Nopți albe pentru Minerva, Rodica Ojog-Braşoveanu

.....................................................................
                               5-6

              Iliuță Munteanu încercă să-l oprească.

    - E periculos să vă aventuraţi pe stradă. Gândiţi-vă că până acum au dispărut patru persoane. Din cei care au plecat, nu s-a mai întors niciunul. Până şi autorităţile ne-au sfătuit să nu părăsim clădirea.

    Bătrânul uitase că el însuşi semnalase dispariţia lui Mişu Postolache. Întrebă picat din lună:

    - Dispăruţi?! Ce vorbeşti! Cine a dispărut?

    Profesorul îi enumeră: Romică, frizerul, Vlad Şoimu, responsabilul noului supermagazin. Domnul cu papion îi cunoştea însă destul de superficial şi nu se simţi prea impresionat. Dealtfel, îi plăcuse toată viaţa să facă numai ce avea chef. Declară cu emfază:

    - Mă oblig să cercetez ce s-a întâmplat cu aceste persoane. Dacă voi cădea în mâinile inamicului, presupun că vor fi atât de gentilomi încât să ţină seama de poziţia şi numele meu. Nu ştiu dacă eşti informat, domnule, dar familia noastră a intrat în istorie. Bunicul, cuconu Iordache Cucu, a asistat în 1899 la inaugurarea gării din Râmnicu Vâlcea.

    Îşi ridică bărbia privindu-l nimicitor: "Iată ce fel de oameni  suntem noi!"

    „Sorcova, vesela!" conchise Iliuţă Munteanu. Insistă totuşi:

    - Credeţi-mă, cel mai cuminte lucru e să rămâneţi aici, împreună cu noi.

    Bătrânul afişă un zâmbet plin de superioritate. Îl ciocăni uşor cu bastonul pe umăr.

    - Tinere...

    Iliuţă, care mai era în stare să-şi aducă aminte că-i bunic, şi că în februarie împlinise cincizeci şi nouă de ani, clătină capul lămurit.

    - Tinere... Hm, nu s-a inventat încă nimic care să mă determine să renunţ, când îmi pun din întâmplare ceva în minte. Am o singură temere, ca nu cumva să confund duşmanii cu prietenii. Am reţinut însă că invadatorii poartă uniforme albe şi sper să mă descurc.

    - V-o doresc din suflet.

    - N-aş vrea să credeţi că vă părăsesc în voia valurilor.

    - Nicio grijă, spuse agasată diriginta.

    - Un căpitan nu-şi abandonează echipajul pe vreme de furtună.

    Se auziră şoapte în fundul sălii:

    - Ăsta îşi bate joc de noi.

    - Da de unde! E sclerozat! Am avut un caz în familie. Când a împlinit 89 de ani, unchiu-meu voia un costum marinar.

    Bătrânul continuă pe acelaşi ton:

    - Domnilor, nădăjduiesc să faceţi faţă împrejurărilor şi în lipsa mea.

    - Bine, bine...

    - Tinere! 

    Bastonul bătrânului poposi din nou pe umărul lui Iliuţă Munteanu.

    - Tinere, îţi predau comanda! Inimile sus, copii!

    Profesorul vru să spună ceva, dar Lia Georgescu, chinuită de o durere de cap atroce, îi făcu semn să-l lase în plata Domnului. Începuse să se gândească dacă n-ar fi mai bine să plece acasă, să înghită două pastile de luminal şi să nu mai ştie nimic. I se părea că nu mai suportă atmosfera, privirile disperate ale oamenilor, agăţate fără nicio nădejde de trupul şi de faţa ei, numai pentru că trebuiau să se agaţe de ceva.

    Domnul cu papion coborî plin de demnitate treptele muzeului, apoi traversă tacticos strada. Era o noapte senină şi, deşi lumina fusese tăiată în tot oraşul, se putea descurca destul de bine.

    Ajunse acasă fără niciun incident. Intră în odaia lui, îşi luă hapul orbecăind pe întuneric, zăbovi mutând câte un obiect de colo colo, apoi îşi aminti dintr-o dată că afară e rece şi îşi înfundă urechile cu două ghemotoace de vată.

    În hol, observă că uşa vecinului e întredeschisă. Se apropie tiptil şi rămase perplex. În mijlocul odăii, scăldat în lumina fosforescentă a lunii, contabilul încremenise într-o poziţie din cele mai complicate. Semăna în nemişcarea lui cu o minge de piatră.

    „Extraordinar! se minună bătrânul îndepărtându-se. Considera că n-are rost să-l deranjeze. Extraordinar! De trei ceasuri tot aşa o ţine. Are nervi de oţel! Să ştii că e ceva cu fleacurile astea, yoga!"

    Părăsi locuinţa fără să-şi închipuie un singur moment că individul avea nevoie de ajutor ca să se deznoade.

                                                  71.

             Locotenentul aştepta în camera de gardă. Sora şefă, o femeie subţirică, de vreo patruzeci de ani, apretată, corectă şi impecabilă până în vârful unghiilor, completa cu aer excesiv de preocupat nişte dosare. Ţinea buzele ţuguiate şi făcea totală abstracţie de prezenţa lui Dobrescu. O simţeai capabilă, muncitoare, serioasă şi imposibilă.

    Cercetând-o în linişte, locotenentul încerca să-şi imagineze cam ce fel de existenţă duce. Era unul din exerciţiile preferate ale Minervei oriunde s-ar fi aflat, în tren, într-un restaurant sau sală de aşteptare. Uneori, intuia câte un amănunt cu o adresă uimitoare şi atunci, faţă de surpriza manifestată de Dobrescu, figura lui Pinocchio lua un aer indignat: „adică la ce te-ai fi aşteptat, tu, băiete?" 

    Îşi amintea o întâmplare amuzantă, petrecută la Lido. Urmăreau un escroc amestecat într-o afacere de spionaj şi se aşezaseră la o masă, în apropiere. Tipul scosese în lume o gonzesă - era termenul de ultimă oră - cam de treizeci şi cinci, patruzeci de ani, trecută dar nescuturată. Avea o faţă drăgălaşă, cu trăsături minuscule, părul decolorat şi îmbâcsit de fixativ, o rochie roşie şi un şal alb dantelat. Femeia nu-i spunea nimic şi atenţia locotenentului se îndreptase exclusiv asupra partenerului. 

    Minerva îşi subţiase privirea şi începuse să debiteze pe tonul didactic de care nu se putea debarasa:

    - Mda... Divorţată, funcţionară pe la o instituţie de importanţă mijlocie. Sunt încurcaţi de curând, în faza tatonărilor. 

    El o ascultă cu atenţia - e gata să vină de-a dura peste masă, îţi vine să crezi că-i împărtăşeşte tainele lumii - caracteristică bărbatului care încă nu ştie ce culoare de furouri preferă doamna inimii sale. 

    - O văd într-un apartament de două camere cu frigiderul în sufragerie. Are o slăbiciune particulară pentru lucrurile mici. Bibelouri şi bibelaşe, perniţe, garofiţe, la cheile şifonierului. Îi plac deshabille-urile vaporoase cu pene şi blană sintetică, pun pariu că are o colecţie de papucei cu toc înalt şi pompoane albe, citeşte Magazinul şi dezleagă cuvinte încrucişate...

    Locotenentul o asculta sceptic, dând convenţional din cap: „Samuraiul are o fantezie nărăvaşă".

    Ospătarul se apropiase neauzit.

    - Scuzaţi-mă... Aveam de lucru la masa de serviciu chiar în spatele dumneavoastră şi v-am auzit. Aţi fost la duduia acasă, nu-i aşa?

    Minerva începuse să râdă.

    - De ce?
    - Păi apartamentul arată exact cum l-aţi descris dumneavoastră. Stă în acelaşi bloc cu frate-meu. Au avut anul trecut inundaţie şi tocmai mă nimerisem pe acolo. Am sunat la uşa dânsei, să închidă robinetele...

                      Morogan se ivi în prag.
    - Presupun că ai venit după noutăţi.
    Începu să-şi spele mâinile, consultându-şi în oglindă, cu o privire mecanică, chipul bine desenat.
    - Cum se simte Graţiela Duma?
    Morogan îşi trecu palma peste bărbia proaspăt rasă.
    - Dragul meu, nu pot adăuga nimic la buletinul de ieri. Se află într-o fază staţionară. Nu-i nici mai bine, nici mai rău. Tot inconştientă, tensiune mică, puls slab. Am făcut toate analizele pe care ni le îngăduie starea pacientei, dar n-am obţinut niciun rezultat concludent.
    Locotenentul îşi privi degetele. Existau persoane în prezenţa cărora, în mod inexplicabil, se simţea fâstâcit. Morogan făcea parte din specie.
    - Care este totuşi părerea dumneavoastră?
    - Presupun că-i vorba de un şoc. Starea nervoasă nu-mi justifică însă colapsul ăsta din care nu izbutesc s-o scot de peste douăzeci şi patru de ore. Mi-am consultat şi confraţii. Manifestă aceeaşi nedumerire.
    - Credeţi că se află în pericol?
    - Nu imediat. Cel puţin aşa sper. În orice caz, este supravegheată clipă de clipă. Am iniţiat o gardă în şase schimburi tocmai ca să exclud, cel puţin din direcţia asta, surprizele... Ce faci? Te întorci în oraş?
    Locotenentul aprobă din cap şi se ridică.
    - Ai să te amuzi! râse Morogan. Oamenii parcă au uitat să meargă. Toţi fug de le sfârâie călcâiele şi doar prin mijlocul uliţei. Cel puţin halimaua de la muzeu n-are egal. Comedie bufă!
    - Sunt speriaţi, rosti moale Dobrescu.
    - Sunt caraghioşi... Ai isprăvit, soră? Dacă eşti amabilă, treci pe la salonul 6.  Bătrânul Voiculescu a făcut temperatură... La revedere, tinere. Salutări doamnei maior Tutovan.
    Se aşeză la birou şi îşi puse ochelarii. Locotenentul ieşi, încercând să nu facă zgomot.
    „Tipul îţi impune fără să vrei, are o prestanţă a lui specială. Sunt convins că n-a ţipat în viaţa lui la un subaltern sau la o soră, şi totuşi nimeni nu-i iese din cuvânt... Alt stil decât Samuraiul".
    Ieşi din spital şi îl uită.

                                                 72.

                  Vlad Şoimu îşi consuma ultimele rezerve de energie. După fiecare opintire, se odihnea câteva clipe, apoi relua căţăratul. Palmele rănite nu-l mai ajutau. Se sprijinea acum în coate, umeri şi degetele picioarelor. Deasupra, sus de tot, se holba o lună portocalie trasă cu compasul. Părea fugărită din bărăganul asuprit de arşiţă, gata să plonjeze în fântână.
    Preşedintele cenaclului literar îşi muşcă buzele şi cu un efort suprem se mai ridică cinci centimetri. Suflă greu, îngăduindu-şi un nou răgaz.
    „Cine îşi închipuie că urcuşul ăsta, într-o macaroană de ciment, e o plimbare cu bicicleta..."

                                               73.

                  Romică Popescu păşea în vârful picioarelor. Luase din pod un baston de cireş folosit cu ani în urmă de taică-său şi chiar de el însuşi iarna trecută, când îşi luxase glezna. Coborî scara fără zgomot şi ajunse în hol. Încercă să desluşească vreun zgomot. Cineva chicotea în dormitor. Sesiză un „st!..." despre care îşi închipui că aparţine Mioarei. Romică Popescu simţea că plezneşte.
    Traversă încăperea fără precauţiuni speciale. Covorul gros îi înăbuşea paşii şi, deşi întuneric, nu risca să se ciocnească de vreun obiect. Mobilele erau rânduite lângă pereţi, lăsând centrul odăii liber. În faţa uşii răbdarea îl părăsi. Apăsă pe clanţă şi năvăli în dormitor urlând:
    - Ticăloşilor!
    În avântul său războinic, croi cu ciomagul lustra. Abajurile se transformară într-o ploaie de cioburi. Romică se sinchisea însă prea puţin. Urlă a doua oară, învârtind bastonul deasupra patului:
    - Degeaba vă ascundeţi! Unde eşti, nemernicule?
    Dintr-o dată, înainte de a fi pronunţat ultima silabă, avu sentimentul că e singur în odaie. Împunse cu parul plapuma mototolită, apoi îl plimbă pe sub pat drăcuind minuţios derbedeii lui Damian care aduseseră întunericul în oraş şi pe toţi craii ştiuţi sau bănuiţi.
    Când izbuti în sfârşit să scapere un chibrit, înţelese că Mioara fugise împreună cu ibovnicul. După un tur al locuinţei, ieşi spumegând în curte. O umbră se strecura pe sub ferestrele Mioarei.
    „Ăsta e!" îşi zise Romică Popescu decis să împlinească o dreaptă judecată.

                  Mircică Panait se furişa pipăindu-şi urmele lăsate de pumnii lui Tănase şi de colţii câinelui. Îl dureau toate oasele şi se simţea atât de ameţit, încât la fiecare pas avea impresia că se prăvale într-un abis. Oraşul dansa, străzile păreau croite pe margine de prăpastie. Singurele veşminte care rezistaseră vicisitudinilor nopţii erau indispensabilii, jartierele, ciorapii şi pantofii. Restul hainelor le pierduse sau le cedase de bună voie la insistenţele dulăului.
    Într-un moment de luciditate pe care avea să-l blesteme toată viaţa, hotărî să intre în curtea lui Romică Popescu. Putea astfel scurta drumul spre casă cu circa trei sute de metri. Din fundătură, n-avea decât s-o ia la dreapta prin grădina popii, apoi prin părculeţ...
    Un pocnet sec între omoplaţi îi aminti de pumnii lui Tănase ca de-o tandră mângâiere, după care loviturile începură să cadă metodic. Una din calităţile apreciate în mod deosebit de superiorii lui Romică Popescu era conştiinciozitatea. "Poţi fi sigur, atunci când îi încredinţezi o lucrare, că ea va fi completă din toate punctele de vedere. N-ai unde să mai strecori o singură virgulă."
    Într-adevăr, când Panait i se smulse din mâini, un singur centimetru din trup nu-i scăpase neatins. În mintea înceţoşată i se zvârcolea o întrebare chinuitoare:
    „Ce au cu mine, domnule? Ce le-am făcut?"
    Obosit, dar incontestabil mai răcorit, Romică Popescu gâfâia pe treptele casei.

                                                   74.

                 Înainte de a părăsi spitalul, Morogan mai zăbovi vreo oră la bârfă subţire şi un coniac împreună cu sora şefă şi un coleg de la chirurgie. Noaptea era splendidă, rece, albastră, cu transparenţe de cristal. Îşi aminti înfiorat de nostalgie zilele acelea îndepărtate când a nu dormi o noapte întreagă i se păruse o ispravă grozav de bărbătească. Avea cincisprezece ani şi părinţii îi îngăduiseră, privilegiu neaşteptat, să petreacă revelionul la un coleg.
    Un surâs fugar alunecă pe chipul bărbătesc al medicului. Băuseră - oroare! - un kilogram de lichior. Sentimentul de orgie îi urmărise multă vreme după aceea.
    Ajuns în faţa muzeului, doctorul Morogan avu un moment de ezitare. Se hotărî totuşi să intre şi urcă fără grabă treptele de marmură.
    Ceasul din tumul bisericii bătu o singură dată.
    Lae picotea în căruciorul lui chiar lângă uşile batante. Simţind mişcare, ridică ochii.
    - Ce se întâmplă aici? întrebă Morogan îmbrăţişând într-o privire ascuţită încăperea cu coloane.
    Cei mai mulţi adormiseră cu capetele sprijinite de mesele lungi, tresărind la orice zgomot, vreo patru sau cinci, treji, păreau să aştepte catastrofa cu feţele golite de orice expresie. Domnea o acalmie deprimantă. Lia Georgescu aprindea ţigară de la ţigară.
    Bluza i se umpluse de scrum şi, în general, semăna foarte puţin cu femeia autoritară, deplin stăpână pe gesturile şi reacţiile ei, cu care se obişnuiseră cetăţenii din P. Ceva din vechea hotărâre stăruia doar în ridul adânc care-i despica fruntea.
    Iliuţă Munteanu se repezea la intervale regulate până la fereastra largă, scrutând strada şi geamurile de peste drum, unde pâlpâia o lumină ruginie. Victoriţa aprinsese lumânarea pe care o păstra în sertarul noptierei alături de o cutie de chibrituri. Nespus de vioi părea doar domnul cu papion. Se plimba de la un capăt la celălalt al sălii şi zgomotul regulat al bastonului o scotea din sărite pe diriginta poştei. Îl simţea ca un sfredel în tot trupul.
    - Ce-ai păţit? insistă medicul.
    Cerşetorul oftă.
    - Ştiţi dumneavoastră... Oamenii sunt înspăimântaţi, se caută, se îmbărbătează... Să vezi şi să nu crezi! Cu o săptămână în urmă, se spurcau care mai de care, se certau, se supărau, trecea unul pe lângă altul cârnind din nas şi acu' au uitat toate alea.
    - În concluzie, declară Morogan, dă Doamne necazuri şi belele pentru ca lumea să trăiască în pace.
    - Apoi, don'doctor, să ştiţi că aţi zis vorbă mare!
    - Ascultă-mă pe mine, Lae, du-te şi culcă-te liniştit. Îţi garantez că n-o să te supere nici un oaspete nedorit. Dacă vrei, te însoţesc. Avem acelaşi drum.
    Paraliticul schiţă o mişcare de recul, de parcă Morogan ar fi început să-l tragă.
    - Nu plec nici tăiat! Doctorul ridică din umeri.
    - Unde-i Mişu Postolache?
    - L-or fi înhăţat şi pe el. Prea şi-a căutat-o cu dinadinsul. În sală ardeau două lămpi de gaz procurate nu se ştie de unde. Fumegau, dar nimeni nu le lua în seamă.
    Domnul cu papion începu să tuşească.
    - Ne sufocăm! Ar trebui aerisit.
    - Ar trebui să vă duceţi acasă, spuse tare medicul. E ridicolă veghea asta. Cum nu vă daţi seama, oameni buni?
    Diriginta poştei îi azvârli o privire urâtă, dar se stăpâni muşcându-şi buzele.
    Bătrânul cu papion se apropie aferat.
    - Ce se aude în oraş?
    Morogan nu-l asculta. Prinse braţul lui Iliuţă Munteanu.
    - Să nu-mi spui că şi dumneata iei în serios năzdrăvănia asta.
    Profesorul zâmbi crispat.
    - Ce altceva îţi închipui că m-ar împiedica să fiu acum în patul meu?
    - Într-adevăr, greu de ghicit! ricană diriginta. Explică-i totuşi, Munteanu! Dumnealui e un bărbat inteligent, s-ar putea să înţeleagă măcar pe jumătate.
    - E o aberaţie! Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar n-am auzit niciodată ceva mai absurd. Medicul îşi căuta cuvintele: Mai într-o ureche, mai lipsit de orice logică... E idiot, pur şi simplu!
    - Deci, în al doilea război mondial...
    Bătrânul uitase restul. Iliuţă Munteanu se simţea prea obosit ca să mai reacţioneze.
    - Bine, e idiot, de acord. Du-te dumneata şi te culcă şi lasă-ne pe noi să rămânem proşti.
    Vespasian Duma atinse mâneca epigramistului. Se zvonea că absolvise vreo doi ani de Drept iar întrebarea îl obseda de mai multe ceasuri. Încercă să ia un ton neglijent, simplă curiozitate, nici umbră de preocupare meschină.
    - Crezi că are vreo importanţă amănuntul că Graţiela n-a făcut testament? Ştii, există ceva neamuri din partea maică-si prin Moldova sau Bucovina, nu sunt sigur.
    Omul îl privi aiurit.
    „A şi îngropat-o! Gagiul e formidabil, domnule!"
    Vespasian îi sesiză stupoarea şi explică în fond nu prea jenat:
    - Am considerat totdeauna că nu e bine să te laşi luat prin surprindere. Rudele, cât de afectate, îmi povestea un avocat, se reped ca fiarele, vin cu pretenţii.
    - Până la parastas tot aşteaptă...
    - Fireşte... Discutam aşa, în principiu.
    Medicul abandonă braţul profesorului, adresându-se celorlalţi:
    - Ascultaţi-mă un singur minut! Vin din oraş. Mai clar, l-am traversat de la un capăt la celălalt şi în toate sensurile. Am fost la spital, pe urmă am trecut să văd doi bolnavi.
    Făcu o pauză şi articulă răspicat:
    - N-am zărit un singur suspect, nici măcar o singură umbră, nu m-a supărat nimeni! Auziţi? E linişte, lună, stele, o noapte tihnită aidoma cu alte sute şi mii de nopţi pe care le-am trăit cu toţii în oraşul acesta.
    Lia Georgescu simţi că a ajuns la capătul puterilor. După toate prin câte trecuseră, să mai fii obligat să-l suporţi pe unul care vine şi te face dobitoc era prea mult. Izbucni cu voce şuierătoare:
    - Poţi să-mi spui şi mie, doctore, ce te îndreptăţeşte să-ţi închipui că ai dreptul să-ţi baţi joc de noi?
    - Vă înşelaţi.
    - Ai şi tupeu! Te rog să părăseşti imediat clădirea.
    - Cred că la mijloc s-a strecurat o confuzie, spuse calm medicul. Eu nu mă număr printre salariaţii dumneavoastră, aşa că v-aş sugera să renunţaţi la tonul acesta şi în general la orice fel de avizări nesăbuite.
    - Nu trebuie să ne enervăm, interveni domnul cu papion. Amintiţi-vă că de hotărârile noastre depinde soarta întregii urbe. Ca să poţi lua o bună deciziune, ai nevoie de un cap limpede, ori constat că spiritele se înfierbântă.
    - Cum îndrăzneşti? ţipă diriginta pierzându-şi orice stăpânire.
    Îl dădu pe bătrân la o parte, fără menajamente, şi se postă în faţa lui Morogan.
    - Nu există un singur om aici care să nu fi avut o ciocnire sau alta cu bandiţii. Oraşul e încercuit, căile de acces barate, au tăiat lumina şi firele telefonice! Şi ai obrăznicia, nesimţirea fără seamăn, să vii să ne insulţi? N-avem ce face la casele noastre şi stăm aici, la taclale şi basme, în creierii nopţii, fiindcă suntem toţi fără excepţie cretini, tâmpiţi şi debili mintali. Să-ţi fie ruşine! Morogan, alb la faţă, scrâşni.
    Injuriile dirigintei îl ardeau ca nişte palme. A continua însă o discuţie în astfel de condiţii era contrar principiilor sale. Îşi reprimă o sudalmă groasă şi surâzând crispat părăsi localul muzeului.
    Bătrânul cu papion profită de pauză.
    - Aşadar, cum vă spuneam, în războiul din Coreea...

                                              75.

                     Responsabilul noului supermagazin respira anevoie cu gura lipită de vrană. Se afla de aproape o oră prizonier în butoi şi simţea că nu mai rezistă. Suporta greu poziţia incomodă şi mai ales, mirosul acru de varză.

            Începu să se foiască bătând cu pumnii în doage.
    Când îşi reveni, Atena Dumitrescu observă că era întinsă pe divan, cu picioarele căţărate pe trei perne, şi avea o compresă udă pe inimă. O veghea cărturăreasa. Ţinea mâinile în poale privind-o fără expresie.
    - Ce s-a întâmplat? şopti stins bătrâna.
    În aceeaşi clipă însă îşi aminti totul şi se cutremură. Simţea încă în palmă degetele de gheaţă ale necunoscutului.
    - V-aţi pierdut cunoştinţa, declară pe un ton bizar Aprilia.
    Un glas alb, fără intonaţie, asemănător chipului încremenit. Niciun muşchi nu tresărea, se mişcau doar buzele în timp ce obrajii căpătaseră o imobilitate de obiect.
    - Pe urmă?
    - A dispărut. Mâna aceea străină s-a retras. Mă întreb ce-a dorit de fapt.
    - O glumă..., spuse cu mintea rătăcită bătrâna.
    - Sinistră. Poate dumneavoastră pricepeţi ceva?
    Uitase că ea e cea autorizată să dezlege misterul.
    - Nu, şi nu vreau să înţeleg. Nu mai vreau nimic...
    Trupul Atenei Dumitrescu se contorsionă. Se simţea sfâşiată de oroare, de o greaţă nemărginită care i se părea fără leac.
    Câteva lacrimi i se rostogoliră printre creţurile de la tâmple. Ar fi dorit să se ştie departe, sau chiar moartă, scăpată de groaza ultimelor ceasuri, moartă de mult, după datină, aşa cum se sfârşise Alec, între oameni şi obiceiuri ştiute, aşa cum se prăpădiseră tata, bunica şi unchiul mare şi toţi cei pe care îi cunoştea, şi ceilalţi mulţi care fuseseră înaintea lor.
    Cuvinte uitate îi răsăriră în minte: ...„Să mori în patul tău, pe perna ta, cu lumânarea la căpătâi..."
    Adică în linişte, senin, între icoane dragi, nu sfârtecat de spaimă, de viziuni apocaliptice, aşteptând în orice clipă glonţul, cuţitul sau mâna asasină!
    Atenei Dumitrescu i se păru dintr-o dată că înţelege lucruri peste care înainte era dispusă să alunece cu superficialitate. Se crezuse nefericită, viaţa ei, disecată în ceasurile de insomnie, eşuase penibil. O existenţă goală, lipsită până şi de greşeli.
    Acum, când lacrimile îi udau din belşug obrajii ofiliţi, îşi aduse aminte de bucuriile nenumărate ale zilelor pe care şi le închipuise deşarte. Plimbările minunate prin pădurea poleită de soarele lui octombrie, romanele lui Cronin şi Baring, petrecerile din casa Victoriţei Munteanu. Nu şi-o mărturisise, dar le aştepta plină de nerăbdare, adevărate evenimente anuale. Cu obrazul uşor vopsit, coafată, în rochii negre de mătase şi perle la gât, oricine îşi putea da seama că fusese o femeie plină de farmec...
    Se ridică în capul oaselor încercând să coboare. Aprilia, păstrând aceeaşi expresie împietrită, o opri.
    - Trebuie să staţi liniştită. Aţi avut o criză de inimă.
    - Nu-mi pasă. Nu îmi mai pasă de nimic.
    - Doamnă Dumitrescu!
    - Te rog să nu insişti. Ce importanţă mai are? Nu poţi lupta împotriva destinului, nu are rost. Or destinul nostru a fost scris de mult şi dumneata eşti prima care o ştii.
    Ghicitoarea se simţi strânsă cu uşa.
    - Poate că... Niciodată nu poţi fi sigură.
    - De astă dată, da. Mi-e sete... Un pahar cu apă, te rog.
    Cărturăreasa dispăru în bucătărie. Atena Dumitrescu, împleticită, se apropie de geam. În odaie nu era aer. Se sprijini de pervaz masându-şi nervos tâmplele. Pe stradă nu se afla ţipenie de om, un întuneric stropit cu stele învăluia oraşul.
    „E linişte, îşi zise bătrâna. Aşa, când te uiţi, nici nu-ţi vine să crezi..."
    Şi din nou avu impresia că cerul se dărâmă. Peste drum, lângă locuinţa cu ziduri galbene a familiei Ionescu, se ivise pe neaşteptate un butoi. Dansă câteva clipe în aer, apoi se rostogoli pe caldarâm. Dinăuntru, ţâşneau urlete înfricoşătoare. Când se întoarse în bucătărie, cărturăreasa o găsi pe Atena Dumitrescu, ţeapănă, prăbuşită lângă fereastră.

                                                   76.

                         Scăpat din mâinile lui Romeo Popescu, Mircică Panait zbură peste opt garduri de înălţimi considerabile, ajungând din nou în curtea lui Vlad Şoimu. Dulăul se mulţumi de astă dată să-i ferfeniţeze doar izmenele. Contabilul socoti că pantofii, ciorapii şi jartierele, deşi erau de excelentă calitate, nu-i ofereau o ţinută corespunzătoare pentru a străbate senin străzile oraşului. În consecinţă, se furişă prin grădini chinuit de aceeaşi întrebare:
    „Ce au oamenii cu mine?"

                    Coana preoteasă avea grijile dumneaei. Fiică-sa împlinise şaisprezece ani, îşi tăiase cozile şi dormea cu fereastra deschisă.
    „Cobori în jos luceafăr blând..."
    Îl aştepta în fiecare noapte, ameţită de aroma puternică a salcâmilor.
    Preoteasa, femeie avizată - aştrii nu-i inspirau încredere şi văzuse destule în viaţa ei - dormea iepureşte sărind din pat la cel mai mic zgomot.

                Mircică Panait recunoscu casa preotului după acoperişul nou de tablă. Spaima i se domoli, părintele fiind vestit pentru blândeţea sa. Pătrunse în curte căutând umbra cerdacului. Din senin, două mâini harnice i se înfipseră în păr.

                                                      77.

                  Mişu Postolache văzuse lumină la ferestrele Victoriţei Munteanu şi de aceea îndrăznise să bată în geam. Era încredinţat că nu doarme, nimeni nu dormea în oraş, şi voia să schimbe câteva cuvinte cu profesorul. Trecuse bine de miezul nopţii iar el, personal, nu constatase nici o urmă, nici un indiciu despre prezenţa bandei lui Damian. Expresia fusese pusă în circulaţie de „maquisarzii" de la muzeu.
    Postolache observă cu acelaşi oftat care nu-l părăsise toată ziua că dacă nu era Cătălin, ar fi putut dărâma zidurile fără ca Victoriţa să-şi arate măcar vârful nasului. Băiatul sărise însă ca o capră la geam. Răcni de parcă trebuia înştiinţat tot cartierul:
    - Bunico! E nenea Tarzan!
    Victoriţa zăcea sleită în şezlong făcându-şi vânt cu un evantai de carton, reclama unei librării bucureştene de acum vreo cincisprezece ani. Ridică ochii, oprindu-se din legănat.
    - Te rog să nu-i spui nimic lui Iliuţă.
    Vorbea stins, gata parcă să-şi dea ultima suflare, şi Mişu trebui să facă eforturi pentru a-i sesiza cuvintele.
    - El nu ştie... A fost... Dumnezeule! A fost îngrozitor.
    Mişu îşi duse fâstâcit mâinile la spate.
    - Domnul profesor e acasă?
    - Nu, la muzeu. Nu trebuie să afle! Ţin foarte mult.
    Cătălin, încântat de oaspeţi, îi trase un scaun de sub masă.
    - Luaţi loc, domnule Tarzan.
    În alte împrejurări, Victoriţa ar fi fost fermecată de politeţea băiatului. Acum era însă prea tulburată ca să observe ceva.
    Cătălin îşi continua mieros repertoriul, după tipicul vizitelor pe care le primea bunică-sa.
    - Ce mai faceţi? Ca să vezi... Un oraş atât de mic şi nu ne-am văzut de un secol...Postolache căscă ochii aiurit.
    „Au căpiat şi ăştia micii?!" Dimineaţă, nu mai departe, puştiul i se încurca printre picioare încercând să şparlească cureaua de ascuţit briciul.
    - O cafeluţă? O dulceaţă? Bunica are migrenă.
    Doamna Munteanu se balansa absentă. Cătălin clătină bătrâneşte capul reluând tirul. Era fericit de parcă „tovarăşa" l-ar fi anunţat că se închide şcoala pentru dezinfecţie.
    - Ce mai fac canarii aceia drăgălaşi? Am să-mi găsesc neapărat timp într-o zi şi o să trec să-i văd.
    Mişu simţi brusc că tot sângele îi năvăleşte în cap. La urma urmelor nu intrase ca să-l asculte pe broscoiul ăsta cum se izmeneşte ca o babă. Ţipă, incapabil să se mai stăpânească:
    - Pentru Dumnezeu, doamnă! Ce s-a întâmplat?
    Femeia tresări şi îşi duse mâna la inimă. Cătălin, abandonând brusc ipostaza gazdei perfecte, turui dintr-o răsuflare:
    - Dacă vreţi să ştiţi, la noi în cămară a fost Mabuse şi bunica l-a văzut, a băut toată ţuica lui bunicu', şi s-a speriat, şi i-am dat cu săruri pe la nas, şi o lămâie întreagă cu zahăr pudră şi...
    - Ah, Cătălin! gemu Victoriţa. Mai încet. Încurci îngrozitor lucrurile.
    Postolache se lăsă pe un taburet. Fără îndoială, în casa profesorului Munteanu se petrecuseră evenimente importante. Trebuiau doar descâlcite cu răbdare. Încercă să zâmbească.
    - Ia mai spune o dată, îngeraş. N-am fost prea atent.
    - De ce-mi ziceţi îngeraş?
    - Nu-ţi place?
    - Nu. Aşa vorbeşti cu copiii. Eu sunt acum băiat mare, aşa zice bunica.
    - Bine, făcu excedat frizerul. Scuză-mă.
    - Să mă mai gândesc... Ce doreaţi să vă spun?
    - Ia-o de la capăt. Cine a mâncat lămâia?
    - Bunica. I-am dat şi săruri.
    - De ce?
    - Făcuse o criză. Mă pricep! Când primeşte o scrisoare de la mama, face la fel.
    - Cătălin!
    Copilul o privi cu cei mai candizi ochi albaştri din lume.
    - Da, bunicuţă?
    Mişu interveni, depăşind incidentul:
    - I-ai dat ţuică, săruri şi o lămâie?
    - De ce nu vă concentraţii. Ţuica ne-a băut-o doctorul Mabuse.
    - Mabuse?
    - Până la ultima picătură!
    - Nu se poate.
    - Îmi pare rău, domnule... Scuzaţi-mă, n-am fost atent, care e numele dumneavoastră?
    Mişu Postolache simţi nevoia să-i şteargă o palmă. Victoriţa Munteanu interveni fără putere:
    - Cătălin...
     - Da, bunicuţo!
    - Astea sunt scorneli, mormăi frizerul.
    - Nu. Băiatul nu minte. Eram pe coridor şi tocmai mă gândeam că Iliuţă devine din ce în ce mai uituc. Lăsase uşa la cămară deschisă. Aşa mi-am închipuit. Şi-atunci...
    Cătălin începu s-o tragă de umăr.
    - Lasă-mă pe mine, bunicuţo! Spun eu! Spun eu!
    - Potoleşte-te! Atunci am observat creatura aceea odioasă. Bineînţeles, Cătălin l-a botezat Mabuse. Urmăreşte toate prostiile de la televizor. Nu exagerez când vă spun că mi se tăiaseră picioarele. Ţinea sticla la gură.
    Frizerul întinse gâtul perplex.
    - Pretindeţi că l-aţi văzut bând ţuică?
    Bătrâna dădu din cap stăpânindu-şi un hohot.
    - Imposibil! decise Mişu Postolache sărind în picioare. Imposibil!
    Se întrerupse, electrocutat de idee: o fi fost Drojdioară. Ăsta adulmecă orice picătură de alcool pe o rază de zece kilometri. Verificat! Cum ar fi dat altfel peste hoţomanul ăla din Cristeşti?
    Bătrâna respinse plictisită ipoteza:
    - Dumitale îţi arde de glume. Îl cunosc pe Caracaş dintr-o mie! Şi pe urmă, o fi el original, dar tot are nişte limite.
    - Nu vă daţi seama că e absurd? Îl vedeţi pe Damian sau oricare altul dintr-o echipă de duri expunându-se pentru o ţuică?
    - Tot ce se întâmplă în noaptea asta e absurd.
    - Sunteţi convinsă că nu vi s-a părut?
    - A văzut clar! sublinie Cătălin, mare amator de senzaţii. Nici la televizor bunica nu pune ochelari.
    Victoriţa Munteanu izbucni pe neaşteptate în plâns.
    - Doamne! De ce ne pedepseşti? N-am cerut niciodată prea mult, n-am greşit faţă de nimeni, n-am păcătuit...
    Băieţelul oftă amintindu-şi oportun o expresie de-a lui Iliuţă.
    - Aşa e când te paşte năpasta.
    Postolache îl măsură năuc. Cătălin nu se simţea în stare să continue pe acelaşi ton, habar n-avea unde şi cum pasc năpastele, nişte oi probabil. O luă deci razna:
    - Domnule Tarzan, nouă ne-a furat ţuica, dar ce-a păţit nenea Romică!
    - Romică Popescu?
    - Îhî.
    - Ce-a păţit? se interesă înfrigurat frizerul.
    - Nu pot să spun, bunica e sensibilă.
    Îşi duse palma la buze făcând-o paravan:
    - L-au scos afară din casă.
    - Cine?
    - Nu se ştie. Are voie să stea numai pe acoperiş.
    - Ce tot vorbeşti?!
    - Lui tanti Mioara i-au scos ochii cu foarfeca.
    - Ce?!
    - Pe bunicu' l-au pus să le picteze măştile şi pistoalele.
    - Cum?!
    - În dungi. Iar pe nenea Mircică Panait l-au bătut la popou şi... şi...
    Fruntea lui Cătălin se încreţise, inventa disperat. Mişu se repezise la uşă. Trebuia să verifice imediat afirmaţiile băiatului. Fireşte, copilul se exprima în termenii vârstei.
    Faptele însă rămân fapte şi interpretându-le, Mişu Postolache simţi că i se zbârleşte pielea.
    Glasul lui Cătălin îl ajunse în antreu:
    - Au furat poşta! Cu tanti Lia cu tot!

                                             78.

              Pe antrenorul Vasile Dunăreanu l-am cunoscut relativ bine. Oricât de vârstnic ai fi, este imposibil să nu te uiţi curios la un bărbat sau la o femeie despre care se afirmă că ar fi cei mai chipeşi din oraş. Iar Dunăreanu arată într-adevăr straşnic.
    Stendhal, exprimându-se în procente, susţinea undeva că în ochii contemporanilor şaptezeci la sută din frumuseţe o dă fizionomia la modă. Cam aşa stau lucrurile şi cu Dunăreanu. Are figura osoasă construită din unghiuri şi totdeauna bronzată pusă în circulaţie de filmele americane, un trup turnat după ultimele tipare şi siguranţa pe care-o afişează tinerii de azi până îşi dau examenul de stat. Îmi dau seama că acest portret ar fi trebuit să-l schiţez încă din primele pagini ale însemnărilor mele, însă aşa sunt eu. Îmi place, vorba mătuşi-mi, să fac totul de-a-ndoaselea. Pe chestia asta m-am ales cu multe plictiseli, vă asigur, dar mă trag dintr-o familie care nu se învaţă niciodată minte.
    Bunica a născut paisprezece fete, ori toată lumea era de acord, odată numărate degetele de la ambele mâini, că e cazul să se astâmpere. Şi în definitiv, sunt matematician şi „detectiv", nu scriitor. Asta mi-o repet ca să-mi astâmpăr scrupulele, dar rezultatele sunt firave. Împrejurările mi-au dictat totdeauna şi în mod imperativ pretenţiile vizavi de mine însămi. În funcţie de peisajul în care evoluez, vreau să ajung măcar la umărul lui Joe Louis, Maigret, Sanda Marin, doamna Katherine Mansfield, sau baronul Munhausen...
    Ceea ce m-a izbit la antrenorul Dunăreanu a fost cu totul altceva. Deşi împlineşte treizeci şi cinci de ani, gândeşte ca un flăcău de optsprezece, păstrează intacte mentalitatea şi apetiturile unui adolescent.
    După afirmaţiile lui Mişu Postolache, antrenorul n-a învăţat nimic de la viaţă.
    - Se simte încântat că-i pică toate puştoaicele în braţe. Nenorocitul a ajuns să-şi noteze întâlnirile pe o hârtiuţă, cam două-trei pe zi, şi vă garantez că duce o viaţă grea. Trăim într-o localitate măruntă, unde fără să vrei afli ce a avut ieri la cină profesorul Munteanu sau ce monogramă pentru trusou şi-a ales Lia Georgescu. Toată lumea bârfeşte pe toată lumea şi ştie totul despre toată lumea. Dimineaţa îi trage clopotele Liei Georgescu, aşa din distracţie, totdeauna în incinta poştei, în timp ce funcţionarele se hlizesc şi îşi dau coate, la prânz o conduce la cantină pe Coca de la CEC, seara se întâlneşte cu Mimi, Lili, Nuţi sau Vasilica.
    - Un tip ocupat.
    - Neserios.
    - Dar cu anumite principii.
    - Dunăreanu şi principii! Hotărât aveţi haz.
    - Sper. Din câte am înţeles niciodată, absolut niciodată, n-a umblat după femei căsătorite.
    - Probabil nu mai face faţă. Ziua nu-i de cauciuc, oricât ai trage de ea tot douăzeci şi patru de ore are. Ţineţi minte ce vă spun: până la urmă o să dea de dracu!
    - Te gândeşti la Lia Georgescu? Ţinând seama de faptul că oricum mai devreme sau mai târziu o să se însoare, găsesc că ar putea nimeri mult mai rău. Lia e o femeie remarcabilă.
    Pentru prima oară Mişu s-a uitat strâmb la mine. Ba, mi s-a părut - impresie fugară - că ochii îi sunt umezi. Izbucneşte:
    - Lia, o femeie remarcabilă! Păi în primul rând asta e femeie?
    - Aşa am avut sentimentul. În orice caz, poartă fustă.
    - Luptător la circ da, omul care rupe lanţuri sigur, Joe Louis poştaş, ori ce vreţi, numai femeie nu! Respiră adânc: Dunăreanu mă scoate de multe ori din sărite, e însă băiat cumsecade, iar în ce mă priveşte, nu doresc nimănui răul. Mi se strânge inima doar când mă gândesc la un eventual cuplu Georgeasca - bietul Vasilică.
    Mi-am amintit de discuţia cu Mişu, când l-am văzut traversând pe „bietul Vasilică" stradela din spatele liceului şi lunecând ca un motan pe lângă ulucile date cu var. Paşii furişaţi, expresia încântată pe care am izbutit să i-o surprind o clipă, întreaga alură nu lăsau umbră de îndoială asupra modului cum intenţiona să-şi petreacă următoarele ceasuri.
    Am surâs văzându-mi de drum. Rivalele Liei Georgescu nu-mi stârnesc curiozitatea.

                      Fluiera încetișor, sprijinit de copac, meditând că viaţa e frumoasă. Ignora evenimentele petrecute în oraş, iar peste zvonurile care-l asediau din toate părţile trecea cu superficialitate.
    Schiţă câţiva paşi încercând să scruteze întunericul. Un zâmbet discret de satisfacţie îi lumina chipul. În mai puţin de cinci minute, Doina va fi aici. Doina faţă de care însuşi Morogan îşi manifesta admiraţia, Doina cu ochi negri şi păr platinat nuanţa L'Oréal 9/1, Doina cu trup de faun şi picioare suple, Doina cea mai elegantă fată din oraş, Doina, Doina...
    Antrenorul nu era propriu-zis îndrăgostit, nu fusese niciodată, orgoliul însă îl împiedica să pomenească chiar în gând despre nasul cam lung şi ascuţit al Doinei, despre bărbia ştearsă, lipsită de personalitate, despre picioarele într-adevăr zvelte, dar vorba cucoanelor din târg, „să nu exagerăm, biata fată pur şi simplu nu găseşte ciorapi pe măsură, toţi îi flutură şi oricâtă prospeţime îţi dă, nu poţi să-ţi petreci toată viaţa în şosete şi cu racheta de tenis sub braţ..."
    Bineînţeles, asemenea comentarii aparţineau în exclusivitate doamnelor din P.
    Bărbaţii proferau alte opinii. Ceea ce tabăra adversă traducea drept aer de tuberculoasă, Dunăreanu, Morogan sau chiar Iliuţă Munteanu defineau ca suav, pur şi sexy, acel sexy de esenţă stilizată al deceniului '60.
    Antrenorul era atât de transportat încât sesiză târziu paşii uşori care se apropiau.
    Doina călca - fusese unul din primele amănunte remarcate, un amănunt cuceritor - ca o nălucă. Inima lui Dunăreanu bătea puternic, se simţea emoţionat ca un copil.
    Întinse braţele suflând cu voce tremurată:
    - Draga mea...
    Strânse femeia la piept reflectând.
    „Ştii, de fapt nu-i chiar atât de slabă..."

                                                        79.

                 Vlad Şoimu, directorul casei de cultură din R, închise ochii epuizat. Nu-şi închipuise niciodată că un drum atât de scurt - cât să fi avut fântâna, maximum cinci sau şase metri - poate fi parcurs într-un timp atât de lung.
    Adieri dulci îi mângâiau obrajii înfierbântaţi. Respiră adânc, înaintea ultimului efort. Va încăleca fără întârziere marginea lată de piatră. Nu, de astă dată nu va mai zăbovi. Nici măcar nu-i mai păsa de bandiţi. Trebuia doar să scape din puţul ăsta blestemat...

                Nici lui Romică Popescu nu-i mai păsa de „gangsterii lui Damian". Bătea oraşul în lung şi-n lat căutând-o pe Mioara. Încercase la Atena Dumitrescu, la Victoriţa Munteanu, apoi la diriginta poştei, se convinsese că antrenorul Dunăreanu lipseşte de-acasă.
    Străbătea abătut Aleea Eroilor, reflectând unde şi-ar putea continua investigaţiile.
    La răscruce, fântâna lui Grigore Vodă căsca spre cer o gură ştirbă.
    Romică Popescu se rezemă de bordura de piatră gândindu-se încotro s-o apuce.
    Cotul atinse ciutura care se prăvăli în adâncuri. Se auzi un zgomot sec şi un suspin prelung cărora nu le dădu atenţie.
    „Unde poate fi la ora asta, domnule?! Dacă e cineva în stare să-mi explice, îi dau pe loc o mie de lei... Auzi, să flendăreşti, pardon, să flanezi, aşa-i distins, după miezul nopţii într-un oraş asediat de bestii..."
    Nu-i trecu nicio singură clipă prin minte că el însuşi „flana" de vreo şase ceasuri.
    „Să încerc şi la coana preoteasă".
    Fu cât p-aci să calce peste trupul lui Fane, adormit lângă fântână. Îl evită şi îşi urmă drumul.
    „Altul care s-a îmbătat!"

                 Ajuns din nou la fund, Vlad Şoimu îşi pipăi cucuiul dureros din creştetul capului.
    „Nu înţeleg nimic!"
    Aruncă o privire în lungul cilindrului de piatră. Tigva de aur spânzurată pe cer rânjea. Gemu:
    - Blestemato!
    Şi îşi aminti cu o mânie pe care nu şi-o cunoştea încă, sutele, miile de metafore ingerate în douăzeci de ani de când fusese ales preşedintele cenaclului literar. Toţi fără excepţie, romancieri, nuvelişti, epigramişti, dar mai cu seamă poeţii, Dumnezeule, poeţii! se tânguiau, miorlăiau sau zbierau despre lună şi fântâna din P. Toate imaginile acelea tâmpite îi zornăiau acuma în minte: luna bujor de aur, crizantemă de argint, sfert de lămâie, ghemotoc de poleială, crai nou, policandru, boţ de mămăligă şi din nou condur strălucitor, corabie celestă...
    Douăzeci de ani îl chinuiseră artiştii băştinaşi bătând câmpii despre fântâna lui Grigore Vodă. Fântâna apărea în toate producţiile, o pictase Iliuţă Munteanu din toate unghiurile, o cântau trubadurii minori şi adulţii târgului, devenise pe rând gura pământului, oftatul adâncurilor, bortă răcoroasă, inel de logodnă al izvoarelor şi alte asemenea năzbâtii. Tăiase comparaţiile fără milă şi iată că-l ajunseseră blestemele autorilor.
    Scrâşnind de furie, Şoimu îşi repezi pumnul în bărbia astrului. Globul se fărâmiţă.
    Instantaneu, cioburile se adunară buchet realcătuind mozaicul de aur al lunii. Rânjea mereu.
    Un hohot dureros scăpă din pieptul lui Vlad Şoimu.

                    Fane ciuli urechea. Parcă plângea cineva în fundul fântânii.
    „Vreun pui de gangster... Extraordinar! Au adus şi plozii cu ei, ca tătarii de altădată. Zice-n baladă... Plecau la luptă cu corturi, muieri, ce mai, toată agoniseala... Extraordinar!!"
    Fane aprinse o ţigară făgăduindu-şi să fie mai vigilent.

                                                          80.

