ani care după tot atâtea sezoane de eforturi, abia reuşesc să-ţi spună că vor pipi în nemţeşte?

    - Există tot felul de activităţi obşteşti.

    - Hm! Am fost la sfatul popular. Singura treabă pe care au găsit-o pentru mine, eu oferindu-mi serviciile gratuite, bineînţeles, a fost la deratizare. Să întocmesc statistica şobolanilor răpuşi în ultimii cincisprezece ani...

    - Ziceam că ies la pensie, reluă şeful de post. Nu-mi pare rău... Sunt de treizeci şi cinci de ani miliţian în oraşul ăsta. Îi cunosc pe toţi, îi cunosc bine... Mai bine decât pe copiii mei. Sau aşa chibzuiam eu.

    - Adică?

    Individul cugeta, nu era dintre cei cu limba dezlegată.

     - Îs oameni paşnici, la locul lor... În treişcinci de ani, ăl mai rău din târg, dacă a luat şase luni închisoare. Şi aia cu suspendare sau executarea pedepsei la locul de muncă.

    - Vreţi să spuneţi că nu vă aşteptaţi la asemenea tulburări. 

    Miliţianul întârzie răspunsul, cântărindu-şi cuvintele.

    - Cum ziceţi dumneavoastră... Nu mă aşteptam. Parcă nu-i tot oraşul ăla pe care-l ştiam eu...

    Dădură colţul liceului.

    Dincolo de gard, se zăreau oamenii pâlcuri-pâlcuri, cu ochii agăţaţi de zidurile liceului. Rumoarea, glasurile amestecate îi aminteau lui Dobrescu de măcinatul monoton al roţilor de tren.

    - Până la urmă tot au aflat, comentă şeful de post.

    Locotenentul răspunse maşinal:

    - Da... au aflat.

    - Tot nu pricep ceva... 

    Părea să şovăie: 

    - Dumneavoastră veniţi de la Centru, consideraţi altfel faptele.

    - Ce anume n-aţi priceput? surâse Dobrescu.

    - De ce adică tovarăşul maior le-a ordonat ălora de la muzeu să rămână pe loc?... Eu unul, aş fi grămădit toţi cetăţenii aici, să păzească şcoala.

    Locotenentul dădu uşor din cap. Nu era singurul care nu pătrundea subtilităţile Minervei.

    - Să sperăm, oftă, că într-o zi o să ne-o explice.

    Şeful de post îşi trecu batista pe sub chipul strâmt.

    - A... Aşa, da...

    La ferestrele internatului apăruseră câteva capete. Apoi altele, din spate, care încercau să vadă peste umerii învestmântaţi în pijamale deschise. O voce accidentală, în schimbare, se miră:

    - Ce-o fi cu ăştia?

    - S-o fi întâmplat vreo chestie.

    Un optimist presupuse febril:

    - Poate n-avem mâine ore! Scăpăm de lucrarea de la matematică.

    Fără să-l vezi, îl simţeai frecându-şi mâinile cu degete murdare de cerneală.

    Dobrescu zâmbi aducerii-aminte. Deveni brusc atent şi trase de câteva ori aerul pe nări.

    - Miroase a fum!

    Începură să alerge spre celălalt capăt al clădirii.

                                                    94.

                     Romică Popescu dădu năvală la muzeu. Ţipă gâtuit:

    - E la mine acasă! L-am văzut adineauri! Doarme!

    Iliuţă Munteanu, aţipit de vreun sfert de oră, sări speriat.

    - Cine?

    - Un bandit! Doarme în patul meu!

    - Singur?

    - Dar cu cine ai vrea dumneata să fie? Cu nevastă-mea? Spune-o baremi răspicat. Aluziile nu te prind.

    - Nu-ţi dai seama ce vorbeşti, domnule Popescu, spuse profesorul, coborându-şi privirea. Sper!

    - Credeam că ştii ceva...

    Fu înconjurat din toate părţile. Epigramistul vru să se asigure.

    - Chiar doarme?

    - Doarme! Doarme dus.

    - Extraordinar!

    - Ce nu-i extraordinar? O noapte isterică!

    Domnul cu papion îşi ciupi bărbia nerasă.

    - Aşa se întâmplă când nu acţionezi organizat. Suntem un oraş cucerit, trebuia să ne gândim la cazarea ocupantului.

    - Mai isprăveşte, domnule, cu tembelismele! ţipă Romică Popescu. Totul are o limită.

    Lia Georgescu interveni autoritară:

    - Nu-i momentul să ne descărcăm nervii. Explică-ne, domnule Popescu! Ce te face să crezi că banditul dormea?

    - Fantastic! Poate că pentru dumneata asta se cheamă a merge cu tractorul pe câmpie, eu însă îi zic nani. Stă în patul meu întins, ţeapăn, şi sforăie.

    - Şi-a adus şi pijamaua? întrebă bătrânul fără să se gândească.

    - Aia cu ciucuri! explodă exasperat Romeo Popescu. Ce specimene, domnule, ce specimene!

    Se făcu linişte. Iliuţă Munteanu clipi nedumerit. Simţea că-l cuprinde un calm inexplicabil. Faptul că gangsterul dormea, un act cum nu se poate mai normal, îi domolea temerile imediate.

    - Pariez că e şeful lor şi acum se odihneşte, mormăi domnul cu papion. Nu trebuie să te formalizezi pentru că nu ţi-a cerut îngăduinţa să-ţi folosească dormitorul. Toţi năvălitorii sunt la urma urmelor nişte barbari. Părerea mea ar fi să mergem in corpore, nu-i aşa, să discutăm condiţiile capitulării.

    Lia Georgescu îl asculta pe gânduri. Se simţea roasă de curiozitate, dar în acelaşi timp prudenţa o sfătuia să rămână în incinta muzeului. Peste o oră avea să se lumineze.

    Se întoarse spre Dunăreanu.

    - Tu ce zici?

    Antrenorul ridică din umeri. Nu dădea un ban pe toată povestea. Se întreba doar cum ar putea s-o şteargă fără să-l simtă nimeni. Doi oameni aveau să-l ajute: Drojdioară şi Morogan. Ideea îl reconfortă şi izbuti să surâdă.

    - Cum zici tu, draga mea.

    Diriginta îi strânse degetele recunoscătoare. Erau primele cuvinte drăguţe după ce Romică Popescu îi surprinsese îmbrăţişaţi. Lae îi pândea expresia feţii. Interveni speriat:

    - Staţi aici, oameni buni! Mulţumim lui Dumnezeu, nu ne-a supărat nimeni. De ce să zgândărim?

    Lia Georgescu îl privi scurt. Nările îi palpitau.

    - Eu mă duc! Cine vine cu mine?

    I se alăturară profesorul Munteanu, domnul cu papion, bine dispus de parcă s-ar fi dus la Moşi, Romică Popescu. Pe urmă se urniră şi ceilalţi.

    Lae rămase singur în holul muzeului. 

               Își manevra căruciorul depărtându-se de uşile batante. Se aciuă lângă fereastra largă, cu perspectivă asupra străzii. Urmări grupul care se îndepărta, în lumina aceea incertă a nopţii asfinţite şi scoase mătăniile, mângâind îndelung fiecare boabă. Nu-şi dădea seama că în locul rugăciunii înşira mecanic cuvinte lipsite de noimă, fără legătură cu adevărata sa stare de spirit şi care-i trădau obsesiile plimbate în căruciorul de paralitic timp de peste douăzeci de ani.

    - ...61 de mii... 50 de mii în carnete de 5, 11 mii în obligaţiuni... Încă 10-15 mii... Pe urmă nu mă doare capul. Dau împrumut, cu dobândă frumuşică, şi stau la soare... O bucăcioară de grădină... Pătura mai ţine dacă-i întăresc urzeala... O mie iese ca nimica la Crăciun. De Paşti, oamenii sunt mai zgârciţi. Câteva ouă acolo, un os de miel, o cană de vin şi flori sfinţite la biserică... Bani nu dau. Mai cu seamă femeile... Trenţe câte vrei, dar nu bani. Şaptezeci şi cinci de mii ar fi ceva.

    Un zgomot de sticlă spartă îl făcu să tresară. Se întoarse iute. Doi bărbaţi cu chipurile întunecate se căţăraseră pe fereastră. Lae îşi înfipse unghiile în braţele căruciorului şi scoase un strigăt de spaimă. Localul muzeului se umplu de o lumină crudă.

    Paraliticul îşi încordă toate forţele. Un val de sânge năvăli în trupul bicisnic. Sări din cărucior şi o zbughi pe uşă.

                                                 95.

               Atena Dumitrescu scrută întunericul străveziu. Se simţea sleită şi dorea din adâncul sufletului ca totul, indiferent de ce i-ar fi fost hărăzit, să se isprăvească mai repede. Aprilia, cărturăreasa, sforăia pe canapea. În cele din urmă, adormise. Proteza îi alunecase şi femeia părea că rânjeşte. Un rânjet de mort. Doamna Dumitrescu îşi întoarse înfiorată ochii.

    Din stradă se auzeau paşi. Cineva fugea. Un bărbat. Bătrâna îşi încordă privirea.

    Un hohot îi ţâşni de pe buze şi capul îi căzu fără putere pe pervaz.

    - Dumnezeule! gemu. E prea mult...

    Lae, paraliticul, alerga ca un iepure.

                                                96.

                 - Revizuiţi-vă ţinuta! spuse domnul cu papion. Alcătuim o delegaţie şi-n astfel de împrejurări protocolul trebuie respectat cu stricteţe.

    Romeo Popescu îl luă subţire:

    - Ascultă, nene, matale nu ţi-e somn?

    - Noi, vechea gardă, am pus totdeauna interesul obştii înaintea celui personal. Dumneavoastră sunteţi prea agitaţi, aveţi nevoie de un creier limpede, care nu-i aşa, ce spuneam?... A da, nu mi-e foame...

    Văzu în faţa dispensarului un tufiş de lauri. Rupse câteva crengi şi le împărţi.

    - Ţineţi-le sus, la vedere! Vor face o impresie admirabilă asupra învingătorului.

    - Ce coşmar! mormăi antrenorul.

