4-9
Am deschis portița joasă către locul pentru împărtășanie. Am trecut mai departe, în tăcere deplină, ca să auzim când Robertson se apropia de noi.
Inexplicabil, și în contradicție cu logica, simțeam că pericolul se află în fața noastră.
Urmăritorul nostru nu putea să se fi strecurat pe lângă noi fără să-l fi văzut. Mai mult, nu avea niciun motiv să facă acest lucru, în loc să ne atace direct.
Cu toate astea, fiecare pas pe care-l făceam sporea încordarea.
Am zărit cu coada ochiului o mișcare lângă altar, m-am întors în direcția aceea și am tras-o pe Stormy lângă mine.
Crucifixul de bronz se mișcă, de parcă metalul din care era făcut ar fi devenit prin miracol carne.
O molie cu aripi mari zbură îndepărtându-se de lentilele fierbinți ale reflectorului de deasupra. Iluzia de mișcare - pe care o conferise siluetei de bronz - dispăru de îndată.
Cu cheia de la ușa turnului se putea descuia și ușa din spate a sanctuarului. Dincolo de aceasta se afla sacristia, în care preotul se pregătea înainte de fiecare slujbă.
Am privit înapoi. Tăcere. Nemișcare, cu excepția jocului de umbre al moliei.
După ce am folosit cheia și i-am înapoiat-o lui Stormy, am împins cu oarecare emoție ușa lambrisată.
Teama aceea aparte nu avea o bază rațională. Robertson nu era un magician în stare să apară în interiorul unei încăperi încuiate.
Cu toate astea, inima îmi bătea nebunește în piept.
Când m-am întins după comutator, mâna nu mi-a fost țintuită de perete, nici de un pumnal, nici de o secure. Lumina dezvălui o cameră mică, simplă, nu un psihopat masiv, cu o claie de păr blond.
Stormy închise ușa în urma noastră și trase zăvorul.
Am traversat iute încăperea, îndreptându-ne către ușa exterioară a sacristiei. Știam că dincolo de ea, în dreapta, se întinde curtea bisericii, cea fără morminte, și o alee pietruită care ducea către casa parohială în care locuia unchiul lui Stormy.
Și ușa aceasta era încuiată.
Dinăuntrul sacristiei, broasca putea fi descuiată fără cheie. M-am pregătit să răsucesc mânerul... dar am ezitat.
Poate că nu-l auziserăm, nici nu-l văzuserăm pe Robertson intrând în biserică pentru simplul motiv că nu intrase prin ușa din față, după ce-l zărisem urcând pe trepte.
Poate că, anticipând că vom încerca să fugim pe ușa din spate, înconjurase clădirea ca să ne aștepte la ieșirea din sacristie. Așa se explica de ce simțiserăm că ne îndreptăm către pericol, în loc să ne îndepărtăm de el.
- Care-i problema? întrebă Stormy.
I-am făcut semn să tacă - o greșeală fatală în alte circumstanțe - și am ascultat prin deschizătura dintre ușă și toc. Un val ușor de aer cald îmi gâdilă urechea, dar n-am auzit niciun sunet de afară.
Am așteptat. Am ascultat. Am devenit tot mai nervos.
M-am îndepărtat de ușa care dădea spre exterior și i-am șoptit lui Stormy:
- Hai să ne întoarcem pe unde am venit!
Ne-am dus la ușa dintre sacristie și sanctuar, pe care Stormy o încuiase în urma noastră. Dar am ezitat din nou, cu mâna pe mânerul clanței.
Mi-am lipit urechea de deschizătura dintre ușa aceasta și toc și am ascultat ce se întâmpla în biserică, în spatele ușii. Niciun curent cald nu urcă în spirală pe canalul meu adutiv, dar nici alt sunet.
Cele două uși ale sacristiei fuseseră încuiate pe dinăuntru. Robertson ar fi avut nevoie de cheie ca să ajungă la noi, cheie pe care n-o avea.
- N-o să așteptăm aici până la slujba de dimineață, zise Stormy, ca și cum mi-ar fi citit gândurile.
Aveam telefonul celular la centură. Puteam să-l folosesc ca să-l sun pe șeful poliției și să-i explic situația.
Exista totuși posibilitatea ca Bob Robertson să fi avut înțelepciunea să renunțe să mă mai atace într-un loc public cum era biserica, chiar dacă în acel momenr nu se afla niciun credincios sau alt martor.
Dacă șeful poliției trimitea o mașină de patrulare sau venea el însuși și nu găsea niciun psihopat, credibilitatea mea ar fi suferit o lovitură puternică. În decursul anilor nu-l dezamăgisem pe Wyatt Porter, deci îmi permiteam să dau greș, dar nu-mi venea să fac asta acum.
Puteam să folosesc telefonul mobil să-l sun pe unchiul lui Stormy, părintele Sean, la casa parohială. Acesta ar fi venit în ajutorul nostru fără întârziere și fără să pună prea multe întrebări stânjenitoare.
Dar Robertson era un monstru uman, nu unul de origine supranaturală. Dacă stătea la pândă în curtea bisericii, nu avea să renunțe la violență dacă vedea hainele unui preot sau dacă i se arăta un crucifix.
După ce-o vârâsem pe Stormy în necaz, refuzam să-l pun în pericol și pe unchiul ei.
Două uși de sacristie. Cea către exterior dădea în curtea bisericii. Cea către interior, în sanctuar.
Se părea că Stormy nu era întru totul hotărâtă. Chiar când mă pregăteam să trag zăvorul, își puse palma pe mâna mea.
Ne-am uitat unul la altul, apoi ne-am întors privirile către ușa ce dădea în exterior.
Fără să schimbăm un cuvânt, găsiserăm un plan pe care-l înțelegeam amândoi. Eu am rămas la ușa ce dădea în interiorul sanctuarului. Stormy se întoarse la cea care dădea în curtea bisericii.
Dacă Robertson se repezea la mine atunci când deschideam ușa, Stormy urma să deschidă ușa spre exterior și să țâșnească din biserică, strigând după ajutor. Iar eu aveam să încerc s-o urmez - și să rămân în viață.
DOUĂZECI
Momentul acela din sacristie rezuma esența întregii mele existențe: întotdeauna între două uși, între o viață alături de vii și una alături de morți, între transcendență și teroare.
În cealaltă parte a încăperii, Stormy dădu din cap.
M-am sprijinit puternic de ușa ce dădea spre sanctuar, pentru a o bloca. În momentul în care am descuiat-o, limba broaștei scoase un sunet subțire, amintit de zgomotul unui brici trecut peste o curea pentru a fi ascuțit.
Dacă Robertson ar fi fost pregătit să năvălească peste mine, ar fi trebuit să reacționeze la zgomotul broaștei. Sigur, putea să fie mai puțin temperamental și mai precaut decât părea atunci când stătea în cimitir, arătându-ne degetul.
Poate că bănuia că blocasem ușa proptindu-mă bine în ea și că aveam s-o încui la loc în clipa în care ar fi încercat să pătrundă în sacristie. O fi fost el nebun, dar avea totuși intuiție.
Acel Bob Robertson care-și lăsase bucătăria plină de farfurii murdare era prea neglijent ca să fie un bun strateg. Însă individul care-și ținea biroul curat și alcătuise dosare meticuloase în dulapurile acelea ale groazei era un om diferit de cel a cărui cameră gemea de reviste uzate și de romane sentimentale în ediții ieftine.
Nu știam care Bob Robertson se afla în clipa aceea în spatele ușii.
Când m-am uitat la Stormy, ea îmi făcu un semn care putea să însemne fie „dă-i drumul”, fie „e rândul tău”.
M-am sprijinit hotărât de ușă și am apăsat încet clanța. Aceasta a scârțâit. M-ar fi mirat să n-o facă.
M-am tras într-o parte și am crăpat ușor ușa un centimetru... încă un centimetru... apoi am deschis-o complet.
Dacă Robertson aștepta la una dintre intrările în sacristie, atunci trebuie să fi fost la cea dinspre curtea bisericii.
Stormy se îndepărtă de postul ei de pază. Ne-am întors în biserica pe care cu două minute în urmă eram atât de dornici s-o părăsim.
Molia dansa în lumină, iar Hristos păru iarăși că se răsucește pe cruce.
Ne aflam pe culoarul central, când un zgomot puternic și un zăngănit de sticlă spartă împrăștie tăcerea din biserică. Ne-am întors, am privit, dar n-am văzut nicio stricăciune.
Sacristia nu avea ferestre, iar ușa către curte nu avea geam. Cu toate astea, sursa zgomotului părea să fie undeva în încăperea pe care abia o părăsisem. Zgomotele se auziră din nou, mai puternice decât prima oară.
Am auzit bancheta izbită de dulapurile pentru haine, potirul de argint și alte vase sacre ricoșând de pereți și de dulapuri, cu un zăngănit metalic răsunător.
În graba noastră de a fugi, lăsasem lumina aprinsă în camera aceea. Acum, prin ușa deschisă, se vedeau umbre care țopăiau și sclipiri de lumină pâlpâitoare.
Nu știam ce se întâmplă și nu intenționam să mă întorc ca să mă uit. Am prins-o din nou pe Stormy de mână și am alergat împreună cu ea până am ieșit din biserică.
Mâna cu care țineam cheile îmi tremura atât de tare, încât nu reușeam să le potrivesc în contactul Mustangului. Stormy mă îndemna să mă grăbesc, de parcă eu n-aș fi vrut asta. În cele din urmă, am nimerit fanta, iar motorul hurui și prinse viață.
Am lăsat în fața bisericii o dungă vizibilă de cauciuc și am parcurs un cvartal și jumătate cu anvelopele fumegând, cu o viteză atât de mare, de parcă am fi fost teleportați; abia apoi am putut să spun:
- Sună-l pe șeful poliției!
Stormy avea și ea un celular, și formă numărul de acasă al lui Wyatt Porter de îndată ce i-am spus. Așteptă să răspundă, apoi zise:
- Domnule Porter, sunt Stormy.
Ascultă, apoi reluă:
- Mda, chiar dacă sună ca un buletin meteorologic, totuși nu-i vorba despre așa ceva. Odd vrea să vă vorbească.
Am luat telefonul și am izbucnit:
- Domnule, dacă o să trimiteți imediat o mașină la St. Bartholomew, s-ar putea să-l prindeți pe individul ăla, Robertson, făcând praf sacristia, poate nu numai sacristia, poate întreaga biserică.
M-a pus pe așteptare și a sunat pe altă linie.
La trei cvartale de biserică, am tras Mustangul pe dreapta, în fața unui chioșc cu mâncare mexicană.
- Cinăm? am întrebat-o pe Stormy.
- După tot ce s-a întâmplat în biserică?
Am ridicat din umeri.
- Avem o viață de trăit în ciuda a tot ce s-a întâmplat în biserică. Eu personal intenționez să mănânc, și, cu cât mai repede, cu atât mai bine.
- Nu va fi la nivelul festinului din turn.
- Nivelul ăla nu poate fi egalat.
- Mi-e foame.
Am ridicat telefonul la ureche și am condus cu o singură mână, cu aerul că asta era cât se poate de legal. Am pus Mustangul în coada șirului de vehicule care așteptau să ajungă la fereastra prin care se servea mâncarea.
Când șeful poliției reveni la telefon, îmi zise:
- De ce vandalizează biserica?
- Nu știu, domnule. A încercat să ne prindă pe mine și pe Stormy în clopotnița bisericii....
- Ce făceați în clopotniță?
- Eram la picnic, domnule.
- Presupun că ție ți se pare un lucru logic.
- Da, domnule. E ceva drăguț. Cinăm acolo sus de două ori pe lună.
- Fiule, să nu te prind că cinezi lângă drapelul de pe clădirea tribunalului!
- Domnule, poate o să iau acolo o gustare, dar cina, niciodată!
- Dacă vreți să veniți aici, vă putem hrăni pe amândoi cu ce-am fript la grătar. Aduceți-l și pe Elvis!
- L-am lăsat la biserica bapstită, domnule. Stau cu Stormy la coadă, ca să cumpărăm niște taco. Oricum, mulțumim pentru invitație.
- Spune-mi ce-i cu Robertson. Am pus un om de pază la casa lui, dar individul nu s-a întors acolo.
- A fost în cimitir, ne-a văzut în clopotniță. Ne-a arătat degetul, apoi s-a luat după noi.
- Crezi că știe că ai fost la el acasă? întrebă șeful poliției.
- N-a fost acasă de când am trecut eu pe acolo și nu văd de unde ar fi aflat, dar se pare că știe. Scuzați-mp o clipă.
Ne venise rândul.
- Vă rog, taco cu pește-spadă, cu mult sos, boabe de porumb copt și o coca-cola mare, i-am spus eu măgarului cu sombrero care ținea în gură microfonul pentru făcut comenzi; m-am uitat la Stormy, iar aceasta dădu din cap. Câte două porții din fiecare.
- Sunteți la Mexicali Rose? întrebă șeful poliției.
- Da, domnule.
- Fac niște churro grozave. Ar trebui să le încercați.
Am ținut seama de sfatul lui și am comandat două măgarului, care mi-a mulțumit, ca și prima oară, cu o voce adolescentină.
În timp ce șirul de mașini înainta încet, am zis:
- Robertson trebuie să fie furios pentru că i-am scăpat printre degete în biserică. Însă nu-mi dau seama de ce a hotărât să iasă din clădire.
- Două mașini sunt în drum spre St. Bartholomew, cu sirenele oprite. S-ar putea să fi ajuns deja. Dar vandalismul nu se compară cu ororile despre care spuneai că-i pe cale să le săvârșească.
- Nu, domnule. Nici vorbă. Și sunt mai puțin de 3 ore până pe 15 august.
- Dacă am putea să-l ținem în pușcărie peste noapte, pentru vandalism, am avea motive să facem niște cercetări în legătură cu viața lui. Poate asta o să ne ofere șansa de a descoperi ce chestie măreață pregătește.
După ce i-am dorit succes lui Porter, am apăsat pe butonul de încheiere a convorbirii și i-am înapoiat telefonul lui Stormy.
DOUĂZECI ȘI UNU
În timp ce așteptam să aflăm de la șeful poliției că Robertson fusese arestat pentru vandalism, eu și Stormy ne serveam cina în parcarea restaurantului Mexicali Rose, cu ferestrele Mustangului lăsate, sperând să adie vândtul.
- Deci ai intrat prin efracție în casa Omului-Ciupercă, zise Stormy.
- N-am spart niciun geam. Doar am folosit permisul de conducere.
- Avea capete de om în frigider?
- N-am deschis frigiderul.
- Atunci unde te așteptai să găsești capete de om?
- Nu căutam așa ceva.
- Zâmbetul lui care-ți dă fiori, ochii ăia bizari... Eu aș fi căutat în primul rând o colecție de boașe și de urechi. Taco-urile astea sunt nemaipomenite.
Am fost de acord cu ea.
- Mie îmi plac culorile din sos. Ardei galbeni și verzi, roșul tomatelor tocate, cubulețele purpurii de ceapă... arată ca un fel de confetti. Ar fi bine să înveți să faci un sos ca ăsta.
- Ce-ai pățit, te-a mușcat Martha Stewart, ai devenit un guru al morților care umblă? Spune-mi deci ce ai găsit, dacă n-ai dat de capete de om.
I-am povestit despre camera întunecată.
Își linse resturile de porumb de pe degetele ei elegante, apoi zise:
- Uite ce-i, Odd...
- Sunt numai urechi.
- Ai urechi mari, dar nu ești alcătuit numai din urechi. Deschide-le bine și ascultă-mă: să nu te mai duci în încăperea aceea întunecată!
- Nu mai există.
- Să nu te duci s-o cauți, sperând că apare din nou!
- Nici nu mi-a trecut prin minte să fac așa ceva.
- Ba da, zise ea.
- Bine, am recunoscut eu. Aș vrea să pricep despre ce-i vorba - ce este, cum funcționează...
Ca să-și sublinieze spusele, îndreptă un bob de porumb spre mine.
- E poarta către iad, și tu nu ai ce căuta în cartierul acela.
- Nu cred că-i poarta către iad.
- Atunci ce-i?
- Nu știu.
- E poarta către iad. Dacă o s-o cauți o s-o găsești, o să ajungi în iad, iar eu n-am de gând să cobor acolo ca să te caut și să-ți scot fundul din foc.
- Am înregistrat cum s cuvine avertismentul dumneavoastră.
- E suficient de neplăcut să fii măritată cu un tip care vede morți și umblă după ei în fiecare zi, dar o să fie și mai neplăcut dacă tipul se apucă să caute poarta iadului.
- Nu umblu după morți, i-am răspuns eu. Și de când suntem căsătoriți?
- O să fim, zise ea și înghiți ultimul bob de porumb.
Îi sugerasem de mai multe ori să ne căsătorim. Deși suntem amândoi ce acord că suntem suflete pereche și că vom fi veșnic împreună refuzase propunerea mea cu cuvinte de genul:
- Te iubesc la nebunie, te iubesc la disperare, Oddie, te iubesc atât de mult, că mi-aș tăia mâna dreaptă pentru tine, dacă asta ar putea fi o dovadă de iubire. Dar chestia cu căsătoria... hai s-o lăsăm deoparte.
Se înțelege că, atunci când am auzit că o să ne căsătorim, mi-au căzut din gură bucățile de taco. Le-am cules de pe tricou și le-am mâncat, trăgând de timp ca să gândesc cu toată viteza, înainte de a spune:
- Deci... asta înseamnă că accepți cererea mea în căsătorie?
- Prostule, am acceptat-o cu ani în urmă. Oh, nu cu convenționalul „Da, dragă, sunt a ta”, dar am acceptat, adăugă ea, văzând cât de mirat eram.
- Eu n-am interpretat „Hai s-o lăsăm deoparte” drept „Da”.
Stormy îmi șterse firmiturile de pe tricou și zise:
- Trebuie să înveți să aculți nu numai cu urechile.
- Și cu ce orificiu sugerezi să ascult?
- Nu fi vulgar! Nu ți se potrivește. Voiam să spun că uneori trebuie să asculți cu inima.
- Am ascultat cu inima atât de mult timp, încât trebuie să-mi curăț periodic valva aortică de ceară de urechi.
- Vrei churro? întrebă ea și deschise o pungă albă, umplând mașina cu o aromă delicioasă de gogoși cu scorțișoară.
- Cum poți să te gândești la desert într-un asemenea moment?
- Adică în timpul cinei?
- Mă refeream la momentul în care discutam despre căsătorie, am spus eu, iar inima îmi bătea de parcă aș fi fugit după cineva sau de cineva. Ascultă, Stormy, dacă vrei cu adevărat să ne căsătorim, atunci voi face ceva serios, ca să-mi îmbunătățesc situația financiară. O să renunț la slujba de bucătar la Grille... și nu mă gândesc la anvelope, ci la ceva mai important.
Gândurile ei amuzate părură dintr-o dată atât de grele, încât capul îi fu tras într-o parte. Stormy îmi făcu cu ochiul și-mi zise:
- Și, din perspectiva ta, ce-ar putea fi mai important decât anvelopele?
Mă gândisem de ceva timp la subiectul acela, așa că i-am răspuns:
- Pantofii.
- Ce fel de pantofi?
- De toate felurile. Vânzare de încălțăminte cu amănuntul.
- Asta-i o afacere mai serioasă decât anvelopele? întrebă ea, îndoindu-se de spusele mele.
- Bineînțeles. Cât de des cumperi anvelope? Nici măcar o dată pe an. Și ai nevoie doar de un set pe vehicul. Oamenii au nevoie de mai multe perechi de încălțări. De toate felurile. Pantofi pentru rochia cafenie, pantofi pentru rochia neagră, pantofi de sport, sandale...
- Tu n-ai nevoie. Tot ce ai sunt trei perechi din același fel de încălțări.
- Da, dar eu nu sunt ca alți oameni.
- Nu, mă aprobă ea.
- Alt lucru de care trebuie să ținem seama este că nu fiecare bărbat, femeie sau copil are o mașină, dar toți au picioare. Sau aproape toți. O familie de 5 persoane poate să aibă 2 mașini, dar are 10 picioare.
- Oddie, am mai multe motive pentru a te iubi, dar probabil că acesta este motivul meu preferat.
Stormy nu-și mai ținea capul plecat într-o parte, nici nu-mi mai făcu cu ochiu. Se uită drept în ochii mei. Părea cu adevărat emoționată de vorbele mele, iar această impresie era întărită de faptul că Stormy nu scosese încă un churro din pungă.
Din nefericire, se părea că ascultasem doar cu urechile, pentru că n-am înțeles ce voia să spună.
- Motivul tău preferat? Adică... analiza mea referitoare la vânzarea cu amănuntul a pantofilor?
- Ești deștept ca toți cei pe care-i cunosc... și totuși, atât de naiv. E o combinație plăcută. Minte și nevinovăție. Înțelepciune și naivitate. Inteligență ascuțită și blândețe fără margini.
- Și acesta este motivul tău preferat?
- Pentru moment, da.
- Asta nu-i ceva la care să lucrez.
- Să lucrezi?
- Vreau să fac și mai bine lucrurile care-ți plac la mine. Dacă ai fi spus că-ți place că-s îngrijit, sau că-ți place cum mă îmbrac, sau clătitele mele... Mă străduiesc să-mi îmbunătățesc clătitele, întreab-o pe Terri. Însă nu știu cum să fiu și deștept și naiv în același timp, și să fie și mai bine decât acum. De fapt, nici măcar nu-s sigur că am înțeles ce-ai vrut să spui.
- Foarte bine. N-ai la ce să te gândești. Nu ai la ce să lucrezi. Pur și simplu așa ești. Oricum, atunci când o să mă mărit cu tine, n-o s-o fac pentru bani.
Și îmi oferi un churro.
Având în vedere cât de tare îmi bătea inima și cât de iute îmi mergea mintea, numai de zahăr nu aveam nevoie, dar am luat totuși gogoașa.
Am mâncat în tăcere un timp, apoi am întrebat:
- Căsătoria... când crezi că ar trebui să comandăm tortul?
- Curând. Nu pot să mai aștept.
Încântat și ușurat, am zis:
- Prea multă răsplată întârziată poate fi un lucru rău.
Stormy rânji.
- Vezi ce se întâmplă?
- Cred că privesc cu ochii. Ce ar trebui să văd?
- Se întâmplă că mai vreau un churoo, și o să-l mănânc acum, nu joia viitoare.
- Stormy Llewellyn, ești o femeie ce nu poate fi stăpânită!
- Și nu ai nici măcar pe jumătate idee de ce sunt în stare!
Avusesem o zi proastă dar, cât am stat cu Stormy și am mâncat churro-uri, m-am împăcat cu lumea.
Momentul acela nu dură mult. Telefonul meu celular sună, și n-am fost surprins să aud vocea șefului poliției.
- Fiule, sacristia din St. Bartholomew a dat un nou înțeles cuvântului „vandalizat”. Cineva a luat-o ranza rău de tot acolo.
- Robertson.
- Sunt convins că ai dreptate. Întotdeauna ai. Dar individul plecase înainte ca oamenii mei să ajungă în biserică. L-ai mai văzut?
- Într-un fel, ne ascundem aici, dar... nu, nu l-am văzut.
Am privit parcarea, șirul continuu de mașini care intrau și ieșeau pe aleea de comenzi de la Mexicali Rose, strada din spatele lor, uitându-mă după Fordul Explorer prăfuit al lui Bob Robertson.
Șeful poliției zise:
- Am pus pe cineva să-i supravegheze casa, acum câteva ore, dar o să îl și căutăm.
- Aș oferi o șansă magnetismului psihic, am spus eu, referindu-mă la abilitatea mea de a localiza pe cineva mergând la întâmplare timp de o jumătate de oră.
- Ar fi un lucru înțelept, fiule? Adică, având-o pe Stormy cu tine în mașină.
- O s-o duc acasă.
Stormy nu fu de acord.
- Ai vrea tu, Mulder!
- Am auzit-o, spuse Porter.
- Te-a auzit, i-am transmis eu lui Stormy.
- Și ce-mi pasă mie? replică Stormy.
Șeful poliției părea amuzat.
- Îți zice Mulder, ca personajul din Dosarele X?
- Nu prea des, domnule. Numai când crede că am tendințe paterne.
- Îi spui vreodată Scully?
- Numai când am chef să mă aleg cu vânătăi.
- M-ai făcut să nu-mi mai placă serialul ăla, spuse șeful poliției.
- Cum așa, domnule?
- Ai făcut ca toate ciudățeniile alea să pară adevărate. Nu mai găsesc că supranaturalul poate fi amuzant.
- Nici eu, l-am asigurat de îndată.
După ce am terminat de vorbit cu șeful poliției, Stormy a strâns ambalajele și cutiile în care fusese cina noastră și le-a îndesat într-o pungă. Când am părăsit Mexicali Rose, a aruncat punga într-o ladă de gunoi de la ieșirea din parcare.
Am cotit la stânga, iar ea mi-a spus:
- Hai să oprim mai întâi la mine acasă, ca să-mi iau pistolul.
- E o armă pentru apărarea casei. N-ai permis ca să umbli cu ea pe stradă.
- N-am permis ca să respir, dar fac oricum lucrul ăsta.
- Fără arme, am insistat eu. O să mergem și o să vedem ce se întâmplă.
- De ce ți-e frică de arme?
- Bubuie.
- De ce eviți întotdeauna să răspunzi la această întrebare?
- Nu evit să răspund.
- De ce ți-e frică de arme? insistă ea.
- Probabil că am murit împușcat, într-o viață anterioară.
- Tu nu crezi în reîncarnare.
- Nu cred în impozite, dar le plătesc.
- De ce ți-e frică de arme?
- Poate pentru că am avut un vis profetic în care eram împușcat.
- Ai avut un vis profetic în care ai fost împușcat?
- Nu.
Stormy putea fi neîndurătoare.
- De ce ți-e frică de arme?
Uneori spun tâmpenii. De îndată ce-am deschis gura, am regretat.
- Ție de ce ți-e frică de sex?
De pe scaunul din dreapta, dintr-odată îndepărtat și rece, Stormy îmi aruncă o privire aspră, care-mi îngheță măduva în oase.
Pentru o clipă am încercat să mă prefac că nu-mi dădusem seama de impactul pe care-l avuseseră cuvintele mele asupra ei. Am încercat să mă concentrez asupra șofatului.
Nu am talent la a mă preface. Am privit-o, m-am simțit groaznic și am zis:
- Îmi pare rău.
- Nu mi-e teamă de sex, zise ea.
- Știu. Îmi pare rău. Sunt un idiot.
- Voiam doar să fiu sigură...
Am încercat s-o fac să tacă.
Ea insistă:
- Voiam doar să fiu sigură că motivul pentru care mă iubești are mai puțină legătură cu lucrul ăsta decât cu altele.
- Există o mie de motive ca să te iubesc, am asigurat-o eu, simțindu-mă josnic. Și tu știi asta.
- Când vom fi împreună, vreau să fie ca la carte.
- Așa vreau și eu. Și așa va fi, Stormy. Când va veni momentul potrivit. Avem destul timp la dispoziție.
M-am oprit la semafor și am întins mâna dreaptă spre ea. Am fost ușurat când Stormy mi-a luat-o și m-am emoționat când mi-a strâns-o cu putere.
Lumina semaforului se făcu verde. Am condus cu o singură mână pe volan.
După un timp, Stormy zise, cu o voce slabă din cauza emoției:
- Oddie, îmi pare rău. A fost vina mea.
- N-a fost vina ta. Sunt un idiot.
- Te-am încolțit, vrând să știu de ce ți-e teamă de arme, iar când am insistat, ai ripostat.
Acesta era adevărul, dar adevărul nu m-a făcut să mă simt mai bine.
La șase luni după moartea mamei și a tatălui ei, pe când Stormy avea 7 ani și jumătate și i se spunea încă Bronwen, fusese adoptată de un cuplu bogat, fără copii, din Beverly Hills. Locuiau într-o casă drăguță. Viitorul părea luminos.
Într-o noapte, în timpul celei de-a doua săptămâni petrecute cu noua ei familie, tatăl adoptiv a venit în camera ei și a trezit-o. S-a dezbrăcat în fața ei și a pipăit-o într-un fel care a speriat-o și a umilit-o.
Stormy, care își jelea încă ambii părinți și era speriată, îngrozitor de singură, zăpăcită și rușinată, a suportat avansurile bărbatului timp de 3 luni. În cele din urmă, l-a denunțat unui asistent social care făcea o anchetă pentru agenția de adopții.
După aceea, Stormy a locuit în orfelinatul St. Bartholomew, neprihănită, până a abslovit liceul.
Eu și ea am devenit o singură entitate încă din școala primară. Am fost împreună - și cei mai buni prieteni - mai mult de 4 ani.
În ciuda a tot ce reprezentam unul pentru celălalt și a tot ce speram să realizăm împreună în anii ce vor urma, fusesem în stare s-o rănesc când mă încolțise să-i zic de ce mă tem de arme.
Am navigat un timp pe râurile de asfalt, fără să-l găsim pe Omul-Ciupercă, dar regăsindu-ne încet unul pe altul.
După o vreme, Stormy spuse:
- Te iubesc, Oddie.
Vocea mea era răgușită când i-am răspuns:
- Te iubesc mai mult decât viața.
- Vom fi bine, a spus ea.
- Suntem bine.
- Suntem ciudați și într-o ureche, dar suntem bine, mă aprobă ea.
- Dacă ar inventa cineva un termometru care să măsoare ciudățenia, cred că termometrul ăla s-ar topi sub limba mea. Dar tu ești grozavă!
- Deci negi că-s ciudată, dar ești de acord că sunt într-o ureche.
- Înțeleg care-i problema. Un pic de ciudățenie reprezintă un avantaj, dar țicneala nu-i niciodată ceva folositor.
- Exact.
- N-a fost elegant din partea mea să-ți neg ciudățenia.
- Îți accept scuzele.
Am mers un timp, folosind mașina așa cum un fântânar își folosește varga ca să găsească apă. M-am pomenit că intru în parcarea de la Green Moon Lanes. Aceasta e o popicărie, aflată la un kilometru de mallul unde se afla gelateria unde lucra Stormy.
Stormy știe de visul care se repetă și îmi strică somnul o dată sau de 2 ori pe lună, de trei ani. În visul acela apar angajații morți ai unei popicării: cu burțile spintecate, cu membrele retezate, cu figuri desfigurate nu de câteva gloanțe, ci de un foc de baraj.
- Individul e aici? întrebă Stormy.
- Nu știu.
- Visul o să se adeverească în noaptea aceasta?
- Nu cred. Nu știu. Poate.
Bucățelele de taco cu pește înotau în curenții de acid din stomacul meu, provocându-mi greață.
Aveam palmele umede. Și reci. Mi le-am șters de blugi.
Mai că voiam să mă întorc la locuința lui Stormy și să luăm pistolul ei.
DOUĂZECI ȘI DOI
Parcarea popicăriei era plină pe trei sferturi. Am dat ocol, căutând Explorerul lui Robertson, dar nu l-am putut găsi.
În cele din urmă, am parcat mașina și am oprit motorul.
Stormy deschise portiera, iar eu i-am spus:
- Așteaptă!
- Nu mă face să te numesc iar Mulder, mă avertiză ea.
În trecut, clădirea popicăriei nu mi se păruse de rău augur, mă impresionase doar datorită eficienței proiectului, pentru că avea liniile curate și fațada netedă a celor mai multe dintre edificiile moderne din deșert.
Acum îmi amintea de o cazemată pentru muniții, și simțeam că între zidurile sale putea să aibă loc în curând o uriașă explozie. Cazemată pentru muniții, crematoriu, mormânt....
- Angajații de aici poartă pantaloni negri și cămăși albastre de bumbac, cu gulele albe, i-am spus lui Stormy.
- Și?
- În visul meu, victimele poartă toate pantaloni cafenii și tricouri verzi, cu guler.
Stând încă pe scaun, dar cu un picior afară din Mustang, cu talpa pe asfalt, Stormy spuse:
- Atunci nu-i acesta locul. Ai venit aici din alt motiv. Putem să intrăm înăuntru, să vedem de ce am ajuns aici.
- La Fiesta Bowl, am spus eu, referindu-mă la cealaltă popicărie din Pico Mundo, salariații poartă pantaloni gri și cămăși negre, cu numele lor scris cu alb pe buzunarele de la piept.
- Atunci visul tău trebuie să fie legat de ceva ce se va întâmpla în afara orașului nostru.
- Nu s-a mai întâmplat asta până acum.
Îmi trăisem întraga viață în tihna relativă din Pico Mundo și din zona limitrofă. Nu văzusem nici măcar meleagurile mai îndepărtate din ținutul Maravilla, a cărui capitală este orașul nostru.
Dacă o să trăiesc până la 80 de ani - lucru puțin probabil și o perspectivă pe care o privesc cu mâhnire, dacă nu chiar cu disperare - s-ar putea ca într-o zi să mă aventurez în spațiul deschis, până în unul dintre orașele cele mai mici din comitat. Sau poate că n-o s-o fac.
- Bine, am zis eu, resemnat. Hai să mergem și să aruncăm o privire!
Popicele reprezintă unul dintre cele mai vechi sporturi din lume și, într-o formă sau alta, s-au practicat încă din anul 5200 î.H.
Veniturile anuale aduse de popice se apropie, în America, de cinci miliarde de dolari.
Sperând să-mi lămuresc visul obsedant și să-i pricep înțelesul, făcusem cercetări privind popicele. Știam o mie de lucruri pe marginea acestui subiect, dar niciunul deosebit de interesant.
Închiriasem pantofi și jucasem opt, nouă jocuri. Nu-s bun la sport.
Văzându-mă cum jos, Stormy spusese odată că, dacă aș deveni un jucător de popice, aș petrece mai mult timp în sală decât un alcoolic în crâșmă.
În timp ce intram cu Stormy în Green Moon Lanes în noaptea aceea de marți, o mulțime de oameni rostogoleau bile pe pistele lustruite, mai mult ratând decât nimerind. Râdeau, se apladau între ei și se distrau atât de bine, încât era greu de imaginat că Moartea alesese acest loc ca să cosească o recoltă subită de suflete.
Greu, dar nu imposibil.
Probabil că pălisem, pentru că Stormy mă întrebă:
- Te simți bine?
- Mda. Sunt bine.
Bubuitul slab al bilelor ce se rostogoleau și zăngănitul popicelor nu mi se păruseră până atunci sunete îngrozitoare, dar seria neregulată de huruituri și de izbituri mă călca pe nervi.
- Ce facem în continuare? mă întrebă Stormy.
- Bună întrebare. N-am niciun răspuns.
- Vrei să ne plimbăm pe aici, să privim și să vedem dacă simți vibrații negative?
Am dat din cap.
- Mda. Să privim! Vibrații negative.
Aproape imediat am văzut ceva care a făcut să mi se usuce gura.
- Oh, Doamne!
Bărbatul din spatele tejghelei unde se închiriau pantofi nu venise la lucru ca de obicei, în pantaloni negri și cămașă albastră de bumbac, cu guler alb. Purta pantaloni cafenii și tricou cu guler, de culoare verde, ca oamenii morți din visul meu. Stormy se întoarse, se uită la încăperea lungă, aglomerată, apoi arătă către doi angajați.
- Au cu toții uniforme noi.
În coșmarul meu, chipurile victimelor erau schimonosite de suferință, deformate de groază și de o lumină ciudată, iar când mă trezeam, nu puteam niciodată să le descriu bine.
Cu excepția unei tinere. Fusese împușcată în piept și în gât, dar fața ei rămăsese în mod neașteptat neatinsă de violență. Acea păr blond vâlvoi, ochi verzi și o aluniță pe buza superioară, aproape de colțul stâng al gurii.
În timp ce mergeam cu Stormy prin Green Moon Lanes, am văzut-o pe blonda din vis. Stătea în spatele barului, umplând hable cu bere din butoi.
DOUĂZECI ȘI TREI
Stăteam împreună cu Stormy la o masă din nișa barului, dar n-am comandat băutură. Oricum era deja pe jumătate amuțit de frică.
Eu voiam s-o scot din popicărie. Ea nu voia să plece.
- Trebuie să rezolvăm situația, insista Stormy.
Singurul mod în care puteam rezolva situația era să-i telefonez lui Wyatt Porter și să-i explic pe scurt că Bob Robertson intenționa să dea o petrecere ca să-și sărbătorească debutul de psihopat ucigaș la Green Moon Lanes.
Șeful poliției răspunse cu o iuțeală și cu o limpezime a minții demne de admirație pentru un om obosit după o zi grea de muncă și de îndopat cu friptură și bere.
- Până când e deschisă popicăria?
Cu telefonul la urechea dreaptă și cu un deget în cea stângă, ca să mă apăr de zgomotul din popicărie, am zis:
- Cred că până la miezul nopții, domnule.
- Deci peste două ore. O să trimit un polițist chiar acum, să asigure paza, să se uite după Robertson. Dar, fiule, ai spus că totul se va întâmpla în 15 august - mâine, nu astăzi.
- Asta-i data de pe fila de calendar din dosarul său. Nu sunt convins că știu ce înseamnă. Nu voi fi sigur că nu se va întâmpla astăzi, până când nu va trece ziua de azi fără să fie împușcat cineva.
- Chestiile alea pe care le numești bodachi sunt acolo?
- Nu, domnule. S-ar putea să apară când o să se ivească și individul.
- Încă nu s-a întors în casa din Camp`s End, zise șeful poliției, deci umblă prin oraș. Ți-a plăcut churro?
- Au fost delicioase, i-am răspuns eu.
- După grătar, mi-a fost greu să aleg între o prăjitur cu ciocolată și o plăcintă cu piersici, făcută în casă. M-am gândit bine și am luat un pic din fiecare.
- Dacă am zărit vreodată o bucată de rai, domnule, a fost atunci când am privit plăcinta cu piersici a doamnei Porter.
- M-aș fi căsătorit cu ea numai pentru plăcinta cu piersici, dar, pe deasupra, mai era și frumoasă, și deșteaptă.
Ne-am luat rămas bun. Mi-am pus telefonul celular la centură și i-am spus lui Stormy că trebuie să plecăm de acolo.
Ea a clătinat din cap.
- Așteaptă. Dacă barmanița blondă n-o să fie aici, împușcăturile nu vor avea loc, spuse Stormy, apoi adăugă în șoaptă, dar aplecându-se spre mine ca să o aud prin zăngănitul și clămpănitul bilelor de popise: Deci trebuie s-o facem cumva să plece.
- Nu. O premoniție din vis nu-i o imagine amănunțită și exactă a ceea ce se va întâmpla. Fata ar putea să fie acasă, în siguranță, iar împușcăturile să aibă loc oricum.
- Dar măcar ea ar fi salvată. Ar fi o victimă mai puțin.
- Cu excepția faptului că altcineva, care n-ar fi murit, o să fie împușcat în locul ei. Bunăoară, barmanița care o va înlocui. Sau eu. Sau tu.
- S-ar putea să fie așa.
- Da, s-ar putea, dar cum să salvez un om, dacă asta înseamnă să condamn un altul?
Trei sau patru bile izbiră popicele, într-o succesiune rapidă. Zgomotul semăna cu un foc de armă automată, și, cu toate că știam că nu era niciun foc de armă, tot am tresărit.
- Nu am dreptul să decid că trebuie să moară altcineva în locul ei, am zis eu.
Visele profetice - împreună cu implicațiile lor morale complexe - mă bântuiau doar rareori. Și eram recunoscător pentru acest lucru.
- În afară de asta, am adăugat eu, cum va reacționa barmanița dacă o să mă duc la ea și o să-i spun că va fi împușcată dacă nu pleacă de aici?
- O să creadă că ești ciudat sau periculos, dar s-ar putea să plece.
- N-o să plece. O să rămână aici. N-o să riște să-și piardă slujba. N-o să vrea să arate că-i fricoasă, pentru ca ăsta o face să pară slabă, iar femeile din ziua de azi nu vor să pară mai slabe decât bărbații. S-ar putea ca ulterior să roage pe cineva s-o însoțească până la mașină, dar asta o să fie tot.
Stormy se tot uita la blonda din spatele barului, în timp ce eu priveam prin încăpere, să văd dacă apăruse vreun bodach, care să anunțe sosirea criminalului. Dar aici nu erau decât oameni.
- E atât de frumoasă, atât de plină de viață, zise Stormy, referindu-se la barmaniță. Are atât de multă personalitate și un râs atât de molipsitor!
- Ți se pare atât de plină de viață pentru că știi că s-ar putea să moară de tânără.
- Nu mi se pare normal să plecăm și s-o lăsăm aici fără s-o avertizăm, fără să-i dăm o șansă, zise Stormy.
- Cea mai bună metodă ca să-i dăm o șansă, ca să le dăm tuturor victimelor o șansă, este să-l oprim pe Robertson înainte să apuce să facă ceva.
- Și cum o să-l oprești?
- Într-un mod mai potrivit decât aș fi putut s-o fac dacă n-ar fi venit în dimineața asta la Grille și nu l-aș fi văzut cu droaia aia de bodachi după el.
- Dar n-ai cum să fii sigur că o să-l oprești.
- În lumea asta nu-i nimic sigur.
Stormy mă privi în ochi, se gândi la ce-i spusesem și apoi îmi aminti:
- Cu excepția noastră.
- Cu excepția noastră. Hai să mergem! am zis eu, trăgându-mi scaunul de lângă masă.
- E atât de greu, murmură Stormy, uitându-se încă la blondă.
- Știu.
- Atât de nedrept.
- Ce moarte nu-i?
Stormy se ridică de pe scaun și mă întrebă:
- Oddie, n-o s-o lași să moară, nu-i așa?
- O să fac tot ce-mi stă în puteri.
Am ieșit, sperând să plecăm înainte de sosirea polițistului promis și înainte ca acesta să devină curios în privința rolului meu.
Niciun polițist din Pico Mundo nu înțelege relația mea cu Wyatt Porter. Polițiștii simt că eu sunt altfel decât alții, dar nu-și dau seama de ce. Șeful poliției mă acoperă bine.
Când am ieșit împreună cu Stormy din Green Moon Lanes, era ora 10 seara, la o oră după căderea nopții, dar temperatura din Pico Mundo era de 38 de grade Celsius.
Dacă Bob Robertson intenționa să aducă iadul pe pământ, atunci localitatea noastră avea temperatura potrivită.
În timp ce mergea spre Mustang și se gândea la barmanița blondă, căreia îi era sortit să moară, Stormy spuse:
- Uneori nu știu cum poți trăi văzând tot ce vezi.
- Prin ținută, i-am spus eu.
- Prin ținută? Și cum funcționează asta?
- În unele zile mai bine decât în altele.
Ar fi vrut să-i dau explicații mai amănunțite, dar sosi mașina pe patrulare a poliției, care ne prinse în lumina farurilor sale înainte să ajungem la Mustang. Convins că voi fi recunoscut, am așteptat să oprească, ținând-o de mână pe Stormy.
Agentul care răspunsese apelului, Simon Varner, lucra în poliției de doar trei, patru luni, adică de mai mult timp decât Bern Eckles, cel care mă privise bănuitor la petrecerea lui Wyatt Porter, dar nu de suficient timp încât să-și fi pierdut interesul față de mine.
Polițistul Varner avea o figură blândă. Se aplecă spre fereastra deschisă, cu brațul solid rezemat de portieră, arătând ca un urs somnoros dintr-un film de desene animate Disney.
- Odd, ce plăcere să te văd! Domnișoară Llewellyn! După ce trebuie să mă uit?
Eram convins că șeful poliției nu menționase numele meu când îl trimisese pe Varner la popicărie. Când eram implicat într-un caz, Wyatt Porter făcea tot ce putea ca să trec nebăgat în seamnă și nu pomenea nimic de informațiile căpătate prin mijloace supranaturale, nu numai ca să-mi protejeze secretele, ci și ca să se asigure că niciun avocat nu putea să scape vreun asasin pretinzând că întregul caz împotriva clientului său fusese clădit pe vorbele unui țicnit care se pretinde medium.
Pe de altă parte, din cauză că vizita mea acasă la șeful poliției avusese ca efect alcătuirea în grabă a unui profil psihologic al lui Robertson, Eckles știa că aveam o oarecare legătură cu cazul lor. Iar dacă el știa, atunci zvonul se răspândise în tot departamentul.
Cel mai bine era să fac pe prostul.
- La ce să vă uitați? Nu înțeleg, domnule.
- Cred că i-ai spus ceva șefului, ceva care l-a făcut să mă trimită aici.
- Ne-am uitat la niște prieteni care jucau popice. Eu nu mă prea pricep.
- De fapt, nu știi deloc, adăugă Stormy.
Varner luă de pe scaunul șoferului o reproducere imprimată pe calculator a fotografiei din carnetul de șofer al lui Bob Robertson.
- Îl cunoști pe individul ăsta, nu-i așa?
- L-am văzut astăzi de două ori, dar nu-l cunosc.
- Nu i-ai spus șefului că o să apară aici?
- Nu i-am spus. De unde să știu eu că o să apară aici?
- Șeful a zis că, dacă o să dau de el și nu o să-i pot vedea amândouă mâinile, să nu-mi închipui că o să scoată din buzunar o pastilă de mentă pentru împrospătarea respirației.
- Nu știu la ce se gândea șeful.
Un Lincoln Navigator intră în parcare și se opri în spatele mașinii lui Varner. Acesta scoase brațul pe fereastră și făcu semn automobilului să-l ocolească.
Am văzut doi bărbați în Navigator. Niciunul din ei nu era Robertson.
- De unde-l cunoști pe individ? mă întrebă Varner.
- A venit să prânzească la Grille, înainte de amiază.
Pleoapele se ridicară ușor de pe ochii aceia de urs somnoros.
- Asta-i tot? I-ai gătit prânzul? Credeam... că s-a întâmplat ceva între voi doi.
- Ceva. Nu prea mult.
Am rezumat evenimentele, lăsând la o parte ceea ce nu trebuia să știe Varner.
- S-a comportat ciudat la Grille. Șeful era acolo și l-a văzut. În după-amiaza asta, după ce am plecat de la serviciu și mă plimbam, văzându-mi de treburile mele, acest Robertson a vrut să mă lovească, a devenit agresiv.
Neîncrezător, Varner își îngustă într-atât ochii, încât aceștia păreau niște fante. Insinctul îi spunea că-i ascund informații.
- Cum a devenit agresiv?
Stormy mă salvă de-o minciună grosolană cu una mai simplă:
- Jigodia mi-a făcut avansuri obscene, iar Odd i-a spus să se potolească.
Omul-Ciupercă nu era deloc tipul de mascul feroce, care-și închipuie că femeile sunt topite după el. Dar Stormy arăta atât de bine, încât Varner, deși bănuitor din fire, păru înclinat să creadă că până și o jivină precum Bob Robertson secretă îndeajuns de mulți hormoni ca să-și încerce norocul cu ea.
- Șeful crede că individul a vandalizat biserica St. Barthomolew, zise Varner. Cred că știi asta.
Stormy încercă să-i abată atenția acestui Sherlock încăpățânat și-i zise:
- Domnule Varner, mor de curiozitate. Vă supărați dacă vă întreb ce înseamnă tatuajul dumneavoastră?
Polițistul purta o cămașă cu mânecă scurtă, ce-i scotea la iveală brațele musculoase. Deasupra încheieturii de la mâna dreaptă se vedeau două litere mari: PI.
- Domnișoară Llewellyn, mărturisesc cu regret că în tinerețe am fost un puști dat naibii. Am făcut parte dintr-o bandă. Mi-am schimbat însă viața înainte să fie prea târziu. Mulțumesc Domnului nostru Isus pentru asta. Tatuajul ăsta îl am din perioada aceea.
- Și ce înseamnă literele? întrebă Stormy.
Polițistul păru stânjenit.
- E o obscenitate, domnișoară. Mai bine nu vă spun.
- Puteți să îndepărtați tatuajul, zise Stormy. În ultimii ani treaba asta se face destul de ușor.
- M-am gândit și eu la asta, spuse Varner. Dar l-am păstrat ca să-mi amintesc că se poate ajunde departe pe drumul cel drept, chiar dacă primul pas a fost greșit.
- Ce lucru fascinant și demn de admirație! exclamă Stormy, apropiindu-se de fereastră, ca și cum ar fi vrut să se uite mai bine la acest monument de virtute. Mulți oameni preferă să-și rescrie trecutul, decât să-l înfrunte. Sunt bucuroasă să știu că oameni ca dumneavoastră au grijă de noi.
Fusese atât de drăgălașă, încât păruse sinceră.
În timp ce polițistul Varner se umfla în pene măgulit de complimentele ei, Stormy se întoarse spre mine și zise:
- Odd, trebuie să mă întorc acasă. Mâine dimineață mă scol devreme.
I-am urat noroc polițistului Varner, iar acesta nu mai făcu nicio încercare de a mă descoase. Părea că uitase de bănuielile sale.
Când am ajuns la mașină i-am spus lui Stormy:
- Nu știam că te pricepi atât de bine să flatezi oamenii.
- Oh, folosești un cuvânt prea mare! N-am făcut altceva decât să-l manipulez!
- După ce-o să ne căsătorim, o să fiu atent la chestia asta, am avertizat-o eu, în timp ce porneam mașina.
- Ce vrei să spui?
- Că o să am grijă să nu încerci să mă manipulezi și pe mine un pic.
- Doamne, Odd, te manipulez în fiecare zi! Și fac ce vreau cu tine.
Nu-mi dădeam seama dacă vorbea serios.
- Oare?
- Sigur, o fac cu blândețe. Cu blândețe și multă afecțiune. Și ție îți place întotdeauna.
- Da?
- Folosești tot felul de trucuri ca să mă convingi să fac asta.
Am vârât schimbătorul în viteză, dar am păstrat piciorul pe frână.
- Vrei să spui că te rog să mă manipulezi?
- În unele zile cred că-ți priește.
- Nu-mi dau seama dacă vorbești serios.
- Știu. Ești adorabil.
- Cățeii sunt adorabili. Eu nu-s cățel.
- Tu și cățeii. Sunteți adorabili.
- Vorbești serios?
- Oare?
M-am uitat la ea.
- Nu. Nu vorbești serios.
- Oare?
Am oftat.
- Pot să văd morți, dar nu pot să văd prin tine.
Când am ieșit din parcare, polițistul Varnei își oprise mașina lângă intrarea din față de la Green Moon Lanes.
În loc să supravegheze localul în liniște, sperând să-l înhațe pe Robertson înainte ca acesta să poată să comită vreo violență, polițistul se plasase într-un loc foarte vizibil, ca să-l sperie. Interpretarea pe care o dăduse el sarcinii primite nu era exact ce ar fi vrut șeful lui.
În timp ce am trecut pe lângă el, Varner ne făcu cu mâna. Părea că mănâncă o gogoașă.
Nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc că Robertson se putea apropia ușor de mașina de patrulare din spate, ca să-l împuște în cap se Simon Verner, în timp ce acesta se îndopa cu gogoși Krispy Kreme.
DOUĂZECI ȘI PATRU
Viola Peabody, chelnerița de la Grille, locuia la doar două cvartale de Camp`s End, dar, din cauză că grădinărea, vopsea și repara întruna, casa ei părea să fie la distanță de-un univers de străzile acelea îngrozitoare.
Deși micuță și simplă, casa ei semăna cu un conac din basme, dintr-o pictură romantică a lui Thomas Kinkade.
Fără să pară surprinsă că sosiserăm neanunțați la ora aceea, Viola ne salută zâmbind cu amabilitate și ne oferi cafea sau ceai cu gheață, ofertă pe care noi am refuzat-o.
Ne-am așezat în camera mică de zi. Viole îi scosese și-i refăcuse dușumeaua. Țesuse preșul din cârpe. Cususe perdeaua de stambă și husele care făceau mobila veche să arate ca nouă.
Cocoțată pe marginea unui fotoliu, Viola era zveltă ca o fetiță. Munca și geutățile vieții nu lăsaseră urme pe chipul ei. Nu arăta suficient de bătrână sau de chinuită ca să-ți dai seama că era o mamă singură, cu două fiice, de 5 și de 6 ani, care dormeau în camera din spate.
Casa nu avea aer condiționat. Ferestrele erau deschise, iar pe podea se găsea un ventilator electric, ale cărui elice îți dădeau senzația că răcesc aerul.
Aplecându-se în față, cu mâinile pe genunchi, Viola renunță la zâmbet și-și luă o alură solemnă, pentru că știa de ce venisem.
- E vorba despre visul meu, nu-i așa? șopti ea.
Am răspuns și eu încet, ca să nu deranjez copiii care dormeau.
- Povestește-mi-l din nou!
- M-am văzut pe mine însumi, cu o gaură în frunte, cu fața... distrusă.
- Crezi că erai împușcată.
- Moartă prin împușcare, confirmă ea, împreunându-și mâinile între genunchi, ca pentru rugăciune. Ochiul meu drept era plin de sânge, se umflase urât și ieșise pe jumătate din orbită.
- Vise de teamă, zise Stormy, încercând s-o liniștească. N-au nicio legătură cu viitorul.
- Am mai discutat despre asta, îi spuse Viola. Odd a fost de aceeași părere, azi după-amiază. Probabil că te-ai răzgândit între timp, zise ea, uitându-se la mine. Altfel n-ai fi aici.
- Unde erai, în vis?
- Nicăieri. Știi, locul din vis... totul e încețoșat, neclar.
- Te duci la popice?
- Asta înseamnă să cheltuiesc bani. Fac economii pentru două colegii. Fetele mele vor fi cineva.
- Ai fost vreodată în Green Moon Lanes?
- Nu, răspunse ea, clătinând din cap.
- Există ceva în vis care să sugereze că locul acela era o popicărie?
- Nu. După cum am spus, nu era niciun loc adevărat. De ce întrebi de o popicărie? Ai avut și tu un vis?
- Da.
- Cu oameni morți? întrebă Viola.
- Da.
- Ai avut vreodată vise care s-au adeverit?
- Uneori, am recunoscut eu.
- Știam că o să înțelegi. De aceea ți-am cerut să mă „citești”.
- Viola, spune-mi mai multe despre vis!
Femeia închise ochii, străduindu-se să-și amintească.
- Fugeam de ceva. Erau niște umbre, niște fulgerări de lumină, dar nimic nu însemna ceva.
Al șaselea meu simț este unic prin natura și prin claritatea sa. Dar cred că mulți oameni au percepții supranaturale nedescoperite și mai puțin dramatice, care se manifestă din când în când în timpul vieții lor: presentimente care apar sub formă de vise, precum și alte momente de conștientizare și de înțelegere bizară.
Ei nu exlorează aceste experiențe, în parte pentru că își închipuie că acceptarea supranaturalului este ceva irațional.
De aceea n-am fost surprins că visul Violei, care mai devreme mi se păruse un coșmar oarecare, se dovedea a fi ceva important.
- Ai visat voci, sunete? am întrebat-o. Unii oameni nu visează așa ceva.
- Eu am visat. În vis m-am auzit respirând. Și mulțimea.
- Mulțimea?
- O mulțime care răcnea, așa cum se aude pe un stadion.
Am întrebat, zăpăcit:
- Și unde ar exista un asemenea loc în Pico Mundo?
- Nu știu. Poate un meci de baseball pentru copii.
- La așa ceva nu se strânge o asemenea mulțime, remarcă Stormy.
- Nu erau neapărat mii de glasuri. Puteau fi doar vreo două sute, răspunse Viola. Doar o mulțime care răcnea.
- Și cum de te-ai văzut împușcată?
- N-am văzut cum s-a întâmplat. Umbre, fulgerări de lumină, alergam, m-am împiedicat,am căzut în patru labe....
Ochii Violei se mișcară sub pleoape, de parcă femeia adormise și trăia coșmarul pentru prima oară.
- ....în patru labe, repetă ea. Cu mâinile în ceva lipicios. Sânge. Apoi umbrele s-au rotit, îndepărtându-se, lumina s-a rotit apropiindu-se, iar eu m-am uitat în jos la fața mea, moartă.
Se cutremură și deschise ochii.
Picături mici de sudoare îi apăruseră pe frunte și deasupra buzei superioare.
În ciuda ventilatorului electric, în încăpere era cald. Dar pe Viola nu o luase cu călduri decât după ce începuse să-și amintească visul.
- Mai e ceva, vreun amănunt? am întrebat eu. Chiar și cel mai mic lucru mă poate ajuta. Unde erai... adică trupul tău... unde zăcea? Pe o podea? Pe iarbă? Pe asfalt?
Femeia se gândi o clipă, apoi clătină din cap.
- Nu știu. Mai era doar un singur lucru, un bărbat, bărbatul mort.
Am înțepenit pe canapea.
- Vrei să spui alt... cadavru?
- Lângă mine... lângă trupul meu. Părea că se prăbușise într-o parte, cu un braț răsucit la spate.
- Mai existau și alte victime? întrebă Stormy.
- Probabil. Dar nu l-am văzut decât pe el.
- L-ai recunoscut?
- Nu i-am văzut fața. Era întors cu spatele la mine.
- Viola, am spus eu, dacă te-ai strădui să-ți amintești....
- Oricum, el nu mă interesa. Eram prea speriată ca să mă mai intereseze cine era. Mă uitam la fața mea moartă și încercam să țip, dar nu puteam și mă străduiam din răsputeri să țip, apoi m-am pomenit în pat, iar țipătul ieșea din gâtul meu, dar numai o urmă de țipăt...
Amintirea o agitase pe Viola. Încercă să se ridice de pe scaun. Dar i se muiaseră picioarele. Se așeză din nou.
Stormy întrebă, de parcă mi-ar fi citit gândurile:
- Ce purta?
- Cine? Omul din vis? Avea un picior îndoit în spate, piciorul ieșise pe jumătate din pantofi. Era un mocasin.
Am așteptat, în timp ce Viola își scotocea prin memorie.
- Pantalonii îi erau stropiți de sânge, spuse Viola. Cred că erau kaki. Oricum, cafenii.
......................................................................
Și ușa aceasta era încuiată.
Dinăuntrul sacristiei, broasca putea fi descuiată fără cheie. M-am pregătit să răsucesc mânerul... dar am ezitat.
Poate că nu-l auziserăm, nici nu-l văzuserăm pe Robertson intrând în biserică pentru simplul motiv că nu intrase prin ușa din față, după ce-l zărisem urcând pe trepte.
Poate că, anticipând că vom încerca să fugim pe ușa din spate, înconjurase clădirea ca să ne aștepte la ieșirea din sacristie. Așa se explica de ce simțiserăm că ne îndreptăm către pericol, în loc să ne îndepărtăm de el.
- Care-i problema? întrebă Stormy.
I-am făcut semn să tacă - o greșeală fatală în alte circumstanțe - și am ascultat prin deschizătura dintre ușă și toc. Un val ușor de aer cald îmi gâdilă urechea, dar n-am auzit niciun sunet de afară.
Am așteptat. Am ascultat. Am devenit tot mai nervos.
M-am îndepărtat de ușa care dădea spre exterior și i-am șoptit lui Stormy:
- Hai să ne întoarcem pe unde am venit!
Ne-am dus la ușa dintre sacristie și sanctuar, pe care Stormy o încuiase în urma noastră. Dar am ezitat din nou, cu mâna pe mânerul clanței.
Mi-am lipit urechea de deschizătura dintre ușa aceasta și toc și am ascultat ce se întâmpla în biserică, în spatele ușii. Niciun curent cald nu urcă în spirală pe canalul meu adutiv, dar nici alt sunet.
Cele două uși ale sacristiei fuseseră încuiate pe dinăuntru. Robertson ar fi avut nevoie de cheie ca să ajungă la noi, cheie pe care n-o avea.
- N-o să așteptăm aici până la slujba de dimineață, zise Stormy, ca și cum mi-ar fi citit gândurile.
Aveam telefonul celular la centură. Puteam să-l folosesc ca să-l sun pe șeful poliției și să-i explic situația.
Exista totuși posibilitatea ca Bob Robertson să fi avut înțelepciunea să renunțe să mă mai atace într-un loc public cum era biserica, chiar dacă în acel momenr nu se afla niciun credincios sau alt martor.
Dacă șeful poliției trimitea o mașină de patrulare sau venea el însuși și nu găsea niciun psihopat, credibilitatea mea ar fi suferit o lovitură puternică. În decursul anilor nu-l dezamăgisem pe Wyatt Porter, deci îmi permiteam să dau greș, dar nu-mi venea să fac asta acum.
Puteam să folosesc telefonul mobil să-l sun pe unchiul lui Stormy, părintele Sean, la casa parohială. Acesta ar fi venit în ajutorul nostru fără întârziere și fără să pună prea multe întrebări stânjenitoare.
Dar Robertson era un monstru uman, nu unul de origine supranaturală. Dacă stătea la pândă în curtea bisericii, nu avea să renunțe la violență dacă vedea hainele unui preot sau dacă i se arăta un crucifix.
După ce-o vârâsem pe Stormy în necaz, refuzam să-l pun în pericol și pe unchiul ei.
Două uși de sacristie. Cea către exterior dădea în curtea bisericii. Cea către interior, în sanctuar.
Se părea că Stormy nu era întru totul hotărâtă. Chiar când mă pregăteam să trag zăvorul, își puse palma pe mâna mea.
Ne-am uitat unul la altul, apoi ne-am întors privirile către ușa ce dădea în exterior.
Fără să schimbăm un cuvânt, găsiserăm un plan pe care-l înțelegeam amândoi. Eu am rămas la ușa ce dădea în interiorul sanctuarului. Stormy se întoarse la cea care dădea în curtea bisericii.
Dacă Robertson se repezea la mine atunci când deschideam ușa, Stormy urma să deschidă ușa spre exterior și să țâșnească din biserică, strigând după ajutor. Iar eu aveam să încerc s-o urmez - și să rămân în viață.
DOUĂZECI
Momentul acela din sacristie rezuma esența întregii mele existențe: întotdeauna între două uși, între o viață alături de vii și una alături de morți, între transcendență și teroare.
În cealaltă parte a încăperii, Stormy dădu din cap.
M-am sprijinit puternic de ușa ce dădea spre sanctuar, pentru a o bloca. În momentul în care am descuiat-o, limba broaștei scoase un sunet subțire, amintit de zgomotul unui brici trecut peste o curea pentru a fi ascuțit.
Dacă Robertson ar fi fost pregătit să năvălească peste mine, ar fi trebuit să reacționeze la zgomotul broaștei. Sigur, putea să fie mai puțin temperamental și mai precaut decât părea atunci când stătea în cimitir, arătându-ne degetul.
Poate că bănuia că blocasem ușa proptindu-mă bine în ea și că aveam s-o încui la loc în clipa în care ar fi încercat să pătrundă în sacristie. O fi fost el nebun, dar avea totuși intuiție.
Acel Bob Robertson care-și lăsase bucătăria plină de farfurii murdare era prea neglijent ca să fie un bun strateg. Însă individul care-și ținea biroul curat și alcătuise dosare meticuloase în dulapurile acelea ale groazei era un om diferit de cel a cărui cameră gemea de reviste uzate și de romane sentimentale în ediții ieftine.
Nu știam care Bob Robertson se afla în clipa aceea în spatele ușii.
Când m-am uitat la Stormy, ea îmi făcu un semn care putea să însemne fie „dă-i drumul”, fie „e rândul tău”.
M-am sprijinit hotărât de ușă și am apăsat încet clanța. Aceasta a scârțâit. M-ar fi mirat să n-o facă.
M-am tras într-o parte și am crăpat ușor ușa un centimetru... încă un centimetru... apoi am deschis-o complet.
Dacă Robertson aștepta la una dintre intrările în sacristie, atunci trebuie să fi fost la cea dinspre curtea bisericii.
Stormy se îndepărtă de postul ei de pază. Ne-am întors în biserica pe care cu două minute în urmă eram atât de dornici s-o părăsim.
Molia dansa în lumină, iar Hristos păru iarăși că se răsucește pe cruce.
Ne aflam pe culoarul central, când un zgomot puternic și un zăngănit de sticlă spartă împrăștie tăcerea din biserică. Ne-am întors, am privit, dar n-am văzut nicio stricăciune.
Sacristia nu avea ferestre, iar ușa către curte nu avea geam. Cu toate astea, sursa zgomotului părea să fie undeva în încăperea pe care abia o părăsisem. Zgomotele se auziră din nou, mai puternice decât prima oară.
Am auzit bancheta izbită de dulapurile pentru haine, potirul de argint și alte vase sacre ricoșând de pereți și de dulapuri, cu un zăngănit metalic răsunător.
În graba noastră de a fugi, lăsasem lumina aprinsă în camera aceea. Acum, prin ușa deschisă, se vedeau umbre care țopăiau și sclipiri de lumină pâlpâitoare.
Nu știam ce se întâmplă și nu intenționam să mă întorc ca să mă uit. Am prins-o din nou pe Stormy de mână și am alergat împreună cu ea până am ieșit din biserică.
Mâna cu care țineam cheile îmi tremura atât de tare, încât nu reușeam să le potrivesc în contactul Mustangului. Stormy mă îndemna să mă grăbesc, de parcă eu n-aș fi vrut asta. În cele din urmă, am nimerit fanta, iar motorul hurui și prinse viață.
Am lăsat în fața bisericii o dungă vizibilă de cauciuc și am parcurs un cvartal și jumătate cu anvelopele fumegând, cu o viteză atât de mare, de parcă am fi fost teleportați; abia apoi am putut să spun:
- Sună-l pe șeful poliției!
Stormy avea și ea un celular, și formă numărul de acasă al lui Wyatt Porter de îndată ce i-am spus. Așteptă să răspundă, apoi zise:
- Domnule Porter, sunt Stormy.
Ascultă, apoi reluă:
- Mda, chiar dacă sună ca un buletin meteorologic, totuși nu-i vorba despre așa ceva. Odd vrea să vă vorbească.
Am luat telefonul și am izbucnit:
- Domnule, dacă o să trimiteți imediat o mașină la St. Bartholomew, s-ar putea să-l prindeți pe individul ăla, Robertson, făcând praf sacristia, poate nu numai sacristia, poate întreaga biserică.
M-a pus pe așteptare și a sunat pe altă linie.
La trei cvartale de biserică, am tras Mustangul pe dreapta, în fața unui chioșc cu mâncare mexicană.
- Cinăm? am întrebat-o pe Stormy.
- După tot ce s-a întâmplat în biserică?
Am ridicat din umeri.
- Avem o viață de trăit în ciuda a tot ce s-a întâmplat în biserică. Eu personal intenționez să mănânc, și, cu cât mai repede, cu atât mai bine.
- Nu va fi la nivelul festinului din turn.
- Nivelul ăla nu poate fi egalat.
- Mi-e foame.
Am ridicat telefonul la ureche și am condus cu o singură mână, cu aerul că asta era cât se poate de legal. Am pus Mustangul în coada șirului de vehicule care așteptau să ajungă la fereastra prin care se servea mâncarea.
Când șeful poliției reveni la telefon, îmi zise:
- De ce vandalizează biserica?
- Nu știu, domnule. A încercat să ne prindă pe mine și pe Stormy în clopotnița bisericii....
- Ce făceați în clopotniță?
- Eram la picnic, domnule.
- Presupun că ție ți se pare un lucru logic.
- Da, domnule. E ceva drăguț. Cinăm acolo sus de două ori pe lună.
- Fiule, să nu te prind că cinezi lângă drapelul de pe clădirea tribunalului!
- Domnule, poate o să iau acolo o gustare, dar cina, niciodată!
- Dacă vreți să veniți aici, vă putem hrăni pe amândoi cu ce-am fript la grătar. Aduceți-l și pe Elvis!
- L-am lăsat la biserica bapstită, domnule. Stau cu Stormy la coadă, ca să cumpărăm niște taco. Oricum, mulțumim pentru invitație.
- Spune-mi ce-i cu Robertson. Am pus un om de pază la casa lui, dar individul nu s-a întors acolo.
- A fost în cimitir, ne-a văzut în clopotniță. Ne-a arătat degetul, apoi s-a luat după noi.
- Crezi că știe că ai fost la el acasă? întrebă șeful poliției.
- N-a fost acasă de când am trecut eu pe acolo și nu văd de unde ar fi aflat, dar se pare că știe. Scuzați-mp o clipă.
Ne venise rândul.
- Vă rog, taco cu pește-spadă, cu mult sos, boabe de porumb copt și o coca-cola mare, i-am spus eu măgarului cu sombrero care ținea în gură microfonul pentru făcut comenzi; m-am uitat la Stormy, iar aceasta dădu din cap. Câte două porții din fiecare.
- Sunteți la Mexicali Rose? întrebă șeful poliției.
- Da, domnule.
- Fac niște churro grozave. Ar trebui să le încercați.
Am ținut seama de sfatul lui și am comandat două măgarului, care mi-a mulțumit, ca și prima oară, cu o voce adolescentină.
În timp ce șirul de mașini înainta încet, am zis:
- Robertson trebuie să fie furios pentru că i-am scăpat printre degete în biserică. Însă nu-mi dau seama de ce a hotărât să iasă din clădire.
- Două mașini sunt în drum spre St. Bartholomew, cu sirenele oprite. S-ar putea să fi ajuns deja. Dar vandalismul nu se compară cu ororile despre care spuneai că-i pe cale să le săvârșească.
- Nu, domnule. Nici vorbă. Și sunt mai puțin de 3 ore până pe 15 august.
- Dacă am putea să-l ținem în pușcărie peste noapte, pentru vandalism, am avea motive să facem niște cercetări în legătură cu viața lui. Poate asta o să ne ofere șansa de a descoperi ce chestie măreață pregătește.
După ce i-am dorit succes lui Porter, am apăsat pe butonul de încheiere a convorbirii și i-am înapoiat telefonul lui Stormy.
DOUĂZECI ȘI UNU
În timp ce așteptam să aflăm de la șeful poliției că Robertson fusese arestat pentru vandalism, eu și Stormy ne serveam cina în parcarea restaurantului Mexicali Rose, cu ferestrele Mustangului lăsate, sperând să adie vândtul.
- Deci ai intrat prin efracție în casa Omului-Ciupercă, zise Stormy.
- N-am spart niciun geam. Doar am folosit permisul de conducere.
- Avea capete de om în frigider?
- N-am deschis frigiderul.
- Atunci unde te așteptai să găsești capete de om?
- Nu căutam așa ceva.
- Zâmbetul lui care-ți dă fiori, ochii ăia bizari... Eu aș fi căutat în primul rând o colecție de boașe și de urechi. Taco-urile astea sunt nemaipomenite.
Am fost de acord cu ea.
- Mie îmi plac culorile din sos. Ardei galbeni și verzi, roșul tomatelor tocate, cubulețele purpurii de ceapă... arată ca un fel de confetti. Ar fi bine să înveți să faci un sos ca ăsta.
- Ce-ai pățit, te-a mușcat Martha Stewart, ai devenit un guru al morților care umblă? Spune-mi deci ce ai găsit, dacă n-ai dat de capete de om.
I-am povestit despre camera întunecată.
Își linse resturile de porumb de pe degetele ei elegante, apoi zise:
- Uite ce-i, Odd...
- Sunt numai urechi.
- Ai urechi mari, dar nu ești alcătuit numai din urechi. Deschide-le bine și ascultă-mă: să nu te mai duci în încăperea aceea întunecată!
- Nu mai există.
- Să nu te duci s-o cauți, sperând că apare din nou!
- Nici nu mi-a trecut prin minte să fac așa ceva.
- Ba da, zise ea.
- Bine, am recunoscut eu. Aș vrea să pricep despre ce-i vorba - ce este, cum funcționează...
Ca să-și sublinieze spusele, îndreptă un bob de porumb spre mine.
- E poarta către iad, și tu nu ai ce căuta în cartierul acela.
- Nu cred că-i poarta către iad.
- Atunci ce-i?
- Nu știu.
- E poarta către iad. Dacă o s-o cauți o s-o găsești, o să ajungi în iad, iar eu n-am de gând să cobor acolo ca să te caut și să-ți scot fundul din foc.
- Am înregistrat cum s cuvine avertismentul dumneavoastră.
- E suficient de neplăcut să fii măritată cu un tip care vede morți și umblă după ei în fiecare zi, dar o să fie și mai neplăcut dacă tipul se apucă să caute poarta iadului.
- Nu umblu după morți, i-am răspuns eu. Și de când suntem căsătoriți?
- O să fim, zise ea și înghiți ultimul bob de porumb.
Îi sugerasem de mai multe ori să ne căsătorim. Deși suntem amândoi ce acord că suntem suflete pereche și că vom fi veșnic împreună refuzase propunerea mea cu cuvinte de genul:
- Te iubesc la nebunie, te iubesc la disperare, Oddie, te iubesc atât de mult, că mi-aș tăia mâna dreaptă pentru tine, dacă asta ar putea fi o dovadă de iubire. Dar chestia cu căsătoria... hai s-o lăsăm deoparte.
Se înțelege că, atunci când am auzit că o să ne căsătorim, mi-au căzut din gură bucățile de taco. Le-am cules de pe tricou și le-am mâncat, trăgând de timp ca să gândesc cu toată viteza, înainte de a spune:
- Deci... asta înseamnă că accepți cererea mea în căsătorie?
- Prostule, am acceptat-o cu ani în urmă. Oh, nu cu convenționalul „Da, dragă, sunt a ta”, dar am acceptat, adăugă ea, văzând cât de mirat eram.
- Eu n-am interpretat „Hai s-o lăsăm deoparte” drept „Da”.
Stormy îmi șterse firmiturile de pe tricou și zise:
- Trebuie să înveți să aculți nu numai cu urechile.
- Și cu ce orificiu sugerezi să ascult?
- Nu fi vulgar! Nu ți se potrivește. Voiam să spun că uneori trebuie să asculți cu inima.
- Am ascultat cu inima atât de mult timp, încât trebuie să-mi curăț periodic valva aortică de ceară de urechi.
- Vrei churro? întrebă ea și deschise o pungă albă, umplând mașina cu o aromă delicioasă de gogoși cu scorțișoară.
- Cum poți să te gândești la desert într-un asemenea moment?
- Adică în timpul cinei?
- Mă refeream la momentul în care discutam despre căsătorie, am spus eu, iar inima îmi bătea de parcă aș fi fugit după cineva sau de cineva. Ascultă, Stormy, dacă vrei cu adevărat să ne căsătorim, atunci voi face ceva serios, ca să-mi îmbunătățesc situația financiară. O să renunț la slujba de bucătar la Grille... și nu mă gândesc la anvelope, ci la ceva mai important.
Gândurile ei amuzate părură dintr-o dată atât de grele, încât capul îi fu tras într-o parte. Stormy îmi făcu cu ochiul și-mi zise:
- Și, din perspectiva ta, ce-ar putea fi mai important decât anvelopele?
Mă gândisem de ceva timp la subiectul acela, așa că i-am răspuns:
- Pantofii.
- Ce fel de pantofi?
- De toate felurile. Vânzare de încălțăminte cu amănuntul.
- Asta-i o afacere mai serioasă decât anvelopele? întrebă ea, îndoindu-se de spusele mele.
- Bineînțeles. Cât de des cumperi anvelope? Nici măcar o dată pe an. Și ai nevoie doar de un set pe vehicul. Oamenii au nevoie de mai multe perechi de încălțări. De toate felurile. Pantofi pentru rochia cafenie, pantofi pentru rochia neagră, pantofi de sport, sandale...
- Tu n-ai nevoie. Tot ce ai sunt trei perechi din același fel de încălțări.
- Da, dar eu nu sunt ca alți oameni.
- Nu, mă aprobă ea.
- Alt lucru de care trebuie să ținem seama este că nu fiecare bărbat, femeie sau copil are o mașină, dar toți au picioare. Sau aproape toți. O familie de 5 persoane poate să aibă 2 mașini, dar are 10 picioare.
- Oddie, am mai multe motive pentru a te iubi, dar probabil că acesta este motivul meu preferat.
Stormy nu-și mai ținea capul plecat într-o parte, nici nu-mi mai făcu cu ochiu. Se uită drept în ochii mei. Părea cu adevărat emoționată de vorbele mele, iar această impresie era întărită de faptul că Stormy nu scosese încă un churro din pungă.
Din nefericire, se părea că ascultasem doar cu urechile, pentru că n-am înțeles ce voia să spună.
- Motivul tău preferat? Adică... analiza mea referitoare la vânzarea cu amănuntul a pantofilor?
- Ești deștept ca toți cei pe care-i cunosc... și totuși, atât de naiv. E o combinație plăcută. Minte și nevinovăție. Înțelepciune și naivitate. Inteligență ascuțită și blândețe fără margini.
- Și acesta este motivul tău preferat?
- Pentru moment, da.
- Asta nu-i ceva la care să lucrez.
- Să lucrezi?
- Vreau să fac și mai bine lucrurile care-ți plac la mine. Dacă ai fi spus că-ți place că-s îngrijit, sau că-ți place cum mă îmbrac, sau clătitele mele... Mă străduiesc să-mi îmbunătățesc clătitele, întreab-o pe Terri. Însă nu știu cum să fiu și deștept și naiv în același timp, și să fie și mai bine decât acum. De fapt, nici măcar nu-s sigur că am înțeles ce-ai vrut să spui.
- Foarte bine. N-ai la ce să te gândești. Nu ai la ce să lucrezi. Pur și simplu așa ești. Oricum, atunci când o să mă mărit cu tine, n-o s-o fac pentru bani.
Și îmi oferi un churro.
Având în vedere cât de tare îmi bătea inima și cât de iute îmi mergea mintea, numai de zahăr nu aveam nevoie, dar am luat totuși gogoașa.
Am mâncat în tăcere un timp, apoi am întrebat:
- Căsătoria... când crezi că ar trebui să comandăm tortul?
- Curând. Nu pot să mai aștept.
Încântat și ușurat, am zis:
- Prea multă răsplată întârziată poate fi un lucru rău.
Stormy rânji.
- Vezi ce se întâmplă?
- Cred că privesc cu ochii. Ce ar trebui să văd?
- Se întâmplă că mai vreau un churoo, și o să-l mănânc acum, nu joia viitoare.
- Stormy Llewellyn, ești o femeie ce nu poate fi stăpânită!
- Și nu ai nici măcar pe jumătate idee de ce sunt în stare!
Avusesem o zi proastă dar, cât am stat cu Stormy și am mâncat churro-uri, m-am împăcat cu lumea.
Momentul acela nu dură mult. Telefonul meu celular sună, și n-am fost surprins să aud vocea șefului poliției.
- Fiule, sacristia din St. Bartholomew a dat un nou înțeles cuvântului „vandalizat”. Cineva a luat-o ranza rău de tot acolo.
- Robertson.
- Sunt convins că ai dreptate. Întotdeauna ai. Dar individul plecase înainte ca oamenii mei să ajungă în biserică. L-ai mai văzut?
- Într-un fel, ne ascundem aici, dar... nu, nu l-am văzut.
Am privit parcarea, șirul continuu de mașini care intrau și ieșeau pe aleea de comenzi de la Mexicali Rose, strada din spatele lor, uitându-mă după Fordul Explorer prăfuit al lui Bob Robertson.
Șeful poliției zise:
- Am pus pe cineva să-i supravegheze casa, acum câteva ore, dar o să îl și căutăm.
- Aș oferi o șansă magnetismului psihic, am spus eu, referindu-mă la abilitatea mea de a localiza pe cineva mergând la întâmplare timp de o jumătate de oră.
- Ar fi un lucru înțelept, fiule? Adică, având-o pe Stormy cu tine în mașină.
- O s-o duc acasă.
Stormy nu fu de acord.
- Ai vrea tu, Mulder!
- Am auzit-o, spuse Porter.
- Te-a auzit, i-am transmis eu lui Stormy.
- Și ce-mi pasă mie? replică Stormy.
Șeful poliției părea amuzat.
- Îți zice Mulder, ca personajul din Dosarele X?
- Nu prea des, domnule. Numai când crede că am tendințe paterne.
- Îi spui vreodată Scully?
- Numai când am chef să mă aleg cu vânătăi.
- M-ai făcut să nu-mi mai placă serialul ăla, spuse șeful poliției.
- Cum așa, domnule?
- Ai făcut ca toate ciudățeniile alea să pară adevărate. Nu mai găsesc că supranaturalul poate fi amuzant.
- Nici eu, l-am asigurat de îndată.
După ce am terminat de vorbit cu șeful poliției, Stormy a strâns ambalajele și cutiile în care fusese cina noastră și le-a îndesat într-o pungă. Când am părăsit Mexicali Rose, a aruncat punga într-o ladă de gunoi de la ieșirea din parcare.
Am cotit la stânga, iar ea mi-a spus:
- Hai să oprim mai întâi la mine acasă, ca să-mi iau pistolul.
- E o armă pentru apărarea casei. N-ai permis ca să umbli cu ea pe stradă.
- N-am permis ca să respir, dar fac oricum lucrul ăsta.
- Fără arme, am insistat eu. O să mergem și o să vedem ce se întâmplă.
- De ce ți-e frică de arme?
- Bubuie.
- De ce eviți întotdeauna să răspunzi la această întrebare?
- Nu evit să răspund.
- De ce ți-e frică de arme? insistă ea.
- Probabil că am murit împușcat, într-o viață anterioară.
- Tu nu crezi în reîncarnare.
- Nu cred în impozite, dar le plătesc.
- De ce ți-e frică de arme?
- Poate pentru că am avut un vis profetic în care eram împușcat.
- Ai avut un vis profetic în care ai fost împușcat?
- Nu.
Stormy putea fi neîndurătoare.
- De ce ți-e frică de arme?
Uneori spun tâmpenii. De îndată ce-am deschis gura, am regretat.
- Ție de ce ți-e frică de sex?
De pe scaunul din dreapta, dintr-odată îndepărtat și rece, Stormy îmi aruncă o privire aspră, care-mi îngheță măduva în oase.
Pentru o clipă am încercat să mă prefac că nu-mi dădusem seama de impactul pe care-l avuseseră cuvintele mele asupra ei. Am încercat să mă concentrez asupra șofatului.
Nu am talent la a mă preface. Am privit-o, m-am simțit groaznic și am zis:
- Îmi pare rău.
- Nu mi-e teamă de sex, zise ea.
- Știu. Îmi pare rău. Sunt un idiot.
- Voiam doar să fiu sigură...
Am încercat s-o fac să tacă.
Ea insistă:
- Voiam doar să fiu sigură că motivul pentru care mă iubești are mai puțină legătură cu lucrul ăsta decât cu altele.
- Există o mie de motive ca să te iubesc, am asigurat-o eu, simțindu-mă josnic. Și tu știi asta.
- Când vom fi împreună, vreau să fie ca la carte.
- Așa vreau și eu. Și așa va fi, Stormy. Când va veni momentul potrivit. Avem destul timp la dispoziție.
M-am oprit la semafor și am întins mâna dreaptă spre ea. Am fost ușurat când Stormy mi-a luat-o și m-am emoționat când mi-a strâns-o cu putere.
Lumina semaforului se făcu verde. Am condus cu o singură mână pe volan.
După un timp, Stormy zise, cu o voce slabă din cauza emoției:
- Oddie, îmi pare rău. A fost vina mea.
- N-a fost vina ta. Sunt un idiot.
- Te-am încolțit, vrând să știu de ce ți-e teamă de arme, iar când am insistat, ai ripostat.
Acesta era adevărul, dar adevărul nu m-a făcut să mă simt mai bine.
La șase luni după moartea mamei și a tatălui ei, pe când Stormy avea 7 ani și jumătate și i se spunea încă Bronwen, fusese adoptată de un cuplu bogat, fără copii, din Beverly Hills. Locuiau într-o casă drăguță. Viitorul părea luminos.
Într-o noapte, în timpul celei de-a doua săptămâni petrecute cu noua ei familie, tatăl adoptiv a venit în camera ei și a trezit-o. S-a dezbrăcat în fața ei și a pipăit-o într-un fel care a speriat-o și a umilit-o.
Stormy, care își jelea încă ambii părinți și era speriată, îngrozitor de singură, zăpăcită și rușinată, a suportat avansurile bărbatului timp de 3 luni. În cele din urmă, l-a denunțat unui asistent social care făcea o anchetă pentru agenția de adopții.
După aceea, Stormy a locuit în orfelinatul St. Bartholomew, neprihănită, până a abslovit liceul.
Eu și ea am devenit o singură entitate încă din școala primară. Am fost împreună - și cei mai buni prieteni - mai mult de 4 ani.
În ciuda a tot ce reprezentam unul pentru celălalt și a tot ce speram să realizăm împreună în anii ce vor urma, fusesem în stare s-o rănesc când mă încolțise să-i zic de ce mă tem de arme.
Am navigat un timp pe râurile de asfalt, fără să-l găsim pe Omul-Ciupercă, dar regăsindu-ne încet unul pe altul.
După o vreme, Stormy spuse:
- Te iubesc, Oddie.
Vocea mea era răgușită când i-am răspuns:
- Te iubesc mai mult decât viața.
- Vom fi bine, a spus ea.
- Suntem bine.
- Suntem ciudați și într-o ureche, dar suntem bine, mă aprobă ea.
- Dacă ar inventa cineva un termometru care să măsoare ciudățenia, cred că termometrul ăla s-ar topi sub limba mea. Dar tu ești grozavă!
- Deci negi că-s ciudată, dar ești de acord că sunt într-o ureche.
- Înțeleg care-i problema. Un pic de ciudățenie reprezintă un avantaj, dar țicneala nu-i niciodată ceva folositor.
- Exact.
- N-a fost elegant din partea mea să-ți neg ciudățenia.
- Îți accept scuzele.
Am mers un timp, folosind mașina așa cum un fântânar își folosește varga ca să găsească apă. M-am pomenit că intru în parcarea de la Green Moon Lanes. Aceasta e o popicărie, aflată la un kilometru de mallul unde se afla gelateria unde lucra Stormy.
Stormy știe de visul care se repetă și îmi strică somnul o dată sau de 2 ori pe lună, de trei ani. În visul acela apar angajații morți ai unei popicării: cu burțile spintecate, cu membrele retezate, cu figuri desfigurate nu de câteva gloanțe, ci de un foc de baraj.
- Individul e aici? întrebă Stormy.
- Nu știu.
- Visul o să se adeverească în noaptea aceasta?
- Nu cred. Nu știu. Poate.
Bucățelele de taco cu pește înotau în curenții de acid din stomacul meu, provocându-mi greață.
Aveam palmele umede. Și reci. Mi le-am șters de blugi.
Mai că voiam să mă întorc la locuința lui Stormy și să luăm pistolul ei.
DOUĂZECI ȘI DOI
Parcarea popicăriei era plină pe trei sferturi. Am dat ocol, căutând Explorerul lui Robertson, dar nu l-am putut găsi.
În cele din urmă, am parcat mașina și am oprit motorul.
Stormy deschise portiera, iar eu i-am spus:
- Așteaptă!
- Nu mă face să te numesc iar Mulder, mă avertiză ea.
În trecut, clădirea popicăriei nu mi se păruse de rău augur, mă impresionase doar datorită eficienței proiectului, pentru că avea liniile curate și fațada netedă a celor mai multe dintre edificiile moderne din deșert.
Acum îmi amintea de o cazemată pentru muniții, și simțeam că între zidurile sale putea să aibă loc în curând o uriașă explozie. Cazemată pentru muniții, crematoriu, mormânt....
- Angajații de aici poartă pantaloni negri și cămăși albastre de bumbac, cu gulele albe, i-am spus lui Stormy.
- Și?
- În visul meu, victimele poartă toate pantaloni cafenii și tricouri verzi, cu guler.
Stând încă pe scaun, dar cu un picior afară din Mustang, cu talpa pe asfalt, Stormy spuse:
- Atunci nu-i acesta locul. Ai venit aici din alt motiv. Putem să intrăm înăuntru, să vedem de ce am ajuns aici.
- La Fiesta Bowl, am spus eu, referindu-mă la cealaltă popicărie din Pico Mundo, salariații poartă pantaloni gri și cămăși negre, cu numele lor scris cu alb pe buzunarele de la piept.
- Atunci visul tău trebuie să fie legat de ceva ce se va întâmpla în afara orașului nostru.
- Nu s-a mai întâmplat asta până acum.
Îmi trăisem întraga viață în tihna relativă din Pico Mundo și din zona limitrofă. Nu văzusem nici măcar meleagurile mai îndepărtate din ținutul Maravilla, a cărui capitală este orașul nostru.
Dacă o să trăiesc până la 80 de ani - lucru puțin probabil și o perspectivă pe care o privesc cu mâhnire, dacă nu chiar cu disperare - s-ar putea ca într-o zi să mă aventurez în spațiul deschis, până în unul dintre orașele cele mai mici din comitat. Sau poate că n-o s-o fac.
- Bine, am zis eu, resemnat. Hai să mergem și să aruncăm o privire!
Popicele reprezintă unul dintre cele mai vechi sporturi din lume și, într-o formă sau alta, s-au practicat încă din anul 5200 î.H.
Veniturile anuale aduse de popice se apropie, în America, de cinci miliarde de dolari.
Sperând să-mi lămuresc visul obsedant și să-i pricep înțelesul, făcusem cercetări privind popicele. Știam o mie de lucruri pe marginea acestui subiect, dar niciunul deosebit de interesant.
Închiriasem pantofi și jucasem opt, nouă jocuri. Nu-s bun la sport.
Văzându-mă cum jos, Stormy spusese odată că, dacă aș deveni un jucător de popice, aș petrece mai mult timp în sală decât un alcoolic în crâșmă.
În timp ce intram cu Stormy în Green Moon Lanes în noaptea aceea de marți, o mulțime de oameni rostogoleau bile pe pistele lustruite, mai mult ratând decât nimerind. Râdeau, se apladau între ei și se distrau atât de bine, încât era greu de imaginat că Moartea alesese acest loc ca să cosească o recoltă subită de suflete.
Greu, dar nu imposibil.
Probabil că pălisem, pentru că Stormy mă întrebă:
- Te simți bine?
- Mda. Sunt bine.
Bubuitul slab al bilelor ce se rostogoleau și zăngănitul popicelor nu mi se păruseră până atunci sunete îngrozitoare, dar seria neregulată de huruituri și de izbituri mă călca pe nervi.
- Ce facem în continuare? mă întrebă Stormy.
- Bună întrebare. N-am niciun răspuns.
- Vrei să ne plimbăm pe aici, să privim și să vedem dacă simți vibrații negative?
Am dat din cap.
- Mda. Să privim! Vibrații negative.
Aproape imediat am văzut ceva care a făcut să mi se usuce gura.
- Oh, Doamne!
Bărbatul din spatele tejghelei unde se închiriau pantofi nu venise la lucru ca de obicei, în pantaloni negri și cămașă albastră de bumbac, cu guler alb. Purta pantaloni cafenii și tricou cu guler, de culoare verde, ca oamenii morți din visul meu. Stormy se întoarse, se uită la încăperea lungă, aglomerată, apoi arătă către doi angajați.
- Au cu toții uniforme noi.
În coșmarul meu, chipurile victimelor erau schimonosite de suferință, deformate de groază și de o lumină ciudată, iar când mă trezeam, nu puteam niciodată să le descriu bine.
Cu excepția unei tinere. Fusese împușcată în piept și în gât, dar fața ei rămăsese în mod neașteptat neatinsă de violență. Acea păr blond vâlvoi, ochi verzi și o aluniță pe buza superioară, aproape de colțul stâng al gurii.
În timp ce mergeam cu Stormy prin Green Moon Lanes, am văzut-o pe blonda din vis. Stătea în spatele barului, umplând hable cu bere din butoi.
DOUĂZECI ȘI TREI
Stăteam împreună cu Stormy la o masă din nișa barului, dar n-am comandat băutură. Oricum era deja pe jumătate amuțit de frică.
Eu voiam s-o scot din popicărie. Ea nu voia să plece.
- Trebuie să rezolvăm situația, insista Stormy.
Singurul mod în care puteam rezolva situația era să-i telefonez lui Wyatt Porter și să-i explic pe scurt că Bob Robertson intenționa să dea o petrecere ca să-și sărbătorească debutul de psihopat ucigaș la Green Moon Lanes.
Șeful poliției răspunse cu o iuțeală și cu o limpezime a minții demne de admirație pentru un om obosit după o zi grea de muncă și de îndopat cu friptură și bere.
- Până când e deschisă popicăria?
Cu telefonul la urechea dreaptă și cu un deget în cea stângă, ca să mă apăr de zgomotul din popicărie, am zis:
- Cred că până la miezul nopții, domnule.
- Deci peste două ore. O să trimit un polițist chiar acum, să asigure paza, să se uite după Robertson. Dar, fiule, ai spus că totul se va întâmpla în 15 august - mâine, nu astăzi.
- Asta-i data de pe fila de calendar din dosarul său. Nu sunt convins că știu ce înseamnă. Nu voi fi sigur că nu se va întâmpla astăzi, până când nu va trece ziua de azi fără să fie împușcat cineva.
- Chestiile alea pe care le numești bodachi sunt acolo?
- Nu, domnule. S-ar putea să apară când o să se ivească și individul.
- Încă nu s-a întors în casa din Camp`s End, zise șeful poliției, deci umblă prin oraș. Ți-a plăcut churro?
- Au fost delicioase, i-am răspuns eu.
- După grătar, mi-a fost greu să aleg între o prăjitur cu ciocolată și o plăcintă cu piersici, făcută în casă. M-am gândit bine și am luat un pic din fiecare.
- Dacă am zărit vreodată o bucată de rai, domnule, a fost atunci când am privit plăcinta cu piersici a doamnei Porter.
- M-aș fi căsătorit cu ea numai pentru plăcinta cu piersici, dar, pe deasupra, mai era și frumoasă, și deșteaptă.
Ne-am luat rămas bun. Mi-am pus telefonul celular la centură și i-am spus lui Stormy că trebuie să plecăm de acolo.
Ea a clătinat din cap.
- Așteaptă. Dacă barmanița blondă n-o să fie aici, împușcăturile nu vor avea loc, spuse Stormy, apoi adăugă în șoaptă, dar aplecându-se spre mine ca să o aud prin zăngănitul și clămpănitul bilelor de popise: Deci trebuie s-o facem cumva să plece.
- Nu. O premoniție din vis nu-i o imagine amănunțită și exactă a ceea ce se va întâmpla. Fata ar putea să fie acasă, în siguranță, iar împușcăturile să aibă loc oricum.
- Dar măcar ea ar fi salvată. Ar fi o victimă mai puțin.
- Cu excepția faptului că altcineva, care n-ar fi murit, o să fie împușcat în locul ei. Bunăoară, barmanița care o va înlocui. Sau eu. Sau tu.
- S-ar putea să fie așa.
- Da, s-ar putea, dar cum să salvez un om, dacă asta înseamnă să condamn un altul?
Trei sau patru bile izbiră popicele, într-o succesiune rapidă. Zgomotul semăna cu un foc de armă automată, și, cu toate că știam că nu era niciun foc de armă, tot am tresărit.
- Nu am dreptul să decid că trebuie să moară altcineva în locul ei, am zis eu.
Visele profetice - împreună cu implicațiile lor morale complexe - mă bântuiau doar rareori. Și eram recunoscător pentru acest lucru.
- În afară de asta, am adăugat eu, cum va reacționa barmanița dacă o să mă duc la ea și o să-i spun că va fi împușcată dacă nu pleacă de aici?
- O să creadă că ești ciudat sau periculos, dar s-ar putea să plece.
- N-o să plece. O să rămână aici. N-o să riște să-și piardă slujba. N-o să vrea să arate că-i fricoasă, pentru ca ăsta o face să pară slabă, iar femeile din ziua de azi nu vor să pară mai slabe decât bărbații. S-ar putea ca ulterior să roage pe cineva s-o însoțească până la mașină, dar asta o să fie tot.
Stormy se tot uita la blonda din spatele barului, în timp ce eu priveam prin încăpere, să văd dacă apăruse vreun bodach, care să anunțe sosirea criminalului. Dar aici nu erau decât oameni.
- E atât de frumoasă, atât de plină de viață, zise Stormy, referindu-se la barmaniță. Are atât de multă personalitate și un râs atât de molipsitor!
- Ți se pare atât de plină de viață pentru că știi că s-ar putea să moară de tânără.
- Nu mi se pare normal să plecăm și s-o lăsăm aici fără s-o avertizăm, fără să-i dăm o șansă, zise Stormy.
- Cea mai bună metodă ca să-i dăm o șansă, ca să le dăm tuturor victimelor o șansă, este să-l oprim pe Robertson înainte să apuce să facă ceva.
- Și cum o să-l oprești?
- Într-un mod mai potrivit decât aș fi putut s-o fac dacă n-ar fi venit în dimineața asta la Grille și nu l-aș fi văzut cu droaia aia de bodachi după el.
- Dar n-ai cum să fii sigur că o să-l oprești.
- În lumea asta nu-i nimic sigur.
Stormy mă privi în ochi, se gândi la ce-i spusesem și apoi îmi aminti:
- Cu excepția noastră.
- Cu excepția noastră. Hai să mergem! am zis eu, trăgându-mi scaunul de lângă masă.
- E atât de greu, murmură Stormy, uitându-se încă la blondă.
- Știu.
- Atât de nedrept.
- Ce moarte nu-i?
Stormy se ridică de pe scaun și mă întrebă:
- Oddie, n-o s-o lași să moară, nu-i așa?
- O să fac tot ce-mi stă în puteri.
Am ieșit, sperând să plecăm înainte de sosirea polițistului promis și înainte ca acesta să devină curios în privința rolului meu.
Niciun polițist din Pico Mundo nu înțelege relația mea cu Wyatt Porter. Polițiștii simt că eu sunt altfel decât alții, dar nu-și dau seama de ce. Șeful poliției mă acoperă bine.
Când am ieșit împreună cu Stormy din Green Moon Lanes, era ora 10 seara, la o oră după căderea nopții, dar temperatura din Pico Mundo era de 38 de grade Celsius.
Dacă Bob Robertson intenționa să aducă iadul pe pământ, atunci localitatea noastră avea temperatura potrivită.
În timp ce mergea spre Mustang și se gândea la barmanița blondă, căreia îi era sortit să moară, Stormy spuse:
- Uneori nu știu cum poți trăi văzând tot ce vezi.
- Prin ținută, i-am spus eu.
- Prin ținută? Și cum funcționează asta?
- În unele zile mai bine decât în altele.
Ar fi vrut să-i dau explicații mai amănunțite, dar sosi mașina pe patrulare a poliției, care ne prinse în lumina farurilor sale înainte să ajungem la Mustang. Convins că voi fi recunoscut, am așteptat să oprească, ținând-o de mână pe Stormy.
Agentul care răspunsese apelului, Simon Varner, lucra în poliției de doar trei, patru luni, adică de mai mult timp decât Bern Eckles, cel care mă privise bănuitor la petrecerea lui Wyatt Porter, dar nu de suficient timp încât să-și fi pierdut interesul față de mine.
Polițistul Varner avea o figură blândă. Se aplecă spre fereastra deschisă, cu brațul solid rezemat de portieră, arătând ca un urs somnoros dintr-un film de desene animate Disney.
- Odd, ce plăcere să te văd! Domnișoară Llewellyn! După ce trebuie să mă uit?
Eram convins că șeful poliției nu menționase numele meu când îl trimisese pe Varner la popicărie. Când eram implicat într-un caz, Wyatt Porter făcea tot ce putea ca să trec nebăgat în seamnă și nu pomenea nimic de informațiile căpătate prin mijloace supranaturale, nu numai ca să-mi protejeze secretele, ci și ca să se asigure că niciun avocat nu putea să scape vreun asasin pretinzând că întregul caz împotriva clientului său fusese clădit pe vorbele unui țicnit care se pretinde medium.
Pe de altă parte, din cauză că vizita mea acasă la șeful poliției avusese ca efect alcătuirea în grabă a unui profil psihologic al lui Robertson, Eckles știa că aveam o oarecare legătură cu cazul lor. Iar dacă el știa, atunci zvonul se răspândise în tot departamentul.
Cel mai bine era să fac pe prostul.
- La ce să vă uitați? Nu înțeleg, domnule.
- Cred că i-ai spus ceva șefului, ceva care l-a făcut să mă trimită aici.
- Ne-am uitat la niște prieteni care jucau popice. Eu nu mă prea pricep.
- De fapt, nu știi deloc, adăugă Stormy.
Varner luă de pe scaunul șoferului o reproducere imprimată pe calculator a fotografiei din carnetul de șofer al lui Bob Robertson.
- Îl cunoști pe individul ăsta, nu-i așa?
- L-am văzut astăzi de două ori, dar nu-l cunosc.
- Nu i-ai spus șefului că o să apară aici?
- Nu i-am spus. De unde să știu eu că o să apară aici?
- Șeful a zis că, dacă o să dau de el și nu o să-i pot vedea amândouă mâinile, să nu-mi închipui că o să scoată din buzunar o pastilă de mentă pentru împrospătarea respirației.
- Nu știu la ce se gândea șeful.
Un Lincoln Navigator intră în parcare și se opri în spatele mașinii lui Varner. Acesta scoase brațul pe fereastră și făcu semn automobilului să-l ocolească.
Am văzut doi bărbați în Navigator. Niciunul din ei nu era Robertson.
- De unde-l cunoști pe individ? mă întrebă Varner.
- A venit să prânzească la Grille, înainte de amiază.
Pleoapele se ridicară ușor de pe ochii aceia de urs somnoros.
- Asta-i tot? I-ai gătit prânzul? Credeam... că s-a întâmplat ceva între voi doi.
- Ceva. Nu prea mult.
Am rezumat evenimentele, lăsând la o parte ceea ce nu trebuia să știe Varner.
- S-a comportat ciudat la Grille. Șeful era acolo și l-a văzut. În după-amiaza asta, după ce am plecat de la serviciu și mă plimbam, văzându-mi de treburile mele, acest Robertson a vrut să mă lovească, a devenit agresiv.
Neîncrezător, Varner își îngustă într-atât ochii, încât aceștia păreau niște fante. Insinctul îi spunea că-i ascund informații.
- Cum a devenit agresiv?
Stormy mă salvă de-o minciună grosolană cu una mai simplă:
- Jigodia mi-a făcut avansuri obscene, iar Odd i-a spus să se potolească.
Omul-Ciupercă nu era deloc tipul de mascul feroce, care-și închipuie că femeile sunt topite după el. Dar Stormy arăta atât de bine, încât Varner, deși bănuitor din fire, păru înclinat să creadă că până și o jivină precum Bob Robertson secretă îndeajuns de mulți hormoni ca să-și încerce norocul cu ea.
- Șeful crede că individul a vandalizat biserica St. Barthomolew, zise Varner. Cred că știi asta.
Stormy încercă să-i abată atenția acestui Sherlock încăpățânat și-i zise:
- Domnule Varner, mor de curiozitate. Vă supărați dacă vă întreb ce înseamnă tatuajul dumneavoastră?
Polițistul purta o cămașă cu mânecă scurtă, ce-i scotea la iveală brațele musculoase. Deasupra încheieturii de la mâna dreaptă se vedeau două litere mari: PI.
- Domnișoară Llewellyn, mărturisesc cu regret că în tinerețe am fost un puști dat naibii. Am făcut parte dintr-o bandă. Mi-am schimbat însă viața înainte să fie prea târziu. Mulțumesc Domnului nostru Isus pentru asta. Tatuajul ăsta îl am din perioada aceea.
- Și ce înseamnă literele? întrebă Stormy.
Polițistul păru stânjenit.
- E o obscenitate, domnișoară. Mai bine nu vă spun.
- Puteți să îndepărtați tatuajul, zise Stormy. În ultimii ani treaba asta se face destul de ușor.
- M-am gândit și eu la asta, spuse Varner. Dar l-am păstrat ca să-mi amintesc că se poate ajunde departe pe drumul cel drept, chiar dacă primul pas a fost greșit.
- Ce lucru fascinant și demn de admirație! exclamă Stormy, apropiindu-se de fereastră, ca și cum ar fi vrut să se uite mai bine la acest monument de virtute. Mulți oameni preferă să-și rescrie trecutul, decât să-l înfrunte. Sunt bucuroasă să știu că oameni ca dumneavoastră au grijă de noi.
Fusese atât de drăgălașă, încât păruse sinceră.
În timp ce polițistul Varner se umfla în pene măgulit de complimentele ei, Stormy se întoarse spre mine și zise:
- Odd, trebuie să mă întorc acasă. Mâine dimineață mă scol devreme.
I-am urat noroc polițistului Varner, iar acesta nu mai făcu nicio încercare de a mă descoase. Părea că uitase de bănuielile sale.
Când am ajuns la mașină i-am spus lui Stormy:
- Nu știam că te pricepi atât de bine să flatezi oamenii.
- Oh, folosești un cuvânt prea mare! N-am făcut altceva decât să-l manipulez!
- După ce-o să ne căsătorim, o să fiu atent la chestia asta, am avertizat-o eu, în timp ce porneam mașina.
- Ce vrei să spui?
- Că o să am grijă să nu încerci să mă manipulezi și pe mine un pic.
- Doamne, Odd, te manipulez în fiecare zi! Și fac ce vreau cu tine.
Nu-mi dădeam seama dacă vorbea serios.
- Oare?
- Sigur, o fac cu blândețe. Cu blândețe și multă afecțiune. Și ție îți place întotdeauna.
- Da?
- Folosești tot felul de trucuri ca să mă convingi să fac asta.
Am vârât schimbătorul în viteză, dar am păstrat piciorul pe frână.
- Vrei să spui că te rog să mă manipulezi?
- În unele zile cred că-ți priește.
- Nu-mi dau seama dacă vorbești serios.
- Știu. Ești adorabil.
- Cățeii sunt adorabili. Eu nu-s cățel.
- Tu și cățeii. Sunteți adorabili.
- Vorbești serios?
- Oare?
M-am uitat la ea.
- Nu. Nu vorbești serios.
- Oare?
Am oftat.
- Pot să văd morți, dar nu pot să văd prin tine.
Când am ieșit din parcare, polițistul Varnei își oprise mașina lângă intrarea din față de la Green Moon Lanes.
În loc să supravegheze localul în liniște, sperând să-l înhațe pe Robertson înainte ca acesta să poată să comită vreo violență, polițistul se plasase într-un loc foarte vizibil, ca să-l sperie. Interpretarea pe care o dăduse el sarcinii primite nu era exact ce ar fi vrut șeful lui.
În timp ce am trecut pe lângă el, Varner ne făcu cu mâna. Părea că mănâncă o gogoașă.
Nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc că Robertson se putea apropia ușor de mașina de patrulare din spate, ca să-l împuște în cap se Simon Verner, în timp ce acesta se îndopa cu gogoși Krispy Kreme.
DOUĂZECI ȘI PATRU
Viola Peabody, chelnerița de la Grille, locuia la doar două cvartale de Camp`s End, dar, din cauză că grădinărea, vopsea și repara întruna, casa ei părea să fie la distanță de-un univers de străzile acelea îngrozitoare.
Deși micuță și simplă, casa ei semăna cu un conac din basme, dintr-o pictură romantică a lui Thomas Kinkade.
Fără să pară surprinsă că sosiserăm neanunțați la ora aceea, Viola ne salută zâmbind cu amabilitate și ne oferi cafea sau ceai cu gheață, ofertă pe care noi am refuzat-o.
Ne-am așezat în camera mică de zi. Viole îi scosese și-i refăcuse dușumeaua. Țesuse preșul din cârpe. Cususe perdeaua de stambă și husele care făceau mobila veche să arate ca nouă.
Cocoțată pe marginea unui fotoliu, Viola era zveltă ca o fetiță. Munca și geutățile vieții nu lăsaseră urme pe chipul ei. Nu arăta suficient de bătrână sau de chinuită ca să-ți dai seama că era o mamă singură, cu două fiice, de 5 și de 6 ani, care dormeau în camera din spate.
Casa nu avea aer condiționat. Ferestrele erau deschise, iar pe podea se găsea un ventilator electric, ale cărui elice îți dădeau senzația că răcesc aerul.
Aplecându-se în față, cu mâinile pe genunchi, Viola renunță la zâmbet și-și luă o alură solemnă, pentru că știa de ce venisem.
- E vorba despre visul meu, nu-i așa? șopti ea.
Am răspuns și eu încet, ca să nu deranjez copiii care dormeau.
- Povestește-mi-l din nou!
- M-am văzut pe mine însumi, cu o gaură în frunte, cu fața... distrusă.
- Crezi că erai împușcată.
- Moartă prin împușcare, confirmă ea, împreunându-și mâinile între genunchi, ca pentru rugăciune. Ochiul meu drept era plin de sânge, se umflase urât și ieșise pe jumătate din orbită.
- Vise de teamă, zise Stormy, încercând s-o liniștească. N-au nicio legătură cu viitorul.
- Am mai discutat despre asta, îi spuse Viola. Odd a fost de aceeași părere, azi după-amiază. Probabil că te-ai răzgândit între timp, zise ea, uitându-se la mine. Altfel n-ai fi aici.
- Unde erai, în vis?
- Nicăieri. Știi, locul din vis... totul e încețoșat, neclar.
- Te duci la popice?
- Asta înseamnă să cheltuiesc bani. Fac economii pentru două colegii. Fetele mele vor fi cineva.
- Ai fost vreodată în Green Moon Lanes?
- Nu, răspunse ea, clătinând din cap.
- Există ceva în vis care să sugereze că locul acela era o popicărie?
- Nu. După cum am spus, nu era niciun loc adevărat. De ce întrebi de o popicărie? Ai avut și tu un vis?
- Da.
- Cu oameni morți? întrebă Viola.
- Da.
- Ai avut vreodată vise care s-au adeverit?
- Uneori, am recunoscut eu.
- Știam că o să înțelegi. De aceea ți-am cerut să mă „citești”.
- Viola, spune-mi mai multe despre vis!
Femeia închise ochii, străduindu-se să-și amintească.
- Fugeam de ceva. Erau niște umbre, niște fulgerări de lumină, dar nimic nu însemna ceva.
Al șaselea meu simț este unic prin natura și prin claritatea sa. Dar cred că mulți oameni au percepții supranaturale nedescoperite și mai puțin dramatice, care se manifestă din când în când în timpul vieții lor: presentimente care apar sub formă de vise, precum și alte momente de conștientizare și de înțelegere bizară.
Ei nu exlorează aceste experiențe, în parte pentru că își închipuie că acceptarea supranaturalului este ceva irațional.
De aceea n-am fost surprins că visul Violei, care mai devreme mi se păruse un coșmar oarecare, se dovedea a fi ceva important.
- Ai visat voci, sunete? am întrebat-o. Unii oameni nu visează așa ceva.
- Eu am visat. În vis m-am auzit respirând. Și mulțimea.
- Mulțimea?
- O mulțime care răcnea, așa cum se aude pe un stadion.
Am întrebat, zăpăcit:
- Și unde ar exista un asemenea loc în Pico Mundo?
- Nu știu. Poate un meci de baseball pentru copii.
- La așa ceva nu se strânge o asemenea mulțime, remarcă Stormy.
- Nu erau neapărat mii de glasuri. Puteau fi doar vreo două sute, răspunse Viola. Doar o mulțime care răcnea.
- Și cum de te-ai văzut împușcată?
- N-am văzut cum s-a întâmplat. Umbre, fulgerări de lumină, alergam, m-am împiedicat,am căzut în patru labe....
Ochii Violei se mișcară sub pleoape, de parcă femeia adormise și trăia coșmarul pentru prima oară.
- ....în patru labe, repetă ea. Cu mâinile în ceva lipicios. Sânge. Apoi umbrele s-au rotit, îndepărtându-se, lumina s-a rotit apropiindu-se, iar eu m-am uitat în jos la fața mea, moartă.
Se cutremură și deschise ochii.
Picături mici de sudoare îi apăruseră pe frunte și deasupra buzei superioare.
În ciuda ventilatorului electric, în încăpere era cald. Dar pe Viola nu o luase cu călduri decât după ce începuse să-și amintească visul.
- Mai e ceva, vreun amănunt? am întrebat eu. Chiar și cel mai mic lucru mă poate ajuta. Unde erai... adică trupul tău... unde zăcea? Pe o podea? Pe iarbă? Pe asfalt?
Femeia se gândi o clipă, apoi clătină din cap.
- Nu știu. Mai era doar un singur lucru, un bărbat, bărbatul mort.
Am înțepenit pe canapea.
- Vrei să spui alt... cadavru?
- Lângă mine... lângă trupul meu. Părea că se prăbușise într-o parte, cu un braț răsucit la spate.
- Mai existau și alte victime? întrebă Stormy.
- Probabil. Dar nu l-am văzut decât pe el.
- L-ai recunoscut?
- Nu i-am văzut fața. Era întors cu spatele la mine.
- Viola, am spus eu, dacă te-ai strădui să-ți amintești....
- Oricum, el nu mă interesa. Eram prea speriată ca să mă mai intereseze cine era. Mă uitam la fața mea moartă și încercam să țip, dar nu puteam și mă străduiam din răsputeri să țip, apoi m-am pomenit în pat, iar țipătul ieșea din gâtul meu, dar numai o urmă de țipăt...
Amintirea o agitase pe Viola. Încercă să se ridice de pe scaun. Dar i se muiaseră picioarele. Se așeză din nou.
Stormy întrebă, de parcă mi-ar fi citit gândurile:
- Ce purta?
- Cine? Omul din vis? Avea un picior îndoit în spate, piciorul ieșise pe jumătate din pantofi. Era un mocasin.
Am așteptat, în timp ce Viola își scotocea prin memorie.
- Pantalonii îi erau stropiți de sânge, spuse Viola. Cred că erau kaki. Oricum, cafenii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu