6-9
M-am dus în baie și am întins cearșaful pe podea.Fiind mort și, prin urmare, indiferent față de problemele mele, nu mă așteptam ca Robertson să-mi ușureze treaba. Cu toate acestea, am fost surprins că se împotrivea să fie scos din cadă. Nu era vorba despre puterea activă a unei opoziții conștiente, ci despre rezistența pasivă a rigidității cadaverice.
Se dovedi a fi la fel de țeapăn și de dificil de manevrat ca o grămadă se scânduri bătute în cuie în niște poziții aiurea.
Fără niciun chef, i-am pus mâna pe față. Era mai rece decât mă așteptam.
Poate că trebuia să fac niște modifcări în modul în care înțelesesem evenimentele din seara trecută. Făcusem niște presupuneri pripite, pe care starea lui Robertson nu le justifica.
Trebuia să-l examinez mai atent, ca să aflu adevărul. I-am descheiat cămașa, pentru că zăcuse cu fața în jos în cadă, până să-l găsesc și să-l întorc.
Treaba asta mă umplu de scârbă și de repulsie - lucru pe care-l aniticipasem - dar nu mă așteptasem la senzația dezgustătoare de intimitate care-mi provoca o greață cumplită.
Degetele mi se umeziseră din cauza transpirației. Nasturii în formă de perle se dovediră a fi alunecoși.
M-am uitat la chipul lui Robertson, convins că privirea acestuia se va concentra asupra mâinilor mele care scotoceau, renunțând la cine știe ce peisaj din lumea cealaltă. Sigur, expresia de șoc și de teroare nu se schimbase.
Faptul că mă uitasem la fața lui mă făcuse să-mi fie și mai scârbă. Când mi-am lăsat capul în jos, mi-am imaginat că ochii lui urmăriseră cum îmi îndrept atenția către nasturii lui. Dacă aș fi simțit o răsuflare împuțită pe frunte, aș fi țipat, dar n-aș fi fost surprins.
Niciun cadavru nu mă făcuse să mă înfior în asemenea hal.
Am descheiat ultimul nasture. I-am tras cămașa în lături.
Am văzut de îndată lividitatea avansată, pentru că individul nu purta maiou.
Răceala pielii, rigiditatea cadaverică și lividitatea avansată sugerau că nu murise de-o oră, două, ci mult mai devreme. Căldura din apartamentul meu putea să fi accelelrat degradarea cadavrului, dar nu într-o asemenea măsură.
Probabil că atunci când Robertson îmi arătase degetul, în cimitirul bisericii, în timp ce mă uitam spre el din turnul clopotniței, individul nu mai era viu, ci o fantomă.
Am încercat să-mi amintesc dacă Stormy îl văzuse.
Nu. Stormy nu-l văzuse pe Robertson. Când se ridicase și se rezemase de parapet ca să privească în jos, spre cimitir, individul dispăruse.
Ceva mai târziu, când deschisesem ușa din față a bisericii și-l zărisem pe Robertson urcând pe trepte, Stormy fusese în urma mea. Eu trântisem ușa și o condusesem în grabă prin pronaos, în naos, către partea din față a bisericii.
Înainte să mă duc la St.Bartholomew, îl văzusem pe Robertson de două ori, în locuința Micului Ozzie din Jack Flats. Prima dată stătuse pe trotuarul din fața casei, apoi în curtea din spate.
În niciuna din situații, Ozzie nu avusese posibilitatea să confirme că vizitatorul fusese o persoană reală, în viață.
De pe pervazul pe care se cocoțase, Chester îl văzuse pe individ lângă gardul din față și reacționase foarte puternic. Asta nu însemna că Robertson fusese acolo în carne și oase.
Asistasem în numeroase ocazii la momente în care câinii și pisicile răspunseseră la prezența spiritelor.
Ostilitatea lui Chester fusese, probabil, o reacția nu la faptul că Robertson era o fantomă, ci la aura permanentă de răutate a individului, care-i era caracteristică atât în viață, cât și în moarte.
Dovezile sugerau că îl văzusem ultima oară pe Robertson în viață atunci când părăsise locuința sa, cu puțin înainte să forțez broasca, să intru în casă și să găsesc încăperea cea întunecată.
Iar de atunci individul mă bântuise, furios. Ca și cum m-ar fi învinovățit pe mine pentru moartea sa.
Deși fusese ucis în apartamentul meu, trebuia să știe că nu eu apăsasem pe trăgaci. Stătuse cu fața spre asasinul său și fusese împușcat de la câțiva centimetri.
Nu-mi imaginam ce făcuseră în casa mea, el și ucigașul său. Aveam nevoie de timp și de împrejurări mai liniștite ca să gândesc.
M-am uitat la lividitatea pieptului flasc al lui Robertson și la burta sa lăsată și am încercat să-i închei nasturii fără să privesc direct la rana produsă de glonț. Dar interesul morbid fu mai tare decât mine.
În pieptul moale și livid, gaura era mică, zdrențuită și ciudată într-un fel pe care nu l-am înțeles imediat și pe care nu voiam să-l mai văd.
Mi se făcea tot mai greață.
Din cauză că aveam destul de curățat fără să imit istorica vomă a lui Elvis, am strâns din dinți și am terminat de încheiat nasturii de la cămașă.
Logica mă făcea să cred că decesul lui Robertson avusese lor între ora 5,30 de minute și 7,45 de minute. În această perioadă de timp scotocisem prin casa lui și explorasem casa întunecată, îl dusesem pe Elvis la petrecerea cu grătar a șefului poliției, apoi la biserica baptistă, după care mă dusesem singur acasă la Micul Ozzie.
Wyatt Porter și oaspeții lui puteau să confirme unde fusesem o parte din timp, dar niciun tribunal nu avea să accepte că fantoma lui Elvis putea să-mi ofere un alibi pentru restul timpului.
În acest moment mi-am dat seama cât de vulnerabil eram. Știam că-s în criză de timp. Dacă ar fi bătut cineva la ușă, ar fi existat șanse mari să fie poliția, trimisă aici de un telefon anonim.
TREIZECI ȘI PATRU
Un sentiment de nerăbdare vecin cu panica îmi dădu noi puteri. Mormăind de zor și inventând câteva obscenități pline de culoare, l-am tras pe Robertson din cadă și l-am aruncat pe cearșaful pe care-l întinsesem pe podea.
În cadă se scursese extrem de puțin sânge. Am dat drumul la duș și am spălat cu apă fierbinte petele de pe porțelan.
Nu aveam să mai fiu în stare să fac baie acolo. Mai degrabă aveam să umglu nespălat tot restul vieții mele sau să-mi găsesc o nouă locuință.
Când am întors pe dos buzunarele pantalonilor lui Robertson, am găsit o grămadă de bani: 20 de bancnote noi de 100 de dolari în buzunarul din stânga, 23 în cel din dreapta. Era evident că nu fusese omorât pentru bani.
Am pus teancurile de bani înapoi în buzunarele mortului.
În portofel avea și mai mulți bani. Am îndesat banii într-un buzunar al lui Robertson, dar am păstrat portofelul, în speranța că în acesta exista vreo indicație referitoare la intențiile sale ucigașe, pe care s-o descopăr când voi avea timp să-i examinez conținutul.