    Epigramistul puse mâna pe umărul lui Romică Popescu.

    - Eu zic să-l piteşti.

    - Ce să pitesc?

    - Ciomagul. Vorba lui Senilache, nu face impresie.

    Romeo Popescu săltă din umeri. Pe măsură ce se apropiau de casă, răreau instinctiv paşii. Simţeau că pierd considerabil din avânt. Iliuţă Munteanu propuse cu jumătate de glas:

    - Poate ar fi mai bine să mai reflectăm.

    Dunăreanu ridică din umeri.

    - Ce să mai reflectezi? Dacă tot am demarat, hai s-o facem şi pe asta.

    - Tutovanca ne-a rugat să nu părăsim muzeul.

    - N-aţi înţeles, i-o reteză Lia Georgescu. A zis să nu ne apropiem de liceu. Locuinţa Popeştilor e la un kilometru.

                   Se opriră examinând îndelung clădirea. Parcă se aşteptau ca prezenţa gangsterului să-i fi schimbat înfăţişarea. Romică urcă primul treptele şi încercă clanţa.
    - Un moment! îl opri domnul cu papion. Vorbea pe nas, plin de importanţă. Cine ia cuvântul? Cine exprimă doleanţele reprezentanţei, vreau să spun?
    Antrenorul îl împinse uşor de umeri.
    - Las' că vedem noi.
    Pentru a treia oară în noaptea aceea, Romică Popescu pătrundea în locuinţa sa păşind în vârful picioarelor. Ceilalţi îl urmau orbecăind. Uşa de la dormitor rămăsese deschisă. Se distingea vag o siluetă ghemuită pe divan.
    - Doarme, sâsâi profesorul Munteanu. Cred că acum ar putea fi imobilizat. Mi-e teamă însă de o cursă. Dacă suntem supravegheaţi?
    Stăteau lângă divan cu răsuflările tăiate. Necunoscutul îşi trăsese cearceaful peste cap. O respiraţie uşoară împungea damascul alb.
    - Fluturaţi ramurile, domnilor, propuse bătrânul.
    - Şi cântaţi Vine, vine primăvara!
    Antrenorul îşi regăsise ceva din vechea nepăsare. Făcuse eforturi să se convingă că Morogan şi Drojdioară aveau să-l scape până la urmă din încurcătură şi aproape că izbutise.
    - Trebuie trezit, spuse domnul cu papion. N-am auzit să poţi discuta cu o persoană care doarme, şi râse încântat, convins că-i cel mai bun banc auzit de ceilalţi.
    - Da, să-l trezim, fu de acord Lia Georgescu.
    Nu mai avea răbdare şi se simţea exact ca acum douăzeci şi cinci de ani când şcolăriţa bondoacă, în tiroleză de lână verde, cu panglici roşii la urechi, aştepta la bâlci să intre în cortul omului cu limbă de bou. Era curioasă, înspăimântată, stomacul i se zvârcolea.
    Iliuţă Munteanu tremura vargă.
    - Vă conjur, nu comiteţi imprudenţe!
    Romică Popescu nu mai rezistă. Apucă brusc cearceaful şi-l trase. Mioara Popescu, complet goală, se ridică speriată în capul oaselor. Privea grupul bezmetică, incapabilă să înţeleagă ce se petrece.
    Dunăreanu se uită la Romeo care căuta gâfâind prin dulapuri şi începu să râdă:
    - E clar, tăticu'! Pot să-ţi furnizez o informaţie preţioasă. Morogan dă consultaţii în fiecare dimineaţă între orele 10 şi 14.

                                                  97.

               Edgar Allan Poe îşi asigura cititorii că după două duble de şase pot paria pe ultimul lor dolar că la a treia aruncare a zarurilor dubla nu se va mai repeta.
     Un calcul al probabilităţilor... puţin probabil. Maliţioşii pretind că scriitorul era angajatul unui tripou. Orice barbugiu sau tablagiu cu studii temeinice îţi poate jura cu mâna pe inimă că cel puţin odată în viaţă a dat de patru ori la rând şase şase sau că din treizeci de aruncări, n-a reuşit un singur zar maxim. Jucătorii profesionişti, cu pile la zeiţa Fortuna, au rămas de pomină pentru zilele lor negre de ghină cumplită.
    În mod categoric asemenea zile există. Şi fără îndoială, lanţul de ghinioane în care se încurcase Mircică Panait se înscria la aceeaşi rubrică. Nimic nu-i mergea, şi Mircică Panait renunţase să mai înţeleagă ce se întâmplă pe lume.
    Păşea aiurit, fără ţintă, aşteptând în orice clipă să-i cadă o cărămidă în cap. Ştia din proprie experienţă că o nenorocire nu vine niciodată singură.
    Nu fu dezamăgit. La poalele pădurii, simţi brusc o durere ascuţită în picior.
    Pantoful îl strângea cumplit, prins parcă într-o menghină. Mircică Panait încremeni.
    Nimerise într-o capcană pentru vulpi. Îl descoperiră, abia către prânz, ţigăncile care culegeau hribi.

                                                98.

                   Lumea se dădea la o parte, făcându-i loc să treacă.
    - Fii cuminte, nea Petrică, nu s-a întâmplat nimic.
    Bărbatul cărunt, în uniformă cafenie, se agăţă gâfâind de gardul liceului. Era paznic la uzină şi datorită unei cumsecădenii aparte, nealterate de un destin accidentat, se bucura de simpatia unanimă a concetăţenilor. Rămăsese văduv de aproape zece ani şi nu se recăsătorise din superstiţia unei paternităţi excesive.
    „Muierea, cât de omenoasă, se uită strâmb la orfanul din bătătură. Ce vină are Nelu că i-a murit mă-sa, să ajungă câine de pripas?"
    Băiatul, elev în clasa a IX-a, locuia la internatul liceului.
    - Eram la uzină, când a venit unul, că cică sare şcoala în aer. Şcoala şi blocurile...
    Se uită buimac în jur, zvârlind priviri care nu se puteau fixa.
    Cineva comentă încet:
    - Şi-a lăsat postul şi a plecat. E caz de puşcărie.
    - Slujba-i slujbă.
    - Acum eu ce să fac? întrebă paznicul fără să se adreseze nimănui.
    - Du-te, nene şi vezi-ţi liniştit de treabă. Suntem noi aici. Poate ai noroc, n-or fi observat ăia că ai şters-o.
    Omul îl măsură ca picat din cer.
    - Păi şi ăilalţi au fugit. N-au casele tot acilea? Nu-i colea complexul?
    Dobrescu împreună cu şeful de post se străduiau să împiedice intrarea oamenilor în curte. Acum îşi închipuia că înţelege raţiunea pentru care Minerva încercase să evite harababura de iarmaroc la porţile liceului. În mulţime mai lesne acţionezi, te strecori,  dispari. Mirosul de fum se dovedise o alarmă falsă. Un tip original care se apucase să ardă gunoiul în creierii nopţii...
    - Cam într-un ceas, observă şeful de post, se luminează de-a binelea. Socot că după aia nu s-or mai încumeta...
    Locotenentul nu-l auzi. „Unde o fi Minerva?"

                                            99.

               - Nici dumneata nu te-ai culcat? se miră Drojdioară.
    Medicul Morogan îşi înăbuşi căscatul.
    - Vin de la spital. Se simte mai bine.
    - Cine?
    - Sterică. Am reuşit să-l transportăm. Acum e la reanimare. Nu pricep însă ce se întâmplă cu Graţiela. Toate funcţiile sunt relativ normale şi totuşi nu-şi revine.
    Veterinarul, cu gândul în altă parte, chicoti încetişor. Morogan constată intrigat:
    - Pari al dracului de bine dispus. Ce-ţi veni? Nu cumva...
    - Eu sunt întreg, nene! Mă gândeam la proştii din târg. Râd de două ceasuri singur. Sunt toţi nebuni. Nebuni de legat.
    Morogan îl privi atent.
    - Bag de seamă că eşti treaz. Se întâmplă ceva...
    - Se întâmplă că în viaţa mea n-am dat peste atâţia imbecili concentraţi într-un perimetru atât de mic. Le-am şi comunicat-o dealtfel. Văd cai verzi pe pereţi, cred în vârcolaci, se însoară aiurea în tramvai! Aia de la poştă, pachebotul, l-a păcălit pe Dunăreanu. Nu-ţi mai vorbesc de circul din oraş! Ospiciu, domnule! Eram în parc cu un mafiot verzaliu...
    - Ce înseamnă mafiot verzaliu?
    - Căpcăun de-al lui Postolache. Moaca şi textilele de pe el erau verzi. Aşa l-o fi păcălit pe el cineva că-i stă bine. În fine, făceam conversaţie pe bancă şi gâdilam un câine vagabond. Vorba vine vagabond. E câinele de la...
    Morogan îl întrerupse cu voce gâtuită:
    - Fii atent!
    Un bărbat se apropie în fugă. Când fu la câţiva paşi, veterinarul îl recunoscu perplex.
    - Lae! bâlbâi fără să-şi creadă ochilor. Ce ţi-am spus, domnule? Au înnebunit cu toţii?
    - N-aţi pomenit de chestia asta, când am fost la muzeu.
    - Nu, pe dracu! exclamă agitat Iliuţă Munteanu. Urlau toţi că vreţi să aruncaţi liceul în aer!
    Veterinarul îl întrerupse, mustrându-l cu duhul blândeţii:
   - Vezi ce se întâmplă dacă n-aţi învăţat să vorbiţi organizat?
    - ...doar că mintea dumitale, urmă profesorul, e la altele. N-ai fost atent sau...
    Ridică din umeri privind în lături. Chiar în momente dramatice îi venea greu să fie grosolan.
    - ...Sau eram prea beat, ca să recepţionez, vrei să spui, rânji veterinarul. Zii, Iliuţă tată, nu te sfii!
   - Dumneata ştii mai bine în ce stare te aflai. Suficient de detaşată, îmi închipui. Te preocupa cu primordialitate starea civilă a lui Dunăreanu. Debandadă, primejdie, bandiţi, aşi! Esenţial era pe cine vâră cu acte în aşternutul ei coana Lia!
    Se monta singur, de enervare fruntea i se învineţise. Doctorul Morogan, între două drumuri, oftă cercetând ostentativ cerul.
    - Acum n-are sens să vă certaţi.
    - Eu nu mă cert cu nimeni. Constat!
    - Unde sunt proştii ăilalţi? întrebă Caracaş.
    - Ăilalţi fiind noi... Mă rog, care proşti?
    - Statul-major al urbei, izbucni iritat veterinarul. Vreau să stau de vorbă cu ei.
    - La muzeu. Vin şi eu în zece minute. Trebuie să văd ce face Victoriţa.
    - Sărutări de mâini! Mergi cu mine, doctore?
    - Numai până la colţ. M-a răzbit oboseala.
    Drojdioară şi Morogan se îndepărtară împreună. Mişu Postolache bătea asfaltul în faţa magazinului de cosmetice. În vitrină, pe un bust îmbrăcat în staniol, străluceau salbe de diamante false.
    Caracaş se despărţi de medic la capătul aleii, luând-o grăbit spre muzeu. Se simţea mai treaz ca niciodată şi reflecta la atitudinea pe care urma s-o adopte, oscilând între ironia grasă şi epitetul violent.
    „Nişte imbecili! Iar ăla a avut o idee fabuloasă! De antologie! Fantastic cap, fantastici cretini!"
    Din cauza zgomotului făcut de propriii săi paşi, îşi dădu seama târziu că cineva vine în urma lui. Răsuci capul într-o doară. Primi lovitura în plin obraz şi căzu în genunchi cu un urlet. Celălalt nu-i lăsă timp să se dezmeticească. Izbi încă o dată, cu toate puterile. În mână îi sticli un cuţit. Postolache şi Iliuţă Munteanu se iviră alergând la capătul străzii.
    Umbra se strecură într-o curte, apoi, escaladând un gard, dispăru.

