Nopți albe pentru Minerva, Rodica Ojog-Braşoveanu

......................................................................
                                     2-6

                    Regăsesc cu același sentiment de „altă epocă" holul întunecat care abundă de mobilă inutilă.

    Un salon regence cu scaunele îmbrăcate în huse şi pe care nimeni nu s-a aşezat de cel puţin două decenii, un piedestal mult prea fragil ca să poată suporta măcar un vas de flori, causeusa unde doi inşi nu pot discuta fără să facă scurtă la gât.

    Lângă fotografia avocatului, un bucheţel de imortele colbuite vorbesc despre uitare, mai mult decât melonul, fularul alb de mătase şi reverele urecheate de la pardesiul răposatului.

    Discută despre Damian precipitat, abia găsindu-şi suflul în fraze perfect formulate, fără să caute un singur cuvânt. Îmi dau seama că a povestit acelaşi lucruri de zeci, poate de sute de ori.

    - Era un tânăr închis, ursuz, deloc sociabil. Când aveam vizite de cucoane, intra pe uşa de serviciu, numai ca să nu dea bună-seara. Cred că nu mă înşel când susţin că nu ştia să ducă o conversaţie. „Plouă, madam Dumitrescu, unde mi-aţi pus umbrela?" „Poftiţi banii", sau „ştiţi, trebuie schimbată garnitura din baie..."

    - După părerea mea, observ, un chiriaş comod. Cel puţin, nu vă plictisea.

    Bătrâna mă priveşte strâmb:

    - Mda, cred că e mai mult o chestiune de educaţie. Există anumite convenienţe. Nu voi aprecia niciodată manierele unui bărbat care nu te salută când te întâlneşte dincolo de gardul grădiniţei, sau n-are bunul simţ să-ţi ureze la mulţi ani, în sărbători. Şi apoi era din cale afară de pătimaş! Ca să nu spun sadic.

    - Interesant. Cum aţi ajuns la această concluzie?

    Atena Dumitrescu îmi arată colivia goală care se profilează în fundul încăperii.

    - Aveam un canar. N-am să vă plictisesc, dragă coniţă, povestindu-vă cât însufleţea această casă mohorâtă. Ciripea de dimineaţă până seara şi mă gândeam chiar să-i fac rost de un partener, căci nu ştiu dacă sunteţi informată, aceste păsărele uită să cânte când trăiesc singure. În orice caz, toată lumea era de acord că Dodo - aşa-l chema - emite triluri adorabile. Pe domnul Damian însă îl deranjau.

    - Şi ce s-a întâmplat?

    - Închipuiţi-vă, l-a otrăvit.

    Îmi stăpânesc râsul. Sunt obişnuită cu năzdrăvăniile bătrânilor. Mătuşă-mea Caliopi are un motan cam flâneur. Ca să nu-l piardă - a dispărut de câteva ori - îl scoate la promenadă în lesă... Spectacolul merită vizionat.

    - Sunteţi încredinţată că Damian a fost... 

    Nu-mi vine alt cuvânt în minte şi completez: 

    - Asasinul?

    Bătrâna despică aerul cu palma:

    - N-am nici cea mai mică îndoială. Aşa cum nu mă îndoiesc că acelaşi domn Damian l-a ucis pe pauvre... vreau să zic pe sărmanul Trăilescu. Şi nu se va opri aici, ţineţi minte ce vă spun. Urmează ceilalţi... Olimpia Dragu, Graţiela Duma, o sumă întreagă... Ce-i drept, la adunarea aceea se dezlănţuiseră ca nişte fiare. Vedeţi, cu asemenea procedee nu sunt nici eu de acord... Sancţiunile trebuiau lăsate pe seama tribunalului şi a lui Dumnezeu.

    - Dumneavoastră aţi luat vreo atitudine atunci? 

    Doamna Dumitrescu surâde cu amărăciune sinceră. Nimic din afectarea obişnuită; seamănă cu o mârţoagă tristă.

    - Eu?! Cine sunt eu? O fosilă lipsită azi de orice semnificaţie pe plan social. Nici măcar când trăia bărbatu-meu n-am însemnat mare lucru. Eram madam Dumitrescu, soţia docilă a avocatului Alec Dumitrescu, o femeie care ştie să facă figură bună în societate.

    - Sunteţi modestă.

    - Deloc. Mi-a plăcut însă totdeauna să cunosc adevărul despre propria-mi persoană. Am scormonit chiar ca să dau de el. Ne înşelăm de-ajuns unii pe alţii. S-o facem şi cu noi înşine, mi se pare prea mult. Laşitatea are marginile ei... S-a lăsat întunericul... Nu vă e teamă să plecaţi singură?

    E o modalitate de a mă concedia şi mă ridic. Mă conduce, repetându-şi profeţiile pe un ton lugubru:

    - Urmează Georgeasca, Olimpia Dragu, doamna Duma... Poate chiar noaptea asta. Ţineţi minte!

    Încuie de două ori, aud şi zăvorul. Eu îmi ridic gulerul canadienei şi mă întreb dacă tipul care a otrăvit canarul unei bătrâne e capabil de crimă.

    Habar n-am. 

                                                          14.

                           Luna ningea argint pe crengile brazilor brumaţi, turna cerneală peste zorelele adormite la poalele zidurilor. O ţuică albicioasă însoţea sărăturile - ghiudem, telemea, măsline - preludiu clasic al sticlelor îngropate în gheaţa din cele două hârdaie.

    Ochii lui Romeo Popescu străluceau. Nu ducea la băutură, dar era un auditor agreabil atunci când avea certitudinea că în preajma neveste-si nu se află niciun bărbat şi asculta cu răbdare tot ce i se povestea. Vorbitorul putea sconta sigur că Romică va reacţiona totdeauna în sensul dorit. Era mirat sau consternat, mâhnit sau uluit, râdea la toate bancurile - niciodată „e vechi", „îl ştiu de la grădiniţă", „nu-l mai povesti şi altuia, s-ar putea, Doamne fereşte, să moară de râs" - cu excepţia celor adulterine. Şi, calitate esenţială, putea întârzia oricât de mult. Mioara nu avea nimic de obiectat, indiferent de ora la care se întorcea.

    Drojdioară, în elementul lui, exulta. Acestea erau ceasurile când simţea un vânt minunat suflându-i în pânze. Urmărea rar discuţiile ce se încingeau, având grijă doar ca paharele să nu fie niciodată goale. Din când în când, strecura comentarii suculente.
    - Domnilor! urlă dând impresia că nu poate folosi un diapazon normal. Mi-e absolut egal dacă există sau nu stafii prin târg, dacă băieţaşul acela dibaci care l-a aranjat pe Trăilescu dă târcoale Dumitreascăi, Drăguleascăi ori Dumneascăi, toate nişte pitpalace caraghioase şi cu care eu unul nu vreau să am nimic de-a face. Un singur lucru mă interesează şi nimeni nu-i în stare să mi-l spună. Damian ăsta e băiat de comitet? Ştie ce va să zică o petrecere cumsecade, sau e un abstinent afurisit?... Ce faci, Vasilică, puiule, stai cu paharul gol?
    Dunăreanu i-l întinse râzând. Putea să bea zdravăn fără să se resimtă. Frizerul, trist, sorbea rar o combinaţie destul de ciudată: un deget de vin peste care turnase pepsi.
    - Nu-ţi bate joc de băutură, Mişule, că te vede Dumnezeu!
    - Spune chestia asta şi crâşmarului, sugeră antrenorul. Hristache se crede Christos la Cana Galileii, transformă apa în vin.
    Frizerul se uită intens la Morogan.
    - Nu înţeleg, domnule doctor, sunteţi un om cu experienţă, un om de ştiinţă...
    - Poate că nu sunt om de ştiinţă.
    Antrenorul interveni:
    - Eşti pus pe nasoale, boierule! Fă-l fericit, ce te costă? Vorba ăstuia, nu face ca sfânta Duminică s-o umplem cu cartonaşe galbene.
    Arătă spre cerşetor. Lae stătea cumva mai la o parte, conştient de situaţia umilă în care se află. Faptul că era tolerat în societatea binefăcătorilor săi nu-i îngăduia să se comporte fără măsură. Ţinea paharul cu amândouă mâinile, alcoolul îi îmbujorase obrajii şi nu intervenea decât interpelat direct.
    - Uite, spuse Postolache, trec peste ipoteze, mă rezum doar la faptele concrete.
    - În sfârşit, o vorbă înţeleaptă, constată Drojdioară. Concret şi fără pepsi!
    - La Ploieşti...
    - Ptiu! Are un fix!
    - La Ploieşti, continuă imperturbabil frizerul, a fost descoperit pe un şantier cu ocazia demolărilor un ofiţer în uniformă de campanie ucis. Ucis, domnilor!
    - Na, beleaua! se miră Dunăreanu.
    Profesorul Iliuţă Munteanu explică blajin:
   - Am auzit şi eu de cazul ăsta. A stat îngropat în zid timp de douăzeci de ani. L-a împuşcat nevastă-sa de conivenţă cu amantul. Craniul prezenta un orificiu caracteristic.
    - Aşi! făcu Drojdioară. A murit de gălbează, ascultaţi-mă pe mine.
    Morogan râse.
    - Poţi să-i acorzi credit, Mişule. E competent.
    Postolache se congestionase de furie.
    - Ce gălbează, domnule? Care gălbează?! N-auzi că l-au găsit cu un glonte în ţeastă?
    - Atunci filoxeră, cedă binevoitor veterinarul. Tot aia e, Tarzane, tată, de ce te superi? Dunăreanu sorbi ultima picătură din pahar şi-l puse cu zgomot pe masă.
    - L-ai uitat pe Sile Constantinescu, Mişule.
    - Exact! gesticulă înfierbântat frizerul, gata să scoată ochiul lui Romică Popescu. Cazul lui a zguduit o ţară!
    - Tu eşti zguduit, Drojdioară? se interesă Dunăreanu.
    - Încă nu-mi dau seama. Dă drumul la sticla aia. Zi mai departe, Mişulică!
    Doctorul Morogan surâse. De altfel, zâmbetul nu-i părăsea o clipă buzele. Era singurul care bea coniac şi în general părea absent. „Sunt aici, cu voi, pentru că în altă parte m-aş plictisi şi mai rău..."
    Frizerul aproape lăcrima de furie:
    - L-aţi citit pe Lombroso? Pe Efremov? Pe... Pe... negăsind imediat alt nume cu rezonanţă, completă aiurea: ...Pe Maigret?
    - N-am avut onoarea, spuse Drojdioară ridicând paharul. Alţii, mai aproape...
    - Mişulică Postolache, se hlizi antrenorul. E aici, lângă dumneata.
    Iliuţă Munteanu aprinse prima ţigară din ziua aceea.
    - Sunteţi neserioşi, rosti inhalând cu plăcere evidentă fumul. Neserioşi şi încăpăţânaţi. Nu le da atenţie, Mişule!
    Frizerul îşi trase scaunul mai aproape de medic. Încerca din răsputeri să fie calm.
    - În fond, care e teoria dumneavoastră?... Încercaţi să-mi explicaţi: cine l-a... l-a exterminat pe Trăilescu?
    - Sanepidul, spuse Dunăreanu.
    Frizerul se enervă:
    - Domnule, eu cu dumneata nu mai discut!
    Drojdioară îi puse laba uriaşă pe creştet şi fără efort îl făcu să stea jos.
    - Domol, Tărzănel, tată. Băiatul are alte preocupări, mai subţiri. Hai să vorbim despre fotbal.
    Antrenorul rânji.
    - Sau despre tratamentul schizofreniei la şeptelul de vite.
    - M-am lămurit, oftă Iliuţă Munteanu. Cu voi nu se poate sta de vorbă. Eu mă duc.
    Medicul veterinar intră în panică.
    - Unde? Abia am comandat fripturile.
    - Nu mai stăm nici noi mult, declară leneş Morogan. Trebuie să trec şi pe la spital.
    Postolache explică înfierbântat lui Romeo Popescu trăgând cu ochii spre ceilalţi:
    - Nu te uita la ce spun ăştia. Sunt chestii matematice. La fiecare zece-cinşpe ani, se iveşte câte un monstru apocaliptic... Sperie un oraş, o ţară, o Europă şi pe urmă se dă prins. Alain Chevallier, în Psihologia asasinului, vorbeşte chiar despre o geografie a crimei...
    Lae, cerşetorul, îi sorbea cuvintele dând uşor din cap. Postolache începu să-l ţintuiască insistent, cu privirea aceea caracteristică, direcţionată, care caută adepţi.
    - Uite, dacă plecăm de pildă din Bruxelles...
    - De ce să plecăm? îl întrerupse neatent Drojdioară. Aţi înnebunit?
    - E o ipoteză, domnule! Deci dacă ne deplasăm cu 60 de grade la răsărit...
    - Cântăm Steaua sus răsare.
    - Deci 60 de grade faţă de Bruxelles, urmă Postolache, ajungem...
    - La Popeşti-Leordeni, completă serios antrenorul.
    Doctorul Morogan se ridică.
    - Dansezi? se interesă Dunăreanu.
    Era bancul lui favorit, îl plasa de patru-cinci ori pe seară, ori de câte ori cineva se ridica de la masă.
    Medicul nu-l luă în seamă.
    - Copilării, Mişule! Copilării, coincidenţe sau speculaţii.
    Profesorul Iliuţă Munteanu îşi subţie privirea blândă. Întrebă cu un surâs ostenit:
    - Ascultă, la urma urmelor, vorba lui Mişu, care e ipoteza dumitale? De ce a murit Trăilescu?
    - Chestiunea scapă din sfera interesului meu. E treaba miliţiei, a procuraturii, a pompierilor, cine-ţi place mai mult, nu a mea.
    - Ştii bine că nu-i un răspuns. Eşti de acord că individul a fost asasinat?
    - Şi ce-i cu asta? Trebuie să trag de aici concluzia că un oraş întreg sau doar o pătrime a fost condamnată la moarte? Că pe Corso, în parc, sau prin grădinile oamenilor se plimbă bimbaşă, asasinul în căutare de alte victime? Pun pariu pe ce vrei, criminalul, cine o fi şi cum l-o fi chemând, se află acum la sute de kilometri de aici.
    - Pari foarte bine informat, râse Dunăreanu.
    Iliuţă Munteanu, surprins de tonul iritat al medicului, de obicei domol - trebuia să depui eforturi ca să-l auzi - egal şi blazat, se interesă:
    - În fond de ce eşti atât de pornit?
    - Nu-mi place isteria, dragule, iar cea colectivă şi mai puţin. Ia-o pe Victoriţa dumitale de braţ, asta mâine dimineaţă, bineînţeles, acum n-ai să dai decât peste doi sau trei câini vagabonzi albi, nu ştiu de ce dracu sunt totdeauna albi, fă o plimbare prin târg, opreşte-te la fiecare zece paşi, ascultă ce se discută şi ai să-mi dai dreptate. Asta ţi-o spun ca medic. În rest, mă agasează inepțiile.

                                                      15.

                         La nouă seara, o linişte deplină pogoară asupra orăşelului. Luna înaltă îşi deschide ferestrele azvârlind umbre şovăielnice pe străzi, pale de vânt stârnesc miresmele de brad, mixandre şi cârciumărese.
    Lia Georgescu, diriginta Poştei, stinge lumina exact la ora 10,30. Are un somn sănătos pentru care Atena Dumitrescu o invidiază din adâncul inimii. Aceleaşi sentimente le încearcă ori de câte ori îi vede tenul, bustul agresiv şi trecerea de care se bucură în rândul bărbaţilor. Obişnuieşte să afirme mereu: „Dacă am pus capul pe pernă, înţeleg să dorm". Ca şi cum alţii n-ar înţelege acelaşi lucru.
    Lui Drojdioară nu-i pasă unde pune capul. În consecinţă, rar nimereşte în pat. Un bărbat cu somn sănătos. Dacă dimineaţa găseşte o ciorbă de potroace la birt, nu mai cere nimic de la viaţă.
    Soţii Munteanu urmăresc cu conştiinciozitate absolut toate emisiunile TV. Închid televizorul după Hora Unirii şi gustă somnul dulce al celor împăcaţi cu ei înşişi, sub nudul pictat de Iliuţă cu un picior mai scurt. De Bobotează, când vine preotul cu sfeştania, Victoriţa acoperă tabloul cu o bucată de brocart.
    Antrenorul Vasile Dunăreanu nu se plânge de insomnii. E un mare amator de povestiri cu cowboy, romane de aventuri şi poliţiste. Dacă se întâmplă ca până la miezul nopţii să nu termine cartea, consultă finalul, descoperă cine-i asasinul şi se culcă fericit cu înviorătorul sentiment de a-i fi jucat un renghi autorului.
    Mişu Postolache face gospodărie. Când l-am cunoscut eu, acum cinci ani, tocmai gusta din plin două bucurii: câştigase la Loto şi-l părăsise a treia nevastă. Se resemnase, conchizând filosofic că are vocaţie în sensul acesta, iar în materie de foc sacru orice împotrivire e zadarnică. M-am declarat de acord, cunoşteam cazuri şi mai rele.
    La ferestrele doamnei Atena Dumitrescu, lumina osteneşte târziu. Citeşte până dau zorile. Din când în când se gândeşte la bărbatu-său, la anii trăiţi împreună şi are impresia neliniştitoare că ceva totuşi n-a fost în regulă. Alungă repede gândul şi adoarme greu în patul dublu, prea mare pentru făptura ei. Nu trece niciodată în cealaltă jumătate. Uneori, întinde piciorul. Atunci se trezeşte brusc şi bolboroseşte prin somn cu spaimă veche: „Iartă-mă, Alec... Crede-mă, n-am vrut..."
    În odaia lui, Morogan joacă şah, o îndeletnicire care îl umple de satisfacţie. Joc şi eu din când în când şeptic singură. Nu ştiu cum se face, dar nu câştig niciodată.
    Înainte de a adormi, Lae reflectează intens la o modalitate eficientă pentru sporirea cifrei de afaceri.
    În realitate, aşa cum aveam s-o constat ulterior, în noaptea aceea, toată lumea tremura de frică, cu excepţia lui Morogan, Dunăreanu şi Drojdioară.
    Doctorul e ceea ce se numeşte de obicei un bărbat obositor de lucid, Dunăreanu inconştient, iar veterinarul, totdeauna prea ameţit ca să aibă habar pe ce lume trăieşte. Tot târgul se gândea numai la Damian. Ai fi zis că-l aşteaptă.
    Pentru mine, începea prima noapte albă.

        În biroul şefului de post, Minerva ronţăia covrigei cu susan - una din specialităţile meleagului - şi căuta să repereze prin fereastra deschisă Carul Mare.
    Declară cu ochii zgâiţi pe cerul paietat:
    - Mă întreb unde s-o fi ascuns Damian ăsta? Nici măcar acum o sută de ani nu era de ajuns să-ţi muţi tărăbuţele de la Chitila la Sighetul Marmaţiei ca să-ţi rătăceşti urma.
    Locotenentul Dobrescu surâse superior:
    - Există mii de Damieni: Gheorghe, Ştefani sau Mitici. Dispoziţia de a fi căutat aţi dat-o abia acum câteva ceasuri.
    Completă cu prudenţă, în gând: „Şi inutil! însă asta-i Samuraiul, îi place să deranjeze. Să răscoleşti o ţară, să treci prin sită douăzeci şi trei de milioane de inşi, când tipul aşteaptă probabil, aici, în vreo pivniţă sau şopron, să vină la zar."
    Minerva îi aruncă o privire scurtă.
    - Nu-i inutil, Dobrescule! Te rog nu căsca gura, ţi-am mai spus că detest obiceiul. Dacă-ţi închipui că Damian s-a ascuns prin apropiere, în vreo puşculiţă sau stup de albine - mi-e absolut egal - te înşeli lamentabil. Pariez pe ce vrei că nefericitul n-are nici o legătură cu tot balamucul ăsta şi acum doarme liniştit într-un apartament din Drumul Taberei, Chibrit, ori White-Lake, parcă aşa te-am auzit vorbind deunăzi de Balta Albă. Da, doarme, visează şi sforăie cu braţul drept amorţit din cauza capului nevestei ori al ibovnicii.
    - Atunci de ce-l mai căutaţi?
    Minerva dădu din umeri:
    - Trebuie verificate absolut toate ipotezele. Ascultă, Dobrescule! Adulmec aici o cacialma de zile mari. Apropo, mâine dimineaţă te deplasezi urgent la Vatra Dornei şi iei legătura cu nevasta lui Trăilescu. Pare o femeie interesantă...
    Locotenentul ridică imperceptibil din umeri. Interesantă pe dracu! Toţi cei consultaţi fuseseră categorici: Ioana Trăilescu era cea mai neînsemnată, cea mai ştearsă persoană care trăise vreodată în P.

                                                      16.

                           Diriginta Poștei lăsă furculiţa pe masă. Se simţea sleită şi fără apetit. Obişnuia să ia mese copioase şi cel mai mult ţinea la cină.
    Generos clădită, dădea indiferentă din umeri în faţa siluetelor băieţeşti ale deceniului '60, încredinţată în adâncul sufletului că un bărbat adevărat - adică 1,90 m, ceafa groasă, pectorali impresionanţi şi pântece - va dori totdeauna în aşternutul său o femeie consistentă. În secret, Lia Georgescu, modestă din fire, adora să fie comparată cu Junona.
    Un foşnet imperceptibil o făcu să tresară. Se răsuci iute, scormonind cu ochii prin odaie. După afirmaţiile doctorului Morogan, în patul ei dublu, comandă specială, puteau să doarmă comod patru inşi normali, plus frizerul.
    Rămase câteva clipe la pândă, dar zgomotul nu se repetă. Simţi că în inimă i se cuibăreşte spaima. Îşi strânse cordonul capotului. Aprinse lustra şi deschise radioul.
    Glasul familiar al crainicului anunţa ştirile sportive din ultimul jurnal al zilei. Lia Georgescu trase un sertar, îi deşertă inutil conţinutul - panglici, batiste, mănuşi, cutii cu mărgele şi podoabe - începu apoi să refacă ordinea.
    Încerca astfel printr-o iniţiativă banală să scape de obsesie, să-şi zgâlţâie simţul realităţii, să se trezească „eşti femeie în toată firea, de unde mofturile astea la tine, mâine la 7 trebuie să fii la Poştă, săptămâna viitoare începi zugrăvitul, la vară pleci la Slănic etc..."
    Mâinile îi întârziau printre fleacurile împrăştiate, descoperind tulburată că pentru prima oară se gândea cu un soi de repulsie la momentul când va trebui să stingă lumina. Pentru prima oară o înspăimânta întunericul, şi tot pentru prima oară o surprinsese miezul nopţii veghind.
    O urmărea chipul lui Damian, aşa cum îl văzuse ultima oară. În ochi i se citea o durere sălbatică. „La urma urmelor nu poţi reproşa cuiva că nu te mai iubeşte, mai ales după o asemenea întâmplare..."
    O lumină de lanternă strecurată prin perdele o făcu să sară din pat. Se apropie cu răsuflarea tăiată de fereastră. Luna poposise în grădină, scotocea tufele de iasomie şi scoruş păsăresc. Lia Georgescu desluşi, de după perdea, silueta robustă care se îndrepta spre portiţă. Păşea apăsat, elastic, cu mâinile uşor îndepărtate de trup.
    „Mersul lui" gândi sufocată.
    Înainte de a pieri, bărbatul se întoarse şi făcu un gest nedesluşit cu mâna.
    Lia Georgescu îşi prinse grumajii între palmele îngheţate.

                                                        17.

                               Profesorul Iliuță Munteanu închise televizorul cu un sentiment de uşurare. Se uită la nevastă-sa, zâmbindu-i fără convingere.
    - Te-au cam speriat gangsterii de astă-seară. Fii liniştită! Fantomas ăsta e un tip cumsecade, are nevastă, copii, o fermă în Normandia şi datorii la fisc.
    Victoriţa îşi scutură umerii, vrând parcă să se elibereze de o povară. Surâdea crispat şi încerca să se deconecteze privind tabloul la care ţinea cel mai mult: trandafiri France şi Gloire de Dijon într-o glastră de porţelan albastră.
    Profesorul o bătu uşurel pe obraz.
    - Copilării, fetiţo! Astea sunt într-adevăr copilării. Imaginaţia autorilor...
    Dar nu se simţea atât de sigur pe cât încerca să pară. În drum spre fereastră, întoarse mecanic cartea lui Steeman Logodnica mortului, ascunzându-i titlul.
    Pe lângă gard aluneca o siluetă îndesată. Făcea impresia că se furişează...
     - Dă-o încolo de treabă, mormăi nemulţumit, a început să mi se năzare.
    Trase perdeaua cu o mişcare bruscă. Victoriţa ridică privirea.
    - Ai spus ceva?
    Vorbise instinctiv în şoaptă. Nu-şi dădea seama de ce şi se simţi dintr-odată şi mai neliniştită.
    - Nu.
    - Adineauri, când ai tras perdeaua...
    - Ţi s-a părut. Mâncăm?
    Doamna Munteanu clătină capul.
    - O să beau poate o ceaşcă de lapte. Nu mi-e foame... E caraghios, Iliuţă, îmi dau seama cât sunt de ridicolă, dar mi-e frică.
    - De ce?
    - Nu ştiu şi asta mă înspăimântă şi mai rău. Era de ajuns să pun lacătul ca să mă simt în siguranţă. Acum... suntem îngrozitor de neputincioşi!
    - Fii serioasă, de zece ani nu s-a furat o cutie de chibrituri în tot oraşul.
    - Nu la hoţi mă gândesc şi o ştii foarte bine.
     Profesorul încercă să râdă.
    - Cum te poţi lăsa impresionată de asemenea prostii.
    - Tu singur afirmi că nu sunt prostii.
    - Discutam la modul general... Hai să ne culcăm! Sunt aproape sigur că Damian n-o să ne viziteze noaptea asta şi, cu puţin noroc, poate că nici săptămâna viitoare. Înaintea noastră sunt alţii, mai interesanţi, de care să se ocupe.
    Îi zâmbi atingându-i cu degetul vârful nasului.
    Un ţipăt îi făcu să încremenească. Un ţipăt care spintecase de-a curmezişul noaptea. Apoi se aşternu din nou liniştea. O linişte grea, apăsătoare, pe care o simţeau plină de primejdii.

                                                         18.

                            Surpriza, dar mai cu seamă mânia îl năuciră pe Romeo Popescu. Bărbatul atletic cu chip de Adonis înainta spre dormitorul Mioarei. Femeia îl aştepta cu braţele deschise, zâmbind ispititor. Era îmbrăcată într-un chimono foarte decoltat, extrem de străveziu. Romeo luă din cui puşca de vânătoare şi-l pocni zdravăn cu patul în moalele capului. Arma se sfărâmă ţăndări de parcă ar fi izbit un bloc de granit. Necunoscutul pătrunse netulburat în dormitor, trântindu-i uşa în nas.
    Un horcăit scăpă de pe buzele lui Romică Popescu. Se smuci şi izbuti să se ridice în capul oaselor. Nevastă-sa îl privea înspăimântată.
    - Pentru numele lui Dumnezeu, ce s-a întâmplat?
    Bărbatul sări din pat, îl cercetă pe dedesubt, apoi conţinutul dulapului.
    - Unde-i?
    - Vino-ţi în fire, omule!
    - Unde-i tipul?
    Realiză în sfârşit coşmarul şi se prăbuşi într-un fotoliu, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Femeia îl prinse de umeri.
    - N-am reuşit să te trezesc, spuse Mioara. Ai ţipat groaznic.
    Romeo Popescu îşi trecu palma peste obrazul neras.
    - Dă-mi un pahar cu apă.
    Fără să se sinchisească, femeia îşi trase plapuma până la bărbie. Tremura de frig, dar pe buze îi stăruia un zâmbet dulce.
    - Curios... Şi eu visam...
    Romeo Popescu o privi iute.
    - Poate că n-am visat...
    - Nu înţeleg.
    - Poate că totuşi individul a pătruns în dormitor.
    Nevastă-sa clătină din cap obosită.
    - Du-te, măi creştine, la popă să-ţi citească!
    - Ţi-am spus să-mi dai un pahar cu apă, îşi aminti Romică.
    O scutură de umăr:
    - N-auzi?
    - N-aud.
    Bărbatul urlă.
    - Vreau un pahar cu apă!! Acum ai auzit?
    Mioara tresări puternic.
    - Ai căpiat?! Ce ragi ca un descreierat? Du-te şi ia-ţi dacă ţi-e sete. Din partea mea poţi să bei până seci fântâna. Ştii că-mi placi?!...
    Telefonul începu să sune curmându-le cearta. Se priviră nedumeriţi.
    - E aproape două, îngână Romică. Cine să fie?
    - Ridică şi-ai să afli. Poate că e o greşeală.
    Popescu lipi receptorul de ureche. Rosti răguşit:
    - Alo!
    Dintr-odată pe figură i se aşternu stupoarea.
    - Cine e? suflă Mioara.
    Bărbatu-său, buimac, rămăsese cu aparatul în mână.
    - Cine a fost? insistă Mioara iritată.
    - Damian. Atâta a zis: „O să plătiţi! Tu şi ceilalţi!"
    Femeia râse încetişor. Romică o cercetă surprins, apoi explodă:
    - Chicoteşti, ai? Chiţăi? Te bucuri c-o să rămâi văduvă!
    Aşa avea s-o ţină până dimineaţă. Uitase de Damian.

                                                      19.

                          Drojdioară nu nimerea să bage cheia în broască. După cheful de la Hristache se repezise într-o comună la zece kilometri de P. Zăbovise două ceasuri în locuinţa lui Cristea, un ţăran bogat şi cam sucit. Avea o bucată de vie înfiptă în poalele unui deal şi o pivniţă boltită, încăpătoare, unde nu pătrundea nici măcar nevastă-sa. Vinului îi mersese faima, iar despre pivniţă circulau legende care aduceau lacrimi în ochi cunoscătorilor din regiune.
    Nu se ştie cum, lui Drojdioară îi căşunase să pună mâna pe recolta 1952 a lui Cristea şi nu se ştie de ce, ţăranul îl ducea cu vorba de ani de zile, eschivându-se de la un răspuns răspicat. Cerea mereu termene de gândire şi primea vizitele veterinarului cu o satisfacţie subterană ale cărei delicii Caracaş le intuia, incapabil însă să le şi califice.
    De cel puţin trei ori pe săptămână, între cei doi aşezaţi la o masă scundă, cu bărdacele pline în mână, avea loc următoarea discuţie:
    - Mi le dai?
    - Ce să-ţi dau?
    - Butoiaşele.
    - Care butoiaşe? se mira Cristea.
    Drojdioară răspundea scurt:
    - '52.
     - A... alea? Să vedem.
    - Ce să vezi, omule?
     - Păi să mă mai gândesc, să mă socotesc. Lucrul făcut în pripă-i din topor şi n-are spor.
    - Ce spor, bre?! se enerva Drojdioară. Îl vinzi ori nu?
    - N-am zis nu...
    - Atunci ce dracu' aştepţi?
    Cristea clătina înţelepţeşte capul.
    - Să mă mai gândesc, să mă socotesc...
    Drojdioară se dădu câţiva paşi înapoi căutând lumina felinarului. Cercetă fiecare cheie, clătinându-se pe picioare.
     Perdeaua ferestrei de peste drum se mişcă uşor. Vecinii veterinarului, o pereche celebră cândva în oraş pentru modul puţin obişnuit de a-şi comunica reciproc impresiile la miezul nopţii tare şi desluşit, îl priveau frecându-şi satisfăcuţi mâinile.
    - Iar e turtit!
    - A cincea oară în trei zile.
    - Mult n-o mai duce, ascultă-mă ce-ţi spun!
    De ani de zile, zelul bătrânilor viza exclusiv dormitorul şi bucătăria vecinilor; urmăreau cu reală aplicaţie mersul nesigur al veterinarului, investigaţiile lui Romeo Popescu, drumurile suspecte ale părintelui Ştefănescu spre casa unei văduve de la marginea târgului, pacienţii care-l vizitau pe doctorul Morogan. Cleveteala şi checurile de 8,90 lei cumpărate la brutărie le întreţineau interesul pentru viaţă.
    Drojdioară se răsuci ţinându-se de stâlp şi distinse păienjenit conturul unei siluete robuste.
    „Ce pătrat poa' să fie ăsta, domnule, e fantastic!"
    Îl apostrofă brusc înveselit:
    - Alo, tovarăşu'! Eşti mata drăguţ să vii încoace? nu-ş ce are cheia...
    Silueta se opri. Se auzi un declic şi dintr-odată, un jet puternic ca un reflector izbucnit pe neaşteptate arse ochii veterinarului.
    Drojdioară îşi pierdu echilibrul şi alunecă, izbindu-se cu capul de caldarâm.
    Bolborosi supărat:
    - Uite, tovarăşu', dacă-ţi arde de bancuri... Chestii d-astea nu se fac! Mă cunoşti de undeva?
    Bărbia îi căzu în piept şi adormi. Necunoscutul orientă din nou fasciculul luminos spre obrazul veterinarului. Îl examină câteva secunde şi se îndepărtă.
    Bătrânii din spatele perdelei se priviră muţi de uimire.

                                                          20.

                     În odaia lui Mişu Postolache - din frizerie urcai, făcând slalom printre ghivece de cactuşi, câteva trepte de lemn aşternute cu un preş fixat în vergele de bronz - se aflau un divan, o măsuţă turcească pe trei picioare scurte, o oglindă cu ciucuri roşii şi fotografiile fostelor soţii, două blonde şi o brună care părea să ştie ce vrea şi nu se născuse încă omul în stare să o convingă de contrariu.
    Biblioteca cuprindea cea mai ciudată colecţie de cărţi. „O bibliotecă de schizofrenic", observase Morogan cercetând rafturile. Pe Tarzan părea că-l interesează tot: beletristică, istorie, psihiatrie şi rezistenţa materialelor, filosofie şi mitologie, culegeri de probleme matematice şi şah, ocultistică şi speologie, gramatica suedeză şi mineralogia.
     Vecinii lui Drojdioară pretindeau că l-ar fi văzut pe frizer într-o noapte cu lună, făcând vivisecţie pe nişte pisici localnice, dar nimeni nu-i lua în seamă.
    Spre deosebire de cei mai mulţi, Mişu nu citea în pat, ci la masă, având întotdeauna la îndemână creionul roşu şi caietul. Până la miezul nopţii se delectă cu volumul lui Peter Maas - Mafia şi mafioţii. Citea cu voce tare scoţând exclamaţii de satisfacţie. La întâlnirea dintre Valachi şi procurorul Wiliam O'Duyer, aplaudă râzând fericit. Se ridică şi începu să se plimbe agitat prin odaie.
    - Aşa, domnule Morogan! Acum să văd dacă-ţi dă mâna să mă mai contrazici. Uite, care va să zică, ce poate să facă un ins din simplă răzbunare. Vroiai documente! Poftim documente! Domnul e servit.
    Se azvârli pe divan, gândindu-se înfrigurat la atitudinea pe care ar lua-o dacă s-ar întâmpla să se întâlnească pe neaşteptate cu Damian. El unul n-avea s-o ia la goană!
    L-ar invita în frizerie şi l-ar determina, l-ar convinge - o, de asta era sigur, simţea că-i plouă cu argumente - să renunţe la orice intenţii asasine. „Pe nătângi îi compătimeşti, se auzea explicându-i, şi-i scoţi din inventarul tău. Eşti tânăr, ţi se deschid atâtea drumuri înainte, nu merită să întorci o singură clipă capul înapoi. De altfel, iertarea este margareta care înfloreşte doar în inimile nobile". Găselniţa cu margareta i se păru teribil de bine întoarsă din condei şi-o repetă de câteva ori cu voce tare.
    „Din păcate, suspină Mişu Postolache, asemenea întâmplări nu sunt date oricui să le trăiască. Cum spunea Morogan: întâmplările sunt pe măsura oamenilor..."
    Simţi că-l fură somnul şi întinse mâna, apăsând pe comutatorul de lângă divan.

                                                21.

                   Antrenorul Vasile Dunăreanu se trezi brusc cu sentimentul că se află într-o baie de foc. Îşi duse reflex palmele la ochi, apoi se dezmetici. Prin perdelele subţiri pătrundea o lumină incandescentă care dădea strălucire verzuie încăperii. Obiectele păreau poleite cu fosfor şi Dunăreanu avu impresia că sunt încălzite la roşu, simţea că şi-ar arde mâinile atingându-le.
    Nu era un bărbat fricos şi abia acum afla pentru întâia oare ce e spaima.
    - Fir-ai al dracului, Postolache!
    Când lumina se stinse, sări din pat trăgând pledul. Se împiedică gata să cadă. Se rezemă de pervaz, scrutând îndelung strada liniştită. Un motan suplu îşi făcea promenada nocturnă pe acoperişul casei vecine.
    Dunăreanu renunţă să înţeleagă ceva. „În definitiv, nici nu l-am cunoscut pe individ, ce dracu să aibă cu mine?! Cred că am băut prea mult aseară... Ori tipul a greşit adresa..." Deschise enervat şifonierul, scoase sticla de coniac şi îşi turnă un pahar plin. Îl bău şi pe al doilea şi se culcă trăgând pătura peste cap.

                                              22.

                  Un ceremonial complicat preceda nopţile doamnei Atena Dumitrescu.
    Toaleta minuţioasă dura circa o oră. După o demacheiere atentă, îşi investiga colţul buzelor şi sprâncenele cu penseta într-o mână şi oglinda-lupă în cealaltă, urmau masajul facial şi gimnastica dublei bărbii pe care o pleznea cu un prosop ud, aplecată mult deasupra căzii pentru a nu stropi faianţa.
    Cu părul strâns, îşi încingea apoi fruntea într-o compresă din pânză tare, bine îmbibată în cremă, pentru a-şi estompa ridurile adânci şi orizontale ca nişte jaluzele. De fiecare dată, reflecta cu aceeaşi resemnare otrăvită că dacă Alec n-ar fi fost atât de puţin înţelegător, obrazul ei ar fi arătat altfel.
    - Nu-ţi dai seama că te degradezi? Nimic nu poate întrece frumuseţea firească, iar când îmbătrâneşti trebuie să ştii să-ţi păstrezi decenţa şi demnitatea. Oricum, vopselele nu mai ajută. Eşti o cucoană, draga mea, nu damă de şantan.
    Alec era în stare să nu-i vorbească o săptămână dacă ar fi surprins-o cu cremă pe faţă, nu-i îngăduise niciodată să se fardeze. Nu striga şi, dacă stăteai să-l asculţi, îţi venea să crezi că nimic altceva nu contează pentru el decât fericirea nevestei. Dispunea de metode speciale pentru a-şi asigura supunerea ei. Ipocrizie, cascade de argumente cărora nu le putea ţine piept şi mai cu seamă etalarea propriilor sacrificii.
    În fond, nu făcea niciun fel de concesii, pentru că viaţa alături de Atena, complet depersonalizată, nu solicita compromisuri. Cu ea ori fără ea, ar fi dus aceeaşi existenţă.
    Doamna Dumitrescu se întreba mereu, până la migrenă, până la saţ, până la greaţă fizică cum izbutise Alec s-o transforme pe fata timidă şi stângace, dar plină de viaţă, dispusă să se entuziasmeze pentru o floare, versurile Marcelinei Desbordes-Valmore sau o bluză vaporoasă, în femeia uscată şi searbădă, secată de orice elan şi golită de dorinţi de după căsătorie.
    - Da, Alec... Perfect, Alec... Cum vrei tu, Alec... Fără îndoială, am să întrerup orice relaţii cu Liana Mărăcineanu... Bineînţeles că mă compromite, sunt convinsă că ai dreptate... Nu, nu-mi explica, Alec, tu nu trebuie să te justifici. Am toată încrederea în judecata ta...
    Cum procedase ca s-o determine să înţeleagă, fără a pronunţa un cuvânt, că nu suportă să-l atingă în timpul somnului, că-l irita o masă neglijentă, de unde lipseşte întâmplător sarea, o linguriţă, sau serviciul de untdelemn, că nu e de acord ca o pereche de pantofi să depăşească atâţia lei, iar o umbrelă nu trebuie schimbată înainte de zece ani? Că nu concepe s-o vadă stând? Treizeci de ani nu se aşezase pe pat înainte de ora zece seara, iar când îl auzea întorcându-se de la tribunal sărea din fotoliu, făcându-şi treabă prin casă.
    Îi asasinase sistematic înclinarea firească de a-şi admira semenii. În astfel de cazuri, proceda cu sârguinţa unui detectiv, despicând cu răbdare şi apetit neostoit personalitatea individului, reperând şi amplificând cele mai inofensive cusururi, până când vraja se destrăma.
    - Nu-mi plac idolii, nu cred în ei, declara emfatic, sunt un iconoclast înrăit.
    Era doar meschin. Nici măcar obtuz, ci pur şi simplu meschin. Nimeni nu-i putea stârni o înverşunare mai pătimaşă ca bărbatul ori femeia pe care-i simţea cu adevărat superiori.
    Atena Dumitrescu respiră adânc. Ţinea pe pântece o carte: A doua existenţă. Cei de dincolo, adică duşii de pe lume, trăiau undeva în altă galaxie, o a doua existenţă.
    Autorul dezvolta o teză fantezistă. Pomenea de întâlniri spectaculoase pe meleaguri extraterestre, între mari personalităţi care trăiseră în epoci diferite. Napoleon dă mâna cu Iulius Cezar, Lully cu Strauss, făceau schimb de impresii. Se reîntâlneau, desigur, şi muritorii de rând... Un râs lugubru îi scăpă de pe buze.
    „Sfântă Fecioară! Ca şi cum nu mi-ar fi ajuns treizeci de ani alături de Alec. Şi-acolo..."
    Se răsuci, căutând luminalul de pe noptieră. Dintr-odată, lumina se stinse. Auzi o bufnitură şi geamul de la dormitor se deschise. Dimpreună cu aerul tare al nopţii de munte pătrunse o voce şoptită. Vibraţiile cavernoase îi zbârliră şira spinării.
    - A sosit momentul să plătiţi. Să le-o spui...
    Fu incapabilă să scoată un singur sunet. Înţepenită, cu mâinile şi picioarele îngheţate, izbuti târziu să ridice receptorul şi abia la a patra încercare nimeri numărul Liei Georgescu.
    Diriginta poştei răspunse surprinzător de repede, ca şi cum i-ar fi aşteptat apelul.
    - Iartă-mă, draga mea, te sun la o oră oribilă, dar am senzaţia că se întâmplă nişte lucruri...
    Relată agitată incidentul. Lia Georgescu se interesă:
    - L-aţi văzut?
    - Nu. Înainte de asta s-a stins lumina. Crede-mă, n-am curajul să mă duc în bucătărie după o lumânare.
    - Înţeleg... Eu l-am văzut...
    Atena Dumitrescu îngheţă.
    - L-ai văzut?
     - Da, şopti gâtuită Lia Georgescu. Mi-a făcut şi semn.
    - Eşti încredinţată, draga mea, că nu te-ai înşelat?
    Abia se stăpânea să nu izbutească în plâns.
    - N-am nici cea mai mică îndoială. I-am recunoscut silueta şi mersul.

                                                23.

                       De obicei privirile lui Lae zăboveau fie în tavan, fie asupra cufăraşului de sub fereastră unde păstra şuba îmblănită, primeneli, buchete de levănţică şi busuioc, Apărarea are cuvântul a lui Bellu şi numere din revista „Mariana" 1946, iar dedesubt, şase carnete C.E.C. în valoare de cincizeci de mii de lei.
    Cerşetorul n-avea somn şi de multe ori adormea odată cu zorile. Atunci, privind lustra cu trei becuri, ocrotite de abajururi din sticlă verde, ca nişte farfurioare, gândurile lui Lae se concentrau în două direcţii. Retragerea din afaceri, cum se va gospodări, ce sumă va scoate lunar de la casa de economii, micile plăceri ce avea să şi le îngăduie şi mai cu seamă, găsirea unor mijloace noi şi eficiente pentru sporirea celor cincizeci de mii de lei.
    În ultimele zile, se gândea concentrat la o modalitate nouă pe care o considera inedită şi dibace. În primul rând intenţiona să se supună unui regim de înfometare.
    Ştiindu-l gurmand, văduva care-l îngrijea va începe să zvonească prin târg că Lae e bolnav. Obrajii traşi şi gălbejiţi de regim vor confirma trăncănelile. Un paralitic, atins în plus şi de o boală ascunsă, îndoaie orice inimă. Mai reflecta la un truc care i se părea însă peste măsură de îndrăzneţ şi aici trebuia să chibzuiască bine. În oraş sunt destui ochi ageri...
    Putea să-şi imagineze limpede întâlnirile cu binefăcătorii săi. Drojdioară, afumat, îl va opri în faţa cârciumii.
    - Ce-i cu tine, Lae?
    - Mă sting, domn' Caracaş, gata, s-a terminat, n-apuc Crăciunul!
    - Fii, frate, serios, se poate să spui asemenea prostie? Ia deşartă o sticlă de molan, rade o găină friptă şi pe urmă stăm de vorbă.
    În locul obişnuitelor monede îi va strecura o bancnotă. Una de douăzeci şi cinci, dacă va avea norocul să-l oprească înainte de a-şi plăti birul cârciumarului.
    Inima bună a lui Postolache îi va strecura discret câştigul pe întreaga zi.
    - Să nu mă ocoleşti, Lae, nu-mi place cum arăţi...
     Se foi neliniştit în aşternut. Nu se simţea deloc în apele lui. Ascultase multe în duminica aceea, oamenii înşiraseră verzi şi uscate la frizerie, pe urmă la cârciumă, auzise unele şoapte şi în pridvorul bisericii. Dacă te luai după capul lor, ai fi zis că mâine-poimâine or să pogoare arhanghelii să vestească din trâmbiţi de argint sfârşitul pământului.
    Aceasta era şi credinţa nestrămutată a cerşetorului care îşi închipuia paradisul populat de o sumedenie de cunoscuţi - pe cine nu însoţise el la cimitirul din vale? - privind la televizoare uriaşe ce se întâmplă în târg.
    Un râcâit uşor îi întrerupse reflecţiile. Când zgomotul se repetă, inima i se opri.
    Nu-şi dădea seama de unde venea. Cuvintele lui Postolache îi ţiuiau în urechi: „Când calcă, abia-i auzi. Ăştia sunt infractorii adevăraţi, vreau să zic profesionişti, nu ageamii. Îţi vine să crezi că au anulat gravitaţia! Păşesc pisiceşte, nu-i vorbă, au şi pantofi speciali. Păi cum îţi explici că plutesc ca baletistele, indiferent de gabarit? Ştii cât trăgea la cântar Alberto Anastasia, grangurul ăla mare din Cosa Nostra? Peste o sută patruzeci...”
    Lae auzea acum limpede paşii. Hoţi nu erau în târg şi apoi ce să caute în bordeiul unui cerşetor? Văzu marginea cearceafului mişcându-se şi părul i se ridică măciucă. Un obiect ciudat, antenă vie, apăru de sub pat. Urlă:
     - Ptiu! Blestemato!
    Apucă un papuc şi-l zvârli cu putere. Pisica se zbârli refugiindu-se în spatele cufărului.
    Năduşise tot. Se lăsă pe spate, adresând frizerului cuvintele proferate de aproape toţi cetăţenii din P. în noaptea aceea de pomină.
     - Lua-te-ar dracii, Postolache!

                                                24.

             Când se mutase în fostul birou al avocatului Alec Dumitrescu, doctorul Morogan adusese cu el doar un secretăraş veneţian şi câţiva saci cu cărţi de specialitate. Bătrânei îi explicase că-şi păstrează deocamdată lucrurile în locuinţa soră-si, căsătorită cu un inginer din Bucureşti, şi se arătase încântat de interior.
    În realitate, mobila sumbră a biroului îl cam indispunea. Masa de lucru masivă, cu încrustaţii de sidef, i se părea greoaie, biblioteca barocă înaltă până în tavan îi făcea impresia unui sarcofag, iar canapeaua de piele neagră îi amintea de cabinetele medicilor provinciali de altădată cu o situaţie mijlocie.
    Nu-l interesa fotografia fostului decan al baroului din P., un bărbat şters, cu un tic nervos al gurii, judecând după linia frântă a buzelor, şi nici fotografia mamei avocatului, răposată în jurul anilor '20, înfoiată, cu o excelentă părere despre sine şi un aer de parvenită imposibil de confundat.
    Îşi închipuise însă că ar jigni sentimentele Atenei Dumitrescu cerându-i să le scoată. Îi plăcea un singur tablou aşezat lângă fereastră şi despre care bătrâna nu fusese în stare să-i dea o explicaţie satisfăcătoare.
    - Ni l-a adus un client înainte de război.
    În prim plan se afla bustul unei călugăriţe catolice, întoarsă pe trei sferturi. Din obraz se distingea foarte puţin, un profil vag, diafan, cu o expresie de cucernicie divină.
    Capişonul alb cu colţurile întoarse se detaşa pe fondul cerului gri-verzui. Tabloul avea o graţie insolită, înduioşătoare, în faţa căreia medicul nu se putea împiedica să se simtă impresionat.
    În odaia aceasta, după cum obişnuia să declare amicilor de pahar, Morogan citea, lucra, asculta ploaia sau tricotatul greierilor, aştepta pensia, infarctul şi cimitirul.
    Serile semănau între ele. Cu mici excepţii, gărzile, un poker ori vreo vizită de la care nu se putea eschiva, medicul cina întotdeauna la opt, apoi, în halat şi papuci, lucra două ceasuri înconjurat de tomuri groase şi foi volante acoperite cu cifre şi desene, asculta muzică la radio sau se distra răsfoind arhiva de dosare vechi ale avocatului.
    Mizele mărunte pentru care oamenii se războiseră acum treizeci şi patruzeci de ani, cheltuiseră bani, patimă şi energie - o bucăţică de livadă, un loc de veci, doamna Mărgescu a afirmat despre doamna Eliat că-i o snoabă desfrânată etc. - îl azvârleau în braţele melancoliei. „Cât e de zadarnic! se cutremura, cât e de caraghios!"
    Şi totul devenea şi mai zadarnic, şi mai caraghios, gândindu-se că şi nefericitul cu livada, şi cel cu locul de veci, şi doamna Mărgescu, şi doamna Eliat zac acum în cimitirul de la marginea oraşului.
    Auzi o bătaie precipitată în uşă, apoi glasul bătrânei:
     - Deranjez?
     - Poftiţi, doamnă.
    Atena Dumitrescu se strecură în odaie aruncând priviri neliniştite spre fereastră.
    Îmbrăcase halatul de casă pe dos. Medicul ridică sfeşnicul şi o examină scurt. Bătrâna era tulburată.
    - Am impresia, spuse, că ceva nu e în regulă. Ce se întâmplă, doamnă?
    - Mi-a vorbit! Dă târcoale casei! Trebuie să apară iar... Ah! Dumneata eşti un norocos. Ai avut lumânarea la îndemână. Precis el a provocat scurt-circuitul.
    Morogan îi oferi un scaun.
    - Cine?
    - Cum cine?! Damian.
    Articulase cuvintele în şoaptă, dar vizibil iritată. Medicul zâmbi.
    - Ce-ar fi să nu vă mai gândiţi la el şi să vă culcaţi? Aţi putea lua înainte o ceaşcă de ceai.
    - Dumneata mă crezi nebună?
    Doctorul surâse amabil. Declară fără să creadă un singur cuvânt:
    - Nu cunosc mulţi cu o judecată la fel de limpede ca a dumneavoastră.
    - Atunci trebuie să mă crezi. L-am auzit cu urechile mele. Câteva cuvinte, pline de efect, te asigur. Vrea să plătim! Toţi, absolut toţi! Asta vrea.
    - În definitiv de ce vă e teamă? I-aţi făcut ceva lui Damian? L-aţi nedreptăţit? Vă simţiţi vinovată?
    - Demenţii n-au logică.
    - Uneori au una neaşteptat de subtilă.
    - În orice caz, nu seamănă cu a noastră.
    Pleoapele i se zbăteau neliniştitor şi Morogan îi puse mâna pe umăr.
    - Insist să vă odihniţi. Un somn reconfortant rezolvă totdeauna bună parte din neplăceri.
    - Vasăzică tot nu mă crezi. Îţi închipui că mi s-a năzărit. Ce-ţi spui dumneata? E babă, n-are ce face, o bântuie fantasmele!
    - N-aveţi niciun motiv să vă supăraţi.
    Oftă din greu:
    - De trei zile, oraşul nu are altă preocupare. Îţi vine să crezi că ne-am rezolvat toate problemele şi acum ne-am pus pe băsmit. Toţi îşi lasă imaginaţia să zburde, fabulează, colportează, preiau variante oferind apoi altele, îmbunătăţite...
    - Scuză-mă că te-am inoportunat, îl întrerupse bătrâna şi se ridică înţepată.
    Morogan încercă s-o oprească.
    - Doamna Dumitrescu...
    - Noapte bună!
    Ieşi. Medicul ridică din umeri. Pendula bătu ora 11. Întinse mâna spre birou şi ridică la întâmplare prima carte. Interpol. Buzele i se strâmbară şi o azvârli plictisit.
    „Mi-ajunge pentru azi..."
    Se gândi o clipă la Postolache, intră sub plapumă, cu o revistă şi, după puţină vreme, suflă în lumânare.
    Dormi până dimineaţa, somn liniştit fără vise.

