Materia întunecată, Blacke Crouch

...............................................................

                           3-6

         Încuviințează din cap cu dinții strânși, de parcă și-ar ține cu greu în frâu un val de emoții.
   - Mi-e greu să înțeleg, adaug, cum este posibil ca tu și cei de aici să considerați acceptabilă uciderea unui om pentru a proteja laboratorul ăsta.
  - Lui Jason Dessen - cel pe care îl știu eu - nu i-ar fi păsat de ceea ce i s-a întâmplat Danielei Vargas. Nu spun că s-ar fi bucurat. Niciunul dintre noi nu se bucură. Mie îmi face rău să mă gândesc la asta. Dar ar fi acceptat situația fără probleme.
  Clatin din cap. 
   - Ai uitat ce am construit împreună, continuă el.
   - Atunci, arată-mi tu.

   Sunt dus să mă spăl și să mănânc și primesc haine noi.
   După prânz, iau împreună cu Leighton un ascensor de serviciu și coborâm la subnivelul patru.
   Ultima dată când am străbătut acest coridor, pereții erau îmbrăcați în plastic, iar eu habar n-aveam unde mă aflu. Nu fusesem încă amenințat. Nu mi se spusese clar că nu am voie să plec.
   Dar remarcasem deja că eram rareori lăsat singur cu Leighton. Doi bărbați cu alură de polițiști erau mereu în apropiere, ca și acum. Mi-i amintesc din prima noapte aici.
   - Sunt patru niveluri, îmi explică Leighton. Sala de sport, sala de recreere, sala de mese și câteva dormitoare la etajul unu. Laboratoarele, sălile de igienizare și cele de conferințe sunt la doi. Subnivelul trei este dedicat producției, iar la patru sunt infirmeria și sala de control a misiunii.
   Ne apropiem de două uși ca de seif, care par suficient de impunătoare pentru a proteja secrete de stat. Leighton se oprește în dreptul unui ecran tactil montat pe perete, lângă uși, scoate din buzunar un card de acces și-l ridică sub scanner.
   O voce feminină computerizată rostește:
   - Numele, vă rog.
   - Leighton Vance, răspunde el, aplecându-se spre scanner.
   - Parola de acces.
   - Unu, unu, opt, șapte.
   - Recunoaștere vocală confirmată. Bun venit, dr. Vance.
   Tresar la auzul unui bâzâit, al cărui ecou reverberează pe coridor, în spatele nostru.
   Ușile se deschid lent. Pășesc într-un hangar.
   Din plafonul înalt se revarsă în jos mai multe lumini, reliefând un cub cu latura de patru metri, de culoarea plumbului.
   Pulsul mi se accelerează. Nu-mi vine să cred ce văd.
   Probabil că Leighton îmi sesizează uimirea, fiindcă întreabă:
   - Splendid, nu-i așa?
   Splendid e puțin spus.
   Inițial mi se pare că zumzetul care se aude în hangar provine de la luminile electrice, dar pe urmă îmi dau seama că nu se poate. E un sunet atât de profund, încât îl simt la baza coloanei vertebrale, precum vibrația la frecvență ultrajoasă a unui motor uriaș.
   Mă apropii de cub ca hipnotizat.
   Niciodată n-aș fi crezut că-l voi vedea în realitate, la mărimea asta.
   De aproape, e limpede că suprafața nu e netedă, ci are neregularități care reflectă lumina în așa fel, încât pare multifațetată, aproape translucidă.
   Leighton face un semn spre pardoseala imaculată din beton care lucește în lumina din hangar.
   - Exact acolo te-am găsit zăcând inconștient.
   Pășim fără grabă de-a lungul unei laturi a cubului. Întind mâna și ating suprafața cu vârfurile degetelor. E rece.
   - Acum unsprezece ani, adaugă Leighton, după ce ai câștigat premiul Pavia, am luat legătura cu tine și ți-am spus că avem cinci miliarde de dolari. Puteam construi cu ei o navă spațială, dar ți i-am dat ție pe toți. Ca să vedem ce poți realiza cu resurse nelimitate.
   - Cercetările mele sunt aici? Notițele mele?
   - Firește.
   Ajungem în celălalt capăt al cubului, iar el mă conduce dincolo de colț, pe cealaltă latură, pe care a fost decupată o ușă.
   - Ce-i înăuntru? îl întreb.
   - Află singur.
   Partea de jos a cadrului ușii se află cam la treizeci de centimetri de pardoseala hangarului.
   Apăs pe clanță, deschid ușa și dau să pășesc înăuntru. Leighton îmi pune o mână pe umăr.
   - Până aici, mă oprește el. Pentru siguranța ta.
   - E periculos?
   - Tu ai fost a treia persoană care a intrat. Alte două au pășit înăuntru după tine. Până acum, doar tu te-ai mai întors.
   - Dar cu ceilalți ce s-a întâmplat?
   - Nu știm. Dispozitivele de înregistrare nu pot fi folosite în interior. Singurele relatări la care putem spera deocamdată trebuie să vină din partea cuiva care izbutește să se întoarcă. Așa cum te-ai întors tu.
   Interiorul cubului e gol și întunecat. Pereții, podeaua și plafonul sunt lucrate din același material ca și exteriorul.
   - E izolat fonic, antiradiații, etanș și, așa cum bănuiești probabil, emite un câmp magnetic puternic.
   Când trag ușa, sunetul unei încuietori care se închide răsună dinăuntru.
   Cubul aflat în fața mea e ca un vis eșuat, renăscut din morți.
   Cercetările mele dinainte de a împlini treizeci de ani implicau o cutie în mare parte ca aceasta. Numai că era un cub cu latura de doi centimetri, menit să pună un obiect macroscopic în superpoziție. Adică în ceea ce fizicienii numesc uneori, cu un umor de înțeles doar pentru ei, în stare de pisică, aluzia fiind la pisica lui Schrodinger, din cunoscutul experiment teoretic.
   Schrodinger și-a imaginat o pisică, o fiolă cu otravă și o sursă radioactivă, închise într-o cutie etanșă. Un senzor interior măsoară nivelul radioactivității, de pildă dezintegrarea unui atom, care duce la spargerea fiolei și la eliberarea otrăvii care ucide pisica. Dar atomul respectiv are o probabilitate egală de a se dezintegra sau a nu se dezintegra. Experimentul mental constituie o modalitate ingenioasă de a corela un rezultat din lumea clasică, lumea noastră, cu un eveniment la nivel cuantic.
   Interpretarea de la Copenhaga a mecanicii cuantice sugerează o bizarerie: înainte de a deschide cutia, deci înainte de apariția unui observator, atomul există într-o superpoziție - o stare nedeterminată, de dezintegrare și concomitent de nedezintegrare, ceea ce înseamnă că pisica e deopotrivă vie și moartă. Și abia atunci când cutia e deschisă și evenimentul este observat, funcția de undă colapsează într-una dintre cele două stări.
   Cu alte cuvinte, noi, observatorii, vedem doar unul dintre cele două rezultate posibile.
   Spre exemplu, o pisică moartă.
   Și asta devine realitatea noastră.
   Dar mai departe lucrurile devin și mai bizare.
   Există oare o altă lume, la fel de reală ca aceasta pe care o cunoaștem noi, o lume în care deschidem cutia și găsim pisica vie, torcând?
   Interpretarea lumii multiple a mecanicii cuantice spune că da. Și că, atunci când deschidem cutia, survine o ramificare a universului. Într-un univers găsim o pisică moartă; în altul descoperim o pisică vie. Iar cel care ucide pisica sau o lasă în viață este actul în sine al observării.
   Iar bizareria nu se oprește aici. Fiindcă acest gen de observare se întâmplă permanent. Deci, dacă universul se ramifică de fiecare dată când ceva este observat, înseamnă că există un număr inimaginabil, infinit de universuri - un multivers - în care absolut tot ce se poate întâmpla se întâmplă.
   În privința cubului meu mic, ideea era aceea de a crea un mediu protejat împotriva observației și a stimulilor exteriori, așa încât obiectul meu macroscopic - un disc din nitrit de aluminiu măsurând 40 de micrometri în diametru și format din circa un trilion de atomi - să poată exista în acea stare nedeterminată și să nu colapseze ca urmare a interacțiunilor cu mediul.
   Nu am reușit să soluționez problema înainte să mi se epuizeze fondurile, însă după toate aparențele, o altă versiune a mea a făcut-o. Și apoi a transpus întregul concept la un nivel inimaginabil. Fiindcă, dacă ceea ce spune Leighton este adevărat, cubul ăsta reușește să facă un lucru care, în conformitate cu tot ceea ce știu eu din fizică, este imposibil.
   Mă simt rușinat, ca și când aș fi pierdut o cursă în fața unui adversar mai bun. Un profesionist cu o viziune științifică extraordinară construise cubul acesta. Un alter ego al meu mai inteligent și mai priceput decât mine.
   Mă uit la Leighton.
   - Funcționează? îl întreb.
   - Faptul că te afli aici, lângă mine, pare să sugereze că da.
   - Nu pricep. Dacă vrei să pui o particulă în stare cuantică în laborator, ar trebui să construiești o cameră de deprivare. Să elimini orice lumină, să extragi tot aerul și să cobori temperatura la o fracțiune de grad peste valoarea de zero absolut. Un om ar fi ucis în mod instantaneu. Și cu cât ai merge la dimensiuni mai mari, cu atât fragilitatea ar crește. Chiar dacă suntem în subteran, există tot felul de particule - neutrino, radiații cosmice - care trec prin acest cub și care ar putea afecta o stare cuantică. Dificultățile par insurmontabile.
   - Nu știu ce să-ți spun... Tu le-ai depășit.
   - Cum?
   Leighton zâmbește.
   - Știi, totul părea să aibă sens când mi-ai explicat tu, însă eu nu mă pricep să-ți explic ție. Ar trebui să-ți citești notițele. Ceea ce pot să-ți spun însă e că în cubul acesta se creează și se menține un mediu în care obiectele obișnuite pot exista în stare de superpoziție cuantică.
   - Inclusiv oamenii?
   - Inclusiv oamenii.
   Bun.
   Deși tot ceea ce știu din fizică îmi arată că e imposibil, se pare că am descoperit o modalitate de a crea un mediu cuantic fertil la scară macroscopică, folosind poate un câmp magnetic pentru a cupla obiectele la interior cu sistemul cuantic la scară atomică.
   Dar cum rămâne cu ocupantul cubului? Ocupanții sunt și ei observatori. Trăim într-o stare de decoerență într-una dintre realități, fiindcă ne observăm permanent mediul și ne colapsăm propria funcție de undă. Dar altul trebuie să fie mecanismul.
   - Vino, mă îndeamnă Leighton. Vreau să-ți arăt ceva.
   Mă conduce spre un șir de ferestre de pe peretele opus ușii din cub. Trecându-și cardul de acces prin dreptul altei uși securizate, mă invită într-o sală care aduce cu un centru de comunicații sau cu cel de control al unei misiuni spațiale.
   Pe moment, numai unul dintre punctele de lucru este ocupat, de o femeie cu picioarele ridicate pe birou și cu urechile acoperite de căști, care nu remarcă sosirea noastră.
   - Această stație e supravegheată douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, șapte zile pe săptămână, îmi explică Leighton. Facem cu rândul toți, așteptând să se întoarcă cineva.
   Apoi, așezându-se la terminalul unui computer, tastează o serie de coduri de acces și răsfoiește o serie de fișiere, până când găsește ceea ce căuta: un fișier video, pe care îl deschide.
   Este un clip HD filmat cu o cameră orientată spre ușa cubului, poziționată probabil chiar deasupra ferestrelor de aici.
   În partea de jos a ecranului văd marca temporală de acum paisprezece luni, cu ceasul măsurând timpul până la sutimea de secundă.
   Un bărbat intră în cadru și se apropie de cub.
   Are în spate un rucsac peste costumul spațial aerodinamic, a cărui cască o ține sub brațul stâng. Ajuns în fața ușii, apasă clanța și o deschide. Înainte de a păși înăuntru, se întoarce și se uită peste umăr, drept în cameră. Sunt eu.
   Fac un semn cu mâna, intru în cub și închid ușa în urma mea.
   Leighton mărește viteza de redare. Cubul stă în continuare nemișcat și cincizeci de minute se scurg în ritm accelerat. Apoi readuce viteza de redare la normal, când o altă persoană intră în cadru.
   O femeie cu păr lung și castaniu se apropie de cub și deschide ușa.
   Imaginea se schimbă cu cea luată de o cameră GoPro montată pe cap. Aceasta panoramează pe interiorul cubului, în timp ce o rază de lumină mătură podeaua și pereții goi, reflectată de suprafața metalică rugoasă.
   - Și... puf! exclamă Leighton. Ai dispărut. Până... în urmă cu trei zile și jumătate, adaugă el, deschizând un alt fișier.
   Mă văd ieșind din cub împleticindu-mă, apoi prăbușindu-mă la podea, aproape ca și când aș fi fost împins din interior. Mai trece un timp, după care văd apărând echipa de decontaminare, care mă așază pe o targă.
   Mă frapează senzația acută de suprarealism pe care mi-o inspiră faptul că urmăresc înregistrarea momentului exact în care a început acest coșmar, devenit acum viața mea.
   Primele mele clipe în această lume întoarsă pe dos.

       Unul dintre dormitoarele de la subnivelul unu a fost pregătit deja pentru mine - o evoluție bine-venită după celula în care am fost ținut. Pat somptuos. Baie complet echipată. Un birou pe care se află o vază cu flori al căror parfum se simte în aer.
   - Sper că te vei simți mai confortabil aici, începe Leighton, apoi adaugă: Trebuie să-ți spun doar atât: te rog să nu încerci să te sinucizi, fiindcă suntem cu toții cu ochii pe tine. Dincolo de ușa asta vor fi permanent oameni gata să te împiedice și vei fi nevoit să te întorci în celula aia dezgustătoare, în cămașă de forță. Dacă te simți disperat, ridică telefonul și spune-i celui care răspunde să mă caute. Nu sta să suferi în tăcere. Ai aici - continuă el arătând spre laptopul de pe birou - rezultatele muncii tale din ultimii cincisprezece ani. Chiar dinainte de cercetările pe care le-ai făcut la Velocity Laboratories. Nimic nu e protejat cu parolă. Citește tot ce vrei. Poate că-ți va stârni vreo amintire.
   Apoi se îndreaptă spre ușă și, înainte de a ieși din încăpere, îmi aruncă o privire peste umăr și spune:
   - Apropo, ușa asta va sta încuiată.
   Și cu un zâmbet, adaugă:
   - Dar numai pentru siguranța ta.

        Mă așez în pat cu laptopul, încercând să descifrez volumul uriaș de informații conținut în zeci de mii de fișiere.
   Totul e organizat pe ani și începe dinainte de a fi câștigat premiul Pavia, din anii de facultate, când am simțit primele imbolduri ale ambiției mele de o viață.
   Primele fișiere conțin informații care îmi sunt cunoscute - ciornele unei lucrări care avea să devină prima mea carte publicată, extrase din articole pe aceeași temă, totul culminând cu anii petrecuți în laboratorul Universității din Chicago și cu construirea primului cub.
   Datele din laboratorul steril sunt meticulos sortate.
   Citesc fișierele din laptop până când încep să văd dublu și nici chiar atunci nu mă întrerup, urmărind cum cercetările mele progresează și trec de momentul în care știu că m-am oprit în versiunea pe care o cunosc eu a vieții mele.
   E ca și când ai uita totul despre tine și ți-ai citi apoi biografia.
   Am lucrat zi de zi. Însemnările mi-au devenit tot mai clare, mai detaliate, mai concentrate.
   Dar încă mă străduiam să găsesc o modalitate de a crea o superpoziție a discului macroscopic, iar frustrarea și disperarea pe care le resimțeam răzbat clar din notițe.
   Nu-mi mai pot ține ochii deschiși. Sting veioza de pe noptieră și trag pătura pe mine.
   E întuneric beznă. Unicul punct de lumină din dormitor e un led verde aflat sus, pe peretele opus patului. O cameră care filmează în infraroșu. Cineva îmi urmărește fiecare mișcare, fiecare răsuflare.
   Închid ochii, încercând s-o ignor.
   Dar văd în dosul pleoapelor aceeași imagine care mă bântuie ori de câte ori închid ochii: sângele șiroind pe glezna ei, scurgându-i-se pe piciorul gol. Și gaura neagră dintre ochi.
   Ar fi atât de ușor să cedez! Să clachez...
   În întuneric, ating ața legată în jurul inelarului și îmi reamintesc că viața mea cealaltă este cea reală, că încă există pe undeva.
   Ca și când aș sta pe plajă și valurile mi-ar trage nisipul de sub tălpi, ducându-l înapoi în mare, simt cum lumea mea și realitatea care o susține se îndepărtează de mine tot mai mult.
   Și mă întreb: dacă nu mă zbat cu suficientă energie împotriva ei, oare această realitate se va solidifica treptat și mă va absorbi în ea?

       Mă trezesc brusc.
   Cineva bate în ușă.
   Aprind lumina și cobor din pat dezorientat; habar n-am cât am dormit. Bătăile devin mai insistente.
   - Imediat! strig.
   Încerc să deschid ușa, însă e încuiată pe dinafară. Aud yala descuindu-se și ușa se deschide.
   Am nevoie de câteva clipe pentru a-mi da seama când și unde am mai văzut-o pe femeia în rochie neagră, strâmtă, care stă în prag cu două cești de cafea în mână și cu un carnețel sub braț. Și apoi îmi amintesc: aici. E cea care a condus - sau a încercat să conducă - acea bizară ședință de briefing în noaptea în care mi-am recăpătat cunoștința în fața cubului.
   - Bună, Jason. Amanda Lucas.
   - Ah, da.
   - Scuză-mă, n-am vrut să dau buzna peste tine.
   - Nicio problemă, e-n regulă.
   - Ai puțin timp să stăm de vorbă?
   - Ăăă... sigur.
   Îi fac loc să intre și închid ușa, după care îi trag scaunul de la birou. Ea îmi întinde o ceașcă din plastic.
   - Ți-am adus cafea, dacă vrei.
   - Te rog, îi spun, luând ceașca. Mulțumesc.
   Mă așez pe marginea patului. Cafeaua îmi încălzește palmele.
   - Aveau și o variantă cu aromă de ciocolată și alune, dar tu o preferi simplă, nu-i așa?
   Iau o înghițitură.
   - Da, e perfect așa.
   Soarbe și ea din cafeaua ei, după care spune:
   - Probabil că totul e foarte ciudat pentru tine.
   - Așa s-ar zice.
   - Ți-a spus Leighton că aș putea veni să discutăm?
   - Da.
   - Bun. Eu sunt psihiatra laboratorului. Lucrez aici de aproape nouă ani. Am toate certificările necesare. Am lucrat la un cabinet particular înainte de a veni la Velocity Laboratories. Te deranjează să-mi răspunzi la câteva întrebări?
   - Nicio problemă.
   - Ai menționat în dialogul cu Leighton...
   Se oprește o clipă și deschide carnețelul, apoi reia:
   - Citez: „În locul ultimilor zece ani din viața mea nu mai e nimic, decât un mare gol”. Corect?
   - Da.
   Notează ceva cu creionul în carnet.
   - Jason, ai asistat sau ai trecut tu însuți recent prin vreun eveniment cu risc letal, care ți-a provocat sentimente intense de frică, de neajutorare sau de groază?
   - Am văzut-o pe Daniela Vargas împușcată în cap exact sub ochii mei.
   - Ce vrei să spui?
   - Voi mi-ați ucis... ați ucis-o pe femeia cu care eram. Exact înainte de a fi adus aici. Stai puțin, exclam, văzând că Amanda pare sincer uluită. Nu știai nimic despre asta?
   Înghite cu greu și își recapătă stăpânirea de sine.
   - Trebuie să fi fost îngrozitor, Jason.
   Rostește cuvintele ca și cum s-ar îndoi de spusele mele.
   - Crezi că mint, că am inventat totul?
   - Sunt curioasă dacă-ți amintești ceva din cub sau din ce s-a întâmplat în ultimele paisprezece luni.
   - Așa cum am mai spus, nu am nicio amintire din perioada aceea.
   Mai notează ceva în carnet, apoi continuă:
   - Interesant, deși poate că nu-ți aduci aminte de asta... dar în cursul foarte scurtului nostru briefing, ai zis că ultimul lucru pe care ți-l amintești e că te aflai într-un bar din Logan Square.
   - Nu-mi aduc aminte să fi zis așa ceva. Eram destul de confuz pe atunci.
  - Firește. Deci n-ai nicio amintire din cub. În regulă, întrebările următoare cer doar răspunsuri de tip da sau nu. Ai probleme cu somnul?
   - Nu.
   - Iritabilitate sau mânie sporite?
   - Nu chiar.
   - Probleme de concentrare?
   - Nu cred.
   - Te simți alert?
   - Da.
   - Bine. Ai remarcat că ai un exagerat reflex de tresărire?
   - Nu... nu sunt sigur.
   - Uneori, o situație de stres extrem poate declanșa o așa-numită stare de amnezie psihogenă - o disfuncție a memoriei în absența unei afectări cerebrale de natură structurală. Am senzația că vom exclude, odată cu RMN-ul de astăzi, orice afectare cerebrală structurală, ceea ce înseamnă că amintirile tale din ultimele paisprezece luni încă există. Numai că sunt adânc îngropate în mintea ta. Iar datoria mea este să te ajut să le scoți la suprafață.
   Beau din cafea.
   - Cum anume?
   - Există o serie de opțiuni terapeutice pe care le putem încerca. Psihoterapie, terapie cognitivă, terapie creativă. Chiar și hipnoză clinică. Aș vrea să știi că pentru mine nu e nimic mai important decât să te ajut să treci peste această situație.
   Mă privește în ochi cu o neașteptată și deconcertantă intensitate, de parcă misterele existenței umane în sine ar fi înscrise pe corneea mea.
   - Chiar nu mă cunoști? mă întreabă apoi.
   - Nu.
   Se ridică de pe scaun și își strânge lucrurile.
   - Leighton va veni în curând să te conducă la RMN. Eu vreau doar să te ajut, Jason, așa cum pot. Dacă nu-ți amintești de mine, nu e nicio problemă. Trebuie doar să știi că îți sunt prietenă. Toți cei din laborator îți sunt prieteni. Ne aflăm aici datorită ție. Și considerăm cu toții, în mod automat, că tu știi asta, așa că te rog să nu uiți un lucru: ne plecăm în fața ta, a minții tale și a dispozitivului pe care l-ai construit.
   În pragul ușii se oprește și se întoarce spre mine.
   - Cum o cheamă pe femeia aceea? Cea pe care crezi că ai văzut-o ucisă.
   - Nu cred că am văzut-o. Am văzut-o cu adevărat. Și o cheamă Daniela Vargas.

         Îmi petrec restul dimineții așezat la birou, mâncându-mi micul dejun și răsfoind fișierele care documentează realizări științifice despre care nu-mi amintesc nimic.
   În ciuda circumstanțelor în care mă aflu, mi se pare incitant să-mi citesc însemnările, să-mi văd cercetările avansând spre reușita cubului miniatural. Soluția pentru crearea superpoziției în cazul discului meu?
   Qubiți supraconductori integrați într-o serie de rezonatoare capabile să înregistreze stări simultane sub formă de cabrații. Pare ceva anost și imposibil de înțeles, dar este o idee inovatoare. Care mi-a adus premiul Pavia. Și, după toate aparențele, m-a catapultat aici.
   Cu zece ani în urmă, în prima mea zi de lucru la Velocity Laboratories, am scris un fel de declarație de intenție destinată tuturor membrilor echipei, prin care îi puneam la curent cu ideile mecanicii cuantice și ale multiversului. Un fragment din ea - un expozeu despre dimensionalitate - îmi atrage acum privirea:
   Percepem mediul înconjurător în trei dimensiuni, dar de fapt nu trăim într-o lume tridimensională. Tridimensionalitatea e statică. Aidoma unui instantaneu fotografic. Trebuie să adăugăm o a patra dimensiune pentru a putea începe să descriem natura propriei noastre existențe.
   Teseractul cvadridimensional nu adaugă o dimensiune spațială, ci una temporală. Adaugă timpul, un șir de cuburi tridimensionale reprezentând spațiul în deplasarea sa pe axa timpului.
   Cea mai sugestivă ilustrare a acestui concept este imaginea cerului plin de stele, a căror strălucire a avut nevoie de cincizeci de ani-lumină pentru a ajunge la noi. Sau de cinci sute. Sau de cinci miliarde de ani-lumină. Și nu privim doar în spațiu, ci privim înapoi în timp.
   Calea noastră prin acest spațiu-timp cvadridimensional este traiectul lumii noastre (realitatea noastră), începând atunci când ne naștem și încheindu-se când murim. Patru coordonate [x, y, z și t (timpul)] sunt necesare pentru a localiza un punct în interiorul teseractului.
   Iar nouă ni se pare că totul se oprește aici, dar acest lucru este adevărat numai dacă fiece rezultat este inevitabil, dacă liberul arbitru este o iluzie și dacă traiectul lumii noastre este solitar. Dar dacă traiectul lumii noastre este doar unul dintr-un număr infinit de traiecte, unele dintre ele doar ușor diferite față de viața pe care o cunoaștem, iar altele substanțial diferite?
   Interpretarea lumii multiple a mecanicii cuantice postulează că toate realitățile posibile există. Că tot ce este probabil să se întâmple se întâmplă. Tot ce s-ar fi putut întâmpla în trecutul nostru s-a întâmplat, numai că în alt univers.
   Dacă această interpretare ar fi adevărată? Dacă trăim într-un spațiu al probabilității pentadimensionale?
   Dacă existăm de fapt într-un multivers, dar creierul nostru a evoluat astfel încât să ne doteze cu un fel de paravan care face ca tot ceea ce percepem să fie limitat la un singur univers? Un singur traiect al lumii. Unul pe care îl alegem clipă de clipă. Nu pare irațional, dacă stai să te gândești. Fiindcă ne-ar fi imposibil să observăm simultan toate realitățile posibile.
   Și atunci, cum accesăm acest spațiu al probabilității pentadimensionale? Iar dacă am reuși s-o facem, oare unde ne-ar duce?
   În pragul înserării, apare, în sfârșit, Leighton.
   De data asta coborâm pe scară, însă nu mergem până la infirmerie, ci ne oprim la subnivelul doi.
  - O mică schimbare de plan, îmi spune el.
   - Nu mai fac RMN?
   - Încă nu.
   Mă conduce într-un loc în care am mai fost înainte - sala de conferințe în care Amanda Lucas a avut acea tentativă de briefing, în noaptea în care m-am trezit în fața cubului. Luminile sunt scăzute acum.
   - Ce se întâmplă? întreb.
   - Stai jos, Jason.
   - Dar nu înțe...
   - Stai jos.
   Îmi trag un scaun. Leighton se așază vizavi de mine și spune:
   - Am auzit că ți-ai răsfoit vechile fișiere.
   Încuviințez.
   - Ți-ai amintit ceva?
   - Nu tocmai.
   - Păcat! Speram că o trecere în revistă a trecutului ți-ar putea activa memoria.
   Se îndreaptă de spate. Scaunul lui scârțâie.
   E atât de liniște, încât aud bâzâitul becurilor din tavan. De pe cealaltă latură a mesei, Leighton se uită la mine. Ceva pare nelalocul său. În neregulă.
   - Tatăl meu, spune Leighton, a fondat Velocity Laboratories cu patruzeci și cinci de ani în urmă. Pe vremea lui, lucrurile stăteau altfel. Construiam motoare și turboreactoare și ne păsa mai mult de păstrarea unor contracte grase cu guvernul și cu marile corporații, decât de cercetarea științifică de ultimă oră. Acum mai suntem aici doar douăzeci și trei de persoane, însă un singur lucru a rămas la fel. Compania asta a fost întotdeauna ca o familie, iar ceea ce ne menține în viață este încrederea deplină și absolută.
   Se întoarce cu spatele spre mine și schițează un semn din cap.
   Luminile se aprind. Prin peretele din sticlă fumurie se vede restul sălii în care, la fel ca în prima noapte, sunt strânse cincisprezece sau douăzeci de persoane. Numai că acum niciuna dintre ele nu stă în picioare și nu aplaudă. Nimeni nu zâmbește.
   Toți se uită la mine. Încruntați. Încordați.
   Primul fior de panică se ivește la orizont.
   - De ce au venit cu toții aici? întreb.
   - Ți-am spus. Suntem o familie. Ne spălăm rufele între noi.
  - Nu înțeleg ce...
   - Minți, Jason. Nu ești cine susții că ești. Nu ești unul dintre noi.
   - Ți-am explicat...
   - Știu că nu-ți amintești nimic despre cub. Că ultimii zece ani sunt ca o gaură neagră.
   - Exact.
   - Ești sigur că vrei să-ți menții afirmația?
   Leighton deschide laptopul de pe masă și tastează ceva, apoi îl ridică și tastează din nou, dar pe ecranul tactil.
   - Ce-i asta? întreb. Ce se întâmplă?
   - Vom termina ceea ce am început în noaptea în care te-ai întors. Eu o să-ți pun întrebări și de data asta tu o să răspunzi la ele.
   Mă ridic de pe scaun, mă duc la ușă și încerc s-o deschid. E încuiată.
   - Stai jos!
   Glasul lui Leighton răsună sec, ca un foc de armă.
   - Vreau să plec.
   - Iar eu vreau să rămâi și să începi să spui adevărul.
   - Ți-am spus adevărul.
   - Nu, i-ai spus adevărul Danielei Vargas.
   Dincolo de peretele din sticlă, o ușă se deschide și un bărbat se împleticește în sală, împins de unul dintre paznici, care îl ține de ceafă. Fața îi e strivită de geam. Dumnezeule!
   Nasul lui Ryan e diform, un ochi îi e complet închis. Umflată și învinețită, fața lui lasă urme de sânge pe sticlă.
   - I-ai spus lui Ryan Holder adevărul, continuă Leighton.
   Mă reped la Ryan și-i rostesc numele. El încearcă să-mi răspundă, dar nu-l pot auzi prin perete. Mă încrunt spre Leighton, care îmi spune:
   - Stai jos, altfel chem pe cineva care să te lege în scaun.
   Furia pe care am simțit-o mai devreme pune din nou stăpânire pe mine. Omul ăsta e responsabil pentru moartea Danielei. Iar acum... asta. Mă întreb cât rău i-aș putea face înainte să fiu smuls de pe el. Dar mă așez și întreb:
   - L-ați urmărit?
   - Nu. Ryan a venit la mine, tulburat de ce ai spus în apartamentul Danielei. Exact lucrurile acelea vreau eu să le aud acum.
   În vreme ce observ cum paznicii îl silesc pe Ryan să se așeze într-un scaun din primul rând al sălii, îmi dau seama de un lucru: Ryan a creat piesa lipsă datorită căreia cubul a devenit funcțional, acel „compus” despre care a pomenit la expoziția Danielei. Dacă creierul este astfel construit încât ne împiedică să ne percepem propria stare cuantică, poate că există totuși o substanță care inactivează acest mecanism de protecție - „paravanul” despre care scrisesem eu în declarația mea de intenție.
   În lumea mea, Ryan studiase cortexul prefrontal și rolul acestuia în generarea conștiinței. Așadar, nu e greu de crezut că e posibil să fi conceput un drog apt să modifice modul în care creierul percepe realitatea. Și să ne împiedice să percepem decoerența cu mediul înconjurător și să colapsăm propria funcție de undă.
   Revin brusc în prezent.
   - De ce l-ați bătut? întreb.
   - I-ai spus că ești profesor la colegiul Lakemont, că ai un fiu și că Daniela Vargas este soția ta. I-ai spus că ai fost răpit într-o seară în timp ce te îndreptai spre casă și că pe urmă te-ai trezit aici. I-ai spus că asta nu e lumea ta. Recunoști că ai spus toate lucrurile astea?
   Mă întreb din nou cât rău i-aș putea face înainte să fiu oprit. Să-i sparg nasul? Să-i scot dinții? Să-l ucid?
   Glasul îmi răsună ca un mârâit:
   - Ai ucis-o pe femeia pe care o iubeam fiindcă a vorbit cu mine. Mi-ai bătut prietenul. Mă ții aici împotriva voinței mele. Și acum vrei să-ți răspund la întrebări? Du-te dracului! Duceți-vă dracului cu toții! mă răstesc, privind prin peretele de sticlă.
   - Poate că nu ești Jason cel pe care îl știu eu și la care țin. Poate că ești doar o umbră a lui, cu numai o frântură din ambiția și din intelectul lui, dar în mod sigur ești în stare să pricepi un lucru: dacă într-adevăr cubul funcționează? Înseamnă să avem în față cea mai mare realizare științifică a tuturor timpurilor, cu aplicații pe care nici măcar nu ni le putem imagina, iar tu te smiorcăi fiindcă mergem până în pânzele albe ca s-o protejăm?
   - Vreau să plec de aici.
   - Vrei să pleci. Aha... Ține cont de tot ce ți-am spus până acum și gândește-te că ești unica persoană care a trecut cu succes prin cub. Ești singurul care deține cunoștințe esențiale pentru obținerea cărora am cheltuit miliarde de dolari și am muncit zece ani din viața noastră. Nu spun asta ca să te sperii, ci doar ca să fac apel la raționamentul tău logic: chiar îți închipui că există vreun lucru de la care ne-am da înapoi pentru a extrage de la tine informațiile respective?
   Lasă întrebarea să plutească în aer.
   În liniștea agresivă care s-a așternut, mă uit în jurul meu, în sală. Mă uit la Ryan. Mă uit la Amanda, care evită să-mi întâlnească privirea. Lacrimi lucesc în ochii ei, dar maxilarul îi e strâns și rigid, de parcă s-ar strădui din toate puterile să-și păstreze stăpânirea de sine.
   - Vreau să mă asculți cu foarte mare atenție, continuă Leighton. În clipa asta, aici, în încăperea asta îți va fi cel mai ușor de acum înainte. Vreau să faci toate eforturile posibile ca să exploatezi momentul cât mai bine. Acum, uită-te la mine!
   Mă întorc spre el.
   - Tu ai construit cubul?
   Nu răspund.
   - Tu ai construit cubul?
   Tot nimic.
   - De unde ai venit?
   Mintea îmi aleargă frenetic, testând toate scenariile posibile - să le spun tot ce știu, să nu le spun nimic, să le spun ceva. Dar ce anume?
   - Este asta lumea ta, Jason?
   Situația în care mă aflu nu s-a schimbat în mod esențial. Siguranța mea încă depinde de cât de util le sunt. Atât timp cât vor ceva de la mine, am un ascendent asupra lor. În clipa în care la voi spune tot ce știu, nu voi mai avea nimic.
   Îmi ridic privirea și o ațintesc în ochii lui Leighton.
   - Nu am de gând să vorbesc cu tine acum.
   El oftează. Își trosnește gâtul. Apoi spune, fără a se adresa cuiva anume:
   - Cred că am terminat aici.
   Ușa din spatele meu se deschide.
   Mă întorc, dar înainte să pot vedea cine e, sunt ridicat de pe scaun și aruncat la podea. Cineva mi se așază în spinare, cu genunchii înfipți în coloana mea vertebrală. Îmi țin capul nemișcat, în vreme ce un ac îmi pătrunde în ceafă.

         Îmi recapăt cunoștința pe o saltea subțire și tare, deprimant de familiară.
   Drogul pe care mi l-au injectat, indiferent ce-o fi fost, m-a lăsat cu un fel de mahmureală urâtă; am senzația că un hău mi s-a căscat în mijlocul țestei.
   Un glas îmi șoptește în ureche.
   Încerc să mă ridic, însă chiar și cea mai ușoară mișcare îmi accentuează chinuitor bubuitul din cap.
   - Jason!
   Cunosc glasul ăsta.
   - Ryan...
   - Salut!
   - Ce s-a întâmplat? întreb.
   - Te-au adus aici cu puțin timp în urmă.
   Îmi forțez ochii să se deschidă. Sunt din nou în celulă, pe patul cu cadru metalic, iar Ryan stă în genunchi alături de mine. De aproape arată și mai rău.
   - Jason, îmi pare foarte rău.
   - Nimic din toate astea nu se întâmplă din vina ta.
   - Ba nu, tot ce a spus Leighton este adevărat. După ce am plecat în seara aia de la Daniela, l-am sunat. I-am spus că te-am văzut. I-am spus și unde. Habar n-aveam, adaugă el închizându-și singurul ochi funcțional, cu fața descompusă, că îi vor face rău.
   - Și cum ai ajuns în laborator?
   - Probabil că tu nu le-ai oferit informațiile pe care le voiau, așa că au venit după mine în miez de noapte. Erai cu ea când a murit?
   - Totul s-a petrecut chiar în fața mea. Un individ a năvălit în apartamentul ei și a împușcat-o între ochi.
   - Oh, Dumnezeule!
   Se așază pe pat lângă mine și stăm amândoi rezemați de zidul din beton.
   - M-am gândit că, dacă le spun ce ne-ai povestit mie și Danielei, poate că mă vor include și pe mine, în sfârșit, în cercetările lor. Că mă vor recompensa într-un fel. Numai că ei m-au bătut. M-au acuzat că nu le spun totul.
   - Îmi pare rău.
   - Tu m-ai ținut într-o necunoștință totală. N-am știut niciodată ce e aici. Am făcut toată munca aia pentru tine și pentru Leighton, dar tu...
   - Nu eu te-am ținut în necunoștință, Ryan. Persoana aceea nu eram eu.
   Se uită la mine, încercând să asimileze însemnătatea spuselor mele.
   - Deci, ce i-ai povestit Danielei... e totul adevărat?
   Mă aplec spuse el și-i șoptesc:
   - Fiecare cuvânt. Vorbește încet. Probabil că ne ascultă.
   - Și cum ai ajuns aici? mă întreabă, șoptind și el. În lumea asta?
   - Dincolo de celula asta există un hangar, iar în hangar e un cub metalic pe care l-a construit o altă versiune a mea.
   - Și ce face mai exact cubul acela?
   - Din câte îmi dau eu seama, e un portal spre multivers.
   Mă privește de parcă aș fi sărit de pe fix.
   - Cum se poate așa ceva?
   - Trebuie să mă asculți, Ryan. În noaptea în care am fugit din locul ăsta, m-am dus la un spital și acolo mi-au făcut teste toxicologice, la care au găsit urme dintr-un compus psihoactiv necunoscut. Când ne-am văzut la expoziția Danielei, m-ai întrebat dacă a funcționat „compusul”. Ce anume ai lucrat pentru mine, mai exact?
   - Mi-ai cerut să-ți sintetizez un drog capabil să modifice temporar procesele chimice cerebrale în trei arii Brodmann din cortexul prefrontal. Am avut nevoie de patru ani pentru asta. Dar cel puțin m-ai plătit gras.
   - Cum anume să modifice?
   - Să le inactiveze pentru o perioadă. Habar n-am avut ce aplicații aveai în minte pentru el.
   - Înțelegi conceptul aflat la baza pisicii lui Schrodinger?
   - Firește.
   - Și modul în care actul observării determină realitatea?
   - Da.
   - Această altă versiune a mea a încercat să pună o ființă umană în stare de superpoziție cuantică. Ceea ce, teoretic, e imposibil, date fiind conștiința noastră și permanența actului de observare. Dar dacă ar exista în creier un mecanism responsabil pentru efectul de observator...
   - ... ar fi de dorit să-l inactivăm.
   - Exact.
   - Deci drogul meu ne împiedică să colapsăm propria funcție de undă?
   - Așa cred.
   - Dar nu-i împiedică pe alții s-o colapseze pentru noi. Nu face ca efectul lor de observator să determine realitatea noastră.
   - Aici intervine cubul.
   - Doamne Sfinte! Deci ai conceput o modalitate de a transforma o ființă umană într-o pisică simultan vie și moartă? Mi se pare... terifiant.
   Ușa celulei se descuie și se deschide. Ridicăm amândoi privirile și-l vedem pe Leighton stând în prag, flancat de paznicii lui - doi indivizi de vârstă mijlocie în tricouri fără mâneci, prea strâmte și vârâte în blugi, cu un fizic ușor ieșit din cea mai bună formă. Îmi par doi tipi pentru care violența e singurul mod în care-și câștigă pâinea.
   - Ryan, spune Leighton, vrei să vii cu noi, te rog?
   Iar când el ezită, se răstește:
   - Scoateți-l de aici!
   - Vin singur, răspunde Ryan, ridicându-se și șchiopătând spre ușă.
   Paznicii îl apucă de câte un braț și-l scot din celulă, dar Leighton rămâne pe loc și mă privește.
   - Eu nu sunt așa, Jason. Nu-mi place deloc situația asta. Nu-mi place că mă silești să fiu un asemenea monstru. Ce-o să se întâmple de acum încolo? Alegerea nu e a mea. E a ta.
   Zvâcnesc de pe pat și mă năpustesc spre el, dar Leighton îmi trântește ușa în față.

    Luminile din celulă se sting. Tot ce mai pot vedea e luminița verde a camerei de supraveghere, care mă urmărește de deasupra ușii.
   Mă așez într-un colț în întuneric, gândindu-mă la tot ce m-a condus spre acest moment din clipa în care am auzit pași pe urmele mele, pe când mă întorceam acasă, în lumea mea, cu cinci zile imposibile în urmă.
   De când am văzut arma și masca de gheișă, iar frica și deruta au devenit singurele stele de pe cerul meu.
   În momentul ăsta, nu pot gândi logic. Nu pot rezolva nicio problemă. Nu pot aplica nicio metodă științifică.
   În momentul ăsta sunt doar năucit, pustiit, îngrozit, aproape fără să mai vreau altceva decât ca totul să se sfârșească.
   Am văzut cum dragostea vieții mele a fost ucisă exact în fața ochilor mei. Vechiul meu prieten este probabil torturat chiar în timp ce eu stau aici. Și nu mă îndoiesc că oamenii aceștia mă vor mai face să sufăr înainte de a-mi veni sfârșitul.
   Mi-e frică.
   Mi-e dor de Charlie.
   Mi-e dor de Daniela.
   Mi-e dor de casa mea dărăpănată, pentru care n-am avut niciodată suficienți bani ca s-o renovez cum trebuie.
   Mi-e dor de mașina mea ruginită.
   Mi-e dor de biroul meu din campus. De studenții mei.
   Mi-e dor de viața aceea care era a mea.
   Și acolo, în întuneric, aidoma filamentului unui bec electric ce se încălzește treptat, adevărul mi se reliefează treptat. Aud glasul celui care m-a răpit, oarecum familiar, punându-mi întrebări despre viața mea.
   Despre profesia mea. Despre soția mea. Dacă îi spun vreodată „Dani”.
   Știa cine e Ryan Holder.
   Dumnezeule!
   M-a dus la o centrală electrică abandonată.
   M-a drogat.
   Mi-a pus întrebări despre viața mea.
   Mi-a luat telefonul și hainele.
   Dumnezeule mare! E limpede ca lumina zilei!
   Inima mi se sparge în piept de furie și frustrare.
   A făcut toate lucrurile acestea ca să-mi poată lua locul. Ca să-și poată însuși viața mea. Femeia pe  care o iubesc. Fiul meu. Slujba mea. Casa mea.
   Fiindcă individul acela eram eu. Celălalt Jason, cel care a construit cubul - el e vinovat pentru toate acestea.
   În clipa în care ledul verde al camerei de supraveghere se stinge, îmi dau seama că, la un anumit nivel, am înțeles adevărul încă de când am văzut cubul. Însă nu am vrut să-l privesc în față. Și de ce aș fi făcut-o?
   Una e să fii pierdut într-o lume care nu-ți aparține și cu totul altceva să știi că ai fost înlocuit în lumea ta. Că o altă versiune a ta, mai bună, îți trăiește acum viața.
   E mai inteligent decât mine, fără discuție. Dar este și un tată mai bun pentru Charlie? Un soț mai bun pentru Daniela? Știe s-o iubească mai bine?
   El e vinovat pentru tot ce mi s-a întâmplat. Ba nu. Lucrurile sunt mult mai încurcate decât atât. Eu sunt vinovat pentru tot ce mi s-a întâmplat.
   Când aud yala răsucindu-se, mă lipesc instinctiv de perete. Asta e! Au venit după mine.
   Ușa se deschide încet, lăsând să se întrezărească o siluetă stând în prag, pe fundalul lumii de afară. Silueta pășește înăuntru și închide ușa în urma ei. Nu văd nimic. Dar simt mirosul - o boare de parfum, de gel de duș.
   - Amanda?
   - Vorbește încet! șoptește ea.
   - Unde e Ryan?
   - S-a dus.
   - Cum adică „s-a dus”?
   Pare în pragul lacrimilor, gata să izbucnească în plâns.
   - L-au ucis. Îmi pare foarte rău, Jason. Credeam că vor doar să-l sperie, dar...
   - E mort?
   - Vor veni după tine din minut în minut.
   - Și tu de ce...?
   - Fiindcă nu la așa ceva m-am angajat inițial. Ce i-au făcut Danielei... Lui Holder... Ce-ți vor face ție! Au trecut de o limită care n-ar fi trebuit depășită. Nu în numele științei. Și pentru nimic altceva.
   - Poți să mă scoți din laboratorul ăsta?
   - Nu. Și chiar dacă aș putea, nu ți-aș face niciun bine, când fața îți apare la toate posturile de știri.
   - Ce tot spui acolo? De ce apar la știri?
   - Ești căutat de poliție. Se crede că tu ai ucis-o pe Daniela.
   - Voi mi-ați înscenat asta?
   - Îmi pare foarte rău, Jason. Uite ce e, nu pot să te scot din laborator, dar pot să te strecor în hangar.
   - Dar știi cum funcționează cubul?
   Îi simt privirea ațintită asupra mea, deși n-am cum s-o văd.
   - Habar n-am. Dar e singura ta cale de scăpare.
   - Din tot ce am auzit până acum, când intri în chestia aia e ca și când ai sări dintr-un avion fără să știi dacă parașuta ți se va deschide sau nu.
   - Dar dacă avionul se prăbușește oricum, chiar mai contează?
   - Dar cum rămâne cu camera?
   - Cea de aici? Am închis-o eu.
   O aud îndreptându-se spre ușă. O dungă verticală de lumină apare și se lățește. Când ușa se deschide complet, văd că Amanda are pe umăr un rucsac. Pășește afară, pe coridor, își netezește fusta și se întoarce spre mine, privindu-mă.
   - Vii?
   Mă sprijin de rama patului ca să mă ridic în picioare. Probabil că am stat ore întregi în întuneric, fiindcă lumina de pe coridor mi se pare aproape insuportabilă. Ochii mă ustură de la strălucirea ei bruscă. Preț de o clipă, nu văd nimic altceva în jur.
   Amanda se îndreaptă deja spre ușile de siguranță din capătul coridorului. Privește înapoi spre mine și șoptește:
   - Să mergem!
   O urmez în liniște pe sub șirurile de lămpi fluorescente. Exceptând ecoul pașilor noștri, nu se aude niciun sunet.
   Când ajung la panoul de acces, Amanda își trece deja cardul pe sub scanner.
   - Dar nu e nimeni în sala de control? o întreb. Credeam că acolo e întotdeauna cineva care monitorizează...
   - Eu sunt de serviciu în seara asta. Mi-am luat măsuri de precauție.
   - Dar vor ști că tu m-ai ajutat.
   - Când își vor da ei seama de asta, eu voi fi departe.
   Vocea feminină computerizată rostește:
   - Numele, vă rog.
   - Amanda Lucas.
   - Parola de acces.
   - Doi, doi, trei, șapte.
   - Acces interzis.
   - La naiba!
   - Ce se întâmplă? întreb.
   - Probabil că ne-a văzut cineva pe camerele de supraveghere de pe coridor și mi-a anulat permisul de acces. Leighton va fi înștiințat imediat.
   - Mai încearcă o dată.
   Își scanează cârdul din nou.
   - Numele, vă rog.
   - Amanda Lucas.
   - Parola de acces.
   Vorbește rar de data asta, pronunțând cifrele foarte clar:
   - Doi, doi, trei, șapte.
   - Acces interzis.
   - Fir-ar!
   La celălalt capăt al coridorului se deschide o ușă. La apariția oamenilor lui Leighton, Amanda pălește de frică, iar eu simt în gură un gust metalic.
   - Angajații își stabilesc singuri parolele de acces sau le sunt atribuite? o întreb.
   - Noi le stabilim.
   - Dă-mi cardul tău.
   - De ce?
   - Fiindcă, poate, nu i-a trecut nimănui prin minte să-mi anuleze mie permisul.
   Mi-l dă, în timp ce în ușă apare Leighton. Mă uit peste umăr și-l văd pornind spre noi, însoțit de paznici. Scanez cardul.
   - Numele, vă rog.
   - Jason Dessen.
   - Parola de acces.
   Normal. Tipul ăsta sunt eu. Luna și anul nașterii în ordine inversă.
   - Trei, șapte, doi, unu.
   - Recunoaștere vocală confirmată. Bun venit, dr. Dessen.
   Bâzâitul mă calcă pe nervi. Ușa începe să se deschidă încet, iar eu privesc neajutorat cum cei trei se năpustesc spre noi, roșii la față și cu pumnii strânși. Încă patru sau cinci secunde.
   În clipa în care ușile se deschid suficient, Amanda se strecoară printre ele. O urmez imediat, alergând spre cub pe pardoseala de beton a hangarului. Sala de control e pustie, iar luminile se revarsă din plafon. Îmi trece prin minte ideea că nu există niciun scenariu posibil pentru a scăpa cu bine din situația asta.
   Suntem lângă cub, iar Amanda strigă:
   - Trebuie să intrăm în el!
   Mă uit înapoi când primul paznic se repede prin ușile larg deschise ale hangarului, cu o armă sau un Taser în mâna dreaptă și având pe obraz o dâră din ceea ce presupun că e sângele lui Ryan.
   Își focalizează privirea asupra mea și ridică arma, dar zvâcnesc pe după colțul cubului înainte să apuce să tragă.
   Amanda deschide ușa cubului și, pe fondul alarmei care începe să urle, dispare în interior. Eu mă reped după ea, peste prag, în cub. Mă împinge într-o parte și își înfige umărul în ușă.
   Aud glasuri și pași apropiindu-se. Mă proptesc și eu în ușă, alături de ea. Cântărește probabil o tonă, dar în sfârșit începe să se clintească.
   Câteva degete apar în cadrul ei, dar inerția acționează în favoarea noastră. Ușa se închide cu un bubuit și se încuie.
   E liniște. Și beznă - un întuneric atât de pur și de intens, încât îmi dă senzația de rotire.
   Mă împleticesc spre cel mai apropiat perete și mă sprijin cu palmele de metal, simțind nevoia să mă agăț de ceva solid, în vreme ce mă străduiesc să procesez ideea că mă aflu cu adevărat în interiorul cubului.
   - Pot să treacă de ușă? întreb.
   - Nu sunt sigură. E programată să rămână încuiată timp de zece minute. Ca un fel de protecție automată.
   - Protecție împotriva a ce?
   - Nu știu. Împotriva unora aflați pe urmele tale? Pentru a te salva din situațiile riscante? Tu ai proiectat-o. Și pare să funcționeze.
   Aud un foșnet în întuneric. O lanternă Coleman cu baterii se aprinde, scăldând interiorul cubului într-o lumină albăstruie.
   Faptul că sunt aici, înăuntru, între pereții aceștia groși și aproape indestructibili, îmi dă o senzație stranie, înspăimântătoare, însă totodată fascinantă.
   Primul lucru pe care-l observ în lumină este imaginea celor patru degete căzute în pragul ușii, retezate de la a doua falangă.
   Amanda e așezată în genunchi în fața rucsacului deschis, cu un braț vârât înăuntru până la umăr. Ținând cont de turnura explozivă pe care au luat-o evenimentele, e remarcabil de stăpână pe sine, evaluând calm situația. Scoate din rucsac o pungă mică din piele, plină cu ace, seringi și fiole mici conținând un lichid transparent - compusul lui Ryan, probabil.
   - Deci ai de gând să mă însoțești?
   - Ce altceva aș putea să fac? Să mă întorc acolo și să-i explic lui Leighton cum l-am trădat pe el și tot proiectul la care am muncit împreună?
   - Eu n-am idee cum funcționează cubul ăsta.
   - Deci suntem doi care n-avem idee, ceea ce înseamnă că putem spera la momente interesante de acum înainte. Am declanșat un cronometru când ușa s-a închis, spune ea privindu-și ceasul de la mână. Vor intra peste noi în opt minute și cincizeci și șase de secunde. Dacă timpul nu ne-ar presa, am putea bea lichidul dintr-o fiolă sau ni l-am putea injecta intramuscular, dar așa, trebuie s-o facem intravenos. Ți-ai injectat vreodată ceva singur?
   - Nu.
   - Ridică-ți mâneca.
   Îmi leagă un garou deasupra cotului, apoi îmi ia brațul și-l ține în lumina lanternei.
   - Vezi vasul de sânge din încheietura cotului? Este vena antecubitală. Pe ea trebuie s-o nimerești.
   - N-ar trebui să-mi faci tu injecția?
   - O să te descurci.
   Îmi întinde o punguță cu un tampon înmuiat în alcool sanitar. Rup plasticul și-mi tamponez o porțiune mare de piele. Pe urmă iau din mâna ei o seringă de 3 mililitri, două ace și o fiolă.
   - E un ac prevăzut cu filtru, îmi explică ea, arătându-mi unul dintre ace. Folosește-l pe acesta ca să extragi lichidul din fiolă fără să aspiri vreun fragment de sticlă, apoi schimbă-l cu celălalt ca să-ți faci injecția. Limpede?
   - Așa cred.
   Fixez acul cu filtru în seringă, îi scot capacul protector și rup capătul fiolei.
   - Tot lichidul? întreb.
   - Da, răspunde ea, în timp ce-și prinde un garou și își tamponează pielea cu alcool.
   Trag cu grijă conținutul fiolei în seringă, apoi schimb acul.
   - Nu uita să lovești ușor seringa cu degetul și să scoți puțin lichid prin vârful acului, ca să nu riști să-ți injectezi vreo bulă de aer în sistemul venos.
   Îmi arată din nou cronometrul: 7:39. 7:38. 7:37.
   Îi dau un bobârnac seringii și scot prin vârful acului un strop din compusul lui Ryan.
   - Și doar...?
   - Înfige-l în venă într-un unghi de patruzeci și cinci de grade, cu orificiul în sus. Știu că pare complicat, dar te descurci perfect.
   Atâta adrenalină îmi curge prin sânge, încât abia dacă simt înțepătura.
   - Și acum?
   - Asigură-te că ai intrat în venă.
   - Dar cum?
   - Trage puțin înapoi pistonul seringii.
   Îl trag.
   - Se vede sânge? continuă ea.
   - Da.
   - Excelent. Ai nimerit-o. Acum, dezleagă garoul și injectează lichidul încet.
   În vreme ce apăs pistonul, o întreb:
   - În cât timp își face efectul?
   - Aproape instantaneu, dacă e să...
   Nici nu mai aud restul frazei. Drogul îmi năvălește în organism.
   Mă prăbușesc la baza peretelui și nu mai știu de mine până când o zăresc din nou pe Amanda în fața mea, rostind cuvinte pe care încerc să le înțeleg, fără să reușesc.
   Privind în jos, o văd scoțându-mi acul din venă și apăsând un tampon cu alcool pe înțepătură. Într-un târziu, îmi dau seama ce spune:
   - Ține apăsat.
   Mă uit la ea cum își întinde brațul în lumina lanternei, iar când își înfige acul în braț, slăbind garoul, privirea îmi cade pe ceasul ei, pe cifrele care se apropie de zero.
   Peste puțin timp, Amanda e întinsă pe pardoseală ca un drogat care tocmai și-a administrat o doză, iar timpul se scurge în continuare, însă asta deja nu mai contează. Nu-mi vine să cred ceea ce văd.

                                               OPT

          Mă ridic în capul oaselor. Cu mintea limpede și perfect treaz.
    Amanda nu mai e întinsă pe jos. Stă în picioare, la doi-trei metri distanță, cu spatele la mine.
   O strig, o întreb dacă e bine, dar nu-mi răspunde.
   Mă ridic în picioare.
   Amanda ține lanterna în mână și, când mă apropii, observ că raza de lumină nu se mai oprește în peretele cubului, care ar trebui să se afle exact în fața noastră.
   Trec pe lângă ea și merg înainte, iar ea mă urmează, cu tot cu lanternă.
  Lumina dă la iveală o altă ușă, similară cu cea prin care am intrat din hangar. Continui să merg.
   După alți patru metri, ajungem la o altă ușă. Și apoi la alta. Și din nou la alta.
   Lanterna oferă doar luminozitatea unui bec de șaizeci de wați, iar mai departe de douăzeci sau douăzeci și cinci de metri, fasciculul ei pălește în scânteieri halucinante, reflectat într-o parte de suprafața rece de metal și în cealaltă de o serie de uși egal distanțate.
   Iar dincolo de sfera noastră de lumină - e un întuneric absolut. Mă opresc, fascinat și amuțit.
   Mă gândesc la miile de cărți și de articole pe care le-am citit în toată viața mea. La examenele susținute. La cursurile predate. La teoriile învățate. La ecuațiile scrise pe tablă. Mă gândesc la lunile pe care le-am petrecut în laborator, încercând să construiesc ceva ce ar fi fost doar o palidă imitație a locului în care am ajuns acum.
   Pentru cei care studiază fizica și cosmologia, cea mai eficientă modalitate de familiarizare cu implicațiile concrete ale cercetărilor în aceste domenii este urmărirea prin telescop a galaxiilor de demult - informații oferite de coliziunile unor particule despre care știm că s-au produs, dar pe care nu le putem vedea. Și întotdeauna există o delimitare, o barieră între ecuațiile matematice și realitatea pe care ele o reprezintă.
   Dar acum, bariera a dispărut. Pentru mine, cel puțin.
   Nu-mi pot opri frenezia minții. Sunt aici. Chiar sunt în locul ăsta. Există! Pentru moment, frica m-a părăsit. Sunt stupefiat. Rostesc cu glas tare:
   - Cel mai frumos lucru pe care îl putem trăi este sentimentul miraculosului.
   Amanda mă privește.
   - Cuvintele îi aparțin lui Einstein, nu mie.
   - Dar locul ăsta chiar este real? întreabă ea.
   - Ce înțelegi prin „real”?
   - Ne aflăm într-un loc fizic, concret?
   - Cred că e o manifestare a minții în încercarea ei de a explica la nivel vizual un lucru pe care creierul nostru nu are capacitatea evolutivă de a-l înțelege.
   - Adică?
   - Superpoziția.
   - Deci trăim chiar în momentul ăsta o stare cuantică?
   Privesc înapoi, pe coridor, și din nou înainte, în întuneric. Chiar și în lumina slabă a lanternei, spațiul are o calitate recurentă, precum imaginea reflectată la nesfârșit în două oglinzi așezate față în față.
   - Da. Arată ca un coridor, însă cred că de fapt e cubul, care se repetă în toate realitățile posibile ce împart același punct în spațiu și timp.
   - Ca o secțiune transversală?
   - Exact. În unele interpretări ale mecanicii cuantice, elementul care conține toată informația referitoare la sistem - înainte ca acesta să colapseze ca urmare a faptului că e observat - e numit funcție de undă. Mă gândesc că acest coridor este modalitatea prin care mintea noastră vizualizează conținutul funcției de undă, al tuturor evoluțiilor posibile ale stării noastre cuantice în superpoziție.
   - Și unde se sfârșește coridorul ăsta? Dacă vom continua să mergem de-a lungul lui, unde vom ajunge?
   În vreme ce rostesc cuvintele, acel sentiment al miraculosului începe să pălească și în locul lui apare unul de oroare:
   - Nu are sfârșit.

       Mergem mai departe ca să vedem ce se întâmplă, dacă se schimbă ceva, dacă noi înșine ne vom schimba. Dar nu descoperim altceva decât o ușă după alta. După o vreme, spun:
   - Le-am numărat de când am început să mergem și asta e ușa cu numărul patru sute patruzeci. Fiecare reiterare a cubului măsoară trei metri și jumătate, ceea ce înseamnă că am parcurs deja peste un kilometru și jumătate.
   Amanda se oprește și își lasă rucsacul să-i alunece de pe umeri. Se așază pe podea, rezemată de zid, iar eu mă las jos alături de ea, cu lanterna între noi.
   - Dacă Leighton decide să-și administreze și el drogul și să vină după noi? întreb.
   - N-ar face așa ceva.
   - De ce nu?
   - Fiindcă îi e frică de cub. Tuturor ne e. Cu excepția ta, niciunul dintre cei care au intrat în el n-a mai ieșit vreodată. De asta era Leighton dispus să facă orice pentru a te determina să-i spui cum anume să-l manevreze.
   - Dar ce s-a întâmplat cu „piloții” de încercare?
   - Primul care a intrat în cub a fost un tip pe nume Matthew Snell. Nu știam cu ce aveam de-a face, așa că Snell a primit instrucțiuni simple și clare. Pășește în cub. Închide ușa. Injectează-ți drogul. Orice s-ar fi întâmplat, orice ar fi văzut, trebuia să rămână în același loc, să aștepte ca efectul drogului să treacă și să se întoarcă în hangar. Deci chiar dacă ar fi văzut tot ce vedem noi acum, n-ar fi părăsit cubul. Nu s-ar fi mișcat.
   - Și atunci, ce s-a întâmplat?
   - A trecut o oră. Mai mult decât fusese stabilit. Voiam să deschidem ușa, dar ne temeam să interferăm cu ceea ce se petrecea în interior. După douăzeci și patru de ore, am deschis-o în sfârșit.
   - Și cubul era gol.
   - Exact, răspunde Amanda, cu un aer extenuat în lumina albăstruie a lanternei. Când intri în cub și iei drogul, e ca și când ai trece pragul unei uși care nu are cale de întoarcere. Nu mai există înapoi și, deci, nu există riscul să ne urmărească cineva. Suntem singuri aici. Ce dorești să facem acum?
   - Ca orice om de știință serios, propun să experimentăm. Încercăm o ușă și vedem ce se întâmplă.
   - Și, de dragul clarității, chiar nu ai idee ce se află dincolo de ușile astea?
   - Niciuna.
   Întind mâna și o ajut să se ridice. Când îmi pun rucsacul pe umăr, simt o primă senzație de sete și mă întreb dacă a luat cu ea ceva apă. Pornim din nou pe coridor și adevărul e că ezit să fac o alegere. Dacă există un număr infinit de uși posibile, înseamnă că, statistic vorbind, alegerea în sine e totul și nimic. Fiindcă fiecare opțiune poate fi corectă. Și fiecare poate fi greșită.
   Într-un final, mă opresc și propun:
   - Asta?
   Ea ridică din umeri.
   - Sigur.
   Pun mâna pe clanța metalică, rece, apoi întreb:
   - Mai avem fiolele, da? Fiindcă ar fi...
   - Am verificat în rucsac când ne-am oprit, acum un minut.
   Apăs clanța, aud broasca deschizându-se și trag. Ușa se deschide spre interior, lăsând pragul liber.
   - Ce vezi dincolo? șoptește Amanda.
   - Nimic încă. E prea întuneric. Dă-mi mie lanterna.
   I-o iau din mână și observ că ne aflăm din nou într-un cub unic.
   - Uite! Coridorul a colapsat!
   - Și asta te surprinde?
   - De fapt, e cât se poate de logic. Mediul de dincolo de ușă interacționează cu interiorul cubului. A destabilizat deja starea cuantică.
   Mă întorc să deschid ușa și îndrept lanterna înainte. Tot ce văd e solul din fața mea. Pavaj crăpat. Pete de ulei. Când pășesc afară, aud scrâșnet de sticlă sub tălpi.
   O ajut și pe Amanda să iasă, iar când facem primii pași, lumina devine difuză, oprindu-se pe un stâlp din beton. O furgonetă. O limuzină decapotabilă. O berlină. E o parcare.
   Înaintăm pe pardoseala ușor înclinată, printre mașini, urmând o bandă de vopsea albă, pe jumătate ștearsă, care desparte culoarul drept de cel stâng. Cubul a rămas în spate, ascuns vederii în întuneric.
   Trecem pe lângă un indicator cu o săgeată spre stânga, pe care scrie:
   IEȘIRE SPRE STRADĂ
   Cotim după un colț și începem să urcăm o altă rampă.
   De-a lungul peretelui de pe partea dreaptă, bucăți de tencuială au căzut din tavan, strivind parbrize și capote. Cu cât mergem mai departe, cu atât mai rău devine, până când ajungem să pășim peste bolovani de moloz și să ne împleticim printre barele ascuțite din fier ruginit care ies din beton.
   Pe la jumătatea drumului spre nivelul următor, ne oprim în fața unui baraj de netrecut de resturi de moloz.
   - Poate că ar trebui să ne întoarcem, spun.
   - Uite! exclamă ea, luându-mi lanterna.
   Ne apropiem de baza unei scări. Ușa spre aceasta e întredeschisă, iar Amanda o deschide complet.
Întuneric de nepătruns. Urcăm spre ușa din capătul scărilor. Trebuie să ne unim forțele pentru a reuși s-o deschidem.
   În holul care se întinde în fața noastră suflă vântul.
   Prin cadrul metalic gol al ceea ce trebuie să fi fost cândva o imensă fereastră dublă, pe două etaje, pare să intre o lumină palidă.
   La început mi se pare că văd pe pardoseală un strat de zăpadă, însă afară nu e frig. Mă las într-un genunchi și îmi afund mâna în el. E ceva uscat, un strat de vreo treizeci de centimetri pe pardoseala de marmură. Îmi alunecă printre degete.
   Trecem pe lângă un birou de recepție, cu numele hotelului scris cu litere mari, elegante, pe panoul frontal. Intrarea e flancată de două ghivece uriașe în care se află doi copaci uscați, din care au mai rămas doar ramurile cioturoase și câteva frunze ofilite, tremurând în adierea vântului.
   Amanda stinge lanterna.
   Ieșim prin ușa de sticlă rotativă.
   Deși nu e suficient de frig, afară pare că s-a dezlănțuit o teribilă furtună de zăpadă.
   Pășesc în stradă și mă uit, printre clădirile întunecate, spre cerul care are o vagă nuanță roșiatică. Strălucește așa cum se întâmplă într-un oraș când norii sunt joși și luminile clădirilor se reflectă în boarea lor umedă.
   Dar aici nu există lumini. Nici măcar una, atât cât pot cuprinde cu privirea. Deși cad aidoma zăpezii, în perdele torențiale, particulele care îmi ating fața abia se simt.
   - E cenușă, spune Amanda.
   Un viscol de cenușă.
   Aici, în stradă, stratul e înalt până la genunchi, iar în aer persistă un miros de cenușar rece dimineața, după ce focul s-a stins de mult, iar cenușa n-a fost curățată încă. O duhoare moartă, de arsură.
   Căderea de cenușă e suficient de intensă încât să ascundă vederii etajele de sus ale zgârie-norilor. Singurul sunet care se aude este cel al vântului suflând printre clădiri, însoțit de foșnetul cenușii care se adună în brazde sure pe mașinile și autobuzele abandonate.
   Nu-mi vine să cred ce văd. Că mă aflu, efectiv, într-o lume care nu este a mea. Mergem mai departe pe mijlocul străzii, cu spatele spre vânt. Nu-mi pot alunga senzația că întunecimea zgârie-norilor nu este normală.
   Sunt doar niște schelete, umbre sinistre pe fondul cenușii care cade, amintind de un lanț improbabil de munți ca nicio altă construcție făcută de mâna omului. Unii sunt înclinați, alții s-au prăbușit, iar la palele mai aprige de vânt, aud sus, la înălțime mare, geamătul structurii de oțel răsucindu-se amenințător. Resimt o bruscă tensionare undeva în spatele ochilor. Apare și dispare în mai puțin de o secundă, ca și când cineva ar fi închis și deschis un întrerupător.
   - Ai simțit și tu? mă întreabă Amanda.
   - Presiunea aceea din spatele ochilor?
   - Da.
   - Am simțit-o. Cred că este efectul drogului care se disipează.
   După câteva cvartale, zgârie-norii dispar și ajungem la un dig cu un parapet în partea de sus. Lacul se întinde până departe sub cerul radioactiv și nici măcar nu mai seamănă cu lacul Michigan pe care-l știu, ci e doar un vast deșert plumburiu, cu apa acoperită de un strat de cenușă unduitor și cu valuri de spumă neagră spărgându-se de dig.
   Ne întoarcem, cu vântul în față. Cu cenușa pătrunzându-ne în ochi și în gură. Cu urmele pașilor deja acoperite.
   Când mai avem cam un cvartal până la hotel, undeva în apropiere se iscă un sunet ca un fel de tunet prelung. Pământul ne tremură sub picioare.
   O altă clădire se prăbușește în genunchi.
   Cubul ne așteaptă acolo unde l-am lăsat, într-un colț al parcării, la nivelul cel mai de jos. Suntem amândoi plini de cenușă și ne oprim în prag ca să ne scuturăm hainele și părul.
   Odată ce pășim înăuntru, yala se încuie în urma noastră. Suntem din nou într-un cub unic, simplu.
Patru pereți. O ușă. O lanternă. Un rucsac. Și doi oameni stupefiați.

       Amanda stă cu genunchii strânși la piept.
   - Ce crezi că s-a întâmplat acolo? mă întreabă.
   - Un supervulcan. Un asteroid. Război nuclear. Cine știe?
   - Suntem oare în viitor?
   - Nu, cubul ne duce doar în realități alternative, situate în același punct în spațiu și timp. Dar presupun că unele lumi pot părea din viitor, dacă au ajuns la progrese tehnologice inexistente încă în lumea noastră.
   - Și dacă toate sunt distruse, precum cea de aici? Ar trebui să ne administrăm drogul din nou. Nu cred că suntem în deplină siguranță aici, sub clădirea care stă să se prăbușească.
   Amanda își scoate pantofii sport și-i scutură de cenușă.
   - Ce ai făcut pentru mine acolo, în laborator..., spun eu. Mi-ai salvat viața.
   Ea se uită la mine și buza de jos începe să-i tremure.
   - Aveam vise cu primii „piloți” care au intrat în cub. Coșmaruri. Nici nu-mi vine să cred că se întâmplă așa ceva.
   Desfac fermoarul rucsacului și-i trec în revistă conținutul. Găsesc punga din piele cu fiolele și seringile.
   Trei cornete în folie de plastic. Cutii cu creioane. Un cuțit într-o teacă din nailon. O trusă de prim-ajutor. Folie izotermică. Pelerină de ploaie. Trusă de toaletă. Două rulouri de bancnote. Un contor Geiger. O busolă. Două sticle de un litru pline cu apă.
   Șase rații alimentare individuale.
   - Tu ai împachetat toate astea? întreb.
   - Nu, doar am luat rucsacul din depozit. Este echipamentul standard pe care îl au asupra lor toți cei care intră în cub. Ar fi trebuit să purtăm costume spațiale, dar n-am avut timp să iau vreunul.
   - Nu mai spune! Într-o lume ca asta? E posibil ca nivelurile de radiație să fie mult crescute sau ca aerul atmosferic să aibă o compoziție modificată. Dacă presiunea ar fi anormală - prea joasă, de exemplu - sângele și toate fluidele corporale ne-ar fierbe.
  Sticlele cu apă mă ispitesc. N-am mai băut nimic de ore bune, de la masa de prânz, și setea mă usucă. Deschid punguța din piele. Pare lucrată special pentru a găzdui fiolele, fiecare dintre ele fiind așezată într-un mic etui. Încep să le număr.
   - Cincizeci, intervine Amanda. Mă rog, acum patruzeci și opt. Aș fi luat două rucsacuri, dar...
   - Nu intenționai să vii cu mine.
   - Cât de urâtă e situația în care ne aflăm? Fii sincer!
   - Nu știu. Dar asta e nava noastră spațială. Așa că ar fi cazul să învățăm s-o pilotăm.
   În vreme ce îndes totul la loc în rucsac, Amanda pregătește drogul.
   De data asta spargem fiolele și bem conținutul, iar lichidul îmi lasă pe limbă un gust dulce-înțepător, ușor neplăcut. Mai sunt patruzeci și șase de fiole.
   Pornesc cronometrul de la ceasul Amandei și o întreb:
   - De câte ori putem lua substanța asta fără să ne afecteze creierul iremediabil?
   - Am făcut câteva teste cu ceva vreme în urmă.
   - Ați luat vreun ins fără adăpost de pe stradă?
   Ideea aproape că-i stârnește un zâmbet.
   - N-a murit nimeni. Am constatat că administrarea repetată solicită în mod cert funcția neurologică și că, în timp, toleranța la ea crește. Vestea bună e că timpul de înjumătățire este scurt, așa că, atâta vreme cât nu înghițim o fiolă după alta, ar trebui să nu avem probleme, îmi explică ea, punându-și din nou pantofii în picioare. Apoi ridică privirea spre mine și întreabă: Ești mândru de tine?
   - Ce vrei să spui?
   - Tu ai construit mașinăria asta.
   - Mda, însă tot habar nu am cum. Înțeleg teoria, dar crearea unei stări cuantice stabile pentru o ființă umană este...
   - O realizare imposibilă?
   Firește! Simt cum părul de pe ceafă mi se ridică, dându-mi seama cât de improbabilă e întreaga situație.
   - Există o șansă la un milion, dar avem de-a face aici cu multiversul. Cu infinitul. Poate că există un milion de lumi ca lumea ta, în care realizarea mea nu există. Dar tot ce contează e unica în care există.
   După treizeci de minute resimt primul semn că drogul își face efectul - apariția unei stări de însuflețire, de euforie. O splendidă detașare. Deși nu la fel de intensă ca atunci când mi-am injectat drogul în laborator.
   Mă uit spre Amanda.
   - Cred că-l simt, îi spun.
   - Și eu.
   Și iată-ne din nou pe coridor.
   - Cronometrul încă funcționează? o întreb.
   Amanda își ridică mâneca și-mi arată cadranul luminat al ceasului.
   31:15
   31:16
   31:17
   - Deci, precizez eu, puțin peste treizeci și unu de minute de când am luat drogul. Știi cumva cât timp ar trebui să rămână modificată chimia cerebrală?
   - Am auzit că timp de circa o oră.
   - Hai să cronometrăm, ca să fim siguri.
   Mă duc la ușa spre parcare și o deschid. În fața mea se întinde o pădure. Numai că nu există nici urmă de verdeață. Niciun semn de viață. Doar trunchiuri scorojite, cât pot vedea cu ochii.
   Copacii par bântuiți, cu ramurile subțiri ca niște păianjeni negri profilați pe cerul ca de cărbune. Închid ușa, care se încuie automat.
   Mă cuprinde amețeala și văd cubul extinzându-se din nou, prelungindu-se la infinit. Descui ușa și o deschid. Coridorul colapsează din nou. Pădurea moartă e tot acolo.
   - În regulă, rostesc cu glas tare. Știm acum că, practic, conexiunile între uși și lumile de dincolo de ele rezistă doar atât cât durează efectul drogului. De aceea niciunul dintre piloții voștri n-a mai reușit să se întoarcă în laborator.
   - Deci când substanța își face efectul, coridorul se resetează?
   - Așa cred.
   - Și atunci, noi cum vom mai găsi drumul înapoi spre casă?

     Amanda începe să meargă.
   Mai repede, apoi și mai repede. În pas tot mai accelerat. Până când aleargă într-un întuneric care nu se modifică deloc. Nu se sfârșește niciodată. În culisele multiversului.
   Din cauza efortului transpir și setea îmi devine de nesuportat, dar rămân tăcut, spunându-mi că ea are nevoie probabil de extenuarea asta. Are nevoie să-și consume o parte din energie. Să se convingă că, oricât de departe ar merge, coridorul nu se sfârșește.
   Și cred că amândoi ne străduim să asimilăm într-un fel ideea că infinitul este, într-adevăr, terifiant.

       Într-un târziu, obosește.
  Și încetinește ritmul.
   Nu se aude nimic în afară de ecoul pașilor noștri în bezna din față.
   Sunt secătuit de foame și de sete, iar mintea îmi zboară mereu la cei doi litri de apă din rucsac, jinduind la ei, dar știu că ea ar prefera să-i mai păstrăm. Acum înaintăm metodic pe coridor.
   Țin lanterna în față, ca să pot inspecta pereții fiecărui cub. Fără să știu, totuși, ce caut. O întrerupere a uniformității, poate. Orice ne-ar permite să deținem un control cât de mic asupra locului în care vom ajunge.
   Și tot timpul, gândurile îmi roiesc frenetic.
   Ce se va întâmpla când vom termina apa? Când vom termina mâncarea? Când bateriile lanternei - singura noastră sursă de lumină - vor ceda? Cum îmi voi mai găsi drumul spre casă?
   Mă întreb câte ore au trecut de când am intrat în cub, în hangarul de la Velocity Laboratories.
   Am pierdut orice noțiune a timpului. Încep să clachez.
   Sunt atât de istovit, încât somnul mă atrage chiar mai mult decât apa.
   Arunc o privire spre Amanda, spre chipul ei frumos cu trăsături înghețate în lumina albăstruie. Pare îngrozită.
   - Ți-e foame? mă întreabă.
   - Începe să-mi fie.
   - Mie mi-e foarte sete, dar ar trebui să facem economie la apă, nu-i așa?
   - Cred că așa ar fi indicat.
   - Mă simt extrem de dezorientată, adaugă ea, și devine tot mai rău cu fiecare clipă. M-am născut și am crescut în Dakota de Nord, unde sunt niște viscole teribile. Furtuni de zăpadă. Mergi cu mașina în câmp deschis și ninsoarea cade atât de abundent, încât îți pierzi orice simț al direcției. Fulgii sunt atât de deși, încât te ia amețeala doar privind prin parbriz. Trebuie să tragi pe dreapta și să aștepți să treacă. Și stând așa în mașină, ai senzația că lumea a dispărut. Exact așa mă simt eu acum.
   - Și mie mi-e frică. Dar o să găsesc o rezolvare.
  - Cum?
   - Păi mai întâi trebuie să aflăm cât timp persistă coridorul după o doză de drog. Cu precizie de minut.
   - La ce durată maximă vrei să punem cronometrul?
   - Dacă spui că avem circa o oră la dispoziție, atunci maximul este de nouăzeci de minute la ceasul tău. Adică o jumătate de oră pentru ca drogul să-și facă efectul, plus o oră, cât suntem sub influența lui.
   - Eu cântăresc mai puțin decât tine. Dacă pe mine mă afectează un timp mai îndelungat?
   - Nu contează. În clipa în care efectul dispare la unul dintre noi, respectivul va determina decoerența stării cuantice și va colapsa coridorul. Dar pentru mai multă siguranță, hai să începem să deschidem ușile când cronometrul ajunge la optzeci și cinci de minute.
   - Și să sperăm... ce, mai exact?
   - Că vom găsi o lume care să nu ne înghită de vii.
   Ea se oprește și se uită la mine.
   - Știu că n-ai construit tu cubul ăsta, dar nu se poate să nu ai idee măcar despre felul în care funcționează.
   - Păi, tehnologia asta este la ani-lumină distanță de tot ce-aș fi putut eu...
   - Asta vrea să însemne „Nu, n-am nici cea mai vagă idee?”
   - Ce vrei să mă întrebi mai precis, Amanda?
   - Suntem pierduți?
   - Adunăm informații. Elucidăm o problemă.
   - Dar problema e că suntem pierduți. Așa e?
   - Explorăm.
   - Iisuse Hristoase!
   - Ce e?
   - Nu vreau să-mi petrec restul vieții rătăcind prin tunelul ăsta fără sfârșit!
   - O să încerc să nu ajungem la asta.
   - Cum anume?
   - Încă nu știu.
   - Dar te străduiești.
   - Da, mă străduiesc.
   - Și nu suntem pierduți.
   Suntem al dracului de pierduți. Plutim în derivă prin neantul dintre universuri.
   - Nu suntem pierduți, îi spun.
   - Bun, zâmbește ea. Atunci, pot să-mi mai amân criza de nervi.

       Înaintăm în tăcere o vreme.
   Pereții din metal sunt perfect netezi, fără niciun element care să-l diferențieze pe unul de următorul și de cel de după el, și așa mai departe.
   - La ce lumi crezi că avem de fapt acces? mă întreabă Amanda.
   - Am tot încercat să găsesc răspunsul la întrebarea asta. Hai să presupunem că multiversul a apărut în urma unui eveniment unic - Big Bangul. Ăsta a fost punctul de plecare, baza trunchiului celui mai vast și mai complex arbore pe care ți-l poți imagina. Pe măsură ce timpul s-a derulat și materia a început să se organizeze în stele și planete, în toate permutările posibile, arborelui i-au crescut ramuri și din acele ramuri au crescut alte ramuri, și așa mai departe, până când, la un moment dat, după paisprezece miliarde de ani, să spunem, nașterea mea a determinat apariția unei ramuri noi. Iar din acel moment, fiecare alegere pe care am făcut-o sau pe care n-am făcut-o, plus acțiunile altor oameni care m-au afectat pe mine - toate au dus la apariția altor ramuri, la un umăr infinit de Jason Dessen trăind în lumi paralele, unele foarte asemănătoare cu aceea pe care o consider a mea, altele inimaginabil de diferite. Tot ce se poate întâmpla se va întâmpla. Absolut tot. Altfel spus, undeva de-a lungul acestui coridor, există o versiune a ta și una a mea care n-au reușit să intre în cub atunci când tu ai încercat să mă salvezi. Iar acum sunt torturați sau poate sunt chiar morți.
   - Îți mulțumesc pentru imaginea optimistă.
   - Dar ar putea fi și mai rău decât atât. Fiindcă nu cred că avem acces la întreaga amploare a multiversului. Adică, dacă există o lume în care soarele s-a stins exact când procariotele - primele forme de viață - apăreau pe Pământ, nu cred că vreuna dintre ușile acestea se va deschide spre lumea aceea.
   - Deci nu putem intra decât în lumi care...
   - Dacă ar fi să presupun, aș zice că doar în lumi care sunt adiacente într-un fel cu a noastră. Lumi care s-au desprins de ea într-un anumit punct din trecutul recent și care se află alături de a noastră, în care existăm sau am existat la un moment dat. Cât de mult în urmă se ramifică, nu știu, dar bănuiesc că există o formă sau alta de selecție condițională. Însă asta e doar ipoteza mea de lucru.
   - Dar vorbim încă despre un număr infinit de lumi, da?
   - Păi, da.
   O iau de mână, mă uit la ceas și apăs iluminarea cadranului. Pătratul mic, de un verde strălucitor, arată...
   84:50
   84:51
   - Efectul drogului ar trebui să dispară în următoarele cinci minute. Cred că e timpul, decid eu.
   Mă apropii de ușa următoare, îi dau Amandei lanterna și apăs clanța.
   Apoi deschid ușa de un deget. Văd o pardoseală din beton. Două degete. O fereastră familiară drept în față. Trei degete.
   - E hangarul, constată Amanda.
   - Și ce vrei să facem?
   Trece pe lângă mine și iese din cub. O urmez, sub lumina becurilor din plafon. Sala de control e goală. Hangarul e cufundat în liniște.
   Ne oprim la colțul cubului și privim peste muchie, spre ușile de securitate.
   - E riscant, spun eu, iar cuvintele reverberează în spațiul hangarului aidoma șoaptelor într-o catedrală.
   - Dar cubul nu e?
   Cu un sunet puternic, ușile de securitate se descuie și încep să se deschidă. Glasuri panicate răzbat printre ele.
   - Să mergem! decid. Acum!
   O femeie se străduiește să se strecoare prin spațiul îngust dintre uși.
   - Dumnezeule! exclamă Amanda.
   Ușile de securitate se află la numai cincisprezece metri de noi și știu că ar trebui să ne întoarcem imediat în cub, dar nu-mi pot desprinde privirea.
   Femeia izbutește să treacă printre uși și ajunge în hangar, după care întinde o mână în spate, către bărbatul care o urmează.
   Femeia e Amanda. Fața bărbatului este atât de umflată și de învinețită, încât nici nu mi-aș fi dat seama că sunt eu dacă n-ar fi purtat haine identice cu ale mele.
   În timp ce ei fug spre noi, eu încep să mă retrag, involuntar, spre cub. Dar nu reușesc să facă nici trei metri înainte ca oamenii lui Leighton să năvălească în hangar, pe urmele lor.
   Un foc de armă, iar Jason și Amanda încremenesc.
   Amanda mea ar vrea să se apropie de ei, însă o trag înapoi.
   - Trebuie să-i ajutăm, îmi șoptește.
   - Nu putem.
   Privind pe după colțul cubului, vedem cum dublurile noastre se întorc încet cu fața spre oamenii lui Leighton. Trebuie să plecăm. Știu asta.
   O parte din mine urlă să fugim. Dar nu mă pot desprinde de acolo.
   Primul meu gând e că ne-am întors în timp, dar sigur că așa ceva ar fi imposibil. În cub nu există călătorie în timp. Am ajuns pur și simplu într-o lume în care eu și Amanda am evadat cu câteva ore mai târziu. Sau, mai degrabă, n-am reușit să evadăm.
   Oamenii lui Leighton și-au scos armele și acum înaintează cu pași lenți spre Jason și Amanda. În urma lor vine și Leighton, iar eu îmi aud cealaltă versiune spunând:
   - Nu e vina ei. Eu am obligat-o. Am amenințat-o.
   Leighton se întoarce spre Amanda.
   - E adevărat? o întreabă. El te-a obligat? Fiindcă te cunosc de peste zece ani și în tot acest timp n-am văzut pe nimeni reușind să te oblige să faci ceva.
   Amanda pare speriată, dar are o privire sfidătoare. Iar glasul îi tremură când răspunde:
   - N-am de gând să stau deoparte și să mă uit cum rănești oameni. Mi-a ajuns.
   - În cazul ăsta...
   Leighton pune o mână pe umărul bărbatului din dreapta sa.
   Focul de armă e asurzitor, iar scânteia din capătul țevii e orbitoare.
   Amanda se prăbușește de parcă cineva ar fi acționat un comutator, iar lângă mine, Amanda mea scoate un țipăt înăbușit.
   Celălalt Jason se repede la Leighton, dar cel de-al doilea paznic își acționează Taserul cu o viteză fulgerătoare, doborându-l și lăsându-l să urle și să se zvârcolească pe pardoseala hangarului.
   Țipătul Amandei ne dă de gol. Privirea lui Leighton se ațintește asupra noastră, cu o expresie siderată.
   - Hei! exclamă el, repezindu-se spre noi împreună cu paznicii.
   Înșfac brațul Amandei, o trag după mine în cub și trântesc ușa în urma noastră. Yala se amorsează, coridorul reapare, însă efectul drogului va începe să se disipeze din clipă în clipă.
   Amanda tremură și aș vrea să-i spun că totul e în regulă, dar știu că nu e. Tocmai a asistat la propria-i asasinare.
   - Nu ești tu cea de acolo, o asigur. Tu ești cea de aici, de lângă mine. Vie și în siguranță. Cea de acolo nu ești tu.
   Chiar și în lumina slabă, îmi dau seama că plânge. Lacrimile șiroiesc prin stratul de praf de pe fața ei, de parcă ar fi un rimei întins.
   - Dar e o parte din mine, răspunde ea. Sau, mai bine zis, era.
   Încet, mă aplec și-i ridic brațul, întorcându-l astfel încât să pot vedea ceasul. Mai sunt patruzeci și cinci de secunde până când se vor fi scurs cele nouăzeci de minute.
   - Trebuie să mergem, îi spun și pornesc înainte, pe coridor. Vino, Amanda!
   Când ajunge lângă mine, deschid o ușă. Întuneric complet. Niciun sunet, niciun miros, doar neant.
Închid ușa la loc.
   Încerc să nu mă panichez; știu că trebuie să deschid și alte uși, ca să avem o șansă de a găsi un loc în care să ne putem odihni și să ne refacem forțele. Deschid ușa următoare.
   La trei metri în față, din iarba care mărginește un gard de sârmă ce stă să cadă, un lup se uită la mine cu ochi galbeni. Își lasă capul în jos și mârâie. În clipa în care dă să se apropie, trântesc ușa.
   Amanda mă ia de mână și continuăm să mergem pe coridor.
   Ar trebui să deschid mai multe uși, dar adevărul e că sunt îngrozit. Mi-am pierdut încrederea că vom găsi o lume în care să fim în siguranță.
   Clipesc și deodată ne aflăm din nou într-un cub unic. Efectul drogului a dispărut pentru unul dintre noi.
   De data asta, ea deschide ușa. Un val de ninsoare pătrunde în cub și gerul îmi taie fața. Prin perdeaua de zăpadă care cade zăresc siluetele unor copaci în apropiere și câteva case în depărtare.
   - Ce părere ai? o întreb.
   - Că nu vreau să mai stau în cubul ăsta nici măcar o secundă.
   Și cu asta pășește afară, lăsându-se în genunchi pe stratul de zăpadă. Începe imediat să tremure.
   Simt drogul pierindu-mi din corp și, de data asta, îmi dă senzația unui pumnal înfipt în ochiul stâng. Intensă, dar de scurtă durată.
   Ies și eu din cub și pornim spre zona de case. Sub crusta albă de la suprafață, simt cum picioarele continuă să mi se afunde, greutatea fiecărui pas străpungând un strat mai vechi de zăpadă compactată.
   O prind pe Amanda din urmă și străbatem împreună un luminiș, îndreptându-ne spre pâlcul de locuințe care pare să piară treptat în zare.
   Dacă eu sunt oarecum protejat împotriva frigului de hanoracul și de blugii pe care îi port, Amanda îngheață în fusta ei roșie, în puloverul negru și pantofii sport.
   Am trăit aproape toată viața în Vestul Mijlociu, dar niciodată n-am trecut printr-un asemenea ger. Pomeții și urechile sunt pe punctul să-mi degere și deja încep să-mi pierd controlul fin al degetelor.
   Vântul ne suflă în față și, cum ninsoarea se întețește, lumea pe care o văd înaintea noastră începe să semene cu un glob de jucărie scuturat cu furie. Continuăm să mergem cât de repede putem, dar zăpada devine tot mai înaltă și mai dificil de străbătut. Obrajii Amandei au căpătat o nuanță albăstruie și tremură violent. Părul îi e acoperit de zăpadă.
   - Ar trebui să ne întoarcem, rostesc printre dinți, care îmi clănțăne puternic.
   Vântul suflă acum asurzitor. Amanda mă privește nedumerită, după care încuviințează. Mă uit în spate, dar cubul nu mai e. Teama îmi capătă accente paroxistice. Ninsoarea cade acum oblic, iar casele din depărtare nu se mai văd. Oriunde mă uit, peisajul e la fel.
   Capul Amandei oscilează în sus și-n jos, iar eu îmi strâng continuu mâinile pumn, încercând să-mi forțez sângele să-mi curgă prin vârfurile degetelor, însă e o luptă deja pierdută. Firul de ață de pe inelar are acum o crustă de gheață. Mintea începe să mi-o ia razna. Tremur din toate încheieturile.
   Am dat-o-n bară.
   Nu e doar frig. E un ger cumplit. Un ger letal.
   Habar n-am cât ne-am îndepărtat de cub. Dar mai contează oare, când în jur nu se vede nimic? Frigul ne va ucide în câteva minute. Trebuie să ne mișcăm continuu.
   Amanda are o privire detașată și mă întreb dacă nu cumva se instalează deja starea de șoc. Picioarele ei goale sunt în contact direct cu zăpada.
   - Mă doare, o aud spunând.
   Mă aplec, o ridic în brațe și mă împleticesc prin viscol, ținându-i strâns lângă mine trupul care tremură. Ne aflăm în ochiul unei furtuni de zăpadă și într-un ger ucigător, iar în jur totul arată la fel. Dacă nu mă uit în jos, spre picioare, ninsoarea roită de vânt îmi dă o senzație de vertij.
   Și atunci îmi trece prin minte că vom muri. Dar continui să merg. Pun un pas în fața altuia, cu fața arzându-mi din cauza frigului, cu brațele amorțite de greutatea Amandei, cu picioarele înghețate din cauza zăpezii care mi-a intrat în pantofi.
   Trec minute, dar ninsoarea cade tot mai des, iar gerul mușcă dureros. Amanda murmură ceva, în delir.
   Nu mai pot. Nu mai pot să merg. Nu mai pot s-o țin.
   Curând, foarte curând, va trebui să mă opresc. Mă voi așeza în zăpadă și o voi ține în brațe pe femeia asta, pe care abia dacă o cunosc, și vom muri amândoi înghețați în lumea asta oribilă, care nici măcar nu e a noastră.
   Mă gândesc la familia mea. Mă gândesc că n-o voi mai vedea niciodată și încerc să înțeleg ce înseamnă asta, în vreme ce bruma de control pe care o mai am asupra fricii îmi piere cu totul...
   În fața noastră e o casă. Sau mai degrabă etajul unei case, fiindcă parterul e complet îngropat în zăpada troienită până sub șirul de trei lucarne.
   - Amanda!
   Are ochii închiși.
   - Amanda!
   Îi deschide puțin și mă privește.
   - Revino-ți!
   O așez în zăpada adunată sub acoperiș, mă îndrept spre lucarna din mijloc și- mi înfig piciorul în fereastră. După ce reușesc să sparg toate cioburile mari de sticlă rămase în ramă, o prind pe Amanda de brațe și o trag înăuntru, într-un dormitor de copil - dormitorul unei fetițe, după toate aparențele.
   Animale de pluș. O căsuță de păpuși din lemn. Rochițe de prințesă. O lanternă Barbie pe noptieră.
   O trag pe Amanda până în mijlocul camerei, pentru ca zăpada care năvălește prin fereastră să nu ajungă la ea. Apoi iau lanterna, deschid ușa și ies într-un hol.
   - E cineva? strig.
   Vocea mi se pierde în casă, fără să primesc vreun răspuns. Toate dormitoarele de la etaj sunt goale. Din majoritatea lipsește mobila.
   Aprind lanterna și cobor la parter. Bateriile sunt pe terminate, fiindcă fasciculul de lumină e slab.
   Jos, trec prin fața ușii de la intrare și ajung în ceea ce trebuie să fi fost cândva sufrageria. Ferestrele au fost bătute în scânduri, pentru a face față presiunii zăpezii care le acoperă complet. Un topor e rezemat de resturile din lemn ale mesei tăiate și transformate în surcele pentru foc.
   Deschid o ușă care dă într-o încăpere mai mică. În raza palidă a lanternei zăresc o canapea. Două fotolii a căror piele a fost aproape complet jupuită. Un televizor deasupra șemineului, plin ochi cu cenușă. O cutie cu lumânări. Un teanc de cărți. Saci de dormit, pături și perne sunt risipite pe podea în jurul șemineului, iar acolo sunt oameni. Un bărbat. O femeie. Doi băieți adolescenți. O fetiță. Cu ochii închiși. Nemișcați. Cu fețele învinețite și emaciate.
   O fotografie înrămată, cu întreaga familie la grădina botanică Lincoln Park, în vremuri mai bune, zace pe pieptul femeii, încă strânsă în degetele ei înnegrite. În fața șemineului văd cutii de chibrituri, teancuri de ziare și o grămadă de rumeguș strâns de la rindeluit.
   O altă ușă mă duce în bucătărie. Frigiderul e deschis și e gol, la fel ca și dulapurile. Blatul de bucătărie e plin de cutii metalice goale.
   Lapte de porumb. Fasole boabe. Roșii decojite. Supe. Piersici. Chestii care zac de obicei ignorate prin dulapuri și ajung să expire.
   Chiar și borcanele cu condimente au fost golite până la ultima picătură - muștar, maioneză, jeleuri.
   În spatele coșului de gunoi plin cu vârf văd o baltă înghețată de sânge și un schelet - mic, de pisică, de pe care carnea a fost jupuită până la os.
   Oamenii ăștia nu au înghețat. Au murit de foame.

        Pâlpâirile focului dansează pe pereții camerei de zi. Sunt dezbrăcat, într-un sac de dormit vârât într-un alt sac de dormit și acesta acoperit cu pături.
   Amanda se dezgheață lângă mine, băgată și ea în doi saci de dormit.
   Hainele noastre ude se usucă pe piatra șemineului; suntem suficient de aproape de foc încât să-i simt căldura atingându-mi fața. Afară, viscolul e în toi, iar armătura casei scârțâie și trosnește în palele de vânt tot mai puternice.
   Amanda deschide ochii. S-a trezit de o vreme și am terminat deja cele două sticle de apă, care sunt acum pline cu zăpadă și așezate lângă foc.
   - Ce crezi că s-a întâmplat cu cei care au trăit aici? mă întreabă ea.
   Adevărul e că le-am târât cadavrele într-un birou, pentru ca ea să nu le vadă. Dar răspund:
   - Nu știu. Poate că au plecat undeva unde e mai cald.
   Ea zâmbește.
   - Ce mincinos ești! Noi n-o ducem la fel de bine cu nava noastră spațială.
   - Cred că asta e ceea ce s-ar putea numi o curbă a învățării abruptă.
   Amanda trage adânc aer în piept, apoi răsuflă, după care spune:
   - Am patruzeci și unu de ani. N-am dus o viață extraordinară, dar a fost viața mea. Am avut o carieră, un apartament, un câine... Prieteni. Un serial TV la care îmi plăcea să mă uit. Pe tipul ăsta, John, cu care m-am văzut de trei ori... Câte un vin bun... N-o să mai văd niciodată nimic din toate astea, nu-i așa?
   Nu știu sigur cum anume să-i răspund, iar ea continuă:
   - Tu, cel puțin, ai o destinație. O lume la care vrei să te întorci. Eu nu mă mai pot întoarce la a mea, așa că ce-mi rămâne de făcut?
   Se uită la mine fix. Fără să clipească.
   Și nu am un răspuns.

            Când îmi recapăt cunoștința, focul a devenit doar o grămăjoară de jăratic, iar în partea de sus a ferestrelor zăpada sclipește în lumina câtorva raze de soare, care încearcă să se strecoare înăuntru.
   Chiar și aici, în casă, e un frig de neimaginat. Scot o mână din sacul de dormit ca să pipăi hainele de pe șemineu și răsuflu ușurat constatând că sunt uscate. Îmi trag repede mâna înapoi și mă întorc spre Amanda. Și-a tras sacul de dormit peste cap și-i zăresc răsuflarea în norișori de aburi care au format un șir de cristale de gheață la gura sacului.
   Mă îmbrac, aprind focul din nou și îmi țin mâinile în căldura lui pentru ca degetele să nu-mi amorțească.
   O las pe Amanda să mai doarmă și mă duc spre sufragerie, unde soarele care pătrunde prin zăpadă în partea de sus a ferestrelor luminează încăperea suficient cât să-mi găsesc drumul. Urc la etaj, străbat holul și intru în dormitorul fetiței, unde ninsoarea a pătruns prin ochiul de geam spart și a acoperit cea mai mare parte a podelei.
   Mă cațăr pe fereastră și mijesc ochii în lumina orbitoare. Gheața strălucește atât de intens, încât timp de cinci secunde nu reușesc să văd nimic.
   Zăpada e înaltă de mai bine de un metru.
   Cerul e de un albastru perfect. Nu se aude ciripit de păsări. Niciun semn de viață. Nici cel mai vag susur de vânt, iar urmele pașilor noștri nu se zăresc nicăieri.
   Totul e neted și plat.
   Probabil că temperatura e mult sub zero, fiindcă nici în plină lumină a soarelui nu simt măcar o boare de căldură.
   Dincolo de pâlcul acesta de case, se zăresc siluetele ninse ale zgârie-norilor din Chicago, îmbrăcate în gheață și scânteind în soare.
   Un oraș alb. O lume de gheață.
   Peste stradă, scrutez câmpul întins pe care aproape că am înghețat ieri. Nu se vede nici urmă de cub.

      Amanda s-a trezit și stă lângă șemineu, cu sacii de dormit și păturile înfășurate în jurul ei.
   Mă duc în bucătărie și caut câteva tacâmuri, apoi desfac rucsacul și scot două dintre rațiile alimentare. Sunt reci, dar consistente, și le mâncăm hămesiți.
   - Ai văzut cubul? mă întreabă Amanda.
   - Nu, cred că e îngropat în zăpadă.
   - Grozav! exclamă ea privindu-mă, după care se întoarce cu fața spre foc și adaugă: Nu știu dacă ar trebui să fiu furioasă pe tine sau să mă simt recunoscătoare.
   - Pentru ce?
   - Cât ai fost tu sus, a trebuit să mă duc la baie. Și am dat peste birou.
   - Deci i-ai văzut.
   - Au murit de foame, nu-i așa? Înainte de a rămâne fără surse de încălzire.
   - Așa se pare.
   În vreme ce privesc flăcările fără să le văd, într-un ungher al creierului ceva nu-mi dă pace. O vagă bănuială. S-a născut pe când eram afară și mă uitam la câmpul nins, gândindu-mă că a fost cât pe ce să murim în viscolul acela.
   - Îți amintești ce spuneai despre coridor? o întreb. Că-ți amintește de un viscol?
   Ea se oprește din mâncat și ridică privirea spre mine.
   - Ușile de pe coridor sunt conexiuni sau porți către o gamă infinită de lumi paralele, nu-i așa? continui eu. Dar dacă noi suntem cei care definim aceste conexiuni?
   - Cum anume?
   - Dacă e precum visele lucide și noi alegem într-un fel sau altul lumea în care ajungem?
   - Spui deci că, dintr-un număr infinit de realități, eu am ales intenționat văgăuna asta de aici?
   - Nu intenționat. Poate că e doar o reflectare a ceea ce ai simțit în momentul în care ai deschis ușa.
   Ia ultima înghițitură de mâncare și aruncă ambalajul în foc.
   Eu continui:
   - Gândește-te la prima lume pe care am văzut-o - orașul în ruine, în care clădirile stăteau să se prăbușească în jurul nostru. Care era starea noastră emoțională când am pășit în parcarea aceea?
   - De frică. De teroare. De disperare. Dumnezeule, Jason!
  - Ce e?
   - Înainte de a deschide ușa către hangar și a vedea cum celelalte două versiuni ale noastre sunt capturate, tu ai pomenit ceva exact despre asta.
   - Da?
   - Vorbeai despre ideea multiversului, cum că tot ce se poate întâmpla se va întâmpla, și ai zis că undeva există câte o versiune a noastră care nu a reușit să ajungă la cub. Câteva momente mai târziu, ai deschis ușa și în fața noastră s-a derulat exact acel scenariu.
   Realizarea bruscă îmi dă fiori pe șira spinării.
   - În tot acest timp, răspund eu, ne întrebam unde se află elementele de control...
   - Dar ele sunt în noi!
   - Exact! Și dacă așa stau lucrurile, înseamnă că putem merge oriunde dorim.
   Inclusiv acasă.

...............................................................