                                                              100.

                        - Stai! strigă paznicul îmbrăcat într-o uniformă cafenie. Doi bărbaţi se îndreptau spre el, fără umbră de şovăială.
    - Stai sau trag!
    Paznicul îi urmărea încordat. Se apropiau hotărât, ignorând somaţiile. Apăsă pe trăgaci şi salva cutremură văzduhul. Cei doi păreau surzi, continuau să înainteze. Omul se dădu reflex înapoi, ochindu-le busturile. Simţi o lovitură puternică la rădăcina capului şi se prăbuşi.
    Necunoscuţii pătrunseră nestingheriţi în uzină.

                  - Boss-ul n-are treabă. Totul a mers la fix, cheia parcă-i unsă cu unt.
    Ochiul lanternei dibuise safeul pe peretele opus ferestrei. Uşa masivă, lată de vreo douăzeci de centimetri, se deschise fără zgomot. Era linişte, doar gâfâitul celor doi puncta pustietatea încăperii.
    - E gol!
    Gol! Cuvântul rămase suspendat, undeva peste capetele lor. Îl simţeau greu, rotund, o minge de fier gata să cadă.

                 - Stai, strigă Minerva.
    Banditul trase la întâmplare şi continuă să alerge. Celălalt izbutise să ajungă la capătul coridorului. Ecoul împuşcăturii vibra încă între zidurile de ciment.
    - Stai!
    Minerva apăsă pe trăgaci. Auzi un strigăt de durere, apoi, doar după o clipă, paşii celor doi care se îndepărtau în grabă. "L-am rănit.."
    Începu să alerge.

                                                   101.

                     Alarmară câţiva vecini şi cu chiu cu vai, îl transportară pe Caracaş până la muzeu. Veterinarul gemea făcând eforturi să vorbească. Complet zăpăcit de evenimente, Iliuţă Munteanu îl implora să nu se agite. Chipul tumefiat, plin de sânge al veterinarului îi strivea inima.
    Lia Georgescu, cea mai expeditivă dintre toţi, îşi smulse un volan de la rochie şi improviză o compresă. Şterse obrazul rănit, tamponându-l delicat.
    Domnul cu papion începu să tremure. Până în clipa aceea nimic nu fusese limpede în mintea lui. Se ambalase, jonglase emfatic cu termenii, conştient pe undeva că se mistifică, se îmbătase cu propriile fraze, şovăind permanent între ficţiune şi realitate. Acum pus în faţa unui fapt concret, îşi pierdu firea.
    - Ce barbarie! L-au maltratat sălbatic! Nu văd... Nu văd cum...
    Îl podidiseră lacrimile. Iliuţă Munteanu vorbea brambura:
    - Damian! Ca să vezi... Totuşi nu mă aşteptam... Mi-a fost elev... Era un copil silitor.
    - Idioţilor! scrâşni Drojdioară.
    Dunăreanu râse.
    - Ei bine! Dacă înjură, e bine!
    - Sculaţi târgul! tună veterinarul. Umflă ăia documentele de la uzină şi voi faceţi în izmene! E o farsă! Totul...
    - Ce farsă? suflă diriginta.
    - O înscenare! Vă ştiau cei mai dobitoci din treizeci şi nouă de judeţe şi nu s-au înşelat. V-au speriat cu tot felul de balauri ca să înţepeniţi între patru pereţi şi la poarta liceului şi în timpul ăsta ei se distrează la uzină! Căraţi-vă, ce mai staţi? Trageţi clopotele, treziţi urbea, nefericiţilor! V-a luat Dumnezeu minţile!
    - De unde ştii că operează la uzină? întrebă nesigur Dunăreanu.
    - Mi-a dat în cărţi madam Aprilia, prietena Atenuţei... În recreaţie, mi se întâmplă să mai şi meditez, flăcău!
    Lia Georgescu îl cercetă descumpănită:
    - Ştiţi... ştiţi cine sunt bandiţii?
    Veterinarul rânji:
    - Prietenii prietenilor mei...

                                           102.

               - Grăbiţi-vă! spuse agitat şoferul. S-a luminat de ziuă.
    Făcea paşi mici în jurul Renault-ului, trăgând nervos din ţigară. Se opri încruntându-şi sprâncenele. Pe braţul unuia din complici şiroia sângele.
    - Cine dracu te-a găurit?
    - Lasă vraja şi bagă cărbuni! Suntem urmăriţi.
    Se azvârliră în maşină. Şoferul apăsă pe accelerator şi Renault-ul demară nervos, cabrându-se ca o spinare de pisică.
    Minerva se rezemă gâfâind de gardul uzinei. Maşina se îndepărta, bolid neguros, cu farurile din spate stinse. Se îndepărta de oraş.
    Îşi dădu la o parte bretonul de pe fruntea asudată, surâzând cu blândeţe neaşteptată.
    „Mai aveţi de învăţat, băieţi!"

                - Cine te-a găurit? repetă şoferul.
    Celălalt mârâi:
    - Unul din pază.
    - Fii serios! Şapte erau scoşi din cursă, al optulea s-a cărăbănit singur.
    - Ei bine, îţi dau o noutate. Al nouălea, mai bine zis a noua, o muiere, se plimba prin aşezământ şi admira peisajul.
    - Ştiam de opt paznici, făcu şoferul contrariat.
    - Ştiai prost! Băieţi, se adresă celorlalţi, eu dau în primire!
    Şoferul îl privi deconcertat.
    - Totul e în regulă, nu?
    - Bineînţeles. Am găsit un safe gol de toată frumuseţea. Merita plimbarea, în orice caz. Am tras în poză, faţă şi profil, o colivie fără păsărică.
    Şoferul se adresă celuilalt complice:
    - Ăsta a înnebunit?
    - Aşi! E glumeţ.
    - Cum o întoarcem?
    - Nu-s un gânditor, amigo! Ne spune bossul.
    - Hm, am aşa, o impresie, că ne-am vârât rău în rahat.
    - Ştiu, dar la el e tirbuşonul... Ai grijă să nu treci de răspântie... Opreşte!
    Renault-ul frână brusc. O siluetă se desprinse din întuneric, apropiindu-se în goană.

                                                 103.

                   - Ce ai, Lae? De ce te văicăreşti?
    Se aflau singuri în holul muzeului. Veterinarul, rezemat de zid, îşi muia compresa într-o cană cu apă. Lae ofta ştergându-şi discret ochii.
    - Vorbeşte, omule!
    Caracaş îl examină contrariat.
    - Dacă s-a ales vreunul cu ceva din tot spanacul de azi-noapte, tu eşti ăla! Cinci sute de doctori şi paradoctori nu te vindecau.
    Lae se smiorcăi fără să răspundă.
    - O să duci o viaţă normală, îţi iei un serviciu... Dacă vrei, vii la mine. Te învăţ ce va să zică gălbeaza şi ciuma găinilor, deprinzi cum să faci un vaccin...
    Cerşetorul plângea de-a binelea.
    - M-au nenorocit! M-au nenorocit! Mi-am pierdut bunătate de meserie!
    - Christoase!
    Drojdioară îşi făcu semnul crucii.
    - Vasăzică ăsta-i necazul?
    - Păi vi se pare puţin lucru? De serviciu îmi arde mie acum, la bătrâneţe?! Zece mii să mai fi strâns! Atât! Nu cinşpe cum ziceam, zece mii şi aveam suma.
    Începu să blesteme aprig gangsterii lui Damian:
    - Fir-ar mama lor a dracului de pungaşi! Mi-au luat pâinea! Dau faliment!
    Drojdioară îl privea cu gura căscată.

                                           104.

              - Asta-i culmea! scrâşni şoferul. Ne prindem în propriul nostru laţ.
    Ieşirile din oraş rămaseră baricadate.
    - S-a întâmplat ceva. Trebuia să elibereze şoseaua.
    - Ce facem?
    - Legaţi-vă centurile!
    Goneau prin oraşul invadat de mulţime. Oamenii îngrămădeau bolovani şi fiare, mobile, garduri, tot ce le cădea în mână, blocând străzile.
    Rănitul îşi pipăi braţul. Sângele răzbise prin pansament.
    - Trageţi în ei! urlă. Se se dea la o parte!
    - Eşti nebun? Sunt câteva sute!
    - Trageţi!!
    Renault-ul înconjură poşta şi cu un viraj spectaculos se angajă din nou pe Corso. Bărbatul din dreapta şoferului băgă ostentativ revolverul în buzunar. Rănitul îl zgâlţâi.
    - Ce-i asta?
    - Passe-parole.
    - Trage!
    - Nu ţipa, puişor! Când n-am carte, nu joc.
    - Să încercăm, totuşi, propuse al treilea.
    - Ce să încerci? Omori zece-cincisprezece inşi şi până la urmă tot pun mâna pe noi. Nici nu mai ajungi la tribunal. Te linşează ăştia. Care aveţi o batistă albă?
    Renault-ul frână în faţa prăvăliei lui Mişu Postolache.

                - Extraordinar cum fuge timpul, domnule! se minună bătrânul cu papion. N-aş fi zis că e deja 23 August!
    Un bărbat în bluză de pijama îl privi căpiat.
    - Ce 23 August, nene! Suntem în iunie.
    - Imposibil, respinse bătrânul cu siguranţa individului care ştie ce spune.
    Râse ca de o naivitate evidentă:
    - Dumneata nu vezi că s-a adunat lumea la defilare? O mulţime impresionantă...
    Individul întoarse capul, abandonând o cursă inegală. Cei trei se refugiaseră pe treptele frizeriei, cu armele îndreptate spre oameni.
    - Ţineţi-vă firea, băieţi, până vin presarii. Ne-am predat, ce mai vreţi acum?
    - Ticăloşilor! strigă un glas din mulţime. Criminali!
    Vocile se învălmăşeau, cineva zvârli o piatră făcând ţăndări vitrina cooperativei.
    O femeie ţipă, declanşând un cor de urlete.
    - Au rănit-o?
    - Cine e rănit?
    - Asasinii!
    - Trebuie puşi la zid. Ăştia-s fiare, nu oameni.
    Glasul Liei Georgescu interveni cu autoritate:
    - Nu avem dreptul să ne facem singuri dreptate! Există o lege, există un tribunal. Orice act necugetat poate avea consecinţe grave.
    - Dă-te la o parte, cucoană! strigă un bărbos. Suport eu toate consecinţele.
    Diriginta poştei nu se clinti, înţepenind în faţa treptelor.
    - Ca să te atingi de ei, va trebui să mă dobori întâi pe mine.
    Profesorul Iliuţă Munteanu o privea cu admiraţie sinceră. „O fi ea incomodă şi obtuză, dar indiscutabil e o femeie curajoasă..."
    - Cucoana are dreptate! exclamă bine dispus Drojdioară încercând să-şi facă loc cu coatele. Îi vârâţi pe crocodili în prăvălia lui Tarzan şi-i păziţi până vine duba.
    - Ăsta-i beat ca de obicei, comentă un bărbat cu şapcă şi cu ochelari.
    - Ei bravo! râse veterinarul. Unde cunoşti matale cârciumă deschisă la ora asta?
    Izbutise să se strecoare printre oameni, ajungând la treptele frizeriei. Îşi înfipse mâinile în buzunare.
    - Ia să văd şi eu, flăcăi, cum arătaţi!... Hm! Nu-i cine ştie ce de capul vostru.
    Unul din bandiţi se hlizi:
    - Poză neretuşată, frumosule! Să ne vezi de revelion!
    Domnul cu papion prinse braţul lui Iliuţă Munteanu.
    - Suntem inadmisibil de distraţi. Am uitat steagurile!
    - La o parte!
    O pădure de capete se întoarse simultan. Minerva, urmată de Dobrescu şi şeful de post, se apropie cu paşi apăsaţi. Vântul de dimineaţă îi necăjea bretonul, dezbrăcându-i fruntea prea bombată. Măsură scurt bandiţii, zăbovind ceva mai mult asupra rănitului. Rosti sec:
    - Bossul e la spital, nu?
    - Ţţ! La popicărie.
    - Îmi plac oamenii veseli, ricană. Trebuie doar să ai grijă să nu mori de râs. Cunosc câteva cazuri...
    Se răsuci pe călcâie, adresându-se şefului de post:
    - Ia-i!... Dobrescule, vii cu mine!
    - Ştiţi, am dat de Damian.
    Minerva privea aţintit şoseaua. Era îngustă şi avea impresia că pomii îi alunecă pe lângă obraji. Aproape, extrem de aproape, parcă simţea dezmierdarea crengilor.
    Locotenentul, la volan, crezu că nu l-a auzit şi repetă:
    - Am dat de Damian.
    Minerva se interesă pe un ton cotidian.
    - Ce mai face?
    Dobrescu, încredinţat până acum două minute că îi taie piuitul, furişă o privire derutată. Rosti mecanic:
    - Bine... În fine, aşa îmi închipui.
    Minerva, mereu concentrată asupra drumului, întrebă:
    - Ai dat tu de el, sau el de tine?
    - Vă referiţi la Damian?
    - Aşi, la Iosefini! Nu încerca să câştigi timp...
    Locotenentul înghiţi în sec.
    - În realitate tipul m-a căutat... Ăăă... Vreau să spun ne căuta şi m-a găsit la liceu.
    - Presupun că se temea.
    - Exact. A auzit că e suspectat de crimă, că ar fi - citez -„tenebrosul autor al odioaselor evenimente din P..." şi a dat fuga să clarifice situaţia.
    - Foarte frumos din partea lui. Dacă serviciul de informaţii a acţionat atât de prompt, îmi închipui că-şi are fieful prin apropiere.
    - La cincisprezece kilometri, în Plopeşti. Lucrează la C.A.P., contabil...
    Minerva zâmbi amar:
    - Şi noi care-l căutam în Sighetul Marmaţiei...
    - Viaţa e un şir necontenit de surprize, oftă locotenentul.
    - Cugeţi adânc! Ce l-a determinat totuşi să se stabilească în Plopeşti, la o azvârlitură de băţ?
    - Nevastă-sa. E învăţătoare în comună. Culmea, s-au cunoscut la...
    - Vârful cu dor.
    - Nu, făcu zăpăcit Dobrescu, la Babele.
    - Acelaşi cartier. Îmi place! E o individă lipsită de prejudecăţi. Imposibil să nu fi auzit de istoria lui Damian, cu mult înainte de a-i fi acceptat primul buchet de maci, sau albăstrele. Mă rog, nu cunosc flora piscurilor.
    - Mi s-a părut fericit... Mulţumit în orice caz.
    - Sunt genul de veşti care fac să-mi crească inima. Ia-o pe aleea centrală.
    Parcă chiar în faţa intrării şi Minerva îşi plimbă câteva clipe ochii asupra împrejurimilor. Zorile pictau cu degete albastre un peisaj desăvârşit, ca în acuarelele profesorului Iliuţă Munteanu.

                                             105.

               - Care e secretul izbânzii? A izbânzii în viaţă, mă întreba deunăzi acelaşi coleg despre care am mai pomenit.
    După strălucirea ochilor, mi-am dat seama că găsise răspunsul înaintea mea, abia aştepta să-mi comunice concluziile unor meditaţii serioase şi n-am încercat să-i stric plăcerea.
    - Nu ghicesc de loc.
    Satisfăcut pe deplin, emise dintr-o suflare:
    - Îţi spun eu! Chestia e să ai calităţile necesare epocii în care te naşti. Te-ai gândit vreodată cine ar fi fost un Elvis Presley acum două sute de ani? Diblar prin iarmaroacele de peste gârlă. Ăştia de sparg recorduri, atâtea secunde la cursa cu obstacole, ori suta de metri plat...
    - Ajungeau primii la brânză.
    - Nu eşti deloc serioasă. Eu sunt dobitoc că mai discut cu tine.
    - În general nu contrazic pe nimeni.
    Reflecţia amicului m-a pus totuşi pe gânduri. Conţine oleacă de adevăr. Problema mi se pare însă că e alta: ce anume înţelegi prin izbândă? Neapărat succes, succesul zgomotos, implicând obligatoriu publicitatea, interviuri, abţibilduri pe toate gardurile cu mutra ta zâmbăreaţă şi inevitabilele excentricităţi, dacă se poate exotice „am trei prieteni, o cobră, Corespondenţa lui Cicero şi o barză...", „visul meu era de fapt să ajung tractorist..."?
    Dacă priveşti lucrurile din acest unghi, faptul că am reuşit să-l detectez pe asasinul lui Trăilescu în timp record (respectivele rânduri sunt destinate uzului strict personal, aşa că îngăduitu-mi fie să mă fălesc) spuneam dară că faptul în sine rămâne un eveniment minor. Încă un dosar clasat, încă doi-trei infractori cazaţi gratuit în căsuţele acelea de odihnă fără firmă, ridicate în peisaje neaglomerate.
    Un scriitor pe care-l iubesc mult afirmă că una din regulile fixe ale literaturii, indiferent de genul practicat, e aceea a suspansului. Bineînţeles, nu iau în consideraţie toate aserţiunile oamenilor care-mi sunt dragi. De data aceasta însă, presimt că individul are dreptate. Jucându-mă, închipuindu-mi că paginile acestea nu sunt simple grifonări, oare n-ar fi fost timpul să dezvălui numele asasinului?
    Cred că respectând reţeta unui „policier" cinstit şi privind lucrurile din punctul de vedere al cititorului expert care de la pagina cinci îţi ghiceşte criminalul, tehnic, interesant ar fi fost ca „omul din umbră" să fie Atena Dumitrescu ori Drojdioară... Ţţţ!
    L-am găsit pe culoarele spitalului. Tocmai ieşea din camera de gardă. S-a uitat la noi cu o indiferenţă admirabil jucată şi ne-a zâmbit amabil:
    - Vă aşteptam.
    - Nu aşa curând, presupun.
    A răspuns incert:
    - Poate. Vă pot fi cu ceva de folos?
    - Da! Vii cu noi şi fără gălăgie. N-are rost să-ţi deranjezi pacienţii.
    Bizar individ Morogan ăsta! Când l-am cunoscut acum câţiva ani, eram dispusă să-l consider un bărbat inofensiv, un intelectual cu lecturi curăţele şi slăbiciune pentru filosofie - stil şuetă de cafenea. Genul raisonneur, de un cinism elegant, parfumat cu Windjammer (cinismul, nu domnia sa), cam sceptic. Dar, să fim serioşi, nimeni nu se apucă să ucidă, să dea iama în oameni, să spargă o uzină din scepticism. Pe Trăilescu l-a lichidat forţat de împrejurări.
    Morogan îşi închipuia că-l cunoaşte bine. Se frecventau, nu-i era antipatic doamnei, iar căsnicia specială a inginerului l-a determinat să creadă că inginerul ar putea fi cumpărat. Permanenta jenă financiară în care se zbătea menajul era de notorietate într-un anume cerc. Trăileasca n-a lucrat în viaţa ei o singură zi şi nu putea pretinde că ar face parte dintre femeile care cu zece lei îşi burduşesc frigiderul, izbutind să mai azvârle şaizeci şi cinci de bani şi în puşculiţă.
    Trăilescu însă, zăpăcit în existenţa cotidiană, slab în căsnicie - el săruta şi nevastă-sa întindea obrazul - dovedeşte din punct de vedere profesional caracter şi corectitudine, refuzând răspicat propunerea medicului. De aici, până la semnarea propriului certificat de deces, rămâne mai puţin de jumătate de pas. Imprudent, ia lucrurile superficial şi nici măcar nu avertizează autorităţile. A fost lichidat simplu, cu uşurinţă, înainte de a apuca să se mire sau să strige au!
    M-a surprins repeziciunea cu care a izbutit ulterior Morogan să organizeze ceea ce eu aş numi „circul" din P.
    - În realitate, îmi întocmisem planul dinainte. Prevăzusem eventualitatea - totul e posibil la urma urmelor, iar natura umană e esenţialmente plină de surprize - ca Trăilescu să se opună negocierii documentelor, şi în consecinţă luasem măsurile de rigoare. Mi-am racolat complicii din timp, am studiat toate trucurile care pot declanşa psihoza, panica de proporţii.
    - Un plan cu multe lacune, în ciuda elaborării minuţioase.
   - Aş zice multe ghinioane. Ca să încep cu primul, neşansa de a nimeri peste un anchetator ca dumneavoastră.
    - Hm, sunt genul de afirmaţii care mă lasă rece.
    - Nici n-am avut intenţia să vă flatez. V-aţi descurcat admirabil cu o echipă redusă la minimum. Întâmplarea a mai făcut ca în zilele acestea conducerea oraşului să fie convocată la judeţ. Socoteam că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap. Aveam să-mi măsor puterile doar cu doi, trei sau cinci anchetatori, autorităţile fiind scoase din competiţie. Din câtă istorie cunosc eu, puţin generali au scăpat dintr-o încercuire şi aceasta este circumstanţa pe care am încercat s-o evit. Cam aşa vedeam eu lucrurile, ignorând până acum o oră că tot timpul aţi păstrat contactul cu autorităţile: Cu locţiitorii şi prin intermediul lor cu şefii plecaţi la consfătuire. În rest, ştiam cu cine am de-a face. Postolache, Atena Dumitrescu, Iliuţă Munteanu, Drojdioară sau Romică Popescu. Toţi zăpăciţi, panicarzi sau reduşi mintali, obsedaţi şi licheluţe - vezi Dunăreanu. O formaţie admirabilă, în stare să-ţi dea târgul peste cap.
    - Nu cred că sunt tocmai exacte rubricile dumitale, doctore. Drojdioară a demonstrat-o cu dezinvoltură.
    - Ştiam că veterinarul nu-i dobitoc, mi-am zis însă că fiind mereu atât de ocupat cu sticla şi paharul, nu mai are timp să şi gândească.

                 De câte ori îmi amintesc de Drojdioară, zâmbesc. Nu că aş avea o simpatie particulară pentru marii pontifi ai lui Bachus, pur şi simplu îmi plac oamenii tonici, cu inimi joviale, Caracaş are hazul lui, o cumsecădenie personală, e isteţ şi ultimul om de pe faţa pământului în stare să facă vreun rău cuiva.
    A intuit că Morogan e „Zmeul zmeilor" cu cel puţin un ceas înaintea concetăţenilor săi. Ideea - pe atunci vagă - i-a venit în timp ce chefuia pe bancă în parc cu unul din complicii lui Morogan...
    Încă una din erorile medicului: recrutarea unor „locotenenţi" necorespunzători, „fără clasă". Replica lui:
    - În lipsa sitarilor... N-aveam încotro! Pentru a realiza atmosfera de panică îmi trebuiau patru-cinci oameni, care să opereze concomitent în diverse puncte ale oraşului. Voiam să creez impresia că târgul e literalmente invadat, mărturii despre prezenţa bandiţilor să curgă din toate părţile.
    - Existenţa multor complici duce în mod sigur la eşecul unor astfel de întreprinderi. E o lege fundamentală în codul infractorilor.
    - Insist, n-aveam altă soluţie. Mai contam pe faptul că Toacşe - specimenul cel mai imprudent din ansamblu şi bărbatul cel mai scund din judeţ - mi-e devotat. L-am ajutat cândva într-o situaţie dificilă şi nu m-ar fi trădat pentru nimic în lume. Asta treaz fiind. Din nefericire, e un alcoolic învederat. În Caracaş, îşi găsise partenerul ideal căruia niciodată un beţiv talentat nu-i va putea rezista. Ceea ce am ignorat total este umorul de factură singulară al nefericitului. Palma întinsă Apriliei, peste cea a Atenei Dumitrescu, cheful din cămara profesorului Munteanu şi siesta din dormitorul Popeştilor, nu făceau parte din scenariul meu. Deşi îmi jurase abstinenţă desăvârşită, cred că se ameţise încă înainte de a suna gongul, ca să prindă curaj...
    - În regulă! Toacşe ţi-era obligat. Cum socoteai însă, să-ţi asiguri discreţia celorlalţi?
    - Niciunul nu mă cunoaşte, exceptând prezenţa fizică, evident, habar n-au ce învârtesc, de care parohie ţin. Odată ţelul atins aş fi părăsit imediat oraşul. Am paşaportul şi biletul de avion în buzunar.
    - Mereu aceeaşi partitură. Există probabil şi un cont substanţial la bancă. Secundo tempo, formidabilul castel din Miami sau Las Vegas, piscina - e uluitor ce poate fascina un ştrand personal - un Cadillac comandă specială, cu o pasageră a cărei cosiţă se asortează cu caroseria. Cam aşa vedeai dumneata lucrurile. Nimic original...
    A rânjit:
    - Am toate şansele să-mi îndrept eroarea. Odată prins, urmează consecinţele, care nu-s monotone...
    Spuneam că Drojdioară începuse să intuiască adevărul despre medic bând în parc cu delincventul alcoolic. Un câine le dădea târcoale, lăsându-se dezmierdat, fără să zică pâs. Veterinarul cunoştea animalul, Paco, o corcitură de doberman cu vreo potaie băştinaşă. Trăia în curtea spitalului şi Caracaş îi îngrijise mai de mult laba fracturată. I se dusese buhul de sălbatic, imposibil de domesticit, era spaima personalului, a pacienţilor şi chiar a portarului. Dispărea zile întregi, uneori săptămâni, apoi reapărea, lăţos, murdar, la fel de nedomolit.
    „A fost în deplasare", râdea Morogan care se fălea că doar el şi unul din felcerii spitalului îi sunt prieteni.
    Când a identificat câinele, un far s-a aprins în mintea veterinarului. Paco îl acceptase de mult în „cooperativă" pe Drojdioară - „păcat că nu merge şi la crâşmă" - în faţa unui necunoscut însă şi-ar fi arătat colţii. Corelaţia câine rău - felcer - Morogan, l-a făcut să întrevadă realitatea, chiar dacă nu în parametrii săi exacţi.
    Comiţând imprudenţa să-şi împărtăşească bănuielile lui Morogan, acesta a încercat să-l înlăture din cursă. Era prea devreme pentru scoaterea măştilor. Poate l-ar fi lichidat chiar, dacă n-ar fi intervenit profesorul Munteanu şi cu Postolache.
    Certitudinea a dobândit-o însă, ca şi mine de altfel, când a dat ochii cu complicele rănit la uzină. I-a văzut braţul bandajat, sângele de pe haine, şi-a înţeles că pansamentul, deşi improvizat şi încropit în grabă, aparţinea unui profesionist.
    - Când a avut timp s-o facă? m-a întrebat Dobrescu.
    - După ce i-a acordat primul ajutor lui Sterică, - şi asupra acestui amănunt sunt mai multe de spus - Morogan a rămas în apropierea uzinei, conducând operaţiile printr-un aparat de emisie-recepţie portativ. A putut astfel să-şi panseze complicele. S-au pierdut în schimb minute preţioase, flăcăii fiind deja în întârziere faţă de orarul stabilit. Între timp, oamenii invadaseră străzile, aşteptau la cele două ieşiri din oraş care sunt totodată şi unicele căi de acces spre şosea...

                        Când recapitulez faptele, încerc un sentiment acut de fantastic şi fără îndoială, întâmplările din P. constituie obiectul celui mai năstruşnic dosar din cariera mea.
    O combinaţie halucinantă de situaţii dramatice şi groteşti, mixtură între ridicolul cel mai perfect şi tragedii autentice, cocteil de bufonadă, isterie, trucuri de operetă, coşmaruri şi burlesc. Ignorând clişeele ilare, ai impresia că ai vizionat un film semnat Hitchcock.
    În privinţa aceasta, Morogan s-a dovedit un organizator dotat. Incontestabil însă că rezultatele i-au depăşit imens aşteptările. Incidente absurde sau declanşate de indivizi absurzi, cu reacţii imprevizibile, au amplificat circumstanţele, catapultându-le pe culmile neverosimilului. E de neînchipuit cum un om inteligent, chiar dacă nu prea tare de înger, ca Iliuţă Munteanu, o Atena Dumitrescu, fină şi cultivată, o Lia Georgescu, femeia pirat - modul în care l-a înhăţat pe Dunăreanu nu poate ţine de alt temperament - sau chiar trăznitul de Mişu Postolache n-au sesizat de la început farsa, punerea în scenă, artificiul arlechinadei!
    Şi totuşi oamenii ăştia nu sunt imbecili, nu sunt psihopaţi...
    Câteva telefoane şi răvaşe anonime, faruri manevrate abil, alteori brambura, umbre care ling zidurile - de cele mai multe ori imaginare - atentate simulate, o istorie de vendetă în stil cabotin sicilian vehiculată cu abilitate pentru a stimula fanteziile romantice, un individ cu faţa pudrată verde, ca să intrăm un pic şi în supranatural - de, masă bogată, vârfuită - iată recuzita doctorului Morogan. S-a dovedit eficace şi eficientă. Probabil cunoaşte oamenii mai bine ca mine. Au evoluat în sensul preconizat de parcă cineva i-ar fi teleghidat, au nimerit toate capcanele, au consumat tot ghiveciul pe nerăsuflate, şi-au legat singuri o bandă neagră pe ochi.
    Prospectând totuşi raţiuni mai adânci stării de spirit excepţionale care cuprinsese bună parte din oraş, dau peste un sentiment de culpabilitate colectiv. Tulbure, bine camuflat, dar incontestabil.
    În adâncul cugetelor, oamenii se simţeau vinovaţi faţă de Damian. Că din fericire, individul a avut resort şi a izbutit să-şi reaşeze existenţa pe coordonate normale, era un fapt unanim ignorat. Le stăruia greu în conştiinţă povara unei vieţi distruse. Viaţa unui inocent. Damian era tânăr, entuziast, dornic să se afirme.
    Ei îl mutilaseră. Nimic mai trist decât un şoim care supravieţuieşte cu aripile tăiate. Iar remuşcările amplifică coşmarul. E momentul cheie. Luciditatea pierde teren, simţul proporţiilor se dezechilibrează, intrăm în plin fantastic...
    Fără îndoială au adăugat ketchup şi o serie de coincidenţe, dar există oare fenomen în natură sau societate absolut pur? Un cetăţean care duce întâmplător o creangă în mână, ia brusc în ochii „intoxicatului" ipostaza unui răufăcător înarmat, cărturăreasa târgului, faimoasa Aprilia, se află într-o dispoziţie bizară şi se lansează în profeţii lugubre, sfatul popular hotărăşte înlocuirea tăbliţelor indicatoare de pe şosea, uzate, dar amână pentru a doua zi fixarea celor noi...
    De fapt meticuloasa regie a lui Morogan avea un scop bine definit: îndepărtarea corpului de pază al uzinei de avioane într-un moment precis, eliberarea drumului care ducea spre biroul şi safe-ul lui Trăilescu. În acest sens, groaza inoculată în doze masive, telefoanele, umbrele, molestările, tot alişverişul care înnebunise urbea, dar mai cu seamă atentatele gratuite sau doar tentativele de atentate pregăteau atmosfera: oraşul are de-a face cu un dur care se ţine de cuvânt.
    Doar în această ambianţă zvonul bine strecurat prin intermediul Olimpiei Dragu, că liceul internat va fi aruncat în aer, lua mai mult decât dimensiunile unei intenţii reale: ale certitudinii.
    Complexul de locuinţe al personalului uzinei se află la câţiva metri, în spatele liceului. „Informaţi" de unul din bandiţi că familiile şi gospodăria - tot ce constituie în ultimă analiză universul unei fiinţe umane - pot deveni din clipă în clipă praf şi pulbere, paznicii şi-au „abandonat" posturile şi au dat fuga la celălalt capăt al oraşului.
    Reacţie firească pe care puţini şi-ar fi putut-o înfrâna. Nu fiecărui individ care poartă pe umăr o puşcă-mitralieră şi păzeşte o uşă îi e dat să aibă statuie în centrul oraşului, unde pionierii să depună periodic coroane. E chestiune de împrejurări, dar în primul rând de vocaţie.
    Aşa îşi închipuia Morogan că se vor petrece lucrurile, iar optica mi se pare tipică pentru o natură excesiv de egocentrică. Sigur că aşa ar fi procedat el, iar anumite certitudini dobândesc valori de axiomă chiar în capetele cele mai limpezi.
    Când şi-a pus la punct combinaţia, doctorul era incapabil să-şi imagineze o altă atitudine posibilă din partea unor oameni a căror familie şi avut se află în primejdie.
    Ghicindu-i raţionamentul, i-am instruit pe paznici să procedeze ca atare. Au jucat deci oleacă de comedie, şi-au „părăsit" posturile, au plimbat figuri disperate pe străzile oraşului.
    Scopul meu: numai pe această cale izbuteam să aflu, şi încă în timp record, cine e grangurul, marele şef; eşuând atacul de la uzină, Morogan ar fi tras obloanele, înotând sub apă o vreme...

                    Din întrebările lui Dobrescu:
    - De obicei, în operaţiile pe gen se lucrează „aseptic". Tine de abecedarul meseriei, ca spionul să nu lase urme acolo unde a acţionat. Îşi consumă kilometri de film, face curat după el şi via aeroport.
    Are dreptate, însă cazul lui Trăilescu era special, iar Morogan nu avea la îndemână nicio soluţie „discretă".
    În primul rând paza uzinei împiedica orice cale de acces silenţioasă, nu exista nici o posibilitate de pătrundere prin văzduh, precum arhanghelii, prin pivniţi, canale, tunele din Evul mediu sau în costum de scafandru...
    Pe de altă parte inginerul lucra singur, fără colaboratori, doar forurile cele mai înalte fiind informate periodic asupra rezultatelor. Graţie unei imprudenţe a lui Trăilescu, Morogan mai era precis informat că tot ceea ce închidea safeul reprezintă unicate.
    Devenea astfel interesant să subtilizezi şi să vinzi o invenţie cu monopol integral absolut, urmând
a fi folosită după bunul plac şi la momentul socotit util.
    Nu, lui Morogan nu-i plăcea zgomotul, fanfara i-a fost impusă de circumstanţe...

               Una din întrebările pe care mi le pun frecvent adversarii mei, odată ancheta isprăvită, se referă la erorile comise. Alta se referă la momentul în care „m-am prins".
    Morogan n-a făcut excepţie.
    - În primul rând excesul de culoare, doctore, peisajul era mult prea păstos, culorile violente, ansamblul sugera şarja.
    - Ceea ce-mi spuneţi ţine de atmosferă. Aţi sesizat că-i vorba despre un spectacol, dar la urma urmelor păpuşarul se afla în culise. Unde, când, de ce am greşit?
    - O mică eroare iniţială: ai fost primul care ai lansat ideea unei răzbunări, atunci, la descoperirea cadavrului lui Trăilescu în râpă, iar odată zvonul răspândit şi mai cu seamă consolidat de epistola lui Damian care confirma ipoteza, ai depus tone de energie spre a demonstra aberantul unei asemenea ipoteze. Există revirimente de opinii, dar a dumitale era prea bruscă, prea agresivă. Ai procedat exact ca un individ care incendiind o casă, după ce vede flăcările ajunse la acoperiş, pune mâna pe furtun, dovedindu-se cel mai harnic dintre pompieri. Ceea ce la Dunăreanu era superficialitate, umor de bulevard, iar la Drojdioară vagi urme de bun simţ străpungând aburii de alcool, la dumneata era premeditare. Nu odată inamicul, pentru a deruta, indică drumul exact. Ciudată şi letargia Graţielei Duma! Un colaps prelungit în mod nejustificat, o stare aproape cataleptică în care pacientul nu deschide nici măcar ochii îţi dă idei: există ceva, substanţă, tabletă, injecţie sau drog care împiedică victima pentru un timp determinat să-şi vină în fire. Iar mâna care le administrează aparţine unei specialist. De aici corelaţia devine simplă. Adaugă că Graţiela se afla în fieful dumitale. Oricând puteai expedia sora din sala de reanimare sub diverse pretexte, victima rămânându-ţi la dispoziţie. Că Graţiela se va trezi şi va vorbi cândva, nu constituia un risc pentru dumneata. În momentul acela vei fi fost departe.
   - Apropo de specialist, nu sunt singurul medic din oraş.
    - Nu, dar unul din puţinii prieteni ai familiei Duma. Avari, grijulii până la demenţă cu trenţele din casă, evită musafirii. Se toceşte covorul, se murdăresc braţele fotoliilor, fumul înnegreşte tavanul, perdeaua, o faţă de masă dată prea des la spălat se strică, un oaspete neatent poate sparge un pahar etc... În afară de asta primirile, cât de modeste, presupun un minim de cheltuială. Nu poţi ţine un om în casă patru ceasuri, nici măcar unul singur, fără să-i oferi o cafea. La gândul unei atari risipe, soţii Duma ameţeau. Pe scurt, le intra în colivie doar Olimpia Dragu, atât de meschină şi ea încât n-avea pretenţii la frigiderul altora, fiind în plus sursa cea mai documentată şi competentă de cancanuri veninoase din oraş. Cum soţii Duma nu deschid nici măcar televizorul ca să nu se consume lămpile sau tubul - şi de aceea întreţineau relaţii cu Lia Georgescu unde vizionau aproape zilnic programul - bârfele Olimpiei Dragu deveneau distractive. Al treilea amic al casei erai dumneata. Te cultivau reflectând că nu strică să ai printre prieteni un medic. E rentabil, la urmă indiferent de maladie şi tratament, te achiţi cu o scrumieră sau un bibelou odios cu care moştenitorii nu ştiu ulterior ce să facă.
    - Tot ce aţi spus e logic şi aproape exact. Nu sesizez totuşi legătura.
    - O vezi perfect, dar pesemne că vrei să vezi dacă o vedem la fel. Am cercetat locuinţa Graţielei, imediat după ce a fost ridicată de Salvare. Există o singură intrare prin curte, iar uşa nu fusese forţată. N-o să mă convingă nimeni, dată fiind parcimonia personajului şi mai cu seamă starea de nervi în care se afla, că o lăsase descuiată. Chiar ziua în amiaza mare. Ba, îmi închipui că trăsese toată colecţia de zăvoare. Am numărat şase! În consecinţă, Graţiela a deschis singură uşa, ceea ce presupune că persoana care sunase era un prieten al casei, în afară de orice bănuială... Încă un amănunt care desţelenea o pârtie interesantă în ceea ce te priveşte: Sterică, paznicul de la uzină, se află în tratamentul dumitale. De zece zile, se prezintă în fiecare zi la spital. Nu ţi-era greu să-i dai ceva, cu multe silabe şi sumedenie de h-uri şi y-uri - ai să-mi scrii produsul pe hârtie - care peste un număr de ceasuri să-i declanşeze o stare gravă, cel puţin în aparenţă. Chemat de urgenţă la uzină, i-ai trimis pe paznici după apă rece şi fierbinte. În timpul ăsta intenţionai să le descarci armele înlocuind gloanţele cu altele, oarbe. Întâmpinai astfel eventualitatea ca oamenii să nu dea crezare zvonului despre aruncarea în aer a liceului şi păstrându-şi calmul, să nu-şi abandoneze posturile. Unul din paznici, rămânând însă în încăpere, ţi-a contracarat intenţia determinându-te însă să accepţi in extremis ideea de masacru. Cam aşa s-ar fi soldat un schimb de focuri între paznici şi mercenarii dumitale. Gloanţele oarbe le-am găsit în curtea uzinei. Trebuia, fireşte, să abandonezi un material compromiţător a cărui paternitate, îţi ziceai, nu-ţi poate fi atribuită.
    - Hm... Vi se par toate acestea suficient de concrete pentru a constitui probe?
    Probe insurmontabile parcă le spuneţi dumneavoastră...
    - Nu fi caraghios, doctore! Mi-e de ajuns să te pun în faţa complicilor dumitale şi a Graţielei Duma.

            Acum, când scriu, sunt din nou în Bucureşti. E o dimineaţă clasică de iulie. Pe stradă au apărut primele serviete diplomat, primele sacoşe de plastic. Oamenii în vârstă caută trotuarul luminat de „soarele sănătos" de până la ora zece - îşi închipuie că fac ultraviolete pe Calea Victoriei - tinerii sunt grăbiţi, toţi au picioare lungi şi de ce oare? aer de conspiratori garibaldişti...
    Voi reciti probabil aiurelile astea într-o duminică ploioasă de octombrie cu telefon mut, aromă de Diana şi feuilles mortes. Duminica aceea când nu numai Samuraiul, dar chiar şi maiorul Minerva Tutovan vor fi devenit o amintire. Sau nici atât... Duminica întrebărilor hărăzite să supravieţuiască fără răspuns: unde sunt oamenii, zilele acelea, încotro s-au călătorit, unde au pierit?... La ce colţ de stradă?
    Urăsc străzile care se numesc „acum douăzeci şi cinci de ani”....

             Efuziunile lirice nu sunt partea mea cea mai tare şi, vorba mătuşi-mi Caliopi, nu tot ce e greu merită să fie făcut. Dacă aş fi cunoscut cugetarea asta mai demult, nu i-aş fi scos sufletul bietului Dobrescu. Cu ce naiba or fi contribuit la succesul lui în viaţă ceasurile când rezolva în cazne şi sudori probleme de algebră sau trigonometrie? A trecut pe la mine - am patru zile de vacanţă - avid, realmente avid să-şi clarifice unele nelămuriri.
    - Straniu! Nu ţi-am văzut niciodată expresia asta pe când scotoceai în tabelele de logaritmi. Apropo, cărticica ta arăta cel mai bine din toată clasa. Nou, nouţă...
    - O atingeam cu sfinţenie.
    - Aha! Nu-mi trecuse prin minte.
    Îmi întinde un buchet la modă, din alea pe care le vând florăresele în Piaţa Amzei.
    Trebuie însă să recunosc că e superb. Colorat, vesel, te face să crezi că viaţa merită să fie trăită. Printre florile de câmp, scot capete dolofane drăgaice oranj, boboci de trandafir, ici, colo se iţesc urechiuşele albastre ale miozotisului.
    - Constat că din când în când ai început s-o asculţi şi pe maică-ta.
    - E la Covasna.
    - Atunci transmite-i mulţumiri deputatului de stradă. Trebuie să fie un bărbat energic.
    - Avem deputată.
    - Se putea să nu mă contrazici? Ăsta a fost păcatul tău de când te cunosc.
     - Aşa e. Dumneavoastră voiaţi să extrag radicalul iar eu ridicam la cub...
    Îl trage de coadă pe Spiridon care e indispus din cauza unei indigestii. Am uitat ieri frigiderul deschis.
    - Lasă animalul, Dobrescule, şi sloboade-ţi oful, care sunt problemele?
    Mă zăresc cu totul întâmplător în oglindă şi ceea ce constat nu-mi îmbujorează deloc imaginea mea despre existenţă. Nasul mi s-a lungit portdrapel, ochii sunt roşii de nesomn.
    Fac socoteala nopţilor nedormite: două, printre zăpăciţii din P, a treia în faţa maşinii de scris. Bat doar cu arătătoarele. Cam puţin pentru un raport de treizeci de pagini. Ca să-mi stimulez buna dispoziţie, îmi spun că, în fond, nicio femeie, cu excepţia minorelor, nu pare proaspătă ca un toporaş în creierii zilei, după trei nopţi albe...
    Dobrescu îşi dă ochii peste cap, semn că-şi adună gândurile. Ăsta e ticul lui.
    Ciudat cum oamenii, cât de maturi, păstrează schimele copilăriei. Cel puţin zâmbetul, am pretins mereu, nu îmbătrâneşte niciodată. Îl recunoşti şi când se reazămă în proteză.
    - Da... M-a surprins modul în care aţi condus această anchetă. Vă cunosc de atâţia ani...
    - Nu-i nevoie să intri în istorie.
    - ...vroiam să spun că aţi abordat o procedură nouă, care nu vă seamănă.
    - Metodele se adaptează circumstanţelor.
    - Totuşi... În general, sunteţi extrem de prudentă, şi niciodată nu vi se par suficiente măsurile luate pentru a evita noi victime.
    - Ştiu la ce te referi, băiete. Grindina aceea de avertismente şi ameninţări pe care le primeau nefericiţii trebuia să neliniştească în mod normal. Am ignorat-o pentru că am simţit de la început farsa, măsluirea. Un gangster serios, ca să folosesc expresia favorită a cetăţenilor din R, hotărât să acţioneze, nu se ţine de fleacuri. Loveşte pe la spate şi spală puţina. N-are nici un interes să mobilizeze pentru chestia asta trâmbiţele târgului.
    - Asasinarea lui Trăilescu era totuşi o realitate.
    - Singura în afară de interesul pentru documentele lui. Eram încredinţată că pe ceilalţi nu-i pândeşte nicio primejdie fiindcă de fapt nu aveam de-a face cu un sadic, ci cu un infractor abil care având un ţel precis inventează o mascaradă. Şi în vederea detectării acestui ţel, l-am lăsat „să-şi facă de cap." Mai precis, i-am îngăduit să se desconspire singur.
    - Din acelaşi motiv n-aţi încercat să stăviliţi panica din oraş?
    - Da. Panica inofensivă, fără consecinţe, fireşte. L-am aşteptat pe Morogan - mărturisesc că pe atunci habar n-aveam cum îl cheamă pe adversarul nostru - să-şi spună poezia, tocmai pentru a sesiza linia directoare a jocului lui. Un act iniţial nu e totdeauna definitoriu. Trebuia deci lăsat să-şi facă vânt, să-şi dea drumul pe pârtie. În definitiv, mi-era simplu să cer trimiterea în oraş a unei companii de miliţieni, şi umbre, atentate, aiureli ar fi amuţit. Ce izbândeam? Pe perioada respectivă, medicul ar fi stat cuminte, pescuind la umbră. După o săptămână, două, nouă, când aş fi dat pe loc repaus şi „înapoi, băieţi, la vatră!" Morogan o lua de la capăt, pe teren neted. Poţi să bagi la aceeaşi rubrică ceasurile când oamenii mă aşteptau la muzeu, iar eu am întârziat deliberat. De altfel era vânzoleală destulă în târg. Aşa, măcar cei mai năzdrăvani stăteau ciorchine între patru ziduri fără să mă deranjeze.
    - Aţi acţionat... cum să vă spun...
    - Cu primele cuvinte care-ţi vin pe buze. În alea cred totdeauna, mai ales când sunt înjurături.
    - ...extrem de îndrăzneţ, aş zice riscant. Pericolul ca practic un întreg cartier să fie aruncat în aer, chiar dacă eventualitatea e numai de unu la sută, ar fi clătinat multe cugete. Mă aşteptam...
    - Să sun goarna pentru toate forţele din judeţ. Ăla a fost cel mai mare bluff! Ţi-am mai explicat-o, băieţaş, dar tu pe atunci sufereai că n-ai găsit-o pe Oana la telefon. Când adversarul te atrage cu tot dinadinsul, provocator, într-un punct fix, doar dacă nu e un dobitoc ţanţoş, ceea ce nu era cazul, înseamnă că-i hotărât să acţioneze pe cu totul alt meridian. Ce obiective importante sunt în P., în afara uzinei de avioane? Ce altceva putea să-l intereseze? Biserica Sf. Vasile unde rostuieşte Lae bani de coşniţă? Colecţia de dopuri a lui Mircică Panait? Anunţând aruncarea în aer a liceului, Morogan mi-a arătat singur, cu degetul - adică nu, e prea bine crescut pentru asta - în orice caz mi-a indicat încotro s-o iau. Mai sunt întrebări? Conferinţele de presă prea lungi mă plictisesc.
    - Aţi riscat mult acţionând singură la uzină.
    - Ca să fiu foarte sinceră, nu cine ştie ce. Eram convinsă că mă pot bizui pe garda uzinei şi în concluzie, că mă voi descurca. Mă simţeam liniştită şi în privinţa safeului, pe care pentru orice eventualitate, îl „operasem" cu ocazia primei vizite la uzină...
    Dobrescu a început să dea semne de nerăbdare, se foieşte pe scaun. Ar vrea să plece şi aşteaptă să-l concediez. Aşa l-a învăţat maică-sa că e frumos, faţă de superior sau cucoane mai în vârstă. Prefer prima ipoteză.
    - Du-te! Trebuie să fie o coadă teribilă.
    - Unde?!
    - Bravo! La casa de bilete.
    A căscat ochii şi gura deşi ştie că obiceiul mă irită.
    - Ce bilete?!
    - Cuvântul Los Paraguayos îţi spune ceva, băieţaş? Poimâine dau primul concert.
    N-o să ştie niciodată cum îi ghicesc gândurile. Într-o zi, dacă mă roagă frumos, am să i-o spun totuşi. Răspunde în doi peri:
    - Dacă ziceţi dumneavoastră...
    - Nu eu, dragă Vasilică, Oana! E înnebunită după celebrul trio.
    - V-a spus ea?!
    - Prin comunicare oficială! Nu zău, n-ai de gând să progresezi deloc? Până deunăzi ţi-era perfect perpendicular ce-i cu formaţia Los Paraguayos şi ce părere au ei despre Piaţa comună, dacă e vorba de un detergent sau girafa vedetă de la Zoo-Băneasa. De când inima ţi-a înflorit însă trandafir roşu pentru Oana, umbli cu limba scoasă după înregistrări cu ţambalagii ăia. Hai, băiete, umblă sănătos!

