9.
Ușa se deschise, și dinăuntru ieși un tip sigur pe sine. Era îmbrăcat într-un costum negru, de parașutist, cu glugă, cu cizme negre, cu o mască neagră de schi și mănuși negre.
Ducea o pușcă de asalt atât de mare și de cumplită, încât părea ireală. De centură îi atârnau 9-10 încărcătoare de rezervă.
Tipul se uită în stânga, când ieși din camera paznicilor. Eu stăteam în dreapta sa, dar individul mă simți și întoarse capul spre mine, în timp ce pășea.
Pentru unul căruia nu-i place să lovească oamenii, am izbit tare, sus, și l-am pocnit drept în față.
Aș fi fost surprins dacă n-ar fi căzut lat. Dar n-am avut de ce să fiu surprins.
Coridorul era pustiu. Nu se vedea nimeni. Pentru moment.
Trebuia să rezolv totul cât mai discret cu putință, ca să nu am mai târziu probleme, în cazul în cazul în care șeful poliției nu va putea interveni în favoarea mea.
După ce am rostogolit bâta de baseball în camera paznicilor și am împins pușca după ea, l-am apucat pe individ de costumul de parașutist și l-am tras și pe el acolo, apoi am închis ușa.
În fortăreața aceea, printre scaune trântite pe jos și căni de cafea răsturnate, zăceau morți 3 paznici neînarmați. Se părea că fuseseră uciși cu un pistol cu amortizor, pentru că împușcăturile nu atrăseseră atenția. Paznici păreau să fi fost luați prin surprindere.
Am fost copleșit de remușcări văzându-i morți. Muriseră pentru că reacționasem prea încet.
Știu că nu sunt răspunzător pentru fiecare moarte pe care n-o pot împiedica. Înțeleg că nu pot căra lumea în spinare, precum Atlas. Dar simt că ar trebui s-o fac.
12 monitoare TV foarte mari, fiecare având pe ecran o imagine împărțită în 4, arătau 48 de scene oferite de camerele de luat vederi răspândite prin supermarket. Oriunde mă uitam, coridoarele erau aglomerate. Reducerile atrăseseră cumpărători din tot districtul Maravilla.
Am îngenunchiat lângă individ și i-am scos masca de schi. Avea nasul rupt și sângera. De-abia putea respira. Ochiul drept avea să i se umfle și să rămână închis. Un cucui începuse deja să-i apară pe frunte.
Nu era Simon Varner.
În fața mea zăcea Bern Eckles, individul care fusese la petrecere și care fusese invitat pentru că Wyatt și Karla Porter încercau să-i facă lipeala cu Lysette Rains.
CINCIZECI ȘI NOUĂ
Bob Robertson nu avusese un colaborator, ci doi. Poate mai mulți.
La petrecerea șefului poliției nu văzusem niciun bodach în jurul lui Bern Eckles. Prezența lor mă informase despre natura lui Robertson, nu și a celor care conspirau împreună cu el. Iar acest lucru începu să mi se pară suspect. De parcă își dăduseră seama de darul meu. De parcă.... m-ar fi manipulat.
După ce l-am răsucit pe Eckles într-o parte, ca să fiu sigur că n-o să se înece cu propriul sânge și cu propria salivă, am căutat ceva cu care să-i leg mâinile și picioarele.
Nu mă așteptam să-și recapete cunoștința în următoarele 10 minute. Când avea să-și revină, avea să se târască, să se zbată și să mă roage să-i dau calmante, nu avea să fie în stare să-și înhațe pușca de asalt și să-și reia misiunea.
Cu toate astea, am smuls cablurile a două telefoane din camera paznicilor și le-am folosit ca să-i leg mâinile la spate și să-i imobilizez picioarele. Am strâns bine nodurile fără să-mi pese că aveam să-i stânjenesc circulația sângelui.
Eckles și Varner erau ultimii veniți în Departamentul de Poliție din Pico Mundo. Făcuseră cerere de angajare și semnaseră contractul la un interval de o lună sau două.
Existau mari șanse să se fi cunoscut înainte de sosirea lor în Pico Mundo. Varner se angajase primul și-i pregătise terenul lui Eckles.
Robertson venise în Pico Mundo din San Diego și cumpărase casa din Camp`s End înainte de venirea celor doi colaboratori ai săi. Dacă memoria nu mă înșela, anterior Varner fusese polițist în zona San Diego, nu chiar în oraș.
Nu știu unde lucrare Bern Eckles până să se angajeze în Poliția din Pico Mundo.
Cei 3 aleseseră Pico Mundo din motive imposibil de ghicit. Plănuiseră totul îndelung și cu grijă.
Când mă dusesem la petrecere și sugerasem că ar fi o idee bună să alcătuim un profil psihologic al lui Bob Robertson, șeful poliției îi ceruse ajutorul lui Eckles. În clipa aceea, Robertson fusese condamnat la moarte.
Fără îngoială, Eckles îi telefonase lui Varner din casa șefului poliției, iar acesta apăsase pe trăgaci și-l ucisese pe prietenul lor comun. Poate că Simon Varner și Robertson fusese împreună, atunci când Varner fusese sunat de Eckles.
După ce l-am legat bine pe Eckles, am tras puțin de fermoarul din față al costumului de parașutist, cât să fiu sigur că sub acesta purta uniforma de poliție.
Venise în camera paznicilor în uniforma sa albastră și cu insigna de polițist. Paznicii îl salutaseră fără nicio bănuială.
Bineînțeles, își adusese pușca de asalt și costumul de parașutist în valiza mare care zăcea goală pe podea.
Probabil că planul fusese să se ducă și să împroaște cu gloanțe prin magazin, apoi, când avea să sosească poliția, să găsească un loc retras, unde să-și scoată masca de schi și costumul pe parașutist. Eckles putea să se amestece printre colegii săi, ca și cum ar fi răspuns la același apel ca aceștia.
De ce, asta nu era la fel de uțor de priceput.
Simon Varner era liber. Poate că nu venise la magazin însoțit doar de Eckles. Nu aveam idee câți inși alcătuiau un sabat vrăjitoresc.
Am folosit unul dintre telefoanele care funcționau, am sunat la 911, am anunțat 3 crime și, fără să răspund la vreo întrebare, am lăsat receptorul jos din mână. Poliția avea să sosească, împreună cu o echipă SWAT în 3-4 minute.
Nu vor ajunge suficient de iute. Varner avea să înceapă să tragă în cumpărători înainte de sosirea lor.
Bâta de baseball nu se crăpase. Lemn bun. Deși fusese eficientă în cazul lui Eckles, nu mă așteptam să fiu atât de norocos încât să-l pot ataca prin surprindere și pe Varner. Oricât m-aș fi temut de pistoale, aveam nevoie de o armă mai bună.
Pe masa din fața monitoarelor pentru pază zăcea pistolul pe care-l folosise Eckles ca să-i omoare pe paznici. Când l-am verificat, am descoperit că în încărcătorul pentru 10 gloanțe rămăseseră doar 4.
Deși evitam să mă uit la ei, morții de pe podea îmi atrăgeau atenția. Urăsc violența. Urăsc și mai mult nedreptatea.
Am deșurubat amortizorul pistolului, l-am aruncat, mi-am scos tricoul din blugi și am vârât pistolul la brâu.
Tricoul ascundea arma, dar nu foarte bine. Cumpărătorii aveau să fie prea preocupați ca să găsească chilipiruri, iar vânzătorii, prea ocupați ca să-i servească pe clienți, așa că nu erau șanse să observe cineva umflătura de sub tricoul meu.
Am deschis cu grijă ușa, doar cât să mă strecor afară din cameră, apoi am închis-o în urma mea. Un bărbat se îndepărta de mine, mergând în direcția în care trebuia să mă duc, așa că l-am urmat, dorindu-mi ca invidul să se grăbească.
Omul coti la dreapta, printre ușile turnate ale camerei de primire a mărfurilor, iar eu am fugit pe lângă lifturile rezervate angajaților și m-am îndreptat spre o ușă pe care scria: „SCĂRI”. Am urcat sărind câte 2 trepte odată.
Undeva, în apropiere, se afla Simon Varner.
O roșcată drăguță își făcea de lucru luând cutioare de pe rafturile pline. Mă salută prietenește. I-am răspuns și am ieșit din depozit, intrând în zona vânzărilor.
Oameni, oameni pretutideni. Prea mulți oameni și prea înghesuiți. O atmosferă aproape festivă. Și foarte vulnerabilă.
Dacă nu l-aș fi scos din circulație în momentul în care ieșea din camera paznicilor, Bern Eckles ar fi omorât deja 10-20 de oameni. 30.
Simon Varner. Un tip solid. Cu brațe zdravene. Prințul Întunericului. Simon Varner.
Ghidat de darul meu supranatural, am traversat primul etaj al magazinului, îndreptându-mă spre ieșirea către promenada mallului.
Nu mă așteptam să văd vreun pistolar acolo. Eckles și Varner își aleseseră probabil câmpuri larg separate de ucis, ca să semene mai bine groază și haos. În plus, tipii doreau să evite să intre accidental în zona de tragere a partenerului.
Zece pași scurți până la ieșire. Am văzut-o pe Viola Peabody, care ar fi trebuit să fie în caa surorii sale, pe Maricopa Lane.
ȘAIZECI
Levanna și Nicolina nu erau alături de mama lor. Am cercetat mulțimea cumpărătorilor, dar nu le-am văzut pe fetițe.
M-am repezit la Viola și am prins-o de umăr, venind din spatele ei. Ea a tresărit și și-a scăpat punga cu cumpărături.
- Ce faci aici? am întrebat-o eu.
- Odd! M-ai speriat de moarte!
- Unde-s fetele?
- Cu Sharlene.
- De ce nu ești cu ele?
Viola își ridică punga și-mi zise:
- Nu făcusem cumpărături pentru ziua de naștere a fetei. Trebuia să-i iau un cadou. Am venit să-i cumpăr niște patine cu rotile.
- Visul tău, i-am amintit. Acesta e visul tău!
Ochii ei se măriră.
- Dar nu stau mult și, în definitiv, nu-s în cinematograf.
- Nu va avea loc la cinematograf. Se va întâmpla aici.
Pentru o clipă, răsuflarea i se opri în gât, pentru că groaza îi opri bubuitul inimii.
- Pleacă de aici! i-am spus eu. Pleacă imediat!
Viola expiră exploziv, se uită turbată în jur, de parcă oricare cumpărător putea fi un ucigaș - sau toți cumpărătorii - apoi se îndreptă către ieșirea dinspre promenadă.
- Nu, i-am spus eu, trăgând-o lângă mine.
Oamenii se uitau la noi, dar nu-mi păsa.
- Nu-i bine în direcția aceea.
- Unde? întrebă ea.
Am răsucit-o.
- Du-te în partea din spate a magazinului, treci prin raionul de pantofi de sport și prin cel de articole sportive. Există un depozit, nu departe de locul de unde ai cumpărat patinele. Du-te în depozit. Ascunde-te acolo!
Viola se puse în mișcare, apoi se opri și se uită la mine.
- Tu nu vii?
- Nu.
- Unde te duci?
- Înăuntru.
- Nu te duce! mă imploră ea.
- Pleacă acum!
În timp ce Viola se îndrepta spre partea din spate a magazinului, eu m-am dus în grabă către promenada complexului comercial.
La capătul de nord al mallului Green Moon, cascada de 12 metri cădea peste o culme de stânci făcute de mâna omului, alimentând pârâul care curgea de-a lungul sălii publice.
Modele de întuneric și lumină. Întuneric și lumină ca în visul Violei. Umbrele erau aruncate de palmierii care se înălțau de-a lungul pârâului.
M-am uitat în sus, printre palmieri, către etajul al doilea al promenadei, și am văzut sute și sute de bodachi strânși de-a lungul balustradei de deasupra, privind în jos în curtea interioară deschisă. Erau înghesuiți unul în altul, ațâțați, nerăbdători, se zbăteau și se legănau, mișunau ca niște păianjeni întărâtați.
O ceată de cumpărători care vânau chilipiruri umplea primul nivel al promenadei, trecând din magazin în magazin, fără să-și dea seama de prezența spiritelor răuvoitoare care îi priveau bucurându-se anticipat.
Nu erau sute de bodachi. Erau mii. Nu văzusem niciodată o asemenea hoardă și nu-mi imaginasem vreodată că avea să văd așa ceva.
Mă întrebasem de ce dispăruseră de pe stăzi. Găsisem răspunsul. Venise ora lor.
În timp ce treceam pe lângă magazinul de paturi și căzi, clămpănitul puternic al focului de armă erupse pe promenadă, în fața mea.
Prima rafală fu scurtă. Dură 2-3 secunde, după care încetă, iar asupra mallului se lăsă o tăcere imposibilă.
Sutele de cumpărători înlemniră cu toții. Deși apa cascadei continua să curgă, nu se auzea niciun sunet. N-aș fi fost surprins dacă, în acel moment, ceasul meu ar fi confirmat o oprire miraculoasă a timpului.
Un țipăt sfâșie tăcerea, și imediat îi urmă un cor de țipere. Arma răspunse celor care țipau cu un răpăit ucigător mai îndelungat decât primul.
Am înaintat curajos spre sud, de-a lungul promenadei. Mersul îmi era îngreunat, pentru că oamenii cuprinși de panică alergau spre nord, fugind de focurile de armă. Cumpărătorii se izbeau de mine, dar am rămas în picioare și m-am îndreptat spre a treia rafală.
SAIZECI ȘI UNU
N-o să povestesc ce am văzut. Nu vreau. Nu pot.
Mulțimea cuprinsă de panică trecu pe lângă mine, iar eu m-am pomenit înconjurat de victime, toate pe podea, moarte sau rănite, mai puține decât mă așteptam, dar, oricum, prea multe.
Am văzut-o pe barmanița blondă de la Green Moon Lanes, în uniforma ei de serviciu... și pe alți 3 colegi de-ai ei. Poate că veniseră aici să prânzească înainte de a începe lucrul.
Indiferent ce aș fi, supraom nu sunt. Sângerez. Sufăr. Ceea ce vedeam era mai mult decât puteam suporta. Era lacul Malo Suerte înmulțit cu 10.
O grămadă de bodachi coborâseră de la nivelul superior al mallului. Se târau printre morți și răniți.
Indiferent dacă îmi era sau nu greu, n-aveam de ales și trebuia să-mi dau toată silința. Dacă mergeam mai departe, rezultatul ar fi fost același ca în cazul în care m-aș fi sinucis chiar în locul acela.
Bazinul cu pești koi nu era departe. Am văzut plaja pe care stătusem împreună cu Stormy ca să ne mâncăm cornetele cu înghețată.
Un bărbat în costum negru de parașutist, cu mască neagră de schi. Suficient de solid ca să fie Simon Varner. Avea o pușcă de asalt, care părea modificată ilegal pentru foc automat.
Câțiva oameni se ascundeau printre palmieri, îngrămădiți în bazinul cu pești, dar majoritatea fugiseră din promenada deschisă în magazine, ascunzându-se speriați acolo, sperând să scape prin ușile din spate.
I-am văzut prin ferestre - în magazine de bijuterii, în prăvălii de cadouri, în galerii de artă, în magazine cu specialități culinare - înghesuindu-se unul după altul, dar rămânând în continuare mult prea vizibili.
Varner, stând cu spatele la mine, împrăștie gloanțe spre fațadele magazinelor. Ferestrele de la Burke&Bailey se sulberară și căzură ca o cascadă în magazin, într-un potop lucitor.
„Suntem destinați să fim veșnic împreună. Avem un cartonaș care spune asta. Avem semne de naștere asemănătoare.”
Eram la 20 de metri de ticălosul ăla țicnit, apoi la 15 metri, și mă apropiam de el. Am descoperit că țineam pistolul în mână. Nu-mi aminteam să-l fi scos de la brâu.
Mâna în care țineam pistolul tremura, așa că am apucat arma cu ambele mâini.
Nu folosisem niciodată o armă de foc. Uram pistoalele.
„Ai putea să apeși chiar tu pe trăgaci, rahat mic ce ești!”
„Încerc, mamă, încerc.”
Varner termină gloanțele din încărcătorul puștii de asalt. Poate că era al doilea încărcător. Ca și Eckles, avea încărcătoare de rezervă la centură.
Când am ajuns la 13 metri, am tras un foc. Am ratat.
Alarmat de pocnetul împușcăturii, individul se întoarse spre mine și scoase din armă încărcătorul golit.
Am tras iarăși, dar iarăși am ratat. În filme nu se ratează niciodată de la distanța asta. Cu excepția cazului în care se trage în erou, pentru că atunci se ratează și de la 2 metri. Simon Varner nu erau un erou. Eu eram de vină, pentru că făceam ceva la care nu mă pricepeam.
El știa. Luă un încărcător nou din centură. Era experimentat, iute și calm.
Eckles folosise 6 gloanțe - ca să-i împuște pe paznici - din cele 10 care fuseseră în pistolul pe care-l luasem eu. Risipisem 2. Mai rămăseseră 2.
Am tras un al treilea foc, de la vreo 10 metri.
Varner încasă glonțul în umărul stâng, dar asta nu-l doborî. Individul se răsuci, se îndreptă și introduse încărcătorul cel nou în pușcă.
Ațâțați, mulțimi de bodachi roiau în jurul meu și în jurul lui Varner. Pentru mine erau solizi, pentru el - invizibili. Mă împiedicau să-l văd, fără a-l împiedica și pe el.
Mă întrebasem mai devreme dacă nu eram cumva nebun. Rezolvasem problema. Sunt complet țicnit.
Am alergat drept spre Varner, prin bodachi opaci ca mătasea neagră, dar lipsiți de substanță ca niște umbre, ținând pistolul în fața mea, cu brațul întins, hotărât să nu-mi irosesc ultima împușcătură. Am văzut țeava puștii de asalt ridicându-se și am știut că Varner o să mă spulbere, dar am așteptat să mai fac un pas, apoi încă unul, înainte să apăs pe trăgaci, decisiv.
Masca de schi ascunse posibilele transformări grotești de pe chipul lui Varner, dar nu putu să oprească pe deplin stropii de sânge. Varner se prăbuși ca Prințul Întunericului atunci când fusese izgonit din ceruri și aruncat în iad. Arma căzu zângănind din mâna lui.
I-am tras un șut, împingând pușca la câțiva pași de el, ca să n-o mai poată lua. M-am aplecat să-l examinez, și nu mai era nicio îndoială că Varner devenise deja stârv. Prințul Întunericului murise.
Cu toate astea, m-am întors la armă și am împins-o și mai departe de el. Apoi m-am dus după ea și am lovit-o iar și iar.
Pistolul din mâna mea nu folosea la nimic. L-am aruncat.
Bodachii dispăruseră de lângă mine, ca și cum eu al fi ajuns deodată pe un teren înalt, iar ei ar fi fost o apă neagră, căutând spectacolul oferit de victimele moarte sau muribunde.
Îmi venea să vomit. M-am dus la marginea bazinului cu pești koi și am căzut în genunchi.
Deși mișcarea peștilor colorați ar fi putut să-mi întoarcă mațele pe dos, greața îmi trecu într-o clipă. N-am vomitat, dar, când m-am ridicat în picioare, am început să plâng.
În interiorul magazinelor, dincolo de vitrinele găurite de împușcături, oamenii îndrăzniră să ridice capetele.
„Suntem destinați să fim împreună. Avem un cartonaș care spune asta. Mumia Țigăncii nu greșește niciodată.”
Tremurând, transpirând, ștergându-mi lacrimile de la ochi cu dosul palmei, făcându-mi-se rău pentru că mă așteptam să fi suferit o pierdere pe care n-o puteam îndura, m-am întreptat către Burke&Bailey.
Oamenii se ridicaseră în picioare, în magazinul ruinat. Unii începuseră să meargă atenți printre cioburi, întorcându-se pe promenadă.
N-am văzut-o pe Stormy printre ei. Poate că fugise în spate, în depozit, în biroul ei, atunci când începuseră împușcăturile.
Am fost copleșit brusc de nevoia să merg, să merg, să merg. Am întors spatele magazinului de înghețată și am făcut câțiva pași către supermarketul de la capătul mallului. M-am oprit, confuz.
Pentru o clipă, am crezut că era vorba despre refuzul de a recunoaște realitatea, că încercam să fug de ceea ce aș fi putut găsi în magazinul de înghețată.
Nu era asta. Simțeam împingerea subtilă, dar de neconfundat. Era vorba despre magnetismul psihic. Care mă conducea. Presupusesem că-mi terminasem treaba. Era clar că n-o terminasem.
ȘAIZECI ȘI DOI
Acest supermarket era la un nivel superior celui de unde Viola cumpărase patinele cu rotile. Jegurile care se vindeau aici erau de-o calitate mai bună decât jegurile care se vindeau în magazinul din capătul din nord al mallului.
Am trecut printr-un raion de parfumuri și cosmetice, cu dulapuri din sticlă și cu vitrine elegante, care sugerau într-un mod nu tocmai subtil că marfa era la fel de prețioasă ca diamantele.
Raionul de bijuterii te orbea cu strălucirea granitului negru, a inoxului și a semicristalului, de parcă n-ar fi oferit diamante obișnuite, ci jucărele din colecția proprie a lui Dumnezeu.
Deși focurile de armă încetaseră, cumpărătorii și vânzătorii se ascundeau încă în spatele tejghelelor și după coloanele îmbrăcate în marmură. Îndrăzniră să se uite la mine, în timp ce mergeam printre ei, dar mulți se ghemuiră și se ascunseră din nou.
Probabil că păream periculos, chiar dacă nu aveam pistol. Sau poate că păream în stare de șoc. Oamenii nu riscau. Nu-i condamn că se ascundeau de mine.
Plângeam, îmi ștergeam ochii cu mâinile și vorbeam de unul singur. Nu puteam să mă opresc să vorbesc de unul singur, și nici măcar nu spuneam ceva coerent.
Nu știam unde avea să mă conducă magnetismul pishic, nu știam dacă Stormy era vie sau moartă în magazinul de înghețată. Voiam să mă întorc s-o găsesc, dar continuam să mă las ghidat de darul meu.
Aveam o mulțime de ticuri, tresăream, ezitam neștiind spre ce mă îndreptat și care era scopul meu. Probabil că păream nu cuprins de spasme, ci de-a dreptul nebun.
Simon Varner cel cu figură blângă era mort în fața magazinului Burke&Bailey.
Probabil că urmăream ceva în legătură cu Varner. Nu ghiceam ce putea fi. Impulsul de a continua să merg fără o țină bine definită era ceva nou pentru mine.
Am mers în grabă printre șiruri de rochii de seară, bluze și jachete de mătase, poșete, până am ajuns la o ușă pe care scria „NUMAI PENTRU ANGAJAȚI”. Dincolo de ea se întindea o magazie. În fața ușii prin care am intrat se afla o alta, care ducea la o scară de beton.
Structura semăna cu cea din partea de nord a mallului. Scara cobora până într-un coridor. Am trecut pe lângă lifturile pentru personal și am ajuns la niște uși turnate imense, pe care scria „RECEPȚIE”.
Hala confirma faptul că era vorba despre o afacere înfloritoare, chiar dacă nu o egala ca mărime pe cea din magazinul din partea de nord. Mărfurile de pe rafturi și de pe cărucioare așteptau să fie preluate, pregătite și transferate în depozite și magazine.
Erau prezenți numeroși angajați, dar se părea că munca se oprise. Mulți se strânseseră în jurul unei femei care plângea, alții traversau încăperea îndreptându-se spre ea. Aici, jos, unde nu se puteau auzi împușcăturile, ajunseseră acum știrile despre ororile din mall.
În hala de recepție a mărfurilor se afla un singur camion, nu foarte mare, ci doar de vreo 6 metri, fără numele firmei pe ușile cabinei sau pe laturile remorcii. M-am dus către el.
Un bărbat mătăhălos, cu capul ras și cu o mustață în formă de ghidon, mă opri când am ajuns lângă vehicul.
- Ești cu camionul ăsta?
Nu i-am răspuns, am deschis ușa și am urcat în cabină. Cheile nu erau în contact.
- Unde-i șoferul? întrebă individul.
Am deschis cutia din bordul mașinii. Era goală. Nu se afla acolo nici măcar talonul sau dovada se asigurare obligatorie cerută de legile din California.
- Sunt șeful de tură de aici, zise individul cel mătăhălos. Ești surd sau doar pricepi greu?
Nimic pe scaune. Nicio pungă pentru gunoi pe podea. Niciun ambalaj de dulciuri. Niciun brăduț frumos mirositor sau jucărioară decorativă atârnată de oglindă.
Nu lăsa impresia unui camion pe care-l conducea cineva ca să-și câștige existența sau în care își petrecea o parte importantă din zi.
Când am coborât de la volan, șeful de tură zise:
- Unde-i șoferul vostru? Nu mi-a lăsat avizul de expediție, iar platforma e încuiată.
M-am dus în spatele camionului. Bena pentru încărcătură avea o ușă rulantă. O încuietoare din baza de la bază prindea ușa într-o deschizătură din șasiul camionului.
- Am și alte încărcături, zise individul. Nu pot lăsa camionul să stea aici.
- Ai o mașină de găurit electrică? l-am întrebat eu.
- Ce vrei să faci?
- Să desfac încuietoarea.
- Nu ești tipul care a adus camionul aici. Faci parte din echipa lui?
- Sunt polițist, l-am mințit eu. Nu-s în misiune.
Individul nu mă credea.
Am arătat către femeia care plângea și în jurul căreia se strânseseră acum mulți lucrători.
- Ai auzit ce-a povestit ea?
- Mă duceam spre ea când te-am văzut pe tine.
- Doi nebuni cu mitraliere au împușcat oameni în magazine.
Individul se albi la față atât de tare, încât până și mustața lui blondă păru că încărunțește.
- Ai auzit că șeful poliției a fost împușcat azi-noapte? l-am întrebat eu. A fost un preambul la ce s-a întâmplat azi.
Cu o groază crescândă, am privit tavanul imensei hale pentru recepția mărfurilor. Deasupra lui se aflau cele trei niveluri ale magazinului universal, sprijinite de niște coloane masive.
Acolo, sus, oameni speriați se ascundeau de pușcași. Sute și sute de oameni.
- Poate că ticăloșii au mai adus ceva cu ei, în afară de mitraliere.
- Oh, rahat! Aduc imediat bormașina, zise individul și o luă la goană.
După ce mi-am pus un moment palmele pe ușa rulantă a camionului, mi-am lipit fruntea de ea.
Nu știu ce mă așteptam să simt. De fapt, n-am simțit nimic neobișnuit. Dar magnetismul psihic mă atrăsese aici. Ceea ce căutam nu era camionul, ci ceea ce se afla în camion.
Șeful de tură se întoarse cu bormașina și-mi dădu niște ochelari de protecție. În podeaua de ciment, din loc în loc, se aflau prize electrice. Individul vârî bormașina în priza cea mai apropiată, iar cablul se dovedi suficient de lung.
Când am vârât burghiul în broască, așchii de metal îmi săriră în ochelari, lovindu-mi fața. Burghiul se strică, dar găuri broasca în câteva secunde.
În timp ce puneam jos bormașina și-mi scoteam ochelarii, cineva strigă de la distanță:
- Hei! Plecați de acolo!
Nu era nimeni pe platforma de descărcare. Apoi l-am văzut. Se afla în apropiere, la vreo 7 metri dincolo de capătul rampei pentru camioane.
- El e șoferul, îmi spuse șeful de tură.
Era un necunoscut.
Am apucat cele două mânere și am ridicat ușa. Era bine unsă și cu contragreutăți potrivite, așa că se ridică ușor.
Camionul era plin cu sute de kilograme de explozibil.
O armă bubui de 2 ori, un glonț ricoșă din șasiul camionului, oamenii din hală țipară, iar șeful de tură o luă la goană.
M-am uitat în urma mea. Șoferul nu venise mai aproape de capătul rampei. Avea un pistol, care nu părea însă arma cea mai potrivită pentru împușcături la distanță.
Pe platforma camionului, în fața explozibilului, se afla un ceas mecanic de bucătărie, două baterii cu capac de aramă, tot felul de piese și obiecte ciudate, despre care nu știam ce sunt, și o încâlceală de fire.
Cu un sunet de metal pe metal, al treilea glonț ricoșă din camion.
L-am auzit pe șeful de tură pornind un elevator din apropiere.
Sabatul vrăjitoarelor nu programase încărcătura să explodeze când se deschidea ușa, pentru că nu se gândiseră la faptul că exista posibilitatea să găsească cineva camionul suficient de repede ca să deconecteze bomba. Ceasul avea cifre pentru 30 de minute, iar limba acestuia era la 3 minute de zero.
Clic: 2 minute.
Al patrulea glonț mă izbi în spate. N-am simțit durerea imediat, doar impactul loviturii, care mă aruncă spre camion, cu fața la câțiva centimetri de ceas.
Poate al șaselea glonț, poate al șaptelea, mă izbi din nou în spate. De data asta durerea mă lovi cu putere, din plin, chinuitoare.
În timp ce mă îndoiam din cauza impactului brutal al glonțului, am apucat ambele fire și, când am căzut pe spate, le-am smuls din explozibil, trăgând cu mine ceasul, bateriile și tot ce alcătuia detonatorul.
În timp ce cădeam, m-am răsucit pe o parte cu fața către rampa pentru camioane. Pistolarul urcase mai sus, ca să ochească mai bine.
Cu toate că putea să mă termine cu încă o împușcătură, individul se întoarse și coborî în goană rampa.
Șeful de tură trecu pe lângă mine, coborând și el pe rampă, dar în elevator, apărat oarecum de gloanțe de furca pentru ridicat încărcătura și de armătura acesteia.
Nu cred că pistolarul fugise de elevator. Plecase de acolo pentru că nu putuse să vadă ce făcusem cu detonatorul. Intenționase să iasă din garaj și din docurile subterane și să se îndepărteze cât de mult îi permitea norocul.
Oameni îngrijorați se repeziră la mine.
Ceasul de bucătărie funcționa încă. Zăcea pe podea, la câțiva centimetri de fața mea. Clic: un minut.
Durerea începuse deja să scadă. Îmi era frig. Surprinzător de frig. Docurile de descărcare și hala de recepție a mărfii din subsol nu aveau aer condiționat, dar mie tot îmi era frig.
Oamenii îngenunchiară lângă mine, îmi vorbeau. Păreau să folosească o grămadă de limbi străine, pentru că nu înțelegeam ce spun.
Amuzant. Să fie atât de frig în Mojave....
N-am auzit când ceasul de bucătărie ajunse la zero minute.
ȘAIZECI ȘI TREI
Eu și Stormy Llewellyn ne mutaserăm din tabăra militară în cea de-a doua dintre cele trei vieți ale noastre. Trăiam împreună aventuri mărețe în această lume nouă.
Din timp în timp, îmi dădeam seama că Dumnezeu și îngerii săi se uită în jos la mine din cerul acestei lumi noi. Aveau chipuri imense, de o nuanță plăcută la vedere - uneori erau albe - dar fără trăsături, doar cu ochi.
Ulterior, mintea mi s-a limpezit suficient ca să-mi dau seama că fusesem operat și că mă aflam într-un pat de spital, într-o rezervă a Secției de terapie intensivă de la County General.
Și nu fusesem transferat din tabăra militară.
Dumnezeu și îngerii fuseseră doctorii și surorile, cu măștile lor pe față.
Când o asistentă medicală intră în rezerva mea, ca urmare a schimbării datelor telemetrice ale monitorului care-mi supraveghea inima, îmi spuse:
- Ia uite cine s-a trezit! Știi cum te cheamă?
Am dat din cap.
- Poți să-mi spui și mie care ți-e numele?
Nu mi-am dat seama cât de lipsit de vlagă eram decât în momentul în care am încercat să-i răspund. Vocea mea sună subțire și slabă.
- Odd Thomas.
Femeia se agită în jurul meu și-mi povesti că eram un soi de erou și mă asigură că mă voi face bine.
Am murmurat, într-o șoaptă chinuită:
- Stormy.
Îmi fu frică să-i pronunț numele. Dar numele ei îmi era atât de drag, încât, de îndată ce am avut curajul să-l spun, simpla lui rostire mi-a lăsat pe limbă o senzație plăcută.
Se pare că asistenta își închipuise că mă văitam că mă doar gâtul și-mi sugeră să țin o bucată sau două de gheață.
Am clătinat din cap cât de viguros am putut și am zis:
- Stormy. Vreau s-o văd pe Stormy Llewellyn.
Inima începu să-mi bată cu repeziciune. Auzeam limpede suntele iuți și ușoare - bip-bip-bip - scoase de monitorul cardiac.
Asistenta aduse un medic să mă examineze. Acesta păru pătruns de venerație când mă văzu, o reacție cu care nu-i obișnuit niciun bucătar de minuturi din lume.
Doctorul folosi prea mult cuvântul „erou” și i-am cerut, în felul meu șuierător, să nu-l mai rostească.
Mă simțeam teribil de obosit. Nu voiam să adorm înainte s-o văd pe Stormy. Le-am cerut să mi-o aducă.
Lipsa unui răspuns imediat la cererea mea m-a speriat iarăși. Când inima îmi bătea tare, rănile îmi pulsau în acord cu aceasta, în ciuda calmantelor pe care le primisem.
Medicii își făceau griji că o vizită, fie ea și de 5 minute, ar putea să-mi înrăutățească starea, dar i-am implorat, și au lăsat-o pe Stormy să intre în Secția de terapie intensivă.
Când am văzut-o, am început să plâng.
Și ea plângea. Cu ochii ei negri, de egipteancă.
Eram prea slăbit ca să mă întind spre ea. Stormy mi-a strecurat o mână printre zăbrelele patului și a apăsat-o pe mâna mea. Am găsit puterea să-mi încolăcesc degetele peste degetele ei, un nod al dragostei.
Stormy stătuse ore întregi în sala de așteptare a Secției de terapie intensivă, în uniforma de la Burke&Bailey care-i displăcuse atât de mult. Pantofi roz, șosete albe, fustă roz, bluză roz cu alb.
I-am spus că trebuie să fi fost cele mai vesele haine care fuseseră văzute vreodată în sala de așteptare a Secției de terapie intensivă, iar ea m-a informat că Micul Ozzie era acolo chiar acum, stând pe două scaune, purtând pantaloni galbeni și o cămașă hawaiană. Mai era acolo și Viola. Și Terri Stambaugh.
Când am întrebat-o de ce nu purta boneta ei roz, Stormy și-a dus surprinsă mâna la cap, dându-și seama pentru prima oară că n-o mai avea. O pierduse în haosul iscat la mall.
Am închis ochii și am plâns, nu de bucurie, ci de amărăciune. Mâna ei o strânse pe a mea și-mi transmise puterea să adorm și să risc să am visele mele cu demoni.
Mai târziu, Sormy reveni pentru altă vizită de 5 minute, iar când îmi spuse că va trebui să amânăm nunta, am insistat să păstrăm planificarea prevăzută pentru duminică. După cele întâmplate, orașul ne va acorda toate onorurile, iar, dacă unchiul lui Stormy nu va fi dispus să încalce rânduielile bisericii, ca să ne căsătorească într-un salon de spital, atunci vom găsi un judecător dispus s-o facă.
Sperasem că ziua nunții noastre va fi urmată imediat de prima noastră noapte împreună. Dar căsătoria fusese întotdeauna mai importantă pentru mine decât consumarea ei - iar acum era mai importantă ca niciodată. Aveam o viață întreagă în care să stăm dezbrăcați împreună.
Mai devreme, Stormy îmi sărutase mâna. Acum se aplecă peste marginea patului ca să mă sărute pe buze. Ea e puterea mea. Ea e destinul meu.
Fără să-mi dau seama de trecerea timpului, am adormit.
Următoarea mea vizitatoare, Karla Porter, sosi după ce o asistentă îmi schimbase lenjeria și-mi dăduse voie să beau câțiva stropi de apă. Karla mă îmbrățișă și mă sărută pe obraz și pe frunte. Ne-am străduit să nu plângem, dar am plâns împreună.
N-am văzut-o niciodată pe Karla plângând. Ea e tare. Trebuie să fie tare. De data asta părea întoarsă pe dos.
Eram îngrijorat că starea șefului se înrăutățise, dar ea mi-a spus că nu.
Karla îmi aduse știrea excelentă că șeful putea fi mutat de la terapie intensivă la începutul dimineții următoare. Doctorii se așteptau să-și revină complet.
După oroare de la mallul Green Moon, niciunul dintre noi nu va mai fi așa cum fusese înainte. Și Pico Mundo s-a schimbat pentru totdeauna.
Bucuros că șeful poliției se va face bine, n-am mai întrebat pe nimeni despre rănile mele. Stormy era în viață. Previziunea Mumiei Țigăncii avea să se împlinească. Altceva nu mai conta.
ȘAIZECI ȘI PATRU
Vineri dimineață, la o zi după ce Wyatt Porter ieșise din Secția de terapie intensivă, doctorul a dat ordin să fiu mutat într-un salon particular.
Mi-au dat una dintre încăperile acelea elegante, decorate ca un apartament dintr-un hotel. Chiar cea în care mi se dăduse voie să fac un duș când îl vegheam pe șeful poliției.
Când mi-am exprimat îngrijorarea privind prețul și le-am amintit că sunt doar un bucătar de minuturi, directorul spitalului în persoană m-a asigurat că vor anula diferența față de costurile pe care le plătește societatea de asigurări.
Chstia cu eroul mă deranjează și nu vreau să fie folosită ca să fiu tratat în mod special. Cu toate acestea, am acceptat cu amabilitate generozitatea celor din spital, pentru că, într-un salon obișnuit, Stormy putea doar să mă viziteze, iar aici poate să se mute și să stea cu mine 24 de ore pe zi.
Poliția a pus un paznic pe coridor, lângă camera mea. Nu mă amenința nimeni. Scopul paznicului era să-i țină la distanță pe ziariști.
Mi s-a povestit că evenimentele de la mallul Green Moon au fost pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. N-am vrut să văd vreun ziar. Am refuzat să dau drumul televizorului.
Era suficient că retrăiam evenimentele în coșmaruri. Îmi era mai mult decât suficient.
În circumstanțele respective, nunta nu putea avea loc duminică. Reporterii știau de planurile noastre și aveau să mișune peste tot. Asta și alte probleme se dovediră insurmontabile și am amânat căsătoria cu o lună.
Vineri și sâmbătă au venit o mulțime de prieteni, care mi-au adus flori și cadouri.
M-am bucurat mult s-o văd pe Terri.
Viola Peabody veni fără fiicele ei, susținând că acestea ar fi rămas fără mamă, dacă n-aș fi fost eu. În ziua următoare reveni împreună cu fetele.
Micul Ozzie mă vizită fără Chester cel Teribil. Când l-am tachinat în legătură cu pantalonii galbeni și cu cămașa hawaiană pe care o purtase la Secția de terapie intensivă, a negat că s-a „costumat” vreodată astfel, pentru că o asemenea „togă multicoloră” l-ar fi făcut să arate mai gras decât era. Avea și el mândria sa, susținu el. Se dovedi că Stormy inventase povestea aceea plină de culoare ca să mă facă să zâmbesc, atunci când aveam mare nevoie de așa ceva.
Tatăl meu o aduse pe Britney cu el. Era plin de planuri. Dorea să fie agentul meu literar și să vândă subiectul pentru cărți, filme, televiziune și diverse alte produse. L-am trimis acasă nemulțumit.
Mama nu mă vizită.
Rosalia Sanchez, Bertie Orbic, Helen Arches, Poke Barnet, Shamus Cocobolo, Lysette Rains, familia Takuda și mulți alții....
N-am putut să nu aflu de la acești prieteni unele date statistice pe care aș fi preferat să nu le știu. 41 de persoane fuseseră rănile în mall. 19 muriseră.
Agențiile locale, statale și fededare studiaseră cantitatea de explozibil din camion și estimaseră că ar fi dărâmat tot supermarketul, plus o bucată deloc lipsită de importanță din partea de sus a mallului.
Se aprecia că ar fi fost uciși între 500 și 1000 de oameni, dacă bomba ar fi fost detonată.
Bern Eckles fusese oprit înainte să omoare pe altcineva, în afară de cei 3 paznici, dar aveau cu el suficientă muniție ca să doboare o mulțime de cumpărători.
Duminică după-amiază, Karla îl aduse pe soțul ei, într-un scaun pe rotile. Acesta înțelegea foarte bine că n-o să discut niciodată cu ziariștii. Se gândise mult cum să-i tragă pe sfoară pe ziariști.
Cu toate că Bern Eckles refuzase să răspundă la întrebări, ancheta avansase iute, datorită faptului că un individ pe nume Kevin Gosset, care fusese doborât cu un elevator, spusese tot ce avea în capul său plin de ură.
Gosset, Eckles și Varner erau amici de mult timp. La 14 ani fuseseră interesați de satanism. Poate că la început fusese doar un joc. Dar treaba devenise repede ceva serios.
De comun acord, uciseseră pentru prima oară la 15 ani. Le făcuse plăcere. Iar satanismul le justifica faptele. Gosset numea satanismul „doar o altă cale a credinței”.
Când împliniseră 16 ani, făgăduiseră dumnezeului lor să intre în poliție, pentru că asta le-ar fi oferit o acoperire excelentă și pentru că una dintre cerințele unui satanist devotat era să submineze instituțiile de încredere ale societății de fiecare dată când era posibil.
Eckles și Varner deveniră ulterior polițiști, dar Gosset se făcu învățător. Și coruperea tineretului era o activitate importantă.
Cei trei prieteni din copilărie îl întâlniseră pe Bob Robertson cu 16 luni în urmă, prin intermediul unui cult satanic, cei 3 căutând cu grijă printre adepții acestuia indivizi cu interese comune cu ale lor. Robertson îi interesase din cauza averii mamei sale.
Prima lor intenție fusese să-i omoare pe Robertson și pe mama acestuia, pentru lucrurile de valoare pe care ar fi putut să le aibă în casă, dar, când descoperiseră că Robertson era dornic să finanțeze ceea ce el numea „știri nasoale în presă”, încheiaseră un parteneriat cu acesta. O uciseseră pe mama individului, făcuseră astfel încât să pară că murise și fusese arsă complet într-un incendiu accidental - și-i dăduseră lui Robertson urechile ei, ca suvenir.
Conținutul cutiilor de plastic din congelatorul lui Robertson îi fusese furnizat de Eckles, Varner și Gosset. Robertson nu avusese niciodată curaj să ucidă pe cineva, dar, din cauza generozității sale, cei trei doriseră să-l facă să se simtă ca un membru adevărat al familiei lor.
Având la dispoziție banii lui Robertson, cei 3 făcuseră planuri mari.
Gosset nu-și amintea cine propusese primul să aleagă un oraș și să-l transforme într-un iad pe pământ prin intermediul unor orori bine plănuite, cu intenția clară ca în final să-l distrugă complet.
Verificaseră numeroase comunități și deciseseră că Pico Mundo era ideal, nici atât de mare încă să nu poată fi transformat în ruine, nici atât de mic încât să nu fie interesant.
Mallul Green Moon fusese prima lor țintă. Intenționau să-l ucidă pe șeful poliției și să folosească dezastrul de acolo - urmat de un șir de alte acțiuni machiavelice, complicate - ca să dețină controlul deplin asupra departamentului de poliție. Apoi, distrugerea continuă a orașului ar fi constitut o formă de distracție și de venerare a lui satana.
Bob Robertson se mutase în Camp`s End pentru că acel cartier îi permitea să treacă neobservat. Pe de altă parte, individul voia să-și gestioneze banii cu înțelepciune, să se asigure că-și putea cumpăra cât mai multă distracție.
Când Wyatt Porter ne povesti mie și lui Stormy cum avea să mă apere și să mă ajute să-mi păstrez secretul celui de-al șaselea simț, chipul său devenise sumbru. Îmi imaginez că eu arătam și mai rău.
Îl anunțasem, prin intermediul Karlei, că trupul lui Robertson se afla la Biserica Cometelor care Șoptesc, ca să poată folosi acest amănunt bizar pentru explicațiile pe care avea să le ofere presei.
ȘAIZECI ȘI CINCI
Rănile mele se dovediră a nu fi atât de grave pe cât se temuseră cei de la Secția de terapie intensivă, iar medicul mă externă în miercurea următoare, la o săptămână după evenimentele de la mall.
Ca să-i înșele pe ziariști, medicii anunțaseră că aveam să mai stau în spital încă o zi.
Wyatt Porter aranjase ca eu și Stormy să fim transportați în secret cu camioneta bej, fără însemne, a departamentului, cea din care Eckles supraveghease apartamentul lui Stormy în noaptea aceea.
Dacă Eckles m-ar fi văzut plecând, ar fi aranjat lucrurile astfel încât să fiu prins în apartamentul meu cu cadavrul lui Bob Robertson. Întrucât am plecat prin ușa din spate, individul își închipuise că rămăsesem peste noaptela prietena mea și renunțase la supraveghere.
Când am părăsit spitalul, nu aveam niciun chef să mă întorc în apartamentul meu de deasupra garajului doamnei Sanchez. N-aș mai fi putut să folosesc baia fără să-mi amintesc de cadavrul lui Robertson.
Șeful și Karla nu credeau că era înțelept să mă duc în locuința lui Stormy, din cauză că reporterii știau de ea. Nici eu, nici prietena mea nu aveam de gând să acceptăm ospitalitatea lor. Voiam ca în cele din urmă să fim singuri, doar noi doi. Fără niciun chef, ne-au condus acasă la Stormy și ne-au lăsat pe alee.
Cu toate că am fost asediați de ziariști, următoarele câteva zile au fost minunate. Ne aveam unul pe celălalt, și asta ne ajungea ca să înfruntăm nu numai niște reporteri, ci armate întregi.
Am mâncat hrană nesănătoasă. Am lăsat farfuriile murdare să se adune în chiuvetă. Am dormit foarte mult.
Am discutat despre tot, cu excepția măcelului de la mall. Am făcut planuri. Am visat.
Am discutat despre bodachi. Stormy credea că sunt spirite demonice și că încăperea întunecată era poarta spre iad, care se deschisese în biroul lui Robertson.
Farfuriile murdare se strânseseră într-un teanc tot mai înalt. Am terminat cea mai mare parte a hranei cu adevărat nesănătoase și, nedorind să ne aventurăm afară, am început să mâncăm lucruri mai potrivite.
Telefonul sunase fără încetare. N-am decuplat robotul nicio clipă.
În dimineața celei de-a cincea zile, reporterii au fost izgoniți de poliția din Pico Mundo, sub pretextul că deranjau ordinea publică. Oricum, indivizii păreau gata de plecare. Poate ajunseseră la concluzia că eu și Stormy nu eram în clădire.
În dimineața următoare, în timp ce luam micul dejun, cineva ciocăni la ușă. N-am răspuns, iar Terri strigă tare de pe hol:
- Oddie, eu sunt! Deschide! E timpul să deschizi.
Nu puteam s-o refuz pe Terri, mentorul meu, cea care m-a ajutat să-mi găsesc drumul în viață. Când am deschis ușa, am descoperit că nu venise singură.
Pe hol erau Wyatt și Karla Porter. Și Micul Ozzie. Toți cei care îmi cunoșteau secretul - faptul că văd morții - erau acolo împreună.
- Ți-am telefonat, zise Terri.
- Am crezut că-s reporteri, i-am răspuns eu. Nu ne-au lăsat în pace pe mine și pe Stormy.
Intrară cu toții în apartament, iar Micul Ozzie închise ușa în urma lor.
- Luam micul dejun, le-am zis eu. Putem să vă oferim ceva?
Șeful poliției îmi puse o mână pe umăr. Avea o înfățișare de câine bătut și ochii triști. Zise:
- Fiule, trebuie să încetezi!
Karla adusese ceva care semăna cu un cadou. Din bronz. O urnă.
- Dragule, zise ea, medicul legist ne-a dat voie să-i luăm trupul. Aceasta e cenușa ei.
ȘAIZECI ȘI ȘASE
Pentru un timp, am fost nebun. Nebunia îmi bântuie familia. Avem o îndelungată experiență în fuga de realitate.
O parte din mine știuse încă din momentul în care Stormy venise la mine, în Secția de terapie intensivă, că ea devenise unul dintre morții care zăbovesc în lumea noastră.
Adevărul doare prea tare ca să fie acceptat. În starea în care eram în după-amiaza zilei de miercuri, moartea ei ar fi însemnat o rană prea gravă, și aș fi părăsit această viață.
Morții nu vorbesc. Așa că vorbisem și pentru Stormy în discuțiile pe care le avusesem cu ea în săptămâna se trecuse. Spusesem în locul ei ceea ce știam că voia să-mi spună. Aproape că puteam să-i citesc gândurile.
În ciudat rănilor sale bandajate, șeful poliției mă ținu bine și mă lăsă să-mi revărs jalea în brațele sale părintești.
Mai târziu, Micul Ozzie mă conduse în camera de zi. Se așeză lângă mine, făcând să se lase canapeaua sub greutatea lui.
Șeful își trase un scaun lângă noi. Karla se cocoță pe un braț al canapelei, lângă mine. Terri se așeză pe podea în fața mea, cu o mână pe genunchiul meu.
Frumoasa mea Stormy, rămase deoparte, privind. Nu văzusem niciodată pe un chip omenesc atâta dragoste câtă exprima fața ei în momentul acela teribil.
Micul Ozzie îmi luă mâna și-mi zise:
- Dragă băiete, știi că trebuie s-o lași să plece.
Am dat din cap, pentru că nu voiam să vorbesc.
- Ea e aici, nu-i așa? întrebă Ozzie.
- Da.
- N-a plecat de lângă tine nicio clipă?
Am clătinat din cap.
- Nu vrei ca dragostea pentru ea și dragostea ei pentru tine s-o țină prinsă aici, atunci când va trebui să plece mai departe.
- Nu.
- Nu-i corect față de ea, Oddie. Nu-i corect față de niciunul din voi.
- Ea merită... următoarea ei aventură, am zis eu.
- E timpul, Oddie, spuse Terri, în al cărei suflet amintirea lui Kelsey, soțul pe care l-a pierdut, va trăi veșnic.
Tremurând de frica unei vieți fără Stormy, m-am ridicat de pe canapea și m-am dus, ezitând, spre ea. Bineînțeles, Stormy purta încă uniforma ei de la Burke&Bailey, fără boneta ei roz. Nu arătase niciodată mai frumoasă.
Prietenii mei nu știau unde stătea ea până când m-am oprit în fața ei și i-am mângâiat chipul iubit. Care mi s-a părut atât de cald...
Morții nu pot vorbi, dar Stormy a rostit două vorbe în tăcere, pe care am putut să i le citesc pe buze:
- Te iubesc.
Am sărutat-o pe iubita mea moartă, am sărutat-o tandru și cast. Am strâns-o în brațe, cu fața îngropată în părul ei, cu capul lăsat pe umărul ei.
După un timp, Stormy și-a pus mâna sub bărbia mea. Am ridicat capul.
Încă 3 cuvinte:
- Fii fericit! Perseverează!
- O să ne vedem în serviciul militar, i-am făgăduit eu, pentru că așa numește ea viața care urmează după tabăra militară.
Ochii ei. Zâmbetul ei. Care erau ale mele, doar în amintire.
Am lăsat-o să plece. Ea s-a întors și a făcut 3 pași, devenind tot mai puțin vizibilă. A privit peste umăr; eu m-am întins spre ea, iar ea a dispărut.
ȘAIZECI ȘI ȘAPTE
Acum locuiesc singur în apartamentul lui Stormy, cu amestecul ei de mobilă achiziționată de prin magazine ieftine.
Stormy n-a avut multe în viață, dar cu lucrurile cele mai simple, și-a făcut un colț de lume frumos ca palatul unui rege. Noi n-am avut bogății, dar cea mai mare avere este cea pe care o avem în suflete.
Văd în continuare morți, iar din timp în timp mi se cere să fac ceva pentru ei. La fel ca înainte, această strategie de împiedicare a crizelor are deseori ca efect o cantitate neobișnuită de rufe ce trebuie splălate.
Uneori mă trezesc noapte și cred că-i aud glasul spunând:
- Ia-mă în brațe, Odd!
Mă uit după ea, dar ea nu-i niciodată aici. Și totuși, e întotdeauna aici. Așa că o iau în brațe și-i povestesc tot ce mi s-a întâmplat în ultimul timp.
Elvis stă cu mine mai mult decât o făcea înainte. Îi place să se uite cum mănânc.
Stormy crede că suntem în tabăra militară ca să învățăm, pentru că, dacă nu perseverăm să trecem peste toate obstacolele acestei lumi și peste toate rănile făcute de aceasta, nu vom merita o viață următoare plină de aventuri mărețe.
O să am perseverența unui buldog ca să fiu iarăși împreună cu ea, dar mi se pare că antrenamentul acesta este inutil de greu.
Mă numesc Odd Thomas. Sunt un bucătar de minuturi. Duc o viață neobișnuită, aici în acest Pico mundo, în mica mea lume.
Sunt împăcat.
SFÂRȘIT
Coridorul era pustiu. Nu se vedea nimeni. Pentru moment.
Trebuia să rezolv totul cât mai discret cu putință, ca să nu am mai târziu probleme, în cazul în cazul în care șeful poliției nu va putea interveni în favoarea mea.
După ce am rostogolit bâta de baseball în camera paznicilor și am împins pușca după ea, l-am apucat pe individ de costumul de parașutist și l-am tras și pe el acolo, apoi am închis ușa.
În fortăreața aceea, printre scaune trântite pe jos și căni de cafea răsturnate, zăceau morți 3 paznici neînarmați. Se părea că fuseseră uciși cu un pistol cu amortizor, pentru că împușcăturile nu atrăseseră atenția. Paznici păreau să fi fost luați prin surprindere.
Am fost copleșit de remușcări văzându-i morți. Muriseră pentru că reacționasem prea încet.
Știu că nu sunt răspunzător pentru fiecare moarte pe care n-o pot împiedica. Înțeleg că nu pot căra lumea în spinare, precum Atlas. Dar simt că ar trebui s-o fac.
12 monitoare TV foarte mari, fiecare având pe ecran o imagine împărțită în 4, arătau 48 de scene oferite de camerele de luat vederi răspândite prin supermarket. Oriunde mă uitam, coridoarele erau aglomerate. Reducerile atrăseseră cumpărători din tot districtul Maravilla.
Am îngenunchiat lângă individ și i-am scos masca de schi. Avea nasul rupt și sângera. De-abia putea respira. Ochiul drept avea să i se umfle și să rămână închis. Un cucui începuse deja să-i apară pe frunte.
Nu era Simon Varner.
În fața mea zăcea Bern Eckles, individul care fusese la petrecere și care fusese invitat pentru că Wyatt și Karla Porter încercau să-i facă lipeala cu Lysette Rains.
CINCIZECI ȘI NOUĂ
Bob Robertson nu avusese un colaborator, ci doi. Poate mai mulți.
La petrecerea șefului poliției nu văzusem niciun bodach în jurul lui Bern Eckles. Prezența lor mă informase despre natura lui Robertson, nu și a celor care conspirau împreună cu el. Iar acest lucru începu să mi se pară suspect. De parcă își dăduseră seama de darul meu. De parcă.... m-ar fi manipulat.
După ce l-am răsucit pe Eckles într-o parte, ca să fiu sigur că n-o să se înece cu propriul sânge și cu propria salivă, am căutat ceva cu care să-i leg mâinile și picioarele.
Nu mă așteptam să-și recapete cunoștința în următoarele 10 minute. Când avea să-și revină, avea să se târască, să se zbată și să mă roage să-i dau calmante, nu avea să fie în stare să-și înhațe pușca de asalt și să-și reia misiunea.
Cu toate astea, am smuls cablurile a două telefoane din camera paznicilor și le-am folosit ca să-i leg mâinile la spate și să-i imobilizez picioarele. Am strâns bine nodurile fără să-mi pese că aveam să-i stânjenesc circulația sângelui.
Eckles și Varner erau ultimii veniți în Departamentul de Poliție din Pico Mundo. Făcuseră cerere de angajare și semnaseră contractul la un interval de o lună sau două.
Existau mari șanse să se fi cunoscut înainte de sosirea lor în Pico Mundo. Varner se angajase primul și-i pregătise terenul lui Eckles.
Robertson venise în Pico Mundo din San Diego și cumpărase casa din Camp`s End înainte de venirea celor doi colaboratori ai săi. Dacă memoria nu mă înșela, anterior Varner fusese polițist în zona San Diego, nu chiar în oraș.
Nu știu unde lucrare Bern Eckles până să se angajeze în Poliția din Pico Mundo.
Cei 3 aleseseră Pico Mundo din motive imposibil de ghicit. Plănuiseră totul îndelung și cu grijă.
Când mă dusesem la petrecere și sugerasem că ar fi o idee bună să alcătuim un profil psihologic al lui Bob Robertson, șeful poliției îi ceruse ajutorul lui Eckles. În clipa aceea, Robertson fusese condamnat la moarte.
Fără îngoială, Eckles îi telefonase lui Varner din casa șefului poliției, iar acesta apăsase pe trăgaci și-l ucisese pe prietenul lor comun. Poate că Simon Varner și Robertson fusese împreună, atunci când Varner fusese sunat de Eckles.
După ce l-am legat bine pe Eckles, am tras puțin de fermoarul din față al costumului de parașutist, cât să fiu sigur că sub acesta purta uniforma de poliție.
Venise în camera paznicilor în uniforma sa albastră și cu insigna de polițist. Paznicii îl salutaseră fără nicio bănuială.
Bineînțeles, își adusese pușca de asalt și costumul de parașutist în valiza mare care zăcea goală pe podea.
Probabil că planul fusese să se ducă și să împroaște cu gloanțe prin magazin, apoi, când avea să sosească poliția, să găsească un loc retras, unde să-și scoată masca de schi și costumul pe parașutist. Eckles putea să se amestece printre colegii săi, ca și cum ar fi răspuns la același apel ca aceștia.
De ce, asta nu era la fel de uțor de priceput.
Simon Varner era liber. Poate că nu venise la magazin însoțit doar de Eckles. Nu aveam idee câți inși alcătuiau un sabat vrăjitoresc.
Am folosit unul dintre telefoanele care funcționau, am sunat la 911, am anunțat 3 crime și, fără să răspund la vreo întrebare, am lăsat receptorul jos din mână. Poliția avea să sosească, împreună cu o echipă SWAT în 3-4 minute.
Nu vor ajunge suficient de iute. Varner avea să înceapă să tragă în cumpărători înainte de sosirea lor.
Bâta de baseball nu se crăpase. Lemn bun. Deși fusese eficientă în cazul lui Eckles, nu mă așteptam să fiu atât de norocos încât să-l pot ataca prin surprindere și pe Varner. Oricât m-aș fi temut de pistoale, aveam nevoie de o armă mai bună.
Pe masa din fața monitoarelor pentru pază zăcea pistolul pe care-l folosise Eckles ca să-i omoare pe paznici. Când l-am verificat, am descoperit că în încărcătorul pentru 10 gloanțe rămăseseră doar 4.
Deși evitam să mă uit la ei, morții de pe podea îmi atrăgeau atenția. Urăsc violența. Urăsc și mai mult nedreptatea.
Am deșurubat amortizorul pistolului, l-am aruncat, mi-am scos tricoul din blugi și am vârât pistolul la brâu.
Tricoul ascundea arma, dar nu foarte bine. Cumpărătorii aveau să fie prea preocupați ca să găsească chilipiruri, iar vânzătorii, prea ocupați ca să-i servească pe clienți, așa că nu erau șanse să observe cineva umflătura de sub tricoul meu.
Am deschis cu grijă ușa, doar cât să mă strecor afară din cameră, apoi am închis-o în urma mea. Un bărbat se îndepărta de mine, mergând în direcția în care trebuia să mă duc, așa că l-am urmat, dorindu-mi ca invidul să se grăbească.
Omul coti la dreapta, printre ușile turnate ale camerei de primire a mărfurilor, iar eu am fugit pe lângă lifturile rezervate angajaților și m-am îndreptat spre o ușă pe care scria: „SCĂRI”. Am urcat sărind câte 2 trepte odată.
Undeva, în apropiere, se afla Simon Varner.
O roșcată drăguță își făcea de lucru luând cutioare de pe rafturile pline. Mă salută prietenește. I-am răspuns și am ieșit din depozit, intrând în zona vânzărilor.
Oameni, oameni pretutideni. Prea mulți oameni și prea înghesuiți. O atmosferă aproape festivă. Și foarte vulnerabilă.
Dacă nu l-aș fi scos din circulație în momentul în care ieșea din camera paznicilor, Bern Eckles ar fi omorât deja 10-20 de oameni. 30.
Simon Varner. Un tip solid. Cu brațe zdravene. Prințul Întunericului. Simon Varner.
Ghidat de darul meu supranatural, am traversat primul etaj al magazinului, îndreptându-mă spre ieșirea către promenada mallului.
Nu mă așteptam să văd vreun pistolar acolo. Eckles și Varner își aleseseră probabil câmpuri larg separate de ucis, ca să semene mai bine groază și haos. În plus, tipii doreau să evite să intre accidental în zona de tragere a partenerului.
Zece pași scurți până la ieșire. Am văzut-o pe Viola Peabody, care ar fi trebuit să fie în caa surorii sale, pe Maricopa Lane.
ȘAIZECI
Levanna și Nicolina nu erau alături de mama lor. Am cercetat mulțimea cumpărătorilor, dar nu le-am văzut pe fetițe.
M-am repezit la Viola și am prins-o de umăr, venind din spatele ei. Ea a tresărit și și-a scăpat punga cu cumpărături.
- Ce faci aici? am întrebat-o eu.
- Odd! M-ai speriat de moarte!
- Unde-s fetele?
- Cu Sharlene.
- De ce nu ești cu ele?
Viola își ridică punga și-mi zise:
- Nu făcusem cumpărături pentru ziua de naștere a fetei. Trebuia să-i iau un cadou. Am venit să-i cumpăr niște patine cu rotile.
- Visul tău, i-am amintit. Acesta e visul tău!
Ochii ei se măriră.
- Dar nu stau mult și, în definitiv, nu-s în cinematograf.
- Nu va avea loc la cinematograf. Se va întâmpla aici.
Pentru o clipă, răsuflarea i se opri în gât, pentru că groaza îi opri bubuitul inimii.
- Pleacă de aici! i-am spus eu. Pleacă imediat!
Viola expiră exploziv, se uită turbată în jur, de parcă oricare cumpărător putea fi un ucigaș - sau toți cumpărătorii - apoi se îndreptă către ieșirea dinspre promenadă.
- Nu, i-am spus eu, trăgând-o lângă mine.
Oamenii se uitau la noi, dar nu-mi păsa.
- Nu-i bine în direcția aceea.
- Unde? întrebă ea.
Am răsucit-o.
- Du-te în partea din spate a magazinului, treci prin raionul de pantofi de sport și prin cel de articole sportive. Există un depozit, nu departe de locul de unde ai cumpărat patinele. Du-te în depozit. Ascunde-te acolo!
Viola se puse în mișcare, apoi se opri și se uită la mine.
- Tu nu vii?
- Nu.
- Unde te duci?
- Înăuntru.
- Nu te duce! mă imploră ea.
- Pleacă acum!
În timp ce Viola se îndrepta spre partea din spate a magazinului, eu m-am dus în grabă către promenada complexului comercial.
La capătul de nord al mallului Green Moon, cascada de 12 metri cădea peste o culme de stânci făcute de mâna omului, alimentând pârâul care curgea de-a lungul sălii publice.
Modele de întuneric și lumină. Întuneric și lumină ca în visul Violei. Umbrele erau aruncate de palmierii care se înălțau de-a lungul pârâului.
M-am uitat în sus, printre palmieri, către etajul al doilea al promenadei, și am văzut sute și sute de bodachi strânși de-a lungul balustradei de deasupra, privind în jos în curtea interioară deschisă. Erau înghesuiți unul în altul, ațâțați, nerăbdători, se zbăteau și se legănau, mișunau ca niște păianjeni întărâtați.
O ceată de cumpărători care vânau chilipiruri umplea primul nivel al promenadei, trecând din magazin în magazin, fără să-și dea seama de prezența spiritelor răuvoitoare care îi priveau bucurându-se anticipat.
Nu erau sute de bodachi. Erau mii. Nu văzusem niciodată o asemenea hoardă și nu-mi imaginasem vreodată că avea să văd așa ceva.
Mă întrebasem de ce dispăruseră de pe stăzi. Găsisem răspunsul. Venise ora lor.
În timp ce treceam pe lângă magazinul de paturi și căzi, clămpănitul puternic al focului de armă erupse pe promenadă, în fața mea.
Prima rafală fu scurtă. Dură 2-3 secunde, după care încetă, iar asupra mallului se lăsă o tăcere imposibilă.
Sutele de cumpărători înlemniră cu toții. Deși apa cascadei continua să curgă, nu se auzea niciun sunet. N-aș fi fost surprins dacă, în acel moment, ceasul meu ar fi confirmat o oprire miraculoasă a timpului.
Un țipăt sfâșie tăcerea, și imediat îi urmă un cor de țipere. Arma răspunse celor care țipau cu un răpăit ucigător mai îndelungat decât primul.
Am înaintat curajos spre sud, de-a lungul promenadei. Mersul îmi era îngreunat, pentru că oamenii cuprinși de panică alergau spre nord, fugind de focurile de armă. Cumpărătorii se izbeau de mine, dar am rămas în picioare și m-am îndreptat spre a treia rafală.
SAIZECI ȘI UNU
N-o să povestesc ce am văzut. Nu vreau. Nu pot.
Mulțimea cuprinsă de panică trecu pe lângă mine, iar eu m-am pomenit înconjurat de victime, toate pe podea, moarte sau rănite, mai puține decât mă așteptam, dar, oricum, prea multe.
Am văzut-o pe barmanița blondă de la Green Moon Lanes, în uniforma ei de serviciu... și pe alți 3 colegi de-ai ei. Poate că veniseră aici să prânzească înainte de a începe lucrul.
Indiferent ce aș fi, supraom nu sunt. Sângerez. Sufăr. Ceea ce vedeam era mai mult decât puteam suporta. Era lacul Malo Suerte înmulțit cu 10.
O grămadă de bodachi coborâseră de la nivelul superior al mallului. Se târau printre morți și răniți.
Indiferent dacă îmi era sau nu greu, n-aveam de ales și trebuia să-mi dau toată silința. Dacă mergeam mai departe, rezultatul ar fi fost același ca în cazul în care m-aș fi sinucis chiar în locul acela.
Bazinul cu pești koi nu era departe. Am văzut plaja pe care stătusem împreună cu Stormy ca să ne mâncăm cornetele cu înghețată.
Un bărbat în costum negru de parașutist, cu mască neagră de schi. Suficient de solid ca să fie Simon Varner. Avea o pușcă de asalt, care părea modificată ilegal pentru foc automat.
Câțiva oameni se ascundeau printre palmieri, îngrămădiți în bazinul cu pești, dar majoritatea fugiseră din promenada deschisă în magazine, ascunzându-se speriați acolo, sperând să scape prin ușile din spate.
I-am văzut prin ferestre - în magazine de bijuterii, în prăvălii de cadouri, în galerii de artă, în magazine cu specialități culinare - înghesuindu-se unul după altul, dar rămânând în continuare mult prea vizibili.
Varner, stând cu spatele la mine, împrăștie gloanțe spre fațadele magazinelor. Ferestrele de la Burke&Bailey se sulberară și căzură ca o cascadă în magazin, într-un potop lucitor.
„Suntem destinați să fim veșnic împreună. Avem un cartonaș care spune asta. Avem semne de naștere asemănătoare.”
Eram la 20 de metri de ticălosul ăla țicnit, apoi la 15 metri, și mă apropiam de el. Am descoperit că țineam pistolul în mână. Nu-mi aminteam să-l fi scos de la brâu.
Mâna în care țineam pistolul tremura, așa că am apucat arma cu ambele mâini.
Nu folosisem niciodată o armă de foc. Uram pistoalele.
„Ai putea să apeși chiar tu pe trăgaci, rahat mic ce ești!”
„Încerc, mamă, încerc.”
Varner termină gloanțele din încărcătorul puștii de asalt. Poate că era al doilea încărcător. Ca și Eckles, avea încărcătoare de rezervă la centură.
Când am ajuns la 13 metri, am tras un foc. Am ratat.
Alarmat de pocnetul împușcăturii, individul se întoarse spre mine și scoase din armă încărcătorul golit.
Am tras iarăși, dar iarăși am ratat. În filme nu se ratează niciodată de la distanța asta. Cu excepția cazului în care se trage în erou, pentru că atunci se ratează și de la 2 metri. Simon Varner nu erau un erou. Eu eram de vină, pentru că făceam ceva la care nu mă pricepeam.
El știa. Luă un încărcător nou din centură. Era experimentat, iute și calm.
Eckles folosise 6 gloanțe - ca să-i împuște pe paznici - din cele 10 care fuseseră în pistolul pe care-l luasem eu. Risipisem 2. Mai rămăseseră 2.
Am tras un al treilea foc, de la vreo 10 metri.
Varner încasă glonțul în umărul stâng, dar asta nu-l doborî. Individul se răsuci, se îndreptă și introduse încărcătorul cel nou în pușcă.
Ațâțați, mulțimi de bodachi roiau în jurul meu și în jurul lui Varner. Pentru mine erau solizi, pentru el - invizibili. Mă împiedicau să-l văd, fără a-l împiedica și pe el.
Mă întrebasem mai devreme dacă nu eram cumva nebun. Rezolvasem problema. Sunt complet țicnit.
Am alergat drept spre Varner, prin bodachi opaci ca mătasea neagră, dar lipsiți de substanță ca niște umbre, ținând pistolul în fața mea, cu brațul întins, hotărât să nu-mi irosesc ultima împușcătură. Am văzut țeava puștii de asalt ridicându-se și am știut că Varner o să mă spulbere, dar am așteptat să mai fac un pas, apoi încă unul, înainte să apăs pe trăgaci, decisiv.
Masca de schi ascunse posibilele transformări grotești de pe chipul lui Varner, dar nu putu să oprească pe deplin stropii de sânge. Varner se prăbuși ca Prințul Întunericului atunci când fusese izgonit din ceruri și aruncat în iad. Arma căzu zângănind din mâna lui.
I-am tras un șut, împingând pușca la câțiva pași de el, ca să n-o mai poată lua. M-am aplecat să-l examinez, și nu mai era nicio îndoială că Varner devenise deja stârv. Prințul Întunericului murise.
Cu toate astea, m-am întors la armă și am împins-o și mai departe de el. Apoi m-am dus după ea și am lovit-o iar și iar.
Pistolul din mâna mea nu folosea la nimic. L-am aruncat.
Bodachii dispăruseră de lângă mine, ca și cum eu al fi ajuns deodată pe un teren înalt, iar ei ar fi fost o apă neagră, căutând spectacolul oferit de victimele moarte sau muribunde.
Îmi venea să vomit. M-am dus la marginea bazinului cu pești koi și am căzut în genunchi.
Deși mișcarea peștilor colorați ar fi putut să-mi întoarcă mațele pe dos, greața îmi trecu într-o clipă. N-am vomitat, dar, când m-am ridicat în picioare, am început să plâng.
În interiorul magazinelor, dincolo de vitrinele găurite de împușcături, oamenii îndrăzniră să ridice capetele.
„Suntem destinați să fim împreună. Avem un cartonaș care spune asta. Mumia Țigăncii nu greșește niciodată.”
Tremurând, transpirând, ștergându-mi lacrimile de la ochi cu dosul palmei, făcându-mi-se rău pentru că mă așteptam să fi suferit o pierdere pe care n-o puteam îndura, m-am întreptat către Burke&Bailey.
Oamenii se ridicaseră în picioare, în magazinul ruinat. Unii începuseră să meargă atenți printre cioburi, întorcându-se pe promenadă.
N-am văzut-o pe Stormy printre ei. Poate că fugise în spate, în depozit, în biroul ei, atunci când începuseră împușcăturile.
Am fost copleșit brusc de nevoia să merg, să merg, să merg. Am întors spatele magazinului de înghețată și am făcut câțiva pași către supermarketul de la capătul mallului. M-am oprit, confuz.
Pentru o clipă, am crezut că era vorba despre refuzul de a recunoaște realitatea, că încercam să fug de ceea ce aș fi putut găsi în magazinul de înghețată.
Nu era asta. Simțeam împingerea subtilă, dar de neconfundat. Era vorba despre magnetismul psihic. Care mă conducea. Presupusesem că-mi terminasem treaba. Era clar că n-o terminasem.
ȘAIZECI ȘI DOI
Acest supermarket era la un nivel superior celui de unde Viola cumpărase patinele cu rotile. Jegurile care se vindeau aici erau de-o calitate mai bună decât jegurile care se vindeau în magazinul din capătul din nord al mallului.
Am trecut printr-un raion de parfumuri și cosmetice, cu dulapuri din sticlă și cu vitrine elegante, care sugerau într-un mod nu tocmai subtil că marfa era la fel de prețioasă ca diamantele.
Raionul de bijuterii te orbea cu strălucirea granitului negru, a inoxului și a semicristalului, de parcă n-ar fi oferit diamante obișnuite, ci jucărele din colecția proprie a lui Dumnezeu.
Deși focurile de armă încetaseră, cumpărătorii și vânzătorii se ascundeau încă în spatele tejghelelor și după coloanele îmbrăcate în marmură. Îndrăzniră să se uite la mine, în timp ce mergeam printre ei, dar mulți se ghemuiră și se ascunseră din nou.
Probabil că păream periculos, chiar dacă nu aveam pistol. Sau poate că păream în stare de șoc. Oamenii nu riscau. Nu-i condamn că se ascundeau de mine.
Plângeam, îmi ștergeam ochii cu mâinile și vorbeam de unul singur. Nu puteam să mă opresc să vorbesc de unul singur, și nici măcar nu spuneam ceva coerent.
Nu știam unde avea să mă conducă magnetismul pishic, nu știam dacă Stormy era vie sau moartă în magazinul de înghețată. Voiam să mă întorc s-o găsesc, dar continuam să mă las ghidat de darul meu.
Aveam o mulțime de ticuri, tresăream, ezitam neștiind spre ce mă îndreptat și care era scopul meu. Probabil că păream nu cuprins de spasme, ci de-a dreptul nebun.
Simon Varner cel cu figură blângă era mort în fața magazinului Burke&Bailey.
Probabil că urmăream ceva în legătură cu Varner. Nu ghiceam ce putea fi. Impulsul de a continua să merg fără o țină bine definită era ceva nou pentru mine.
Am mers în grabă printre șiruri de rochii de seară, bluze și jachete de mătase, poșete, până am ajuns la o ușă pe care scria „NUMAI PENTRU ANGAJAȚI”. Dincolo de ea se întindea o magazie. În fața ușii prin care am intrat se afla o alta, care ducea la o scară de beton.
Structura semăna cu cea din partea de nord a mallului. Scara cobora până într-un coridor. Am trecut pe lângă lifturile pentru personal și am ajuns la niște uși turnate imense, pe care scria „RECEPȚIE”.
Hala confirma faptul că era vorba despre o afacere înfloritoare, chiar dacă nu o egala ca mărime pe cea din magazinul din partea de nord. Mărfurile de pe rafturi și de pe cărucioare așteptau să fie preluate, pregătite și transferate în depozite și magazine.
Erau prezenți numeroși angajați, dar se părea că munca se oprise. Mulți se strânseseră în jurul unei femei care plângea, alții traversau încăperea îndreptându-se spre ea. Aici, jos, unde nu se puteau auzi împușcăturile, ajunseseră acum știrile despre ororile din mall.
În hala de recepție a mărfurilor se afla un singur camion, nu foarte mare, ci doar de vreo 6 metri, fără numele firmei pe ușile cabinei sau pe laturile remorcii. M-am dus către el.
Un bărbat mătăhălos, cu capul ras și cu o mustață în formă de ghidon, mă opri când am ajuns lângă vehicul.
- Ești cu camionul ăsta?
Nu i-am răspuns, am deschis ușa și am urcat în cabină. Cheile nu erau în contact.
- Unde-i șoferul? întrebă individul.
Am deschis cutia din bordul mașinii. Era goală. Nu se afla acolo nici măcar talonul sau dovada se asigurare obligatorie cerută de legile din California.
- Sunt șeful de tură de aici, zise individul cel mătăhălos. Ești surd sau doar pricepi greu?
Nimic pe scaune. Nicio pungă pentru gunoi pe podea. Niciun ambalaj de dulciuri. Niciun brăduț frumos mirositor sau jucărioară decorativă atârnată de oglindă.
Nu lăsa impresia unui camion pe care-l conducea cineva ca să-și câștige existența sau în care își petrecea o parte importantă din zi.
Când am coborât de la volan, șeful de tură zise:
- Unde-i șoferul vostru? Nu mi-a lăsat avizul de expediție, iar platforma e încuiată.
M-am dus în spatele camionului. Bena pentru încărcătură avea o ușă rulantă. O încuietoare din baza de la bază prindea ușa într-o deschizătură din șasiul camionului.
- Am și alte încărcături, zise individul. Nu pot lăsa camionul să stea aici.
- Ai o mașină de găurit electrică? l-am întrebat eu.
- Ce vrei să faci?
- Să desfac încuietoarea.
- Nu ești tipul care a adus camionul aici. Faci parte din echipa lui?
- Sunt polițist, l-am mințit eu. Nu-s în misiune.
Individul nu mă credea.
Am arătat către femeia care plângea și în jurul căreia se strânseseră acum mulți lucrători.
- Ai auzit ce-a povestit ea?
- Mă duceam spre ea când te-am văzut pe tine.
- Doi nebuni cu mitraliere au împușcat oameni în magazine.
Individul se albi la față atât de tare, încât până și mustața lui blondă păru că încărunțește.
- Ai auzit că șeful poliției a fost împușcat azi-noapte? l-am întrebat eu. A fost un preambul la ce s-a întâmplat azi.
Cu o groază crescândă, am privit tavanul imensei hale pentru recepția mărfurilor. Deasupra lui se aflau cele trei niveluri ale magazinului universal, sprijinite de niște coloane masive.
Acolo, sus, oameni speriați se ascundeau de pușcași. Sute și sute de oameni.
- Poate că ticăloșii au mai adus ceva cu ei, în afară de mitraliere.
- Oh, rahat! Aduc imediat bormașina, zise individul și o luă la goană.
După ce mi-am pus un moment palmele pe ușa rulantă a camionului, mi-am lipit fruntea de ea.
Nu știu ce mă așteptam să simt. De fapt, n-am simțit nimic neobișnuit. Dar magnetismul psihic mă atrăsese aici. Ceea ce căutam nu era camionul, ci ceea ce se afla în camion.
Șeful de tură se întoarse cu bormașina și-mi dădu niște ochelari de protecție. În podeaua de ciment, din loc în loc, se aflau prize electrice. Individul vârî bormașina în priza cea mai apropiată, iar cablul se dovedi suficient de lung.
Când am vârât burghiul în broască, așchii de metal îmi săriră în ochelari, lovindu-mi fața. Burghiul se strică, dar găuri broasca în câteva secunde.
În timp ce puneam jos bormașina și-mi scoteam ochelarii, cineva strigă de la distanță:
- Hei! Plecați de acolo!
Nu era nimeni pe platforma de descărcare. Apoi l-am văzut. Se afla în apropiere, la vreo 7 metri dincolo de capătul rampei pentru camioane.
- El e șoferul, îmi spuse șeful de tură.
Era un necunoscut.
Am apucat cele două mânere și am ridicat ușa. Era bine unsă și cu contragreutăți potrivite, așa că se ridică ușor.
Camionul era plin cu sute de kilograme de explozibil.
O armă bubui de 2 ori, un glonț ricoșă din șasiul camionului, oamenii din hală țipară, iar șeful de tură o luă la goană.
M-am uitat în urma mea. Șoferul nu venise mai aproape de capătul rampei. Avea un pistol, care nu părea însă arma cea mai potrivită pentru împușcături la distanță.
Pe platforma camionului, în fața explozibilului, se afla un ceas mecanic de bucătărie, două baterii cu capac de aramă, tot felul de piese și obiecte ciudate, despre care nu știam ce sunt, și o încâlceală de fire.
Cu un sunet de metal pe metal, al treilea glonț ricoșă din camion.
L-am auzit pe șeful de tură pornind un elevator din apropiere.
Sabatul vrăjitoarelor nu programase încărcătura să explodeze când se deschidea ușa, pentru că nu se gândiseră la faptul că exista posibilitatea să găsească cineva camionul suficient de repede ca să deconecteze bomba. Ceasul avea cifre pentru 30 de minute, iar limba acestuia era la 3 minute de zero.
Clic: 2 minute.
Al patrulea glonț mă izbi în spate. N-am simțit durerea imediat, doar impactul loviturii, care mă aruncă spre camion, cu fața la câțiva centimetri de ceas.
Poate al șaselea glonț, poate al șaptelea, mă izbi din nou în spate. De data asta durerea mă lovi cu putere, din plin, chinuitoare.
În timp ce mă îndoiam din cauza impactului brutal al glonțului, am apucat ambele fire și, când am căzut pe spate, le-am smuls din explozibil, trăgând cu mine ceasul, bateriile și tot ce alcătuia detonatorul.
În timp ce cădeam, m-am răsucit pe o parte cu fața către rampa pentru camioane. Pistolarul urcase mai sus, ca să ochească mai bine.
Cu toate că putea să mă termine cu încă o împușcătură, individul se întoarse și coborî în goană rampa.
Șeful de tură trecu pe lângă mine, coborând și el pe rampă, dar în elevator, apărat oarecum de gloanțe de furca pentru ridicat încărcătura și de armătura acesteia.
Nu cred că pistolarul fugise de elevator. Plecase de acolo pentru că nu putuse să vadă ce făcusem cu detonatorul. Intenționase să iasă din garaj și din docurile subterane și să se îndepărteze cât de mult îi permitea norocul.
Oameni îngrijorați se repeziră la mine.
Ceasul de bucătărie funcționa încă. Zăcea pe podea, la câțiva centimetri de fața mea. Clic: un minut.
Durerea începuse deja să scadă. Îmi era frig. Surprinzător de frig. Docurile de descărcare și hala de recepție a mărfii din subsol nu aveau aer condiționat, dar mie tot îmi era frig.
Oamenii îngenunchiară lângă mine, îmi vorbeau. Păreau să folosească o grămadă de limbi străine, pentru că nu înțelegeam ce spun.
Amuzant. Să fie atât de frig în Mojave....
N-am auzit când ceasul de bucătărie ajunse la zero minute.
ȘAIZECI ȘI TREI
Eu și Stormy Llewellyn ne mutaserăm din tabăra militară în cea de-a doua dintre cele trei vieți ale noastre. Trăiam împreună aventuri mărețe în această lume nouă.
Din timp în timp, îmi dădeam seama că Dumnezeu și îngerii săi se uită în jos la mine din cerul acestei lumi noi. Aveau chipuri imense, de o nuanță plăcută la vedere - uneori erau albe - dar fără trăsături, doar cu ochi.
Ulterior, mintea mi s-a limpezit suficient ca să-mi dau seama că fusesem operat și că mă aflam într-un pat de spital, într-o rezervă a Secției de terapie intensivă de la County General.
Și nu fusesem transferat din tabăra militară.
Dumnezeu și îngerii fuseseră doctorii și surorile, cu măștile lor pe față.
Când o asistentă medicală intră în rezerva mea, ca urmare a schimbării datelor telemetrice ale monitorului care-mi supraveghea inima, îmi spuse:
- Ia uite cine s-a trezit! Știi cum te cheamă?
Am dat din cap.
- Poți să-mi spui și mie care ți-e numele?
Nu mi-am dat seama cât de lipsit de vlagă eram decât în momentul în care am încercat să-i răspund. Vocea mea sună subțire și slabă.
- Odd Thomas.
Femeia se agită în jurul meu și-mi povesti că eram un soi de erou și mă asigură că mă voi face bine.
Am murmurat, într-o șoaptă chinuită:
- Stormy.
Îmi fu frică să-i pronunț numele. Dar numele ei îmi era atât de drag, încât, de îndată ce am avut curajul să-l spun, simpla lui rostire mi-a lăsat pe limbă o senzație plăcută.
Se pare că asistenta își închipuise că mă văitam că mă doar gâtul și-mi sugeră să țin o bucată sau două de gheață.
Am clătinat din cap cât de viguros am putut și am zis:
- Stormy. Vreau s-o văd pe Stormy Llewellyn.
Inima începu să-mi bată cu repeziciune. Auzeam limpede suntele iuți și ușoare - bip-bip-bip - scoase de monitorul cardiac.
Asistenta aduse un medic să mă examineze. Acesta păru pătruns de venerație când mă văzu, o reacție cu care nu-i obișnuit niciun bucătar de minuturi din lume.
Doctorul folosi prea mult cuvântul „erou” și i-am cerut, în felul meu șuierător, să nu-l mai rostească.
Mă simțeam teribil de obosit. Nu voiam să adorm înainte s-o văd pe Stormy. Le-am cerut să mi-o aducă.
Lipsa unui răspuns imediat la cererea mea m-a speriat iarăși. Când inima îmi bătea tare, rănile îmi pulsau în acord cu aceasta, în ciuda calmantelor pe care le primisem.
Medicii își făceau griji că o vizită, fie ea și de 5 minute, ar putea să-mi înrăutățească starea, dar i-am implorat, și au lăsat-o pe Stormy să intre în Secția de terapie intensivă.
Când am văzut-o, am început să plâng.
Și ea plângea. Cu ochii ei negri, de egipteancă.
Eram prea slăbit ca să mă întind spre ea. Stormy mi-a strecurat o mână printre zăbrelele patului și a apăsat-o pe mâna mea. Am găsit puterea să-mi încolăcesc degetele peste degetele ei, un nod al dragostei.
Stormy stătuse ore întregi în sala de așteptare a Secției de terapie intensivă, în uniforma de la Burke&Bailey care-i displăcuse atât de mult. Pantofi roz, șosete albe, fustă roz, bluză roz cu alb.
I-am spus că trebuie să fi fost cele mai vesele haine care fuseseră văzute vreodată în sala de așteptare a Secției de terapie intensivă, iar ea m-a informat că Micul Ozzie era acolo chiar acum, stând pe două scaune, purtând pantaloni galbeni și o cămașă hawaiană. Mai era acolo și Viola. Și Terri Stambaugh.
Când am întrebat-o de ce nu purta boneta ei roz, Stormy și-a dus surprinsă mâna la cap, dându-și seama pentru prima oară că n-o mai avea. O pierduse în haosul iscat la mall.
Am închis ochii și am plâns, nu de bucurie, ci de amărăciune. Mâna ei o strânse pe a mea și-mi transmise puterea să adorm și să risc să am visele mele cu demoni.
Mai târziu, Sormy reveni pentru altă vizită de 5 minute, iar când îmi spuse că va trebui să amânăm nunta, am insistat să păstrăm planificarea prevăzută pentru duminică. După cele întâmplate, orașul ne va acorda toate onorurile, iar, dacă unchiul lui Stormy nu va fi dispus să încalce rânduielile bisericii, ca să ne căsătorească într-un salon de spital, atunci vom găsi un judecător dispus s-o facă.
Sperasem că ziua nunții noastre va fi urmată imediat de prima noastră noapte împreună. Dar căsătoria fusese întotdeauna mai importantă pentru mine decât consumarea ei - iar acum era mai importantă ca niciodată. Aveam o viață întreagă în care să stăm dezbrăcați împreună.
Mai devreme, Stormy îmi sărutase mâna. Acum se aplecă peste marginea patului ca să mă sărute pe buze. Ea e puterea mea. Ea e destinul meu.
Fără să-mi dau seama de trecerea timpului, am adormit.
Următoarea mea vizitatoare, Karla Porter, sosi după ce o asistentă îmi schimbase lenjeria și-mi dăduse voie să beau câțiva stropi de apă. Karla mă îmbrățișă și mă sărută pe obraz și pe frunte. Ne-am străduit să nu plângem, dar am plâns împreună.
N-am văzut-o niciodată pe Karla plângând. Ea e tare. Trebuie să fie tare. De data asta părea întoarsă pe dos.
Eram îngrijorat că starea șefului se înrăutățise, dar ea mi-a spus că nu.
Karla îmi aduse știrea excelentă că șeful putea fi mutat de la terapie intensivă la începutul dimineții următoare. Doctorii se așteptau să-și revină complet.
După oroare de la mallul Green Moon, niciunul dintre noi nu va mai fi așa cum fusese înainte. Și Pico Mundo s-a schimbat pentru totdeauna.
Bucuros că șeful poliției se va face bine, n-am mai întrebat pe nimeni despre rănile mele. Stormy era în viață. Previziunea Mumiei Țigăncii avea să se împlinească. Altceva nu mai conta.
ȘAIZECI ȘI PATRU
Vineri dimineață, la o zi după ce Wyatt Porter ieșise din Secția de terapie intensivă, doctorul a dat ordin să fiu mutat într-un salon particular.
Mi-au dat una dintre încăperile acelea elegante, decorate ca un apartament dintr-un hotel. Chiar cea în care mi se dăduse voie să fac un duș când îl vegheam pe șeful poliției.
Când mi-am exprimat îngrijorarea privind prețul și le-am amintit că sunt doar un bucătar de minuturi, directorul spitalului în persoană m-a asigurat că vor anula diferența față de costurile pe care le plătește societatea de asigurări.
Chstia cu eroul mă deranjează și nu vreau să fie folosită ca să fiu tratat în mod special. Cu toate acestea, am acceptat cu amabilitate generozitatea celor din spital, pentru că, într-un salon obișnuit, Stormy putea doar să mă viziteze, iar aici poate să se mute și să stea cu mine 24 de ore pe zi.
Poliția a pus un paznic pe coridor, lângă camera mea. Nu mă amenința nimeni. Scopul paznicului era să-i țină la distanță pe ziariști.
Mi s-a povestit că evenimentele de la mallul Green Moon au fost pe prima pagină a ziarelor din întreaga lume. N-am vrut să văd vreun ziar. Am refuzat să dau drumul televizorului.
Era suficient că retrăiam evenimentele în coșmaruri. Îmi era mai mult decât suficient.
În circumstanțele respective, nunta nu putea avea loc duminică. Reporterii știau de planurile noastre și aveau să mișune peste tot. Asta și alte probleme se dovediră insurmontabile și am amânat căsătoria cu o lună.
Vineri și sâmbătă au venit o mulțime de prieteni, care mi-au adus flori și cadouri.
M-am bucurat mult s-o văd pe Terri.
Viola Peabody veni fără fiicele ei, susținând că acestea ar fi rămas fără mamă, dacă n-aș fi fost eu. În ziua următoare reveni împreună cu fetele.
Micul Ozzie mă vizită fără Chester cel Teribil. Când l-am tachinat în legătură cu pantalonii galbeni și cu cămașa hawaiană pe care o purtase la Secția de terapie intensivă, a negat că s-a „costumat” vreodată astfel, pentru că o asemenea „togă multicoloră” l-ar fi făcut să arate mai gras decât era. Avea și el mândria sa, susținu el. Se dovedi că Stormy inventase povestea aceea plină de culoare ca să mă facă să zâmbesc, atunci când aveam mare nevoie de așa ceva.
Tatăl meu o aduse pe Britney cu el. Era plin de planuri. Dorea să fie agentul meu literar și să vândă subiectul pentru cărți, filme, televiziune și diverse alte produse. L-am trimis acasă nemulțumit.
Mama nu mă vizită.
Rosalia Sanchez, Bertie Orbic, Helen Arches, Poke Barnet, Shamus Cocobolo, Lysette Rains, familia Takuda și mulți alții....
N-am putut să nu aflu de la acești prieteni unele date statistice pe care aș fi preferat să nu le știu. 41 de persoane fuseseră rănile în mall. 19 muriseră.
Agențiile locale, statale și fededare studiaseră cantitatea de explozibil din camion și estimaseră că ar fi dărâmat tot supermarketul, plus o bucată deloc lipsită de importanță din partea de sus a mallului.