Cadavrul bolborosi într-un mod alarmant atunci când l-am înfășurat în cearșaf. Picături de flegmă sau de sânge scoaseră un zgomot înfundat în gâtul lui, semănând tulburător de mult cu un râgâit.
Am răsucit capetele cearșafului și le-am legat cât de bine am putut cu niște șireturi albe pe care le-am scos de la o pereche de pantofi.
Pachetul arăta ca o țigară enormă cu marijuana. Nu consum droguri, nici măcar marijuana, dar așa arăta pachetul.
Am folosit o pungă de plastic pentru cumpărături drept valiză și am pus în ea haine de schimb, șampon, o periuță de dinți, parstă de dinți, o mașină electrică de ras, telefonul celular, o lanternă, o foarfecă, un pachet de șervețele umede și un pachet cu pastile împotriva arsurilor la stomac, de care aveam nevoie în noaptea aceea.
Am târât trupul afară din baie, prin camera întunecoasă, către cea mai mare dintre ferestrele care dădeau spre sud.
Trupul cântărea prea mult ca să-l pot căra. Dacă l-aș fi rostogolit pe scări, aș fi făcut prea mult zgomot - și ar fi fost un spectacol memorabil pentru cineva care ar fi trecut pe stradă într-un moment nepotrivit.
Am ridicat geamul, am dat la o parte plasa pentru insecte și m-am aplecat în afară, ca să fiu sigur că ținusem bine minte că terenul din spatele casei nu poate fi văzut din clădirile din vecinătate.
Un gard din scânduri și un plop canadian asigurau intimitate. Dacă spațiul îngust dintre ramuri oferea vecinilor o oarecare posibilitate de a vedea, în schimb luna nu lumina scena destul pentru ca mărturia lor să se bucure de credibilitate în fața tribunalului.
Mi-am încordat mușchii și am săltat cadavrul înfășurat în cearșaf de pe podea, până la fereastra deschisă. L-am împins cu picioarele înainte, pentru că, în ciuda fapului că individul era cât de poate de mort, mă jena să-l arunc astfel încât să cadă în cap.
Când cadavrul ieși pe jumătate afară, cearșaful se agăță într-un cui, dar l-am împins cu hotărâre până când gravitația a avut cuvântul hotărâtor.
Distanța de la fereastră până la sol era de vreo 4 metri. Nu era prea mult. Dar impactul provocă un sunet brutal, oribil, care mi se păru imediat ca putând fi identificat drept cel produs de un cadavru care cade de la înălțime pe pământ tare.
Nu se auzi nimic. Pico Mundo dormea.
Am folosit prosoape de hârtie ca să nu las amprente, am ridicat pistolul de pe podea și l-am pus în punga de plastic.
M-am dus încă o dată la baie și am verificat să văd dacă nu uitasem ceva atunci când făcusem curățenie.
Când m-am uitat la ceasul de la mână, am fost surprins de ceea ce am văzut. 1:38 de minute dimineața. Noaptea îmi păruse a goni spre zori. Crezusem că-i 2 și jumătate sau chiar maai târziu.
După ce am stins lumina din baie, m-am dus iarăși la fereastrea din față, am întredeschis jaluzelele și am privit în stradă. N-am văzut dacă stătea cineva de pază.
Mi-am luat punga de plastic, am ieșit și am încuiat ușa în urma mea. Am coborât treptele având senzația că sunt studiat cu atenție.
Deși eram aproape convins că nu se uita nimeni la mine, m-am simțit împovărat de vinovăție și nervos. Am privit încordat în noapte, zgâindu-mă în toate părțile, cu excepția treptelor din fața mea. Și-i un adevărat miracol că n-am căzut, nu mi-am rupt gâtul și n-am lăsat un al doilea cadavru cu care să-și bată capul poliția.
Când am ajuns la capul scării fără să se repeadă nimeni la mine, am vrut să mă îndrept spre garaj - apoi m-am oprit, văzând casa din apropiere și gândindu-mă la Rosalia Sanchez.
Intenționam să iau Chevroletul ei - pe care-l folosește rar - pentru a transporta cadavrul lui Robertson, apoi să duc înapoi vehiculul în garaj fără știrea ei. Nu aveam nevoie de cheie. Ca elev de liceu, nu fusesem suficient de atent la orele de matemarică, dar învățasem cum să pornești o mașină fără cheie.
Grija mea subită pentru Rosalia nu avea legătură cu posibilitatea de a fi zărit de ea în timpul acestei activități mârșave, ci cu siguranța ei.
Dacă un individ cu intenții criminale intrase împreună cu Robertson în apartamentul meu între 5,30 și 7,45 de minute, atunci făcuse acest lucru la lumina zilei.
Bănuiam că bărbații veniseră pe ascuns și că Robertson crezuse că urmau să-mi facă de petrecanie. Poate credea că aveau să mă aștepte. Trebuie să fi fost surprins când tovarășul său îndreptase pistolul spre el.
După ce Robertson murise, iar lucrurile fuseseră aranjate astfel încât eu să fiu incriminat, ucigașul nu mai zăbovise prin preajmă. Probabil că plecase iute, tot la lumina zilei.
Mai mult ca sigur că fusese îngrijorat să nu-l fi zărit cineva din casa alăturată când intrase împreună cu victima sa ori atunci când plecase singur.
Probabil că, nedorind să riște să fie zărit de un martor, ciocănise la ușa din spatele casei Rosaliei, după ce-l lichidase pe Robertson. O văduvă blândă, care locuia singură, ușor de ucis.
De fapt, dacă era un om deștept și prevăzător, ar fi vizitat-o înainte să-l aducă pe Bob Robertson acolo. Ar fi folosit același pistol în ambele cazuri, pricopsindu-mă cu două crime.
Judecând după iuțeala și îndrăzneala cu care acționase ca să elimine un asociat compromis, individul acela necunoscut nu era doar deștept și prevăzător.
Casa Rosaliei era tăcută. Nu se vedea nicio lumină la ferestrele ei.
TREIZECI ȘI DOI
Am pornit pe alee către intrarea din spate a locuinței Rosaliei înainte să-mi dau seama că mă pusesem în mișcare. M-am oprit după câțiva pași.
Dacă Rosalia era moartă, nu mai puteam face nimic pentru ea. Și dacă asasinul lui Robertson o vizitase, mai mult ca sigur că n-o lăsase în viață.
Până atunci mă gândisem la Robertson ca la un pușcaș singuratic, un dezechilibrat mintal care plănuia să aibă și el parte de clipa sa sângeroasă de glorie, la fel ca jigodiile infame din dosarele lui întreținute cu atâta grijă.
Probabil că așa fusese până la un moment dat, dar după aceea se transformase în altceva. Se întâlnise cu un alt individ având aceleași fantezii macabre, iar cei doi deveniseră o fiară cu două chipuri, cu două inimi pline de ură.
Indiciul se aflase pe peretele biroului din casa lui Robertson, dar eu nu-l descifrasem atunci. Manson, McVeight și Atta. Niciunul dintre ei nu acționase singur. Conspiraseră împreună cu alții.
În dosare erau descrise cazurile multor criminali în serie și ucigași în masă care acționaseră singuri, dar cele trei fotografii erau ale unor oameni care își găsiseră scopul într-o frăție a răului.