                  Ador epilogurile. Am aflat că nu se mai poartă, dar personal, nu m-am sinchisit niciodată grozav de modă. În plus, am îmbătrânit şi admiţând că demoni ca Nina Ricci, Coco Chanel, Dior sau Worth m-ar fi căsnit vreodată, tot n-aş fi mai ţinut seama de ei cu rigurozitate excesivă. Vârsta, deci, prezintă şi unele avantaje. Începi să mai faci ce-ţi place.
    Pe scurt, când isprăvesc o carte, vreau să ştiu ce s-a întâmplat cu eroii, odată evenimentele fierbinţi depăşite, şi în privinţa aceasta pot afirma că Turgheniev a fost unul din puţinii scriitori care se îngrijeau de fericirea cititorilor lor.
    Au trecut deja câţiva ani de la evenimentele din P. şi întâmplarea - o pană de maşină - m-a obligat să petrec câteva ceasuri în orăşel. Mi-a făcut plăcere să-mi revăd unii prieteni, am stat la taclale cu Mişu Postolache în frizeria lui. Completez astfel însemnările vechi...
    Antrenorul Vasile Dunăreanu, lipsit de concursul lui Morogan şi al veterinarului, a naufragiat fatal în barca Liei Georgescu. După cum prevăzuse diriginta, perdelele de la dormitorul lor sunt albe, minunat apretate, cu albăstrele şi panglici bleu. Lia e o soţie dinamică, iar timpul liber comun îl organizează cu mult discernământ. Cântă amândoi în corul Casei de cultură, beau pepsi, iar duminica fac excursii instructive, cu o bicicletă-tandem. Postolache pretinde că oamenii le aşteaptă trecerea la ore fixe pe Corso şi-i aplaudă cu multă însufleţire.
    Mi-a făcut plăcere să constat că Atena Dumitrescu arată splendid. S-a mutat într-o garsonieră, şi-a vopsit părul într-un castaniu discret şi călătoreşte tot timpul. Se bucură de o dispoziţie excelentă. Acum doi ani a vândut cavoul construit de Alec. Un ultim bobârnac în nasul defunctului. „Abia acum am început să trăiesc" a devenit fraza ei favorită. Se vede des cu familia Munteanu.
    Iliuţă pictează mai departe tablouri care vor ajunge cândva în podul fiică-si, ceea ce n-o împiedică pe Victoriţa să-l iubească şi să-l admire tot atât de mult. Cătălin a crescut. E înalt şi mânecile îi rămân mereu prea scurte. Pe frunte i-au apărut câteva coşuri, iar în biblioteca lui înfloresc zarzării Medelenilor...
    Despre Graţiela şi Vespasian Duma, mi s-au povestit puţine. Se pare că şi-au triplat zestrea. După afirmaţiile Liei Georgescu - singura care le mai intră în casă - distracţia lor favorită constă în întocmirea unor inventare detaliate în funcţie de preţurile zilei. Pe urmă trec iar totul pe curat. Când se plictisesc, pun mâna pe par şi viaţa devine captivantă, cel puţin pentru vecini.
    Profesoara Olimpia Dragu e la pensie. Iese din casă doar o dată sau de două ori pe lună, pentru cumpărături strict necesare. Ce face zile şi nopţi, singură, între ziduri mute, va rămâne pentru totdeauna un mister. Nu primeşte pe nimeni, nu mai bârfeşte pe nimeni şi pe chipul ei se citeşte o tristeţe copleşitoare.
    „Asta-şi pune într-o zi juvăţul de gât", prooroceşte lugubru doamna Dumitrescu pipăindu-şi permanentul proaspăt, între două relansări.
    Prin vitrina lui Postolache, am zărit-o fugitiv pe Mioara Popescu. S-a mai îngrăşat dar şi-a păstrat intacte frăgezimea şi privirile languroase. Din comoditate, continuă să trăiască alături de Romică şi să-i fie credincioasă. Stă toată ziua în pat, citeşte şi vorbeşte la telefon. Romică, stors de tribulaţii othelliene, a devenit hepatic. Mănâncă dietetic, carne slabă, legume fierte şi ficaţii Mioarei. Măselele însă nu-i sunt îndeajuns de puternice...
    Un fenomen curios s-a petrecut cu Vlad Şoimu. L-a ajutat să iasă din fântână Fane, tipul care răsturnase găleata cu var în capul unuia din bandiţi. Fane şi-a cerut scuze pentru ciomăgeala sistematică iar Şoimu le-a primit mulţumindu-i îndatoritor. A isprăvit însă definitiv cu literatura, dovedind multă hotărâre. Nimeni nu-l mai poate convinge să reia conducerea cenaclului literar. În nopţile cu lună stă închis în casă, cu obloanele trase. Cine-l iubeşte, nu pronunţă în prezenţa lui cuvântul fântână.
    Membrii cenaclului au sfârşit prin a-şi alege alt preşedinte şi dau impresia că se simt destul de bine. Nimeni nu-i de neînlocuit. Şi după moartea lui Balzac, soarele a continuat să răsară.
    În ce-l priveşte pe Mircică Panait, omul n-a înţeles niciodată esenţa acelei nopţi de pomină. N-are o construcţie ştiinţifică şi după încercări modeste a abandonat cercetările. Trăznăile concetăţenilor le-a înregistrat la rubrica generală Amok şi astăzi doarme liniştit. Colecţia lui de dopuri - unicat - a început să aducă în P. vizitatori din toată ţara.
    „Să vezi c-ajungem pe chestia asta punct turistic internaţional, comentează veterinarul. Păcat că tipu-i fraier. Dacă-mi spunea mie că-l pasionează dopurile, cu un singur tirbuşon îl bucuram pe toată viaţa..."
    Pe cine am uitat? A, domnul cu papion! Am omis să mă interesez şi nimeni nu mi-a vorbit despre el. Poate se mai plimbă în dimineţile cu soare, iar seara urmăreşte simultan programele de televiziune la două aparate. Sau poate nu mai există. De pe urma lui a rămas un baston care atârnă într-un cuier, printre umbrele şi mantale de ploaie, şi nimeni nu mai ştie al cui a fost.
    Vecinul său, contabilul care practica yoga, deznodat la spital, a părăsit chiar a doua zi oraşul fără să dea explicaţii. Cei din P. i-au păstrat amintirea unui bărbat discret.
    În niciun caz nu l-am uitat pe Drojdioară, copilul teribil al urbei. Acum vreo doi ani a reuşit să-l convingă pe ţăranul din Cristeşti să-i vândă faimoasa recoltă 1952 şi veterinarul socoteşte că ziua aceea a fost cea mai frumoasă din viaţa lui. Cei din P. nu pot susţine acelaşi lucru. Timp de trei săptămâni după eveniment, nimeni n-a mai închis ochii în tot târgul. În schimb opt pisici, doi canari şi un puddel bătrân i-au închis pentru totdeauna din lipsă de asistenţă medicală. Bea şi azi la crâşma lui Hristache cu Mişu Postolache, rar cu Dunăreanu - pe ascuns, când „ostrogota" e de serviciu - şi cu Lae...
    - Apropo, ce face Lae acum?
    Postolache ridică din umeri. E neschimbat, tot zăpăcit, cumsecade şi încurcă lume.
    - S-a angajat portar la poştă şi mai ciupeşte ceva şi pe la biserică. Dă cu mătura, curăţă sfeşnicele, nu cheltuieşte un ban. Din parastase îşi aranjează meniurile pe o săptămână. De fapt, dacă vă gândiţi bine, nici măcar nu şi-a schimbat locul de muncă. S-a reprofilat doar.
    - Mi-ar fi făcut plăcere să-l văd.
    - Un escroc!
    - Cum?! Nu era paralitic?
    - Paralitic sută la sută până la întâlnirea cu gangsterii. Mă refeream la mentalitate. În loc să mulţumească cerului că şi-a recăpătat picioarele, tună, fulgeră, blesteamă...
   
              Un subaltern mă anunţă că pana e rezolvată şi mă ridic. În general, detest despărţirile fiindcă nu exclud eventualitatea de-a nu mă mai vedea niciodată cu persoana respectivă. E unul din motivele pentru care conduc şi mă las condusă la gară cu multă zgârcenie.
    Mişu, incorigibil sentimental, pretinde că i-a intrat ceva în ochi...
    Mai zăbovesc câteva minute timp în care ne strângem mâna de cinci ori. Prin geamul portierei, îmbrăţişez încă o dată peisajul. Acoperişul roşu al liceului, cerul de sticlă albastră, căsuţele cu nasul tuflit în batiste de verdeaţă, reclamele firmei L'Oreal din vitrina frizeriei, pângărite de muşte...
    Mişu răsuceşte cheia în urma mea şi întoarce spre stradă cartonaşul agăţat la intrare: Închis.

                                           SFÂRȘIT