                    Unul din puţinii cetăţeni ai P.-ului, pentru care la ora aceea nu mai existau enigme, era medicul veterinar Caracaş. Asistase la câteva fenomene bizare, rod fără îndoială al unei minţi deja bolnave, dar Drojdioară nu era omul care să se păcălească singur. Diagnosticul se impunea de la sine: delirium tremens.
    Într-adevăr, bolnavii de delirium văd din senin şerpi şi şobolani ţâşnind din duşumele, dar nici să te holbezi la arătări verzi, devenite cât ai bate din palme albe sau negre, nu-i de colo! Veterinarul hotărî să-l consulte a doua zi dimineaţa pe Morogan urmând să înceapă o cură de dezalcoolizare.
    - Şi-atunci, bolborosi încoţopenindu-se în mijlocul drumului pe picioarele răşchirate, barem s-o fac lată acum!
    Nimeni n-avea să afle niciodată de unde izbutise să procure Drojdioară două sticle de vodcă în puterea nopţii. Va rămâne un mister şi din nenorocire nici măcar veterinarul n-a putut să dea vreo explicaţie cumsecade. Ascultându-l, îţi venea să crezi că pur şi simplu s-a trezit cu sticlele în braţe. Nu-i mai rămăsese de rezolvat decât un singur lucru: să-şi găsească un partener.
    Se ivi pe neaşteptate, oferindu-i o companie şi mai neaşteptată.

                      În primul rând Drojdioară se bucură constatând că omul e verde. Înseamnă că minţile i se mai limpeziseră. Îşi amintea perfect că pe măsură ce se îmbătase, tipul îmbrăcat fistichiu i se păruse alb, apoi negru. Se întorsese deci la primul stadiu, când se simţea abia afumat. Uitase complet lovitura aplicată în bărbie şi-l salută fericit:
    - Salve, piciule!
    Necunoscutul, un bărbat scund, pirpiriu, se apropia păşind ţeapăn. Târa o umbră lată, caraghioasă care se clătina uşor. Drojdioară întrebă curios:
    - Te supără ceva la picioare?
    I se păru că aude un mormăit.
    - Nu înţeleg, drăguţă! Ai spus ceva?
    Mută sticlele într-o singură mână apoi se frecă la ochi: „Ce mutră interesantă are ăsta! Parcă ar fi scafandru. Un scafandru de culoarea leuşteanului. Totuşi nu mi-e bine... Văd anapoda!"
    Se aplecă ridicând individul ca pe-o păpuşă fără să întâmpine nicio rezistenţă.
    Caracaş îi cercetă obrazul prăzuliu, pradă celei mai mari nedumeriri. Creatura nu semăna cu nimic din ceea ce avusese el vreodată ocazia să întâlnească. Dintr-o dată, nările veterinarului palpitară şi abandonă reflecţiile filosofice. În aer se simţea o aromă de ţuică. Îşi apropie nasul de gura necunoscutului. Un zâmbet lat înflori pe figura lui Drojdioară.
    - Zi aşa, ţâcă, mămica te înţarcă cu trăscău!
    Cuprins de un acces de veselie grozavă, veterinarul destupă sticla cu vodcă şi-o vârî între buzele „verzaliului". Holbă ochii. Lichidul dispărea cu o viteză vertiginoasă.

                  Vecinii lui Drojdioară fremătau după perdea.
    - Vezi unde duce rachiul? Degeaba îmi răcesc eu gura de patruzeci de ani?
    Bătrânul rămase mut de uimire.
    - Trebuie să fie ţâncul lui Ispas de la Centrală. Ce-o fi căutând la ora asta pe stradă?
    - Da' noi, ce naiba păzim fereştile?!
    Salivau de curiozitate. Femeia îşi strânse şalul în jurul gâtului.
    - Ce zici de asta, soro?!
    - Îl îndeamnă la băutură. Un copil. Nici n-a împlinit cinşpe ani.
    - E nebun!
    - Criminal.

             Nicio clipă nu-i trecu prin minte veterinarului să facă vreo asociaţie între prichindelul verde din faţa lui, „o fărâmă de om acolo, un metru şi un pic, de! biata mumă-sa n-o fi fost o cadră", şi mercenarii lui Damian după care frizerul bătea bezmetic uliţele.

            Peste luni de zile, odată depăşite unele susceptibilităţi, Mişu Postolache avea să comenteze incidentele celor două nopţi de pomină, declarând cu amărăciune:
    - Dacă veterinarul în loc de un butoi cu drojdie ar fi purtat pe umeri măcar o jumătate de scăfârlie, situaţia ar fi evoluat cu totul altfel.
     Aşa, se bucura ca un prost că a dat de un beţivan şi mai al dracului ca el şi se gândea să-i ceară numărul de telefon.

                                               81.

               „Asta ce mai fu?" se întrebă Mircică Panait.
    Se afla într-o viroagă de la marginea oraşului asediată de ţânţari. Recapitulă pentru a zecea oară itinerarul parcurs, încercând să se dumirească.
    Se întorcea vasăzică de la mătuşă-sa şi deodată îi răsărise dinainte un individ înarmat. Era firesc să se refugieze în prima curte, oricare ins normal ar fi procedat la fel. Pentru atâta lucru trebuia să-l bumbăcească în pumni Tănase? Nu făcu eforturi să-şi explice atitudinea neprietenoasă a dulăului; în schimb se simţea incapabil să califice reacţia lui Romică Popescu, faptul că sărise la el cu ciomagul, aplicarea şi entuziasmul care-l însufleţiseră în timpul operaţiilor.
    Vântul ascuţit brici îi şfichiuia trupul hăcuit. Conchise că Tănase şi Romeo Popescu şi-au pierdut minţile. Bun! Dar scărmăneala din ograda sfinţiei sale?
    Mircică Panait îşi duse mâna la gură şi sări în picioare. Sub nas îi atârna o jumătate de mustaţă. Cealaltă rămăsese în curtea coanei preotese.

                                                82.

               Personal, cred în puterea împrejurărilor. Cred hotărât că la un moment dat, împrejurări independente de voinţa individului îi pot schimba punctele cardinale ale existenţei. Bineînţeles, mă gândesc la circumstanţe excepţionale: război, molimă, o catastrofă sau dimpotrivă, o şansă chioară. Unii susţin însă că adeseori, e suficient un simplu amănunt pentru ca destinul tău să devină altul.
    După părerea mea, aceştia sunt amatori de senzaţii. E într-adevăr fascinant să poţi afirma: dacă tanti Aspasia nu şi-ar fi pus pălăria albastră atunci, la Moşi, nu s-ar fi măritat niciodată cu nenea Gelu. Pentru că el, de fapt, căuta în mulţime o pălărie albastră.
    Citeam undeva: dacă Napoleon s-ar fi născut cu o sută de ani mai devreme sau mai târziu, nimeni n-ar fi auzit de el. Îmbătrânea şi murea anonim, într-o garnizoană uitată de Dumnezeu... În fine, pe-aici. Aşa cum spuneam, asemenea afirmaţii, fără să le contest savoarea, nu mă conving.
    Corsicanul nu putea rămâne niciodată un simplu anonim - omul excepţional are un destin excepţional - iar tanti Aspasia, chiar dacă rata ocazia de la Moşi, tot s-ar fi măritat. Să zicem că nu-l chema Gelu, ci Mitică, frate bun însă cu Gelu din toate punctele de vedere. Nici într-un caz nu ajungea regina Angliei, iar pălăria cu pricina, la fel de esenţială, ar fi avut eventual culoarea roşie.
    Cam astea erau gândurile mele patrulând cu şeful de post pe străzile din jurul muzeului. Dunăreanu - sunt încredinţată - se va însura până la urmă cu Lia Georgescu pentru limpedele, cristalinul motiv că diriginta îl vrea şi nu e femeie care să se împiedice de opiniile altuia, chiar ale celui în cauză. Iar antrenorul, în ciuda aparenţelor, nu mi se pare zămislit dintr-o substanţă suficient de dură pentru a rezista unei femei cu certe calităţi de căpitan de piraţi.
    Va fi suficientă o simplă întâmplare, pentru ca sportivul să se trezească înainte de a apuca să rostească „bună dimineaţa, soare!", cu verigheta în deget. Georgeasca, ştiu ce spun, e femeia care nu ratează niciodată un tren. La nevoie, poate să-l prindă din mers sau chiar să-l inventeze.

                  Vecinii lui Drojdioară hotărâseră să petreacă o noapte albă. În oraş se consumau evenimente importante, materia primă indispensabilă pălăvrăgelii de mai târziu.
    În bucătărie, femeia prepara două cafele „Bea-o fierbinte". Pironit la geam, bătrânul relata cu conştiinciozitate peisajul străzii.
    - Nimic?
     - A apărut Dunăreanu.
    - Singur?
     - Deocamdată. Se uită la ceas. Aşteaptă pe cineva...
    - Vreo despletită din astea fără căpătâi... Poftim! S-a terminat zaharina. Ţi-am zis de alaltăieri că trebuie să cumperi.
    - Pune zahăr. Aha! Uite-o că vine!
    - Să vezi şi să nu crezi!
    Bătrâna alergă la fereastră.
    - Ei, taci! Diriginta poştei! Tovarăşa Georgescu!!

                 Lia Georgescu se repezise într-un suflet până acasă. Simţea că dacă nu-şi schimbă bluza şi dacă nu-şi răcoreşte faţa cu puţină apă, va leşina fără îndoială. Era o femeie sănătoasă şi cea mai măruntă indispoziţie fizică o scotea din minţi. O sâcâiau în aceeaşi măsură o rochie asudată (vara se schimba de două şi trei ori pe zi), faţa năclăită de fard, un ciorap cu firele duse, degetele mânjite de indigo.
    Locuia la o sută de metri de muzeu şi, precizând că se întoarce repede, părăsi localul cu o uşoară strângere de inimă.
    Respiră aerul curat, apoi fără să zăbovească ocoli clădirea luând-o pe străduţa paralelă cu Corso. De obicei, evita drumul fiind mai dosnic, dar acum, când întreaga aşezare zăcea în întuneric, amănuntul i se păru lipsit de importanţă. Ţinea capul în pământ, atentă să nu se împiedice, şi se mira cât de liniştit pare oraşul, în ciuda evenimentelor.
    „Ai zice că nu s-a întâmplat nimic, că în curând mă voi trezi din coşmar".
    În aceeaşi clipă se simţi înşfăcată de două braţe puternice, strânsă la piept şi înainte de-a avea timp să ţipe, un glas melodios îi şopti:
    - Draga mea...

                  - Îți place? se interesă bătrânul, frecându-și palmele.
    - Extraordinar!
    Se auzi brusc un sfârâit prelung.
    - Ce-i asta?
    - A dat cafeaua în foc! Semn rău.

                   Diriginta poștei făcea parte dintre fericiţii care cred exact ceea ce le convine să creadă. Nici umbră de mistificare, ci numai o încredere neţărmurită în propriile posibilităţi. De aceea nu se pierdu cu firea. Recunoscându-l pe antrenor, se lipi de el şi-i încolăci gâtul cu braţele.
    - Ştiam că odată şi odată... Iubitule! Ce drăguţ din partea ta că m-ai aşteptat tocmai azi. Mă simţeam atât de neajutorată!
    După expresia perplexă a antrenorului însă, era evident că cel puţin în momentul acela dintre ei doi cea mai mare nevoie de ajutor n-o avea Lia. Omul amuţise de surpriză. Se gândise toată ziua la suava Doina şi se trezise dintr-o dată în braţe cu o girafă.
    Ulterior, oraşul avea să încerce zadarnic să pătrundă misterul. Diriginta îşi închipuise într-adevăr că e aşteptată, sau profitase perfid de confuzie? O problemă cheie întru descifrarea corectă a caracterului Georgeascăi.
    Dunăreanu, sufocat, ar fi dat mult să ştie cum trebuie să procedeze. Diriginta se alinta calină, îl bombarda în continuare cu drăgălăşenii, iar antrenorului îi venea din ce în ce mai greu să-i spună adevărul. Braţele îi atârnau cam moale pe trupul corpolent al Liei, reuşea să-l prindă cu jumătate de ureche ciripitul.
    - Ştiam de mult... Sunt atât de fericită... Ai să vezi, totul o să treacă. Şi mă simt mult mai puternică acum. Dragule... De ce am aşteptat atât?
    Sărutările ei îi cădeau ploaie pe obraji, bărbie, urechi şi vârful nasului. Asediat, sportivul renunţă la orice atitudine. Un minut mai târziu, simţi o lovitură zdravănă în moalele capului şi alunecă la picioarele femeii. Diriginta crezu că-i căzuse în genunchi şi închise ochii aşteptând declaraţia cea mare.
    Un glas bubuitor sperie noaptea.
    - Te-am prins, ticăloaso! Am şi martori!
    Luna ieşi dintre nori pentru a clarifica situaţia. Tabloul - aşa cum urmau să-l descrie mereu până la sfârşitul vieţii vecinii lui Drojdioară - făcea toţi banii.
    Romică Popescu ţinea într-o mână ciomagul, holbându-se aiurit. Antrenorul căuta nu se ştie ce pe jos, diriginta oferea partitura completă a fecioriei compromise definitiv, iar martorii, epigramistul şi un tânăr fără ocupaţie precisă, se hlizeau încântaţi.

                  - L-a ucis! suflă bătrâna.
    - Nu. Mișcă, mișcă....
    - Păcat!

               - Domnule Dunăreanu, te rog să mă scuzi, n-am ştiut. Credeam...
    - Du-te dracului! spuse antrenorul ridicându-se. Barem să mă fi pocnit ca lumea...
    - Eram convins că ţii pe altcineva în braţe.
    Dunăreanu suspină.
    - Şi eu...
    Romică Popescu îşi privea pantofii sincer jenat. Lia, regăsindu-şi fulgerător aplombul, prinse mâna antrenorului şi se adresă lui Romeo, cu chipul scăldat de fericire.
    - Lăsaţi scuzele, domnule Popescu. E o noapte prea frumoasă... Ah, nici nu ştiu ce vorbesc... Sunteţi primul om din oraş care o află! Felicitaţi-ne! Ne-am logodit.
    Antrenorul simţi o sfârşeală şi închise ochii ameţit. Braţul puternic al dirigintei îl sprijinea cu nădejde.
    Dobrescu îmi relatează incidentul. Uit într-o clipă toate speculaţiile pe marginea fenomenului întâmplare, formulate abia acum jumătate de ceas, şi sar de pe scaun:
    - Nu, nu şi iar nu! Asta n-am s-o cred niciodată. Nu-mi povesti că Dunăreanu e un prostănac şi că ajunge o coincidenţă pentru ca Georgeasca să-l înhaţe! Mă aşteptam la un truc, dar ăsta-i prea grosolan!
    - Pariez pe orice că a pus mâna pe el! Completează acid: (Acid diluat — îi sunt totuşi dascăl şi superior). Chiar dacă dumneavoastră nu vă convine. Le-am văzut expresiile. A ei, de hienă care-şi linge mustăţile, a lui, miel sacrificat de paşti. Îl măsor din vârful bascheţilor albaştri până în ciuful blond, veşnic neastâmpărat.
    - Hm... Ai devenit neaşteptat de plastic. Să admitem că Dunăreanu, delicat şi gentleman, n-a vrut s-o pună pe Georgeasca într-o situaţie jenantă şi şi-a ţinut gura faţă de Popescu şi ceilalţi doi. Există însă o sută de posibilităţi ca să se sustragă ulterior.
    - N-o cunoaşteţi pe dirigintă. Câte am auzit despre ea în două zile! Asta scutură şi un tramvai.
    - Hai să fim serioşi! Dunăreanu are soluţia în manşetă.
    Dobrescu încearcă să se eschiveze:
    - Probabil aveţi dreptate.
    - N-o crezi nici un pic, dar te priveşte. Antrenorul trebuie doar să explice confuzia, în fine cinci minute penibile şi „Adio, iubito! Curaj! Păstrează-mi o amintire frumoasă în inima ta..."
    Dobrescu râde grozav de încântat. Cred că a băut pepsi sau i-a comunicat Oana prin telex că-l iubeşte.
    - Poate că antrenorul nu cunoaşte vorbele astea pline de miez.
    Nu găsesc nicio replică convenabilă şi mă ridic:
    - În definitiv Dunăreanu poate să se descurce şi singur. Hai, băiete, gata pauza, intrăm în tură. Noaptea nu s-a isprăvit, iar adversarul nostru abia şi-a început numărul.

                                                     83.

               Diriginta poştei, întoarsă de câteva minute la muzeu într-o excelentă stare de spirit, o observă prima şi se sperie. Chipul Olimpiei Dragu, desfigurat, exprima groaza.
    O groază adâncă, depăşind puterile unui om şi care părea săi fi cuprins întreaga făptură până la ultima fibră.
    „Nici dacă ar fi scăpat din iad, n-ar fi arătat mai rău", îşi zise Lia Georgescu.
    - Ce-i cu tine? Era vorba că te odihneşti.
    Cuvinte automate, fără noimă. Nu trebuia să te uiţi de două ori la Olimpia ca să-ţi dai seama că doar un eveniment grav, foarte grav o întorsese la muzeu. O simţeai incapabilă să articuleze un sunet, părul scăpat în sfârşit din bigudiuri se lipea cleios pe obrajii asudaţi. Rămăsese tot în capot. Poalele erau murdare, din tivul cămăşii de noapte atârna o bucată de dantelă sfâşiată.
    - Ai căzut? Vorbeşte! Vorbeşte! repetă aproape ţipând.
    Olimpia Dragu o privea cu ochi sticloşi, clătina capul căutând parcă ceva ori pe cineva. Diriginta strigă:
    - Un pahar cu apă. Repede! Mişcaţi-vă, ce staţi?
    Îi prinse hotărâtă braţul şi o conduse până la banca cea mai apropiată. Olimpia refuză să se aşeze. O sili Lia apăsându-i puternic umerii. Profesoara rămase ţeapănă, fără expresie, de lemn.
    Domnul cu papion se apropie. Îşi puse ochelarii, - „nu, nu ăştia de distanţă... ăilalţi... mereu îi încurc" - şi o cercetă curios.
    - E bizar... Seamănă teribil cu o persoană pe care am cunoscut-o cândva. Aş spune că şi toaleta e neschimbată. Curios cum ştiu unii să păstreze lucrurile...
    De emoţie, Iliuţă Munteanu răsturnă aproape jumătate din pahar. Prin ochii Liei Georgescu trecu un licăr de dispreţ.
    Olimpia Dragu bău cu înghiţituri mici, împiedicate. Vespasian Duma tremura.
    Glasul răsună piţigăiat, strangulat de emoţie:
    - Vorbeşte odată, pentru numele lui Dumnezeu!
    - Vor să arunce în aer liceul internat. Grăbiţi-vă!
    - De unde ştii?
    - I-am auzit... Au trecut prin faţa mea. Erau doi.
    - Când?
    - Acum o jumătate de oră, poate o oră, poate numai zece minute. Nu mai ştiu... abia m-am târât până aici.
    Izbucni în plâns şi îşi ascunse faţa între degetele încârligate. Făcea impresia că vrea să se zgârie.
    - I-ai recunoscut?
    Femeia clătină din cap fără să-l ridice, i se vedea doar ceafa, grăsuţă şi asudată, umerii plini scuturaţi de convulsii.
    Lia Georgescu îşi căuta cuvintele. Avea păreri categorice despre fecioarele quinquagenare, în general, despre Olimpia în particular.
    - Eşti convinsă... hm, de... Eşti convinsă că aşa s-au petrecut lucrurile? În noaptea asta suntem toţi extrem de surescitaţi.
    Trupul Olimpiei Dragu zvâcni. Îşi săltă chipul ud şi răcni isteric:
    -  Nu sunt nebună! I-am auzit cu urechile mele! Până dimineaţă, şcoala va fi praf şi pulbere.
    Epigramistul o scăpă inconştient:
    - Slavă Domnului, stau la celălalt capăt al oraşului.
    - O eroare capitală! emise domnul cu papion. Am omis să alertăm pompierii.
    - Nu sunt nebună! continuă să urle Olimpia Dragu, opintind să-i încredinţeze pe ceilalţi, în primul rând pe ea însăşi, aşa cum încercaseră mulţi în noaptea aceea.
    Apoi, tot veninul acumulat de decenii împotriva oamenilor, a elevilor, a lui Dumnezeu şi a femeilor frumoase, împotriva râsului şi a primăverii care nu-i bătuse niciodată în geam, izbucni cu violenţă, în tonuri cutremurătoare.
    - Voi m-aţi adus în halul ăsta! împunse cu degetul la întâmplare spre cei care o înconjurau. Tu, şi tu, şi tu, şi tu! Ce-am avut eu de la viaţă? Nimic! Nimic, auziţi? De când mă ştiu, n-am primit un ghiocel sau un mărţişor de la elevi, vorba aia, să se pună bine înainte de teză: "Hai s-o atingem pe babă la coarda sensibilă!" Nu, nici atâta... Am fost tânără, au existat femei şi mai slute în cătunul ăsta nenorocit!... Ce-aţi avut cu mine? Din piază rea nu mă scoateţi, nimeni nu-mi urează „la mulţi ani", nici măcar de întâi ianuarie...
    „Pieirea ta prin tine, Israile", gândi Iliuţă Munteanu. Oamenii îi iubesc pe cei care-i fac să râdă, sau în cel mai rău caz, nu-i deranjează. Iar tu te dai peste cap ca să fii odioasă, deranjezi chiar şi în vis..."
    Se mulţumi însă să rostească convenţional:
    - Linişteşte-te, Olimpia. Nimeni nu te crede nebună. Ai să vezi că totul se va rezolva.
    - Crezi? întrebă sceptic epigramistul. Adică de mâine dimineaţă or să înceapă s-o iubească, prin dispoziţie de la sfatul popular, toţi tovarăşii din oraş? Interesant!
    Domnul cu papion împunse braţul lui Iliuţă.
    - Ştii, chestiunea mă obsedează. De unde cunosc persoana?
    Răspunse privirii profesorului:
    - Mă refer la doamna în neglije. Mi-e imposibil să-mi aduc aminte.
    Iliuţă Munteanu îşi întoarse capul şi-l mustră cu blândeţe.
    - De ce nu vreţi să vă duceţi la culcare? Ajungem cu toţii la o vârstă când trebuie să ne menajăm.
    Domnul cu papion întoarse capul mirat şi răspunse surprinzător de lucid:
    - De ce să mă odihnesc? Am mâine serviciu? D'aileurs, mă plictisesc destul singur şi daliile nu mă interesează. Ştii, vecinul meu a făcut o pasiune pentru buruienile acestea... Dalii şi yoga! Ai mai auzit aşa ceva?
    Lia Georgescu scutură chipul Olimpiei.
    - Ei hai, calmează-te. Oricum nu soluţionezi acum problema ghioceilor şi a mărţişoarelor.
    Se simţea într-o dispoziţie sarcastică, nu ştia unde-i Dunăreanu şi se întreba îngrijorată dacă nu cumva greşise. Fusese dură, masculină şi autoritară, nu îndeajuns de fragilă şi tandră. Bărbaţilor le plac oile, rămâne un fapt cert. Ce descoperă după căsătorie, e cu totul altceva.
    - Duceţi-vă! urlă printre sughiţuri Olimpia Dragu. Sunt peste o sută de elevi în internat.
    O voce fermă acoperi rumoarea:
    - Când vor să arunce liceul în aer?
    Adunaţi în jurul Olimpiei Dragu, nu observaseră sosirea Minervei. Se afla la câţiva paşi în spatele lor, cu pumnii înfipţi în buzunarele vindiacului.
    - Aţi spus-o parcă adineauri, dar n-am auzit bine.
    Olimpia Dragu îşi ridică faţa. Ochii erau roşii, corneea aproape înghiţind bilele albastre ale irisului, nasul lătăreţ, lipsit de distincţie, abunda robinet stricat.
    - Noaptea asta. I-am auzit! Vă jur că n-am visat.
    - Mulţumesc, spuse Minerva şi se răsuci pe călcâie.
    Înainte de a ieşi, completă:
    - Nimeni nu se apropie de liceu. Am luat toate măsurile pentru a evita o nenorocire.
    Dispăru înainte ca ceilalţi să se poată dezmetici, şi oamenii se priviră surprinşi câteva secunde.
    - Avem..., făcu Iliuţă Munteanu derutat, da... avem de a face cu un anchetator original. Foarte original... După părerea mea, indiferent de cum evoluează lucrurile, ar trebui evacuat imediat internatul.
    - Probabil n-a socotit că e necesar, rosti absentă Lia Georgescu.
    Domnul cu papion prinse câteva cuvinte din zbor.
    - Ne refugiem? Extraordinar cum se repetă istoria! Conchid, domnilor, că evenimentele sunt deosebit de grave.
    Tonul însă era însufleţit, perspectiva părea să-l bucure straşnic, ai fi zis că pleacă în excursie la iarbă verde. Cineva întrebă cu voce mică:
    - Şi acum ce facem?
    Diriginta poştei, cu gândul la Dunăreanu, ridică din umeri ostenită:
    - Habar n-am.
    - Să pregătim caii, domnilor! tună glasul bătrânului cu papion. Caii şi baionetele! Vă voi explica îndată şansele unei şarje de cavalerie...

               - Dobrescule, îl iei pe şeful de post şi supravegheaţi liceul.
    Locotenentul, trezit brusc - se gândea la Oana, abia în noaptea asta realizase că seamănă cu o panseluţă, aceiaşi ochişori miraţi, acelaşi obraz catifeliu - întrebă maşinal:
    - Liceul? Care liceu?
    Minerva îi explică mieroasă:
    - Se află la capătul uliţii principale, e o clădire albă, cu acoperişuri terasate, în curte există o statuie - un tip chel extrem de devotat cândva burgului - şi ai trecut prin faţa ei de o sută nouăsprezece ori. Ai nevoie de amănunte suplimentare?
    - Nu... Sper să mă descurc.
    - Aş vrea să fii convins, băiete. Zvonul care chinuie urbea este că amicul Damian va dinamita liceul. Subliniez că în incintă se află internatul, în momentul de faţă plin de locatari. Elevii n-au luat încă vacanţă. Prin însăşi firea lucrurilor, orice fenomen de natură sau societate poate fi generat de „n" cauze, având „n" efecte. A pune degetul exact unde trebuie, e o chestie de şansă. Am afirmat totdeauna că marii profeţi sunt nişte tipi cu baftă.
    - Contestaţi capacitatea unor oameni dotaţi de a prevedea desfăşurarea firească a evenimentelor?
   - Din când în când. Şi pe urmă, mie nu-mi place să demobilizez pe nimeni dacă nu e strict necesar. Un consiliu totuşi! Să ştii că perseverenţa nu-i totdeauna vitamina cea mai indicată în poveşti cu zâne, serenade şi ciocârlii. Un telefon care sună din două în două ceasuri, mai ales în creierii nopţii, când moş Ene şi-a făcut planul la gene, poate produce alergie, dacă nu chiar coşmaruri.
    Locotenentul roşi şi îşi consultă brusc vârful unghiilor. Minerva muiată, îl bătu pe umeri:
    - În realitate, n-am să uit niciodată că ţi-am fost dirigintă. Dar un om avizat e pe jumătate salvat. A spus cineva chestia asta. Tu reţine-o. Şi acum du-te. Aveţi grijă ce faceţi. Dacă se clinteşte un singur fir de păr din capul lui D.D.T....

                                                     84.

               Butoiul continua să călătorească singur. Se rostogolea pe Corso nestingherit, prinzând la vale o viteză ameţitoare.
    Făcut ghem înăuntru, responsabilul noului supermagazin încerca să-şi amintească o singură stradă din localitate cu atâtea hârtoape. Butoiul se ciocni în cele din urmă de fântâna lui Vodă Grigore, extrem de solicitată în noaptea aceea, şi se sparse cu un bubuit formidabil. Responsabilul deschise ochii precaut, făcând eforturi să se dezmeticească.
    Fane, omul hotărât să miruiască cu o scândură gangsterii ieşiţi din puţ, conchise că indivizii primiseră întăriri. Se retrase discret de pe câmpul de luptă, considerând că şi-a făcut din plin datoria faţă de oraş.
    Responsabilul, peticit peste tot cu foi de varză murată, dădu drumul la ciutură. O găleată de apă era exact ceea ce avea nevoie în momentele acelea.
    Din fântână, ţâşni un muget prelung care se pierdu în noapte.

                                                    85.

               Drojdioară socoti că cel mai indicat loc unde ar putea petrece nestingheriţi era parcul din mijlocul oraşului.
    Apucase omul de mână - piciul îl urma docil - şi mărunţindu-şi paşii, parcurse victorios strada principală. Se aşezară pe o bancă, deschiseră sticlele păstrând o muţenie desăvârşită, apoi ciocniră sub cerul plin de stele al nopţii de vară.
    Veterinarul, fericit, fuma cu capul dat pe spate. Luna părea un buric galben.
    Gândul îl amuză şi începu să râdă încetişor. Se întoarse spre celălalt. Omul ducea sticla la gură cu real talent.
    În sfârşit, aspectul ciudat al necunoscutului îi atrase atenţia. Unghiile fosforescente, pielea şi straiele verzi.
    „Probabil că totuşi nu mi-e bine". Apoi abandonă gândul. Îl indispunea. Trase încă o duşcă şi îşi şterse buzele cu batista. Veterinarului îi plăcea „şpriţul vorbit", de aceea nu bea niciodată singur, ori acasă. În consecinţă, încercă o conversaţie prudentă.
    - De fapt, nu ne-am cunoscut. Mă cheamă Caracaş, sau dacă preferi, Drojdioară. Matale?
    Omul mormăi ceva cu capul în piept. Lui Caracaş i e păru că desluşeşte niscai cuvinte arabe şi mai trase un gât de vodcă, frământându-şi mintea cum să găsească un mijloc de comunicare cu personajul. Simţea că-l ard câteva întrebări esenţiale. Oricum, apetitul alcoolic al străinului i se părea de bun augur. Chestia era cum să-l abordeze.
    Drojdioară rupea niţică franţuzească, un petit vin du pays s'il vous plait, ştia să comande zece sticle de bere în germană, cunoştea şaisprezece mărci de whisky american şi în general se simţea foarte bine cu atât. Nu-şi închipuise niciodată că ar fi vreun poliglot, dar nici nu murise de sete printre străini.
    Se avântă deci cu toate pânzele sus, dând glas unor întrebări care-l obsedau de mult:
    - Unu! spuse tare îndoindu-şi un deget şi despicând cuvintele în silabe de parcă celălalt ar fi înţeles câte ceva cu condiţia ca interlocutorul să nu vorbească prea repede. Unu, deci! Sunt, domnule, cârciumi, nostime acolo de unde vii dumneata? Cârciumi, birturi, bodegi, în fine stabilimente d-astea? Nu de alta, dar vreau să ştiu dacă face să mă deplasez. Răspunzi da sau nu! adăugă, prevenind eventualele eforturi ale prichindelului.
    Necunoscutul emise un zgomot ciudat pe care Drojdioară crezu de cuviinţă să-l interpreteze pozitiv.
    Tipul părea cam apatic, dar poate că nici turceasca lui Drojdioară nu era prea faimoasă. Veterinarul nutrea convingerea fermă că vorbise pe înţelesul străinului.
    Cuvintele lui, chiar dacă nu purtau fes şi şalvari, fuseseră în orice caz rostite cât se poate de limpede.

              Responsabilul noului supermagazin se îndrepta spre casă. Călătoria în butoiul cu varză şi ultimele evenimente îl năuciseră. Avea un singur dor; să se vâre în pat, să adoarmă şi să uite.
    Ajunse în parc şi se opri înlemnit. Pe o bancă, medicul veterinar discuta cordial cu un individ verde.
    „Formidabil! Drojdioară e în legătură cu oamenii lui Damian".
    Pe alee se rătăcise o namilă de câine cu pete negre care adulmeca gunoaiele pe sub bănci. Se apropie de veterinar dând vesel din coadă. Drojdioară îi mângâie botul şi urechile apoi îndoi încă un deget.
    - Vasăzică aveţi birturi. Asta e o chestie. Doi!
    Şi începu să-l scuture pe omuleţul care se bălăngănea, salcie bătută de vânt.
    - Doi, domnule, şi te rog să fii atent! La ce oră se închid?
    Îşi dădu seama că individul nu înţelege. Pe chipul prăzuliu nu se citea nimic. În problemele vitale însă, Caracaş nu dezarma cu una cu două. Îşi ridică mâneca sacoului şi ciocăni în ceas.
    - Arată-mi aici, băieţel! La ce oră închideţi crâşmele la Stanbul, Dakar, Bagdad sau, mă rog, în provincia din care eşti matale?
    Omuleţul întinse unghia şi zgârie geamul de sticlă. Proceda exact ca un copil căruia i se arată un obiect necunoscut. Drojdioară se holbă.
    - La şase, domnule?! Ce vorbeşti?! Şase dimineaţa? Formidabil!
    Începu să comenteze nostalgic:
    - Uite ce va să zică tradiţie... Păi cred şi eu! Nu tot ei au inventat electricitatea!? Parcă Aladin îl chema pe ăla cu lampa... Ce faci, nene? Unde pleci?
    Străinul azvârlise sticla goală îndreptându-se cu aceiaşi paşi rari, clătinaţi spre ieşirea din parc.
    Veterinarul săltă din umeri şi mai trase o duşcă.
    „O fi având creştinu' vreo treabă, nu toată lumea care se deplasează e în excursie de plăcere..."
    Simţi în nări un miros tentant de murături şi întoarse capul. Ghici ghemuită într-un tufiş silueta responsabilului noului supermagazin.
    - Ce faci acolo, suflete?
    Omul o rupse la fugă şi Drojdioară îl urmă împleticit.
    - Stai, domnule, o clipă!
    - Crezi că nu ştiu ce ai de gând? Eşti de-ai lor!
    Gonea, uitându-se speriat în urmă.
    După calculele lui Postolache făcute ulterior, punând cap la cap distanţele parcurse de fiecare în noaptea aceea, cetăţenii din P. alergaseră circa zece mii de kilometri.
    Caracaş simţi că pierde teren. Strigă disperat:
    - Nu-ţi fac nimic, bre omule!
    Veterinarul sorbi ultima picătură şi abandonă sticla sub bancă. În braţe îi adormise câinele. Îşi trecu degetele prin blana caldă. Se opri fulgerat. Rămase aşa câteva clipe, apoi izbucni într-un hohot formidabil de râs.

                                                  86.

                    De mult nu se aflase Lia Georgescu într-o dispoziţie atât de strălucitoare. La braţul lui Dunăreanu, îşi recăpătase curajul, se simţea din nou puternică, gata să înfrunte orice adversar, din P, Fălticeni sau Dallas.
    - În clipa asta nu mai mi-e frică de nimic.
    - Am observat, spuse antrenorul.
    - Până la urmă ne vom descurca şi cu Damian, ai să vezi.
    - Pe mine unul nu mă mai surprinde nimic.
    - Important e că am depăşit momentul penibil. Acum, toată lumea ştie, în sfârşit, că ne-am logodit. Romică Popescu, fii convins, a avut grijă să difuzeze noutatea. Râse din guşă, mulţumită: Ştiu că au ce bârfi mâine la cafeluţă, cucoanele...
    - Imbecilul! scrâşni antrenorul.
    - Nu trebuie să fii supărat pe el. Bietul băiat m-a confundat cu Mioara.
    - Fireşte... Semănaţi mult...
    - După părerea mea, nevastă-sa e vinovată. Da, da! Îl neglijează, n-o interesează nimic, nu l-a întrebat o singură dată unde se duce şi ce face. Natural, Romeo a intrat la idei, se simte vexat...
    Dunăreanu mormăi:
    - Îi ştiu pe unii care şi-ar da şi căciula pentru asemenea tratament. Da' ăsta-i cretin! Cretin sadea!
    Diriginta îi strânse braţul.
    - Noi vom duce altfel de viaţă, dragule, îţi jur!
    - Nu e nevoie, te cred.
     - Voi fi tot timpul lângă tine... Să nu râzi! Pot să-ţi spun cum vor arăta perdelele de la dormitorul nostru. Albe, brodate cu albăstrele şi panglici bleu.
    Dunăreanu nu-şi revenea. Cu un ceas în urmă fusese un bărbat liber şi fericit, fără altceva în cap decât şansele Rapidului de a intra în divizia A şi găsirea celei mai sigure modalităţi de a se distra straşnic în concediu. Şi iată că, dintr-o dată, ştia ce perdele vor atârna în dormitorul conjugal. Amănuntul părea să-l zdruncine mai mult decât ideea căsătoriei, nebuloasă şi nerumegată încă. Perdele însă, prin precizia de detaliu, îl ancorau brutal în realitate.
    După felul cum se comporta, diriginta cunoştea exact, în orice caz meditase temeinic asupra relaţiilor dintre logodnici. Nu-l scăpa din ochi, îl târâse până acasă unde îmbrăcase o rochie foarte tinerească, pline de volane transparente, nu pierduse prilejul de a anunţa fericitul eveniment cărturăresei şi Atenei Dumitrescu, deşi bătrâna era pe jumătate moartă. Cu el de braţ, triumfătoare, se întorsese la muzeu. Abia aici, antrenorul reuşise să se eschiveze câteva minute. Îl zărise pe Morogan tăind grădina şcolii şi o abandonase pretextând că şi-a terminat ţigările.
    - El are întotdeauna un pachet de rezervă. Scuză-mă o clipă.
    Diriginta îşi ţuguiase buzele nemulţumită.
    - Te rog să nu întârzii. Şi în general aş prefera să nu întreţii relaţii cu Morogan. E un bărbat fără suflet şi nu-mi inspiră încredere de fel.
    Antrenorul o luă la fugă. Medicul părea grăbit.
    - Hei, doctore! Unde dracu alergi aşa?
    - M-au chemat urgent la uzină. Lui Sterică îi e rău.
    - Cum naiba ţi-au comunicat?
    - Au un GAZ la uzină: a venit pe scurtătură. Uite-l acolo!
    Îi arătă un cub pe patru roţi care staţiona în dreptul tutungeriei. Şoferul, nerăbdător, aprindea şi stingea mereu farurile.
    - Servus, flăcău!
    Antrenorul îl prinse de mânecă.
    - Mai stai o secundă. Ascultă... am încurcat-o rău.
    - În sfârşit?
    Dunăreanu îi relată precipitat întâmplarea trăgând mereu cu coada ochiului în spate. Parcă îi era teamă să nu-l audă Lia. Morogan îşi puse mâinile în cap.
    - Nefericitule! Cum ai putut face prostia asta?
    - Tocmai atunci a intrat luna în nori.
    - Eşti un om pierdut!
    Începu să râdă.
    - Ce noapte, domnule! Ce noapte!
    - O dau dracului de noapte! ţipă exasperat Dunăreanu. Învaţă-mă dumneata ce să fac?!
    Medicul clătină capul.
    - Bea otravă, pune-ţi ştreangul de gât, sau aruncă-te înaintea trenului.
    - Nu-mi arde de bancuri!
    - Crezi că glumesc? Îmi pare sincer rău, dar nu există un ghinion mai mare decât să te iubească Lia. N-ai nicio ieşire!
    - Dă-o încolo de treabă! Nici în lanţ nu poate să mă ţină.
    Glasul îl trăda însă că nu-i chiar atât de sigur.
    - Îţi faci iluzii. Ar mai fi o soluţie... Singura de fapt.
    - Care?
    - Şterge-o! spuse medicul. Vâră-te în pământ, zboară în Cosmos, ia un tren pentru Paradis - deşi acolo terenul nu mai e atât de sigur, Lia-i neprihănită, are acces - în fine, chestia e să dispari în următoarele cinci secunde.
    Antrenorul îl privi rătăcit. Declară fără legătură:
    - Nu vrea să am relaţii cu dumneata. Nu-i placi...
    - Ei, ce ţi-am spus eu? Fugi, dom'le! Fugi! Unde să dai cu piciorul în minge şi să-i înveţi pe puşti să meargă pe bicicletă, mai găseşti dumneata!
    Rămase cu vorba agăţată subţiindu-şi privirea. Diriginta se îndrepta cu paşi hotărâţi spre ei.
    - Prea târziu! şopti medicul.

                                                       87.

           Romică Popescu se descotorosi de martori şi o luă spre casă fierbând de mânie.
    „Uite, domnule, unde te împinge o femeie de nimic! în ce posturi mizerabile te pune! Mă obligă să mă caţăr pe acoperiş, să umblu de nebun pe străzi, să dau buzna peste oameni când sunt în situaţii mă rog, mai delicate... Am ajuns de mirul târgului! Şi fac prinsoare pe ce vrei că nici acuma nu-i acasă..."
    - Nene! ţâşni un glas subţirel de lângă gard.
    Cătălin îşi strecură mâna mică şi rece în pumnul lui Romică.
    - Nene! Unde-i tanti Mioara?
    Popescu simţi că-i vine ameţeala. Ar fi cârpit cu plăcere obrazul slăbuţ al băiatului.
    - Ce-ţi pasă ţie, măgarule?
    - I-e rău bunicii, răspunse Cătălin, cu lacrima în gât. Ea m-a trimis s-o caut... Dar dacă vă deranjează...
    Îşi retrase mâna şi lăsă capul în jos. Părea jignit până în adâncul sufletului. Se smiorcăi îndepărtându-se cu ceea ce se mai putea salva dintr-o demnitate jignită.
    - Ia mai lăsaţi-mă dracului în pace! bombăni Romică.
     Pătrunse în casă fără menajamente. Trânti uşa de la intrare, izbi cu piciorul un scăunel care-i stătea în drum, pocni de perete uşa dormitorului. Pe divan desluşi silueta Mioarei şi răcni ca un descreierat:
    - Unde-ai fost nenorocito! Te strâng de gât! Auzi? Unde...
    Trase violent de cuvertură şi rămase cu gura căscată. În patul Mioarei dormea un necunoscut. Aerul din dormitor era insuportabil. Duhnea a vodcă.

                                                    88.

                   Profitând de plecarea Liei Georgescu („nu că mi-ar fi frică de ea, dar mă enervează şi atunci prefer s-o evit"), Mişu Postolache se strecurase în incinta muzeului.
    Găsi o atmosferă agitată şi se trase lângă zid, unde Lae şoptea ceva unei iconiţe mici cât o carte de joc.
    - Ce-au ăştia? întrebă frizerul. Parcă i-a pişcat un bondar de...
    - Nu vorbiţi cu păcat, don' Mişu. E nenorocire! Au invadat oraşul, dau năvală aşa, ca tâlharii. Mult amar şi negreaţă trebuie să fi adunat Damian în suflet. Acu', cică vrea să dea foc la internat.
    Vorbea smerit, cu respect evident, de parcă Damian, ascuns pe undeva, în apropiere, s-ar fi putut lăsa îndulcit de vorbe trecute prin miere.
    - Ce tot bâigui, măi creştine?
    - Nu bâigui. Dispar oamenii pe capete.
    - Cine a dispărut?
    - Mulţi, don' Mişu: alde Romică Popescu, responsabilul de la supermagazin, Pandele cheferistul, acum domnişoara Lia, mai sunt şi alţii. Zice că-i ţine prizonieri la motel. Aşa spune alde don' Dunăreanu.
    - Vezi-ţi de treabă!
    Buzele frizerului zvâcneau.
    - Ăsta-şi bate joc de voi.
    Paraliticul îşi ridică privirea obosită.
    - De ce adică să-şi bată joc de noi? Ce i-am făcut?
    Întrebarea nu era lipsită de logică, însă Mişu Postolache nu juca totdeauna fair play.
    - V-a văzut proşti, d-aia!
    - O fi, don' Mişu, dacă zici dumneata, aşa o fi.
    Îl privea printre gene. De când epigramistul lansase zvonul că frizerul e un agent perfid al bandiţilor lui Damian - dovadă, se plimba bimbaşă prin târg fără să-i pese - Lae devenise mai circumspect.
    - Şi cu bieţii copii ce are, don' Mişu? Ăştia ce i-au mai făcut?
    - Altă trăznaie! se enervă Postolache. L-aş strânge de gât pe dobitocul care vă vâră toate prostiile în cap.
    - Tovarăşa Olimpia e profesoară. Eu zic că ştie ce vorbeşte.
    O lacrimă - emoţie, spaimă, oboseală - îi alunecă pe obraz. Deşi impresionat, frizerul continua să facă pe durul.
    - Şi-acum de ce bâzâi?
    - Că-s prost! Nu spuseşi dumneata?
    Plângea de-a binelea. Furios, Mişu îi întoarse spatele.
    - Păstrează-ţi, bre, bocetele pentru când ţi-o fi de trebuinţă! S-ar putea să nu-ţi mai ajungă.
    Lae făcu un gest ciudat cu mâna ca să alunge piaza rea. După cum aveau s-o arate evenimentele, sfatul frizerului nu era de lepădat.

                                                89.

                - Îi e rău lui nea Sterică, spuse şeful corpului de pază. S-a făcu alb la faţă şi a căzut lat. Uite aşa, din senin. Am vrut să chemăm spitalul...
    Morogan îşi deschise grăbit trusa.
    - Ştiu. Telefonul nu funcţionează.
    - Noroc cu maşina.
    Pe canapea zăcea un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani. Respira greu, cu mâinile pe piept. Trei inşi în uniforme de paznici îl priveau neliniştiţi. Se dădură în lături şi Morogan descheie halatul de lucru al bolnavului. Îi ascultă inima şi-i ridică uşor una din pleoape.
    - Mda, şopti.
    Şeful gărzii se interesă îngrijorat:
    - E grav?
    Morogan înclină capul.
    - N-avem voie să-l urnim. N-ar suporta deplasarea până la spital... Să vedem cum ne putem descurca aici, la infirmerie. Trebuie să-mi daţi o mână de ajutor, băieţi! Am nevoie de apă rece şi clocotită. Cât mai multă! Faceţi rost de găleţi.
    Sparse trei fiole cafenii şi umplu seringa. Paznicii se precipitară spre uşă.

                                                90.

                   Mişu Postolache alerga neobosit de la un capăt la celălalt al oraşului. Ajunsese la convingerea că e de ajuns să lipsească cinci minute dintr-un punct oarecare - poştă, muzeu, alimentara, tutungerie, complex, frizerie, locuinţa lui x, y sau z - pentru ca în perimetrul respectiv să se petreacă evenimente epocale. O fatalitate perfidă îl urmărise toată noaptea, pur şi simplu alunecase chestie de câţiva metri sau câteva minute, pe lângă toate episoadele cheie.
    Se opri istovit la fântâna lui Grigore Vodă luându-şi răgaz să respire şi să bea o gură de apă. Îl ucidea setea. Apucă lanţul ciuturei.
    Un glas amplu, venit din adâncuri, îl făcu să rămână nemişcat.
    - ...răsare luna mică, mică / şi peste a lui acoperişuri îşi lasă capul şi-l ridică...
    Înspăimântat, Mişu scăpă găleata din mână. Ceva ca o ghiulea se repezi în fundul fântânii. Tarzan nu ştia despre ce e vorba şi în clipele acelea nici nu voia să afle.
    Fusese ultima încercare a lui Vlad Şoimu de a evada. Versurile aparţineau tinerei poete, autoare de pasteluri delicate. S-a măritat ulterior cu un inginer din Piteşti, dar asta nu prezintă nici un fel de importanţă. Membrii cenaclului literar din P. o regretă.
    Cu timpul însă desigur o vor uita. La urma urmelor, nici de Shakespeare nu-şi aduce toată lumea aminte.

                                                 91.

                   Responsabilul supermagazinului străbătu grăbit strada principală lăsând în urmă o dâră persistentă de varză acră. Ardea de nerăbdare să comunice oamenilor descoperirea făcută în parc.
    La ferestre se zăreau chipuri livide care dispăreau imediat ce le bătea în geam.
    Văzând căruciorul infirmului la intrarea muzeului, răsuflă uşurat.
    - Lae, te simţi în stare să nu leşini?
    - Prin câte am trecut în noaptea asta, cred că da. Ce s-a mai întâmplat?
    - Drojdioară!
    - L-au ucis?
    - Ce să-l ucidă?!
    Şopti:
    - E omul lor!
    Infirmul îşi duse mâna la gură. Responsabilul recapitulă succint întâmplarea.
    - Discuta cu gangsterul verde cum discut eu cu dumneata.
    - Înţeleg, spuse cerşetorul pe gânduri. Acu' înţeleg. Au împânzit oraşul. De Postolache cel puţin, m-am convins.
    - Frizerul?
    - El, domnule! Mi-a mărturisit-o singur, ce mai! E unealta lui Damian.
    - Ţi-a spus-o el?
    Lae dădu din cap, încredinţat că nu minte.

                                                   92.

                   Veterinarul urcă treptele muzeului pe picioare destul de sigure, împinse cu umărul uşile batante şi se opri în prag fluierând bine dispus.
    - Lucraţi de noapte, copii?
    Douăzeci de chipuri spectrale îl priveau încordat. Responsabilul supermagazinului dădu semnalul:
    - Pe el!

....................................................................