Robertson aflase cumva de vizita mea ilegală în locuința sa. Poate că în casă existau camere de luat vederi ascunse.
Probabil că-i spusese prietenului său criminal că îi scotocisem prin încăperi. Iar amicul său asasin se gândise că putea s-o pățească și el, dacă se afla de asocierea sa cu Robertson.
M-am îndepărtat de casa Rosaliei.
Dacă intram în casă și descopeream că Rosalia fusese ucisă ca urmare a acțiunilor mele, mă îndoiesc că aș mai fi avut puterea să am de-a face cu cadavrul lui Robertson.
Viola Peabody și fiicele ei depindeau de mine.
Un număr necunoscut de oameni destinați în acest moment să moară în Pico Mundo înainte de următorul apus de soare puteau fi salvați dacă nu ajungeam la închisoare, dacă puteam să aflu locul și ora atrocității.
Ușa din dos a garajului era neîncuiată. Întunericul din inerior mirosea a cauciuc, a ulei de motor și a esență de lemn. Mi-am dus punga de plastic înăuntru.
Conștient că ziua aceea mă taxa atât psihic, cât și fizic, am târât cadavrul peste prag și am închis ușa. Abia după aceea am căutat comutatorul.
Când am încercat să deschid portbagajul mașinii, am descoperit că era încuiat.
Gândul că trebuia să pun cadavrul pe bancheta din spate și să șofez cu el atât de aproape de mine mă tulbura teribil.
Ideea de a sta cu spatele la cadavrul lui Robertson și de a-l duce cu mașina până într-un colț îndepărtat din Pico Mundo mă umplea de groază.
Pe de altă parte, nu-l puteam pune, înfășurat în cearșaf, pe scaunul din dreapta mea și să șofez având alături ceva ce semăna cu o țigară de marijuana, de 125 de kilograme.
Așezatul cadavrului pe bancheta din spate a Chevroletului mi-a pus la încercare și puterea și stomacul. Robertson părea, în coconul său, moale, lipsit de soliditate.... copt.
Când am terminat de încărcat cadavrul în mașină și am închis portiera din spate, sudoarea curgea pe mine de parcă mă storsese un uriaș, ca pe o cârpă. Și așa mă și simțeam.
Am clipit, ca să înlătur transpirația din ochi, și am scotocit sub bordul mașinii. Am găsit firele de care aveam nevoie. M-am curentat o singură dată, și am pornit motorul.
În timpul ăsta, mortul de pe bancheta din spate nu s-a clintit.
Am stins lumina din garaj și mi-am pus punga de plastic pe scaunul din dreapta mea. M-am așezat la volan și am folosit telecomanda ca să ridic ușa garajului.
Mi-am șters fața cu o mână de șervețele de hârtie luate din cutia din bordul mașinii și mi-am dat seama că nu mă gândisem nicio clipă unde o să descarc mașina.
Dacă Robertson avea să fie găsit prea devreme, șeful poliției sigur m-ar interoga, iar acest lucru mi-ar împiedica încercările de a opri ororile ce urmau să se abată curând asupra orașului Pico Mundo. Ideal ar fi fost ca trupul să zacă liniștit, descompunându-se, cel puțin 24 de ore înainte să-l găsească cineva.
Apoi mi-am dat seama care era ascunzătoarea perfectă: Barul ce Fete Despuiate, Librăria pentru Adulți și Raiul Burgerilor de la Biserica Cometelor care Șoptesc.
TREIZECI ȘI ȘASE
Biserica Cometelor care Șoptesc fusese ridicată cu vreo 20 de ani în urmă, pe autostrada stradală, la vreo câteva sute de metri dincolo de hotarul orașului Pico Mundo, pe un teren cu vegetație deșertică.
Întemeietorul bisericii, Caesar Zedd Jr. propovăduia că primise mesaje șoptite de inteligențe extraterestre care se aflau la bordul unei nave cosmice care călătorea spre Pământ în interiorul unei comete. Primise majoritatea mesajelor în vis, dar și când era treaz.
Extratereștrii aceia susțineau că erau zeii care creaseră oamenii și toate speciile de pe planetă.
Mulți dintre locuitorii din Pico Mundo presupuseseră că slujba de la Biserica Cometelor care Șoptesc va culmina într-o zi cu o împărtășanie cu limonadă otrăvită, care va avea ca efect sute de morți.
În loc de asta, s-a întâmplat că sinceritatea credinței religioase a lui Zedd a fost pusă la îndoială în momentul în care el și tot clerul său au fost arestați și condamnați că alcătuiseră cea mai mare rețea din lume pentru producerea și distribuirea de Ecstasy.
După ce biserica a încetat să existe, un grup care își spunea First Amendament Protection Society, Inc. - și care era cea mai mare firmă din Statele Unite specializată în cărți obscene, baruri cu tipe despuiate, pagini web pornografice și taverne cu karaoke - a convins conducerea districtului Maravilla să-i dea o licență de funcționare. A transformat proprietatea într-un parc de distracții tematic sexual, iar pe firmă scria cu litere de neon: BAR CU FETE DESPUIATE, LIBRĂRIA PENTRU ADULȚI ȘI RAIUL BURGERILOR DE LA BISERICA COMETELOR CARE ȘOPTESC.
Se zvonea că burgerii și cartofii prăjiți erau excelenți, iar promisiunea de a se oferi răcoritoare gratuite era respectată cu generozitate. Cu toate acetstea, localul n-a reușit să atragă mulțimea care cina în familie sau numărul mare de pereche de salariați, categorii esențiale pentru funcționarea unui restaurant.
Ca urmare a neplății taxelor și a amenzilor, stabilimentul ajunsese în proprietate publică. În ultimii 5 ani, încetarea activității de întreținere și eforturile neîncetate ale deșertului de a relua în posesie locul acela transformaseră lăcașul cândva mândr al zeilor extratereștri în rugină și ruină.
După ce am stins farurile pe care le aprinsesem când intrasem pe autostrada statală, am condus prin umbra aruncată de palmierii uscații. Aleea acoperită cu asfalt crăpat și plin de gropi ducea către partea din sapte a clădirii principale, iar apoi, spre semicercul de bărăci mai mici.
Nu voiam să las mașina cu motorul pornit, dar doream să pot pleca de acolo cât mai iute. Și fără chei nu puteam să pornesc repede motorul, într-o situație de criză.
Am ieșit din mașină și m-am dus să caut, cu ajutorul lanternei pe care o luasem din punga de plastic, un loc potrivit în care să ascund un cadavru stânjenitor.
De când proprietatea fusese abandonată, oameni cu o curiozitate morbidă exploraseră și vandalizaseră clădirea principală și barăcile. Ușile fuseseră sparte. Unele căzuseră din balamalele lor ruginite.
La a treia baracă pe care am cercetat-o, broasca de la ușă funcționa încă destul de bine ca s-o țină închisă.
Nu voiam să las cadavrul într-un loc unde coioții putea să ajungă ușor. Eram convins că Robertson fusese un montru, dar, în ciuda a ceea ce făcuse sau a ceea ce ar fi putut să facă, nu-i puteam condamna rămășițele la acea ofensă de care se temea bunica Sugars că i s-ar putea întâmpla dacă ar fi murit în timpul unei partide de pocher la care participau indivizi cu inimă de piatră.