                                                                25.

                                Ușa biroului se deschise vijelios şi Graţiela Duma năvăli gâfâind în încăpere.
    - Mă pun sub protecţia dumneavoastră! E un iad... Nu mai rezist.
    Minerva surâse convenţional. Individa nu-i era simpatică.
    - Luaţi loc, doamnă Duma, şi încercaţi să fiţi calmă. Despre ce e vorba?
    Femeia căzu ţeapănă pe un scaun. Avea gesturi precipitate, pe care se simţea că nu le poate controla, ochii vag mongoloizi străluceau singular. Privirea era repulsivă.
    Sugera miorlăit desfrânat de pisică în nopţi unsuroase de mai sau iunie. Îşi trecu degetele prin părul creţ, scăpat din agrafe, apoi peste buzele groase, de mulatră, în sfârşit, nimeri poşeta.
    - Uitaţi ce am primit... Nu-s nici zece minute. A sunat la uşă şi a dispărut. Era înfipt în vizor.
    Îi întinse un bilet împăturit în patru, bătut la maşină.
    „E rândul dumneavoastră, stimată doamnă. Pe curând. Cineva care nu uită.”
   Minerva citi hârtia de două ori, apoi o azvârli neglijent pe masă.
    - Mda... Aveţi idee cine poate fi expeditorul?
    Graţiela Duma sări de pe scaun. Venele de la gât i se înnodaseră de furie, sub bărbie, glanda tiroidă, umflată, îşi căuta vad.
    „Tipic isterică", reflectă Minerva, continuând s-o cerceteze liniştită.
    - Vă bateţi joc de mine? Un oraş întreg urlă...
    - N-aud niciun urlet. Staţi jos. Vă pot urmări mai bine.
    - ...şi ticălosul acela se plimbă nesupărat.
    - L-a văzut cineva?
    Dobrescu o cercetă surprins. În ce-l priveşte, era obişnuit cu replicile tăioase ale Minervei. În contact însă cu „clienţii", Samuraiul arbora alt stil.
    Pe neaşteptate, Graţiela Duma începu să plângă. Scremut, cu emulsii generoase ale nasului şi unghiile înfipte în claia de păr creţ. Îşi răsucise picioarele crăcănate împrejurul scaunului. Era lamentabilă şi dizgraţioasă - ce farsă numele de Graţiela! uneori părinţii sunt într-adevăr imprudenţi - şi totuşi straniu, în ciuda disperării evidente, nu reuşea să işte compătimire. Agrafa scumpă de la gât, centura cu franjuri, poşeta fină păreau, în ambianţă, de-a dreptul groteşti.
    - O să mă omoare... O să vedeţi! O să mă omoare.
    Minerva se interesă rece:
    - Ce vă determină să credeţi că ar avea o preferinţă specială pentru dumneavoastră?
    - Toţi o cred! Toţi spun la fel.
    - De ce?
    Graţiela Duma îşi ridică ochii plânşi. Dintr-o dată obrazul păru încremenit. Rosti limpede, ca sub efectul unei revelaţii:
    - Dumneavoastră nu mă puteţi suferi...
    - Chiar aşa stând lucrurile, surâse Minerva, şi tot aş fi obligată să-mi dau toată silinţa pentru a vă veni în ajutor.

                Adevărat, n-o iubesc pe Graţiela Duma. Detest oamenii rapaci şi egoişti, avari. Avariţia, împinsă până la demenţă. Când Graţiela vorbeşte despre bani sau boarfe - încă un vas chinezesc, încă un set de pahare, încă o carpetă, un inel sau o cruciuliţă de aur dibuite prin vaporeni - gura i se umple de salivă.
    Acum câţiva ani, când am poposit în P., era protagonista unei întâmplări care scandalizase tot târgul. O rudă, unchi de al lui bărbatu-său, fusese deshumat la trei sau patru luni după deces, numai pentru a elibera cripta ce aparţinea soţilor Duma. Locurile de veci în P. au atins preţuri apreciabile... Întâmplarea indigna dincolo de meschinăria mizei - un petic de pământ - prin ingratitudine. Din ceea ce-mi relatase profesorul Munteanu, rezulta că răposatul îşi sacrificase nu o dată timpul, buzunarul, liniştea şi înţelegerea din propria familie pentru a-l putea ocroti pe Duma.
    - Băiatul era orfan de mamă, înţelegeţi... Mi-a fost elev, îl cunosc bine.
    Sârguincios, cuminte, nimic de zis, dar cam încet. Un copil lipsit de agerime pentru care unchiu-său a săvârşit adevărate minuni. L-a împins în şcoală, s-a dat peste cap şi l-a vârât în facultate. Nu ştiu dacă a procedat bine sau nu, căci la urma urmelor trebuie să ţii seama de datele, de vocaţia copilului, iar valoarea, atunci când e autentică, n-are nevoie nici de gâşte şi miei duse profesorului de matematică sau fizică, nici de meditaţii savante, nici de telefoane care deranjează abonaţi cu numere secrete. Cel mai sărac elev din clasa mea, o fărâmă de oşean să-l vâri în buzunarul de la vestă, a intrat anul trecut ia arhitectură, cap de listă. Nu judec deci opera bătrânului Gorun - unchiul băiatului - din acest punct de vedere.
    Vespasian, după cum vă spuneam, e tăntălău, n-are scânteie, dar e robace, îndemânatic, conştiincios. Eu unul l-aş fi îndrumat spre o meserie de răbdare. De pildă, l-aş fi văzut foarte bine ceasornicar. Există la noi însă o superstiţie a titlului, şi Gorun nu s-a lăsat până nu şi-a văzut nepotul cu diplomă de economist.
    Privind deci lucrurile prin prisma excelentelor intenţii, bătrânul merita o statuie. Vespasian a socotit însă că nu i se cuvin nici măcar câţiva metri cubi de pământ.
    - Vespasian e soţul Graţielei?
    - Natural, despre cine credeţi că vorbesc? N-ar fi un om rău, însă mult prea lipsit de personalitate şi cu totul sub influenţa nevestei. O plămadă moale. Cu altă femeie, sunt încredinţat, ar fi fost azi un cetăţean cumsecade. Aşa, a devenit un surogat de fiară. Un şacal împăiat.
     - Recunoştinţa e o floare rară.
    - Din nefericire, ne-am obişnuit prea mult cu zicătoarea asta. O floare rară, poate... Nu voi înceta însă niciodată s-o caut.
    - Am sentimentul, profesore, că sunteţi din cei care vor luna de pe cer.
    - Nu vă înşelaţi, într-o anume privinţă. Adevărat, vreau luna, deşi ştiu că nu s-a inventat scară până acolo. Cel puţin pentru muritorii de rând... Dacă ar fi să alung pe cineva din oraş, cu ăştia trei aş începe. Olimpia Dragu, şi soţii Duma. Sunt odioşi.
    L-am cercetat curioasă. Profesorul Munteanu e un bărbat blând. În alte vremuri, şi-ar fi găsit loc de cinste printre apostolii şi mucenicii din calendare...

                - Damian a fost un ticălos, scrâşni Graţiela. Şi-a meritat cu prisosinţă soarta.
    - Dosarul e clasat de mai mulţi ani.
    Femeia săltă nervoasă din umeri.
    - Fiţuicile acelea, întocmite de o trupă de miliţieni, n-au pentru mine nicio semnificaţie. Damian a violat-o cu certitudine pe fetiţă. Cum a reuşit să se descurce ulterior, e deja altă chestiune.
    - Insinuările dumneavoastră sunt grave.
    - Mai puţin grave decât fapta lui.
    Gâlgâia atâta patimă în căutarea lucioasă, ca şi în glas, şi nervozitatea degetelor, încât Minerva rămase surprinsă. Invidia era fără îndoială o excesivă, genul acela nefericit care transformă în gaură de iad viaţa celor din jur, urlă, plânge, sparge şi se aruncă de la etaj de cel puţin trei ori pe zi. Familia şi vecinii aşteaptă cu interes concretizarea gestului, încercând de fiecare dată deziluzii amare. Da, o excesivă, o psihopată, dar acum ghiceai în Graţiela ceva mai mult, mai definitiv, mai tulburător decât nişte glande care vâjâie. Simţeai ura.
    - Încep să mă întreb, rosti Minerva gânditoare, dacă atitudinea dumneavoastră, teribil de belicoasă - mă refer la vestitul autodafe al lui Damian - n-a fost generată de motive mai personale, de anume resentimente.
    Graţiela Duma sări de parcă sub scaun s-ar fi aflat dinamită.
    - Nu permit! ţipă. Nu vă permit! Pot să vă dau în judecată pentru calomnie.
    - Vă stau la dispoziţie, surâse calm Minerva. Ce-i mai interesant e că deocamdată n-am afirmat nimic. Am emis o simplă supoziţie... Luaţi loc vă rog, nu suport persoanele care stau în picioare. Am impresia că aşteaptă tramvaiul... Perfect! Spuneţi-mi în sfârşit despre ce este vorba.
    Femeia respira greu, părul, printr-un fenomen ciudat, vâlvoi oricum, părea acum încărcat de electricitate, şuviţele ca de sârmă păstrau o poziţie constant orizontală deasupra urechilor, în creştet aproape că le auzeai zbârnâitul.
    - Oraşul ăsta e un sălaş de coioţi, gâfâi, nemernicii nu suportă să constate că doi oameni îşi văd de treabă, muncesc în sudori, se frustrează de la orice plăcere şi în final realizează mai mult decât ei. Sunt cinci ani de când n-am fost într-un concediu adevărat. Şi chiar dacă ne-am încumetat să evadăm pentru câteva zile, am făcut-o în staţiuni ieftine şi cu cortul în spinare.
    „La pânză!" îşi zise Minerva stăpânindu-şi un fior.
    Detesta stilul. Incomodităţi de tot felul, spălat pe apucate, mâncare „la briceag" în cutii de tablă, mult pate de ficat, roşii pleoştite, hârtii grase, coji de ouă, sandviciuri din care curge untul şi invazie de furnici.
    Vacanţele ideale ale Minervei se consumau la Bucureşti, după jaluzele trase, rezolvând probleme de matematică superioară. Iubea oraşul, oraşul în formula lui cea mai concentrată, şi nimic n-o destindea ca o amiază toridă de iulie, petrecută la orele de vârf într-un troleibuz supraaglomerat. Accepta cel mult - supremă escapadă - o săptămână la Mamaia, consumată evident într-un hotel perfect utilat. Vacanţa petrecută cu tanti Caliopi într-o cotigă se înscria la altă rubrică.
    - ... Suntem invidiaţi, continuă Graţiela Duma şi bineînţeles bârfiţi. Ştiu bine de ce sunt în stare canaliile! Damian nu m-a interesat niciodată. Îmi ador soţul, îmi respect căminul...
    Minerva respiră adânc. O crispau expresiile mic-burgheze. Îmi respect căminul... sunt femeie cinstită... curăţenia, ăsta e luxul meu!...
    - ... doar un ticălos poate născoci asemenea infamie.
    - Aveţi ghinion, surâse Minerva. Se pare că oraşul e populat în exclusivitate cu specimene pe gen.
    Inventă:
    - Opinia generală este că v-aţi ţinut cu încăpăţânare de capul lui Damian, iar el v-a respins avansurile dând dovadă de aceeaşi obstinaţie. În consecinţă, când individul a intrat în bucluc, v-aţi spus probabil că există o justiţie în lumea asta şi i-aţi plătit-o.
    - Minciună! urlă Graţiela Duma. O minciună odioasă.
    Minerva îşi privi ceasul. Aproape miezul nopţii.
    - Sunt dispusă să vă cred, rosti absentă. Altceva mai aveţi să-mi spuneţi?
    - Ce să fac?! E un nebun!... O să mă omoare. Trebuie să mă apăraţi!
    - Doriţi să vă institui o gardă personală?
    - Vă bateţi joc de mine! N-aveţi dreptul.
    Minerva îşi trecu degetele prin bretonul ţepos.
    - Sunt prea ocupată pentru aşa ceva. Sfatul meu e să vă culcaţi, fără să vă mai gândiţi la Damian. Dacă vreţi, şeful de post vă poate însoţi până acasă.
    Graţiela Duma se ridică sprijinindu-se de masă. O simţeai nesigură pe picioare.
    - O să mă aveţi pe conştiinţă.
    Minerva o privi fără expresie.

                                                       26.

                Nici de astă dată, Minerva nu se înşelase. Ioana Trăilescu era mai mult decât interesantă: deruta.
    Îl primi întinsă pe şezlong, nu manifestă nici un fel de surpriză şi, în afară de gestul princiar cu care întinse mâna să-i fie sărutată, nu schiţă nicio mişcare în plus.
    Trupul subţire emana o lene paradoxală - de obicei numărul excesiv de kilograme sugerează moliciune şi trândăvie - părea fără reacţii.
    Doamna Trăilescu îl măsură scurt pe Dobrescu, atât de scurt încât dădu impresia că a văzut tot ce o interesa şi nu era mare lucru, de vreme ce-i fuseseră de-ajuns două secunde, apoi rămase nemişcată. Rosti totuşi, cu o încordare a maxilarelor care trăda că abia îşi reţine căscatul:
    - Îmi pare rău că v-aţi deranjat pentru mine. Vă aşteptaţi probabil ca după vestea aceea oribilă să mă fi întors acasă...
    „Aşa e, reflectă locotenentul, dar pesemne avem pretenţii nesăbuite..."
    - ...din păcate, urmă doamna Trăilescu, eu nu-mi pot întrerupe tratamentul.
    Închise ochii şi ridică obrazul, trăgând adânc aer în piept:
    - E un soare admirabil... Nu găsiţi?
    Locotenentul descumpănit îşi drese glasul, căutând din ochi ceva pe care să se aşeze. „Nu sta niciodată în picioare în faţa anchetatului, îl dădăcise cândva Minerva. Îţi inventezi singur un complex de inferioritate". Negăsind altceva mai bun, se rezemă de balustrada terasei.
    - Da... bineînţeles.
    - Ce anume?
    - Soarele e admirabil. În realitate, am venit să iau câteva informaţii despre soţul dumneavoastră.
    Femeia arboră o surpriză vagă.
    - Serviciul de cadre a tras obloanele?
    Locotenentul replică iritat:
    - Serviciul de cadre nu posedă cheia de la dormitorul salariaţilor săi.
    Sprâncenele pensate ale Ioanei Trăilescu urcară spre rădăcina părului. Exclamă înveselită:
    - Ia te uită, va să zică asta vă interesa? Ei bine, din nefericire pentru el, Trăilescu nu era un amant grozav.
    Dobrescu roşi făclie. Ar fi dat imens să găsească o replică nimicitoare. Minerva ar fi avut-o în buzunar.
    - Perfect, iată o problemă elucidată. În ritmul ăsta sper să nu vă reţin mai mult de zece minute.
    - Perspectiva mă înviorează.
    Figură de stil. Rămase la fel de impasibilă, cu faţa străvezie expusă soarelui.
    Profilul era delicat, curba gâtului desăvârşită.
    „Cam câţi ani să aibă?" se întrebă Dobrescu.
    Se simţea incapabil să aprecieze, era genul de femeie fără vârstă. Treizeci şi cinci? Poate patruzeci...
    Se întrebă cum dracu fraierii din P. putuseră s-o califice drept o femeie oarecare? Erau chiori? Sau Trăileasca purta acasă o mască incomodă, de care înţelegea să se debaraseze în vacanţă? El unul era încredinţat, nu mai întâlnise asemenea număr şi putea paria că avea să treacă oleacă de vreme până să-i găsească surată.
    - În ce relaţii vă aflaţi cu soţul dumneavoastră?
   - Ne suportam cu decenţă. Într-o căsnicie veche de douăzeci de ani, aceasta reprezintă o mare realizare. Dumneata însă eşti prea tânăr ca să apreciezi amănuntul. Pot completa că niciunul dintre noi nu intenţiona să divorţeze, nici să ia zilele celuilalt.
    - Avea duşmani?
    - Nu cred. Pentru a recolta vrăjmăşii, îţi trebuie personalitate. Trăilescu era un bărbat capabil, dar atât.
    Părea că-şi raţionalizează gesturile, mimica, nu din dorinţa de a-şi cruţa obrazul, ci dintr-o lene congenitală, căreia nu i se putea împotrivi. Lene şi o plictiseală cumplită, fără leac.
    - Bănuiţi motivul pentru care soţul dumneavoastră a fost asasinat?
    - Nu, realmente nu-l ghicesc. S-ar putea însă ca eu să fiu o femeie lipsită de darul divinaţiei. În orice caz, nu citesc în stele.
    - Unii dintre concetăţenii dumneavoastră susţin că inginerul Trăilescu ar fi victima răzbunării lui Damian.
    - Aceasta mi se pare ipoteza cea mai caraghioasă, o istorioară de adormit copiii, iar eu n-am crezut în basme nici când purtam şorţuleţ şi ciorapi trei sferturi. Dacă aş fi în locul dumneavoastră, vorbesc al miliţiei, m-aş opri mai degrabă la raţiuni de ordin profesional. Nu e un sfat, nici măcar o sugestie. O simplă remarcă, dacă tot trebuie să facem conversaţie.
    - Ceva totuşi a generat observaţia dumneavoastră.
    - În meseria lui, se pare că era destul de priceput. Lucra la un proiect - proiect sau poate că-i spune altfel, n-am cunoştinţe tehnice - deosebit de însemnat. Mai mult nu ştiu, nu prea obişnuiam să stăm la taifas şi credeţi-mă, niciunul nu se simţea afectat din pricina asta.
    - Hm! făcu Dobrescu zâmbind amar, aş vrea să ştiu ce v-ar putea afecta pe dumneavoastră.
    - Aş fi şi eu într-adevăr curioasă să aflu.
    - Conchid că moartea inginerului Trăilescu - sublinie - soţul dumneavoastră, v-a lăsat rece.
    - Probabil nu vă înşelaţi.
    - Apreciez sinceritatea răspunsului. Vă mulţumesc, cele zece minute s-au consumat.
    Femeia, mereu impasibilă, îi întinse mâna.
    - La rândul meu apreciez oamenii care se ţin de cuvânt.
    Dobrescu se răsuci nervos pe călcâie. „Uite, domnule, pentru ce am bătut atâta drum! Să stau de vorbă cu o aiurită care face plajă şi gargară cu panseuri cinice. Practic n-am scos nimic de la ea. Iar am încurcat-o cu „Samuraiul"...

                                                       27.

                 - Ce aud, Drăgănescule? E tevatură mare în oraş...
    - Aşa şi aşa, surâse vicepreşedintele sfatului popular.
    - Ce spune maiorul Tutovan?
    - Deocamdată să ne vedem liniştiţi de treabă. La nevoie, ne va solicita sprijinul.
    - Perfect, rămâi la dispoziţia ei pentru orice solicitare. Consfătuirea se termină poimâine. Dacă intervine ceva deosebit pe parcurs, ne comunici imediat.
    - Am înţeles, tovarăşe prim!
    - Contăm pe dumneata...

                   Diminețile în P. sunt minunate, pe cuvântul meu. Nu vreau să folosesc expresia „un colţ de paradis" din două motive: întâi pentru că mi se pare demonetizată, şi ceea ce e mai important, nu cunosc paradisul. După nişte ani petrecuţi în învăţământ aş putea, cred, reda binişor atmosfera din purgatoriu.
    Descrierile de natură n-au constituit niciodată partea mea cea mai tare. M-aş descurca mult mai bine vorbindu-vă despre hoţii de bună dimineaţa, clienţii mei borfaşi, specializaţi în subtilizări elegante pe liniile 84, 37 sau 31, despre Fane Liturghie, un tip dotat, colecţionar înverşunat de obiecte de cult, sau Mielu Verighetă, logodnic de profesie.
    „Clientela" pare ciudată pentru un ofiţer de securitate, şi totuşi - meandrele profesiunii - vin mereu în contact cu oamenii aceştia. Aş mai putea descrie masa oferită de tanti Caliopi, o femeie generoasă care nu face economie la pâine, telemea de vacă şi parizer, dar nu văd legătura cu întâmplările din P.
    Aşa stând lucrurile, mă voi mulţumi să spun că în P, soarele de ora zece este adorabil. Usucă lacrimile de pe obrajii proaspeţi ai hortensiilor şi trandafirilor, pe cerul tot atât de albastru ca o ceramică olandeză, acoperişurile roşii şi argintii se profilează superb, lămâiţa, scoruşele şi sângele-voinicului îmbălsămează grădina şcolii, iar pe islazul din apropiere pasc nişte vaci formidabile, toate fruntaşe. Pe umerii lui D.D. Teodorescu poposesc porumbei, fluturi albi flirtează, dând târcoale nasului de bronz; în faţa frizeriei lui Tarzan, trotuarul abia stropit străluceşte, înăuntru canarii cântă.
    Despre o asemenea dimineaţă este vorba şi acum. A doua dimineaţă pe care o petrec în P., după o noapte nedormită. N-a plecat bine Graţiela Duma şi m-a vizitat Olimpia Dragu, apoi Lia Georgescu. Mă voi ocupa însă mai târziu de ele. Vreau să dau o fugă până la procuratură, apoi voi trece pe la uzină.

                 În pragul frizeriei, Mișu Postolache asculta cu o expresie consternată. Profesorul Iliuţă Munteanu zâmbea jenat, încercând parcă să se scuze.
    - Îţi spun sincer, n-aş vorbi cu altcineva în afară de dumneata. N-aş îndrăzni... Închipuieşte-ţi doar ce-ar fi în stare să scoată Morogan dintr-o istorie ca asta! Nici neveste-mi nu i-am spus. Şi aşa era speriată.
    Şopti:
    - L-am văzut!
    - L-aţi văzut? Când? Unde?
    - Azi-noapte, prin faţa casei.
    Frizerul îl examină cu gura căscată. Era atât de obsedat de cazul Damian, încât acum, când asculta relatarea unui martor ocular, nu-i venea să-şi creadă urechilor.
    Oscila între invidie - pizmuia din adâncul inimii şansa profesorului - şi neîncredere. Îl ştia însă pe Munteanu serios, incapabil de glume nesărate. De emoţie se bâlbâi:
    - Sper că a fost o impresie.
    De fapt, spera din toată inima contrariul. Dorea doar asigurări suplimentare.
    Profesorul zâmbi trist:
    - Crede-mă, m-aş agăţa fericit de cel mai mic dubiu. Pot jura dinaintea oricărui juriu că nu m-am înşelat. Prima oară l-am văzut pe la zece.
    - După ce s-a terminat serialul?
    - Exact. Nu puteam deloc să mă liniştesc şi când s-a culcat nevastă-mea, m-am dus iar la fereastră. Dintr-o dată mi-a trecut prin faţă. Are o siluetă şi un mers de neconfundat.
    Frizerul şopti, răpus de certitudine:
    - Fantastic! Deci e totuşi Damian.
    - Categoric. L-am văzut de aproape. Dacă aveam geamul deschis, i-aş fi putut atinge creştetul. M-am uitat la ceas, era două.
    - Pe urmă?
    - A dispărut. Ca o nălucă, domnule! Nu ştiu de unde a răsărit, habar n-am cum a pierit. Ca la hocus-pocus!
    Postolache îl asculta fără grai. Profesorul îşi aprinse o ţigară şi se uită în stradă peste umărul frizerului.
    - Acum e soare, lumină, totul se întâmplă ca de obicei, uite, peste zece minute am oră cu a XI-a A şi-mi dau seama ce greu îţi vine să rumegi povestea. Parcă şi eu sunt gata să cred că am visat. Şi totuşi n-am visat, domnule! Îţi jur că n-am visat!
    Îşi luă servieta şi pălăria şi se îndepărtă spre uşă. Înainte de a trece pragul se întoarse iar.
    - Ascultă-mă pe mine, Mişule, nu pomeni nimănui un singur cuvânt.
    - De ce, dom' profesor?
    - O să ajungem caraghioşii târgului. Deocamdată să aşteptăm. Om vedea ce-o mai fi.

                              Când sosi Morogan, frizeria era plină. Se opri o clipă surprins de vehemenţa discuţiilor, apoi înţelegând despre ce e vorba, arboră o grimasă de plictiseală.
    Romică Popescu îl prinse de mânecă şi începu să povestească pe nerăsuflate ce i se întâmplase în timpul nopţii.
    - Dormeam, domnule, cu nevastă-mea, înţelegi...
    - Ai şi chestii din astea? se interesă Dunăreanu.
    - Dormeam în pat...
    Antrenorul îl întrerupse amuzat.
    - Şi eu care credeam că-ţi petreci nopţile pe acoperiş.
    - ...deodată începe să sune telefonul. Mă uit la ceas, ora 2.
    -  a cinşpea oară că aud comunicatul, bolborosi mahmur Drojdioară. Ţi-a telefonat bau-bau. Ei şi ce mare lucru? Nu sunteţi serioşi.
    Doctorul păru mirat. Întrebă zâmbind:
    - Ai stat de vorbă cu Damian?! Nu mai spune!
    Mişu Postolache jubila. Exclamă războinic:
    - Da! A vorbit! Dumnealui a vorbit, profesorul Munteanu l-a văzut, l-a văzut şi Georgeasca de la poştă şi încă o grămadă de lume.
    - L-ai văzut şi tu? întrebă Morogan.
    - Din păcate, nu.
    - E clar! Fii cuminte, Mişule!
    - De ce, omul lui Dumnezeu? De ce?
    - Ăsta n-a băut ieri, explică Drojdioară. De la pepsi i se trage... Lăsaţi prostiile şi haideţi să ne dregem cu una mică.
    Antrenorul Dunăreanu stătea ca de obicei pe braţul fotoliului, cu un picior în aer şi mâinile în buzunare. Uitase spaima de azi-noapte, în orice caz nu era dispus să suscite sarcasmele lui Morogan, şi începu să râdă.
    - Eu în locul lui Tarzan m-aş supăra.
    - Fireşte, fu de acord doctorul. Îi datora măcar o vizită de politeţe.
    Drojdioară bătu frizerul pe umăr.
    - Nu fi trist, Mişulică! Uite, azi am recuperare, îţi stau la dispoziţie. Închide dracului stabilimentul, coana Atena poate să-şi radă mustaţa şi singură, şi hai la Hristache! Troscăieşti cu nenea un kil de vodcă şi-ţi garantez că o să vezi numai căpcăuni! Al Capone, Winetou, ce vrei tu!
     - Eu nu eram beat, interveni timid profesorul Munteanu. Şi nici doamna Dumitrescu n-a fost beată. Întreab-o, te rog, doctore, ce i s-a întâmplat azi-noapte.
    - Spuneţi dumneavoastră, îl rugă Postolache.
    - Spune, spune, n-avea nicio grijă, dar nu aici. Mergem la birt şi...
     Dunăreanu se hlizi.
    - Feciorul freamătă de nerăbdare.
    - Hai, băieţi, e păcat de bateriile alea. I-am dat poruncă lui Hristache să le bage la hârdău, spuse veterinarul trăgându-i de mânecă.
    - Lasă-mă, domnule!
    Munteanu ridică din umeri. Se întâmplase exact ceea ce dorise să evite. Acum îi era indiferent.
    - În jur de zece jumătate sau unsprezece, geamul i s-a deschis brusc şi a apărut capul unui tip. I-a spus...
    - Te pomeneşti că făcea baba striptease, îl întrerupse antrenorul.
    - Extraordinar! se bâlbâi Postolache. Asta n-am mai ştiut-o.
    - M-am întâlnit cu ea acum jumătate de oră la Gospodina. Mi s-a părut foarte tulburată.
    - Era lampă şi ăla, decretă Drojdioară.
    Dunăreanu îi arse o palmă pe spinare râzând.
    - Cine?
    - Tipu' de la geam. Tocmai la Atenuţa şi-a găsit să fredoneze serenade? Ei, o roim? Ce zici, doctore?
    Lui Postolache i se albiseră buzele. Îşi plimba privirea încrucişată de la unul la celălalt, depăşit de evenimente. Romică se uită la Morogan.
    - Dumneavoastră ce spuneţi? Cum priviţi chestiunea?
    - Nu vrea s-o privească, e bine?! Tot n-ai înţeles? se răsti Drojdioară. Dacă te interesează, pot să-ţi povestesc cum o privesc eu. Mergem vizavi la birt, şi-ţi explic dialectic.
    Mişu Postolache îşi regăsise graiul. Tremura tot, simţea că trăieşte ceasuri memorabile. În glas îi gâlgâia o satisfacţie pe care nu încerca s-o disimuleze.
    - Spuneţi, domnule doctor, sunt toţi nebuni?
     - Mi-e teamă că da.
    - Pe mine de ce nu m-a vizitat? se miră Dunăreanu. Sau umblă numai după fufe...
    Profesorul Munteanu îl privi jenat. În general, nu-şi admonesta nici elevii, dar acum se simţea într-adevăr iritat. Declară cu o violenţă care nu-i era proprie:
    - Acesta e un argument ieftin. Dacă am considera valabile asemenea premise, ar însemna să contestăm tot ce nu ne aparţine ori e străin într-un fel sau altul de persoana noastră. Mona Lisa nu există pentru că nu atârnă pe zidul din sufrageria mea. Ridicol!
    - Pardon! se oţărî Dunăreanu. Tipa ştiu că există.
    - De unde ştii? Ai văzut-o dumneata?
    - Nu.
    - Aha! O cunoşti deci din ceea ce au scris şi au reprodus alţii. Ce te determină să crezi că nu-i un bluff?
    - Vorba asta, explică Drojdioară frizerului, înseamnă cacialma. Hai la una mică, Tarzane, face tata cinste!
    - Termină, domnule!
    Morogan interveni râzând.
    - Iartă-mă, Iliuţă, dar nici demonstraţia ta nu-i de calitate. L-ai încurcat cu un artificiu de logică, ceea ce nu-i tocmai fair-play. Ca s-o vadă pe Gioconda, n-are decât să ia trenul până la Paris.
    - Ca să vezi ce simplu e! observă veterinarul.
    - Spune-mi un „tramvai" care să ne ducă la Damian, şi pe urmă stăm de vorbă. Poate că tipul nici nu există. A murit sau s-a stabilit în Honolulu, ceea ce din punctul nostru de vedere e acelaşi lucru.
    Dunăreanu acuză o întristare ofensată, derutându-l pe profesor.
    - Uite, nene, la chestia asta nu mă aşteptam! Ai simţit că-s bâtă şi în loc să mă ajuţi, dai la gioale? Un patrician ca dumneata? Atunci ce să mai zic de Mişu Postolache sau de dumnealui?!
    Îl arătă pe Drojdioară. Veterinarul zâmbi larg.
    - Vezi că intri în ofsaid, flăcău! Gata, oameni buni, am plecat.
    Îl luă pe antrenor de braţ.
    - Vii?
    - Lasă-mă, domnule!
    - L-a auzit şi nevastă-mea, repetă Romeo Popescu obsedat de aceeaşi idee. Nu-s scorneli. „O să plătiţi... Tu şi ăilalţi..."
    Se învoise de la serviciu şi venise într-un suflet la frizerie, convins că va face senzaţie. Constata dezamăgit că faţă de celelalte evenimente, convorbirea lui cu Damian stârnea un efect mediocru. Încerca decepţia individului căruia îi comunici că poartă în deget o piatră fără valoare, când el fusese încredinţat că plimbă o avere.
    - Hai să facem un pariu! propuse Drojdioară. Morogan dă cincizeci de sticle de coniac, nu-i cine ştie ce, câteva mii, la cât ia ciubuc nu se simte, ăluia care i-l arată primul pe Damian. Şi viceversa! La o adică, puneţi mână de la mână. Eşti de acord, doctore?
    - De acord. Ce termen stabilim?
    În aceeaşi clipă, irupse în frizerie Cătălin, nepotul profesorului Munteanu.
    - A murit tanti Graţiela!

                                                        28.

                           Lugubră atmosferă, îşi zise Minerva lunecându-şi privirea pe zidurile înalte, reci, zugrăvite în cenuşiu. O însoţea şeful de cadre, un bărbat de vârstă mijlocie, rotofei, cu obrazul şi palmele roşii. Îl simţeai cumsecade, domol, fericit când lumea din jurul lui e mulţumită, amator de mese substanţiale şi bere: „Hai să ne împăcăm...!"
    Conducând-o în lungul coridoarelor lungi, cu rezonanţă puternică, dădea explicaţii detaliate însoţite de gesturi largi. Se opri în faţa unei uşi metalice, bine nituită - „ca de bunker", reflectă Minerva - zornăind un colan de chei:
    - Ăsta-i biroul lui Trăilescu, Dumn... Hm, da!
    - Aveţi şi cheia de la safe?
    - Desigur. Am luat-o de la tovarăşul director. Cealaltă, există doar două, o avea bietul Trăilescu, fie-i... hm, da!
    - ...ţărâna uşoară, surâse Minerva.
    Pătrunseră în încăpere. Minerva se aşeză la masa de lucru a inginerului, îşi prinse capul între palme şi începu să privească. O rază de soare tremura pe harta României, rătăcindu-se undeva printre piscurile Carpaţilor.

                                                       29.

                      Date fiind antecedentele puştiului, nimeni nu-i dădu atenţie iar la înghesuială, Dunăreanu îi şterse o palmă expediindu-l urgent din unitate.
    Despre Cătălin, frizerul obişnuia să dea aceleaşi referinţe, fără să schimbe o iotă, oricui avea chef să-l asculte:
    - Un copil lovit de streche! La opt ani a îngrozit cartierul cu isprăvile lui. Într-o noapte, de pildă, a dispărut. Muntenii l-au căutat înnebuniţi, au anunţat şcoala, miliţia, pompierii. Nimic! Parcă intrase în pământ. Dintr-o dată, pe la trei dimineaţa, s-a pornit să bată clopotul bisericii de-a sculat tot oraşul în picioare. Puştiul se ascunsese în clopotniţă.
    - O glumă nevinovată, îl stârnea unul sau altul, de obicei necunoscuţi din celălalt capăt al orăşelului.
    - Ştiu o grămadă de lume care n-a gustat-o. În primăvară, a dat cu vopsea băncile din parc. Mai pe înserate, fireşte... A bucurat toţi îndrăgostiţii între şaişpe şi nouăzeci de ani. Bănuiţi cumva de ce-a făcut-o?
    - Are simţul umorului.
    - Aşi! Era în combinaţie cu Ştefuleştii care ţin curăţătoria chimică.
    - La opt ani?!
    - Închipuiţi-vă. I-au promis o praştie şi o litră de bomboane. M-am întrebat mereu cu cine seamănă...
    Interlocutorul zâmbea privind curios trotuarul din faţa frizeriei, unde Cătălin îşi avea fieful. Aici bătea mingea, exasperând canarii lui Tarzan, juca şotron încurcând circulaţia, sau aşezat pe treapta cooperativei cu o falcă rezemată în cot, făcea conversaţie cu trecătorii.
    Era un băieţel slăbuţ, cu părul buclat, blond, îmbrăcat cu pantalonaşi scurţi albaştri şi maieuri marinăreşti, ocupat mereu să-şi rupă cojile cafenii de pe coate şi genunchi. Când discuta cu cineva îşi privea mereu vârful pantofilor, frizând o stângăcie şi o stinghereală străine. Părea din toate punctele de vedere un copil obişnuit, care nu ridică probleme, şi, pentru terţi, lipsit deocamdată de importanţă.
    Cătălin luă o distanţă strategică şi strigă:
    - Degeaba nu mă credeţi! Acum au luat-o cu Salvarea!
    Îi dădu cu tifla lui Dunăreanu şi se îndepărtă sărind într-un picior.

                    - Hai, nene, du-te şi dumneata acasă! Nu vezi? Trag obloanele.
    Drojdioară îl privea cu ochi mari, ca şi cum ideea în sine i se părea din cale afară de năstruşnică.
    - Ce să fac acasă, Tărzănele, taică?
    - Aici ce faci?
    - Aştept, poate te răzgândeşti.
    Mişcă semnificativ capul în direcţia restaurantului:
    - Ce, strică un aperitiv?
    - Nu!
    - De ce, frate?
    O coti intrând în bătătura frizerului.
    - Te-ai gândit că într-o zi vine sfârşitul lumii? C-o fi Damian sau altă belea, tot la garsonierele alea din vale cu candelă şi fără telefon ajungem. De-aia zic, fiecare clipă trebuie preţuită.
    - Făcând planul lui Hristache?
    - Cum altfel, suflete? Spune-mi mie o faptă mai înţeleaptă şi trec la pocăiţi. Ştii cât ţin la opinia ta, eşti singurul din târgul ăsta care...
    - Lasă, lasă!
    - Aşa că ce s-o mai lungim, hai!
   - Nu merg, domnule, nu merg! Mă duc dracului să mă odihnesc. La cinci iar deschid. Eu muncesc, nu înnod coada la câini ca alţii.
    - Te cred! Ridici paharul ăla de cel puţin cinşpe ori pe minut.
    Drojdioară începu să râdă.
    - Hai, Tărzănele, fii băiat dulce!
    - Du-te singur.
    - Singur la cârciumă?! Eu sunt om să beau singur?
    Postolache ridică din umeri. Era prost dispus, discuţiile îl enervaseră, voia să închidă frizeria şi să urce în odaia lui. Ceilalţi plecaseră de vreun sfert de oră. Rămăsese doar veterinarul, neştiind ce să facă şi încotro să se ducă.
    - Culcă-te şi dumneata. Ai speriat târgul cu mişeliile!
    Cuvântul îl fulgerase spontan. Găsea că desemnează exact isprăvile lui Drojdioară. Beţii, cântece deşucheate, drumurile periodice până la gospodăria lui Cristea, viaţa fără căpătâi. Caracaş se înveseli subit.
    - Ce spui, domnule? Vasăzică...
    Frizerul îl întrerupse cu un gest. Din stradă venea zvon de glasuri, se simţea agitaţia stârnită de faptul neobişnuit. Dintr-un salt, Postolache ajunse în prag. Un grup zgomotos se apropia de frizerie. În aceeaşi clipă, înainte de a fi desluşit un singur cuvânt, înainte de a fi pus o singură întrebare, judecând doar după expresia oamenilor, Postolache înţelese că puştiul nu minţise. Izbuti să întrebe gâtuit:
    - A murit? Aţi văzut-o?
    Un tânăr agitat, cu pistrui pe faţă, arătă spre complexul alimentar. Îl ţinea de haină o fată durdulie cu o fustă roşie, scurtă. Tremura atât de tare, că-i zăngăneau brăţările multe şi subţiri de pe braţ.
    - Acum a plecat Salvarea de la Dumeşti.
    - Aşa e, confirmă fata sughiţând.
    - Extraordinar! se bâlbâi emoţionat Postolache. Tipul e diabolic. Se ţine de cuvânt. Drojdioară făcu ochii mari.
    - Cine, dom'le? Damian? Sunteţi neserioşi.
    Inima lui Postolache bătea să-i spargă pieptul.
    - Mă duc la spital!
    O luă la goană lăsând vraişte prăvălia. Drojdioară îl urmă gâfâind.
    - Vezi Mişulică, mă trimiteai la culcare.
    - Vii cu mine?
    - Vin! Măcar de dragul vorbei ăsteia...
    În fond, veterinarul nu era deloc curios. Nutrea convingerea că la mijloc nu poate fi decât o sminteală specifică consumatorilor de pepsi.
    Dumeasca e ţâcnită, e în stare să cheme Salvarea pentru o indigestie sau fiindcă s-a lovit la mână încercând să-l miruiască cu tigaia pe bărbatu-său. Primea însă fericit incidentul, pentru că n-avea ce face, rămăsese fără un ban, iar la bufet nu-i dădea pe datorie, şi-l îngrozea ideea să se ducă acasă. Ar fi acceptat orice variantă numai să nu-şi petreacă după-amiaza singur, în interiorul sordid, cu o dormeză desfundată, două fotolii şchioape şi un ceasornic C.F.R. aşezat pe Telefunkenul producţie 1934, cu hartă pe difuzorul uriaş.
    Spitalul, construit din piatră cenuşie, cu trei acoperişuri ridicate pe planuri distincte, se zărea de departe. Postolache alerga să-şi dea sufletul, câştigând un avans apreciabil asupra veterinarului. Drojdioară îşi moderase pasul.
    „Dă-o naibii de coţofană! Vie ori împăiată, nu merită să mă pocnească damblaua pentru ea!"
    Îi veni în minte că ar putea lua o bere rece la motel - se afla la două sute de metri de spital - apoi îşi aminti că-i închis de-o lună. „Nu mai termină ăştia cu renovările, inventarele şi dezinsecţiile..."
    Îl văzu pe Tarzan dând din mâini ca o pasăre bezmetică şi grăbi pasul. Portarul, un munte de om, „ăsta făcea bani la circ, tipul care rupe lanţuri", îşi zise veterinarul, bloca intrarea în spital. Lui Postolache îi dăduseră lacrimile.
    - Lasă-mă, nene! Numai două minute!
    - Nu-i zi de vizită, tovarăşu'! Circulaţi!
    Postolache privea descumpănit în jur, îşi tortura mintea căutând o idee. Ţipă disperat:
    - Înţelegeţi! Îi sunt rudă apropiată.
    Namila se hlizi.
    - Fiu iubitor, mie-mi spui? I-ai adus portocale şi ciorbiţă de pui.
    Undeva, în spate, zbârnâi un telefon şi individul îi întorsese spatele, trântind cu nădejde poarta.
    Drojdioară, impresionat de decepţia crâncenă care se citea pe chipul frizerului, încercă să-l consoleze:
    - Lasă, Mişulică, nu te necăji. Data viitoare ai să fii pe fază. Faci planton la uşa Olimpiei Dragu. Parcă ea vine la rând, nu?
    - Isprăveşte! izbucni frizerul. Dumneata iei totul în râs, nu vezi nimic, nu înţelegi nimic, să-ţi fie de bine, nu pricep însă de ce te ţii de capul meu! Uite un pol, du-te şi te îmbată şi lasă-mă în pace!
    - Mă jigneşti, Tarzane!
    - Nu te supăra, nene, dar am şi eu nervii mei.
    - Treaba cu polul şi îmbătatul m-a jignit. Adică mă vezi tu măscuindu-mă cu două hârtii de zece? Vasăzică de un sfert de veac dau tot felul de examene în faţa târgului, şi cu tărie, şi cu molan, şi tu-ţi permiţi să insinuezi că mă pot pili dintr-un pol?!
    - Ura!
    Postolache dădu din mâini a lehamite. Îi venea să se arunce în iarbă şi să plângă de necaz. După vreo zece paşi, se opri brusc, străfulgerat de o idee, apoi o luă grăbit spre centru.
    „S-a scrântit!" conchise Caracaş. Întrebă prudent:
    - Ce-ai păţit, tată? Încotro?
    Tarzan fremăta, părea traversat de curenţi electrici.
    - Trebuie să ne grăbim.
    - Ai vreo afacere urgentă?
    - E cazul să ne sfătuim, să luăm o hotărâre comună, să vedem cum procedăm. Declară important: întreaga obşte e în primejdie. Acum m-am convins.
    Drojdioară clipi mărunt.
    - Ai de gând să convoci o adunare populară?
    Postolache nu-l asculta.
    - Slavă Domnului, la noi n-are nimeni armă.
    - Armă?!
    - Puşcă, revolver sau mitralieră.
    Veterinarul îl examină sincer uluit. Îi puse mâna cât un baros pe umăr, ţintuindu-l locului. O luă cu duhul blândeţii.
    - Ascultă Mişulică... Tu în afară de... În sfârşit, în afară de chestiile astea cu Damian, mai simţi ceva?
    - Ce să simt?
    - O uşoară tulburare, o ceaţă... N-ai aşa, din când în când, senzaţii bizare?
    - Adică?
    - Nu ţi se întâmplă din senin să dea peste tine un roi de albine? Când stai tu în pat, de exemplu... Sau să te crezi Statuia Libertăţii, aia cu torţa, cunoşti dama, ce naiba! N-ar fi nimic extraordinar, te întreb doar aşa, din curiozitate, ca specialist...
    Frizerul se holbă.
    - Eşti nebun, domnule?
    - Vezi, Tărzănele, taică, eu te-am întrebat pe ocolite. Bineînţeles, n-aş pretinde în ruptul capului că sunt bărbatul cel mai echilibrat din târg. Fiecare înregistrăm câte un scurt-circuit, chestia e să poţi restabili curentul.
    Îl măsură profesional:
    - Sari cam repede de la una la alta, ca să nu mai vorbim de unele afirmaţii jignitoare. Păi după ce mi-ai spus adineauri, nu-mi rămâne decât să-mi pun ştreangul de gât.
    - Ce naiba ţi-am spus?
    - Că dintr-un pol mă fac criţă. E posibil? Nimeni nu şi-a îngăduit una ca asta. Mă doare sufletul, Mişulică.
    - Pe mine capul, spuse frizerul, pornind spre oraş.
    Drojdioară îl ajunse din urmă.
    - Adică am ajuns să mă omeneşti tu cu un pol?! Dar cine sunt eu? Lae?
    - Nu, nu eşti! îşi iuţi paşii calculând: Mulţumesc lui Dumnezeu că nu suntem înarmaţi. Ar fi un adevărat masacru, ploaie de gloanţe. De spaimă, tragi în orice umbră.
    Drojdioară clătină din cap. Nu mai avea dubii.
    - Ştii ceva? Dă polul ăla şi s-auzim de bine!

                                                     30.

                        Doctorul Morogan închise încet uşa sălii de reanimare. Pe canapeaua de plastic roşu, Minerva încercă să-i descifreze chipul. Perplexitatea frânsese linia sprâncenelor bine arcuite, care păreau acum două accente circumflexe, împingea agresiv buza inferioară.
    - Trăieşte?
    - Da.
    - Ce are?
    Medicul săltă din umeri şi deschise larg braţele mărturisindu-şi îngrijorarea şi neputinţa.
    - Habar n-am.
    - Cum adică?
    - Luaţi-o ad-litteram: habar nu am. Încă n-am întâlnit asemenea caz. E inconştientă, aproape în comă, puls slab, tensiunea 6. Sunt incapabil să detectez cauza. Fac ce pot: oxigen, perfuzii, dar recunosc deschis că bâjbâi.
    - Urme de lovituri?
    - Neînsemnate. Câteva echimoze la gât şi tâmpla stângă. Ochiul drept învineţit. Toate la un loc nu pot însă justifica un colaps.
    - Chiar la o persoană să spunem... mai nervoasă?
    - Chiar. Îmi vin aproape în fiecare sâmbătă oameni cu capetele sparte - ştiţi cum se întâmplă la nuntă sau parastase, s-a certat naşul cu finul, sau Costică l-a ofensat pe socrul mare - şi tot nu acuză simptome atât de grave.
    - Ciudat, făcu Minerva, foarte ciudat.
    Urmărea, gândindu-se la altceva, o soră înaltă, suplă, cu picioare de doi metri, tip de nordică. Ducea în braţe un stativ cu eprubete, dar păşea de parcă ar fi făcut graţii cu o floare în mână.
    - Cine a anunţat Salvarea?
    - Lia Georgescu, diriginta poştei. Cumpărase fragi în piaţă şi vroia să ceară reţeta de şerbet.
    - Dulceaţă, probabil...
    - Mă rog, oftă plictisit Morogan. Dulceaţă, şerbet sau murături. A găsit uşa deschisă şi pe Graţiela inconştientă. Zăcea prăbuşită într-un fotoliu.
    - Poţi aprecia, doctore, cam de câte ore durează starea asta?
    Medicul clătină hotărât capul.
    - Imposibil. Poate de un ceas, poate de nouă... N-avem de-a face cu un cadavru...
    Minerva privi lung peste umărul lui Morogan, surâzând răutăcios:
    - Interesant individ Damian! îşi respectă programul cu sfinţenie. Cine ziceai că urmează?
    - Nu eu ziceam, corectă zâmbind doctorul. Deştepţii ăştia de pe Corso, dar de unde au scos-o, nu ştiu. Olimpia Dragu.
    - Mă vei ţine la curent cu situaţia doamnei Duma, da?
    - Bineînţeles. De altfel, la noapte sunt de gardă. O voi supraveghea personal.
    - Mulţumesc.
    Minerva se îndepărtă. Avea un mers caracteristic, cam bruscat, sugerând o marionetă.
    „Absurd, îşi zise... Atât de absurd, încât s-ar putea să fie adevărat..."

                                                   31.

                       Primul sentiment pe care-l încercai intrând în casa familiei Duma era de consternare şi Minerva reflectă că în viaţa ei nu văzuse atâtea boarfe îngrămădite în două camere şi jumătate. Holului minuscul i se schimbase destinaţia, fiind transformat în ceea ce probabil familia Duma numea cu pretenţie şi ifos salonaş. Mobilele erau efectiv invadate de macrameuri, sticlărie, bibelouri, vase, văsuleţe şi alte obiecte cu utilizări necunoscute, pereţii ticsiţi de tablouri în rame prospere. Impresia halucinantă era amplificată de două oglinzi uriaşe care dublau orgia de bulendre şi oricât te-ai fi străduit, ar fi fost imposibil să găseşti doi centimetri de suprafaţă plană pe care să pui degetul fără să dai peste un fleac sau altul.
    „Ăştia-s nebuni!" gândi Minerva numărând dintr-un ochi opt scrumiere de cristal, şaisprezece vaze, cinci cloisonne-uri şi, probabil, peste două mii de „tişlaifăre".
    Vespasian Duma îi împinse un scaun şi rămase în picioare. Împlinise patruzeci şi cinci de ani, avea burticică şi chip bucăliu. Urechile în permanenţă roşii, caracteristice blonzilor cu feţe lăptoase, vag depărtate de cap, erau moi, pleoştite, păreau coapte, gata să cadă. În ciuda aerului rătăcit, o sclipire ciudată de viclenie îi stăruia în ochii verzui, cu tăietura îngustă.
    Minerva îl măsură scurt: „De! S-ar putea să nu fie chiar atât de tont... Profesorul Munteanu pretinde că l-ar fi îndobitocit nevastă-sa".
    Îl rugă să-i arate celelalte încăperi şi economistul se execută cu o grabă în care Minerva desluşi, dincolo de promptitudinea firească, impusă de situaţie, şi o anume satisfacţie grasă, de proprietar.
    „Ei, ce părere ai? Tot ce vezi am realizat noi, doi oameni, în atâţia şi atâţia ani..."
    Minerva aruncă o privire scurtă în dormitor, aceeaşi harababură de dantele, danteluţe, porţelanuri şi păpuşele minuscule în rochiţe malacoff, industrie casnică, apoi în holul-salonaş achiziţionat pentru o sumă modică probabil de la vreo bătrână scăpătată. Picioarele delicate ale mobilei, tapiseria gobelin, gingăşia consolei nu se asortau cu nimic din expoziţia fără vânzare a celorlalte odăi.
    - Când v-aţi întors acasă?
    - Acum jumătate de ceas. Georgeasca de la poştă mi-a comunicat că pe nevastă-mea au luat-o cu Salvarea.
    - Aţi găsit dezordine?
    Economistul o privi descumpănit.
    - Nu... La noi nu-i niciodată vraişte. Graţiela e foarte pedantă.
    - Mda... făcu Minerva vârându-şi nasul în cămară, apoi în baie, unde judecând după nemişcarea, da ăsta era termenul, nemişcarea strălucitoare, probabil nimeni nu se spăla niciodată. Prosoapele perfect uscate cădeau în falduri graţioase, în chiuveta roşie ca şi în cadă nu se zărea picătură de apă.
    „Fac baie în vecini, pesemne, ca să menajeze robinetele şi faianţa..."
    Se răsuci pe neaşteptate gata să-l răstoarne pe Duma, care o urma la jumătate de pas.
    - Aţi... Aţi găsit ceva?

.....................................................................