Povestitorul, Jodi Picoult

.................................................

                    2-9

          Alte fete sunt înnebunite după ochii lui superbi, de argint, după părul negru ca smoala sau negru ca pana corbului, după zâmbetul lui atât de fermecător, încât îți răpește și graiul și mințile, dar eu nu eram deloc atrasă de el.
   Chiar dacă Damian era unul dintre cei mai râvniți burlaci din sat, îmi amintea de un dovleac lăsat prea mult pe prispă, după Halloween - plăcut vederii, până când îl atingeai și constatai că e putred până la miez.
   Din păcate, lui Damian îi plăceau provocările. Și, cum eu eram singura femeie, între zece și o sută de ani, care nu se lăsa cucerită de farmecele lui, m-a luat în colimator.
   A coborât mâna în care ținea monedele și mi-a strâns-o în jurul gâtului.
   Simțeam argintul cum îmi strivește venele. M-a lipit de căruciorul negustorului de legume, vrând parcă să îmi reamintească cât de ușor i-ar fi să mă ucidă, că e mult mai puternic decât mine. După aceea, s-a aplecat spre mine.
   - Mărită-te cu mine, mi-a șoptit, și n-o să mai ai niciodată grija dărilor.
   Cu degetele încă încleștate în gâtul meu, m-a sărutat.
   L-am mușcat de buză până la sânge. De îndată ce mi-a dat drumul, am înșfăcat coșul în care căram pâinea la piață și am luat-o la fugă.
   Am hotărât să nu îi spun nimic tatei. Avea și așa destule pe cap.
   Pe măsură ce mă afundam în pădure, mirosul turbei ce ardea în soba din casa noastră devenea tot mai intens. În câteva clipe, aveam să ajung acasă și să primesc de la tata franzela coaptă special pentru mine. Mă voi așeza la bancul de lucru și-i voi povesti despre oamenii din sat: mama care își căuta disperată gemenii ascunși sub mătăsurile lui Farouk; Teddy Grăsanul care gusta din toate brânzeturile de pe tarabe și se ghiftuia bine, fără să cumpere vreodată ceva.
   O să-i povestesc despre bărbatul necunoscut care venise la piață, însoțit de un adolescent, ce părea a fi fratele lui. Băiatul era debil mintal; purta o cască din piele care îi acoperea nasul și gura, lăsându-i doar niște găuri prin care să respire, și o bandă de piele la mână, în așa fel încât fratele mai mare să-l poată trage după el, ca de o lesă. Bărbatul a trecut de taraba mea cu pâine, de vânzătorul de legume și alte mărunțișuri, îndreptându-se țintă spre ghereta cu carne, unde a cerut câteva costițe.
   Văzând că nu îi ajung banii, și-a scos paltonul de lână. Ia-l, a zis. E tot ce am. În timp ce traversa înfrigurat piața, fratele lui tot întindea mâna spre pachetul de carne. O să mănânci în curând, i-a promis, după care s-au făcut nevăzuți.
   Tata va inventa o întreagă poveste în jurul lor: Au sărit din trenul care transporta circul și au ajuns aici. Erau asasini, trimiși să spioneze conacul lui Baruch Beiler. O să râd și o să-mi mănânc franzela în fața sobei, în vreme ce tata plămădește încă un rând de pâini.
   Coliba era despărțită de casă de un pârâu., peste care tata întinsese o scândură, ca să putem traversa dintr-o parte în alta. Astăzi, când am ajuns la el, m-am aplecat să iau o gură de apă și să șterg gustul amar lăsat de sărutul lui Damian pe buzele mele.
   Apa era roșie.
   Am lăsat coșul și am pornit în susul pârâului, abia târându-mi cizmele în pământul mâlos. Și atunci mi-a apărut în față.
   Bărbatul zăcea întins pe spate, scufundat în apă de la brâu în jos.
   Pieptul și beregata îi erau sfâșiate. Venele îi deveniseră afluenți, arterele desenau harta unui loc în care nu doream să ajung. Am început să țip.
   Era sânge peste tot, atât de mult sânge, încât îi mânjea fața și părul.
   Era sânge peste tot, atât de mult sânge, încât au trecut câteva secunde până să mă dumiresc că e tata.

                                            SAGE

         Soldatul din fotografie zâmbește, de parcă tocmai ar fi auzit un banc.
   Stă cu piciorul stâng urcat pe o ladă, iar în mâna dreaptă ține un revolver.
   În spatele lui, se vede cazarma. Îmi aduce aminte de fotografiile altor soldați, făcute chiar înainte de fi trimiși pe front, care își etalează bravada ca pe un aftershave grețos. Nu e chipul unui om nesigur de rolul lui. E chipul unui om căruia îi plăcea ce făcea.
   Nu apar alte persoane în fotografie, dar pe margini se deslușesc niște siluete fantomatice: prizonierii care știau că trebuie să fie discreți în preajma unui soldat nazist.
   Bărbatul din imagine are părul blondin, umeri puternici și degajă încredere. E greu să îl asociez cu bătrânul care mi-a spus la un moment dat că a pierdut atât de mulți oameni, încât nu le mai ține socoteala.
   Pe de altă parte, de ce m-ar minți? Minți ca să convingi oamenii că nu ești un monstru... nu că ești un monstru.
   În acest caz, dacă Josef spune adevărul, de ce a ales să devină un membru atât de marcant al comunității: să fie profesor, antrenor, să se plimbe peste tot la lumina zilei?
  - După cum vezi, spune el și îmi ia fotografia din mână, am făcut parte din trupele SS-Totenkopfverbande.
   - Nu te cred, spun.
   Josef mă privește surprins.
   - De ce ți-aș mărturisi că am comis atrocități, dacă n-ar fi adevărat?
   - Habar n-am, răspund. Tu să-mi spui.
   - Pentru că ești evreică.
   Închid ochii și încerc să pătrund prin iureșul de gânduri din minte. Nu sunt evreică; nu m-am considerat evreică de ani de zile, chiar dacă lui Josef i se pare un detaliu nesemnificativ. Totuși, dacă nu sunt evreică, de ce mă simt atât de profund și personal ofensată de fotografia în care el apare îmbrăcat în uniformă SS?
   Și de ce mi se face rău când îl aud că îmi pune această etichetă; când mă gândesc că, după atâta amar de vreme, Josef încă nu privește evreii ca pe niște individualități?
   În clipa aceea, mă cuprinde dezgustul. În clipa aceea, simt că aș putea să-l omor.
   - Nu degeaba m-a ținut Dumnezeu în viață atât timp. Vrea să simt ce-au simțit ei. Ei se rugau pentru viețile lor, dar nu aveau nicio putere. Eu mă rog să mor, dar n-am nicio putere. De-asta vreau să mă ajuți.
   Pe evrei i-ai întrebat ce vor?
   Ochi pentru ochi; o viață în schimbul multor altora.
   - N-o să te omor, Josef, spun și mă îndepărtez de el, dar glasul lui mă oprește.
   - Te rog! E dorința unui muribund, mă imploră. Sau, poate, dorința unui om care vrea să moară. E cam același lucru.
   Și-a pierdut mințile. Se crede vreun soi de vampir, ca regele de pe tabla lui de șah, prizonierul propriilor păcate. Își imaginează că, dacă îl omor, se va face dreptate în sensul biblic, iar greșelile lui vor fi iertate, un evreu care ia viața unui om care, la rândul lui, a luat viața multor evrei. Logica îmi șoptește că nu e adevărat. Inima îmi spune să nu îi dau nici măcar satisfacția de a reflecta la propunerea lui.
   Dar nici nu pot să plec și să șterg cu buretele această discuție. Dacă ar veni la mine un necunoscut de pe stradă și mi-ar spune că a ucis pe cineva, n-aș putea să trec cu vederea acea mărturisire. Aș căuta o persoană care știe ce e de făcut.
   Deși crimele lui s-au petrecut cu mai bine de șaptezeci de ani în urmă, situația e aceeași.
   E încă haos în mintea mea - mă uit la fotografia unui ofițer SS și încerc să-mi dau seama cum s-a transformat în omul din fața mea. Omul care se ascunde în văzul tuturor de peste o jumătate de secol.
   Am râs împreună cu Josef; i-am făcut destăinuiri lui Josef; am jucat șah cu Josef. În spatele lui se întinde grădina lui Mary, plină de dalii, mușcate și trandafiri, hortensii, nemțișori și omag. Mă gândesc la ceea ce mi-a spus acum câteva săptămâni: că, uneori, lucrurile cele mai frumoase sunt otrăvitoare.
   Acum doi ani, toate programele de știri vorbeau despre cazul lui John Demjanjuk. Cu toate că nu l-am urmărit cu atenție, îmi amintesc imaginea unui bătrân scos din casa lui, în scaun cu rotile. E limpede că încă există cineva care îi anchetează pe foștii naziști.
   Dar cine e acel anchetator?
   Dacă Josef minte, trebuie să aflu din ce motiv o face. Dar dacă Josef spune adevărul, înseamnă că am devenit, vrând-nevrând, o parte a istoriei.
   Îmi trebuie timp de gândire. Trebuie să-l fac să creadă că sunt de partea lui.
   Mă întorc spre el și îi înapoiez fotografia. Mi-l imaginez pe tânărul Josef, îmbrăcat în uniformă, cum ridică arma și împușcă pe cineva. Mă gândesc la poza din manualul de istorie din liceu, un evreu scheletic care cară cadavrul altui evreu.
   - Înainte de a decide dacă te ajut sau nu... vreau să știu ce-ai făcut, spun încet.
   Josef respiră în sfârșit ușurat.
   - Deci, nu mă refuzi, spune prudent. Asta-i bine.
   - Nu-i deloc bine, îl corectez și cobor în fugă Treptele Sfinte, lăsându-l să se descurce de unul singur.

           Cutreier pe străzi. Ore în șir.
   Știu că Josef va coborî de la biserică și mă va căuta la brutărie. Nu vreau să dau cu ochii de el.
   Când revin la prăvălie, am senzația că în față mi se deschide raiul. Un șir de bolnavi, bătrâni și betegi se prelinge pe ușa din față. Un grup de măicuțe se roagă în genunchi, lângă tufa de oleandru din holul de la toaletă. În scurta mea absență, vestea despre Pâinea Mântuitorului s-a răspândit cu viteza fulgerului.
   Mary stă lângă Rocco, care și-a strâns dreadurile într-o coadă și ține pâinea pe un platou, acoperit cu un șervet roșu. În fața lor, o mamă împinge scaunul cu rotile motorizat în care stă fiul ei, în vârstă de douăzeci și ceva de ani.
   - Uite, Keith, spune ea, luând pâinea și ținând-o deasupra pumnului său încleștat. Poți să-L atingi?
   Când dă cu ochii de mine, Mary îi face semn lui Rocco să preia comanda. Apoi mă ia de braț și mă conduce în bucătărie. E îmbujorată la față; părul îi lucește de cât l-a pieptănat și - Sfinte Sisoe! - e machiată sau am vedenii?
   - Pe unde-ai umblat? mă ceartă ea. Ai pierdut partea cea mai interesantă.
   Asta s-o creadă ea.
   - Chiar așa?
   - La zece minute după ce-au difuzat reportajul la știrile prânzului, au început să vină cu mic, cu mare. Bătrâni, bolnavi, oricine vrea să atingă pâinea.
   Mă gândesc ce focar de infecție a devenit pâinea între timp, la câte mâini au trecut peste ea.
   - Poate că e o întrebare prostească, spun, dar de ce fac asta?
   - Ca să se vindece.
   - Sigur că da! Cum de nu s-or fi gândit ăia de la Centrul de Supraveghere și Control al Bolilor că leacul pentru cancer se găsește într-o bucată de pâine?
   - Ce spui de oamenii de știință care au descoperit penicilina?
   - Mary, dacă nu e vorba de niciun miracol? Poate că, pur și simplu, așa s-a coagulat glutenul?
   - Nu cred asta. Oricum, chiar și așa, tot ar fi un miracol, spune Mary, pentru că le dă oamenilor deznădăjduiți speranță.
   Gândul îmi fuge la Josef și la evreii din lagărul de concentrare. Când ești supus torturii din cauza credinței tale, e posibil oare ca religia să mai fie un far călăuzitor? Femeia al cărei fiu suferă de multiple dizabilități crede în Dumnezeul ridicol al acestei pâini, ori în Dumnezeul care l-a lăsat să se nască astfel?
   - Ar trebui să te bucuri. Toți cei care-au venit să vadă pâinea au cumpărat și alte produse de-ale tale, zice Mary.
   - Ai dreptate, murmur. Numai că sunt foarte obosită.
   - Atunci, du-te acasă și odihnește-te, spune Mary, uitându-se la ceas. Mâine cred că o să avem de două ori mai mulți clienți.
   Dar, când ies din brutărie și trec pe lângă o persoană care filmează o întâlnire cu pâinea, știu deja că o să caut un înlocuitor care să-mi preia tura.

            Eu și Adam avem o înțelegere nescrisă de a nu ne vizita la locul de muncă. Nu știi niciodată cine trece prin zonă și îți recunoaște mașina. În afară de asta, șeful lui e tatăl lui Shannon.
   Când parchez mașina la o stradă distanță de casa de pompe funebre, gândul îmi fuge din nou la Josef. I s-o fi întâmplat vreodată să audă o cunoștință nouă că îi spune prietenește „Parcă te știu de undeva...” și să-l treacă sudori reci? Oare se uită în toate vitrinele, nu pentru a-și vedea reflexia, ci ca să fie sigur că nu îl urmărește nimeni?
   Și, firește, nu pot să nu mă întreb dacă întâlnirea noastră a fost întâmplătoare sau căuta de mult o persoană ca mine. Nu doar o fată descendentă dintr-o familie de evrei, dintr-un orășel în care evreii erau o raritate, ci una cu fața mutilată, prea rușinoasă ca să atragă atenția asupra ei, dezvăluindu-i povestea. Deși nu i-am pomenit niciodată de Adam, o fi recunoscut în mine aceeași conștiință încărcată de vinovăție ca a lui?
   Spre norocul meu, nu are loc nicio înmormântare. Afacerea lui Adam merge bine - nu va duce niciodată lipsă de clienți - dar n-aș fi atât de nepoliticoasă, încât să-l deranjez în mijlocul slujbei. Îi scriu un mesaj când ajung în spatele clădirii, lângă pubelele ecologice și tomberon. Sunt în spate. Trebuie să vorbim.
   Apare, câteva secunde mai târziu, îmbrăcat ca un medic chirurg.
   - Ce cauți aici, Sage? șoptește, deși suntem singuri. Robert e sus.
   Robert, socrul.
   - Am o zi foarte proastă, spun, abia stăpânindu-mi lacrimile.
   - Și eu am una foarte lungă. Nu se poate să vorbim mai târziu?
   - Te rog, îl implor. Doar cinci minute.
   Nu apucă să-mi răspundă, fiindcă, în prag, apare un bărbat cu părul cărunt.
   - Adam, poți să-mi explici de ce-ai lăsat ușa camerei de îmbălsămare larg deschisă, când e un client pe masă? Credeam că te-ai lăsat de fumat.
   Se uită la mine, îmi studiază jumătatea feței, parcă scoasă dintr-un tablou de Picasso, și îmi aruncă un zâmbet silit. Îmi cer scuze. Vă pot ajuta cu ceva?
   - Tată, spune Adam. Ea e Sage...
   - McPhee, îi sar în ajutor și întorc puțin capul, ca să îmi ascund cicatricea. Sunt reporter la The Maine Express.
   Abia după aceea îmi dau seama că sună mai degrabă a tren decât a nume de ziar.
   - Fac un reportaj despre o zi din viața unui antreprenor de pompe funebre, spun.
   Îl privim amândoi pe Robert cum mă examinează atent. Sunt îmbrăcată în ținuta de muncă: un tricou larg, pantaloni scurți lejeri și saboți de cauciuc. Niciun reporter care se respectă nu ar veni la un interviu îmbrăcat în asemenea hal.
   - M-a sunat săptămâna trecută, ca să stabilim o zi în care să mă urmărească, minte Adam.
   Robert dă aprobator din cap.
   - Desigur, domnișoară McPhee. Vă răspund cu plăcere la întrebările care depășesc competența lui Adam.
   Adam devine mai relaxat.
   - Vă rog să mă urmați, spune.
   Mă apucă de braț și mă conduce în clădire. Mă trece un fior când îi simt mâna pe piele.
   Tremur în timp ce traversăm coridorul. E frig în subsolul casei funerare. Adam intră în camera din dreapta și închide ușa după noi.
   Pe masă, e întinsă o femeie în vârstă, cu trupul gol acoperit cu un cearșaf.
   - Adam, bâigui, cu un nod în gât. E...?
   - Adormită sigur nu e, râde el. Haide, Sage, doar știi cu ce mă ocup.
   - Da, dar nu țineam să te văd în plină activitate.
   - Ție ți-a venit ideea să te dai jurnalistă. Puteai să-i spui că ești polițistă și trebuie să mă duci la secție.
   Înăuntru miroase a moarte, a frig și a dezinfectant. Vreau să mă ghemuiesc în brațele lui Adam, dar ușa e prevăzută cu o ferestruică, și în orice moment, Robert sau altcineva ar putea trece pe culoar.
   Adam ezită.
   - Încearcă să nu te uiți. Trebuie neapărat să-mi termin treaba, mai ales pe căldura asta.
   Încuviințez din cap și mă întorc spre perete. Îl aud pe Adam căutând printre instrumentele metalice, apoi, bâzâitul unui aparat.
   Țin ascunsă povestea lui Josef, ca pe o ghindă. Deocamdată, nu vreau s-o împărtășesc cu nimeni. Dar nici nu vreau să prindă rădăcini în mintea mea.
   Inițial, mă gândesc că Adam folosește fierăstrăul electric, dar, când arunc o privire cu colțul ochiului, văd că o rade pe femeia moartă.
   - De ce faci asta?
   Lama electrică zumzăie când dă de conturul bărbiei sale.
   - Toți sunt rași. Chiar și copiii. Din cauza perișorilor, machiajul devine mult mai vizibil, și vrei ca „fotografia mentală” - ultima imagine a persoanei dragi - să fie cât mai naturală.
   Repeziciunea mișcărilor lui, operativitatea lui mă fascinează. E un capitol al vieții sale despre care știu atât de puține, și tânjesc după orice firimitură care mi se oferă.
   - Când are loc îmbălsămarea?
   Ridică ochii, mirat de curiozitatea mea.
   - După ce îi aranjăm fața. Odată ce pătrunde lichidul în vene, corpul se rigidizează.
   Adam introduce o bucată de bumbac între ochiul stâng și pleoapă, apoi pune deasupra un soi de căpăcel din plastic, ca o imensă lentilă de contact.
   - De ce-ai venit aici, Sage? Nu cred că vrei să te faci antreprenor de pompe funebre. Ce-ai pățit azi?
   - Ți se întâmplă vreodată ca oamenii să-ți facă mărturisiri pe care nu ți-ai dori să le auzi? spun brusc.
   - Majoritatea oamenilor cu care intru în contact nu mai pot vorbi.
   Îl privesc pe Adam cum introduce un fir de sutură prin capătul unui ac curbat.
   - Rudele lor, în schimb, îmi fac capul calendar. În general, îmi povestesc ce-ar fi vrut să le spună celor dragi înainte să moară. Bagă acul prin mandibulă, sub gingie, și o coase de maxilarul superior, printr-o nară. Eu sunt un fel de ultimă stație, depozitarul regretelor, spune Adam, zâmbind. Zici că e numele unei trupe goth, nu?
   Acul trece prin sept în cealaltă nară, și înapoi în gură.
   - Ce ți-a venit să mă întrebi asta?
   - Am purtat o discuție cu cineva azi și m-a zdruncinat rău. Nu știu ce să fac.
   - Poate că persoana aceea nu vrea să faci nimic. Poate că avea nevoie doar să fie ascultată.
   Dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Mărturisirile pe care i le fac rudele decedaților lui Adam sună „Dac-aș fi făcut” sau „Păcat că n-am făcut”, nu „Am făcut”. Odată ce primești o grenadă cu cuiul scos, trebuie să acționezi. Trebuie să i-o dai cuiva care știe cum să o dezamorseze. Ori să o pasezi înapoi celui care ți-a dat-o. Dacă nu faci asta, explodezi.
   Adam suturează cu grijă, în așa fel încât gura să rămână închisă și să aibă un aspect natural. Mi-l imaginez pe Josef mort, cu gura cusută și toate secretele închise pe veci în ea.

          În drum spre sediul poliției, o sun pe Robena Fenetto.
   E o italiancă în vârstă de șaptezeci și șase de ani, care s-a retras la pensie în Westerbrook. Deși nu mai are forța necesară pentru a lucra ca brutăreasă cu normă întreagă, am rugat-o de câteva ori să îmi țină locul, când m-a doborât gripa. Îi explic ce fermenți să folosească și unde țin tabelele cu formule, în așa fel încât Mary să fie mulțumită de cantitatea de pâini și să nu mă concedieze.
   O rog să îi transmită lui Mary că întârzii puțin.
   N-am mai intrat într-o secție de poliție de când eram în liceu și mi s-a furat bicicleta. M-am dus cu mama să depun plângere. Îmi amintesc că, tot atunci, l-au adus polițiștii pe tatăl celei mai populare fete din școală, murdar, ciufulit și duhnind a alcool, la ora patru după-amiaza. Era directorul companiei locale de asigurări, iar familia lui era printre puținele din oraș care își permiteau să aibă piscină în curte. Atunci am înțeles pentru prima dată că aparențele sunt deseori înșelătoare.
   Funcționara de la ghișeu are inel în nas și e aproape rasă în cap. Poate tocmai de aceea, nu stă de două ori pe gânduri când mă apropii.
   - Cu ce vă pot ajuta?
   Cum ai putea spune Cred că prietenul meu e nazist, fără să pari nebun?
   - Aș dori să vorbesc cu un detectiv.
   - Despre?
   - E greu de explicat, spun.
   Se uită la mine și clipește.
   - Încercați, totuși.
   - Am informații despre o crimă comisă.
   Femeia ezită, parcă încercând să-și dea seama dacă spun adevărul sau mint. Apoi îmi notează numele.
   - Luați loc.
   E acolo un întreg șir de scaune, dar, în loc să mă așez, mă apuc să citesc numele taților denaturați care umplu secțiunea „Căutați de poliție” de la avizierul imens. Un pliant face reclamă pentru un curs de apărare împotriva incendiilor.
   - Domnișoară Singer?
   Mă răsucesc și văd un bărbat înalt, cu părul cărunt tuns scurt și ten în nuanța cafea cu lapte. Are un pistol în tocul de la brâu și insignă la gât.
   - Sunt detectivul Vicks, spune, uitându-se puțin cam mult la fața mea. Haideți înăuntru.
   Tastează un cod și deschide ușa, apoi mă conduce printr-un hol îngust, până într-o sală de interogatoriu.
   - Luați loc. Doriți o cafea?
   - Nu, mulțumesc.
   Cu toate că știu că nu voi fi interogată, în momentul în care închide ușa, mă simt prizonieră.
   Simt că mi se încinge gâtul și mă trec toate apele. Dacă o să creadă că mint? Dacă îmi pune prea multe întrebări? Poate că e mai bine să stau în banca mea. Nu știu aproape nimic despre trecutul lui Josef și, chiar dacă spune adevărul, ce s-ar mai putea face după aproape șaptezeci de ani?
   Și totuși...
   Când naziștii au luat-o pe bunica, câți nemți au închis ochii, invocând aceeași scuză?
   - Despre ce e vorba? întreabă detectivul Vicks.
   Trag aer în piept.
   - Unul dintre cunoscuții mei s-ar putea să fie nazist.
   Detectivul strânge din buze.
   - Neonazist?
   - Nu, nazist din al Doilea Război Mondial.
   - Ce vârstă are persoana în cauză?
   - Nu știu sigur. În jur de nouăzeci de ani. Se potrivește, dacă facem un calcul.
   - Și ce anume vă face să credeți că e nazist?
   - Mi-a arătat o fotografie a lui îmbrăcat în uniformă.
   - Sunteți convinsă că e autentică?
   - Credeți că am inventat toată povestea, spun și, spre surprinderea mea, îl privesc în ochi. De ce-aș face așa ceva?
   - Din același motiv pentru care sună o mie de țicniți la linia verde, ca să dea informații despre un copil dispărut, zice Vicks, ridicând din umeri. Am renunțat să mai încerc să înțeleg mintea umană.
   Replica lui mă jignește profund și simt cum mă arde cicatricea.
   - Eu spun adevărul.
   Ce uit să menționez e că aceeași persoană m-a rugat să o omor. Și că nu am refuzat-o categoric.
   Vicks lasă capul într-o parte, și îmi dau seama că și-a format deja o părere - nu despre Josef, ci despre mine. E evident că încerc din răsputeri să-mi ascund fața; probabil se gândește că mai ascund și altceva.
   - Există indicii care să vă dea de înțeles că persoana respectivă a fost implicată în activități naziste?
   - Nu are o svastică tatuată pe frunte, dacă la asta vă referiți, spun. Dar are accent german. Ba chiar a fost profesor de germană la liceu.
   - O clipă. Nu cumva e vorba de Josef Weber? întreabă Vicks. E din aceeași parohie ca mine. Cântă în corul bisericii. Anul trecut, a condus parada de 4 Iulie, în calitate de Cetățeanul Anului. Omul ăsta n-ar omorî nici măcar o muscă.
   - Poate îi plac insectele mai mult decât evreii, spun sec.
   Vicks se reazemă de spătarul scaunului.
   - Domnișoară Singer, v-a deranjat domnul Weber în vreun fel?
   - Da, răspund. Mi-a zis că a fost nazist!
   - Vă întrebam dacă v-ați certat. Sau dacă a existat vreo neînțelegere între voi. Poate a făcut un comentariu nepotrivit referitor la... aspectul dumneavoastră. Ceva care să justifice o asemenea... acuzație.
   - Suntem prieteni. Tocmai de-asta mi-a făcut mărturisirea.
   - Se prea poate, domnișoară Singer. Dar nu putem aresta un om pentru niște presupuse crime, fără să avem un motiv întemeiat. Într-adevăr, omul vorbește cu accent german și e bătrân. Dar nu l-am auzit niciodată să facă vreo remarcă jignitoare, fie ea de natură rasială ori religioasă.
   - Nu așa se întâmplă mereu? Toți criminalii în serie se comportă ireproșabil în public; de-asta nu se prinde nimeni că sunt criminali în serie. O să spuneți că sunt nebună și gata? N-o să cercetați deloc ce-a făcut?
   - Și ce anume a făcut?
   Mă uit la masa din fața mea.
   - Nu știu sigur. De-asta am venit aici. Credeam că mă puteți ajuta să aflu.
   Detectivul Vicks mă privește îndelung.
   - Lăsați-ne datele dumneavoastră de contact, îmi propune, întinzându-mi o foaie de hârtie și un stilou. Fac cercetări și vă țin la curent.
   Notez toate informațiile necesare, fără să scot o vorbă. În fond, de ce m-ar crede cineva pe mine, Sage Singer, o fantomă distrusă care iese în lume doar noaptea? Mai ales că, în douăzeci și doi de ani, Josef și-a clădit o reputație de membru respectabil al comunității și de filantrop?
  Îi dau foaia detectivului.
   - Știu că n-o să luați legătura cu mine, spun, pe un ton distant. Știu că o să aruncați hârtia la gunoi imediat ce ies pe ușă. Dar n-am venit aici să vă spun că a aterizat un OZN în curtea mea. Holocaustul e o realitate. Naziștii au existat. Și n-au dispărut toți de pe fața pământului la finalul războiului.
   - De la care au trecut aproape șaptezeci de ani, subliniază detectivul.
   - După știința mea, crimele nu se prescriu, spun și părăsesc încăperea.

          Bunica servește ceaiul doar în pahare. De când mă știu, spune că așa se bea și că așa a învățat de la părinții ei, când era mică.
   În timp ce stau la masa din bucătăria ei și o privesc cum se agită, sprijinită în baston, să pună ceainicul la fiert și să aranjeze foietajele pe farfurie, realizez că, deși vorbește liber și deschis despre copilăria ei și despre viața alături de bunicul meu, există o cezură în cronologia vieții ei, o ruptură temporală, o deraiere.
   - Ce surpriză! spune bunica. Plăcută, ce-i drept, dar o mare surpriză.
   - Treceam prin zonă, mint. Cum era să nu-ți fac o vizită?
   Bunica pune farfuria pe masă. E o femeie măruntă - în jur de 1,50 metri - dar, în copilărie, îmi părea înaltă. Purta mereu un colier superb de perle, primit de la bunicul ca dar de nuntă, iar, în fotografia veche de la cununie, așezată pe polița șemineului, seamănă cu o vedetă de cinema, cu părul ei negru, cu bucle mari, și silueta subțire înveșmântată în valuri de dantelă și satin.
   Pe vremuri, ea și bunicul țineau un anticariat, o prăvălie minusculă, ale cărei etajere erau ticsite de volume vechi. Mama, care cumpăra mereu cărți noi, detesta cărțile cartonate, cu cotoare crăpate și coperte zdrențuite din pânză.
   E adevărat că nu găseai acolo cărți recent publicate, dar, când țineai în mână unul dintre volumele acelea vechi, aveai senzația că răsfoiești viața altei persoane. Și alții iubiseră povestea aceea. Și alții căraseră cartea într-un ghiozdan, o devoraseră la micul dejun, șterseseră de pe ea pata de cafea într-o cafenea din Paris și vărsaseră lacrimi amare la ultimul capitol.
   Anticariatul lor avea un miros aparte: un strop de mucegai și un pic de praf. Pentru mine, acela era mirosul istoriei.
   Bunicul lucrase ca editor la o mică tipografie universitară, înainte de a cumpăra prăvălioara; bunica, pare-se, visase să devină scriitoare, deși n-am văzut-o niciodată să scrie ceva mai lung de o scrisoare. Era, totuși, îndrăgostită de cărți. Mă așeza pe tejgheaua din sticlă, lângă casa de marcat, lua de pe raft: cărțile lui A.A. Milne sau J.M. Barrie și îmi arăta ilustrațiile.
   Când am mai crescut, mă lăsa să ambalez cărțile clienților în hârtia maronie, pe care o ținea pe o rolă uriașă, și m-a învățat să le leg cu sfoară.
   Într-un final, au vândut magazinul unui dezvoltator care urma să demoleze o mulțime de mici prăvălii, ca să construiască un supermarket.
   Nu știu exact câți bani au luat pe el, dar suma respectivă i-a permis bunicii să ducă o viață liniștită, chiar și după atâția ani de la moartea bunicului.
   - De fapt, nu treceai prin zonă, nu-i așa? îmi spune. Ai aceeași figură ca taică-tu, când încerca să mă mintă.
   Mă pufnește râsul.
   - Ce fel de figură?
   - De zici c-ai înghițit o lămâie. Odată, când taică-tu avea vreo cinci ani, mi-a furat dizolvantul de unghii. Când l-am întrebat unde e, m-a mințit. Până la urmă, am găsit sticluța în sertarul lui cu șosete și i-am zis. A făcut o criză de isterie. Abia pe urmă am aflat că citise eticheta și îi era frică să nu mă topească. Așa că l-a ascuns înainte să-mi facă vreun rău, spune bunica, zâmbind. Tare mult l-am iubit pe băiatul ăla, oftează ea. E cumplit pentru un părinte să-și îngroape copilul.
   - Nici să-ți îngropi părinții nu-i prea plăcut, spun.
   Se întunecă la față, preț de câteva clipe. Apoi se apleacă și mă îmbrățișează.
   - Vezi? Acum nu minți. Știu că ai venit la mine fiindcă te simți singură, Sage. N-are de ce să-ți fie rușine. Poate că, de-acum încolo, ne vom avea una pe cealaltă.
   Sunt aceleași cuvinte pe care mi le-a spus Josef.
   - Ar trebui să te tunzi, îmi zice. Nu-ți vede omul fața.
   Pufnesc ușor. Mai degrabă alerg în pielea goală pe străzi decât să mă tund și să-mi las fața la vedere.
   - Asta-i și ideea, spun.
   Bunica își lasă capul într-o parte.
   - Mă întreb ce minune ar trebui să se întâmple ca, în sfârșit, să te vezi așa cum te vedem noi, ceilalți, spune ea, gânditoare. Poate că atunci n-ai mai trăi ca un monstru care iese din bârlog doar noaptea.
   - Sunt brutăreasă. Trebuie să lucrez noaptea.
   - Zău? Nu cumva ți-ai ales meseria tocmai datorită programului? întreabă bunica.
   - N-am venit aici să mă iei la rost pentru meseria pe care mi-am ales-o...
   - Așa e.
   Întinde mâna și îmi mângâie partea desfigurată a feței. Își trece degetul mare peste pielea încrețită, ca să-mi dea de înțeles că nu o deranjează - și nu ar trebui să mă deranjeze nici pe mine.
   - Surorile tale ce mai fac?
   - N-am vorbit cu ele în ultima vreme, murmur.
   E puțin spus. Adevărul e că evit cu înverșunare orice formă de comunicare cu ele.
   - Știi că te iubesc, Sage, zice bunica.
   Ridic din umeri. Orice mi-ar spune, nu mă poate convinge că Pepper și Saffron nu mă consideră vinovată de moartea mamei.
   Se aude țârâitul unui cronometru. Bunica scoate un challah împletit din cuptor. Chiar dacă nu respectă canoanele religioase, încă păstrează tradițiile iudaice. Nu există boală pe care să n-o vindece ciorba ei de perișoare și nu trece zi de vineri fără să nu coacă pâine proaspătă.
   Daisy, infirmiera pe care bunica o numește „fata” ei, e cea care frământă aluatul cu ajutorul robotului de bucătărie și îl lasă la crescut, înainte ca bunica să-l împletească. Abia după doi ani s-a convins că Daisy e de încredere și îi poate dezvălui rețeta secretă, aceeași pe care o folosesc și eu la Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele.
   - Ce frumos miroase! remarc eu, nerăbdătoare să schimbăm subiectul.
   Bunica răstoarnă primul challah pe blatul bufetului, apoi procedează la fel cu ceilalți trei.
   - Știi la ce mă gândeam? zice. Cred că, și atunci când n-o să mai știu cum mă cheamă, tot o să știu să fac challah. E meritul tatei. Nu mă mai slăbea cu întrebările - când veneam de la școală, când învățam împreună cu o prietenă, când ne plimbam amândoi prin centrul orașului. Minka, spunea, cât zahăr se pune? Câte ouă? Mă întreba ce temperatură trebuie să aibă apa, dar asta era o întrebare-capcană.
   - Caldă, ca să se topească drojdia, fiartă, ca să amesteci ingredientele lichide, rece, ca să omogenizezi totul.
   Bunica se uită peste umăr și leagănă aprobator din cap.
   - Tata ar fi fost nespus de fericit să știe că challah-ul lui a ajuns pe mâini bune.
   Atunci realizez că asta e șansa mea. Aștept până ce bunica pune un challah pe tocătorul de pe masă. În timp ce îl feliază cu cuțitul de pâine, văd aburul cum se înalță din el, precum sufletul unui mort.
   - De ce tu și bunicul n-ați deschis o brutărie în locul anticariatului?
   Pufnește în râs.
   - Bunicul tău nu era în stare să fiarbă un ou, darămite un covrig. Ca să faci pâine, trebuie să fii înzestrat cu talent. Cum era tata. Cum ești tu.
   - Nu vorbești aproape niciodată despre părinții tăi, spun.
   Îi tremură mâna ușor pe mânerul cuțitului, atât de ușor, încât, dacă nu eram atentă, nici nu observam.
   - Ce să spun despre ei? Mama se ocupa de casă, tata era brutar în Lodz. Doar știi.
   - Ce s-a întâmplat cu ei, bunico?
   - Au murit de mult, răspunde sec.
   Îmi întinde o felie de pâine, fără unt, fiindcă, dacă ai făcut un challah adevărat, nu mai ai nevoie de altceva.
   - Hm, puteam să-l las mai mult la crescut. Tata zicea că o pâine bună se poate mânca și a doua zi, dar una proastă trebuie mâncată azi.
   O prind de mână. Îi simt pielea subțire ca o foiță și oasele proeminente.
   - Ce s-a întâmplat cu ei? insist.
   Râde forțat.
   - Ce te-a apucat de-mi pui atâtea întrebări? Vrei să scrii o carte?
   În replică, îi răsucesc brațul și îi ridic încet mâneca bluzei, dezvelind marginile șterse ale tatuajului albastru.
   - Nu sunt singura din familie care a rămas cu cicatrici, bunico.
   Își smulge mâna și își trage repede mâneca la loc.
   - Nu vreau să vorbesc despre asta, spune.
   - Bunico, nu mai sunt un copil...
   - Nu, nu mai ești, spune, pe un ton sever.
   Vreau să-i povestesc despre Josef. Vreau s-o întreb despre soldații SS pe care i-a întâlnit. Dar știu că n-o voi face.
   Nu pentru că ea nu vrea să discute, ci pentru că omul cu care m-am împrietenit - căruia i-am gătit, cu care am stat la taclale și am râs - e posibil să fi fost, cândva, coșmarul ei.
   - Viața mea a început când am ajuns în America, spune bunica. Tot ce-a fost înainte... i s-a întâmplat unei alte persoane.
   Dacă bunica a putut să se reinventeze, de ce n-ar fi făcut și Josef același lucru?
   - Cum reușești? o întreb, iar, de data asta, nu mă mai refer strict la ea și la Josef, ci și la mine. Cum reușești să te trezești în fiecare dimineață și să nu-ți amintești?
   - N-am spus niciodată că nu-mi amintesc, mă corectează ea. Am zis că prefer să uit.
   Zâmbește brusc și taie panglica dintre conversația actuală și ceea ce va urma.
   - Mi-e greu să cred că frumoasa mea nepoată a bătut drumul până aici ca să dezgropăm trecutul. Povestește-mi cum merge treaba la brutărie.
   Fac abstracție de epitetul „frumoasă”.
   - Am făcut o pâine în miezul căreia apare chipul lui Iisus, anunț.
   E primul lucru care îmi trece prin minte.
   - Serios? râde bunica. Cine zice asta?
   - Oamenii care sunt dispuși să creadă că Dumnezeu s-ar putea arăta într-o pâine.
   Strânge din buze.
   - A fost o vreme când îl vedeam pe Dumnezeu în orice firimitură.
   Îmi dau seama că îmi dăruiește o ramură de măslin, un crâmpei din trecutul ei. Stau nemișcată și aștept să văd dacă își continuă povestea.
   - Asta ne lipsea cel mai mult. Nu paturile noastre, nu casele și nici măcar mamele noastre. Vorbeam despre mâncare. Cartofi copți cu friptură de vită, colțunași, cozonac. Pe vremea aia, mi-aș fi dat viața numai să mai gust o dată din challah-ul tatei, proaspăt scos din cuptor.
   Deci, acesta e motivul pentru care face patru pâini pe săptămână, deși ea nu poate termina nici măcar una. Nu pentru că intenționează să le mănânce, ci pentru că vrea să aibă luxul de a le dărui pe celelalte celor care încă flămânzesc.
   Aud soneria telefonului și mă strâmb. Îmi imaginez că e Mary, care s-a trezit cu Robena în locul meu. Dar, când scot mobilul din buzunar, văd un număr necunoscut.
   - Detectivul Vicks la telefon. O caut pe Sage Singer.
   - Uau! spun, recunoscându-i vocea. Nu mă așteptam să mă sunați.
   - Am făcut câteva săpături, spune. Nu vă putem ajuta, dar, dacă doriți să înaintați sesizarea mai departe, v-aș sugera să mergeți la FBI.
   La FBI. Pare un salt uriaș de la secția locală de poliție. FBI-ul i-a capturat pe John Dillinger și pe soții Rosenberg. A descoperit amprentele care îl incriminau pe asasinul lui Martin Luther King Jr. FBI-ul investighează amenințările iminente la adresa siguranței naționale, nu cazuri care s-au întâmplat acum zeci de ani. Probabil o să-mi închidă telefonul în nas, în hohote de râs, înainte de a termina ce am de zis.
   Ridic privirea și o văd pe bunica așezată la masă, împachetând o pâine în folie de aluminiu.
   - La ce număr să sun? întreb.

         E o minune că reușesc să mă întorc în Westerbrook, fără să ies în decor. Sunt epuizată.
   Descui ușa brutăriei cu cheia mea și o găsesc pe Robena dormind, așezată pe un sac de faină, cu obrazul rezemat de blatul din lemn. Partea bună e că pe rafturi sunt pâini așezate la răcit, iar din cuptor vine miros de aluat copt.
   - Robena, șoptesc, zgâlțâind-o ușor. M-am întors.
   Femeia înalță capul.
   - Ah, Sage. Am ațipit doar o clipă.
   - Nu-i nimic. Mulțumesc pentru ajutor.
   Îmi pun șorțul și-l leg în talie.
   - Pe o scară de la unu la zece, cam cât de nervoasă ți-a părut Mary?
   - În jur de doisprezece. S-a supărat, fiindcă se așteaptă să aveți mulți clienți mâine, datorită pâinii cu chipul lui Iisus.
   - Aleluia! spun sec.
   Pe drum înspre brutărie, am încercat să sun la sediul local FBI și mi s-a spus că departamentul cu care trebuia de fapt să iau legătura aparține de Ministerul Justiției de la Washington. Mi-au dat alt număr de telefon, dar, evident, Biroul pentru Drepturile Omului și Investigații Speciale are un program de lucru foarte lejer. Mi-a răspuns un robot, care m-a îndrumat să apelez alt număr, dacă e o urgență.
   E greu să numesc acest lucru o urgență, ținând cont de cât timp ține Josef secretul.
   Așa că decid să îmi termin treaba la brutărie, să așez pâinile în vitrinele de sticlă și să plec înainte ca Mary să deschidă magazinul. Voi încerca să mai sun de acasă.
   Robena îmi explică tot ce-i de explicat despre cronometrele din bucătărie; unele măsoară timpul de coacere, altele, timpul de dospire, iar altele, timpul de răcire a aluaturilor deja porționate. După ce mă lămuresc, o conduc la ieșire, îi mulțumesc și încui ușa după ea.
   Îmi cade imediat privirea pe Pâinea Mântuitorului.
   Sunt conștientă că n-o să-i pot explica lui Mary de ce-am făcut ce-am făcut.
   Pâinea e veche, tare ca piatra, iar culorile semințelor și pigmenților care formau chipul încep să se estompeze. Iau lopata de brutar și arunc Pâinea Mântuitorului în gura căscată a cuptorului, în flăcările mistuitoare din măruntaiele lui.
   Robena a făcut baghete și chifle; mai am destule alte sortimente de pâine de terminat până în zori. Dar, în loc să-mi respect programul normal, decid să schimb meniul de a doua zi. Fac calculele în minte și măsor zahărul, apa, drojdia și uleiul. Sarea și faina.
   Închid ochii și inspir mirosul dulceag al grâului. Îmi imaginez o prăvălie cu un clopoțel la ușă, care sună când intră clientul; clinchetul melodios al monedelor căzând în casa de marcat, care ar putea smulge o fată din lumea fantastică a cărții pe care o citește. În orele care urmează, prepar o singură rețetă, astfel că, la primele raze ale soarelui, rafturile de la Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele sunt ticsite de colacii challah ai bunicului, atât de mulți, încât să uiți pentru totdeauna ce înseamnă foametea.

            Ațipeam întruna la piață.
   Nu mai dormisem de când îl îngropasem pe tata, nu cu surlele și trâmbițele, și fanfara, despre care vorbea în glumă, ci pe un petic de pământ din spatele atelierului. Cu toate acestea, insomnia mea nu se trăgea din durere. Ci din sărăcie.
   Nu aveam bani să achit dările. Nu aveam economii, iar singura noastră sursă de venit erau pâinile pe care le vindeam la târg. Înainte, tata cocea, iar eu făceam drumuri în piața satului. Acum însă, eram singură. Eram ocupată zi și noapte.
   Noaptea, îmi suflecam mânecile și frământam mormane de aluat pentru pâini; în timp ce creșteau unele, frământam altele; pe ultimele le scoteam din cuptorul de cărămidă în momentul în care soarele își revărsa razele peste orizont. Apoi îmi luam coșul și porneam spre piață, unde mă căzneam să țin ochii deschiși, ca să-mi păzesc marfa.
   Nu știam cât voi mai rezista în acest ritm. Dar nici nu eram dispusă să îl las pe Baruch Beiler să îmi răpească și ultimul lucru pe care îl mai aveam - casa și afacerea tatei.
   În oraș, veneau din ce în ce mai puțini cumpărători. Era prea primejdios.
   Tata era unul dintre cei trei morți găsiți săptămâna aceasta, la marginea satului, printre care și un copil care se aventurase în pădure și nu mai ieșise. Toți erau desfigurați și sfâșiați în același mod, parcă de colții unui animal flămând. Înfricoșați, localnicii preferau să consume ce creșteau în grădină și conserve. Ieri, am avut doisprezece clienți, azi, doar șase. Până și unii dintre negustori preferau să rămână la adăpostul propriilor case.
   Piața s-a transformat într-un spațiu cenușiu și pustiu, prin care răsunau urletele lugubre ale vântului.
   Am deschis ochii și l-am văzut pe Damian zgâlțâindu-mă.
   - La mine visezi, scumpo? m-a întrebat.
   S-a strecurat pe lângă mine, atingându-mi obrazul în treacăt, și a rupt colțul unei baghete. A îndesat bucata de pâine în gură.
   - Mmm. Ești aproape la fel de pricepută ca taică-tu.
   Preț de o clipă, mi s-a părut că mila îi îndulcește trăsăturile.
   - Îmi pare rău pentru pierderea suferită, Anita.
   Mi-o mai spuseseră și alți clienți.
   - Mulțumesc, am zis.
   - Mie nu, a declarat Baruch Beiler și s-a oprit în spatele căpitanului. Fiindcă asta scade substanțial șansele de a mai încasa vreodată impozitul pe venit de la el.
   - Mai e până la sfârșitul săptămânii, am spus, speriată.
   Unde să mă duc, dacă mă lasă pe drumuri? Am văzut femei care își vindeau trupurile, care bântuiau pe ulițele satului, ca niște umbre, cu ochi goi. Aș fi putut accepta cererea în căsătorie a lui Damian, dar ar fi fost doar un altfel de târg cu diavolul. Pe de altă parte, dacă-mi pierd casa, cât va dura până să mă găsească fiara care vânează oamenii din sat?
   Am zărit cu colțul ochiului că se apropie cineva. Era bărbatul nou-sosit în oraș, care își purta fratele în lesa din piele. A trecut pe lângă mine, fără să se uite la pâine, și s-a oprit în dreptul tarabei goale din lemn, pe care își expunea măcelarul de obicei marfa. Când s-a întors spre mine, am simțit că se aprinde un foc în pieptul meu.
   - Unde-i măcelarul? a întrebat.
   - Nu vine azi, am răspuns șoptit.
   Am observat că e mai tânăr decât credeam, poate cu doar câțiva ani mai mare decât mine. Ochii lui aveau o culoare incredibilă pe care îmi mai fusese dat vreodată s-o văd - aurii, dar strălucitori, de parcă ardeau din interior. Era congestionat la față și avea bujori în obraji. Părul castaniu îi cădea dezordonat peste frunte.
   Purta doar o cămașă albă, aceeași pe care o avea pe sub paltonul pe care îl dăduse la schimb ultima oară când venise la piață. Mă întrebam ce troc era dispus să mai facă și azi.
   S-a uitat la mine cu ochii mijiți, fără să spună nimic.
   - A intrat spaima în negustori, a zis Baruch Beiler. Ca în toți locuitorii acestui afurisit de oraș.
   - Nu toți avem porți de fier, care să țină fiarele afară, a replicat Damian.
   - Sau înăuntru, am murmurat în barbă, dar Beiler m-a auzit.
   - Zece zloți, mi-a spus, printre dinți. Până vineri.
   Damian a băgat mâna în buzunarul tunicii și a scos o punguță de piele. A numărat monedele în palmă și i le-a aruncat.
   - Ți-am plătit datoria.
   Beiler s-a lăsat în genunchi și a început să adune monedele împrăștiate pe jos. Apoi s-a ridicat și a ridicat din umeri.
   - Pe luna asta, a zis.
   A pornit spre conacul său, a încuiat porțile după el și s-a făcut nevăzut în clădirea masivă, din piatră.
   Nou-venitul și fratele lui mă priveau din dreptul tarabei goale de carne.
   - Deci? a zis Damian, uitându-se la mine. Taică-tu nu te-a învățat să te porți frumos?
   - Mulțumesc.
   - Mă gândeam că poate dorești să îți dovedești recunoștința, a zis. Ți-am plătit datoria către Beiler. Acum îmi ești tu datoare.
   Cu un nod în gât, m-am ridicat pe vârfuri și l-am sărutat pe obraz.
   M-a prins de mână și mi-a pus-o între picioarele lui. Când am dat să mă trag înapoi, m-a sărutat apăsat pe gură.
   - Știi că pot lua ce vreau, când vreau, mi-a zis încet, prinzându-mi capul între palme și strângându-l cu asemenea forță, încât nu mai puteam gândi și abia auzeam ce spune. Dar, fiindcă am o inimă mare, te las pe tine să alegi.
   În secunda următoare, a dispărut. M-am prăbușit pe caldarâmul rece, în momentul în care bărbatul cu ochi aurii l-a smuls de lângă mine și l-a trântit la pământ.
   - A ales deja, a mârâit el, însoțindu-și fiecare cuvânt de un pumn în fața căpitanului.
   M-am ridicat cu greu în picioare. Băiatul cu masca de piele mă fixa cu privirea.
   Cred că am realizat amândoi în același timp că nu îl mai ține nimeni de lesă.
   Băiatul a lăsat capul pe spate și a luat-o la fugă, pașii lui pocnind precum gloanțele pe pavajul pieței pustii.
   Fratele lui a rămas câteva clipe descumpănit. Timp suficient cât să primească un pumn zdravăn de la Damian. Capul bărbatului s-a zguduit cu putere, dar a reușit să se ridice și s-o ia la fugă pe urmele băiatului.
   - N-ai decât să fugi, a strigat Damian, ștergându-și sângele de la gură. Dar nu te poți ascunde de mine.

                                             LEO

        Femeia de la telefon gâfâie.
   - Te caut de câțiva ani, spune ea.
   E primul semnal de alarmă. Nu suntem atât de greu de găsit. Suni la Ministerul Justiției, explici ce vrei și ești direcționat spre Biroul pentru Drepturile Omului și Investigații Speciale. Preluăm fiecare apel și îl tratăm cu cea mai mare seriozitate. Așa că o întreb pe femeie cum se numește.
   - Miranda Coontz, spune. E numele după căsătorie. Numele de domnișoară era Schultz.
   - Vă aud foarte prost, doamnă Coontz, spun.
   - Trebuie să vorbesc în șoaptă, explică ea. Pentru că trage el cu urechea. Intră în cameră de câte ori încerc să le spun oamenilor cine e...
   O las să povestească, așteptând să aud cuvântul nazist sau măcar al Doilea Război Mondial. Comisia noastră anchetează persoane care au comis fapte de încălcare a drepturilor omului - genocide, torturi, crime de război.
   Noi suntem adevărații vânători de naziști, nici pe departe la fel de fascinanți pe cât suntem înfățișați în filme ori seriale. Nu sunt nici Daniel Craig, nici Vin Diesel, nici Eric Bana, ci doar banalul Leo Stein. Nu port pistol la brâu; arma mea preferată e o specialistă în istorie, pe numele său Genevra, care vorbește șapte limbi și nu ezită să-mi spună că trebuie să mă tund sau că nu mi se asortează cravata cu cămașa. Am o profesie care devine din ce în ce mai dificilă, pe măsură ce dispare generația care a comis crimele Holocaustului.
   O las pe Miranda să-mi explice, timp de un sfert de oră, cum o urmărește cineva din propria casă și cum, inițial, s-a gândit că a fost trimis chiar de FBI să o ucidă. E al doilea semnal de alarmă. În primul rând, FBI-ul nu omoară oameni după cum i se năzare. În al doilea rând, dacă voiau, într-adevăr, s-o omoare, era deja moartă.
   - Doamnă Coontz, spun, în momentul în care face o pauză ca să respire, nu cred că ați nimerit la departamentul potrivit...
   - Mai aveți puțină răbdare cu mine, mă roagă, și o să înțelegeți ce spun.
   Nu e pentru prima dată când mă întreb cum de unul ca mine – bărbat de treizeci și șapte de ani, șef de promoție la Facultatea de Drept de la Harvard - a putut să refuze un parteneriat sigur și un salariu colosal la o firmă de avocatură din Boston, ca să se angajeze la Guvern, pe un salariu de bugetar și un post de director-adjunct al BDOIS. Într-un univers paralel, aș trimite în fața justiției afaceriști corupți, nu mi-aș irosi timpul să instrumentez un dosar împotriva unui fost ofițer SS, care a murit chiar înainte să reușim să îl extrădăm. Sau să discut cu doamna Coontz.
   Pe de altă parte, odată intrat în lumea dreptului corporatist, am înțeles rapid că adevărul nu e prioritar în sala de judecată. De fapt, adevărul nu e prioritar în cazul celor mai multe procese. Există însă șase milioane de oameni care au fost mințiți în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, și cineva trebuie să scoată adevărul la lumină.
   - ... și presupun că ați auzit de Josef Mengele?
   Ciulesc urechile. Normal c-am auzit de Mengele, Îngerul Morții de la  Auschwitz-Birkenau, medicul care făcea experimente pe oameni, care primea prizonierii și îi repartiza, fie în partea dreaptă, la muncă, fie în stânga, spre camerele de gazare.
   Deși istoria spune că e imposibil ca Mengele să fi primit fiecare transport, aproape toți supraviețuitorii de la Auschwitz cu care am vorbit susțin că Mengele era cel care îi întâmpina, indiferent de ora la care soseau. E un exemplu care atestă câte s-au scris despre Auschwitz și cum, uneori, supraviețuitorii amestecă acele depoziții cu propriile experiențe.
   Nu mă îndoiesc că, în mintea lor, sunt convinși că Mengele a fost prima persoană pe care au văzut-o când au ajuns în lagăr, dar, până și un monstru ca el tot trebuia să mai și doarmă din când în când. Ceea ce înseamnă că îi întâmpinau alți monștri.
   - Se zice că Mengele ar fi fugit în America de Sud, spune doamna Coontz.
   Îmi înăbuș un căscat. Spre deosebire de alții, eu știu că Mengele a trăit și a murit în Brazilia.
   - E încă în viață, șoptește ea. S-a reîncarnat în cotoiul meu. Nu pot să mă întorc cu spatele la el sau să dorm, de teamă să nu mă omoare.
   - Sfinte Sisoe! mormăi.
   - E neașteptat, știu, spune ea. Mi-am imaginat că adopt de la adăpost o pisicuță inofensivă și m-am trezit, într-o dimineață, cu zgârieturi pe piept.
   - Nu mi-o luați în nume de rău, doamnă Coontz, dar mi se pare ușor exagerat să credeți că pisica dumneavoastră e Josef Mengele.
   - Dar zgârieturile erau în formă de svastică, spune ea, pe un ton serios.
   Închid ochii.
   - Poate ar fi mai bine să vă luați alt animal de companie.
   - Am avut un caras auriu. A trebuit să-l arunc la toaletă.
   Mi-e și frică să întreb.
   - De ce?
   Șovăie.
   - Să zicem că am dovada că și Hitler s-a reîncarnat.
   Reușesc să scap de ea, după ce îi promit că o să pun un istoric să studieze cazul - și chiar așa e, o să i-l pasez Genevrei cu prima ocazie când mă mai enervează și vreau să mă răzbun pe ea. Dar nu pun bine receptorul în furcă, că iar mă sună secretara.
   - Azi nu e ziua ta norocoasă, mă anunță. Vezi că mai ai un apel pe linia doi. A fost direcționată la noi de la biroul FBI din orașul ei.
   Mă uit la mormanul de documente de pe birou - rapoartele pe care le-a predat Genevra. E o muncă greoaie și laborioasă să pui un suspect sub acuzare, iar, în cazul meu, deseori zadarnică. Ultima oară am ajuns în instanță în 2008, iar acuzatul a decedat la finalul procesului. Noi procedăm invers decât poliția; în loc să pornim de la crimă și să căutăm făptașul, pornim de la un nume și căutăm o corespondență în baza de date - o persoană în viață, care poartă același nume - și abia pe urmă stabilim ce fapte a comis în timpul războiului.
   Nu ducem lipsă de nume.
   Ridic din nou receptorul.
   - Leo Stein la telefon, spun.
   - Aa, se bâlbâie femeia. Nu știu dacă am nimerit bine...
   - Vă lămuresc eu, dacă îmi spuneți de ce ați sunat.
   - Cred că unul dintre cunoscuții mei a fost ofițer SS.
   Noi, cei care lucrăm aici, avem o denumire pentru astfel de apeluri:
   Vecinul meu e nazist. În general, e vorba de vecinul de coșmar, care îți lovește câinele, când intră pe proprietatea lui, și te reclamă la primărie, când frunzele din stejarul tău cad în curtea lui. Vorbește cu accent european, poartă pardesiu lung din piele și are un ciobănesc german.
   - Cum vă numiți? întreb.
   - Sage Singer, răspunde femeia. Locuiesc în New Hampshire, ca și el.
   Mă ridic în scaun la auzul acestei informații. New Hampshire e ascunzătoarea ideală pentru un nazist. Nimănui nu-i trece prin minte să caute în New Hampshire.
   - Cum se numește persoana?
   - Josef Weber.
   - Și ce vă face să credeți că a fost ofițer SS?
   - El mi-a spus, zice femeia.
   Mă las pe spătarul scaunului.
   - V-a spus el că a fost nazist?
   E prima oară când aud așa ceva în zece ani de activitate. În profesia mea, trebuie să înlături masca criminalilor, care au impresia că, după șaptezeci de ani, ar merita să scape nepedepsiți. N-am întâlnit acuzat care să mărturisească până când nu l-am strâns cu ușa atât de tare, încât să-l oblig să recunoască adevărul.
   - Suntem... amici, răspunde Sage Singer. M-a rugat să-l ajut să moară.
   - Ca Jack Kevorkian? Suferă de vreo boală incurabilă?
   - Nu. Dimpotrivă, e sănătos tun pentru vârsta lui. Crede că s-ar face o oarecare dreptate, dacă accept asta... pentru că am avut evrei în familie.
   - Dumneavoastră nu sunteți?
   - Are vreo importanță?
   - Nu. Eu sunt evreu, dar jumătate din angajații de aici nu sunt. V-a spus în ce lagăr a fost?
   - Mi-a zis o denumire germană... Toten... Oten... ceva de genul.
   - Totenkopfverbande? întreb.
   - Exact!
   În traducere, înseamnă Unitatea Cap de Mort. Nu e un loc, ci o divizie a SS-ului care păzea lagărele de concentrare în timpul celui de-al Treilea Reich.
   În 1981, biroul meu a câștigat un proces capital, Fedorenko contra SUA. Curtea Supremă a decis - cu mare înțelepciune, după umila mea părere - că orice persoană care a activat ca gardian într-un lagăr de concentrare nazist se face direct vinovată de complicitate la crimele comise acolo. Lagărele funcționau după un sistem de funcții ierarhice, iar, pentru ca sistemul să meargă bine, toată lumea trebuia să își îndeplinească sarcina. Dacă o singură persoană nu își făcea datoria, mașinăria de exterminare se bloca.
   Prin urmare, indiferent ce-a făcut sau n-a făcut individul în cauză - dacă a apăsat pe trăgaci sau a încărcat gazul Zyklon B într-una din camerele de gazare - confirmarea că a fost membru al SS-TV într-un lagăr de concentrare e suficientă pentru a-l pune sub acuzare.
   Dar, bineînțeles, șansele de reușită sunt mici.
   - Cum se numește? mai întreb o dată.
   - Josef Weber.
   O rog să-mi dicteze pe litere. Notez numele pe un bilețel și îl subliniez cu două linii.
   - V-a mai dat și alte informații?
   - Mi-a arătat o poză din tinerețe. Era îmbrăcat în uniformă.
   - Mi-o puteți descrie?
   - Era uniformă SS, spune ea.
   - De unde știți asta?
   - Pentru că semăna cu cele pe care le vedem mereu în filme, recunoaște ea.
   Chestiunea de față îmi ridică două semne de întrebare. Nu o cunosc pe Sage Singer; poate să fie o smintită scăpată de la ospiciu, care a inventat întreaga poveste. Nu-l cunosc nici pe Josef Weber, care, la rândul său, e posibil să fi fugit de la spitalul de nebuni și încearcă să atragă atenția asupra lui.
   În afară de asta, în cariera mea de zece ani, n-am primit niciodată un telefon de la un cetățean obișnuit, dornic să își demaște vecinul nazist, iar acuzația să se fi adeverit. De cele mai multe ori, primim ponturi de la avocații unor doamne implicate în procese de divorț, care susțin că soții lor - bărbați europeni, trecuți de o anumită vârstă - au fost criminali de război naziști. Imaginați-vă câți bani câștigați dacă reușiți să convingeți un judecător că împricinatul s-a purtat urât cu clienta voastră.
   Dar până și aceste acuzații se dovedesc întotdeauna a fi false.
   - Mai aveți fotografia? întreb.
   - Nu, spune ea. A rămas la el.
   Firește.
   Mă scarpin pe frunte.
   - Trebuie să vă întreb... are cumva un ciobănesc german?
   - Nu, are un dachshund.
   - Asta era următoarea variantă, mormăi în barbă. De când îl cunoașteți pe Josef Weber?
   - De aproximativ o lună. Participă la același grup de terapie la care merg și eu de când a murit mama.
   - Îmi pare rău, spun mecanic, dar îmi dau seama că nu se aștepta la o asemenea amabilitate din partea mea. Deci, nu se poate spune că îi cunoașteți prea bine caracterul sau motivul pentru care e posibil să fi mințit că a făcut un anume lucru...
   - Dumnezeule! Ce-ați pățit, oameni buni? răbufnește femeia. Mai întâi, poliția, acum, FBI-ul! N-ar trebui să-mi acordați măcar prezumția că nu susțin aberații? De unde știți că nu spune adevărul?
   - Pentru că e ilogic, domnișoară Singer. De ce-ar da totul în vileag acum, după ce a reușit să se sustragă legii mai bine de o jumătate de secol?
   - Nu știu, spune ea, cu sinceritate. De remușcare? De teama Judecății de Apoi? Sau poate s-a săturat să trăiască o minciună.
   Răspunsul ei mă prinde-n plasă. Fiindcă e atât de profund uman. Cea mai mare greșeală pe care o fac oamenii, când se gândesc la criminalii de război naziști, e să pornească de la premisa că au fost dintotdeauna niște monștri; înainte, în timpul și după război. Dar lucrurile nu stau chiar așa.
   Cândva, au fost oameni normali, cu conștiință sănătoasă, care au luat niște decizii greșite și s-au văzut nevoiți să inventeze tot felul de scuze în momentul în care au revenit la viața obișnuită.
   - Îi știți cumva data de naștere? întreb.
   - Știu că are peste nouăzeci de ani...
   - O să-i căutăm numele, să vedem dacă găsim ceva. Dosarele noastre nu sunt complete, dar avem una dintre cele mai mari baze de date din lume, care conține peste treizeci de ani de documentare arhivistică.
   - Și pe urmă?
   - În cazul în care găsim dovada sau altceva care să confirme afirmația dumneavoastră, o să vă rog să discutați cu specialista noastră în istorie, Genevra Astanopoulos. Ea va ști ce întrebări să vă adreseze pentru a ne ajuta să avansăm cu ancheta. Vreau, totuși, să vă atrag atenția, domnișoară Singer, că, deși am primit mii de sesizări din partea publicului, niciuna dintre acestea nu s-a adeverit. De fapt, a existat una, înainte ca acest birou să se înființeze, în 1979, care l-a determinat pe procurorul general din Chicago să intenteze proces unui presupus criminal, care s-a dovedit, la final, a fi nu doar nevinovat, ci și o victimă a naziștilor. Dintre toate informațiile pe care le-am primit de atunci de la cetățeni, nici măcar una nu s-a concretizat într-o acțiune judiciară.
   Sage Singer tace preț de câteva secunde.
   - Atunci, ar cam fi momentul să se schimbe situația, zice ea.

           Ținând seama de tot ce s-a întâmplat, Michel Thomas a fost norocos.
   Prizonier într-un lagăr de concentrare pentru evrei, a reușit să evadeze și să se alăture Rezistenței franceze, apoi unui grup de comando, înainte de a colabora cu Serviciul de Contrainformații al armatei SUA.
   În ultima săptămână a celui de-al Doilea Război Mondial, a primit un pont cu privire la un convoi de camioane din apropiere de Munchen, despre care se credea că ar transporta ceva foarte important. Când a ajuns la depozitul fabricii de hârtie din Freimann, Germania, a descoperit munți de documente, pe care naziștii intenționau să le distrugă: legitimațiile a peste zece milioane de membri ai Partidului Nazist, din toată lumea.
   Documentele au fost folosite în cadrul proceselor de la Nurnberg și, ulterior, pentru a identifica, localiza și urmări în justiție criminalii de război. Ele sunt prima sursă de informații pe care o analizează istoricii care lucrează cu mine, la BDOIS. Nu înseamnă că, dacă numele unei persoane nu apare în ele, respectivul nu a fost nazist, dar ne ajută să instrumentăm un caz mult mai ușor.
   O găsesc pe Genevra la biroul ei.
   - Vreau să verifici un nume, îi spun.
   După unificarea Germaniei, în anii ’90, Statele Unite au înapoiat Arhiva de la Berlin, cartoteca membrilor SS și ai Partidului Nazist, care fusese confiscată de armata americană, după cel de-al Doilea Război Mondial... dar nu înainte de a copia tot conținutul pe microfilm. Cu ajutorul Arhivei de la Berlin și al informațiilor care au ieșit la iveală după destrămarea Uniunii Sovietice, sunt convins că Genevra o să dezgroape ceva.
   Dacă e ceva de dezgropat, desigur.
   Se uită la mine.
   - Ți-ai vărsat cafea pe cravată, spune și scoate un creion din părul creț, blond, strâns în coc în creștetul capului. Ar fi bine s-o schimbi înainte să mergi la întâlnire.
   - De unde știi că am întâlnire? întreb.
   - Pentru că m-a sunat maică-ta azi-dimineață și mi-a zis să te dau afară cu forța, dacă n-ai plecat până la ora șase și jumătate.
   Nu mă surprinde. Într-o familie de evrei, veștile circulă mai repede decât prin cablu, internet sau fibră optică.
   - Adu-mi aminte s-o omor, îi spun Genevrei.
   - Imposibil. Nu vreau să fiu acuzată de complicitate, răspunde și rânjește pe deasupra ochelarilor. În afară de asta, Leo dragă, maică-ta e un adevărat deliciu. După ce stau toată ziua cu nasul în documente despre indivizi care se gândeau doar la cucerirea lumii și la superioritate rasială, e o ușurare să vorbești cu un om care își dorește nepoți.
   - Are nepoți. Chiar trei la număr, prin amabilitatea surorii mele.
   - Nu-i place că ești „însurat” cu munca.
   - Nu i-a plăcut prea mult nici când am fost însurat cu Diana, spun.
   Au trecut cinci ani de când s-a pronunțat divorțul, și mărturisesc că cel mai greu lucru în toată această experiență a fost să recunosc în fața mamei că a avut dreptate: fata pe care o credeam femeia visurilor mele s-a dovedit a nu fi deloc potrivită pentru mine.
   M-am întâlnit de curând cu Diana la metrou. S-a recăsătorit, are un copil și îl așteaptă pe al doilea. Am schimbat câteva politețuri, după care mi-a sunat telefonul - era soră-mea, care voia să știe dacă ajung la ziua nepotului meu, în weekend. M-a auzit când mi-am luat la revedere de la Diana și, în mai puțin de o oră, m-a sunat mama să mă anunțe că mi-a aranjat o întâlnire oarbă.
   Cum spuneam, nimic nu se compară cu felul în care circulă zvonurile în familiile evreiești.
   - Vreau să verifici un nume, repet.
   Genevra îmi ia foaia de hârtie din mână.
   - E șase și jumătate, mă avertizează. Nu mă obliga s-o sun pe maică-ta.
   Mă întorc în birou să-mi iau servieta și laptopul, fiindcă aș simți că-mi lipsește ceva dacă aș pleca fără ele. Duc instinctiv mâna la tocul de la curea, să fiu sigur că Blackberry-ul e la locul lui. Mă așez pe scaun pentru o clipă și o caut pe Sage Singer pe Google.
   Folosesc mereu motoare de căutare. În general, ca să mă conving dacă o persoană (Miranda Coontz, de pildă) e nebună de legat. În cazul lui Sage Singer însă, ceea ce mă face să caut informații despre ea e vocea sa.
   Pare învăluită în fum. Ca acea primă noapte de toamnă, când faci focul în cămin, bei un pahar cu vin și ațipești cu un câine în poală. Nu că aș avea câine sau vin, dar înțelegeți la ce mă refer.
   Asta, mai mult decât orice, e dovada că ar trebui să ies pe ușă și să merg la întâlnirea pe care mi-a aranjat-o mama. În ciuda glasului tineresc, Sage Singer e, probabil, destul de în vârstă. Doar ea a zis că e prietenă cu Josef Weber. În afară de asta, i-a murit mama de curând, cel mai probabil de bătrânețe. Iar răgușeala din voce poate indica o dependență îndelungată de țigări.
    Dar singura Sage Singer pe care o găsesc în New Hampshire e brutăreasă la o cafenea. Tarta ei cu fructe de pădure e publicată într-o revistă locală, laolaltă cu alte rețete de delicatese estivale. Numele ei apare într-un articol de ziar care anunță deschiderea brutăriei lui Mary DeAngelis.
   Accesez linkul Știri și găsesc filmarea unei televiziuni locale - una postată chiar ieri.
   „Sage Singer”, anunță reportera, „e brutăreasa care a plămădit Pâinea Mântuitorului”.
   Ce?
   În filmulețul de amator apare o femeie, cu părul strâns într-o coadă dezordonată, care își ferește fața de camera de filmat. Apuc să văd o pată de faină pe obrazul ei, înainte de a dispărea cu desăvârșire.
   E altfel decât mă așteptam. De regulă, când cetățenii obișnuiți sună la BDOIS, lucrul acesta îți spune mai multe despre ei decât despre cei pe care îi acuză - vor să rezolve un conflict, poartă ranchiună cuiva, vor să atragă atenția asupra lor. Instinctul îmi spune că, în cazul de față, e vorba de altceva.
   Poate că Genevra va descoperi ceva, până la urmă. Dacă Sage Singer a reușit să mă surprindă o dată, poate că o va face și a doua oară.

          Mașina mea e cu siguranță ultima din lume dotată cu un casetofon cu opt piste. Stau în traficul de pe centură și ascult Bread și Chicago.
   Îmi place să mă amăgesc că oamenii din celelalte mașini ascultă muzică tot la casetofoane cu opt piste, că ne-am întors în timp, în vremurile când viața era mai simplă. Îmi dau seama că pare ciudat, acum, când lumea a devenit atât de mică, datorită tehnologiei, și cât de mult a profitat biroul meu de pe urma ei. Partea bună e că nu mai pare ciudat să ai un casetofon cu opt piste; e retro.
   Mă gândesc la asta și mă întreb dacă ar trebui să-i spun partenerei mele din seara asta că sunt un spirit atât de rebel, încât îmi cumpăr muzica de pe eBay, nu de pe iTunes. Ultima oară când am mers la o întâlnire (un coleg mi-a făcut lipeala cu verișoara nevesti-sii), am vorbit toată seara despre cazul lui Aleksandras Lileikis, astfel că femeia a invocat o migrenă și a plecat acasă cu metroul. Adevărul e că habar n-am să discut nimicuri.
   Pot discuta despre detaliile genocidului de la Darfur, dar marea masă a americanilor nu știu nici măcar în ce țară se află. (Sudan, pentru necunoscători.) Pe de altă parte, nu pot vorbi despre fotbal, nici despre intriga ultimului roman pe care l-am citit. Nu știu cine cu cine se cuplează la Hollywood. Și nici nu-mi pasă. Sunt atâtea lucruri mult mai importante pe lume.
   Verific numele restaurantului în notițele din telefon și intru. Remarc imediat că e genul de local unde se servesc mâncăruri „prețioase” - apetitive cât degetarul, ingrediente, a căror pronunție îți împleticesc limba în gură, enumerate la fiecare preparat din meniu, de te întrebi dacă stă cineva și inventează asemenea aiureli: spermă de cod și polen de mărar sălbatic, obraji de vită, bezele de crupe, sos vinaigrette.
   După ce îi spun șefului de sală cum mă numesc, mă conduce la o masă din fundul restaurantului, un loc atât de întunecos, încât nu știu dacă voi reuși să-mi dau seama cât de atrăgătoare e partenera mea. E deja la masă și, când mă mai obișnuiesc cu lumina difuză, observ că arată bine, mai puțin părul. Are un coc înfoiat în moțul capului, de parcă ar încerca să-și ascundă encefalita sub coafură.
   - Leo, presupun, spune ea, zâmbind. Eu sunt Irene.
   Poartă o mulțime de bijuterii din argint, majoritatea în decolteu.
   - Brooklyn? opinez.
   - Nu, I-rene, repetă ea, mai rar de data asta.
   - Mă refeream la accentul tău. Ești din Brooklyn?
   - Jersey, spune. Newark.
   - Capitala mondială a furturilor auto. Știai că se comit mai multe furturi decât în Los Angeles și New York la un loc?
   Râde. Sună ca un șuierat.
   - Și mama care-și făcea griji că locuiesc în Prince George County.
   Vine un chelner să ne turuie specialitățile și să ne ia comanda de băuturi. Comand un vin de care n-am auzit. Îl aleg fiindcă nu e nici cel mai scump, nici cel mai ieftin din meniu, ca să nu par zgârcit.
   - E ciudat, nu? spune ea.
   Nu-mi dau seama dacă îmi face cu ochiul sau i-a intrat ceva în el.
   - Faptul că părinții noștri se cunosc?
   Din câte-am înțeles, podiatrul mamei e fratele tatălui lui Irene. Nu e ca și când sunt prieteni din copilărie.
   - Ciudat, da.
   - M-am mutat aici din cauza serviciului și încă nu cunosc pe nimeni.
   - E un oraș grozav, spun mecanic, deși nu sunt foarte convins. Traficul e cumplit și au loc proteste în fiecare zi, ceea ce face să își piardă repede farmecul și să devină un chin când trebuie să ajungi undeva la timp, și toate șoselele sunt blocate. Cred că mi-a spus mama, dar am uitat. Cu ce te ocupi?
   - Sunt creatoare autorizată de sutiene. Lucrez la Nordstrom.
   - Autorizată, repet.
   Mă întreb unde-o fi instituția care autorizează designerii de sutiene. Dacă primești calificative: A, B, C, D, dublu D.
   - Pare o meserie... ieșită din comun.
   - Mă ajută să mă susțin, zice Irene și pufnește în râs. Te-ai prins?
   - Da.
   - Fac asta doar ca să mă pot întreține la facultate, dar nu e ceea ce-mi doresc cu adevărat.
   - Ai prefera să faci mamografii? zic.
   - Nu, vreau să fiu grefieră. În filme, arată mereu atât de șic, spune, zâmbind. Eu știu cu ce te ocupi. Mi-a spus mama. Ești un fel de Humphrey Bogard.
   - Nici pe departe. Biroul nostru nu e Casablanca, ci doar un biet copil nelegitim al Ministerului Justiției. Nu avem Parisul. Abia dacă avem un filtru amărât de cafea.
   Irene clipește.
   - N-are a face, spun.
   - Câți naziști ai prins?
   - E ceva mai complicat, zic. Am câștigat procese împotriva a o sută șapte criminali naziști. Până în prezent, șaizeci și șapte au fost extrădați din State. Dar nu sunt șaizeci și șapte din o sută șapte, pentru că nu toți erau cetățeni americani - trebuie să fii atent la calcule. Din păcate, puțini dintre cei pe care îi deportăm sau extrădăm au fost judecați, iar pentru asta ar trebui să le fie rușine europenilor. În Germania, au fost judecați trei, unul în Iugoslavia și unul în URSS. Dintre aceștia, trei au fost condamnați, unul, achitat, iar unul a cerut suspendarea procesului din motive medicale și a murit înainte să se reia. Până să se înființeze biroul nostru, un singur criminal nazist a fost trimis din America în Europa și judecat acolo - a fost găsită vinovată și condamnată la pedeapsa cu închisoarea. În momentul de față, avem cinci procese pe rol și multe persoane sub urmărire și... Ți se închid ochii.
   - Nu, nu, spune Irene. Port lentile de contact, de-asta am probleme, adaugă, apoi ezită câteva secunde. Dar oamenii ăștia pe care îi cercetați nu sunt foarte bătrâni?
   - Ba da.
   - Deci, nu sunt foarte ageri în mișcări.
   - Nu e o urmărire propriu-zisă, explic. Au comis fapte abominabile împotriva altor oameni. Nu trebuie să scape nepedepsiți.
   - Da, dar s-a întâmplat acum muuult timp.
   - Asta nu e o justificare pentru a nu fi pedepsiți.
   - Spui asta pentru că ești evreu?
   - Ținta naziștilor nu au fost doar evreii. Au ucis țigani, polonezi, homosexuali și persoane cu handicap fizic sau psihic. Toată lumea ar trebui să susțină munca pe care o depune biroul meu. Altminteri, ce mesaj le transmite America celor care comit genocide? Că pot scăpa nepedepsiți dacă trece suficient de mult timp? Că se pot ascunde pe teritoriul nostru, fără să suporte nici cea mai mică sancțiune? Anual, deportăm sute de mii de imigranți ilegali, a căror unică infracțiune e că au depășit perioada de ședere legală sau nu au actele în regulă - dar cei care au comis ori au fost implicați în crime împotriva umanității pot să rămână? Și să moară liniștiți aici? Și să fie îngropați pe pământ american?
   Nu realizez cât sunt de pătimaș și de vehement, până când nu-l aud pe domnul de la masa vecină că mă aplaudă, încet, dar cu forță. Îi urmează exemplul și alți clienți. Mă fac mic în scaun de rușine.
   Irene întinde mâna peste masă și își strecoară degetele printre ale mele.
   - N-ai de ce să te jenezi, Leo. Sinceră să fiu, mi se pare chiar sexy.
   - Ce anume?
   - Felul în care înalți vocea, ca pe un drapel.
   Clatin din cap.
   - Nu sunt vreun mare patriot. Sunt un om care-și face datoria. Dar m-am săturat să tot dau justificări pentru ceea ce fac. Nu e o chestiune perimată.
   - Ba este, într-o oarecare măsură, pentru că naziștii sunt perfizi și nu se ascund în văzul lumii.
   Îmi ia o secundă să realizez că face confuzie între „perimat” și „perfid”.
   În același timp, mă gândesc la Josef Weber, care - potrivit spuselor lui Sage Singer - exact asta a făcut până acum.
   Chelnerul ne aduce sticla cu vin și îmi toarnă un strop pentru a degusta. Îl plimb prin gură, după care dau aprobator din cap. În momentul de față, m-aș fi mulțumit și cu cea mai ieftină băutură, numai alcool să fie.
   - Sper că n-o să vorbim despre istorie toată seara, spune vesel Irene. Nu mă pricep deloc. Ideea e cui îi pasă dacă Columb a descoperit America sau Coasta de Vest?
   - Indiile de Vest, mormăi în barbă.
   - Totuna. Băștinașii erau, probabil, mai puțin nesuferiți.
   Îmi mai torn un pahar cu vin și mă întreb dacă voi supraviețui până la desert.

       Ori mama are un al șaselea simț, ori mi-a implantat un microcip la naștere, care o anunță când și pe unde umblu.
   E singurul mod în care pot explica cum de reușește întotdeauna să mă sune exact când intru în casă.
   - Bună, mamă, zic și pun telefonul pe difuzor, fără să mă uit măcar la numele apelantului.
   - Mureai dacă te purtai mai frumos cu biata fată, Leo?
   - Biata fată poate să-și poarte singură de grijă. Nu-i trebuie și nici nu-și dorește un bărbat ca mine.
   - N-ai cum să-ți dai seama dacă vă potriviți după o singură cină, spune mama.
   - Mamă, tipa credea că Golful Porcilor e un restaurant.
   - Nu toată lumea a avut norocul să primească o educație ca a ta.
   - Chestiile astea se învață în clasa a unșpea! răspund. În afară de asta, m-am purtat foarte frumos cu ea.
   S-a lăsat liniștea la celălalt capăt.
   - Nu zău! Așa înțelegi tu să te porți frumos, răspunzi la telefon și-i spui că trebuie să mergi imediat la birou, fiindcă a fost arestat John Dillinger?
   - Eram la masă de două ore, și nici măcar nu trecuserăm de apetitiv.
   - Doar pentru că ești avocat nu înseamnă că mă poți duce cu zăhărelul. Sunt mama ta, Leo. Știu ce gândești de când erai în burta mea.
   - Bun. În primul rând, e absolut oribil ce spui, în al doilea rând, poate ar fi mai bine ca tu și Lucy să nu vă mai băgați nasul și să mă lăsați pe mine să-mi aleg partenerele.
   - E o crimă că eu și sora ta vrem să fii fericit? spune mama. Plus de asta, dacă aștept să-ți găsești singur o parteneră, o să primesc invitația de nuntă la Fiii lui Avraam.
   Acesta e cimitirul în care e îngropat tata.
   - Grozav, zic. Nu uita să-mi lași adresa.
   Iau telefonul de la ureche și apăs pe tasta diez.
   - Mă sună altcineva, o mint.
   - La ora asta?
   - E serviciul de escorte, glumesc. Nu-i frumos s-o las pe Peaches să mă aștepte.
   - Leo, o să mă bagi în mormânt, spune mama, oftând.
   - Fiii lui Abraham. Am reținut. Te iubesc, mamă!
   - Eu te-am iubit mai întâi, răspunde ea. Până la urmă, ce-i spun podiatrului meu despre Irene?
   - Că, dacă mai poartă tocuri, o să facă monturi, spun și închid.
   Casa mea pare decupată dintr-un catalog. Blaturile sunt din granit negru, canapelele sunt îmbrăcate într-un fel de flanel gri. Mobilierul este minimalist și modern. Bufetele din bucătărie sunt prevăzute cu spoturi albastre, ceea ce conferă încăperii aspectul camerei de control de la NASA. E genul de locuință care i s-ar potrivi de minune unui fotbalist necăsătorit sau unui avocat corporatist.
   Sora mea, Lucy, e designer de interior și s-a ocupat de amenajare. A făcut-o ca să mă scoată din depresia de după divorț, așa că nu-i pot reproșa că mi se pare sterilă. Am senzația că sunt un organism într-un vas Petri, nu un bărbat care se simte vinovat când pune picioarele pe măsuța neagră, lăcuită, de cafea. Îmi scot cravata, îmi deschei cămașa, apoi îmi așez costumul cu grijă în șifonier.
   Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegi când ești burlac: nimeni n-o să-ți ducă costumele la curățătorie în locul tău. Ceea ce înseamnă că, dacă le arunci mototolite pe jos, când lucrezi până la zece în fiecare seară, ești terminat.
   Rămân în boxeri și maiou, dau drumul la muzică - e genul de seară în care Duke Ellington se potrivește de minune - apoi scot laptopul.
   Ce-i drept, poate ar fi fost mai interesant dacă rămâneam în Boston, să lucrez în domeniul dreptului corporatist (poate că aș fi apreciat mai mult decorul actual). Aș sta acum la taclale cu clienții, în loc să citesc raportul Genevrei despre unul dintre suspecții noștri. În mod sigur aș pune mai mulți bani deoparte pentru când mă voi pensiona. Poate chiar aș avea o fiică pe nume Peaches, ghemuită comod pe canapea. Dar, indiferent ce-ar crede mama, sunt fericit. Nu îmi imaginez că aș putea face altceva care să îmi placă mai mult decât ceea ce fac actualmente.
   Prima oară am primit oferta de a lucra stagiar la BDOIS pe vremea când încă se numea BIS, Biroul de Investigații Speciale. În copilărie, bunicul, veteran din al Doilea Război Mondial, m-a delectat cu povești de război; pe atunci, cea mai mare comoară a mea era o cască din oțel M35 Heer, primită în dar de la el, pe interiorul căreia se vedea o pată neagră, despre care jura că e creier uman. (Oripilată, mama mi-a luat-o din dormitor, într-o noapte, când dormeam, și nici până acum nu mi-a spus ce-a făcut cu ea.)
   La colegiu, în speranța de a-mi îmbogăți CV-ul, înainte să merg la Drept, m-am angajat la BIS. Speram să câștig oarecare experiență juridică pe care să o menționez în cererile de înscriere. M-am ales, în schimb, cu pasiune. Toți angajații lucrau acolo pentru că asta își doreau, pentru că erau convinși că depun o muncă importantă, chiar dacă cârcotașii susțineau că guvernul american risipește bani ca să vâneze oameni prea bătrâni pentru a mai fi o amenințare la adresa populației.
   Am fost admis la Harvard și, după absolvire, am primit o mulțime de oferte din partea firmelor de avocatură din Boston. Am ales-o pe cea care mă plătea îndeajuns de bine cât să îmi cumpăr costume scumpe și un Mustang decapotabil mișto, de care nu am apucat să mă bucur, fiindcă munceam pe brânci ca să devin partener junior. Aveam bani, aveam logodnică, iar nouăzeci și cinci la sută dintre procesele la care lucram se finalizau cu un verdict în favoarea clientului meu. Simțeam însă lipsa afecțiunii.
   I-am scris directorului BIS și m-am mutat la Washington, o lună mai târziu.
   Da, știu, de multe ori trăiesc mai degrabă în anii ’40 decât în 2010. Și nu e mai puțin adevărat că, dacă trăiești prea mult în trecut, nu avansezi niciodată. Pe de altă parte, nimeni nu-mi poate spune că ceea ce fac e lipsit de importanță. Dacă istoria se repetă într-adevăr, nu e oare bine să existe cineva care să tragă niște semnale de alarmă? Și, dacă nu eu, atunci, cine?
   Albumul lui Duke Ellington se termină. Ca să umplu tăcerea, pornesc televizorul. Mă uit la emisiunea lui Stephen Colbert vreo zece minute, dar e mult prea captivant și îmi distrage atenția. În loc să mă concentrez pe raportul Genevrei, trag cu urechea la vorbele lui.
   Aud un bip care mă anunță că am primit un e-mail. Mă uit la ecran. E Genevra.
   Sper că nu-ți întrerup partida fierbinte de sex cu viitoarea doamnă Stein. Dar, în caz că ești singur și te uiți la episoade vechi din Rin Tin Tin, ca și mine (n-ai voie să mă judeci), am zis să te anunț că n-am găsit nimic pe numele Josef Weber. Baftă și la mai mare, șefu’.
   Mă uit îndelung la e-mail. O avertizasem pe Sage Singer că sorții nu erau de partea ei. Dintr-un motiv sau altul, Josef Weber a mințit-o în privința trecutului său. Dar asta-i problema ei, nu a mea.
   În anii de când lucrez la BDOIS, am interogat zeci de suspecți. Chiar și atunci când le pun în față dovada incontestabilă din care reiese că au fost gardieni în lagăre de concentrare, susțin mereu că nu au știut nimic despre crimele comise. Insistă pe faptul că doar îi supravegheau pe prizonierii din echipele de muncitori și că aceștia erau sănătoși. Își amintesc că vedeau fum și că umblau zvonuri despre cadavre incinerate, dar ei n-au fost niciodată martori și nici nu au dat crezare vorbelor.
   Asta numesc eu memorie selectivă. Și, culmea culmilor, diferă total de poveștile prizonierilor cu care am discutat, care descriu duhoarea ce ieșea pe coșurile crematoriilor: grețoasă, usturătoare și sulfuroasă, uleioasă și densă, mai degrabă un gust decât un miros. Aceștia afirmă că o inspirai indiferent unde te aflai. Că și acum, se mai trezesc noaptea cu mirosul de carne arsă în nări.
   Lupul nu-și schimbă năravul, iar criminalii de război nu se căiesc.
   Nu mă surprinde că Josef Weber nu e nazist, deși a mărturisit-o. Mă așteptam. Ce mă surprinde e cât de mult mi-aș dori ca Sage Singer să-mi dovedească că mă înșel.
   E întotdeauna mai bine când poți amâna inevitabilul.
   De aceea, pentru un prădător, agresivitatea începe cu vânătoarea. El nu se joacă cu prada, cum crede lumea. Ci încearcă să ajungă la același nivel de adrenalină ca tine.
   Vine un moment însă când nu mai poți aștepta. Auzi inima prăzii cum îți pulsează în minte, și e ultimul gând rațional pe care îl ai. În clipa în care cedezi în fața impulsurilor primare, te transformi în observator, privești cum cealaltă jumătate a ta înfulecă și sfâșie carnea în căutarea ambroziei.
   Înghiți spaima victimei, dar are gust de euforie. Nu mai ai trecut, viitor, milă ori suflet.
   Dar știai asta de la bun început, nu-i așa?

                                              SAGE

           În seara următoare, când mă prezint la muncă, găsesc pe altcineva făcând pâine în bucătăria mea.
   E o matahală de bărbat, de peste un metru optzeci, cu tatuaje maori pe brațe. Intru tocmai când taie bucăți de aluat și le aruncă pe cântar, cu o precizie incredibilă.
   - Salut! spune, cu o voce pițigăiată ce contrastează puternic cu dimensiunea corpului. Cum merge?
   Îmi simt mintea ca o sită, și toate cuvintele necesare pentru a purta această discuție se preling cu viteză prin ea. Sunt atât de surprinsă, încât uit să îmi ascund cicatricea.
   - Cine ești?
   - Clark.
   - Ce cauți aici?
   Bărbatul se uită la masă, la pereți, oriunde, numai la mine, nu.
   - Fac chifle.
   - Nu prea cred, spun. Lucrez singură.
   Nu apucă să-mi răspundă, fiindcă intră Mary. Bineînțeles că a anunțat- o Rocco, care mă întâmpinase cu o observație obscură: „Vrei să vezi lumea? / Să te-apuci de tricotat? / Acum e momentul”.
   - Văd că l-ai cunoscut pe Clark, spune Mary și îi zâmbește uriașului care modelează pâini cu o viteză amețitoare.
   Mă întreb dacă și-a vârât nasul prin maialele și tabelele mele de calcul. E ca și cum mi-ar răscoli cineva prin sertarul cu lenjerie intimă.
   - Clark a lucrat la brutăria Regele Arthur din Norwich, Vermont.
   - Bravo lui! Atunci, să se ducă înapoi la ei.
   - Sage! Clark a venit să-ți dea o mână de ajutor. Să-ți mai ușureze munca.
   O apuc pe Mary de braț și o trag după mine, ca să nu mă audă Clark.
   - Nu vreau ajutor din partea nimănui, Mary, șoptesc.
   - Poate că nu, răspunde ea. Dar ai nevoie. Nu vrei să facem o plimbare?
   Încerc să îmi stăpânesc lacrimile și impulsul de a face o criză de nervi; mă simt deopotrivă furioasă și ofensată. E drept că mi-am luat liber o noapte, fără să-mi anunț șefa, dar am găsit înlocuitor. E drept, de asemenea, că am schimbat meniul, fără să o consult, dar mi-a ieșit un challah desăvârșit, fraged și dulce. Dar cel mai tare sufăr pentru că am crezut că Mary nu mi-e doar șefa, ci și prietenă, ceea ce face ca atitudinea ei intransigentă să mă afecteze cu atât mai mult.
   Ne strecurăm printre cei câțiva clienți care sunt serviți de Rocco. Când trecem prin dreptul casei de marcat, îmi feresc privirea de el. I-o fi spus Mary că mă concediază? O fi devenit Rocco noul ei consilier de afaceri în locul meu?
   Traversăm parcarea și mergem spre porțile bisericii, urcăm Treptele Sfinte și nu ne oprim până când nu ajungem la grota în care mi-a mărturisit Josef că a fost nazist.
   - Ai de gând să mă dai afară? răbufnesc.
   - Ce ți-a venit?
   - Nu știu. M-am gândit și eu, pentru că l-am găsit pe Dl Curățenie Imaculată în bucătăria mea, ocupându-se de chiflele mele. Nu-mi vine să cred că ai fi dispusă să mă înlocuiești cu un roboțel care a lucrat toată viața într-o fabrică...
   - Nu poți să spui despre Regele Arthur că e o fabrică, iar pe Clark nu l-am adus ca să te înlocuiască. A venit ca să poți avea un program mai flexibil.
   Mary se așază pe o bancă de granit. Pe fundalul omagilor, ochii ei par izbitor de albaștri.
   - Vreau doar să te ajut, Sage. Nu știu dacă e vorba de stres, vinovăție sau altceva, dar n-ai fost în apele tale în ultima vreme. Ai devenit neglijentă.
   - Îmi fac treaba în continuare. Mereu mi-am făcut-o, protestez.
   - Aseară ai făcut două sute douăzeci de pâini challah.
   - Ai gustat din ele? Crede-mă, niciun client n-o să găsească unele mai bune în altă parte.
   - Da, dar se va duce în altă parte, dacă vrea să cumpere pâine de secară. Sau cu maia. Sau doar o banală pâine albă. Sau orice alt sortiment la care ai decis să renunți, spune, apoi vocea i se mai îndulcește. Știu că tu ai aruncat Pâinea Mântuitorului, Sage.
   - Dumnezeule mare...
   - M-am rugat să primesc îndrumare. Pâinea aceea era semnul că cineva trebuie salvat, iar acum realizez că persoana aceea ești tu.
   - Pentru că am tras chiulul de la muncă? întreb. A trebuit să merg la bunica. Se simțea rău.
   E uimitor, îmi spun, cât de repede se încheagă minciunile. Acoperă totul ca un strat de vopsea, una peste cealaltă, până când nici nu-ți mai amintești culoarea inițială.
   Poate că Josef Weber chiar ajunsese să creadă că e așa cum îl percep ceilalți. Și poate tocmai asta l-a făcut să spună, în sfârșit, adevărul.
   - Uită-te la tine, Sage. Ești cu mintea în altă parte. Ai auzit ce ți-am spus? Ești complet aiurită. Ai părul vâlvoi; bănuiesc că nici n-ai făcut duș azi; și ai niște cearcăne negre sub ochi, că mi-e teamă să nu suferi de insuficiență renală. Îți risipești energia în prea multe direcții; muncești aici noaptea, și ziua preacurvești cu curva aia, spune Mary, încruntată. Care-i masculinul pentru curvă?
   - Curvar, spun. Ascultă, știu că noi două avem păreri diferite în privința lui Adam, dar n-am observat să-ți sară țandăra pe Rocco, când te-a întrebat care e cel mai bun îngrășământ pentru canabis.
   - Dacă venea drogat la serviciu, îmi sărea, se apără Mary. Poate că nu înțelegi, dar nu te consider imorală pentru că te culci cu Adam. De fapt, cred că pe tine te macină la fel de mult pe cât mă deranjează pe mine. Poate tocmai de-asta îți acaparează viața în asemenea măsură, încât îți afectează munca.
   Pufnesc în râs. Da, sunt obsedată de un bărbat. Un nonagenar, unde mai pui.
   Deodată, mă străfulgeră o idee, ușor precum atingerea aripilor unui fluture. Dacă i-aș spune și ei? Dacă povara aceasta pe care o port - mărturisirea lui Josef - nu e doar a mea?
   - Bine, recunosc că am fost un pic întoarsă pe dos. Dar nu din cauza lui Adam. Ci a lui Josef Weber, spun, privind-o în ochi. Am aflat ceva despre el. Ceva oribil. E nazist, Mary.
   - Josef Weber? Acel Josef Weber pe care-l cunosc? Cel care lasă douăzeci și cinci la sută bacșiș și îi dă câinelui jumătate de chiflă? Josef Weber care a primit premiul Bunul Samaritean din partea Camerei de Comerț? zice Mary, clătinând neîncrezătoare din cap. Vezi? Exact la asta mă refeream. Ești epuizată. Nu-ți mai funcționează bine mintea. Josef Weber e un bătrânel cumsecade, pe care-l cunosc de peste zece ani. Dacă el e nazist, atunci, draga mea, eu sunt Lady Gaga.
   - Dar, Mary...
   - Ai mai spus cuiva despre asta?
   Mă gândesc imediat la Leo Stein.
   - Nu, mint.
   - Bun, pentru că nu știu nicio rugăciune care să ierte calomnia.
   Am senzația că întreaga lume se uită prin capătul greșit al telescopului, iar eu sunt singurul om care vede limpede.
   - Nu-l acuz pe Josef, spun disperată. El mi-a spus.
   Mary strânge din buze.
   - Acum câțiva ani, niște cărturari au tradus un text antic despre care credeau că e Evanghelia după Iuda. Au zis că informațiile, relatate din perspectiva lui Iuda, vor revoluționa creștinismul. După ei, Iuda nu a fost cel mai mare trădător din istoria omenirii, ci omul de încredere al lui Iisus și singurul capabil să se achite de sarcină - din acest motiv, știind că va trebui să moară, Iisus i-a mărturisit totul.
   - Deci, mă crezi!
   - Nu, răspunde Mary sec. Cum nu i-am crezut nici pe cărturarii ăia. Pentru că sunt două mii de ani de istorie care-mi spun că Iisus - care, întâmplător, a fost unul dintre băieții de treabă, exact ca Josef Weber - a fost trădat de Iuda.
   - Istoria nu are întotdeauna dreptate.
   - Dar de undeva tot trebuie să începi. Dacă nu știi de unde vii, cum o să-ți dai seama vreodată încotro mergi? spune Mary și mă strânge în brațe. Fac asta pentru că te iubesc. Du-te acasă. Dormi o săptămână. Fă-ți un masaj. Fă o drumeție pe munte. Limpezește-ți mintea. Pe urmă te întorci. Găsești bucătăria tot unde ai lăsat-o.
   Îmi stăpânesc cu greu lacrimile.
   - Te rog, o implor. Nu-mi lua asta. E singurul lucru pe care nu l-am distrus.
   - Nu-ți iau nimic. Tot pâinea ta e. I-am cerut lui Clark să promită că va folosi rețetele tale. Singurul lucru la care mă gândesc e crestătura distinctivă.
   Pe vremuri, când existau doar cuptoare comune în sat, oamenii veneau cu aluatul de acasă și îl coceau laolaltă cu ceilalți săteni. Cum își recunoșteau pâinile după ce le scoteau din cuptor? După felul în care le crestau. Crestarea exteriorului unui aluat îndeplinește două roluri: îi spune pâinii unde să se desfacă și ajută plămada interioară, lăsându-i loc să se umfle. Dar, în același timp, îi permite brutarului să își însemneze opera.
   Eu, de pildă, crestez mereu baghetele de cinci ori, crestătura cea mai lungă fiind la unul din capete.
   Clark n-o să facă asta.
   E un fleac, o chestie minoră, pe care, probabil, clienții noștri nici n-o s-o bage de seamă. Dar e pecetea mea. Sigiliul meu pe fiecare pâine.
   În timp ce Mary coboară Treptele Sfinte, mă întreb dacă nu și acesta e unul dintre motivele pentru care Josef m-a ales pe mine drept confident.
   Dacă te ascunzi vreme îndelungată, ca o stafie printre oameni, e posibil să dispari fără să observe cineva. E în firea omului să se asigure că cineva a văzut amprenta pe care ai lăsat-o în urmă.

            - N-am idee ce s-a întâmplat cu tine azi, spune Adam, după ce mă dau jos de pe el și mă întind pe pat, cu ochii în tavan. Dar sunt profund recunoscător.
   N-aș numi dragoste ceea ce am făcut mai devreme; mai degrabă am încercat să mă strecor pe sub pielea lui Adam și să mă dizolv prin osmoză. Voiam să mă pierd cu totul în el.
   Îmi trec degetele peste coastele lui.
   - Observi ceva schimbat la mine?
   Rânjește.
   - Da, mai ales în ultima jumătate de oră. Dar îmi place noua Sage, spune, apoi se uită la ceas. Trebuie să fug.
   Îl așteaptă o înmormântare japonezo-budistă, pentru care s-a informat mult, de teamă să nu greșească vreun detaliu. Nouăzeci și nouă virgulă nouă la sută din japonezi sunt incinerați, inclusiv decedatul de care se ocupă azi. Ieri s-a ținut priveghiul.
   - Nu poți să mai stai un pic? întreb.
   - Nu, am o grămadă de chestii de rezolvat, spune. Mi-e frică să n-o dau în bară.
   - Ai mai incinerat morți.
   - Da, dar, la japonezi, e un adevărat ceremonial. În loc ca resturile de oase să fie măcinate, cum facem de obicei, ei au un ritual. Rudele adună, cu niște bețișoare speciale, osemintele rămase și le pun în urnă, explică el, ridicând din umeri. În afară de asta, tu trebuie să-ți faci somnul de frumusețe. Mai ai câteva ore și te-apuci iar de făcut gogoși.
   Îmi trag cearșaful până la bărbie.
   - Mi-am luat liber câteva zile, spun pe un ton firesc, de parcă ar fi fost ideea mea. Vreau să încerc niște rețete noi. Să mă gândesc la diverse chestii.
   - Cum se descurcă Mary fără tine?
   - A găsit un tip care-mi ține locul, răspund, surprinsă de ușurința cu care îmi ies minciunile din gură și de gustul pe care mi-l lasă. Îl cheamă Clark. Cred că o să se descurce bine. Deci, o să pot trăi ca un om normal, după un program normal. De-asta mă gândeam că ai putea să rămâi peste noapte. Mi-ar plăcea să adorm lângă tine.
   - Adormi mereu lângă mine, subliniază Adam.
   Nu e același lucru. În general, așteaptă până când dorm buștean, face un duș și iese tiptil din casă. Vreau și eu ceea ce altor oameni li se pare normal: să simt cum noaptea se strânge în jurul nostru, ca un ștreang. Să întreb: Ai setat alarma? Să spun: Adu-mi aminte să cumpăr pastă de dinți. Să mă plictisesc lângă el, nu doar să petrecem câteva ore pasionale.
   Îl cuprind în brațe și îmi îngrop fața în curbura gâtului său.
   - N-ar fi distractiv să ne prefacem că suntem un cuplu căsătorit de o viață?
   El se eliberează din brațele mele.
   - Eu nu trebuie să mă prefac.
   Se ridică din pat și intră în baie.
   De parcă simțeam nevoia să-mi reamintească. Aștept până când aud apa curgând la duș, după care ies din așternuturi și mă duc în bucătărie.
   Îmi torn un pahar cu suc de portocale și mă așez la laptop. Pe ecran, e tabelul pe care l-am folosit ca să fac un poolish când m-am întors prima oară de la brutărie. Doar pentru că nu lucrez la Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele nu înseamnă că nu-mi pot îmbunătăți rețetele în propria bucătărie.
   Poolish-ul se dospește pe bufet - mai trebuie lăsat câteva ore, dar drojdia a început deja să iasă la suprafață, precum gulerul de spumă într-o halbă cu bere. Închid tabelul și intru pe YouTube.
   Bănuiesc că sunt precum majoritatea tinerilor de douăzeci și cinci de ani din această țară. Tot ce știu despre cel de-al Doilea Război Mondial e ce-am învățat la orele de istorie din liceu, iar perspectiva despre Holocaust mi-a fost influențată de cele două lecturi obligatorii: Jurnalul Annei Frank și Noaptea de Elie Wiesel. Deși știu că a existat o legătură directă cu bunica mea - sau, poate, tocmai din acest motiv - am aceeași viziune abstractă despre Holocaust ca despre sclavie: o serie de orori care s-au întâmplat cu mult timp în urmă, într-o lume complet diferită de cea în care trăiesc. Recunosc că au fost vremuri grele, dar ce am eu de-a face cu asta?
   Tastez „Lagăr de concentrare nazist”, și ecranul e inundat de imagini: fața palidă a lui Hitler, un morman de cadavre aruncate într-o groapă, o cameră plină cu pantofi. Aleg o înregistrare video difuzată la știri în 1945, după eliberare. În timp ce se încarcă, citesc comentariile de dedesubt.
   HOLOCAUSTUL A FOST O PĂCĂLEALĂ.
   SĂ-I IA DRACU’ PE JIDANI.
   HOLOCAUSTUL E O MINCIUNĂ
   A NENOROCIȚILOR DE EVREI.
   Ferma unchiului meu era acolo, iar Crucea Roșie a lăudat condițiile de viață din lagăr. Citiți raportul.
   M... E porci naziști. Lăsați smiorcăielile și recunoașteți-vă faptele. Și martorii tot niște mincinoși au fost?
   Același lucru se întâmplă încă în toată lumea, iar noi ne facem că nu vedem, exact ca nemții acum 70 de ani. N-am învățat nimic.
   Mut cursorul pe la jumătatea filmului de cincizeci de minute. Nu știu despre ce lagăr e vorba, dar văd cadavrele adunate în fața crematoriilor, o imagine atât de macabră, încât mi-e greu să cred că ceea ce văd nu e o peliculă hollywoodiană, ci oameni reali, atât de slabi, încât le vezi tot scheletul prin piele; că fața cu un ochi scos a aparținut unui om care avea o soție, o familie, o viață.
   Comentatorul mă informează că acelea sunt unitățile de distrugere a cadavrelor. Cuptoare atât de puternice, încât pot incinera peste o sută de trupuri pe zi. Imaginea se mută asupra tărgilor cu care sunt introduse cadavrele, asemenea lopeții pe care o folosesc eu ca să bag pâinile în cuptor. Văd în treacăt un schelet în interiorul unui cuptor; apoi un morman de fragmente de oase. Văd plăcuța pe care stă scris cu mândrie numele producătorului: Topf & Sohne.
   Mă gândesc la clienții lui Adam, care culeg osemintele celui drag din cenușă.
   După aceea mă gândesc la bunica și simt că mi se face rău.
   Vreau să închid laptopul, dar nu mă îndur. Mă uit la alaiurile de nemți dichisiți care intră în lagăr, zâmbitori, de parcă ar fi în vacanță. Apoi se schimbă la față, se întunecă, unii chiar plâng pe măsură ce înaintează.
   Văd afaceriștii din Weimar, forțați să mute și să reîngroape morții.
   Aceștia sunt oamenii care au știut, probabil, ce se petrece, dar n-au avut tăria de a o recunoaște. Ori care au închis ochii, ca să nu fie implicați. Exact cum aș fi și eu, dacă aș trece cu vederea mărturisirea lui Josef.
   - Gata, anunță Adam, intrând în bucătărie, cu părul încă ud și cravata legată la gât, și îmi masează ușor umerii. Ne vedem miercuri la aceeași oră?
   Trântesc capacul laptopului.
   - Poate ar fi mai bine să facem o pauză, mă trezesc spunând.
   Se uită la mine.
   - O pauză?
   - Da. Vreau să fiu singură o perioadă.
   - Nu tu propuneai acum cinci minute să ne purtăm ca un cuplu căsătorit?
   - Și nu tu mi-ai răspuns acum cinci minute că ești deja căsătorit?
   Mă gândesc la vorbele lui Mary, la faptul că relația cu Adam e posibil să mă macine mai mult decât vreau să recunosc. Mă gândesc cum e să fii o persoană care luptă pentru lucrurile în care crede, nu una care neagă realitatea din fața ei.
   Adam pare uluit, dar își maschează repede starea de spirit.
   - Fă cum crezi că e mai bine, scumpo. Eu nu te presez.
   Mă sărută atât de tandru, încât o simt ca pe o promisiune, o rugăciune.
   - Dar ține minte, îmi șoptește. Nimeni nu te va iubi cum te iubesc eu.
   După ce pleacă, îmi dau seama că vorbele lui ar putea fi interpretate ca un jurământ sau ca o amenințare.
   Îmi amintesc deodată de o colegă de la cursul de Istoria religiilor, o studentă străină, din Osaka. Când am ajuns la capitolul despre budism, ne-a vorbit despre corupție: câți bani a trebuit să-i plătească preotului familia ei pentru kaimyo-ul bunicului ei decedat - un nume special dat mortului, pe care să îl ia cu el în rai. Cu cât dădeai mai mulți bani, cu atât numele postum primea mai multe caractere, și reputația familiei avea de câștigat.
   - Crezi că are vreo importanță viața de apoi budistă? a întrebat-o profesorul.
   - Probabil că nu, a răspuns fata. Dar așa, nu te întorci pe lumea asta ori de câte ori îți rostește cineva numele.
   Privind în urmă, îmi dau seama că ar fi trebuit să-i relatez istorioara asta și lui Adam.
   Anonimatul costă scump.

          Sună telefonul exact când am un coșmar.
   Mary stă în spatele meu, în bucătărie, și îmi tot spune că mă mișc prea încet. Dar, cu toate că modelez pâini și le bag în cuptor cu asemenea viteză încât fac bășici la degete, iar sângele din ele pătrunde în aluat, de fiecare dată când vâr lopata ca să scot pâinea coaptă, găsesc doar oase pe ea, albe precum velele unei corăbii.
   Era și timpul bombăne Mary și, înainte să o împiedic, ia un os cu bețișoarele și mușcă tare din el. Își sparge toți dinții, care se rostogolesc pe podea, sub tălpile mele, ca o ploaie de perle.
   Dorm atât de adânc, încât, deși iau telefonul și spun „Alo”, îl scap imediat din mână și cade sub pat.
   - Scuze, spun, după ce reușesc să-l găsesc. Alo?
   - Sage Singer?
   - La telefon.
   - Sunt Leo Stein.
   Mă ridic în capul oaselor, dezmeticindu-mă brusc.
   - Îmi cer scuze...
   - V-ați mai cerut o dată... V-am... V-am trezit cumva?
   - Cam așa ceva.
   - Îmi cer scuze, în acest caz. M-am gândit că e trecut de unsprezece și...
   - Sunt brutăreasă, îl întrerup. Lucrez noaptea și dorm ziua.
   - În cazul ăsta, sunați-mă dumneavoastră la o oră mai potrivită.
   - Spuneți-mi acum, zic. Ce-ați aflat?
   - Nimic, răspunde Leo Stein. Numele Josef Weber nu figurează în registrul membrilor SS.
   - Sigur e o greșeală. Ați încercat să-l scrieți și altfel?
   - Specialista mea în istorie e foarte meticuloasă, domnișoară Singer. Îmi pare rău, dar cred că ați înțeles greșit ce v-a spus.
   - Ba nu, spun și îmi dau părul de pe față. Chiar dumneavoastră ați afirmat că documentele pe care le dețineți sunt incomplete. Poate că nu l-ați găsit pe cel care trebuie.
   - E posibil, dar, în lipsa acestuia, nu putem face mai mult.
   - Mai căutați?
   Îi simt ezitarea din glas și îmi dau seama că îi cer să găsească un ac invizibil în carul cu fân.
   - Nu mă dau bătut, zice Leo. O să mai căutăm la două arhive din Berlin și în baza noastră de date. Dar ideea e că, dacă nu găsim nicio informație valabilă de la care să pornim...
   - Lăsați-mă, vă rog, până la prânz, spun, pe un ton implorator.

           Până la urmă, felul în care l-am cunoscut pe Josef Weber - la un grup de terapie - mă face să mă întreb dacă nu cumva Leo Stein are dreptate, și Josef minte.
   În definitiv, a trăit cincizeci și doi de ani alături de Marta. E greu să ții un secret atâta vreme.
   Plouă cu găleata când ajung acasă la el și nu am umbrelă. Urc udă leoarcă pe veranda acoperită, unde Eva latră vreo jumătate de minut până să deschidă Josef. Văd dublu - nu din cauză că am vederea încețoșată, ci pentru că, în mintea mea, se suprapune imaginea acestui bătrân cu cea a tânărului viguros, îmbrăcat în uniformă identică cu cea a soldaților din filmul de pe YouTube.
   - Soția ta, spun, știa că ești nazist?
   Josef deschide ușa mai larg.
   - Intră. Nu e o discuție pe care s-o purtăm în stradă.
   Îl urmez în sufragerie. Tabla de șah a rămas acolo unde am jucat cu câteva zile în urmă, unicornii și dragonii încremeniți la ultima mea mutare.
   - Nu i-am spus niciodată, recunoaște Josef.
   - Nu pot să cred. Sigur te-a întrebat ce-ai făcut în timpul războiului.
   - I-am spus că m-au trimis părinții la studii în Anglia. Marta nu s-a îndoit niciodată de mine. Ai rămâne surprinsă cât de departe suntem dispuși să mergem, ca să vedem tot ce e mai frumos la cei pe care-i iubim, spune Josef.
   Bineînțeles, afirmația lui mă duce cu gândul la Adam.
   - Trebuie să fie destul de greu, spun, pe un ton glacial, să nu te încurci în propriile minciuni.
   Cuvintele mele îl lovesc în moalele capului; Josef se face mic în fotoliu.
   - De-asta ți-am spus adevărul.
   - De fapt, nu mi l-ai spus, nu-i așa?
   - La ce te referi?
   Nu-i pot spune că știu că m-a mințit de la un vânător de naziști din Ministerul Justiției.
   - Nu are logică. O soție care, în cincizeci și doi de ani, nu descoperă adevărul. Un trecut criminal despre care nu există nicio dovadă. Și, firește, cea mai mare inadvertență, de ce te-ai demasca singur după ce ai păstrat secretul șaizeci și cinci de ani?
   - Ți-am spus deja. Pentru că vreau să mor.
   - De ce tocmai acum?
   - Fiindcă nu mai am pentru cine trăi, răspunde. Marta a fost un înger. A văzut binele din mine atunci când nici măcar nu mă puteam privi în oglindă. Mi-am dorit atât de mult să fiu bărbatul cu care credea că s-a măritat, încât m-am transformat în el. Dacă ar fi știut ce-am făcut...
   - Te-ar fi omorât?
   - Nu, spune Josef. S-ar fi sinucis. Nu-mi păsa ce se întâmplă cu mine, dar mă gândeam cu groază cum ar fi pentru ea să afle, să știe că a fost atinsă de niște mâini care nu vor mai fi niciodată curate.
   Se uită la mine.
   - Știu că acum e în rai. Mi-am jurat că voi fi așa cum își dorea ea, până la moartea ei. Iar acum, că s-a întâmplat, am apelat la ajutorul tău, spune și își pune mâinile între genunchi. Pot cuteza să sper că încă te mai gândești la rugămintea mea?
   Vorbește ceremonios, de parcă m-ar fi invitat la dans, la o serată. De parcă asta ar fi o propunere de afaceri.
   Îl țin în suspans.
   - Realizezi cât ești de egoist, nu? Îmi ceri să risc să fiu arestată. În principiu, eu renunț la viața mea, ca să poți scăpa tu de a ta.
   - Nu e cazul. N-o să intre nimeni la bănuieli dacă moare un bătrân.
   - Crima e ilegală, în caz că ai uitat asta în ultimii șaizeci și opt de ani.
   - Vezi tu, tocmai de-asta am așteptat să găsesc o persoană ca tine. Dacă o faci tu, nu e crimă, e un gest de milostivenie, spune și mă privește în ochi. Dar, înainte să mă ajuți să mor, Sage, îți mai cer o favoare. Te rog să mă ierți mai întâi.
   - Să te iert?
   - Pentru lucrurile pe care le-am făcut în tinerețe.
   - Nu mie trebuie să-mi ceri iertare.
   - Știu, spune, dar toți ceilalți au murit.
   Încet, încet, rotițele se pun în mișcare și văd imaginea de ansamblu.
   Abia acum înțeleg de ce mi-a făcut marea mărturisire. Josef nu știe de bunica, iar alt evreu în afară de mine e greu să găsească în oraș. Situația este cam aceeași cu aceea a familiei victimei unui condamnat la moarte.
   Au dreptul să își caute dreptatea? Străbunicii mei au fost uciși de naziști. Asta înseamnă că, prin extensie, eu sunt cel mai nimerit reprezentant al seminției?
   Aud vocea lui Leo răsunându-mi în minte ca un ecou. Nu mă dau bătut.
   Lucrează acolo ca să se răzbune? Sau ca să facă dreptate? E o linie de demarcație foarte fină între cele două și, cu cât încerc să mă concentrez mai mult asupra ei, cu atât devine mai neclară.
   Poate că pocăința îi aduce liniște criminalului, dar cum rămâne cu cei care au fost uciși? E adevărat că nu mă consider evreică, dar am, totuși, o responsabilitate față de rudele mele care au fost credincioase și au fost ucise din cauza religiei lor?
   Josef mi-a încredințat secretul lui pentru că mă consideră prietenă. Pentru că are încredere în mine.
   Dar, dacă afirmațiile lui Josef se dovedesc adevărate, omul cu care m-am împrietenit - căruia i-am acordat încrederea mea - e doar o iluzie, o invenție. Un om care a înșelat mii de persoane.
   Mă simt murdară, îmi reproșez că nu știu să judec oamenii.
   În clipa aceea, îmi fac o promisiune: voi afla dacă Josef Weber a fost ofițer SS. Totuși, dacă se dovedește a fi nazist, n-o să-l omor, așa cum își dorește. O să-l trădez așa cum i-a trădat și el pe alții. O să storc toate informațiile de la el și o să i le transmit lui Leo Stein, astfel încât Josef să- și găsească sfârșitul într-o celulă.
   Dar el nu trebuie să știe asta.
   - Nu te pot ierta, spun, dacă nu știu ce-ai făcut. Înainte de a lua o decizie, îmi trebuie o dovadă concretă a trecutului tău.
   Ușurarea de pe chipul lui e palpabilă, aproape dureroasă. Are lacrimi în ochi.
   - Fotografia...
   - Nu dovedește nimic. De unde să știu că tu ești în ea? Puteai s-o cumperi de pe eBay.
   - Înțeleg, zice Josef și ridică privirea spre mine. Primul lucru pe care trebuie să-l afli despre mine e numele meu adevărat.

          Poate că i se pare ciudat când, după câteva secunde, mă ridic de pe scaun și întreb unde e baia, dar nu o arată.
   Îmi explică să merg până în capătul holului, unde se află toaleta micuță, decorată cu tapet cu trandafiri și un castronel plin cu săpunuri decorative, încă în ambalaje din plastic.
   Las apa să curgă în chiuvetă și scot telefonul mobil din buzunar.
   Nu apucă să sune decât o dată și îmi răspunde Leo Stein.
   - Nu-l cheamă Josef Weber, spun, gâfâind.
   - Alo?
   - Sunt Sage Singer.
   - De ce vorbiți în șoaptă?
   - Pentru că mă ascund în baia lui Josef.
   - Parcă ziceați că nu-l cheamă Josef.

.................................................