Poate coioții nu erau mâncători de cadavre. Poate mâncau doar oameni pe care-i omorau chiar ei.
Dar deșertul era plin de ființe care nu puteau fi văzute. Multe dintre ele ar fi fost încântate să se ospăteze dintr-un leș atât de cărnos precum cel al lui Robertson.
După ce am tras Chevroletul cât mai aproape posibil de clădirea pe care o alesesem - la vreo trei metri de ușa acesteia - am avut nevoie de un minut ca să-mi fac curaj să mă ocup de cadavru. Am mestecat două tablete împotriva arsurilor la stomac.
În timpul drumului, Bob Robertson nu făcuse nicio mișcare. Cu toate acestea și împotriva oricărei logici, nu aveam încredere în el că o să rămână mort.
Mi-a fost mai ușor să-l scot din mașină decât să-l urc, dacă nu luăm în considerație faptul că, la un moment dat, când trupul său mare și gelatinos vibră în interiorul giugiului alcătuit de cearșaf, m-am simțit ca și cum aș fi manevrat un sac plin cu șerpi vii.
După ce l-am tras până la ușa barăcii - pe care o înțepenisem cu lanterna ca să rămână deschisă - m-am oprit să-mi șterg sudoarea ce mi se prelingea de pe frunte și am zărit niște ochi galbeni. Erau în apropiere, la vreo 8-9 metri de mine, și mă priveau cu o poftă ce nu putea fi confundată cu altceva.
Am înhățat lanterna și am îndreptat raza ei spre ființa de care mă speriasem. Era un coiot care venise din deșert, căutând de mâncare printre clădirile părăsite.
Lumina lanternei nu-l sperie, ceea ce sugera că devenise periculos de sigur pe sine în prezența oamenilor - și că s-ar putea să nu fie singur. Am despicat noaptea din jur cu lanterna și am descoperit o altă fiară ghemuită în dreapta și ceva mai în urma celei dintâi.
Până în ultimii ani, coioții atacaseră rareori copii și niciodată adulți. Pe măsură ce așezările omenești le încălcaseră terenurile de vânătoare, animalele deveniseră tot mai curajoase, mai agresive.
În ultimii 5 ani, mai mulți adulți din California fuseseră urmăriți și chiar atacați.
Cei doi coioți nu păreau să mă considere demn de teamă, ci doar gustos.
M-am uitat în jos, lângă picioarele mele, căutând o piatră, și am găsit o bucată de ciment care se rupsese din bordura aleii. Am aruncat-o spre animalul de pradă aflat mai aproape. Proiectilul lovi asfaltul la vreo zece centimetri de țintă, apoi sări în beznă.
Coiotul se trase de lângă locul impactului, dar nu fugi. Al doilea cercetaș luă exemplu de la primul și rămase locului.
Șuieratul și zăngănitul mașinii lăsate cu motorul la ralanti - și care nu-i impresionase pe coioți - mă îngrijora. Burgerii care Șoptesc era o proprietate izolată, nu se afla nimeni suficient de aproape pentru a deveni curios din cauza motorului care torcea. Dar dacă în zonă erau deja niște intruși, zgomotul avea să le acopere sunetele provocate de deplasarea lor.
Nu puteam să mă ocup de două lucruri în același timp. Ascunderea trupului era prioritară față de izgonirea coioților.
Se putea ca, atunci când aveam să mă întorc, animalele de pradă să fi plecat deja, atrase de mirosul unui iepure sau al altui vânat facil.
Am târât cadavrul dincolo de prag, în baracă, apoi am închis ușa în urma mea.
Un coridor ce se întindea pe o latură a clădirii ducea la o baie și către patru încăperi. Fiecare cameră servise drept loc de muncă pentru vreo prostituată.
Raza lanternei scoase la iveală praf, pânze de păianjeni, două sticle goale de bere, o grămadă de albine moarte....
După atâția ani, aerul era încă înțesat de aroma slabă a lumânărilor parfumate, a tămâiei, a parfumurilor și a uleiurilor aromate. O duhoare sublinia acest amestec slab, dar plăcut, o duhoare slabă, acră, care putea proveni de la urina animalelor care veniseră și plecaseră.
Mobila fusese scoasă cu mult timp în urmă. În două dintre încăperi, oglinzile din tavan sugerau locul în care se aflaseră paturile. Pereții erau zugrăviți în roz aprins.
Fiecare încăpere aveau două hublouri. Majoritatea geamurilor fuseseră împușcate de puștii care aveau arme cu aer comprimat.
În cea de-a patra cameră, ambele ferestre rămăseseră intacte. Niciun animal mare, mâncător de stârvuri, nu putea să ajungă aici, la cadavru.
Unul dintre șireturi se rupsese. Capătul lințoului se desfăcuse, iar piciorul lui Robertson ieșise la iveală.
M-am gândit să iau cu mine ambele șireturi și cearșaful. Puteau să facă legătura cu mine, deși erau mărci obișnuite, care se vindeau în atât de multe magazine, și doar aceste probe nu puteau duce la condamnarea mea.
În timp ce mă aplecam, ca să mă apuc de treabă, în minte îmi apăru imaginea rănii din pieptul lui Robertson.
Mă pricep foarte bine să-mi îndepărtez din minte anumite amintiri.
Dar să-mi scot din minte imaginea rănii lui Robertson nu era la fel de ușor. Gaura aceea umedă pulsa în amintirea mea de parcă inima lui moartă bătea încă sub ea.
În baia din locuința mea, când îi descheiasem cămașa, ca să verific lividitatea, și văzusem rana de pătrundere a glonțului, cu carnea împurpurată, ceva mă făcuse să mă uit mai atent.
Dezgusta de propriul impuls morbid și speriat de acesta, mă împotrivisem dorinței de a privi mai atent și renunțasem de îndată, încheindu-i cămașa la loc.
Dar acum, cu un genunchi lângă Robertson, chinuindu-mă cu nodurile șiretului care lega cearșaful, am încercat să așez amintirea cămășii peste amintirea acelei răni mocirloase, însă ea continua să zăbovească în mintea mea.
În cadavrul umflat, gazul urca într-o serie de chicoteli care culminară cu ceva ce semăna cu un oftat scos de buzele mortului, chiar sub voalul de bumbac.
Incapabil să mai petrec încă o secundă împreună cu cadavrul, m-am ridicat în picioare, am plecat din încăperea rozalie cu lanterna mea, și eram la jumătatea coridorului când mi-am dat seama că lăsasem ușa deschisă. M-am întors și am închis-o, ca să apăr trupul de animalele care se hrănesc cu hoituri.
Am folosit poala tricoului ca să șterg clanțele tuturor încăperilor pe care le cercetasem. Apoi mi-am târșâit picioarele peste urmele pe care le lăsasem mai devreme, amestecând praful gros de pe podea, cu speranța că aș putea evita să las urme clare de pantofi.
Când am deschis ușa exterioară, raza lanternei scoase la iveală lucirea ochilor celor trei coioți care așteptau între mine și Chevroletul cu motorul pornit.
TREIZECI ȘI ȘAPTE
Cele trei animale păreau mai degrabă nostime decât amenințătoare - dacă nu citeai corect mesajul exprimat de poziția lor încordată. Urechile lor mari erau ciulite, iar unul dintre coioți își lăsase capul într-o parte, de parcă m-ar fi considerat foarte interesant, opinie pe care nu o împărtășesc doar coioții.
Doi stăteau în fața Chevroletului, la vreo 5 metri de acesta. Al treilea aștepta între mine și partea dreaptă a mașinii, unde lăsasem ușa din spate deschisă.
Am scos un răcnet, cât de tare am putut, pentru că înțelepciunea populară spune că zgomotele subite îi sperie pe coioți și-i fac să fugă. Doi tresăriră, dar niciunul dintre ei nu dădu înapoi nici măcar un centimetru.
Scăldat în propria sudoare, miroseam probabil ca o cină sărată, dar delicioasă.
Când m-am tras înapoi din prag, nu s-au repezit la mine, ceea ce însemna că îndrăzneala lor nu ajunsese încă la convingerea absolută că puteau să mă doboare. Am trântit ușa, închizând-o între noi.
Altă ușă, de la celălalt capăt al holului, dădea tot în exteriorul clădirii, dar, dacă aș fi ieșit pe acolo, aș fi fost la o distanță prea mare de mașină. Cu mult înainte să ajung acolo, cei trei coioți mi-ar fi simțit mirosul și mi-ar fi ieșit în cale.
Dacă așteptam până la ivirea zorilor, aș fi putut să scap, pentru că aveam de-a face cu vânători nocturni, care erau probabil prea flămânzi ca să mă aștepte.
Dar era posibil ca motorul să se încingă, iar mașina să devină de nefolosit. Pe de altă parte, bateriile lanternei mele aveau să se termine în mai puțin de-o oră.
Neavând la ce să mă uit, eram obsedat de imaginea rănii de glonț. Eram convins că fiecare adiere a brizei de noapte, care șoptea printr-o fereastră spartă, era de fapt sunetul făcut de Bob Robertson în încercarea de a ieși din coconul său.
M-am apucat să caut ceva cu care să arunc în coioți. Dacă nu eram gata să scot pantofii cadavrului, dispuneam doar de două sticle goale de bere.
După ce m-am întors la ușă cu sticlele, am stins lanterna și am vârât-o în centura blugilor. Am așteptat câteva minute, dând ochilor mei răgaz să se obișnuiască în întuneric.
Când am deschis ușa, sperând că lanțui de potăi se rupsese, am fost dezamăgit. Cei trei rămăseseră aproape exact în aceleași poziții: doi în fața mașinii și al treilea în apropiere de anvelopa din fața, din partea dreaptă.
Doar pentru că mi se păruse cel mai curajos din terțet, am bănuit că lighioana cea mai apropiată era șeful haitei. Era și cel mai mare, cu bărbie cenușie, ceea ce sugera experiență mai mare la vânătoare.
În timp ce-l priveam în ochi pe șeful haitei, am lovit puternic una din sticle de rama de metal a ușii, apoi am izbit-o și mai tare, spărgând-o. Îmi rămăsese în mână gâtul sticlei, iar din pumn îmi ieșeau cioburi ascuțite.
Nu era o armă ideală cu care să înfrunt un adversar cu fălci înțesate cu pumnalele unui carnivor inveterat, dar era ceva mai bună decât nimic.
Speram să-i provoc cu o asemenea încredere, încât coioții să se îndoiască pentru moment de vulnerabilitatea mea. Aveam nevoie doar de o ezitare de 3-4 secunde din partea lor, ca să ajung la ușa deschisă a Chevroletului.
Am trântit ușa în urma mea și m-am îndreptat către șeful haitei.
De îndată, acesta își arătă colții. Un mârâit grav, vibrant mă avertiză să mă retrag.
Am ignorat avertismentul, am făcut încă un pas și, cu o răsucire iute a mâinii, am aruncat sticla intactă. Aceasta l-a izbit pe șef drept în bot, apoi a sărit și a căzut pe pavaj, la picioarele lui.
Uluit, coiotul încetă să mai mârâie. Se duse spre partea din față a mașinii, neretrăgându-se din fața mea, dar nici apropiindu-se de mine, ci doar repoziționându-se astfel încât să alcătuiască un front comun cu cei doi tovarăși ai săi.
Acest lucru avu efectul de a-mi oferi un drum direct, nepăzit, către ușa din spate, cea deschisă, a Chevroletului. Din nefericire, dacă aș fi fugit în direcția aceea ar fi însemnat să nu mai fiu atent la haită.
În momentul în care aș fi fugit spre mașină, animalele s-ar fi năpustit asupra mea. Distanța dintre ele și mine nu era mult mai mare decât cea dintre mine și ușa deschisă - iar coioții erau mult mai iuți decât mine.
Am ținut sticla spartă în fața mea, îndreptând-o spre coioți în mișcări rapide, amenințătoare, și m-am deplasat în lateral, către mașină, socotind drept un triumf fiecare centimetru parcurs.
Doi coioți mă priveau cu o curiozitate evidentă: cu capetele ridicate, cu gurile deschise, cu limbile atârnând. Curioși, dar pregătiți să profite de orice ocazie le-aș fi oferit, rămaseră cu greutatea sprijinită pe picioarele din spate, gata să se repeadă înainte cu ajutorul mușchilor puternici ai coapselor.
Poziția conducătorului mă tulbura mai mult decât a celorlalți. Cu capul coborât, cu urechile pe spate, lipite de craniu, cu dinții rânjiți, dar fără să i se vadă limba, acesta mă privea atent pe sub sprâncene.
Labele lui din față apăsau atât de puternic solul, încât chiar și la lumina slabă a lunii i se vedeau clar ghearele despărțite una de alta. Având articulațiile picioarelor din spate îndoite în unghi ascuțit, fiara părea că stă pe vârfuri.
Deși continuam să-i înfrunt, coioții nu se mai aflau chiar în fața mea, ci în dreapta. Ușa deschisă a mașinii era în stânga mea.
Mârâituri feroce nu mi-ar fi făcut nervii praf cu aceeași eficiență cu care făcea acest lucru respirația lor ritmată, tăcerea lor plină de speranță.
Când am ajuns la jumătatea drumului către automobil, mi-am imaginat că pot să risc să fug către portiera deschisă, să mă arunc în mașină și să trântesc ușa după mine tocmai la timp ca să scap de fălcile lor gata să mă muște.
Apoi am auzit un mârâit ușor din stânga mea.
Haita număra 4 membri, iar al patrulea se furișase spre mine din spatele mașinii. Stătea între mine și ușa deschisă.
Am simțit mișcare în dreapta și mi-am îndreptat atenția din nou către primii 3 coioți. În timpul scurt în care mă uitasem în altă parte, aceștia se apropiaseră de mine.
Lumina lunii arginta o panglică de bale care aluneca de pe buzele șefului haitei.
În stânga mea, mârâitul slab al celui de-al patrulea coiot deveni mai puternic, rivalizând cu mormăitul motorului. Animalul era un vehicul viu al morții. L-am văzut, cu coada ochiului, târându-se către mine.
TREIZECI ȘI OPT
Ușa barăcii metalice se afla la o distanță enormă de mine. Conducătorul haitei avea să mi se arunce în cârcă, cu colții înfipți în ceafa mea, înainte să ajung la ușă. Iar ceilalți aveau să mă muște de picioare și aveau să mă doboare.
Sticla de bere spartă din mâna mea părea fragilă, o armă ciudat de neadecvată, bună doar să-mi tai gâtul cu ea.
Judecând după presiunea subită și copleșitoare din vezica mea urinară, animalele acelea de pradă aveau să mănânce carne marinată, atunci când aveau să muște din mine... dar clientul cel mai răutăcios din stânga mea își înghiți mârâitul și lansă un miorlăit plin de supunere.
Terțetul înspăimântător din dreapta mea, ca un tot unitar, trecu de la amenințare la perplexitate. Se ridicară cu toții din poziția lor șezând, cu urechile ciulite și îndreptate în față.
Schimbarea de comportament a coioților, atât de bruscă și de inexplicabilă, păru pentru o clipă provocată de-o vrajă, de parcă un înger păzitor ar fi insuflat milă făpturilor acelora, salvându-mă de la eviscerare.
Am rămas înlemnit și stupefiat, temându-mă că, dacă mă voi mișca, voi risipi vraja. Apoi mi-am dat seama că atenția coioților era îndreptată spre ceva din spatele meu.
Mi-am întors ușor capul și am descoperit că salvatorul meu era o femeie frumoasă, dar foarte tânără și subțirică, cu păr blond ciufulit și cu trăsături delicate. Stătea în spatele meu, spre stânga, desculță și goală, cu excepția unei perechi micuțe de chiloți din dantelă și a brațelor ei zvelte încrucișate în dreptul sânilor.
Pielea ei netedă și albă părea strălucitoare în lumina lunii.
Coiotul cel singur din stânga mea se întinse pe pământ, uitțnd de foame și fără niciun chef de luptă. Fiara se uita la fată în felul în care se uită un câine care așteaptă un cuvânt de afecțiune de la stăpânul său adorat.
În dreapta, primii trei coioți nu se umileau ca al patrulea, dar erau și ei încremeniți din cauza vedeniei.
Atunci când femeia trecu pe lângă mine și se îndreptă spre Chevrolet, coioții se dădură la o parte din calea ei, nu cu teamă, ci cu respect.
Când ajunse la mașină, fata se întoarse către mine. Zâmbetul ei era o semilună tristă inversată.
M-am oprit ca să pun sticla spartă încet pe pământ, apoi m-am ridicat plin de respect pentru percepțiile și pentru prioritățile coioților, care păreau să acorde o importanță mai mare trăirii unei minuni decât satisfacerii foamei.
Când am ajuns la mașină, am închis ușa din spate și am deschis-o pe cea din față.
Femeia mă privea cu solemnitate, de parcă ar fi fost mișcată de faptul că fusese văzută la atâția ani după moartea sa, după cum eu eram mișcat văzând-o în purgatoriul pe care și-l crease singură.
Frumoasă ca un boboc de trandafir înflorit doar pe jumătate și promițând să devină și mai frumoasă, fata părea să nu fi avut decât 18 ani când murise, prea tânără ca să se autocondamne la o suferință atât de solitară și îndelungată în această lume.
Probabil că fusese una dintre cele 3 prostituate împușcate de un individ dezechilibrat cu 5 ani în urmă, în timpul acelui eveniment care dusese la închiderea pentru totdeauna a Burgerilor care Șoptesc. Meseria pe care și-o alesese ar fi trebuit s-o facă o femeie dură, dar ea părea un spirit blând și timid.
Mișcat de vulnerabilitatea ei și de asprimea cu care se judeca și care o ținea aici, am întins mâna spre ea.
În loc să-mi ia mâna, fata își plecă modestă capul. După o ezitare, își descrucișă brațele și le lăsă pe lângă trup, arătându-și sânii - și cele două găuri de gloanțe din ei.
Pentru că mă îndoiam că avea vreo treabă neterminată în locul acela dezolant, și pentru că viața ei fusese dură și ar fi avut prea puține motive ca să iubească lumea aceasta într-atât încât să nu o părăsească, am presupus că refuzul ei de a trece în cealaltă lume era provocat de teama față de ce urma - poate de groaza unei pedepse.
- Nu-ți fie teamă, i-am spus eu. N-ai fost un monstru în viața asta. Doar singură, pierdută, zăpăcită, zdrobită - ca noi toți ceilalți care trecem pe aici.
Ea ridică încet capul.
- Poate ai fost slabă și naivă, dar mulți sunt așa. Și eu sunt.
Ea mă privi din nou în ochi. Melancolia ei părea acum și mai profundă, acută ca o mâhnire puternică, dar suportabilă ca o tristețe.
- Așa sunt și eu, am spus. Dar când o să mor, o să trec mai departe, și asta ar trebui să faci și tu, fără să te temi.
Fata își purta rănile ca și cum ar fi fost însemnul diavolului, ceea ce nu era adevărat.
- Nu știu cum este, dar sunt convins că te așteaptă o viață mai bună, lăsând în urmă chinurile pe care le-ai cunoscut aici, un loc care-i al tău și unde o să fii iubită cu adevărat.
Din expresia ei, mi-am dat seama că ideea de a fi iubită fusese pentru ea doar o speranță dragă, care nu se îndeplinise niciodată în scurta și nefericita ei viață.
Fata ridică încă o dată brațele și le încrucișă la piept, ascunzându-și atât sânii, cât și rănile.
- Nu-ți fie teamă, i-am spus eu din nou.
Zâmbetul ei reveni, părând la fel de melancolic ca înainte, dar având totuși ceva în plus, ceva enigmatic. Nu-mi dădeam seama dacă spusele mele o ajutau cu ceva.
Dorindu-mi să fi fost mai convingător în credința mea și întrebându-mă de ce nu eram, m-am dus la locul din dreapta și din față al mașinii, am închis ușa, apoi m-am așezat la volan.
Nu voiam s-o las acolo.
Dar noaptea ticăia mai departe. Peste câteva ore, teroarea se va abate peste orașul Pico Mundp, dacă nu reușeam s-o opresc în vreun fel.
În timp ce mergeam încet cu mașina, m-am uitat de mai multe ori în oglinda retrovizoare.
Fata rămăsese în lumina lunii, coioții vrăjiți odihnindu-se pe sol, la picioarele ei.
M-am întors de la Biserica Cometelor care Șoptesc înapoi în Pico Mundo, din tovărășia unui străin împușcat la știrile proaste despre un prieten împușcat.
TREIZECI ȘI NOUĂ
Dacă aș fi cunoscut numele sau măcar chipul celui pe care ar fi trebuit să-l caut, aș fi încercat să-mi folosesc magnetismul psihic și aș fi cutreierat prin Pico Mundo până când cel de-al șaselea simț al meu m-ar fi adus în contact cu el.
Omul care-l ucisese pe Bob Robertson și care abia aștepta să ucidă și alți oameni rămăsese pentru mine un individ fără nume și fără chip.