Se aprecia că ar fi fost uciși între 500 și 1000 de oameni, dacă bomba ar fi fost detonată.
Bern Eckles fusese oprit înainte să omoare pe altcineva, în afară de cei 3 paznici, dar aveau cu el suficientă muniție ca să doboare o mulțime de cumpărători.
Duminică după-amiază, Karla îl aduse pe soțul ei, într-un scaun pe rotile. Acesta înțelegea foarte bine că n-o să discut niciodată cu ziariștii. Se gândise mult cum să-i tragă pe sfoară pe ziariști.
Cu toate că Bern Eckles refuzase să răspundă la întrebări, ancheta avansase iute, datorită faptului că un individ pe nume Kevin Gosset, care fusese doborât cu un elevator, spusese tot ce avea în capul său plin de ură.
Gosset, Eckles și Varner erau amici de mult timp. La 14 ani fuseseră interesați de satanism. Poate că la început fusese doar un joc. Dar treaba devenise repede ceva serios.
De comun acord, uciseseră pentru prima oară la 15 ani. Le făcuse plăcere. Iar satanismul le justifica faptele. Gosset numea satanismul „doar o altă cale a credinței”.
Când împliniseră 16 ani, făgăduiseră dumnezeului lor să intre în poliție, pentru că asta le-ar fi oferit o acoperire excelentă și pentru că una dintre cerințele unui satanist devotat era să submineze instituțiile de încredere ale societății de fiecare dată când era posibil.
Eckles și Varner deveniră ulterior polițiști, dar Gosset se făcu învățător. Și coruperea tineretului era o activitate importantă.
Cei trei prieteni din copilărie îl întâlniseră pe Bob Robertson cu 16 luni în urmă, prin intermediul unui cult satanic, cei 3 căutând cu grijă printre adepții acestuia indivizi cu interese comune cu ale lor. Robertson îi interesase din cauza averii mamei sale.
Prima lor intenție fusese să-i omoare pe Robertson și pe mama acestuia, pentru lucrurile de valoare pe care ar fi putut să le aibă în casă, dar, când descoperiseră că Robertson era dornic să finanțeze ceea ce el numea „știri nasoale în presă”, încheiaseră un parteneriat cu acesta. O uciseseră pe mama individului, făcuseră astfel încât să pară că murise și fusese arsă complet într-un incendiu accidental - și-i dăduseră lui Robertson urechile ei, ca suvenir.
Conținutul cutiilor de plastic din congelatorul lui Robertson îi fusese furnizat de Eckles, Varner și Gosset. Robertson nu avusese niciodată curaj să ucidă pe cineva, dar, din cauza generozității sale, cei trei doriseră să-l facă să se simtă ca un membru adevărat al familiei lor.
Având la dispoziție banii lui Robertson, cei 3 făcuseră planuri mari.
Gosset nu-și amintea cine propusese primul să aleagă un oraș și să-l transforme într-un iad pe pământ prin intermediul unor orori bine plănuite, cu intenția clară ca în final să-l distrugă complet.
Verificaseră numeroase comunități și deciseseră că Pico Mundo era ideal, nici atât de mare încă să nu poată fi transformat în ruine, nici atât de mic încât să nu fie interesant.
Mallul Green Moon fusese prima lor țintă. Intenționau să-l ucidă pe șeful poliției și să folosească dezastrul de acolo - urmat de un șir de alte acțiuni machiavelice, complicate - ca să dețină controlul deplin asupra departamentului de poliție. Apoi, distrugerea continuă a orașului ar fi constitut o formă de distracție și de venerare a lui satana.
Bob Robertson se mutase în Camp`s End pentru că acel cartier îi permitea să treacă neobservat. Pe de altă parte, individul voia să-și gestioneze banii cu înțelepciune, să se asigure că-și putea cumpăra cât mai multă distracție.
Când Wyatt Porter ne povesti mie și lui Stormy cum avea să mă apere și să mă ajute să-mi păstrez secretul celui de-al șaselea simț, chipul său devenise sumbru. Îmi imaginez că eu arătam și mai rău.
Îl anunțasem, prin intermediul Karlei, că trupul lui Robertson se afla la Biserica Cometelor care Șoptesc, ca să poată folosi acest amănunt bizar pentru explicațiile pe care avea să le ofere presei.
ȘAIZECI ȘI CINCI
Rănile mele se dovediră a nu fi atât de grave pe cât se temuseră cei de la Secția de terapie intensivă, iar medicul mă externă în miercurea următoare, la o săptămână după evenimentele de la mall.
Ca să-i înșele pe ziariști, medicii anunțaseră că aveam să mai stau în spital încă o zi.
Wyatt Porter aranjase ca eu și Stormy să fim transportați în secret cu camioneta bej, fără însemne, a departamentului, cea din care Eckles supraveghease apartamentul lui Stormy în noaptea aceea.
Dacă Eckles m-ar fi văzut plecând, ar fi aranjat lucrurile astfel încât să fiu prins în apartamentul meu cu cadavrul lui Bob Robertson. Întrucât am plecat prin ușa din spate, individul își închipuise că rămăsesem peste noaptela prietena mea și renunțase la supraveghere.
Când am părăsit spitalul, nu aveam niciun chef să mă întorc în apartamentul meu de deasupra garajului doamnei Sanchez. N-aș mai fi putut să folosesc baia fără să-mi amintesc de cadavrul lui Robertson.
Șeful și Karla nu credeau că era înțelept să mă duc în locuința lui Stormy, din cauză că reporterii știau de ea. Nici eu, nici prietena mea nu aveam de gând să acceptăm ospitalitatea lor. Voiam ca în cele din urmă să fim singuri, doar noi doi. Fără niciun chef, ne-au condus acasă la Stormy și ne-au lăsat pe alee.
Cu toate că am fost asediați de ziariști, următoarele câteva zile au fost minunate. Ne aveam unul pe celălalt, și asta ne ajungea ca să înfruntăm nu numai niște reporteri, ci armate întregi.
Am mâncat hrană nesănătoasă. Am lăsat farfuriile murdare să se adune în chiuvetă. Am dormit foarte mult.
Am discutat despre tot, cu excepția măcelului de la mall. Am făcut planuri. Am visat.
Am discutat despre bodachi. Stormy credea că sunt spirite demonice și că încăperea întunecată era poarta spre iad, care se deschisese în biroul lui Robertson.
Farfuriile murdare se strânseseră într-un teanc tot mai înalt. Am terminat cea mai mare parte a hranei cu adevărat nesănătoase și, nedorind să ne aventurăm afară, am început să mâncăm lucruri mai potrivite.
Telefonul sunase fără încetare. N-am decuplat robotul nicio clipă.
În dimineața celei de-a cincea zile, reporterii au fost izgoniți de poliția din Pico Mundo, sub pretextul că deranjau ordinea publică. Oricum, indivizii păreau gata de plecare. Poate ajunseseră la concluzia că eu și Stormy nu eram în clădire.
În dimineața următoare, în timp ce luam micul dejun, cineva ciocăni la ușă. N-am răspuns, iar Terri strigă tare de pe hol:
- Oddie, eu sunt! Deschide! E timpul să deschizi.
Nu puteam s-o refuz pe Terri, mentorul meu, cea care m-a ajutat să-mi găsesc drumul în viață. Când am deschis ușa, am descoperit că nu venise singură.
Pe hol erau Wyatt și Karla Porter. Și Micul Ozzie. Toți cei care îmi cunoșteau secretul - faptul că văd morții - erau acolo împreună.
- Ți-am telefonat, zise Terri.
- Am crezut că-s reporteri, i-am răspuns eu. Nu ne-au lăsat în pace pe mine și pe Stormy.
Intrară cu toții în apartament, iar Micul Ozzie închise ușa în urma lor.
- Luam micul dejun, le-am zis eu. Putem să vă oferim ceva?
Șeful poliției îmi puse o mână pe umăr. Avea o înfățișare de câine bătut și ochii triști. Zise:
- Fiule, trebuie să încetezi!
Karla adusese ceva care semăna cu un cadou. Din bronz. O urnă.
- Dragule, zise ea, medicul legist ne-a dat voie să-i luăm trupul. Aceasta e cenușa ei.
ȘAIZECI ȘI ȘASE
Pentru un timp, am fost nebun. Nebunia îmi bântuie familia. Avem o îndelungată experiență în fuga de realitate.
O parte din mine știuse încă din momentul în care Stormy venise la mine, în Secția de terapie intensivă, că ea devenise unul dintre morții care zăbovesc în lumea noastră.
Adevărul doare prea tare ca să fie acceptat. În starea în care eram în după-amiaza zilei de miercuri, moartea ei ar fi însemnat o rană prea gravă, și aș fi părăsit această viață.
Morții nu vorbesc. Așa că vorbisem și pentru Stormy în discuțiile pe care le avusesem cu ea în săptămâna se trecuse. Spusesem în locul ei ceea ce știam că voia să-mi spună. Aproape că puteam să-i citesc gândurile.
În ciudat rănilor sale bandajate, șeful poliției mă ținu bine și mă lăsă să-mi revărs jalea în brațele sale părintești.
Mai târziu, Micul Ozzie mă conduse în camera de zi. Se așeză lângă mine, făcând să se lase canapeaua sub greutatea lui.
Șeful își trase un scaun lângă noi. Karla se cocoță pe un braț al canapelei, lângă mine. Terri se așeză pe podea în fața mea, cu o mână pe genunchiul meu.
Frumoasa mea Stormy, rămase deoparte, privind. Nu văzusem niciodată pe un chip omenesc atâta dragoste câtă exprima fața ei în momentul acela teribil.
Micul Ozzie îmi luă mâna și-mi zise:
- Dragă băiete, știi că trebuie s-o lași să plece.
Am dat din cap, pentru că nu voiam să vorbesc.
- Ea e aici, nu-i așa? întrebă Ozzie.
- Da.
- N-a plecat de lângă tine nicio clipă?
Am clătinat din cap.
- Nu vrei ca dragostea pentru ea și dragostea ei pentru tine s-o țină prinsă aici, atunci când va trebui să plece mai departe.
- Nu.
- Nu-i corect față de ea, Oddie. Nu-i corect față de niciunul din voi.
- Ea merită... următoarea ei aventură, am zis eu.
- E timpul, Oddie, spuse Terri, în al cărei suflet amintirea lui Kelsey, soțul pe care l-a pierdut, va trăi veșnic.
Tremurând de frica unei vieți fără Stormy, m-am ridicat de pe canapea și m-am dus, ezitând, spre ea. Bineînțeles, Stormy purta încă uniforma ei de la Burke&Bailey, fără boneta ei roz. Nu arătase niciodată mai frumoasă.
Prietenii mei nu știau unde stătea ea până când m-am oprit în fața ei și i-am mângâiat chipul iubit. Care mi s-a părut atât de cald...
Morții nu pot vorbi, dar Stormy a rostit două vorbe în tăcere, pe care am putut să i le citesc pe buze:
- Te iubesc.
Am sărutat-o pe iubita mea moartă, am sărutat-o tandru și cast. Am strâns-o în brațe, cu fața îngropată în părul ei, cu capul lăsat pe umărul ei.
După un timp, Stormy și-a pus mâna sub bărbia mea. Am ridicat capul.
Încă 3 cuvinte:
- Fii fericit! Perseverează!
- O să ne vedem în serviciul militar, i-am făgăduit eu, pentru că așa numește ea viața care urmează după tabăra militară.
Ochii ei. Zâmbetul ei. Care erau ale mele, doar în amintire.
Am lăsat-o să plece. Ea s-a întors și a făcut 3 pași, devenind tot mai puțin vizibilă. A privit peste umăr; eu m-am întins spre ea, iar ea a dispărut.
ȘAIZECI ȘI ȘAPTE
Acum locuiesc singur în apartamentul lui Stormy, cu amestecul ei de mobilă achiziționată de prin magazine ieftine.
Stormy n-a avut multe în viață, dar cu lucrurile cele mai simple, și-a făcut un colț de lume frumos ca palatul unui rege. Noi n-am avut bogății, dar cea mai mare avere este cea pe care o avem în suflete.
Văd în continuare morți, iar din timp în timp mi se cere să fac ceva pentru ei. La fel ca înainte, această strategie de împiedicare a crizelor are deseori ca efect o cantitate neobișnuită de rufe ce trebuie splălate.
Uneori mă trezesc noapte și cred că-i aud glasul spunând:
- Ia-mă în brațe, Odd!
Mă uit după ea, dar ea nu-i niciodată aici. Și totuși, e întotdeauna aici. Așa că o iau în brațe și-i povestesc tot ce mi s-a întâmplat în ultimul timp.
Elvis stă cu mine mai mult decât o făcea înainte. Îi place să se uite cum mănânc.
Stormy crede că suntem în tabăra militară ca să învățăm, pentru că, dacă nu perseverăm să trecem peste toate obstacolele acestei lumi și peste toate rănile făcute de aceasta, nu vom merita o viață următoare plină de aventuri mărețe.
O să am perseverența unui buldog ca să fiu iarăși împreună cu ea, dar mi se pare că antrenamentul acesta este inutil de greu.
Mă numesc Odd Thomas. Sunt un bucătar de minuturi. Duc o viață neobișnuită, aici în acest Pico mundo, în mica mea lume.
Sunt împăcat.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu