Nopți albe pentru Minerva, Rodica Ojog-Braşoveanu

.................................................................
                                4-6

             - Trebuie să-mi dați o mână de ajutor. Aşa nu ajungem nicăieri.

    Şoimu îşi ieşi din pepeni.

    - Lasă-mă în pace, creştine! Du-te la alţii dacă-ţi arde de cercetare ştiinţifică. Ţi-am spus tot! Ala s-a proţăpit în prag, ne-a orbit cu un far şi noi am dat năvală pe geam.

    - V-aţi întrebat de ce a pătruns tocmai în sediul cenaclului?

    - Nu m-am întrebat, domnule, e bine?

     - Nu e bine.

    - Iartă-mă. Mai greşesc oamenii... 

    Pufni: 

    - Asta-i culmea! De conversaţie crezi că ne ardea?

    - Am să vă spun eu.

     - Vezi-ţi de treabă, Mişule, mă doare capul.

     - Dumneavoastră dezbateţi probleme de literatură, continuă calm frizerul, scrieţi, iar condeiul presupune fantezie, o înţelegere mai largă a unor fenomene neobişnuite.

    - Mă doare capul, Mişule!

    - Sunt convins că a vrut să stea de vorbă cu dumneavoastră. Să-şi expună punctul de vedere, eventual să treacă la tratative...

    - Şi noi, uite aşa de-ai dracului, n-am vrut. Eram grăbiţi.

    - Nu! Speriaţi. V-a speriat simpla lui prezenţă.

    Șoimu se opri locului privindu-l aiurit. Căzu repede de acord.

    - Da, dom'le, aşa-i! Suntem nişte căcăcioşi şi ne-am speriat de pomană. Am avut vedenii. Crezi că era Damian? Aşi! Un fluturaş vioi! Zici că ce ţinea el în mână era un pistol? De unde? O praştie.

    - De ce n-a tras?

    - La revedere.

    - A ciocănit cumva în uşă, sau...

    - E nebun! Omul ăsta e complet nebun!

    Şoimu o luă din nou la goană lăsându-l pe frizer în mijlocul drumului. Alerga din toate puterile, nutrind o singură dorinţă. Să ajungă cât mai repede acasă, să tragă obloanele şi zăvoarele, să ia o duşcă bună şi să se vâre sub plapumă beat mort. N-avea de loc chef să asiste treaz la desfăşurarea evenimentelor. Conchise apoi că Drojdioară e un bărbat deştept. Cel mai deştept din oraş.

    Intrase pe o stradă şerpuitoare. Căsuţele erau aidoma celorlalte din P. dar, element distinctiv, în fiecare curte creştea câte un salcâm. De aceea i se spunea scurt Salcâmilor. Adevărata denumire, cu referinţe la un eveniment istoric de seamă, o cunoşteau doar poştaşii. Preşedintele cenaclului locuia chiar în capăt, lângă cumpăna de piatră ridicată sub Vodă Grigore Ghica şi socotită unul dintre monumentele istorice ale oraşului.

    Cineva alerga după el. Se holbă câteva clipe cu sentimentul că cerul se prăvale.

    Un individ cu chipul ascuns după o mască, înarmat, încerca să-l ajungă din urmă.

    Şoimu era un bărbat încăpăţânat şi în acest amănunt rezida secretul reuşitei lui în viaţă. Nu abandona niciodată o partidă înainte de a se convinge că a epuizat toate şansele. Dacă antrenorul Dunăreanu l-ar fi văzut alergând acum, ar fi avut motive suficiente să reflecteze o viaţă la ceea ce se cheamă vocaţie ratată. Vlad Şoimu parcurse ultima sută de metri în 9 secunde şi 8 zecimi. Hotărî să sară peste fântână - nu mai avea timp s-o ocolească - dar din nefericire subestimă importanţa obstacolului şi dispăru în puţul de piatră.

                                            50.

                Cei mai obosiţi naufragiaseră pe băncile din lemn lustruit care împrejmuiau holul rotund de marmură. În centru, chiar sub marele candelabru, Lia Georgescu încerca din răsputeri să se facă auzită. Vorbeau toţi deodată, trăgând mereu cu ochiul spre uşile batante de la intrare. Presimţeau că Damian va da năvală din clipă în clipă.

    - Are pe puţin patru-cinci complici, emise profesorul Iliuţă Munteanu. Altfel cum îţi explici că poate fi în atâtea puncte din oraş în acelaşi timp?

    - Ubicuitate, sugeră cineva.

    Nu existau doi inşi sub orgia de cristal a candelabrului care să aibă habar la ce se referea individul şi oricum, nimeni nu asculta pe nimeni.

    - Nu m-am îndoit niciun moment că a antrenat o întreagă echipă de ticăloşi, declară Lia Georgescu strângându-şi buzele.

    Bătrânul cu papion şi baston de bambus era de aceeaşi părere.

    - Mercenarii sunt soldaţii cei mai primejdioşi. 

    În general, adopta instantaneu punctele de vedere cele mai pesimiste. Cândva, o prietenă îi spusese la telefon: 

    - Am uitat fierul în priză peste pantalonii lui bărbatu-meu. Scrum s-au făcut! 

    A doua zi bătrânul relata incidentul de bună credinţă: „Ai auzit? Agheleascăi i-a luat casa foc". 

    De fapt, se putea afirma, fără remuşcări, că habar n-are pe ce lume trăieşte.

    - Fiţi convinşi că interese importante i-au determinat să opteze pentru oraşul nostru.

    - Aberaţii! respinse Lia Georgescu. Avem de-a face cu un alienat mintal şi atâta tot. Trebuie doar să ne păstrăm cumpătul şi proporţiile. 

    Completă în gând: „Dacă nu vreţi să fac o criză de nervi".

    Epigramistul se bâţâia de teamă.

    - Asta-i culmea! Să-ţi fie frică să te duci la tine acasă. Eu barem nici nu-l cunosc.

    - Domnilor! ţipă bătrânul cu papion. Sunt convins că am descoperit soluţia. Nu e nevoie să mă felicitaţi, am recurs la un exerciţiu de logică elementară.

    Nimeni nu se grăbea să-l felicite şi în general oamenii păreau suficient de sceptici.

    Bătrânul îşi umflă guşa.

    - Chestiunea e cât se poate de simplă. Dacă-mi îngăduiţi, o să vă reamintesc că persoanele cele mai ameninţate sunt domnişoara Georgescu şi Olimpia Dragu. N-avem decât să le supraveghem locuinţele şi vom pune mâna pe bandiţi.

    Era prima observaţie de bun simţ şi de aceea toţi îl măsurară curioşi.

    - Du-te dumneata întâi, în prospecţie, rânji epigramistul.

    - Răbdare, tinere, sunteţi la vârsta când, nu-i aşa... sângele clocoteşte, dar în definitiv dacă ne gândim la antici, fireşte... Rămase cu gura căscată clipind des. Despre ce vorbeam?

    - Despre savarină, spuse cineva.

    - Exact! V-o recomand la micul dejun.

    Profesorul Munteanu se întrebă dacă nu cumva ar fi cazul să mai dea o raită pe-acasă. Victoriţa era singură. O chemase la muzeu. „Nu, Iliuţă, ştiu că sunt caraghioasă, dar dac-o fi şi-o fi, vreau să mor în patul meu. Du-te tu. Văd că n-ai răbdare."

    Profesorul se uită pe geam. Strada păstra aspectul obişnuit, în dormitorul Victoriţei ardea lumina mică. „În fond, poate că s-a liniştit. Ce rost are s-o tulbur? Femeile sunt mai pregătite pentru viaţă, mai curajoase. N-au atâta fantezie şi de aceea izbutesc să-şi ţină firea în momente când un bărbat devine mai neputincios decât un copil".

    - Îmi pare rău, declară bătrânul cu papion, că nu l-am însoţit pe tânărul acela.

    Are o misiune grea şi îi lipseşte consiliul unui om experimentat.

    Îşi săltă important capul cercetând din colţul ochilor figurile celorlalţi. Cuvintele sale nu avuseseră niciun efect. Doar Lae, refugiat în cele din urmă în localul muzeului, îl privea năuc.

    - Oricum, urmă, am de gând să protestez. Voi întocmi un memorandum.

    „Asta-i fericit! conchise Iliuţă Munteanu. Habar n-are de meridian sau secol, se crede în 1940".

    Diriginta îşi frângea degetele. O făcea inconştient, şi articulaţiile pocneau. Sesiză că oamenii o privesc şi îşi netezi fusta cu un gest care încerca să pară natural. „Nu-i acum momentul să-mi arăt neliniştea... Ce-o fi făcut băiatul ăla? A plecat de două ore".

    Întâi nu auzi cuvintele bătrânului. Abia când isprăvi le sesiză înţelesul.

    - Consider că trebuie să trecem pe lista noastră numele primului prizonier. Sper să fie tratat cavalereşte.

    Responsabilul supermagazinului făcu ochii mari.

    - Care prizonier?

    - Individul acela nervos, cu piele negricioasă, explică liniştit bătrânul. Se agita încolo şi încoace ca o pendulă. A ieşit şi nu s-a mai întors. L-au luat prizonier sau ostatic. Deocamdată, nu putem şti. Avea un nume caraghios, dar nu-mi aduc aminte care.

    Iliuţă Munteanu îl identifică.

    - Aşa e. A dispărut Mişu Postolache.

    Epigramistul întrebă pe gânduri:

    - Oare?

    - Ce vrei să insinuezi? îl întrebă profesorul.

    - Cred că nu există nimeni în încăperea asta care să se îndoiască de complicitatea lui Postolache.

    - Isprăviţi! i-o reteză Lia Georgescu. Suntem şi aşa destul de necăjiţi ca să ne mai aruncăm învinuiri unul altuia. Mă întreb totuşi ce s-a întâmplat cu băiatul. 

    Îşi muşcă buzele, să nu continue: „Simt că nu mai rezist... Dacă Tutovanca doarme cumva la uzină, înseamnă că tremurăm aici până mâine dimineaţă..."

    În aceeaşi clipă se ivi, cu răsuflarea tăiată, tânăra poetă care compunea pastele delicate.

    - Am văzut pe unul din bandiţi. Era mascat. Şi... straniu de alb. Din cap până în picioare, alb. Ziceai, adăugă ruşinată, nerezistând tentaţiei de a se exprima liric, că-i o simfonie de iarnă. Chiar acum a traversat strada.

    Nimeni nu se repezi la fereastră, se auzea doar clănţănit de măsele. Ideea în sine era absurdă. Ce importanţă avea că individul se îmbrăcase în alb şi că îşi ascundea obrazul? Şi totuşi, printr-un proces destul de ciudat, amănuntul îi făcu să-şi piardă minţile. 

    În capetele înfierbântate, străfulgerau blitzuri aprinzând clişee de un exotism nebun. Se învălmăşeau asasinate şi masacre, hold-up-uri, trenuri sau bănci aruncate în aer, Cadillacuri şi limuzine Ford-Mustang cuprinse de flăcări - cine nu lăcrămase în fata televizorului constatând cu câtă dezinvoltură le sacrificau serialele americane? - se perindau figurile fioroase ale aşilor crimei: Vito Genovese „Capo di tutti Capi", Alberto Anastasia, Frank Costello, Charley Lucky...

    Cetăţenii din P., indiferent că purtau bascheţi sau ghete decupate la monturi, dovedeau o cultură impresionantă în materie, iar prin bunăvoinţa doamnei Atena Dumitrescu, celebrul roman-reportaj al unei ziariste pariziene Şase luni printre bandiţii din Chicago circulase în tot oraşul.

    Îşi amintiră acum de toate acele histoires abominables savurate altădată în tihnă la gura sobei, în nopţi de decembrie, când viforniţa năpăstuieşte meleagul şi n-ai ce face, iar mâinile îţi sunt pline cu stafide şi mieji de nucă.

    În capul domnului cu baston şi pălărie călărea Zorro. 

                   Locotenentul o urmărea surprins încercând să-i descâlcească manevra. Contrar la ceea ce ai fi avut dreptul să te aştepţi, Minerva nu depunea nici cel mai mic efort să calmeze spiritele, părea ea însăşi derutată, atitudine care, odată sesizată, alimenta generos groaza oamenilor.
    Dobrescu, prudent în general, dar mai cu seamă când Minerva arbora stilul enigmatic, se străduia să se încadreze în aceiaşi parametri, păstrând un aer ambiguu, dând răspunsuri echivoce.
    Când pătrunseră în holul muzeului, nefericiţii îi luaseră literalmente cu asalt; fraţi, părinţi, copii rătăciţi n-ar fi fost întâmpinaţi cu atâta risipă de entuziasm. Grupului de sub candelabru i se alăturaseră osteniţii care până atunci moţăiseră pe bănci.
    - Slavă Domnului că sunteţi aici, suflă Lia Georgescu epuizată. Mă simt mult mai liniştită.
    Profesorul Munteanu îndrăzni să se apropie.
    - Cum aveţi de gând să procedaţi în continuare?
    Minerva surâse incert.
    - Trebuie să aveţi răbdare. Răbdare şi să nu vă pierdeţi calmul.
    - Calm şi răbdare! se indignă Vespasian Duma. E inadmisibil ce se poate petrece în anii noştri, într-un loc civilizat, la nici 200 de kilometri de Capitală.
    Obrajii şi urechile îi ardeau, mâinile flasce de individ moale, cu şira spinării de cauciuc şi predispoziţie pentru gută, erau vinete.
    - Aveţi dreptate, admise Minerva. Ce propuneţi?
    Domnul cu papion replică prompt:
    - Să fie chemat Regimentul 4 Roşiori. Sunt băieţi bravi care nu o dată au scos patria din impas.
    - Mai isprăveşte, domnule! se enervă Romică Popescu. O mai ia omul razna, dar nici în halul ăsta. Dumneata ai nevoie de bonă. O bonă, o babeţică şi un cerc!
    Bătrânul păru să se bucure:
    - Nu-i aşa? În realitate duc lipsa unor conversaţii inteligente.
    - De ce nu frecventezi cenaclul literar?
    Vespasian Duma gângăvi:
     - Trebuie luate măsuri urgente. Ăla-şi face de cap prin oraş, omoară, maltratează şi autorităţile stau cu mâinile în sân.
    - Suntem gata să primim orice sugestie, zâmbi Minerva încurcată. Deocamdată cred că aţi procedat înţelept, adunându-vă aici. Oricât ar fi de... temerar acest Damian şi otrăvit de resentimente, nu va îndrăzni totuşi să dea năvală peste douăzeci sau treizeci de oameni.
    Iliuţă Munteanu căută ochii locotenentului. Din timiditate, proceda totdeauna la fel. Dacă i se părea că emite lucruri dezagreabile, nu se adresa direct celui vizat, ci unui terţ.
    - N-o să îndrăznească! Cu o singură mitralieră ţii la respect o sută de inşi. E elementar... iar ăia sunt înarmaţi!
    Dintr-o dată, uşile batante începură să se învârtească şi abia la al doilea tur, Olimpia Dragu izbuti să-şi facă apariţia. Ochii albaştri, spălăciţi, aveau o expresie de neconfundat: groază.
    - Acum zece minute, gâfâi, Damian a încercat să mă omoare. A intrat prin fereastra de la oficiu. L-am auzit şi am izbutit să fug. N-am apucat să mă îmbrac.
    Într-adevăr, era în capot matlasat cireşiu, cu părul de deasupra frunţii prins în câteva bigudiuri. Pe drum, îşi pierduse unul din papuci. Părea bătrână, jalnică, prăbuşită, dar în ciuda disperării evidente, nu inspira nici un fel de compătimire.
    „Când te gândeşti, reflectă locotenentul, o bufniţă ca asta terorizează vreme de treizeci sau patruzeci de ani generaţii întregi de elevi, bagă în sperieţi un oraş..."
    Minerva se interesă:
    - Sunteţi convinsă că a fost Damian?
    Chipul Olimpiei Dragu se albi de furie.
     - Am cincizeci şi patru de ani, tovarăşe, şi mai mult de jumătate din ei mi i-am petrecut în acest oraş. Nu şi-a permis încă nimeni să-mi intre pe geam la miez de noapte şi vă mai garantez că nu am vedenii. Nu mi se năzare niciodată şi nu-mi căşunează pe nimeni din senin.
    - Doar pe elevele drăguţe, rânji un năsos din grup. Nici una nu sare peste 6.
    Profesoara primi lovitura sub centură. Înghiţi în sec înainte de a completa:
    - ...A fost Damian sau una din bestiile lui. Categoric.
    - N-aveţi niciun motiv să vă îndoiţi de afirmaţiile dumneaei, interveni Vespasian Duma. Este o persoană de o moralitate ireproşabilă, şi în plus, toată lumea ştie că răzbunarea lui Damian vizează în primul rând oamenii integri, de înaltă ţinută etică. Dovadă, soţia mea a fost molestată, s-a încercat ceva asemănător cu doamna Dragu.
    Câţiva, mai informaţi, plecară ochii jenaţi. Cine nu cunoştea aventurile Graţielei Duma? Cât despre Olimpia, hai să fim serioşi! Nimic mai simplu pentru o coţofană respingătoare decât să ţină cursuri de virtute şi să se erijeze în jude moral al întregii obşti.
    Minerva rezemă ostenită peretele de marmură, trecându-şi degetele prin breton cu gestul ei caracteristic.
    - Într-adevăr, lucrurile par deosebit de grave. Deocamdată însă, rămân la prima mea propunere şi vă rog să rămâneţi pe loc. Nicăieri nu vă aflaţi mai în siguranţă.
    Brusc, domnul cu papion fu cuprins de un freamăt ciudat. Se învârtea de colo-colo, ciocnindu-se de oameni.
    - Trebuie să începem săpăturile.
    - Care săpături, nene? se miră epigramistul.
    - Pentru tranşee! Inamicul se apropie, n-ai ascultat buletinul informativ? Va fi întâmpinat cum se cuvine, având de înfruntat o rezistenţă redutabilă. Mâine ne vin ajutoare. Generalul Averescu - nu se poate să nu-l ştii, a avut o victorie răsunătoare la Mărăşti - ne va trimite în ajutor un escadron de cavalerişti. Mi-e amic, nu se poate să mă refuze.
    Romică Popescu explodă:
    - Ce-i cu ăsta, dom'le? Din ce dracu insectar l-aţi scos? Cine l-a adus?
    - A venit singur, rânji epigramistul.
    - Nu-i de ajuns că suntem căpiaţi de evenimente, mai vine şi moş izmană să ne facă frecţie la creieri. Auzi, să-l contacteze pe Averescu!
    - Ce-ţi pasă dacă-i dă o telegramă?
    Romică îi aruncă o privire neagră. Continuă să urle în virtutea inerţiei:
    - Duceţi-l, dom'e, acasă, vârâţi-l sub plapumă şi legaţi-l zdravăn de pat.
    - Du-l dumneata, sugeră dulce epigramistul. Pe noi nu ne deranjează.
    Lia Georgescu ridică palma, făcându-le semn să înceteze. Se agăţase într-un fel de ideea bătrânului.
    - În fond de ce nu ni s-ar trimite o companie de soldaţi să facă ordine în oraş?
    - Mă voi sfătui cu Procuratura şi vom comunica la judeţ, declară Minerva adresându-se dirigintei.
    Un glas din spate interveni.
    - Cum luaţi legătura? Telefoanele sunt tăiate, şoseaua blocată, poteca inabordabilă. Până la ziuă, nu puteţi încerca nimic.
    Era tânărul în tricou galben, lac de sudoare.
    Un vânt îngheţat mătură dintr-o dată holul.
    - Avem ARO-ul, spuse Dobrescu. Pe scurtătură...
    Privirea ascuţită a Minervei îl determină să-şi înghită ultimele cuvinte. Îşi drese inutil glasul şi rămase cu ochii în pardoseaua de marmură.
    - Ce facem, tovarăşe? răcni Vespasian Duma.
    Groaza săpase pe faţa de albinos un rictus care-i sălta jumătate din buza superioară, lăsând să se vadă dinţii scurţi, cu strungăreţe dese.
    - Ne-am înţeles deci. Aşteptaţi aici, în linişte, rosti Minerva apoi se răsuci spre Lia Georgescu. Sunt încredinţată că veţi şti să stăpâniţi anumite excese.
    Deşi ostenită şi chinuită de spaimă, diriginta se simţi dintr-o dată îmbărbătată.
    Nimic n-o stimula mai mult decât încrederea pe care i-o acorda cineva în situaţii importante, chiar dacă umerii îi şovăiau sub povară.
    Şi nu era puţin lucru în asemenea momente de coşmar, între atâţia bărbaţi, dintre care mulţi tineri, să te afli cu un cap peste toţi ceilalţi. Respiră adânc spre a-şi putea controla glasul şi ridică bărbia spre candelabru.
    - Îmi voi da toată silinţa.
    Era marţială ca o statuie. Minerva îi mulţumi cu un surâs. Înainte de a părăsi holul, o opri pe Olimpia Dragu.
    - Nu vreţi să vedem despre ce e vorba în locuinţa dumneavoastră?
    - Eu... Nu, nu. Poftiţi cheile, duceţi-vă singură...
    Domnul cu papion se agăţă de braţul profesorului Munteanu.
    - Ei, tinere, ce facem? Nu începem săpăturile? Inamicul profită de orice întârziere.
    Lia Georgescu, într-o poziţie încremenită, privea candelabrul cu ochi strălucitori şi nări dilatate. Dacă ai fi întrebat-o acum drept cine se ia, ar fi răspuns fără ezitare: Marele sfinx de la Giseh. Dintotdeauna găsise că avea o figură cât se poate de impozantă.

                                               51.

                  - Sunt atâtea stele! constată Minerva încântată de parcă amănuntul în sine i-ar fi pus o coroană pe cap, încât te aştepţi din clipă în clipă să înceapă să cadă. Îmi vin în minte piersicii încărcaţi de floare. Nu ştiu dacă ai observat, dar la un moment dat, cam pe la sfârşitul lui mai, se zbârlesc ca pisicile, îşi scutură excesul de podoabă.
    - Da, făcu Dobrescu maşinal. Aşa e.
    Se simţea sceptic. O fi Samuraiul un număr formidabil, dar la poezie o încurca lamentabil. Auzi, să compari minunăţia aceea care se cheamă piersic înflorit cu o pisică! După părerea locotenentului, singurul gen literar pentru care Minerva trăda aptitudini era proza zglobie. Şi-o închipuia de pildă foarte bine comentând un meci de box sau cath.
    - La cine te gândeşti, Dobrescule? La Oana sau la aiuriţii ăştia pe care i-am lăsat la muzeu?
    Ca totdeauna când Minerva îl interpela direct, locotenentul se fâstâci. O prinsese pe Oana la prânz, înainte ca deştepţii lui Damian sau poate ai altuia să fi tăiat liniile telefonice. Se întreba îngrijorat dacă nu cumva Samuraiul se aştepta să-i prezinte acum un raport pe temă. Ocoli răspunsul şi spuse cu un glas şovăielnic:
    - Presupun, bănuiesc, că nu vă înţeleg foarte bine.
    - De ce, băiete?
    - Oamenii ăştia erau clar speriaţi. Mai mult, îngroziţi. Cred că în viaţa mea n-am întâlnit frica într-o formulă mai expresivă. Nudă, spălată de orice convenţie.
    - Eu sunt convinsă. Eşti încă tânăr. Şi?
    - N-aţi făcut nimic ca să astâmpăraţi spiritele. Ba dimpotrivă, în unele momente am avut senzaţia că exageraţi primejdia. Când am pomenit de ARO...
    - Îmi venea să te ucid, râse Minerva. Progresezi, Dobrescule. Mi-ai sesizat perfect jocul.
    - Nu şi raţiunea. Nu văd logica unei spaime generale.
    - Şi totuşi explicaţia e la îndemână. Ascultă-mă, băiete, din clipa în care am ajuns aici, am înţeles că necunoscutul - poate necunoscuţii, se pare că sunt mai mulţi - vrea să vâre târgul în sperieţi. De ce, nu ştiu sau ghicesc vag. Am socotit dintotdeauna, că-i interesant să afli unde vrea să te aducă adversarul; după aceea, nu-ţi rămâne decât să raţionezi „per a contrario", ca să obţii harta intenţiilor sale reale.
    - Tot nu înţeleg.
    - Îmi place că mă întrebi. Un fapt este cert: când un zmeu din ăsta încearcă cu tot dinadinsul, la modul făţiş, reţine, făţiş, să te atragă într-un anume loc, capcana se află de fapt la polul exact opus. Acum, încerc să-i descâlcesc itinerarul.
    - Trăilescu a fost totuşi asasinat, Graţiela Duma scoasă din circulaţie.
    - Şi-ţi garantez că am consumat doar avanpremiera. Spectacolul urmează.
    - Poate că dacă mobilizam cincisprezece, douăzeci de oameni, lucrurile s-ar fi rezolvat mai simplu.
    - Te-ai molipsit de la moşul cu papion? Ce faci cu cinşpe, douăzeci de flăcăi într-o urbe în care toată lumea se strigă pe nume sau se cunoaşte cel puţin din vedere? Şi cât timp îi ţii aici, vezi Doamne turişti prăpădiţi după frumuseţea meleagului şi importanţa edificiilor istorice? O lună? Două? Nouă? Atâta vreme cât oraşul mişună de uniforme, sau costume de la „Adam" şi haine de piele, individul trage la umbră şi dă la peşte sau eventual face o excursie de plăcere la Cheile Bicazului. Pentru că un fapt trebuie să-ţi fie limpede: tipul nu e nebun... Ce-ai rezolvat tu?
    - Nimic. Damian s-a dat complet la fund. Am vorbit cu Braşovul şi cu Bucureştiul. Deocamdată n-am niciun rezultat.
    - O să-l căpătăm când n-o să ne mai intereseze. Uite că am ajuns! Nenorocita a uitat lumina aprinsă. Pun pariu că e prima oară în viaţă când i se întâmplă.
    Uşa, trântită doar din yală, se deschise fără zgomot şi pătrunseră într-un antreu îmbâcsit de hăinărie şi miros puternic de cauciuc. Olimpia Dragu locuia într-o singură cameră, destul de încăpătoare.
    În virtutea obiceiului - n-avea de gând să descifreze personalitatea Olimpiei, o ştia pe dinafară, şi în plus o găsea total neinteresantă - Minerva inventarie interiorul.
    Era încărcat, pretenţiile de bun gust, penibile. Pe lada aşa-zisului recamier, îmbrăcat în stofă cărămizie, vegheau simetric două sfeşnice din fier forjat cu lumânări spiralate prăfuite de ani. Urmau să fie aprinse la „ocazii" dar pesemne că profesoarei îi lipseau, ori n-o socotise pe nici una îndeajuns de importantă pentru a sacrifica doisprezece lei.
    Făceau de asemenea pereche o măsuţă albicioasă cu tot felul de motive „indiene" turnate în plastic şi veioza, aceeaşi industrie. Era un monstru complicat cu pălărie orange, mare şi mult - vorba aia, dai trei sute de franci dar cel puţin se vede, pe o şosea ar fi putut constitui un obstacol redutabil - aşezat exact la jumătatea drumului dintre cele două sfeşnice. În biblioteca tip, obiectele mergeau tot câte două - fotografii, cărţi, suveniruri de la băi, la fel tablourile.
    - Hm! Are boala simetriei şi a boarfelor ieftine, de efect pentru neiniţiaţi. În ce mă priveşte, prefer o cameră cinstită în care să ştiu exact despre fiecare obiect la ce-mi foloseşte. Detest să-mi împiedic umbra în farafastâcuri.
    Locotenentul ar fi vrut să se intereseze ce destinaţie formidabil-utilitară avea cactusul bătrân cu ghimpi galbeni din apartamentul Samuraiului. Nu exista vizită să nu-şi agaţe fie pantalonii, fie vestonul.
    - Îmi pun ciorapii de lână la uscat, Dobrescule! Credeai că-l ţin acolo de frumuseţe? Că mă stimulează peisajul mexican?
    Continuă după câteva clipe, cu glas uşor voalat de o emoţie pe care locotenentul se simţea incapabil s-o califice.
    - E straniu... dar interiorul ăsta vorbeşte. E o cameră în care se stă mult... cea mai mare parte din zi. Presimt că aşa se întâmplă. Pereţii, uită-te la ei, îmi întorc un glas, totdeauna acelaşi, monoton şi trist ca o litanie. Pun rămăşag pe ce vrei că Olimpia vorbeşte singură. Pricepi ce vreau să spun?
    Dobrescu dădu evaziv din cap. Minerva se strâmbă.
    - Lăsând acum la o parte considerentele estetice sau de altă natură, văd cam puţine cărţi. O bibliotecă inadmisibil de săracă pentru o profesoară, nu crezi?
    Aruncă un ziar peste o scrumieră de cobalt cu scenă de epocă - marfa franţujilor pentru turiştii fraieri. Înăuntru se afla o bucăţică de vată întrebuinţată la curăţatul urechilor şi un ghemotoc de păr, genul de neglijenţe care întorceau stomacul Minervei.
    - Ia să vedem pe unde a intrat ipochimenul.
    - Prin oficiul de lângă bucătărie, spuse Dobrescu. Am găsit într-adevăr geamul deschis.
    Minerva se apropie de pervaz şi, atentă să nu-l atingă, azvârli o privire afară.
    Strada era pustie, un felinar strâmb, clasic, ca în benzile desenate cu Pif, deschidea o pârtie şovăielnică de lumină.
    - De intrat, n-a intrat, decise Minerva. În primul rând geamul e prea îngust, al doilea, neavertizat fiind, intra cu picioarele în lăzile astea cu flori. Ce idee să faci horticultură în casă, sub o fereastră! Practic o desfiinţezi, e ca şi cum ai zidi-o. A! I-a lăsat totuşi un mesaj.
    Pe sticla geamului cineva scrisese cu creta:
    Ai să mori. D.
    Minerva se uită la locotenent şi începu să râdă. Dobrescu nu mai înţelegea nimic.

                                                52.

                     Victoriţa Munteanu închise volumul de versuri. Hotărât, nu se putea concentra.
    Îşi spuse cu o strângere de inimă că niciodată în cei patruzeci de ani trăiţi alături de Iliuţă nu se simţise atât de neliniştită.
    Fireşte, încercase câteva emoţii cu fata, scarlatina contractată prin clasa a şaptea sau a opta, examenul de admitere la Arhitectură, naşterea lui Cătălin, dar toate acestea nu mai contau acum. Ochii îi alunecară peste decorul familiar. Vasul turtit, cu urechi albastre, de pe poliţă îl cumpărase la Sibiu.
    Trecuseră atâţia ani, dar îşi amintea şi acum broboada cu bujori a săsoaicei. Era grasă, cu figura trecută a blondelor sărite de prima tinereţe şi părea foarte mulţumită de ea. Victoriţa o examinase curioasă.
    O fascinaseră totdeauna femeile nu grozav de frumoase, chiar urâte şi pentru care amănuntul în sine părea total lipsit de importanţă.
    Indiferent de modă, Victoriţa nu consimţise să-şi arate vreodată urechile prea depărtate de cap, purtase toate viaţa deux-pièces-uri drepte, care-i camuflau talia lipsită de graţie, nu-şi expusese genunchii butucănoşi. Toate acestea ajunseseră adevărate superstiţii şi rămăsese de-a dreptul consternată văzând-o pe fiică-sa, acum când se purta mini-jupul, cu o fustă de şcolăriţă care nu avea mai mult de treizeci de centimetri.
    Luminiţa moştenise picioarele ei groase, informe, iar efectul era deprimant. Doamnei Munteanu îi venise greu să-şi stăpânească impresia: „Lipsă de bun simţ"...
    Vasul mic de argint chinezesc era o amintire de la mătuşa Lucreţia. Îşi ţinea înăuntru proteza. Lui Iliuţă îi plăcea acum să-l umple primăvara cu violete sau panseluţe. Făcuse chiar câteva acuarele.
    Victoriţa suspină. Îşi închipuise mereu că viaţa ei şi a lui Iliuţă avea să se sfârşească lin, toate lucrurile dragi, feţele de masă brodate, bibelourile, serviciul Rosenthal de douăsprezece persoane, tablourile aveau să treacă în casa fetei.
    Luminiţa nu părea să aprecieze grozav producţiile lui taică-său dar era destul de bine crescută ca să nu i-o spună.
    Victoriţa simţise însă un pumnal în inimă când o auzise - se credeau singuri - explicându-i soţului ei pe un ton de frivolitate care se voia spirituală:
    - Asta-i colecţia de fondante roz-bombon a tatei. După cum vezi, pisicuţe drăgălaşe, mieluşei cu clopoţei de argint, zulufi de aur, bujori şi crizanteme cât varza, coşuleţe de răchită cu cireşe emailate, din care te asigur n-ai văzut niciodată. Bietul papa! Mama îl socoteşte un Grigorescu şi te sfătuiesc să n-o contrazici. Sunt amândoi oribil de cumsecade şi n-ai idee cât îi iubesc...
    Ce avea să se aleagă din totul? se întreba doamna Munteanu. Îi venea atât de greu să-şi închipuie sfârşitul, nenorocirea ce se putea produce peste un ceas ori în minutul următor, universul lor distrus, valorile răsturnate, fericirea, da, fericirea, căci fusese fericită, fericită fără întrerupere alături de Iliuţă, curmate dintr-o dată. Logic - dar ce înseamnă logic? Nimic nu s-a inventat mai de neînţeles, mai lipsit de raţiune ca viaţa - povestea era ridicolă.
    Un dement ameninţă un oraş. Ei şi? Va fi prins azi, mâine sau poimâine. E în legea firii, şi aici fenomenul viaţă intuit de Victoriţa prezenta fisuri, în lipsa de noimă începeai să întrezăreşti totuşi o logică, chiar dacă îndepărtată şi vizând mai mult concluziile. Până la concluzii însă drumul e căptuşit de aberaţii şi capcane, nefericiţi ca Damian îşi vând scump pielea, răpun până a fi răpuşi, iar victimă - din nou ilogic - poate fi oricine: Popescu, Georgeasca, ea, Iliuţă...
    Victoriţa se întinse pe spate strângând tare pleoapele. Lacrimile nu se lăsau stăpânite, îşi deschideau pârtii fierbinţi. Presimţea nenorocirea cu o clarviziune care o înspăimânta. Vor muri. Ori ea, ori Iliuţă...
    „Nu-s egoistă, dragul meu, dar aş fi preferat să păşim pragul acela împreună. Bineînţeles, dacă şi tu o vrei..."
    Se ridică anevoie din pat, ca după o suferinţă grea, cu ochii congestionaţi de plâns. Se învârti fără rost prin odaie, mângâie cu degete tremurânde peria de cap a lui Iliuţă, atinse fotografia înrămată a lui taică-său, căruia Cătălin îi scotea mereu limba, pentru că nu era de acord cu pieptănătura, mustaţa şi aerul anilor '890, apoi simţi că îi e sete.
    „Am să beau o limonadă".
    Ieşi din cameră. Pe coridorul lung era întuneric. Ridică mâna spre comutator şi rămase paralizată. Prin uşa deschisă a antreului văzu limpede proiectată în noaptea argintuită silueta pătrată a lui Damian.
    - Unde-i profesorul?
    Victoriţa Munteanu se rezemă de uşă. Îi vâjâiau urechile. Alunecă şi nu mai ştiu nimic.

                                                   53.

                Unul din reproşurile constante pe care le aud este că-mi enervez subalternii şi bineînţeles „clienţii".
    Un coleg a cărui virtute principală pare a fi aceea de a comunica lucruri dezagreabile - şi-i momentul să precizez că treaba îi ia foarte mult timp, din cauza asta e una din persoanele cele mai ocupate pe care le cunosc - mi-a atras atenţia că a sosit, în sfârşit, momentul să învăţ cum se duce o anchetă cumsecade.
    - Cred că eşti într-o ureche, a conchis. Nu-mi pot explica altfel de ce ţii cu tot dinadinsul să scoţi din sărite nişte oameni care nu ţi-au făcut niciun rău. La urma urmelor, nu toţi epoleţii cu stele şi trese mai puţine sunt mai fraieri, nu toţi care trec prin biroul tău sunt sadici, criminali, spioni. Ce-s trucurile astea ieftine? „Mai învaţă, Dobrescule!... Presupunând că aş avea un elefant alb şi un crocodil subtil..." Ce-i pasă ăluia de elefanţi şi crocodili subtili? Trăieşte în Bucureşti, şi nu în jungla Amazoanelor. După aia îl laşi cu gura căscată, - şi tot tu te superi că are un tic nervos - şi baţi câmpii despre arăturile de toamnă, ochiul de sticlă al amiralului Nelson sau cumnata nemăritată a lordului Costică Pandelescu, chestii care scapă din sfera preocupărilor lui şi ale altora, din câte sunt eu informat. Pe ăla îl interesează victima, mobilul criminalului, eventuale indicii şi cred că nu cere prea multe de la viaţă.
    - Dragul meu, există metode şi metode. S-ar putea ca plecând de la arăturile de toamnă să aflu că pe tarlaua în cauză nici măcar nu s-a efectuat culesul. De aici se pot trage concluzii esenţiale în materie de furt din avutul obştesc, de pildă.
    - Aşa ţi se pare ţie. Ţine minte! Cu aiurelile astea ai s-ajungi să te ocolească tot ministerul. Unde mai găseşti fraieri ca Dobrescu? Cogeamite locotenent tremură în faţa ta că nu ştie cum îl cheamă pe cimpanzeul blond de la Zoo-Băneasa sau a uitat cum se rezolvă o ecuaţie de gradul nouăşnouă! Dacă eram în locul lui, demult ieşeam la raport.
    - De ce nu-l sfătuieşti în sensul ăsta?
    - Am s-o fac, pe cuvântul meu. Atunci să văd cum o scoţi la capăt. Pentru că eşti o pisăloagă, chestia ţi-a rămas din dăscălie, n-ai sănătate până nu scoţi untul din om. Şi atunci adio elefanţi şi tu, muscă ţeţe, adio Dobrescule, şi al dracului să fiu dacă n-o să-ţi lipsească ţie cel mai mult!
    - Va fi pentru mine o lovitură grea, dar cu timpul s-ar putea să mă obişnuiesc.
    În sfârşit, nu are rost să relatez întreaga discuţie. Cert este că după ce am părăsit locuinţa Olimpiei Dragu, Dobrescu se simţea extrem de nedumerit. În afară de mesajul lăsat de Damian, îl obseda o observaţie a lui Mişu Postolache întâlnit cu vreo oră mai înainte. I-o comunicase între două uşi. Bietul Tarzan e genul precipitat pe care nu-l poţi prinde decât în curent.
    - Sunt frizer, dom'le, şi ţi-o spun ca profesionist. N-am văzut niciodată până azi cap cu părul făcut măciucă. Îl ştii pe profesorul Munteanu, e aproape chel. Ei bine, alea trei fire pe care le are îi stăteau bârligate. De ăilalţi, ce să mai vorbesc...
    Îmi vine să râd. Uite ce-l impresionează pe Dobrescu! Tot copil a rămas.

                                                     54.

    - Spune-mi exact cum s-a întâmplat, îl rugă Postolache. Lămureşte-mă odată pentru totdeauna, nimeni nu-i în stare să vorbească limpede.
    Fane se holbă. Lăsase totul vraişte, casa descuiată, o cratiţă pe foc şi plecase în izmene şi maieu ca să-l lămurească alţii ce se întâmplă cu el.
    - Întâi a trecut Caracaş.
    - Beat?
    - Ca de obicei. Avea chef de taifas şi l-am cam repezit.
    - Nu se supără.
    - Ştiu. Eram pe bina, cu găleata în mână.
    - Ce găleată?
    Mişu asculta cu urechile ciulite, de nerăbdare se bâţâia de pe un picior pe altul.
    - Cu var. S-au coşcovit zidurile, am dres tencuiala...
    - Lasă asta! L-ai repezit deci pe Drojdioară? Şi?
    - Păi da...
    Fane îşi rostogolea ochii. Părea zdruncinat bine.
    - Păi ce?
    - Păi asta e, dom' Mişu! După două minute m-am uitat jos şi mi-a venit ameţeală. Veterinarul stătea de vorbă cu o arătare verde.
    - Ce fel de arătare?
    Omul clipi aiurit.
    - Nu v-am spus? Verde.
    - Verde, verde! se enervă Mişu. Ce impresie ţi-a făcut?
    - Drojdioară?
    - Aşi! Damian.
    - Era Damian? Aoleu!
    - Dumneata ce-ai crezut?
    - Că-i stafie. Ţoale verzi, muian verde, Doamne fereşte!
    Începu să tremure. Frizerul îl luă cu duhul blândeţii:
    - Bre, nea Fane, eu te cunosc, pariez că în clipele alea erai singurul din oraş cu picioarele pe pământ.
    - Nu. Eram pe scară.
    - Dă-o naibii de scară! Ce-ai făcut când l-ai văzut?
    - Mi-a venit ameţeală. Am dat să-mi fac semnul crucii şi am scăpat găleata. Veterinarul râdea.
    - De ce râdea?
    - Cred că de ăla. Din verde ajunsese alb.
    - Alb.
    - Păi dacă varul era alb, cum naiba să se facă? Albastru?
    Nările frizerului fremătau. Mirosea aici o descoperire importantă. Toanta aia tânără, poeta, înşirase în tot oraşul că dăduse ochii cu un gangster alb şi pe deasupra mascat. Problema dezlegată - oricum se ieşea din sfera miracolului - îl umplu pe Postolache de fericire.
    Restul întrebărilor le puse de mântuială. Necunoscutul dispăruse după ce-l pocnise întâi eficace pe Drojdioară. Un cnocaut corect. Fane nu-şi dădea bine seama ce anume îl determinase să ia o atitudine atât de categorică, însă Mişu îşi închipuia că-l cunoaşte bine pe veterinar. Era în stare cu glumele lui şi intervenţiile lui prosteşti să scoată din fire şi un arhanghel.
    - I-a zis ceva individului?
    - Cine?
    - Drojdioară.
    - Da. De mamă...
    - Aha! Vii cu mine la muzeu, nea Fane. Trebuie să le povesteşti şi celorlalţi cum şi ce s-a întâmplat.
    Omul realiză în sfârşit că nu are ţinuta îndeajuns de cuviincioasă.
    - Aşa, în izmene?
    - Aşa.
    - Nu pot, don' Mişu, stai o ţâră să-mi pun nădragii.
    Se îndreptă spre casă şi frizerul îşi aprinse o ţigară. Patrula prin faţa curţii, năpădit de gânduri. Acum ştia că el, Mişu Postolache, va fi mediatorul hărăzit să realizeze un contact constructiv între cetăţenii din P. şi Damian, că poate readuce liniştea în oraş. Că ar fi în stare să o facă la o adică. Gândul îl umplea de mândrie şi în acelaşi timp îi dădea curaj.
    Ridică ochii spre cer. „Doamne, fă să-l întâlnesc pe Damian! Să pot sta de vorbă cu el..." Apoi, inconştient, începu să vorbească singur:
    - Atunci să te văd, doctore Morogan! Atunci să te văd, domnule Dunăreanu... Uite ce a izbutit Mişu ăla prostu', Mişu fanaticul...
    Cu Drojdioară nu-şi punea minţile nici măcar în gând.
    Peste drum, la o fereastră, se stinse lumina.

                                                        55.

                   Probabil că pe Cătălin, problemele conjugale ale cuplului Popescu l-ar fi lăsat cu desăvârşire rece dacă bunică-sa ar fi fost ceva mai prudentă. De fapt în ce constase gafa?
    Discuta prin iarnă cu Iliuţă lista invitaţilor la o petrecere. Profesorul, cu creionul în mână, schiţase masa repartizând musafirii în funcţie de anumite considerente.
    - Lângă Vasiliad aş pune-o pe Atena Dumitrescu. A fost secretarul lui bărbatu-său şi bănuiesc că o să le facă plăcere să stea alături. Au ce vorbi...
    Victoriţa se uita peste umărul lui.
    - Pe cine pui în dreapta ta?
    - Pe Georgeasca. Urmează Morogan, Mioara Popescu, Dunăreanu...
    Doamna Munteanu sărise arsă.
    - Te rog, Iliuţă, n-am nevoie de scene! Mioara lângă Dunăreanul. Nu-ţi dai seama? Romică ar fi în stare să ne strângă de gât.
    - Ce spui, frate! Profesorul îşi ridicase ochelarii pe frunte şi începuse să râdă. Tot nu s-a vindecat de prostiile astea? Zi, gelos ca un maur!
    Asta încă n-ar fi însemnat mare lucru, dar Victoriţa, sesizând dintr-o dată că nepotu-său e în odaie, i-l arătă din ochi lui Iliuţă.
    Cătălin cunoştea perfect privirea. Plină de miez, însoţită totdeauna de o mişcare caracteristică a bărbiei în direcţia sa. Adică „ai grijă, te-aude copilul".
    De-atunci, Cătălin studiase aprofundat problema şi ajunsese la câteva concluzii categorice. Întâi, că Romică se împotriveşte ca scaunul Mioarei să stea alături de al antrenorului, fiind dispus în caz contrar să-şi strângă bunicii de gât. Fenomenul în sine îl cam nedumerea. De ce ar sări la Victoriţa şi Iliuţă şi nu la Dunăreanu, pe care îl ura?
    Hm, chestia cu ura, Cătălin o înţelegea destul de bine. O încercase pe pielea lui. Îl ura pe Cornel, băiatul farmacistului, din motive pe care nu le-ar mărturisi nimănui, nici ars pe rug ca aia din cartea de istorie. Într-o zi sau alta, se va răzbuna cumplit. Îşi dăduse cuvântul de onoare, iar el unul înţelegea să fie parolist. Dealtfel, Cornel e un „tip imposibil", aşa spune mămica când e supărată pe cineva şi cere răstită o ţigară, deşi tăticu n-are nicio vină, iar pachetul şi bricheta sunt alături pe masă.
    Cornel nu numai că e imposibil, dar e şi o nătăfleaţă îngâmfată. Te scoate din fire numai când îl vezi cum face pe nebunu' cu tricoul ăla al lui. Mare brânză să ai un răţoi pe piept, chiar dacă-l cheamă Donald şi orăcăie când îi dai un pumn!
    În sfârşit, Cătălin conchise că esenţial pentru investigaţiile sale era să descopere ce înseamnă gelos şi ce-i ăla maur. Aici procedase cu multă abilitate, abordându-l după vreo două săptămâni pe Iliuţă, care uitase de mult incidentul.
    Simplificând definiţiile, Cătălin reţinu că maurul a fost un zgârcit intrat în istorie, grozav de supărat pe nevastă-sa, pentru că a pierdut o prăpădită de batistă. Gelozia însă era un fenomen mai complex.
    Cătălin pricepuse repede pentru că pe bunicul îl trecuseră toate apele explicând. Exact ca atunci când îl întrebase de ce domnul bou nu este soţul legitim al doamnei vaci. În cele din urmă însă se declarase mulţumit de bâlbâielile profesorului, şi trecând de la general la particular, izbuti să-şi formeze o imagine limpede a relaţiei Romică-Mioara-Dunăreanu.
    Dunăreanu era tânăr şi chipeş şi s-ar fi putut ca Mioara să-i facă vânt lui Romică, un urât şi-un slăbănog. Cătălin intui că a descoperit o chestie logică. Mioara ar fi o proastă dacă n-ar opera schimbul. Ar sta el o singură clipă la îndoială să aleagă între trotineta lui veche de doi ani şi bicicleta Diamant a lui Cornel?
    Desigur însă că nu la problemele lui Romică se gândea în noaptea aceea stând în pijama pe treptele casei şi jucându-se cu cinci pietricele albe pe care le azvârlea şi prindea în toate chipurile. Bunică-sa era încredinţată că doarme dus, în mijlocul menajeriei lui de catifea.
    Când îl văzu pe Popescu apărând, ochii îi luciră scurt. Pe Romică îl rodea un singur gând. Nevastă-sa aştepta un bărbat! Îşi închipuia că debandada stârnită de echipa lui Damian poate constitui un prilej admirabil pentru a primi vizite. Şi faptul că însăşi Mioara o recunoscuse, îl considera drept un act de cinism şi totodată un truc perfid pentru a-l deruta.
    În clipele acelea, Romică nu mai dădea doi bani pe gangsteri şi asasini. Nu-l mai interesau intenţiile lui Damian, gradul de demenţă sau concepţia lui despre viaţă. Îi era absolut egal ce avea să se întâmple cu târgul, cu omenirea şi cu mapamondul. Dorea cu străşnicie un singur lucru: să se convingă de infidelitatea Mioarei. Punea atâta sârg în dorinţa lui, încât îţi venea să crezi că asta l-ar face un om fericit.
    Cătălin se ridică în picioare şi îl salută frumos, aşa cum îl învăţase Victoriţa.
    - Bună seara, domnule Popescu. Ce mai faceţi?
    Romică n-avea chef de conversaţie şi ar fi trecut ca un bolid înainte, totuşi reverenţa băiatului îl obligă. Îi trecu distrat degetele prin ciuful blond mormăind:
    - Bine, mulţumesc. Tu? Cum o mai duci?
    - Mă cam plictisesc.
    - Ţţţţ! Extraordinar! se miră aiurea Popescu, privind încordat geamurile Mioarei. De ce te plictiseşti, drăguţă?
    - Bunicul mi-a interzis categoric să ies din curte de când a apărut domnul Damian. I-e frică să n-o păţesc.
    - Ţie nu ţi-e frică?
    - Nu.
    Cătălin îşi examină vârful pantofilor:
    - Pe bunica o doare capul şi m-a trimis afară. Îi face rău tapajul... Stau aici singur de două ceasuri.
    Îi strecură o privire subţire, apoi îşi coborî pleoapele scăpând un suspin. Romică deveni brusc atent.
    - De două ceasuri spui?
    - Îhî! M-am uitat la oameni cum trec pe stradă, unde se duc...
    Romică începu să calculeze febril cum l-ar putea trage de limbă. În două ore, băiatul văzuse desigur lucruri interesante. Cătălin însă părea dispus să-l ajute singur.
    - Nu ştiu de ce, nimeni nu are timp de mine astăzi.
    - La cine te gândeşti, dragul meu?
    Împrumutase un glas despre care îşi închipuia că e afectuos. Romică Popescu, prietenul copiilor... În realitate, copiii nu-l interesau deloc şi bănuiala lui intimă era că până la cincisprezece-şaisprezece ani, sunt debili mintali. Ştiu să spună în ce clasă sunt şi dacă au profesor conştiincios de istorie, când a domnit Mircea cel Bătrân.
    - Adică... cine n-a mai avut timp de tine azi?
    - Păi bunicul, bunica... Făcu o pauză: Domnul Dunăreanu...
    - Antrenorul?
    Ochii lui Romică scoteau scântei. Cătălin clătină capul.
    - Nu m-am supărat, am înţeles că se grăbeşte.
    - Unde se grăbea?
    - Nu mi-a spus. A intrat în curtea dumneavoastră.
    - Cum?!
    - Pe poartă. A deschis-o şi a intrat.
    - Era lumină afară?
    - Nu. Se înserase. De-abia l-am recunoscut. Nu ştiu de ce se furişa.
    - Se furişa?! Şi?
    - Şi ce?
    - Ce s-a întâmplat după aia?
    - După aia, nici tanti Mioara n-a mai vrut să stea la fereastră. Ştiţi, mai discutam una alta. Ne distram de minune împreună...
    - Ascultă, băieţaş! Te-ai uitat bine?
    - Cum adică să mă uit bine?
    - Eşti sigur că Dunăreanu a intrat la neva... Vreau să zic, la mine în casă?
    Cătălin ridică din umeri.
    - Eu ştiu că a intrat în curte. Tanti Mioara a închis geamul şi a tras perdelele.
    - A închis geamul şi a tras perdelele?!
    - Aţi obosit, domnule Popescu? Aşa gâfâie bunicul când dă cu aspiratorul.
    Inima lui Romică bătea să-i spargă pieptul. Intră în curte, cu părul făcut vâlvoi.
    Cătălin îşi frecă mâinile încântat.

                                                      56.

              Vecina Liei Georgescu era o persoană fără vârstă, cu ochi tulburi albaştri şi un păr roşu care înflorea nimb în jurul capului. Printre buclele sărace se întrezărea perfect conturul craniului, însă, din motive necunoscute, femeia refuza să poarte perucă.
    Dimpotrivă, frecventa asiduu coaforul, iar la ea acasă era imposibil s-o vezi până la cinci după-amiaza fără bigudiuri - metalice, subţiri cât o macaroană şi aducând a instrumente de tortură - peste care lega un voal violet. Chipul, tipic sepulcral, era moale, fără contur precis, de un alb umed. Mulţi din oraş evitau s-o privească în faţă.
    Trăia din expediente. Dintre toate, cel mai rentabil rămânea ghicitul în palmă, cărţi şi aburi de cafea. Nimeni nu s-a plâns vreodată că în P. naivii ar fi dispărut cu desăvârşire... Îşi ascundea îndeletnicirea sub firma unor lecţii fictive de limbi străine. O chema de fapt Elisabeta. Din considerente de ordin comercial, profesa sub un nume mai exotic: Aprilia.
    Când se plictisea, diriginta poştei o invita la o prăjitură şi un şpriţ de vin cu pepsi.
    Cărturăreasa îşi întindea cărţile iar Lia o asculta cu acelaşi zâmbet înfipt în colţul buzelor. „Nu cred o iotă, dar ce spui mă distrează grozav".
    Atena Dumitrescu, în schimb, îi acorda credit total. Constatase că Aprilia vorbeşte curent două limbi străine şi de aici, urmând o logică nedesluşită, ingerase fără să crâcnească toate celelalte poveşti. Ghicitoarea îşi inventase o biografie extravagantă.
    Cea mai mare parte din întâmplări se consumau în peisaje stranii: peştera unui schimnic autohton - mult mai târziu avea să afle că tipul era căutat de miliţie pentru proxenetism - corăbii de contrabandişti, chilia unui călugăr benedictin sau un palace din Las Vegas.
    Doamna Dumitrescu îşi dăduse de câteva ori în cărţi şi o coincidenţă bizară plus anumite rotunjiri inconştiente o determinaseră să creadă orbeşte în profeţiile cărturăresei. De aceea nu consimţise niciodată să-şi arate palma. Accepta doar prevestiri în legătură cu viitorul apropiat, adică atât cât pot desluşi cărţile. În palmă însă era încrustat destinul. O cuprindea spaima numai la gândul că i s-ar putea dezvălui o perspectivă teribilă.
    Stătea în salonaşul Liei, lângă fereastra deschisă, comentând întâmplările din oraş. Deşi era o noapte extrem de caldă, doamna Dumitrescu tremura. Ţinea cu amândouă mâinile un pahar de ceai fierbinte. Inelul subţire cu un opal şi verigheta zăngăneau pe sticlă.
    Ghicitoarea fuma privind-o atent. În general, părea destul de calmă.
    - Vă admir sincer. Oricare femeie în locul dumneavoastră făcea un atac de cord.
    - Departe n-am fost în orice caz, suspină Atena Dumitrescu. Mă tot întreb câţi complici o fi având?
    - Ce importanţă are?
    - Are. Unul sau zece, nu-i acelaşi lucru.
    Aprilia clătină din cap.
    - Un fapt e sigur. Nu dumneavoastră constituiţi obiectivul lor. Mai precis, nu numai dumneavoastră.
    - Vrei să spui că...
    Ghicitoarea o privi ţintă.
    - E ciudat totuşi, declară Atena Dumitrescu. Pentru mine, aptitudinile dumitale supranaturale constituie de mult o certitudine. Cum de n-ai prevăzut nenorocirea care se va abate asupra oraşului?
    Buzele Apriliei se lăţiră. Se vedeau două crocheturi ancorate pe caninii superiori.
    - Nu vreau să par interesantă. N-am avut o viziune clară, precisă, dar există un amănunt care m-a izbit chiar de la sosirea mea în această localitate. O viziune tulburătoare. Am meditat ani de zile zadarnic.
    - Ce viziune? întrebă sufocată Atena Dumitrescu.
    - În sfârşit, e mai bine să nu discutăm.
    - Te rog foarte mult să vorbeşti. În asemenea momente-limită, nesiguranţa e cea mai rea.
    - Vă rog să renunţaţi.
    - Vreau să ştiu.
    I se păru pe neaşteptate că obrajii cărturăresei alunecă. Se cutremură auzindu-i glasul uscat.
    - Foarte multă lume din oraş a trecut pe la mine. Am văzut deci zeci şi zeci de palme.
    - Şi?
    - Toate seamănă.
    - În ce sens?
    - Linia vieţii e întreruptă brusc de o întâmplare tragică. Acum ştiu despre ce-i vorba.
    Bănuia şi Atena Dumitrescu. Întrebă totuşi, cu inima ghem:
    - Ce trebuie să înţeleg?
    - Acelaşi eveniment fatal va curma în acelaşi timp vieţile multor localnici. Şi toţi vor muri în aceeaşi zi.
    Atena Dumitrescu simţi că-i îngheaţă sângele în vine.
    - Nu se poate! Nu cred! Nu vreau să cred!
    Aprilia declară sibilinic:
    - Important nu este ceea ce credem sau ceea ce dorim noi să credem. Existăm fiinţe mizerabile la mersi-ul altor forţe. Aţi trecut prin atâtea nenorociri, soţul dumneavoastră a murit când încă eraţi tânără... V-a întrebat cineva dacă vă convine situaţia?
    „Pe Dumnezeul meu, gândi Atena, aş fi ştiut ce să-i răspund. Dacă aş fi rămas văduvă cu măcar zece ani mai de vreme, viaţa mea ar fi fost alta astăzi..."
    Rosti într-o doară, simţind nevoia să-şi audă glasul:
    - Trăim într-o lume civilizată...
    - Probabil că nu îndeajuns.
    Se uita la chipul bătrânei. Devenise alb, buzele îi zvâcneau.
    - Îmi pare rău că am vorbit.
    - Aşadar, întreg oraşul în aceeaşi zi...
    - N-am zis întregul oraş. Unele persoane.
    - Şi dumneata?
    - Şi eu, zâmbi Aprilia cu o resemnare care bătrânei i se păru magnifică.
    Îşi deschise palma şi o împunse cu unghia:
    - Scrie aici.
    Doamna Dumitrescu înghiţi în sec. Abia mai sufla.
    - Şi... eu?
    - Nu mă pot declara înainte de a vă vedea mâna. Dar poate e mai bine să n-o văd...
    - Cum adică? E posibil să am alt destin? Separat?
    - Fireşte. De pildă, unii lipsesc din oraş. Cine ştie ce împrejurări speciale v-ar putea feri de o nenorocire.
    Bătrâna ţinea pumnul încleştat la spate. Îi era parcă teamă ca ghicitoarea să nu i-l descleşteze cu forţa. Simţi însă că nu mai rezistă. „Fie ce-o fi! Trebuie să ştiu".
    Îşi deschise brusc palma.

                                                        57.

                     Iliuţă Munteanu se ciocni aproape nas în nas cu Dunăreanu. Întrebă maşinal:
    - Ce faci?
    Antrenorul ridică din umeri.
    - Potrivit. Aştept chenzina.
    Celălalt, neatent, se interesă scociorând întunericul:
    - Aici?
    - De ce nu? se hlizi Dunăreanu.
    - Da, aşa-i... ai dreptate. Ai fost la Popeşti?
    Antrenorul îl privi sincer uimit.
    - Ce naiba să caut la Popeşti?
    - Mă gândeam că întâmplător ai aflat ceva despre Romică Popescu.
    - Ce-i cu Romică?
    - Nu ştiai? A dispărut.
    Preciză înfrigurat:
    - Se presupune că cineva l-a luat prizonier.
    - Prizonier?! se holbă Dunăreanu. Cine dracu l-a luat prizonier?
    - Nu bănuieşti?
    - Uite ce e, nene, nu vreau să te jignesc, sunt un tip paşnic, dar am aşa o senzaţie în organism, că nu-ţi prieşte umblatul cu capul gol prin soare.
    Iliuţă Munteanu cântări detaşarea antrenorului. Se comporta lejer, ca şi cum s-ar fi întâlnit în circumstanţe normale alaltăieri, sau săptămâna trecută. Izbucni iritat:
    - Pe ce lume trăieşti?! Oraşul e invadat de bandiţi! Au loc ciocniri violente la fiecare pas, suntem în pericol de moarte.
    - Nu vrei să te conduc până acasă?
    - Trezeşte-te, domnule!
    - Bine, bine, las-o aşa!
    În P. nu existau prea mulţi oameni faţă de care Dunăreanu să se poarte reverenţios. Pe Iliuţă Munteanu însă, în general, îl menaja. Îi impuneau vârsta şi calitatea individului. Nu întâlnise încă un bărbat mai cumsecade. De data asta însă, simţi că nervii îl depăşesc.
    - Formidabil!
    - Aşa gândesc şi eu.
    - Ăsta nu mai e oraş, e ospiciu! Ce bandiţi? Ce pericol? V-aţi sonat?! Scuturaţi-vă, neică! N-o ţineţi aşa asupra nopţii!
    - Într-un fel, ai dreptate. Va fi o noapte grea.
    Îl măsură lung.
    - Vasăzică dumneata pui la îndoială mărturiile unor oameni de bună credinţă.
    - Îhî!
    - Contrazici un oraş întreg!
    Profesorul nu fusese în viaţa lui atât de enervat. Emoţiile acumulate răbufniră acum la suprafaţă cu o violenţă neaşteptată. Ţipă cu o voce strangulată:
    - Toţi suntem nebuni, toţi, martori şi victime, iar dumneata eşti singurul normal. Dumneata şi, bineînţeles, doctorul Morogan. Nu vreau să-ţi calific atitudinea. În cel mai fericit caz, m-aş gândi la iresponsabilitate.
    Dunăreanu îl examină perplex.
    - Ce ţi-am făcut, nene? Ce-aveţi cu mine? Întâi, se ţine limbricul ăla micu' scai de capul meu şi nu pot de răul lui să intru la damă...
    - Ai fost totuşi la Popeşti.
    - Ce Popeşti?! Care Popeşti?! Aţi căpiat? De când o cheamă pe Coca de la CEC, Popescu? Aşa, de simpatie, că stă în curte cu ei? Pe urmă, nu scap bine de puşti, că mă ia bunică-su în şuturi! Ăsta după ce mă stropeşte cu gudron, tot el se supără pe mine. Du-te, domnule, să vezi cum stai cu Wassermann-ul! Şi dacă vrei un sfat, ia-l şi p-ăla micu'.
    - Oraşul e invadat şi dumitale îţi arde de idile.
    - Cine te-a minţit? Merg pe concret...
    Se liniştise. Iliuţă Munteanu, în schimb, spumega.
    - Conduita dumitale e pur şi simplu revoltătoare.
    - Sărutări de mâini coanei Victoriţa.
    - Când toată obştea...
    - Adio, tăticu', şi pe săptămâna trecută!

                                                  58.

                     Responsabilul noului supermagazin alerga din răsputeri. Abia părăsise localul muzeului şi constatase că e urmărit. După viteză şi călcătură - caldarâmul părea atins de picioare de pisică - înţelese că hingherul e unul din mercenarii lui Damian. Când trupul îi fu inundat într-o lumină ţâşnită brusc din întuneric, în mintea responsabilului nu mai stărui niciun dubiu.
    O luă la goană, înnebunit de frică. Traversă Corso şi încercă să-şi deruteze adversarul sărind un gard scund de piatră. Avea certitudinea că celălalt e la un metru în urma lui. Continuă să alerge iepureşte, fără să privească înapoi. Nimici un rondou de trandafiri, nimeri cu capul într-o frânghie plină de rufe puse la uscat, nu se lăsă însă demobilizat şi, descotorosindu-se greu de un maieu, un ciorap şi o pereche de izmene ude, ajunse în spatele clădirii. Cunoştea casa, un cub de piatră galbenă, construit de Ionescu, proiectant la uzină. De zid era rezemat un butoi.
    Responsabilul avusese toată viaţa idei strălucite. Nu ezită deci şi sări înăuntru.
    Zeama de varză se revărsă ştiinţific, în conformitate absolută cu principiul lui Arhimede.

                                                 59.

                        Încă cincizeci de centimetri şi avea să ajungă la liman. Vlad Şoimu, directorul bibliotecii şi preşedintele cenaclului literar, îşi simţea spinarea ferfeniţă, muşchii picioarelor, arcuri solicitate la maximum, gata să cedeze.
    Căţăratul îi luase mai mult de un ceas, procedând în felul următor: îşi rezemase şalele de piatra colţuroasă a puţului, apoi ajutându-se de mâini şi picioare îşi săltase puţin câte puţin trupul.
    Gâfâind, încleiat tot de verdeaţă vâscoasă, izbuti în sfârşit să-şi agaţe palmele însângerate de buza fântânii. Respiră adânc, dând ochi cu priveliştea familiară. Strada era liniştită.
    Fane, gospodarul care scăpase găleata cu vopsea în capul necunoscutului îmbrăcat în verde, se furişa spre casă. Iniţial, voise să meargă la muzeu, cu frizerul, dar fără a fi un bărbat cu multă imaginaţie, ghicise cam ce-l aştepta şi se răzgândise.
    Urlete, tevatură, zvonuri contradictorii. Dacă un Mişu Postolache, insul cel mai informat din târg, nu izbuteşte să-i explice ce se întâmplă la o adică şi de ce s-a smintit o lume, ce să-i mai descâlcească proştii ăilalţi?!
    I se făcuse şi foame, „să mănânc un bou, auzi? un bou!" şi acesta i se părea un motiv mai mult decât justificat ca să se întoarcă în bătătura lui, să-şi vadă de necazurile lui.
    „Mănânc zdravăn şi p'ormă mă culc. N-au decât să se bată în capete şi fără nea Fane..."
    O privelişte ciudată îi tăie respiraţia. Din fântâna lui Vodă Grigore ieşea un cap. Sub reflectorul puternic al lunii, ţeasta avea un luciu metalic. Fane, stupefiat, încercă o revelaţie. Bandiţii ăştia ai lui Damian nu se ascundeau în târg cum îşi închipuiau fraierii de la muzeu, ci sub pământ. Îşi aminti de un film american, poate franţuzesc, în care gangsterii spărgeau o bancă ajungând în pivniţele ei prin reţeaua de canale.
    „Ete, dom'le! îşi zise nu fără oarecare admiraţie, se deteră dracului şi ai noştri! Au deprins ceva tehnică!"
    Fane nu stătu nicio clipă la îndoială. Smulse o ulucă din primul gard şi se apropie pe nesimţite de fântână.
    „Las' că-ţi arăt eu!"
    Îşi suflecă mânecile, scuipă în palme, apucă zdravăn uluca cu amândouă mâinile şi izbi odată în numele tatălui.
    Capul pieri instantaneu. Fane râse încântat şi înjurând minuţios şmecherul subteran, se lăsă pe iarbă hotărât să aştepte toată viaţa lângă fântână.

                     În fundul fântânii, cu apa până la bărbie, Vlad Şoimu se întrebă năuc:
    „Ce naiba mai fu şi asta?"
    Trase adânc aer în piept şi începu din nou să se caţere.

                                                 60.

                 Olimpia Dragu înţelese că o lasă puterile. Ştergând zidul alunecă moale pe o bancă. Vedea chipurile celorlalţi ca prin ceaţă şi îşi apăsă puternic pleoapele la rădăcina ochilor. Ca totdeauna când era tulburată sau emoţii prea puternice frângeau monotonia zilelor searbăde, simţi nevoia covârşitoare să doarmă. Gândul însă că ar putea-o cuprinde somnul aici, între atâţia străini, o oripila.
    Se ştia penibilă în intimitate, dizgraţioasă până la repulsiv încă dinainte de a fi împlinit treizeci de ani, şi nu acceptase niciodată să împartă cu altcineva o cameră. La hoteluri plătea voluntar al doilea pat, evita staţiunile aglomerate, sforăia - şi pe acesta îl considera drept amănuntul cel mai vulgar al personalităţii ei - asuda din gros vară şi iarnă, lupta din tinereţe cu o colită de fermentaţie.
    De ruşine, o podidiră lacrimile. Se văzuse dintr-o dată aşa cum arăta acum. O prezenţă dezgustătoare, şleampătă, cu moţul pus pe bigudiuri şi ochii uleioşi din pricina proculinului. Prin papuci i se vedeau degetele şi călcâiele neîngrijite, capotul dubios n-avea nasturi şi era prins în două ace de siguranţă, buzunarul descusut spânzura trist ca o ureche de cocker. Pe cel bun, de cinci sute cincizeci de lei, matlasat, îl ţinea bine împăturit într-o pungă de plastic pentru situaţii excepţionale care n-aveau nimic de-a face cu vreo sărbătoare.
    „Doamne fereşte o boală, chemi un doctor sau trebuie să te internezi de azi pe mâine..."
    - Mă duc, spuse ridicându-se anevoie.
    Iliuţă Munteanu o privi nedumerit şi profesoara preciză:
    - Mă duc acasă.
    - Ce-ţi veni? se interesă Lia Georgescu. Nu ţi-a ajuns un şoc?
    - Mi-e rău. Trebuie să mă culc.
    - Fii serioasă, cucoană! interveni epigramistul. Vine ăla peste dumneata.
    Domnul cu papion interveni practic:
    - Trebuia înfiinţat un post de prim ajutor. Vezi, la asta nu m-am gândit.
    - Te poţi întinde aici, propuse Iliuţă Munteanu.
    Olimpia Dragu scutură violent din cap.
    - Hotărât, nu.
    - Mda..., făcu Lia Georgescu cercetând-o cu atenţie.
    Era singura care, fără să fie vreo subtilă, intuia rezervele Olimpiei. Cândva fuseseră destul de intime şi-i cunoştea maniile. Profesoara nu suporta să stea în furou nici măcar la croitoreasă - se îmbrăca de gata - şi nimeni din oraş nu-şi amintea s-o fi văzut vreodată altfel decât cu bluze bine închise la gât şi mâneci lungi.
    - E riscant... Foarte riscant, şopti diriginta, nu te sfătuiesc.
    Olimpia Dragu dădu din umeri. „Ei şi?"
    Trecuseră doar trei sau patru minute de atunci? Acolo, pe banca lustruită avusese revelaţia. Straniu, în prima clipă nu esenţa adevărului dezvăluit o năucise ci violenţa fenomenului, neaşteptatul, acel „dintr-o dată". Da, dintr-o dată, cu o luciditate şi un bun simţ care nu-i erau proprii, cuprinsese coordonatele reale ale unei vieţi mărunte, fără sens, egoistă şi avară, consumată între cataloage şi consilii pedagogice, unde socotindu-se dreaptă şi incoruptibilă se dovedea doar meschină şi intolerantă.
    Îşi revăzu vacanţele lipsite de bucurii - era singura din cancelarie fericită când se reluau cursurile - duminicile triste, neînsufleţite nici măcar de trilul unui apel telefonic, casa pustie, unde poştaşul nu suna niciodată. Ultima scrisoare o primise în '55. Un fost elev, care pe patru pagini aşternute strâns îi comunica opiniile lui despre un dascăl cu certă vocaţie de gâde. „Crudă, tiranică, lipsită de orice trăsătură umană".
    Simţindu-şi picioarele moi, îl căută din ochi pe Vespasian Duma.
    - Tu nu vii?
    Stăteau aproape, îi despărţea o singură casă. Albinosul îşi scutură atât de prompt mâinile şi capul, încât Lia Georgescu, în ciuda încordării, nu-şi putu stăpâni un surâs.
    - Nu înţeleg să-mi asum riscuri inutile. Ăia sunt înarmaţi şi puşi pe masacru. Eu n-am nici măcar o praştie. Iar la tine e vorba de un moft. Îţi eliberăm o bancă, poţi să te culci foarte bine aici.
    Olimpia îşi plecă obosită privirea. Se îndreptă spre ieşire fără să mai audă ultimele cuvinte ale lui Duma.
    Domnul cu papion ţâşni în picioare, netezindu-şi reverele hainei.
    - Vă însoţesc eu, stimată doamnă. Vă aflaţi într-o ţinută... ăăă specială. Ştiţi, neglige-ul e de natură să învioreze unele naturi mai primitive.
    Ipoteza unei Olimpia Dragu asediată de apetituri virile stârni zâmbete ucigătoare.
    Profesoara le remarcă, dar acum nu-i mai păsa de nimic.
    Epigramistul interveni:
    - Vezi-ţi, nene, de treabă. Ţi s-a făcut de un spielhosen de brad?
    - E ciudat, declară bătrânul, dar constat că foarte multe din cuvintele pe care le folosesc tinerii de azi eu nu le înţeleg. În fine, la revedere domnilor, şi pe curând. Sper să vă aduc veşti interesante.
    - Bravo lui! comentă Iliuţă Munteanu. Are curaj.
    Epigramistul dădu din umeri.
    - La vârsta lui, ai să te crezi şi dumneata Garibaldi sau Jeanne D'Arc.
    Iliuţă oftă: „Ce meschini sunt oamenii!"

                           - Rezemaţi-vă de braţul meu, doamnă.
    Olimpia surâse ostenit, aproape recunoscătoare. Nu se simţea sigură pe picioare, avea impresia că în următoarea clipă se va prăbuşi. Contactul cu haina bătrânului îi trezi alt gând dureros. Se afla prima oară la braţul unui bărbat.
    Părea absurd, de neconceput, dar în cincizeci şi patru de ani, nimeni nu se oferise vreodată s-o ajute - simplă gentileţe camaraderească - nimeni nu încercase dorinţa într-o noapte viscolită de ianuarie ori seri îmbujorate de mai s-o simtă alături. Un suspin i se smulse de pe buze şi bătrânul o bătu încetişor pe mână.
    - Nu trebuie să vă fie teamă.
    Profesoara făcea eforturi să se stăpânească. Glasul îi răsună totuşi tremurat:
    - Vă mulţumesc... Sunteţi nespus de amabil.
    - Avem cu toţii îndatoriri obşteşti, nu-i aşa... Aerul este într-adevăr minunat... Ar trebui să mă plimb mai mult în cursul nopţii... În realitate, moştenim o sumedenie de superstiţii... De ce adică să nu-ţi faci promenada la miezul nopţii sau chiar mai târziu, dacă asta îţi spune ceva?
    - Poate că aveţi dreptate.
    Orbecăiau nesiguri pe strada întunecată. Undeva în apropiere cânta un cocoş.
    - Scuzaţi-mă, rosti domnul cu papion. N-am reţinut adresa dumneavoastră.
    „Nici nu i-am spus-o", reflectă mecanic Olimpia Dragu.
    - Ajungem imediat. Prima stradă după colţ.
    Bătrânul, în dispoziţie filosofică probabil, continuă să mediteze:
    - Din păcate, ne cunoaştem foarte puţin unii pe alţii. Nu ştiu dacă faptul se datorează unei interiorizări excesive sau altor cauze. Bunicul meu îşi cunoştea toţi vecinii pe o rază de cincizeci de kilometri, iar unchiul mare, generalul, numele tuturor subordonaţilor, până la ultimul oştean. Eu, şi chicoti amuzat de descoperire, nu ştiu nici măcar cum îl cheamă pe vecinul meu de apartament, deşi locuim de cinci ani împreună. Mă refer la numele cel mic, evident, deşi nici în legătură cu celălalt nu sunt prea sigur. Coroiu? Cioroiu? Sper să nu fi băgat de seamă şi să se fi simţit afectat. Am oroare să fiu dezagreabil, ştiţi... Consider politeţea drept un factor indispensabil al vieţii sociale. Oh, am şi ajuns. Regret, compania dumneavoastră este atât de reconfortantă...
    - Vă mulţumesc, şopti Olimpia Dragu.
    - Pentru nimic, duduiţă, pentru nimic... Ca să mă întorc în centru, trebuie să fac la stânga, nu-i aşa?
    - La dreapta.
    - A, da... Perfect... Sărut mâinile. Deci la dreapta!
    Îşi scoase pălăria şi se îndepărtă pe picioare lungi, uscate, puţin nesigure. Olimpia Dragu îl urmări cu privirea. În capătul străzii, domnul cu papion ezită câteva clipe, apoi o luă la stânga.

                Zvon de glasuri opri inima profesoarei. Se agăţă de ulucile gardului, lipind umbra unui stejar.
    Doi necunoscuţi trecură aproape în goană prin faţa ei, fără s-o observe.
    - Hudubaia trebuie să sară în aer la fix! Vezi cum o suceşti. E chestie de secunde.
    - Sunt mulţi elevi înăuntru?
    - Vreo optzeci... Fii atent, după aia...
    Restul cuvintelor se topi în întuneric. Olimpia Dragu, îngrozită, îşi duse mâinile la gât.
    „Au dinamitat liceul!"

                                                 61.

                     Responsabilul supermagazinului oscila între două hotărâri: să scoată capul din butoi pentru a putea respira, înfruntând riscul unui glonţ sau mai autohton, al „descăpăţânării", (banditul îl căuta printre poloboace) sau să moară într-un mod mai puţin obişnuit: înecat în zeamă de varză.
    Paşii individului se auzeau distinct în apropiere. Respiră adânc şi se scufundă.
    Responsabilul era cunoscut pentru ideile lui absolut geniale, care-l străfulgerau totdeauna când intra la apă. Şi de astă dată soluţia ţâşni limpede. Pipăi vrana butoiului şi, după câteva încercări disperate, reuşi să împingă cepul.

                                                      62.

                  Mircică Panait, cel mai puţin chipeş bărbat din P. - în comparaţie cu el, localnicii îi considerau pe Postolache şi pe Romeo Popescu adevăraţi artişti de cinema - se întorcea cu sufertaşul gol de la mătuşa lui, o doamnă în vârstă, care de câţiva ani nutrea un interes modest pentru tot ce se petrecea în jurul ei. Conversa mai ales cu persoane de mult dispărute, având avantajul de a nu fi contrazisă niciodată. În două cuvinte, ducea o viaţă liniştită, plină de demnitate, închinată meditaţiei asupra trecutului, curat ca lacrima după cei douăzeci şi cinci de ani petrecuţi prin diferite penitenciare pentru atac la drumul mare.
    Cunoştinţele ei presupuneau că ar fi ajuns la concluzii importante, dar din discreţie nu le împărtăşea nimănui. Nu însă despre ea este vorba.
    În legătură cu Mircică Panait, doctorul Morogan, care avea o vocaţie certă de a prospecta cu tot dinadinsul răul în cugetele semenilor săi şi talentul special de a-l descoperi, obişnuia să afirme:
    - E mai mult caraghios decât urât. Când îl vezi, începi să râzi. Te simţi prost, pentru că bietul Mircică ştie de ce râzi, dar asta te determină, oricât de puţin pervers ai fi, să râzi şi mai al naibii. Are cam un metru jumătate şi un nas pentru un bărbat de trei ori mai înalt. Partea neplăcută este că nasul ăsta se vede de pretutindeni. Cum să mă exprim ca să înţelegeţi?
    - Obişnuit, dragă, uneori mi se întâmplă să mai pricep câte ceva, replicase Drojdioară.
    - Te făleşti...
    - Dacă ipoteza îţi aduce vreo uşurare, n-am nimic împotrivă. Oricum chestia nu-i esenţială. Bagă textul mai departe, flăcău!
    - Din orice parte l-ai privi, continua medicul vag ameţit, chiar şi din spate, îi vezi castravetele ăla afurisit. Deştepţii din oraş pretind că poţi agăţa pe el comod cinci umbrele. În fine, nu ştiu cine naiba l-a minţit că i-ar sta bine cu mustaţă. Numai că nenorocitul nu s-a mulţumit cu orice mustaţă, a vrut una fâlfâindă. Acum, când te uiţi la el, ai impresia că nasul ăla e gata să zboare. Restul nu mai contează, sunt amănunte pe care le-ai putea trece cu vederea dacă nu eşti prea pretenţios. Urechi pleoştite, pantofi numărul 44 şi mâini puţintel cam lungi. Poate ridica ceva de jos fără să se aplece.
    - Sexy gagiul! se hlizise veterinarul. Ce dracu nu pricep e cum de nu l-am întâlnit niciodată.
    - Nu bate cârciumile.
    - Deci, un pauvre ipochimen, neinteresant.
    - Depinde din ce punct de vedere priveşti problema. Bărbatul e un înger, aş putea să vorbesc o săptămână despre sufletul lui. Singura chestiune care contează la urma urmei cu adevărat.
    - Dacă zici mata, coane...
    - Aşa este.
    - Mă scuzi, doctore, dar tare mi-e teamă că te înşeli. Floarea de cartof - dacă o încurc te rog să mă corectezi, botanica nu-i partea mea cea mai tare - floarea de cartof, ziceam, dă un fruct bogat în vitamine şi altele asemănătoare. Şi totuşi, ne dăm în vânt după lalele, punem în glastră crizanteme, suntem fericiţi când înfloresc bujorii. Unde-i logica? Având de ales între diriginta poştei, harnică, excelentă gospodină, dar cu aspect de tambur major şi Mioara Popescu, pe care n-o interesează nimic şi nu-ţi deosebeşte aspiratorul de un turboreactor, în schimb arată aşa cum arată, câţi bărbaţi din târgul ăsta ar alege-o pe Lia Georgescu pentru calităţile ei?
    - Ţi se pare normal?
    Drojdioară îşi turnase un pahar plin.
    - Tăticu, nu eu am făcut lumea, toată şmecheria e s-o iei aşa cum se prezintă, poză neretuşată. Fiindcă tot suntem la pilde... Cunoşti fiinţă mai pură, mai al dracului de virtuoasă, mai harnică şi mai intransigentă decât Olimpia Dragu? Eşti liber, neînsurat, văd că apreciezi calităţile „fundamentale". De ce n-o ceri în căsătorie? Sunt gata să aranjez trampa, n-ai decât să spui un singur cuvânt, fac rost de vin şi până la ea o ţin într-o goană.
    Morogan începuse să râdă, grăbindu-se să bată în lemn.
    - Poate că ai dreptate.
    - Sută în sută, mon cher. Trăscăul îmi face creierii agili. Şi pe chestia că ţi-am suflat secretul, mai dă o baterie... Pe urmă discutăm cât vrei matale despre amicul Mircică.
    - Domnule, individul e monumental. Se duce în fiecare seară la mătuşă-sa - îl întâlnesc când mă întorc de la contravizită - îi cară de mâncare, îi deretică prin odaie, ba îi face şi conversaţie un ceas, două, deşi arde de nerăbdare să ajungă cât mai repede acasă.
    - Vreo şoricuţă nostimă?
    - Aşi! E un colecţionar pasionat.
    - Timbre?
    - Dopuri.
    Drojdioară se holbase, crezând că n-a înţeles bine.
    - Dopuri?!
    - Da, domnule, dopuri! De ce n-ar colecţiona omul ce-i face plăcere? Ţi se par mai inspiraţi ăia cu fluturii sau cutiile de chibrituri? M-a invitat odată la el. Are o colecţie de toată frumuseţea. Cepuri de butoi, dopuri de şampanie, dopuri din pluta cea mai fină, dopuri de plastic, cu striaţii pe orizontală, vertical sau oblic, dopuri lapone şi chinezeşti, dopuri de ploscă şi bidon, ce mai, mii de dopuri! Te şi miri de unde naiba le culege.
    - E limpede... Încep să cred din ce în ce mai serios că sunt singurul bărbat normal din urbe.

                 Mircică Panait, contabil principal la uzina de avioane, intrase în concediu. Îşi petrecuse în mod agreabil dimineaţa inventariindu-şi colecţia şi către prânz se dusese la mătuşă-sa. Nu discutase cu nimeni, aşa că habar n-avea ce se întâmplă în oraş.
    Bătrâna nu se simţea bine; în consecinţă, Mircică zăbovise urnindu-se spre casă după ce se lăsase întunericul. E foarte probabil ca la ora aceea, zece, poate unsprezece seara, contabilul să fi fost un bărbat fericit. Primise din Sighetul Marmaţiei, de la un confrate la fel de pătimaş, un lot nou de dopuri şi ardea de nerăbdare să le sorteze. Fredona în gând „Te-aştept diseară-n Cişmigiu", când deodată scăpă sufertaşul şi rămase încremenit.
    Un tânăr zvelt, cu o puşcă în mână, ştergea zidul locuinţei profesorului Munteanu. Sări elastic gărduleţul de piatră încopciat în fier forjat şi dispăru înghiţit de întunericul grădinii.
    Mircică Panait reacţionă spontan şi absolut identic cu ceilalţi locuitori din P. care avuseseră şansa unor astfel de întâlniri: o luă la fugă cu părul făcut măciucă.
    După socotelile lui, gonise cam zece minute, fără să îndrăznească să se uite în urmă. Când simţi că nu mai are suflu, năvăli în curtea lui Tănase, magazioner la cantina liceului, şi se ascunse după coteţul de găini.

                   Tănase stătea la pândă.
    În mai puţin de două săptămâni îi dispăruseră un cocoş, patru puici pestriţe şi o raţă. Investigaţiile civilizate printre vecini, care se soldaseră cu patru coaste rupte şi trei perechi de ochi învineţiţi, nu-l duseseră la nici un rezultat şi ajunsese la concluzia că hoţul trebuie prins în flagrant delict. Voia de fapt să-i spună câteva cuvinte, bine simţite, iar după opinia multora, omul n-avea pretenţii nesăbuite.
    Ciuli urechea. Cineva sărise în curtea lui. Nici măcar nu se ferea.
    - Uite al dracului! bombăni. Intră aici ca în târla lui taică-său!
    Îl aşteptă să se apropie de poiată.

                  Dintr-o dată, Panait se simţi înşfăcat de ceafă şi înainte de a avea timp să spună frumos bună seara, încasă doi pumni îndesaţi în cap. Aceasta, după cum avu prilejul să constate imediat, fusese doar o introducere amabilă. Primi atenţii la fel de duioase în burtă, plex, ficat şi rinichi.
    Cel mai greu însă pricepea Mircică interesul pătimaş al duşmanului pentru urechea lui. Ţinea cu tot dinadinsul să i-o smulgă şi, judecând după intensitatea eforturilor, magazionerul părea a fi o făptură încăpăţânată.
    Când scăpă cu chiu cu vai din mâinile namilei, Mircică nu se simţea mai lămurit ca la început.
    - De-o mai da ăsta iama în găinile noastre, să-mi spui cuţu!
    Tănase îşi freca braţele satisfăcut.
    Nevastă-sa şterse farfuria şi o băgă în raft. Nu era o femeie din cale afară de curioasă. Deşi auzise zgomot în curte, nici măcar nu se apropiase de fereastră. Întrebă într-o doară:
    - L-ai recunoscut? Cine era?
    - Alain Delon. Ăla frumosu' de la contabilitate. Ai fi zis?
    - Nu.
    - S-o umfle pe moţată, auzi? S-o umfle pe moţată!
    - De...
    - Uite, uite aşa se uita la ea! Fă, tu n-auzişi ce zisei?
    - Am auzit.
    - Dar n-a mai apucat tâlharul.
    - Dacă n-a apucat e bine.
    - Mama lui de pezevenghi! Acu' îl săturai. Când i-o mai arde de friptură pe gratis să-mi spui...
    - Ştiu, îl întrerupse nevastă-sa căscând, cuţu!

                                                       63.

                 Romică Popescu reflectase prea multă vreme la clipa când se va încredinţa în sfârşit de infidelitatea Mioarei pentru ca să nu ştie cum trebuie să procedeze.
    După ce-l abandonă pe Cătălin, începu să alerge. Ajuns însă în apropierea casei îşi domoli paşii, încercând să calce fără zgomot. Privi ferestrele întunecate, cu inima străpunsă de un sfredel. Apăsă uşor clanţa. După cum se aşteptase, uşa era închisă.
    Romică se strecură în hambar. Pregătise de mult o scară. O scoase cu uşurinţă şi fără cel mai mic zgomot, o rezemă de zid şi urcă treptele agil ca o pisică, spre admiraţia lui Cătălin care-i urmărea exhibiţiile cu o curiozitate pur tehnică.
    Păşind atent pe olane, Popescu ajunse la ferestruica podului lăsată totdeauna deschisă în vederea aceluiaşi scop: înlăturarea obstacolelor din drumul spre descoperirea adevărului material. Etapele itinerarului corespundeau matematic cu ceea ce preconizase de ani de zile. Îşi trecu picioarele peste pervaz şi dispăru înăuntru.

                                                      64.

                          Nu încăpea nicio îndoială. În faţa ei, la mai puţin de doi metri, în cămară, se afla un bărbat necunoscut.
    Victoriţa Munteanu îşi astupă gura cu palma, oprindu-şi ţipătul. Banditul stătea întors şi, după toate semnele, habar n-avea de prezenţa bătrânei.
    Se auzea doar un gâlgâit constant, greu de identificat. Omul părea că ţine capul pe spate în timp ce braţul puternic, îndoit din cot se ridica încet. Se răsuci uşor şi Victoriţa avu posibilitatea să constate stupefiată că individul consumase toată sticla de şliboviţă păstrată pentru gripele lui Iliuţă.

                                                        65.

                         Mircică Panait nu era ceea ce se numeşte în mod cotidian un tip slab de înger.
    Există martori demni de toată încrederea care l-au văzut descurcându-se bărbăteşte în situaţii grele. De pildă, atunci când s-a trezit cu un şoricel în cadă. Oricare în locul lui se urca pe masă, telefona la pompieri, sau găsea un truc asemănător. În definitiv, totul e în funcţie de fantezie. Mircică, mai original, astupase baia cu o scândură şi nu mai dăduse pe-acasă până când vecinii nu-l încredinţaseră că lighioana capitulase.
    Incidentul cu Tănase însă, îl descumpănise în asemenea măsură încât îi era imposibil să-şi reamintească itinerarul parcurs. Ştia doar că sărise trei garduri, lăsând o mânecă într-un boschet de mărăcini şi că pierduse cu acelaşi prilej toţi nasturii. Acum, îşi ţinea pantalonii cu amândouă mâinile încercând să ghicească a cui era curtea în care nimerise. Un câine dezvoltat şi posac din fire îl lămuri.
    Se afla printre acareturile lui Vlad Şoimu, preşedintele cenaclului literar. Saltul dulăului îi stimulă apetitul pentru sport. O rupse la fugă sărind cu capul înainte peste zidul curţii.
    Abia dincolo, în vreme ce încerca să-şi pună gâtul într-o poziţie cât mai normală, înţelese că bilanţul se prezenta dezastruos. Pantalonii lui de duminică rămăseseră între dinţii câinelui.

                                                       66.

                            Mai târziu, când Atena Dumitrescu găsi vremea să se gândească în linişte la întâmplările prin care trecuse, trebui să admită că noaptea aceea cumplită, cu suita ei de şocuri, îi prinsese bine.
    - Un adevărat test, draga mea, îi mărturisea ulterior Liei Georgescu, la care n-aş fi îndrăznit niciodată să mă supun. Pot să te asigur de un lucru. De-atunci, mă simt mult mai bine şi sunt dispusă să privesc viaţa dintr-un punct de vedere optimist. În realitate, dacă aş fi fost atât de bolnavă pe cât susţineau medicii, nu aş fi supravieţuit atâtor încercări. M-am convins că inima mea e neaşteptat de fidelă şi dacă se va întâmpla vreodată să mor, cu siguranţă pricina va fi alta.
    Când se hotărâse cu moartea în suflet să-şi arate palma ghicitoarei, închisese ochii de frică. Aprilia tocmai se aplecase sub masă după pieptănaşul care-i alunecase din păr. Trecuseră clipe lungi şi Atena Dumitrescu nu înţelegea ce se petrece. Simţea doar degetele reci ca gheaţa ale celeilalte.
    În odaie se aşternuse o linişte aţâţătoare. Îşi crăpă încet pleoapele şi înlemni.
    Aprilia privea cu ochii căscaţi de groază o mână de bărbat, cu transparenţe sidefii, strecurată prin fereastra deschisă. Stătea nemişcată, acoperind palma Atenei Dumitrescu. Aveai impresia că străinul aşteaptă cu mult interes prevestirile cărturăresei.
    Bătrâna îşi smulse degetele cu un urlet, apoi nu mai ştiu nimic.

                                                           67.

                        Ilarie Ionescu, proprietarul butoiului de varză, se întoarse cu lădiţa de scule.
    Dibui capacul, îl potrivi, înjură becul ars de sub acoperiş şi fixă cercul.

                  Ghemuit printre verze, responsabilul noului supermagazin icnea la fiecare lovitură. Nu înţelegea deloc intenţiile lui Damian. Damian sau unul din coechiperi... Îi trecu deodată prin minte că fusese sechestrat în scopuri machiavelice. Aveau nevoie de un ostatec. Cu o luciditate neaşteptată care-i amplifica coşmarul, reflectă că nu există un singur ins în P. dispus să dea măcar o sută de lei pentru eliberarea lui. Iar preţul era desigur fantastic.
    „De ce dracu o fi căzut măgăreaţa tocmai pe mine?"
    Loviturile încetară.
    Responsabilul aştepta cu gura plină de varză, fără să sufle. De undeva însă, din străfunduri, răzbătea flăcăruie timidă, un sentiment de mândrie legitimă. Pesemne că el, responsabilul supermagazinului de pe Corso, era un personaj mai important decât îşi închipuise...

                                                   68.

               Intermezzo amuzant - nu-s nici zece minute - cu Drojdioară. M-am înţeles cu Dobrescu să patrulăm separat. El în partea de nord a oraşului, de la fostul sanatoriu al profesorului Miclescu până la liceu; şeful de post îşi face runda în perimetrul sudic cu punct terminus - motelul, eu supraveghez centrul.
    Veterinarul se iveşte pe neaşteptate. Merge prin mijlocul străzii, titubează - cum spun franţujii - are pălăria dată pe ceafă şi în general, după dezinvoltură şi fluieratul plin de avânt, se simte formidabil, nu s-ar schimba nici cu împăratul Japoniei.
    Mărturisesc cu toată sinceritatea, smintitul ăsta de Drojdioară mă distrează.
    - De ce naiba îi simpatizăm pe cei mai păcătoşi? mă întreba deunăzi acelaşi coleg - un om foarte cumsecade dealtfel - care nu e de acord cu stilul meu de anchetă.
    Fac o paranteză. Apreciez din suflet virtutea, principialitatea, oamenii intransigenţi. La rândul meu însă mă întreb, de ce? De ce oamenii ăştia încetează practic de a fi oameni? Devin intoleranţi, fără umor, îşi fac parcă o plăcere din a fi dezagreabili, de a strica viaţa celorlalţi.
    Ah, nu! Relaţiile mele cu Dobrescu se înscriu pe cu totul alte coordonate. Sunt dascăl, e învăţăcel, nu-i pedagogic să-mi manifest în chip necenzurat entuziasmul sau indulgenţa, sunt obligată nu arareori să-mi camuflez zâmbetul. Cred că totul e în funcţie de doză. Şi încă ceva! N-ai decât să fii intransigent cu tine însuţi, să te supui celor mai severe canoane morale, trebuie să te arăţi însă considerabil mai îngăduitor faţă de păcatele celor din jur. Şi mai ales, să nu uiţi să râzi.
    Să nu mă întrebe nimeni dacă am întâlnit vreodată asemenea oameni formidabili...
    Mă întorc la Drojdioară. Dezaprob categoric modul lui de viaţă. E un beţivan afurisit, vorba Olimpiei Dragu, o pildă negativă pentru obşte, dar ştiu că nu-i ticălos. În ultimă analiză, îl priveşte ce face cu ficatul lui, esenţial mi se pare că n-ar fi capabil de cea mai mică răutate. Cu ce mă dezmiardă că X e abstinent, face gimnastică jumătate de ceas în fiecare dimineaţă, duce o „viaţă raţională", se culcă imediat după telejurnal şi îşi achită primul întreţinerea la bloc, dacă ştiu că n-ar împrumuta - împrumuta, nu dărui - zece lei unui vecin aflat la ananghie?
    - L-ai da de exemplu copiilor tăi?
    Amicul mă pândea - discutam despre un caz asemănător, departe însă de performanţele veterinarului - încredinţat că m-a vârât în încurcătură. Nu sunt o femeie din cale afară de sinceră, dar când mă simt strânsă cu uşa, prefer adevărul unei minciuni inabile.
    - Nu.
    - Ai văzut?
    Am recurs la o replică ieftină, numai ca să nu tac.
    - Pentru că nu am copii.
    Amicul s-a strâmbat dispreţuitor:
    - Astea-s răspunsuri prefabricate. Hai s-o lăsăm baltă! Suntem amândoi prea bătrâni ca să ne mai păcălim unul pe altul.
    De obicei aluziile la vârstă mă crispează. E ciudat, nu? Eu, Minerva Tutovan, celibatară convinsă, care nu mi-am cumpărat în viaţa mea o cutie de pudră, habar n-am dacă se poartă tocuri cui sau opinci, ruj alb ori indigo şi mă uit în oglindă o dată la un trimestru, nu-mi place să spun câţi ani am. Nu trebuie să fii cititor în stele ca să ghiceşti de ce. După ce grecii - grecii cei vechi, bineînţeles - au tras obloanele şi au stins firma acum două mii de ani, bătrâneţea a ajuns să fie considerată o maladie ruşinoasă.
    E mai mult decât o mentalitate, o filozofie. Dovadă că nu mă înşel, dinaintea celor care fredonează refrenele senectuţii nu se mai foloseşte adjectivul „bătrân", ci îndulcitul „vârstnic".
    Spuneam că orice referinţe la vârstă mă indispun. Dacă mă prefac că nu le bag în seamă, alunecând nepăsătoare şi rece, este ca să nu dau satisfacţie. Nu uit însă niciodată să păstrez o săgeată în tolba mea, pe care o voi slobozi din arc la momentul potrivit.
    - Câţi ani ai? Treizeci şi şapte? Treizeci şi opt?
    Întrebarea m-a muiat numaidecât. Dacă amicul socoteşte o femeie de treizeci şi şapte de ani bătrână, îl priveşte. Faptul însă că mă crede cu aproape cinci ani mai tânără rămâne un compliment şi i-am zâmbit aşa cum îmi închipui eu că-mi stă bine.
    Bizar, când îi surâd la fel lui Dobrescu, o ia la goană. Nu-i elucidant. Băiatul a avut reacţii originale de când îl cunosc. Nu mi se pare de pildă normal să nu guşti savoarea plină de miez a unei integrale... Da, ăsta-i Dobrescu. Dar, vorba aceluiaşi amic pe care am ajuns să-l citez ca pe clasici, cândva o să-i simt lipsa.

                   Surprind următoarea discuţie între Drojdioară şi Fane, un individ cumsecade care lucrează la cooperativa de încălţăminte. Când am trecut prin faţa casei lui, acum o oră, am constatat, că tocmai zugrăvea faţada. Mă trag la umbra unui castan şi ascult cu amândouă urechile Reproduc textual:
    - Ce faci, domnule? se interesează Drojdioară.
    Fane duce degetul la buze.
    - St! Păzesc fântâna.
    - Ai auzit tu de vreunul care vrea s-o fure?
    - Mai încet. Pe aici ies nasoii ăia de-au speriat lumea. Cum îi văd, pac! la bilă.
    Ochii veterinarului se dezvoltă, caută pârtie.
    - Încă unul scăpat de la Mărcuţa.
    - Aşi! N-am fost pe-acolo. Sunt cinci ani de când am rupt-o cu familia. Nu-i mai vizitez.
    - Ai toate şansele să ajungeţi vecini. Dacă nu cumva...
    Îşi apropie nasul de gura omului.
    - Ia suflă!
    - Pentru ce?
    - Suflă, mă, nea Fane! 'Mneata ai apucat calea înţelepciunii.
    - Care-i aia?
    - Las' c-o ştii! Duce drept în prispa lui Hristache. Ia zi, ce troscăişi? Vodcă? Şliboviţă?
    - Neam de neamul meu n-a pus picătură pe limbă, don' Caracaş.
    - Şi uite unde au ajuns!
    Ridică exasperat din umeri.
    - Atunci ce-ai cu fântâna, omul lui Dumnezeu?
    - Nu pot să vă explic că m-aude, şopteşte Fane.
    - Extraordinar! se miră veterinarul. Eu beau şi ăştia se-mbată. Unde zici că s-au ascuns?
    - La fund. E unul al dracului de tot. ÎI miruiesc zdravăn şi după juma' de ceas, vine înapoi. Eu cred că-i place.
    - Ce-i place, creştine?
    - Să-l pocnesc în scăfârlie. Dacă vreţi să vedeţi, mai aşteptaţi. În zece-cinşpe minute apare.
    - Aha! Şi de câte ori l-ai binecuvântat?
    - De patru ori. De-aia zic că-i al dracului.
    Caracaş se reazemă de un stâlp. Vorbeşte singur, fără să ţină seama de Fane.
    - Se întâmplă ceva cu mine. Nu pot să cred că toţi sunt dilii şi doar eu întreg. Întâi, îl văd pe ăla verde şi după o clipă alb! Acuma îl găsesc pe unul care face de santinelă la o fântână. Dar l-am văzut cu adevărat? Ălălalt verde-alb există? Nu am năluciri? Beau prea mult, conchide şi se îndepărtează fără să-şi ia rămas bun.
    Strict autentic.

                     Veterinarul se frecă la ochi.
    Un bărbat alb complet, desăvârşit alb, parcă scăldat în var, se ivise pe neaşteptate în mijlociii drumului. Inima lui Drojdioară începu să bată.
    Viaţa era iar frumoasă. O mulţumire fără seamăn îi scălda întreaga făptură. Îşi căută echilibrul proptindu-se zdravăn pe picioare şi se precipită spre individ. Strada moţăia pustie şi Drojdioară întoarse capul să vadă dacă nu exista vreun martor. Când se uită din nou la necunoscut, zâmbetul îi încremeni. Îşi ciupi violent braţul, simţind că pământul îi fuge de sub picioare. În mai puţin de cinci secunde, individul alb devenise negru.

            - Unde-i cuvertura?
    - Care cuvertură?
    - Nu mă agasa. Aia neagră de pluş. Am pus-o pe balcon şi n-o mai văd.
    - Probabil că a luat-o vântul.
    - Cobor în stradă s-o caut.

                                                      69.

                  Vecinii veterinarului pândeau ca de obicei în spatele perdelei. Drojdioară cunoştea interesul constant al bătrânilor pentru cele şapte cărări ale sale când se întorcea acasă. Un interes mişcător care trăda grija unor suflete generoase pentru soarta aproapelui. De aceea, îi considera cu multă simpatie ca pe unii ce vegheau la fericirea lui.
    Le bătu politicos în geam arborând un zâmbet care te putea face să crezi că vine crăciunul. Fereastra se deschise cu precauţie şi două capete clasice de pensionari (vată în urechi, permanentă expresie de neîncredere şi ceva foarte aproape de panică în priviri atunci când sunt brusc interpelaţi) îl cercetară cu atenţie.
    - Bună seara, spuse Drojdioară articulând perfect cuvintele. Iertaţi-mă că v-am deranjat, dar trebuie să verific un lucru.
    - Dacă trebuie, desigur.
    Vorbise bătrâna. Veterinarul arătă spre scufia de lână verde de pe capul soţului.
    - Ce culoare are chestia asta?
    - Poftim?!
    - E foarte important pentru mine să ştiu ce culoare are tichia dumnealui.
    - Roşie.
    - Fetrul ăsta verde e roşu?!
    - Roşu, repetă femeia. Nu vă simţiţi bine, domnule Caracaş?
    - Ba da, mulţumesc... Bună seara.
    Plecă perplex.
    "E limpede, văd culorile pe dos".
    Drojdioară n-avea să afle niciodată că bătrâna era daltonistă.

                                                70.

            Pe la unsprezece, domnul cu papion şi baston de bambus anunţă aferat că probleme importante, care nu suferă amânare, îl obligă să părăsească muzeul. Se va întoarce însă negreşit peste jumătate de ceas.
    De fapt, îşi amintise pe neaşteptate că uitase să-şi ia pastila de antinevralgic. Ca toţi bătrânii, ţinea la obiceiurile fixe. Disciplina severă le dă satisfacţii subtile. Printr-o logică destul de liniară, rămâne la latitudinea individului să-şi păstreze sănătatea şi deci să-şi prelungească viaţa.
    De aici, automulţumirea care ţâşneşte din astfel de fraze: „în fiecare primăvară, de 1 aprilie, încep injecţiile cu iod", sau „orice s-ar întâmpla, marţi şi vineri nu mănânc carne. Las stomacul să se odihnească. Dimineaţa, imediat ce mă trezesc, beau un pahar cu apă, seara, înainte de culcare, un ceai de anghinar etc..."
    Întrebat cum se simte, bătrânul cu papion răspundea stereotip: „Excelent, dragă domnule, sau dragă doamnă cutare. Înghit în fiecare zi un antinevralgic şi aceasta îmi păstrează sănătatea. Poftiţi? Da, e descoperirea unor eminenţi medici australieni. Se ştie pozitiv că au luat-o înaintea americanilor... Scuzaţi-mă, unde aţi găsit măsline?"

...............................................................