Orașul dormea, însă nu și demonii acestuia. Bodachii umblau pe străzi, mai numeroși și mai înfiorători decât haitele de coioți, gonind prin noapte într-un extaz al anticipării celor ce aveau să urmeze.
Am trecut pe lângă case în care aceste umbre vii se strângeau și roiau, mânate de o curiozitate bolnăvicioasă. La început, am încercat să țin minte toate aceste locuințe bântuite, pentru că mai credeam că oamenii de care se interesau bodachii erau cei care aveau să fie uciși între zorii zilei și apusul aceleiași zile.
M-am gândit să opresc la casele celor pe care-i cunoșteam și să le cer să-mi înșire fiecare loc în care se așteptau să ajungă în după-amiaza următoare. Cu puțin noroc, aveam să descopăr destinația spre care se îndreptau toți.
Dar niciunul nu făcea parte din cercul meu restrâns de prieteni. Oamenii aceia nu știau nimic despre darul meu supranatural, dar mulți dintre ei mă priveau ca pe un excentric simpatic, așa că n-ar fi fost surprinși de vizita mea neprevăzută, nici de întrebările mele.
Însă aveam să trezesc bănuielile bodachilor dacă strângeam informații în prezența lor. Iar dacă le stârneam atenția, aceștia aveau să-mi descopere, până la urmă, darul meu special.
Mi-am amintit de băiatul englez de 6 ani care vorbise cu glas tare despre bodachi și fusese strivit între un zid din blocuri de beton și un camion scăpat de sub control.
Cu toate că șoferul, un tânăr de 28 de ani, fusese perfect sănătos, la autopsie se constatase că suferise un atac de cod fatal în timp ce se afla la volan.
Ca urmare, nu m-am oprit la nicio casă în care zburdau bodachii, nici nu i-am trezit pe cei care dormeau ca să-mi răspundă la întrebări.
În loc să pun întrebări, am pornit către casa șefului poliției, străduindu-mă să mă decid dacă ar fi bine să-l trezesc la ora 3 noaptea, un moment nu foarte potrivit.
Credeam că Porter trebuie să știe că Bob Robertson nu era un criminal singuratic, ci un conspirator.
Problema era însă că trebuia să-i furnizez știrea într-un mod convingător, dar fără să-i dezvălui faptul că-l găsisem pe Robertson în baia mea, mort, și că încălcasem numeroase legi, cărând cadavrul într-un loc mai puțin incriminator.
Când am cotit, la câteva case de locuința lui Porter, am fost surprins să văd lumina aprinsă în mai multe case, în ciuda orei târzii. Locuința șefului poliției era mai luminată decât celelalte.
Patru mașini de poliție stăteau lângă trotuar. Fuseseră parcate în grabă, fără să fi fost aliniate lângă bordură. Girofarul uneia dintre ele funcționa încă.
Intenționasem să parchez vizavi de locuința familiei Porter și să-l sun pe numărul său particular.
În loc să fac ce plănuisem, am abandonat cu inima strânsă Chevroletul în stradă, lângă una dintre mașinile poliției. Am stins farurile, dar am lăsat motorul pornit, în speranța că niciun polițai n-o să se apropie suficient de mult de mașină încât să vadă că nu avea cheie în contact.
Îi cunoșteam pe toți polițiștii de pe peluză. S-au întors spre mine atunci când am fugit către ei.
Sonny Wexler, cel mai înalt, cel mai deștept și cu vocea cea mai suavă din grup, își întinse brațul vânjos, ca și cum ar fi vrut să mă împiedice să fug pe lângă el spre casă.
- Oprește-te, băiete, stai aici. Echipa medicilor legiști examinează locul delictului.
Până în momentul acela nu-l văzusem pe Izzy Maldanado, care stătea în porticul din față. Acesta se ridică, după ce făcuse ceva stând în genunchi, apoi se întinse, ca să-și dezmorțească spatele.
Izzy lucrează pentru laboratorul Departamentului de criminalistică din districtul Maravilla, dar răspunde și solicitărilor Poliției din Pico Mundo.
Deși doream cu disperare să aflu ce se întâmplase aici, nu reușeam să scot un sunet. Nu puteam să înghit în sec. Ca și cum gâtul mi-ar fi fost înfundat de o masă lipicioasă.
Am reușit să-l întreb pe Sonny Wexler:
- Ce s-a întâmplat?
- Credeam că ai aflat, zise el. Credeam că de aceea ai venit. Șeful a fost împușcat.
Jesus Bustamante, un alt polițist, zise furios:
- Acum aproape o oră, o jigodie nemernică l-a împușcat pe șef de trei ori, chiar pe veranda lui.
Stomacul mi se întoarse pe dos, iar nodul fantomatic din gâtul meu deveni real, când o îmbucătură amară mi se urcă în gâtlej.
Probabil că mă albisem la față, mă clătinasem sau mi se muiaseră genunchii, pentru că Jesus își puse brațele pe spatele meu, ca să mă sprijini, iar Sonny zise iute:
- Potolește-te, puștiule, șeful trăiește. E într-o stare proastă, dar trăiește, e un luptător.
- Doctorii au grijă de el chiar acum, spuse Billy Munday. O să se facă bine. Trebuie să se facă. Altfel, ce ne-am face fără el?
- E un luptător, repetă Sonny.
- La ce spital este? am întrebat eu.
- La spitalul districtual.
Am fugit la mașina pe care o lăsasem în stradă.
PATRUZECI
În prezent, majoritatea spitalelor noi din California de Sud seamănă a prăvălii unde se vând cu amănuntul covoare ieftine sau consumabile de birou cu ridicate.
Spitalul Districtual, cel mai vechi spital din regiune, avea o intrare impresionantă pentru mașini, cu coloane de calcar și cu o cornișă cu denticuli de jur împrejur. Știai de la prima vedere că înăuntru lucrează doctori și asistente medicale.
Înainte să ajung la Informații, am fost interceptat de Alice Norrie, veterană de zece ani în Poliția Pico Mundo, care avea grijă să împiedice pătrunderea în hol a reporterilor și a vizitatorilor neautorizați.
- E la chirurgie, Odd. O să rămână acolo un timp,
- Unde-i doamna Porter?
- Karla e în camera de așteptare de la Secția de terapie intensivă. O să-l ducă acolo de îndată ce-o să iasă din sala de operații.
Terapia intensivă se afla la etajul al patrulea. I-am spus pe un ton care sugera că ar trebui să mă aresteze dacă voia să mă oprească:
- Doamnă, mă duc acolo.
- Odd, nu-i nevoie să faci vreo prostie. Ești pe lista de acces pe care mi-a dat-o Karla.
Am luat liftul până la etajul al doilea, unde era sala de operații a spitalului.
A fost ușor să găsesc sala în care era operat șeful poliției. Rafus Carter, în uniformă și destul de solid ca să oprească un taur furios, stătea de pază în fața ușii.
Când m-am apropiat, prin lumina lămpilor fluorescente, polițistul își puse mâna pe patul pistolului său.
Mă văzu reacționând la gestul său bănuitor și-mi zise:
- Odd, nu te supăra, dar numai Karla poate să meargă pe coridorul ăsta fără s-o trimit înapoi.
- Crezi că șeful a fost împușcat de cineva pe care-l cunoștea?
- Cam așa ceva, iar asta înseamnă că e cineva pe care, probabil, îl cunosc și eu.
- Cât de rea e situația?
- Rea.
- E un luptător, am spus eu, repetând ca un ecou mantra lui Sonny Wexler.
- Ar fi bine să fie, zise Rafus Carter.
M-am întors la ascensor. Între etajul al treilea și al patrulea am apăsat „stop”.
Un tremurat nestăpânit îmi luase orice putere. Picioarele îmi erau lipsite de vlagă, nu mă mai țineau; am alunecat de-a lungul peretelui cabinei și m-am așezat pe podea.
Stormy zice că viața nu înseamnă cât de repede fugi, nici cât de grațios o faci. Înseamnă perseverență, să te ții pe picioare și să te străduiești să înaintezi indiferent de preț.
Indiferent cât de puternic va bate vântul șansei sau cât de greu va cântări experiența, Stormy va sta întotdeauna pe picioarele ei. Spre deosebire de ea, eu cred că trebuie să mă odihnesc uneori, dacă vreu să perseverez.
Doream să fiu calm, stăpân pe mine, puternic și plin de energie pozitivă atunci când aveam s-o întâlnesc pe Karla. Ea avea nevoie de sprijin, nu de lacrimi, de milă sau de mâhnire.
După 2-3 minute, eram calm și-mi revenisem pe jumătate. Am decis că era acceptabil. M-am ridicat în picioare, am apăsat pe butonul liftului și am continuat să urc spre etajul al patrulea.
Sora șefului poliției, Eileen Newfield, ședea într-un colț, cu ochii roșii de plâns, răsucind spasmodic în mâini o batistă brodată.
Lângă ea stătea Jake Hulquist, murmurând cuvinte liniștitoare. E cel mai bun prieten al șefului. Au intrat în poliție în același an.
Jake nu purta uniformă, ci pantaloni de doc și un tricou șifonat. Nu-și legase șireturile la pantofii de sport. Părul îi era strâns în mănunchiuri și moțuri ciudate, de parcă nu-și găsise timp să se pieptene după ce i se telefonase.
Karla arăta ca întotdeauna: proaspătă, frumoasă și stăpână pe sine.
Avea ochii limpezi. Nu plângea. Era în primul rând o soție de polițist, abia în al doilea rând femeie. Nu avea să izbucnească în lacrimi cât timp Wyatt lupta pentru viața lui, pentru că ea lupta sufletește alături de el.
Când am intrat prin ușa deschisă, Karla a venit la mine, m-a îmbrățișat și mi-a zis:
- E nașpa, Oddie. Nu așa ar spune tinerii de vârsta ta despre o situație ca asta?
Am fost de acord cu ea.
- E nașpa. Foarte nașpa.
Simțind starea emoțională fragilă a lui Eileen, Karla mă conduse în hol, unde puteam discuta.
- A primit un apel pe linia particulară de noapte, cu puțin înainte de ora 2 noaptea.
- De la cine?
- Nu știu. Țârâitul telefonului m-a trezit doar pe jumătate. Wyatt mi-a spus să mă culc la loc, că totul e bine.
- Câți oameni au acest număr?
- Nu prea mulți. Wyatt nu s-a dus la dulap, să se îmbrace. A părăsit dormitorul în pijama, așa că mi-am închipuit că nu pleacă și că-i vorba despre o problemă pe care o poate rezolva de acasă, așa că am adormit din nou... până când am auzit împușcăturile.
- Când a fost asta?
- Nu trecuseră nici 10 minute de la apel. Se pare că i-a deschis ușa celui pe care-l aștepta...
- Cineva pe care-l cunoștea.
- ...și a fost împușcat de patru ori.
- De patru ori? A auzit că a fost împușcat de trei ori în piept.
- De trei ori în piept și o dată în cap.
Când am auzit de împușcătura în cap, mai că am simțit nevoia să mă las să alunec de-a lungul peretelui și să mă așez din nou pe podea.
Văzând cât de tare mă șocase informația, Karla zise iute:
- Nu i-a fost deloc afectat creierul. Împușcătura în cap a fost cea mai puțin periculoasă dintre cele patru. O să glumească pe chestia asta, adăugă ea, cu un zâmbet sfios, dar sincer.
- Probabil că a făcut-o deja.
- Parcă-l aud zicând că, dacă vrei să-i zbori creierii lui Wyatt Porter, trebuie să-l împuști în cur.
- Da, așa ar zice, am aprobat-o eu.
- Ceilalți cred că ar fi trebuit să fie lovitura de grație, dată după ce fusese deja doborât, dar e posibil ca pistolarul să-și fi pierdut curajul sau să-i fi distras ceva atenția. Glonțul doar i-a julit scalpul lui Wyatt.
Am contrazis-o:
- Nimeni n-ar fi putut să vrea să-l ucidă.
- Până am format 911 și am reușit să cobor pe scară, cu pistolul meu, infractorul plecase, spuse Karla.
Mi-am imaginat-o coborând fără teamă pe scară, cu pistolul ținut cu ambele mâini, îndreptându-se spre ușa din față, gata să schimbe focuri de armă cu individul care-i împușcase soțul. O leoaică. La fel ca Stormy.
- Wyatt zăcea pe jos, și era deja inconștient când l-am găsit.
Pe coridor, din direcția liftului, apăru o asistentă de la chirurgie, îmbrăcată în veștminte verzi. Avea o expresie de genul vă-rog-nu-împușcați-mesagerul.
PATRUZECI ȘI UNU
Asistenta medicală de la Chirurgie, Jenna Spinelli, fusese colegă de liceu cu mine, dar cu un an mai mare. Ochii cenușii, calmi îi erau împestrițați cu picături albastre și avea mâini frumoase de pianistă.
Știrea pe care ne-a adus-o nu a fost atât de groaznică pe cât ne-am așteptat, dar nici atât de bună pe cât mi-ar fi plăcut mie. Semnele vitale ale șefului erau stabile, dar nu puternice.
Își pierduse splina, dar putea să trăiască și fără ea. Un plământ fusese găurit, dar nu într-atât încât să nu se poată vindeca. Niciun organ vital nu fusese lezat în mod ireparabil.
Erau necesare operații vasculare complexe, iar medicul care conducea echipa chirurgicală estima că șeful va sta în sala de operații între o 1,30 și 2 ore.
- Suntem convinși că va suporta operația destul de bine, spuse Jenna. Apoi sarcina noastră va fi să prevenim complicațiile postoperatorii.
Karla se duse în camera de așteptare a Secției de terapie intensivă, ca să împărtășească vestea surorii șefului și lui Jake Hulquist.
După ce am rămas singur pe hol cu Jenna, am întrebat-o:
- Ai aruncat ambele buzdugane sau ai păstrat unul?
- Oddie, lucrurile stau exact așa cum am spus. Nu obișnuim să îmblânzim știrile rele când le comunicăm soției. Spunem totul, direct și dintr-odată.
- E nasol.
- Foarte nasol, mă aprobă ea. Știu că-i ești apropiat.
- Mda.
- Cred că o să scape, zise Jenna. Nu numai din Secția de chirurgie. O să se întoarcă acasă pe picioarele lui.
- Dar nu garantezi nimic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu