Povestitorul, Jodi Picoult

                            1-9

           Tata mi-a explicat tot ce am de făcut la moartea lui.

   „Ania”, îmi zicea, „să n-aud de whisky la înmormântarea mea. Vreau cel mai bun vin de mure. Și să nu vă prind că bociți, ai înțeles? Toată lumea să danseze. Iar, când mă coborâți în groapă, vreau o fanfară de trompete și de fluturi albi.”
   Mare figură era tata. Era brutarul satului, și în fiecare zi, pe lângă pâinile pe care le cocea pentru localnici, plămădea o chiflă special pentru mine, pe cât de unică, pe atât de delicioasă: un colăcel, ca o diademă de prințesă, amestecat cu scorțișoară dulce și cea mai aromată ciocolată. Ingredientul secret, spunea el, era dragostea pe care mi-o purta, ceea ce o făcea mai gustoasă decât orice altceva.
   Locuiam la marginea unui sat atât de mic, încât ne cunoșteam toți după nume. Casa noastră era clădită din piatră de râu și avea acoperiș din stuf; vatra pe care cocea tata încălzea toată locuința. Stăteam la masa din bucătărie și descojeam mazărea pe care o cultivam în grădinița din spatele casei, în vreme ce tata deschidea ușița cuptorului din cărămidă, vâra lopata în el și scotea pâinile rotunde, cu coajă crocantă. La lumina tăciunilor încinși, îi vedeam mușchii puternici ai spatelui, conturați prin cămașa asudată.
   „Nu vreau să fiu înmormântat vara, Ania”, spunea el. „Ai grijă să mor într-o zi răcoroasă, când bate un vânticel plăcut. Înainte să plece păsările spre sud, ca să îmi poată cânta”.
   Mă prefăceam că îi notez cu atenție toate cerințele. Nu mă deranja conversația aceasta macabră; tata era un om atât de puternic, încât nici nu-mi închipuiam că va veni vreodată momentul să îi îndeplinesc dorințele.
   Unora dintre săteni le părea ciudată relația mea cu tata, faptul că glumeam pe această temă, dar mama a murit pe când eram mică și, de atunci, a trebuit să ne bizuim unul pe celălalt.
   Necazurile au început când am împlinit optsprezece ani. Inițial, s-au plâns doar fermierii, care mergeau să-și hrănească găinile și găseau în coteț o explozie de pene însângerate, sau vreun vițel cu măruntaiele scoase și muștele care bâzâiau în jurul leșului.
   - A intrat o vulpe, spunea Baruch Beiler, perceptorul care locuia într-un conac ce trona în piața satului, precum o nestemată la gâtul unei fețe regale. Ori un râs. Plătiți-vă dările și veți fi protejați.
   Într-o zi, ne-a făcut o vizită inopinată; și, când spun asta, mă refer la faptul că nu am apucat să încuiem ușile și să stingem focul, în așa fel încât să pară că nu suntem acasă. Tata modela coca în formă de inimi, cum făcea mereu de ziua mea, ca să știe tot satul că e o zi specială.
   Baruch Beiler a dat buzna în bucătărie, a ridicat bastonul cu măciulie de aur și a lovit cu putere în masă. Un norișor de făină s-a ridicat, iar, după ce acesta s-a risipit, m-am uitat în jos la inima frântă de cocă din mâinile tatei.
   - Vă rog, a zis tata, care nu se milogea niciodată. Știu ce-am promis. Dar vânzările au mers prost în ultima vreme. Dacă-mi mai acordați puțin timp...
   - Ești restanțier, Emil, i-a răspuns Beiler. Am drept de sechestru pe cocioaba asta.
   S-a aplecat spre tata care, pentru prima oară în viață, nu îmi mai părea invincibil.
   - Pentru că sunt un om mărinimos, te mai păsuiesc până la sfârșitul săptămânii. Dar, dacă nu faci rost de bani până atunci, nu știu ce-o să se întâmple, a spus perceptorul, jucându-se cu bastonul între palme, de parcă era o armă. S-au petrecut atâtea... nenorociri în ultima vreme.
   - De-asta avem așa de puțini clienți, am spus timid. Oamenii nu mai vin la piață de teama animalului care pândește.
   Baruch Beiler s-a întors spre mine, parcă abia atunci remarcând că sunt și eu de față. M-a măsurat din priviri, de la părul meu negru, împletit în coadă, până la cizmele din piele din picioare, ale căror găuri fuseseră peticite cu fâșii de flanelă.
   M-a trecut un fior, altfel de cel pe care îl simțeam când se uita după mine Damian, căpitanul gărzilor; în piața satului - de parcă eu eram smântână, și el, pisica. Privirea lui Baruch Beiler avea ceva mercantil, ca și când încerca să-și dea seama cât valorez.
   A întins mâna peste umărul meu, către polița pe care erau puse la răcit ultimele pâini scoase din cuptor; a luat una informă de inimă și a băgat-o la subraț.
   - Garanție suplimentară, a zis și a ieșit din casă, lăsând sfidător ușa deschisă în urma lui.
   Tata s-a uitat după el și a ridicat din umeri. A mai luat o mână de aluat și s-a apucat să îl modeleze.
  - Nu-i da atenție. E doar un omuleț mărunt, care se crede important. Într-o zi, o să dansez pe mormântul lui.
   Apoi s-a întors spre mine, cu un zâmbet blajin pe chip.
   - Că tot veni vorba, Ania, când o fi să mor, vreau un cortegiu funerar. În frunte, merg copiii care aruncă petale de flori. Pe urmă, doamnele frumoase, cu umbreluțe pictate care să semene cu florile de seră. La urmă, dricul meu, tras de patru - ba nu - de cinci cai albi ca neaua. Și, tocmai în capătul cortegiului, vreau să meargă Baruch Beiler și să adune bălegarul, a spus și a lăsat capul pe spate, râzând în hohote. Asta, bineînțeles, dacă nu crapă el înaintea mea. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
   Tata mi-a explicat tot ce am de făcut la moartea lui... dar, când a venit clipa, a fost prea târziu.

                                     PARTEA ÎNTÂI

          „E imposibil să mai crezi în ceva într-o lume care nu mai privește omul ca om, care dovedește în mod repetat că omul nu mai e om”.
       Simon Wiesenthal, The Sunflower

                                            SAGE

         În cea de-a doua joi a lunii, doamna Dombrowski își aduce soțul decedat la grupul nostru de terapie.
   Abia a trecut de ora trei după-amiază, și majoritatea dintre noi ne turnăm cafeaua proastă în pahare din plastic. Am adus un platou cu produse de patiserie - săptămâna trecută, Stuart mi-a zis că nu pentru ședințele de psihoterapie vine el la Helping Hands, ci pentru brioșele mele cu caramel și nuci - și nici nu apuc să îl așez bine pe masă, că doamna Dombrowski îmi face timid semn din cap spre urna pe care o ține în brațe.
   - El e Herb, îmi spune. Herbie, ți-o prezint pe Sage. E brutăreasa de care ți-am povestit.
   Stau înlemnită și aplec puțin capul, ca să-mi ascund sub păr partea stângă a feței, cum fac de obicei. Îmi imaginez că există un protocol atunci când faci cunoștință cu un soț incinerat, dar eu sunt absolut buimăcită. Să-l salut? Să dau mâna cu toarta lui?
   - Uau! spun în cele din urmă, pentru că, deși avem puține reguli în grupul nostru, cele care există sunt ferme: să fii un bun ascultător, să nu îi judeci pe ceilalți și să nu impui limite durerii altcuiva.
   Eu știu asta mai bine decât oricine. În definitiv, vin aici de aproape trei ani.
   - Ce-ai adus? întreabă doamna Dombrowski, și atunci înțeleg de ce poartă cu ea urna soțului ei.
   La ultima ședință, mediatoarea noastră, Marge, ne-a propus să povestim despre o pierdere suferită. O văd pe Shayla cu mâinile încleștate pe o pereche de botoșei roz, atât de tare, încât i se albesc încheieturile degetelor. Ethel ține în mână o telecomandă de televizor.
   Stuart a adus - din nou - masca funerară din bronz a primei sale soții. A participat la câteva dintre ședințele grupului nostru și a fost cel mai macabru lucru care mi-a fost dat să-l văd vreodată - până acum, când doamna Dombrowski a început să îl aducă pe Herb.
   Înainte să apuc să îngaim un răspuns, Marge anunță începerea ședinței. Ne așezăm scaunele pliante în cerc, îndeajuns de apropiate, încât, la nevoie, să ne putem bate pe umăr și să ne îmbărbătăm reciproc.
   În mijloc, stă cutia cu șervețele pe care o aduce Marge la fiecare întâlnire, pentru orice eventualitate.
   De multe ori, Marge începe cu o întrebare generală
  - Unde vă aflați când au avut loc atentatele de pe 11 septembrie?
   În felul acesta, îi încurajează pe oameni să discute despre o tragedie comună, ceea ce uneori îi ajută să vorbească despre una personală. Dar, chiar și așa, se găsesc mereu persoane care refuză să vorbească. Uneori, trec câteva luni bune până să aud glasul vreunui proaspăt participant.
   Astăzi însă, Marge ne întreabă de la început despre suvenirele pe care le-am adus. Ethel ridică mâna.
   - A fost a lui Bernard, spune ea, trecându-și degetul mare peste telecomanda de televizor. N-am vrut să fie așa - numai Dumnezeu știe de câte ori am încercat să i-o iau. Nici măcar nu mai am un televizor la care să funcționeze. Dar nu mă îndur s-o arunc.
   Soțul lui Ethel e încă în viață, dar are Alzheimer și nu o mai recunoaște.
   Oamenii suferă cele mai felurite pierderi - de la cele mici la cele mari. Pierderea nu înseamnă doar moarte, iar durerea este monstrul cenușiu al emoțiilor.
   - Soțul meu nu lasă telecomanda din mână, spune Shayla. Zice că femeile oricum controlează toate celelalte lucruri.
   - De fapt, e o chestie instinctivă, intervine Stuart. Partea posesivă a creierului e mai dezvoltată la bărbați decât la femei. Am auzit asta la emisiunea lui John Tesh.
   - Și asta înseamnă că e un adevăr absolut? replică Jocelyn și își dă ochii peste cap.
   Ca și mine, are în jur de douăzeci și cinci de ani. Spre deosebire de mine, nu are pic de indulgență față de oamenii trecuți de patruzeci de ani.
   - Mulțumim pentru mărturisirea făcută, intervine repede Marge. Sage, tu ce-ai adus azi?
   Simt că îmi ard obrajii în clipa în care toți ochii se întorc spre mine.
   Deși îi cunosc pe toți cei din grup și am clădit o relație bazată pe încredere, în continuare mi-e greu să-mi deschid sufletul în fața lor.
   Cicatricea mea, ca o stea-de-mare care îmi brăzdează pleoapa stângă și obrazul, parcă se contractă și mai mult.
   Îmi dau bretonul lung din ochi și scot de sub maiou lănțișorul pe care țin verigheta mamei.
   Îmi dau seama, firește, de ce, la trei ani de la moartea ei, încă simt un junghi în coaste ori de câte ori mă gândesc la ea. Din același motiv, sunt singurul membru al grupului de consiliere inițial încă prezent aici. Dacă majoritatea oamenilor vin pentru terapie, eu am venit ca să mă pedepsesc.
   Jocelyn ridică mâna.
   - Mă deranjează chestia asta.
   Mă îmbujorez și mai tare, căci îmi imaginez că se referă la mine, dar abia apoi realizez că se uită la urna din poala doamnei Dombrowski.
   - E scârbos! continuă Jocelyn. Nu e normal să aducem chestii moarte. Trebuia să aducem un suvenir.
   - Herb nu e chestie, e om, răspunde doamna Dombrowski.
   - Nu vreau să fiu incinerat, spune gânditor Stuart. Am coșmaruri că o să mor ars de viu.
   - În caz că nu știai, ești deja mort când te bagă în crematoriu, zice Jocelyn, iar doamna Dombrowski izbucnește în plâns.
   Iau cutia cu șervețele și i-o întind. În timp ce Marge îi reamintește lui Jocelyn regulile grupului, pe un ton blând, dar ferm, profit de ocazie și mă duc la toaletă din hol.
   Am fost educată să privesc pierderile ca pe un rezultat pozitiv. Mama spunea că în felul ăsta și-a întâlnit și iubirea vieții. Își uitase geanta la un restaurant, iar ajutorul de bucătar o găsise și reușise să îi dea de urmă.
   Când i-a telefonat, ea nu era acasă, așa că a preluat mesajul colega ei de apartament. I-a răspuns o femeie când a sunat înapoi și i l-a dat pe tata la telefon. Când s-au întâlnit, ca să îi înapoieze geanta, mama și-a dat seama că e bărbatul la care visase dintotdeauna... dar mai știa, de când îl sunase, că locuiește cu o femeie.
   Care nu era alta decât sora lui.
   Tata a murit de atac de cord pe când aveam eu nouăsprezece ani, și singura cale de a mă împăca sufletește cu moartea mamei, trei ani mai târziu, a fost să mă gândesc că e alături de el acum.
   În baie, îmi dau părul de pe față.
   Cicatricea a căpătat o nuanță argintie acum, e încrețită și îmi brăzdează sprânceana și obrazul precum gura unei poșete din mătase.
  Dacă n-aș avea pleoapa lăsată din cauza pielii prea strânse, poate că nu s-ar observa la prima vedere că am pățit ceva; cel puțin, așa spune prietena mea, Mary. Dar oamenii observă. Numai că sunt prea politicoși ca să spună ceva, mai puțin copiii sub patru ani, care sunt de o sinceritate brutală: mă arată cu degetul și își întreabă mamele ce a pățit la față doamna aceea.
   Cu toate că cicatricea s-a estompat, încă îmi văd rana așa cum era imediat după accident: însângerată și jupuită, ca un fulger care îmi strică simetria feței. Din acest punct de vedere, cred că mă asemăn cu o fată care suferă de tulburări gastrointestinale și care, deși cântărește patruzeci de kilograme, se vede grasă în oglindă. În realitate, pentru mine, nici măcar nu este o cicatrice. E o hartă a evenimentelor nefericite din viața mea.
   Ies din toaletă și e cât pe ce să dărâm un bătrânel. Sunt îndeajuns de înaltă cât să îi văd pielea rozalie a scalpului prin vârtejul de păr alb.
   - Iar am întârziat, spuse el, cu accent britanic. M-am rătăcit.
   Cred că toți suntem în aceeași situație. De-asta venim aici: ca să rămânem ancorați de ceea ce ne lipsește.
   Bătrânul e membru de puțin timp; vine la întâlniri doar de două săptămâni. Deocamdată, n-a scos nici măcar un cuvânt. Totuși, mi-a părut cunoscut de când l-am văzut prima oară; numai că nu-mi dădeam seama de unde să-l iau.
   Acum știu. De la patiserie. Vine deseori cu cățelul, un teckel micuț, și comandă o chiflă cu unt și cafea. Stă ore în șir și scrie într-un carnețel negru, în vreme ce câinele doarme la picioarele lui.
   Când intrăm în încăpere, Jocelyn tocmai povestește despre suvenirul ei: ceva ce aduce cu un femur diform.
   - A fost al Lolei, precizează ea, învârtind ușor osul în mâini. L-am găsit sub canapea, după ce-am eutanasiat-o.
   - Ce cauți tu aici? spune Stuart. A fost un afurisit de câine, nimic altceva!
   Jocelyn strânge din ochi.
   - Cel puțin, eu nu i-am făcut mască de bronz.
   Se iau la harță în timp ce eu și bătrânul ne așezăm pe scaune. Marge profită de ocazie, ca să îi liniștească.
   - Bine-ați venit, domnule Weber! spune ea. Jocelyn tocmai ne povestea cât de atașată a fost de câinele ei. Ați avut vreodată un animal de companie pe care l-ați iubit?
   Mă gândesc la cățelușa care îl însoțește la patiserie. Împarte frățește chifla cu ea.
   Bărbatul însă nu scoate o vorbă. Lasă capul în pământ, de parcă l-ar apăsa ceva pe scaun. Cunosc starea aceea, dorința de a se face nevăzut.
   - E posibil să iubești un animal mai mult decât pe unii oameni, mă trezesc eu vorbind, spre surprinderea mea.
   Toată lumea se întoarce spre mine, pentru că, spre deosebire de alții, rareori atrag atenția asupra mea, luând cuvântul de bunăvoie.
   - Nu contează ce anume îți lasă un gol în suflet. Contează că acel gol există.
   Bătrânelul ridică încet capul. Îi simt privirea arzătoare prin perdeaua de păr care îmi ascunde fața.
   - Domnule Weber, zice Marge, remarcând schimbarea. Ați adus cumva un suvenir pe care să-l împărtășiți cu noi?
   Bărbatul clatină din cap, cu o privire inexpresivă în ochii săi albaștri.
   Marge nu îi curmă tăcerea; o ofrandă pe un piedestal. Știu că o face pentru că unii oameni vin aici ca să vorbească, iar alții vin doar ca să asculte. Dar liniștea aceea bate ca o inimă. E asurzitoare.
   Acesta este paradoxul pierderii: Cum e posibil să ne apese în asemenea măsură ceva ce nu mai e?
   La capătul unei ore, Marge ne mulțumește pentru participare, ne strângem scaunele și adunăm farfuriile de unică folosință și șervețelele. Împachetez brioșele rămase și i le dau lui Stuart. Să mă întorc cu ele la patiserie ar fi ca și cum aș căra apă cu găleata la Cascada Niagara. După aceea părăsesc clădirea și plec la serviciu.
   Când ai trăit ca mine o viață întreagă în New Hampshire, ajungi să miroși până și schimbările vremii. E înăbușitor de cald, dar pe cer stă scris cu cerneală invizibilă că urmează o furtună.
   - Nu te supăra.
   Mă întorc, la auzul vocii domnului Weber. Stă cu spatele la biserica episcopală în care au loc întâlnirile noastre. Deși sunt cel puțin 29 de grade afară, poartă cămașă cu mânecă lungă, încheiată până la ultimul nasture, și o cravată îngustă.
   - A fost foarte frumos din partea ta că i-ai luat apărarea fetei.
   Rostește cuvintele cu accentul său britanic pronunțat.
   - Mulțumesc, spun, ferindu-mi privirea.
   - Ești Sage, nu?
   Mda, asta e întrebarea cea mare. E, într-adevăr, numele meu, dar semnificația lui - aceea că aș fi înzestrată cu înțelepciune - nu mi s-a potrivit niciodată. Au existat prea multe momente în viața mea când am fost la un pas de a deraia, fiind mai mult condusă de emoții decât temperată de rațiune.
   - Da, răspund.
   Tăcerea stânjenitoare crește între noi precum coca dospită.
   - Vii de mult timp la ședințele grupului.
   - Da, spun, neștiind cum să reacționez la afirmația lui.
   - Ți-au fost de folos?
   Dacă-mi erau de folos, nu mai veneam și acum.
   - Sunt oameni de treabă. Numai că, uneori, fiecare are impresia că durerea proprie e mai mare decât a celorlalți.
   - Nu vorbești prea mult, remarcă el, gânditor. Dar și când o faci... ești o adevărată poetă.
   Clatin din cap, în semn că nu sunt de acord cu el.
   - Sunt patiser.
   - Nu se poate ca un om să fie două lucruri deodată? întreabă el și se îndepărtează agale.

          Dau năvală în patiserie, roșie la față și gâfâind, și îmi găsesc șefa agățată de tavan.
   - Scuze de întârziere, spun. E aglomerație mare la biserică și un dobitoc și-a parcat Escalade-ul pe locul meu.
   Mary a montat o platformă în stil Michelangelo, ca să poată sta întinsă pe spate și vărui tavanul patiseriei.
   - Dobitocul cu pricina e episcopul, îmi răspunde. A oprit pe la noi. Cică pâinea ta cu măsline e divină. Ar trebui să te simți flatată, ținând cont cine ți-a făcut complimentul.
   Până nu demult, Mary DeAngelis a fost maica Mary Robert. Se pricepea la grădinărit și era renumită pentru felul în care îngrijea grădinile de la mănăstirea ei din Maryland. Într-o zi de Paște, după ce l-a auzit pe preot spunând „Hristos s-a înălțat”, s-a ridicat din strană și a ieșit pe ușa catedralei. A părăsit ordinul, și-a vopsit părul roz și a pornit în drumeție prin Munții Apalași. Acolo, pe Presidential Range, i-a apărut Iisus și i-a spus că sunt multe suflete care au nevoie de hrană.
   Șase luni mai târziu, Mary a deschis Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele la poalele colinei pe care se afla Biserica Maicii Domnului din Westerbrook, New Hampshire. Biserica se întinde pe o suprafață de șaisprezece acri și e prevăzută cu o peșteră pentru meditație, un înger al păcii, Drumuri ale Crucii și o Scară Sfântă. Are, de asemenea, un magazin plin de crucifixuri, CD-uri cu muzică religioasă, pandantive cu sfinți și miniaturi ale Nașterii Domnului.
   Dar, în general, vizitatorii vin să vadă mătăniile de 230 de metri, făcute din blocuri de granit din New Hampshire, legate cu lanțuri.
   Biserica depindea de vremea bună; vânzările scădeau dramatic în iernile aspre din New England. Tocmai asta a convins-o pe Mary să își deschidă prăvălia acolo: Ce putea fi mai lumesc decât pâinea proaspăt scoasă din cuptor? De ce să nu sporească veniturile bisericii printr-o patiserie care să atragă deopotrivă credincioșii și necredincioșii?
   Singura problemă era că nu avea nici cea mai vagă idee despre meseria de brutar.
   Aici intru eu în scenă.
   M-am apucat de brutărie la vârsta de nouăsprezece ani, după ce tata a murit pe neașteptate. Eram la facultate și m-am dus acasă, pentru a-l conduce pe ultimul drum. La întoarcere, parcă nimic nu mai era la fel. Mă uitam buimacă la cuvintele din manuale, ca și când erau scrise într-o limbă necunoscută. Nu reușeam să mă ridic din pat ca să merg la cursuri.
   Am pierdut examen după examen. N-am mai predat lucrări. Într-o noapte, m-am trezit în dormitorul meu de la cămin și am simțit miros de faină - atât de intens, încât ai fi zis că mă rostogolisem prin faină. Am făcut un duș, dar n-am izbutit să scap de miros, îmi amintea de diminețile de duminică, pe când eram mică, când mă trezeam în mireasma covrigilor și a chiflelor proaspăt coapte de tata.
   Se tot chinuia să ne învețe tainele meseriei pe mine și pe sora mea, dar, de obicei, eram prea preocupate de școală, hochei pe iarbă și băieți, ca să îi dăm atenție. Cel puțin așa am crezut, până când am început să mă furișez în bucătăria facultății și să coc pâine noapte de noapte.
   Lăsam pâinile, ca pe niște bebeluși abandonați, la ușile profesorilor pe care îi admiram sau ale băieților ale căror zâmbete fermecătoare mă lăsau fără grai. Lăsam un șir de pâinici împletite pe un pupitru și strecuram o chiflă în geanta încăpătoare a doamnei de la cantină, care îmi punea farfurii vârfuite cu clătite și șuncă, spunându-mi că sunt prea slabă.
   În ziua în care consilierul meu academic m-a anunțat că nu promovez la trei din cele patru discipline de studiu, nu am avut nimic de spus în apărarea mea, dar i-am dat o baghetă cu miere și semințe de anason, un amestec de gusturi dulce-amărui.
   Într-o zi, m-am trezit cu mama la ușă. S-a instalat în camera mea și s-a apucat să îmi organizeze viața în cele mai mici detalii, începând cu a-mi face mâncare și până la a mă conduce la cursuri și a mă chestiona din lecturile obligatorii.
   - Dacă eu nu mă dau bătută, spunea, nici tu n-ai voie.
   Am absolvit în cinci ani, în loc de patru, dar, până la urmă, am absolvit.
   Mama s-a ridicat în picioare și m-a întâmpinat cu fluierături când am urcat pe podium, ca să primesc diploma. După aceea s-a ales praful de tot.
   Am meditat îndelung la asta: cum e posibil ca acum să fii în culmea extazului, iar, o clipă mai târziu, să ajungi în cea mai deplorabilă situație?
   M-am tot gândit ce aș fi putut să fac altfel și dacă asta ar fi dus la un alt rezultat. Dar oricât m-aș gândi, nu mai pot schimba nimic, nu-i așa? Așa că, după aceea, cu ochii încă injectați și o cicatrice monstruoasă care îmi brăzda tâmpla și obrazul, precum cusăturile unei mingi de fotbal, i-am dat mamei același sfat pe care îl primisem de la ea. Dacă eu nu mă dau bătută, nici tu n-ai voie.
   Și, la început, nu s-a dat bătută. A luptat șase luni, timp în care i-au cedat organele unul după altul. În fiecare zi, stăteam la căpătâiul ei, la spital, iar noaptea mergeam acasă, ca să mă odihnesc. Dar nu mă odihneam. M-am reapucat de brutărie - pe post de psihoterapie. Le duceam pâini de casă medicilor ei. Făceam covrigi pentru asistente.
   Mamei îi pregăteam preferatele ei - chifle cu scorțișoară și glazură. Dar n-a reușit niciodată să guste din ele.
   Marge, mediatoarea grupului nostru de terapie, a fost cea care mi-a sugerat să îmi găsesc o slujbă care să mă ajute să îmi fac un program regulat. Prefă-te că ești plină de optimism până ajungi să fii așa. Dar nu suportam gândul de a lucra la lumina zilei, când toată lumea se putea uita la fața mea. Și înainte eram timidă; acum însă eram de-a dreptul o pustnică.
   Mary spune că a fost o minune cerească să mă întâlnească. (Spune despre ea că e o călugăriță convalescentă, dar, de fapt, a renunțat doar la straiele călugărești, nu și la credință.)
   Eu nu cred în Dumnezeu; consider că a fost noroc chior ca printre primele anunțuri pe care le-am citit, la sugestia lui Marge, să se numere și un post de maistru patiser - unul care să fie dispus să lucreze noaptea, singur, și să plece când încep să vină clienții la prăvălie. La interviu, Mary nu a comentat pe seama faptului că nu aveam nici experiență, nici vreo slujbă sezonieră prea importantă, nici recomandări. Dar, mai presus de orice, a aruncat o privire la cicatricea mea și a zis: „Bănuiesc că o să-mi povestești când o să consideri de cuviință”.
   Asta a fost tot. Mai târziu, pe măsură ce am ajuns să o cunosc mai bine, am realizat că, atunci când grădinărește, nu vede niciodată sămânța. Își imaginează deja planta în care se va dezvolta.
   Bănuiesc că același lucru s-a întâmplat și în cazul meu la acea primă întâlnire cu ea.
   Singura binecuvântare a faptului că lucram la Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele (alăturarea acestor cuvinte e neintenționată) era aceea că mama nu a mai apucat să afle. Și ea, și tata erau evrei. Surorile mele, Pepper și Saffron, trecuseră amândouă prin ceremonia de Bat Mitzvah.
  Deși vindeam atât covrigi și challah, precum și chifle cu crucea pe ele; deși cafeneaua anexată brutăriei se numea Evrei, sunt convinsă că mama ar fi zis: „Dintre toate brutăriile din lume, tocmai pentru o neevreică ți-ai găsit să lucrezi?”
   Dar tot mama ar fi fost prima care mi-ar fi spus că omul bun e om bun, și religia nu are nimic de-a face cu asta. Cred că mama - oriunde ar fi în acest moment - știe de câte ori m-a găsit Mary plângând în bucătărie și nu a deschis magazinul până când nu mi-am venit în fire. Cred că știe că la comemorarea decesului mamei mele, Mary donează toți banii câștigați în ziua aceea către Organizația Sionistă a Femeilor din America. Și că Mary e singura persoană față de care nu încerc în mod constant să îmi ascund cicatricea.
   Nu e doar șefa mea, ci și prietena mea cea mai bună, și îmi place să cred că asta ar conta mult mai mult în ochii mamei decât religia pe care și-a ales-o.
   Un strop de vopsea mov cade pe podea, lângă piciorul meu, și mă face să ridic privirea. Mary pictează o altă viziune a sa. Îi trec prin minte cu o regularitate șocantă - de cel puțin trei ori pe an - și, de regulă, se soldează cu modificări ale prăvăliei sau ale meniului. Printre viziunile lui Mary se numără și cafeneaua. Și fereastra cu flori, încărcată cu orhidee delicate, ale căror petale se revarsă precum șiragurile de perle peste frunzele bogate și verzi.
   Într-o iarnă, a ținut un cerc de tricotat la Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele; în alt an, cursuri de yoga. Foamea, îmi spune ea mereu, nu are nicio legătură cu pântecul, ci numai cu mintea. În realitate, Mary nu conduce o brutărie, ci o comunitate.
   O parte dintre aforismele ei sunt pictate pe pereți: Caută și vei găsi. Nu toți cei care greșesc sunt pierduți. Nu contează anii din viața ta, ci viața din anii tăi. Uneori, mă întreb dacă într-adevăr toate aceste platitudini îi apar în vis sau doar memorează sloganurile de pe tricourile firmei Life is Good. Nu cred să aibă vreo importanță, de vreme ce clienții noștri par încântați să le citească.
   Astăzi, Mary își pictează cea mai recentă mantra. Dragostea e plămada vieții.
   - Ce părere ai? mă întreabă.
   - O să te dea Yoko Ono în judecată pentru încălcarea drepturilor de autor, îi spun.
   Barmanul nostru, Rocco, șterge tejgheaua.
   - Lennon era genial, zice. Dac-ar mai trăi azi, îți Imaginezi?
   Rocco are douăzeci și nouă de ani, dreaduri deja încărunțite și se exprimă doar în haiku. E chestia lui, după cum i-a mărturisit lui Mary, la interviul de angajare. Ea i-a trecut cu vederea ticul verbal datorită talentului său excepțional de a crea artă din spumă - modelele sinuoase de pe latte-uri și mochaccino. Se pricepe să facă ferigi, inimi, unicorni, pe Lady Gaga, pânze de păianjen, și, odată, de ziua lui Mary, l-a desenat chiar pe papa Benedict al XVI-lea.
   Eu îl plac pe Rocco din cauza unei alte chestii care îl caracterizează: nu privește oamenii în ochi. Zice că așa îți fură cineva sufletul.
   Absolut de acord cu asta.
   - Baghete ioc, mă anunță Rocco. Dat cafea gratis nervoșilor, adaugă, după care se oprește și numără silabele în gând. Fă mai multe diseară.
   Mary începe să coboare de pe platformă.
  - Cum a fost la ședință?
  - Ca de obicei. Toată ziua a fost așa liniște?
   Cade pe podea cu un bufnet surd.
   - Nu, a fost zăpăceala obișnuită după ce și-au lăsat părinții copiii la școală. Și la prânz am avut destui clienți.
   Se ridică în picioare, își șterge mâinile pe blugi și mă urmează în bucătărie.
   - Era să uit. A sunat Satana.
   - Lasă-mă să ghicesc. Vrea să comande un tort pentru ziua lui Joseph Kony?
   - Când zic Satana, spune Mary, de parcă nici nu m-ar fi auzit, mă refer la Adam.
   Adam e iubitul meu. De fapt, nu e, pentru că e deja soțul altei femei.
   - Adam nu e chiar așa de rău.
   - E periculos, Sage, și toxic din punct de vedere emoțional. Zic și eu pentru cine are urechi de auzit... spune Mary și ridică din umeri. Îl las pe Rocco să se ocupe de tot, ca să dau o fugă până la biserică, să plivesc buruienile.
   Cu toate că nu mai e călugăriță acolo, nimeni nu se supără că are grijă de florile și plantele de la mănăstire. Grădinăritul - o activitate istovitoare, care presupune să seceri plantele cu maceta, să smulgi rădăcini și să te lupți cu tufele - e principala modalitate de relaxare a lui Mary. Uneori, am impresia că nu doarme deloc, că trăiește prin fotosinteză, exact ca plantele ei adorate. Parcă se mișcă cu mai multă energie și viteză decât noi, muritorii de rând; pe lângă ea, Clopoțica pare un melc.
   - Crinii de toamnă au pus la cale o lovitură de stat.
   - Distracție plăcută! îi spun și îmi leg șorțul, pregătindu-mă de munca de noapte.

         La brutărie, am un mixer uriaș, pentru că fac mai multe pâine deodată.
   Am mai multe soiuri de maia pentru diverse temperaturi, păstrate în recipiente însemnate cu grijă. Folosesc un tabel în Excel, ca să stabilesc proporțiile ingredientelor, un calcul matematic aiuritor, care îți dă întotdeauna cu virgulă. Mie îmi place să pregătesc aluatul într-un castron, cu o lingură de lemn, din patru ingrediente: faină, apă, drojdie și sare.
   După aceea, nu-ți mai trebuie decât timp.
   Făcutul pâinii este o veritabilă probă sportivă. Pe lângă faptul că trebuie să alergi de la un cuptor la altul, ca să verifici dacă pâinea crește, sau să amesteci ingredientele, sau să ridici castronul mixerului din suportul lui - mai ai nevoie și de forță, ca să activezi glutenul din compoziție. Până și cei mai nepricepuți oameni știu că, pentru a prepara pâine, trebuie să frămânți aluatul. Împingi și rulezi, împingi și împăturești - un exercițiu ritmic pe o suprafață acoperită cu faină.
   Dacă o faci corect, eliberezi o proteină numită gluten - substanță care permite formarea unor bule inegale de dioxid de carbon în pâine. La capătul a șapte sau opt minute - timp suficient să îți alcătuiești în minte o listă de activități casnice ori să rememorezi ultima discuție cu partenerul de viață și să îi întorci cuvintele pe toate fețele - consistența aluatului se va transforma.
   Va deveni neted, suplu, omogen.
   Acela e momentul în care trebuie să lași aluatul în pace. E caraghios să antropomorfizezi pâinea, dar îmi place că, pentru a se dezvolta, are nevoie să stea liniștită, să se retragă din fața zgomotului, a atingerilor și a agitației.
   Mărturisesc că, deseori, și eu mă simt la fel.

          Programul de brutar poate juca tot felul de feste creierului tău.
   Când ziua de muncă începe la cinci după-amiaza și durează până în zori, auzi fiecare ticăit al minutarului ceasului de deasupra plitei și vezi mișcări în toate umbrele. Nu îți mai recunoști ecoul vocii; începi să crezi că ești ultimul supraviețuitor de pe fața pământului. Sunt convinsă că nu degeaba majoritatea omorurilor se petrec noaptea.
   Lumea e cu totul alta pentru noi, cei care ne trezim la viață după lăsarea întunericului. E mai fragilă și mai ireală, o copie a celei în care trăiesc ceilalți oameni.
   Trăiesc pe dos de atâta vreme, încât nu mi-e greu să mă culc la răsăritul soarelui și să mă trezesc la asfințit. În majoritatea cazurilor, asta înseamnă că apuc cam șase ore de somn, după care revin la Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele și o iau de la capăt, dar meseria de brutar implică o existență izolată, una pe care o îmbrățișez întru totul. Oamenii pe care îi văd sunt vânzători la prăvălii, casieri la expresul de la Dunkin Donuts, asistente care intră în schimbul de noapte. Și, firește, Rocco și Mary, care închid brutăria la scurt timp după sosirea mea.
   Mă încuie înăuntru, ca pe regina din povestea lui Rumpelstiltskin, nu ca să număr boabe, ci ca să le transform până-n zori în pâinile și franzelele care umplu rafturile și vitrinele din sticlă.
   N-am fost niciodată o persoană sociabilă, dar acum, mai mult ca oricând, prefer singurătatea. Situația actuală mi se potrivește de minune: lucrez singură; Mary e responsabilă cu întreținutul clienților și îi convinge să revină. Eu stau ascunsă.
   Pentru mine, brutăria e o formă de meditație. Îmi face plăcere să tai bucata voluminoasă de cocă, să o cântăresc cu precizie desăvârșită, în așa fel încât să obțin pâinea de casă perfectă. Îmi place să simt în palme moliciunea aluatului când rulez o baghetă. Îmi place să aud suspinul pe care îl scoate o cocă dospită, în clipa în care îmi înfig pentru prima oară pumnii în ea. Îmi place să-mi îndoi degetele de la picioare în saboți și să-mi întind gâtul dintr-o parte în alta, înainte de a mă apuca de treabă. Îmi place să știu că nu va suna telefonul și nu mă va întrerupe nimic.
    Lucrez cu spor la cele cincizeci de kilograme de produse pe care le fac în fiecare noapte, când o aud pe Mary, reîntoarsă de la activitățile ei de grădinărit, că se pregătește să închidă prăvălia. Îmi clătesc mâinile în chiuveta industrială, îmi scot boneta, pe care o port ca să-mi acopăr părul când lucrez, și intru în magazin.
   Rocco tocmai își încheie fermoarul gecii de motociclist. Pe fereastră, văd sclipirea unui fulger despicând cerul.
   - Ne vedem mâine, spune Rocco. Dacă nu murim în somn.
   Ce final superb.
   Aud un lătrat și îmi dau seama că mai e cineva în brutărie. Unicul client e domnul Weber, din grupul meu de terapie, însoțit de cățelușul său. Mary stă cu el, la o masă, cu o cană de ceai în mână.
   Bătrânul se chinuie să se ridice și, când dă cu ochii de mine, face o plecăciune stângace.
   - Bună, din nou.
   - Îl cunoști pe Josef? mă întreabă Mary.
   Grupul de terapie e la fel ca Alcoolicii Anonimi - nu dezvălui identitatea unui membru decât cu permisiunea acestuia.
   - Ne-am mai întâlnit, răspund și îmi scutur părul, pentru a-mi acoperi fața.
   Teckelul trage de lesă, se apropie de mine și îmi linge o pată de faină de pe pantaloni.
   - Eva, o mustră stăpânul ei. Poartă-te frumos!
   - Nu vă faceți griji, spun și mă las ușurată pe vine, ca să mângâi câinele.
   Animalele nu se zgâiesc niciodată la tine.
   Domnul Weber își înfășoară capătul lesei în jurul mâinii și se ridică de pe scaun.
   - Îmi cer scuze că te-am reținut, îi spune lui Mary.
   - Stai liniștit, îmi face plăcere compania ta.
   Se uită la cana bătrânului, care e trei sferturi plină.
   Nu știu ce-mi vine de spun ceea ce spun. În definitiv, am destulă treabă de făcut. Dar a început să plouă cu găleata. Singurele vehicule din parcare sunt Harley-ul lui Mary și Priusul lui Rocco. Prin urmare, domnul Weber ori merge acasă pe jos, ori trebuie să aștepte autobuzul.
   - Puteți să mai stați până când vine autobuzul, spun.
   - Nu, nu. Nu vreau să deranjez.
   - Nu e niciun deranj, insistă și Mary.
   Bătrânul încuviințează recunoscător din cap și ia loc. După ce cuprinde cana de cafea în palme, Eve se lungește peste piciorul lui stâng și închide ochii.
   - O seară plăcută! îmi urează Mary. Spor la treabă!
   Dar, în loc să rămân cu domnul Weber, o urmez pe Mary în încăperea din spate, unde își ține echipamentul de ploaie.
   - Nu strâng după el.
   - Bine, zice Mary și se oprește câteva secunde înainte de a-și trage pe ea pantalonii impermeabili.
   - Nu mă ocup de clienți.
   Adevărul este că, la șapte dimineața, când ies din prăvălie și văd mulțimea de afaceriști care cumpără covrigi și gospodinele care îndeasă pâini de grâu în sacoșe ecologice, descopăr mereu cu surprindere că există o lume dincolo de bucătăria mea industrială.
   Cred că la fel simte un bolnav care moare, când e resuscitat și azvârlit în haosul și clocotul vieții - suprasolicitare cognitivă și senzorială.
   - Tu l-ai invitat să mai stea, îmi reamintește Mary.
   - Nu știu nimic despre el. Dacă încearcă să ne jefuiască? Sau chiar mai rău?
   - Sage, omul are peste nouăzeci de ani. Crezi c-o să-ți taie beregata cu proteza dentară? spune Mary, clătinând din cap. Josef Weber e aproape un sfânt. Toată lumea din Westerbrook îl cunoaște - a antrenat echipa de baseball de juniori, a organizat campania de curățenie a Parcului Riverhead și a fost profesor de germană la liceu un secol. E un soi de bunicuț cumsecade pentru toată lumea. Mi-e greu să cred că o să se furișeze în bucătărie și o să te înjunghie pe la spate cu un cuțit de pâine.
   - N-am auzit niciodată de el, spun.
   - Pentru că trăiești doar în bârlogul tău, răspunde Mary.
  - Sau în bucătărie.
   Când dormi toată ziua și muncești toată noaptea, nu ai timp să citești ziarele sau să te uiți la televizor. Am aflat de uciderea lui Osama bin Laden la trei zile după ce a avut loc evenimentul.
   - Noapte bună, îmi spune Mary și mă îmbrățișează pe fugă. Josef e inofensiv. Pe bune. Singurul pericol e să te plictisească de moarte cu vorbăria lui.
   O privesc cum deschide ușa din spatele prăvăliei. Își bagă bărbia în piept, ca să înfrunte potopul de apă, și îmi face cu mâna fără să se întoarcă. Trag ușa după ea și o încui.
   Când revin în sala de servire, observ că domnul Weber și-a golit cana, iar câinele s-a mutat pe genunchii lui.
   - Mă scuzați, spun. Aveam de discutat niște probleme de serviciu.
   - Nu-i nevoie să-mi ții companie. Știu că ai multă treabă.
   Am de modelat o sută de pâini, de fiert covrigii și de umplut bialys-ii.
   Dar, spre surprinderea mea, mă aud spunând:
   - Poate să mai aștepte câteva minute.
   Domnul Weber îmi face semn să mă așez pe scaunul ocupat până de curând de Mary.
   - Ia loc, te rog.
   Mă așez, dar sunt cu ochii la ceas. Peste trei minute, o să se declanșeze cronometrul și va trebui să merg în bucătărie.
   - Se pare că o să avem parte de o vreme capricioasă, spun.
   - Vremea e mereu capricioasă, replică domnul Weber.
   Cuvintele îi ies din gură ca și cum le-ar smulge cu dinții de pe o coardă: sigure și clare.
  - În seara asta, avem parte de o vreme urâtă, adaugă, uitându-se la mine. Ce te-a făcut să vii la grupul de terapie?
   Mă uit în ochii lui. E o regulă care spune că, la ședințele de grup, nu suntem obligați să destăinuim nimic dacă nu ne simțim pregătiți sufletește. E limpede că domnul Weber nu s-a simțit pregătit; e nepoliticos din partea lui să pretindă cuiva să facă ceea ce el nu vrea să facă. Pe de altă parte, nu suntem la o ședință de grup.
   - Mama, răspund, dezvăluindu-i ceea ce am dezvăluit tuturor. A avut cancer.
   Leagănă compătimitor din cap.
   - Îmi pare rău pentru pierderea pe care ai suferit-o, spune el sec.
   - Pe dumneavoastră? întreb.
   Clatină din cap.
   - Sunt prea multe, ca să le mai țin socoteala.
   Nici nu știu cum să reacționez la o asemenea replică. Bunica spune mereu că, la vârsta ei, îi mor prietenii pe capete. Bănuiesc că și domnul Weber se confruntă cu aceeași problemă.
   - Ești de mult timp brutăreasă?
   - De câțiva ani, răspund.
   - E o meserie ciudată pentru o tânără. Destul de singuratică.
   N-a văzut cum arăt?
   - Mi se potrivește.
   - Ești foarte pricepută.
   - Oricine poate să facă pâine, spun.
   - Dar nu oricine poate s-o facă așa cum trebuie.
   Din bucătărie se aude soneria cronometrului. O trezește pe Eva, care începe să latre. Aproape instantaneu, pe fereastră pătrund luminile farurilor, semn că autobuzul oprește în stația de la colț.
   - Mulțumesc că m-ai lăsat să stau înăuntru, spune bătrânul.
   - Nu aveți pentru ce, domnule Weber.
   Se mai îmblânzește la față.
   - Spune-mi Josef, te rog.
   Îl privesc cum o adăpostește pe Eva în haină și deschide umbrela.
   - Mai treceți pe la noi, spun, știind că așa ar vrea Mary.
   - Ne vedem mâine, răspunde, ca și când ne-am fi dat întâlnire.
   Iese din brutărie, cu ochii mijiți în lumina orbitoare a farurilor.
   Îi strâng cana și farfuria murdară, deși i-am spus lui Mary că n-o s-o fac, și bag imediat de seamă că domnul Weber - Josef - și-a uitat carnețelul negru în care notează de câte ori vine aici. E legat cu o bandă elastică.
   Îl iau și ies fuga în ploaie. Calc într-o băltoacă imensă și îmi intră apă în saboți.
   - Josef, strig, cu părul lipit de cap.
   Se întoarce spre mine. Ochii rotunzi ai Evei mă privesc de la reverul pardesiului.
   - Ai uitat ceva.
   Îi arăt carnetul negru și mă duc spre el.
   - Mulțumesc, spune și îl vâră în buzunar. Nu știu ce mă făceam fără el.
   Înclină umbrela, în așa fel încât să mă protejeze și pe mine.
   - E romanul tău? încerc să ghicesc.
   De când Mary a instalat internet wi-fi la Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele, ne-au năpădit o mulțime de scriitori aspiranți.
   Pare ușor speriat.
   - A, nu. Aici îmi țin eu gândurile. Altminteri, nu le țin minte. De pildă, dacă nu-mi notez că îmi plac chiflele tale cu mac, uit să cumpăr când trec pe aici.
   - Mulți oameni ar trebui să aibă un astfel de carnețel.
   Șoferul autobuzului claxonează de două ori. Întoarcem capetele în direcția sunetului. Fac o grimasă pentru că îmi intră lumina în ochi.
   Josef se bate cu palma peste buzunar.
   - E important să ții minte.

             Printre primele lucruri pe care mi le-a spus Adam a fost acela că sunt frumoasă, ceea ce ar fi trebuit să-mi dea de bănuit că e un mincinos.
   L-am cunoscut în cea mai urâtă zi din viața mea, ziua în care a murit mama. El era administratorul casei de pompe funebre cu care luase legătura sora mea, Pepper. Îmi amintesc vag că ne-a explicat toate amănuntele și ne-a arătat diversele tipuri de sicrie.
   Dar prima oară mi-a atras atenția în momentul în care am făcut o scenă la înmormântarea mamei.
   Atât eu, cât și surorile mele știam că melodia preferată a mamei era Somewhere over the Rainbow. Saffron și Pepper ar fi vrut să angajeze un cântăreț profesionist să o interpreteze, dar eu aveam alte planuri. Nu era vorba doar de melodia preferată a mamei, ci și de o interpretare anume. Îi promisesem mamei că, la înmormântarea ei, va cânta Judy Garland.
   - În caz că n-ai aflat, Sage, mi-a zis Pepper, n-ai cum s-o angajezi pe Judy Garland decât dacă ești mediu.
   În cele din urmă, surorile mi-au făcut pe plac - mai mult pentru că le-am prezentat asta ca pe dorința mamei lăsată cu limbă de moarte.
   Sarcina mea era să îi dau CD-ul administratorului de la pompe funebre.
   Am descărcat melodia de pe coloana sonoră a Vrăjitorului din Oz de pe iTunes. Când a început slujba, el i-a dat drumul la boxe. Din nenorocire, nu era Somewhere over the Rainbow, ci cântecul piticilor, Ding Dong! The Witch is Dead.
   Pepper a izbucnit în plâns. Saffron s-a supărat atât de tare, încât a trebuit să iasă din biserică.
   Pe mine m-au apucat chicotelile. Nu știu de ce. Pur și simplu au ieșit din mine ca o ploaie de scântei.
   Deodată, toate privirile s-au întors spre mine, cea cu chipul brăzdat de o linie roșie aprinsă în timp ce hohotele deplasate de râs mi se revărsau din gură.
   - Dumnezeule, Sage! a mârâit Pepper printre dinți. Cum ai putut să faci așa ceva?
   Simțindu-mă încolțită, m-am ridicat din strană, am făcut câțiva pași și am leșinat.
   Când mi-am venit în fire, mă aflam în biroul lui Adam. Stătea în genunchi lângă canapea, cu o cârpă udă în mână și îmi tampona cicatricea. M-am tras imediat înapoi și mi-am acoperit partea stângă a feței cu mâna.
   - În meseria mea, a zis el, de parcă eram în mijlocul unei conversații, nu prea există secrete. Știu cine a făcut operații estetice, cine a supraviețuit mastectomiei. Știu cine s-a operat de apendicită și cine de dublă hernie. În spatele oricărei cicatrici se află o poveste. Și să știi, nu asta am remarcat când te-am văzut prima oară.
   - Nu zău?
   A pus o mână pe umărul meu.
   - Am remarcat că ești frumoasă, a spus.
   Avea părul nisipiu și ochi de culoarea chihlimbarului. Îi simțeam palma caldă pe piele. N-am fost niciodată frumoasă, nici înainte de accident și, în niciun caz, după aceea. Am scuturat din cap, ca să îmi limpezesc mintea.
   - N-am mâncat nimic azi-dimineață, am zis. Trebuie să mă-ntorc la înmormântare.
   - Liniștește-te. Le-am propus să facem o pauză de un sfert de oră și pe urmă să reluăm slujba. Dacă vrei, poți să alegi o melodie de pe iPodul meu, a adăugat Adam, după câteva clipe de șovăială.
   - Eram convinsă că am descărcat melodia corectă. Surorile mele mă urăsc.
   - Se putea și mai rău, a zis Adam.
   - Mă îndoiesc.
   - Odată, am avut o amantă beată care s-a urcat în sicriu cu mortul, până când a venit soția, a scos-o de-acolo și i-a tras un pumn de-a adormit-o.
   Am căscat ochii mari.
   - Pe bune?
   - Da. Ce s-a întâmplat acum e un fleac, a spus Adam, ridicând din umeri.
   - M-a pufnit râsul.
   - Mulți râd la înmormântări. E o reacție instinctivă, fiindcă nu ne simțim confortabil în fața morții. Pe lângă asta, cred că mama ta ar prefera să știe că îi sărbătorești viața râzând decât să te vadă în lacrimi.
   - Mamei i s-ar fi părut comic, am murmurat.
   - Vezi? a spus Adam și mi-a întins CD-ul în carcasă.
   Am clătinat din cap.
   - Poți să-l păstrezi. În caz că o s-o ai clientă pe Naomi Campbell la un moment dat.
   Adam a zâmbit.
   - Pun pariu că și asta ar fi amuzat-o pe mama ta.
   La o săptămână după înmormântare, Adam m-a sunat să vadă ce mai fac. Mi s-a părut ciudat din două motive - primul, fiindcă nu mai auzisem ca o casă de pompe funebre să ofere asemenea servicii, al doilea, pentru că Pepper îl angajase, nu eu. Am rămas atât de impresionată de grija pe care mi-o arăta, încât i-am copt o babka și i-am dus-o la casa de pompe funebre, într-o zi, când mă întorceam de la serviciu. Speram să o las fără să dau cu ochii de el, dar întâmplarea a făcut să fie acolo.
   M-a întrebat dacă am timp să bem o cafea.
   Trebuie să vă spun că, până și în acea zi, purta verigheta pe deget. Cu alte cuvinte, știam în ce mă bag. Singura mea scuză e că nu m-aș fi gândit niciodată că voi găsi un bărbat care să mă adore, mai ales după ce am pățit; și, cu toate astea, iată că Adam - seducător și afacerist de succes - exact asta a făcut.
   Fiecare fărâmă de moralitate a ființei mele care îmi spunea că Adam e bărbatul altei femei era înăbușită de vocea care îmi șoptea în cap: Când e vai de capul tău, nu-ți permiți să faci nazuri. Ia ce ți se oferă. Cine crezi că ar putea iubi o femeie ca tine?
   Știam că e o greșeală să mă încurc cu un bărbat însurat, dar asta nu m-a împiedicat să mă îndrăgostesc de el, ori să năzui că și el se va îndrăgosti de mine. Mă resemnasem cu gândul că voi trăi singură, voi lucra singură și voi fi singură toată viața. Chiar dacă ar fi fost să găsesc un om care susține că nu îl deranjează cicatricea respingătoare de pe obrazul meu stâng, cum să fiu sigură dacă mă iubește sau îi e milă de mine?
   Cele două sentimente se manifestă atât de asemănător, iar eu nu m-am priceput niciodată prea bine să citesc oamenii. Relația dintre mine și Adam era cât se poate de tainică și discretă, ceea ce mă mulțumea pe deplin.
   Înainte să-mi spuneți că e sinistru să te lași atins de unul care îmbălsămează morți, dați-mi voie să vă contrazic. Orice mort - inclusiv mama - ar fi norocos să simtă pentru ultima oară atingerea unei mâini atât de blânde ca a lui Adam. Uneori, mă gândesc că, din cauză că petrece atât de mult timp printre morți, e singura persoană care apreciază cu adevărat miracolul unui corp viu. Când facem dragoste, zăbovește asupra venelor de la gâtul meu, de la încheietura mâinii sau din spatele genunchilor – locurile în care pulsează sângele.
   În zilele în care vine Adam la mine, sacrific o oră sau două de somn, ca să fiu cu el. Dată fiind ocupația lui, care îi impune să fie disponibil la orice oră din zi ori din noapte, poate să plece de acasă oricând. Din același motiv, disparițiile sale nu i-au trezit niciodată suspiciuni soției sale.
   - Cred că Shannon s-a prins, îmi spune el azi, în timp ce stau întinsă în brațele lui.
  - Serios?
   Încerc să fac abstracție de sentimentele mele, de faptul că am senzația că mă aflu în vârful unui montagne russe și nu văd șinele din față.
   - M-am trezit cu un abțibild pe mașină azi-dimineață, pe care scrie ÎMI ♥ SOȚIA.
   - De unde știi că ea l-a lipit?
   - Pentru că nu l-am lipit eu, răspunde Adam.
   Stau pe gânduri câteva clipe.
   - Poate că nu ascunde niciun mesaj sarcastic. Poate însemna că e fericită și nu bănuiește nimic.
   Adam s-a căsătorit cu iubita din liceu, cu care a păstrat relația până la absolvirea facultății. Casa de pompe funebre la care lucrează e afacerea de familie a soției lui de cincizeci de ani încoace. De cel puțin două ori pe săptămână, îmi spune că o s-o părăsească pe Shannon, dar știu că nu e adevărat.
   În primul rând, pentru că și-ar distruge cariera. În al doilea rând, pentru că nu ar părăsi-o doar pe Shannon, ci și pe gemenii lui, Grace și Bryan. De câte ori vorbește despre ei, i se schimbă vocea. Capătă o duioșie pe care sper să o aibă și atunci când vorbește despre mine.
   Cel mai probabil, nu vorbește de mine. În fond, cui să-i spună că are o aventură? Singura persoană căreia eu i-am spus e Mary și, cu toate că relația a început din vina amândurora, ea se poartă de parcă el m-ar fi sedus.
   - Hai să plecăm undeva în weekend, îi propun.
   Nu lucrez duminica; brutăria e închisă lunea. Am putea fugi undeva și petrece douăzeci și patru de ore minunate, decât să stăm ascunși în dormitorul meu, cu transperantele trase, ca să ne apere de lumina soarelui, și mașina lui - cu noul abțibild - parcată după colț, în fața unui restaurant chinezesc.
   Într-o zi, Shannon a intrat în brutărie. Am zărit-o prin geamul deschis dintre bucătărie și magazin. Am recunoscut-o pentru că o văzusem în fotografiile de pe pagina de Facebook a lui Adam. Eram convinsă că a venit să mă beștelească, dar a cumpărat niște chifle de secară și a plecat. Mary m-a găsit așezată pe podeaua bucătăriei, copleșită de ușurare. După ce i-am povestit despre Adam, mi-a pus o singură întrebare: Îl iubești?
   Da, i-am răspuns.
   Ba nu-l iubești, mi-a zis Mary. Te atrage faptul că și el simte nevoia să se ascundă la fel de mult ca tine.
   Adam își trece degetele peste cicatricea mea. Chiar și după atâta vreme, deși este imposibil din punct de vedere medical, simt că mă furnică pielea.
   - Vrei să plecăm undeva, repetă el. Vrei să te plimbi pe stradă cu mine, în plină zi, ca să ne vadă toată lumea împreună.
   Când îl aud, îmi dau seama că nu asta îmi doresc. Vreau să mă furișez împreună cu el, în camera unui hotel de lux din White Mountains sau într-o cabană din Montana. Dar nu vreau să-i dau dreptate, așa că spun:
   - Poate că da.
   - Bine, zice el, jucându-se cu cârlionții mei. Mergem în Maldive.
   Mă ridic într-un cot.
   - Nu glumesc.
   Adam se uită la mine.
   - Sage, îmi zice, tu nici în oglindă n-ai curaj să te privești.
   - Am căutat pe Google să văd ce zboruri are compania Southwest. Ne costă doar patruzeci și nouă de dolari să mergem la Kansas City.
   Adam își trece degetele peste xilofonul coastelor mele.
   - De ce-ai vrea să mergi la Kansas City?
   Îi dau mâna la o parte.
   - Nu-mi mai distrage atenția, spun. Vreau, pentru că e altundeva decât aici.
   Se răsucește peste mine.
   - Rezervă bilete.
   - Pe bune?
   - Pe bune.
   - Dar dacă ești chemat la muncă?
   - Sunt morți. Nu pățesc nimic dacă mai așteaptă puțin, replică el.
   Simt că îmi bubuie inima în piept. Gândul de a ne afișa în public e ispititor. Dacă merg pe stradă, de mână cu un bărbat frumos, care vrea să fie cu mine, această asociere mă face și pe mine normală?
— Ce-i spui lui Shannon? întreb.
— Că sunt nebun după tine.
   Uneori, mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă îl întâlneam când eram mai tânără. Am mers la același liceu, dar la zece ani distanță. Amândoi am revenit în orașul natal. Lucrăm singuri, la ore ciudate, și avem meserii pe care majoritatea oamenilor obișnuiți nu le-ar considera cariere.
   - Și că nu-mi pot lua gândul de la tine, continuă Adam, ronțăindu-mi lobul urechii. Și că sunt îndrăgostit de tine până peste cap.
   Mărturisesc că lucrul care-mi place cel mai mult la Adam e tocmai acela care îl împiedică să fie în permanență cu mine: faptul că, atunci când te iubește, te iubește statornic, pe deplin și pătimaș. La fel simte față de gemenii lui, și de aceea se întoarce acasă în fiecare seară, ca să afle ce notă a luat Grace la testul la biologie sau ca să-l vadă pe Bryan cum înscrie primul home run din sezonul de baseball.
   - Îl știi pe Josef Weber? îl întreb, amintindu-mi brusc vorbele lui Mary.
   Adam se întinde pe spate.
   - Sunt îndrăgostit până peste cap, repetă el. Îl știi pe Josef Weber?
   Mda, halal răspuns...
   - Cred că a fost profesor de germană la liceu.
   - Gemenii fac franceză, spune, după care pocnește din degete. A fost arbitru la Liga de Juniori. Bryan avea șase-șapte ani, dacă nu mă-nșel. Îmi amintesc că încă de pe atunci tipul îmi lăsa impresia că are vreo nouăzeci de ani și că îi lipsește o doagă, dar s-a dovedit a fi foarte sprinten.
   - Ce știi despre el? întreb, răsucindu-mă pe o parte.
   Adam mă cuprinde cu brațul.
   - Despre Weber? Era băiat de treabă. Se pricepea de minune la baseball și n-a luat niciodată vreo decizie greșită. E tot ce-mi amintesc. De ce te interesează?
   Îmi răsare un zâmbet pe față.
   - Mă bate gândul să te părăsesc pentru el.
   Mă sărută încet și tandru.
   - Ce pot face ca să te răzgândești?
   - Găsești tu ceva, spun și îmi încolăcesc brațele în jurul gâtului său.

               Într-un oraș de mărimea Westerbrookului, fondat de urmașii pelerinilor de pe Mayflower, eu și surorile mele, evreice fiind, eram privite ca niște ciudățenii, total diferite de colegii noștri de clasă, de parcă am fi avut pielea albastră.
   „Încerc să mențin echilibrul”, îmi răspundea tata, când îl întrebam de ce trebuie să renunțăm la pâine timp de o săptămână, cam în aceeași perioadă în care toți colegii de școală veneau cu ouă fierte vopsite la pachet.
   Nu mă hărțuia nimeni; dimpotrivă, când profesorii ne-au vorbit despre variante religioase ale Crăciunului, am devenit o adevărată vedetă, alături de Julius, singurul elev afro-american din școală, a cărui bunică sărbătorea Kwanzaa. M-am înscris la școala evreiască, pentru că acolo învățau și surorile mele, dar, când a venit vremea să fiu Bat Mitzva, m-am rugat de părinți să mă retrag. Fiindcă nu mi-au permis, am făcut greva foamei. Era suficient că familia mea se deosebea de celelalte familii; nu doream să atrag și mai mult atenția asupra mea.
   Deși evrei, părinții mei nu respectau regulile cușer și nici nu mergeau la sinagogă (cu excepția anilor dinainte ca Pepper și Saffron să devină Bat Mitzva, când era obligatoriu. Vinerea seară mergeam la slujbă și îl ascultam pe cantor cântând în ebraică și mă întrebam de ce muzica evreiască e atât de plină de game minore. Ținând cont că făceau parte din Poporul Ales, compozitorii nu păreau prea fericiți.) Totuși, părinții mei țineau post de Iom Kipur și refuzau categoric să împodobim bradul.
   Impresia mea era că respectă o versiune prescurtată a iudaismului; prin urmare, cum își permiteau să îmi spună mie în ce să cred? Le-am zis-o verde-n față, pe vremea când militam împotriva Bat Mitzvaului. Tata a căzut pe gânduri.
   „E important să crezi în ceva, tocmai pentru că poți”, mi-a răspuns.
   După aceea, m-a trimis nemâncată în camera mea, gest absolut șocant, fiindcă, în familia noastră, eram încurajate să ne exprimăm liber opiniile, oricât de controversate ar fi fost. Mai târziu, mama mi-a adus pe furiș un sandviș cu unt de arahide și gem.
   - N-o fi taică-tu rabin, mi-a zis, dar crede în tradiții. Sunt lucrurile pe care părinții le transmit mai departe copiilor.
   - Bine, am spus. Promit că o să-mi cumpăr rechizitele pentru școală în iulie și să fac mereu tocăniță de cartofi dulci de Ziua Recunoștinței. Nu mă deranjează tradițiile, mamă. Mă deranjează că trebuie să merg la școala evreiască. Religia nu face parte din ADN-ul unei persoane. Nu crezi în ceva doar pentru că părinții tăi cred.
   - Bunica Minka poartă pulovere, a spus mama. Tot timpul.
   Părea o remarcă fără sens. Mama tatei trăia într-un azil de bătrâni. Se născuse în Polonia și, din cauza accentului, aveai întotdeauna impresia că fredonează un cântec. Bunica Minka purta, într-adevăr, pulovere, chiar și atunci când erau peste treizeci de grade afară, dar, de asemenea, purta și imprimeuri animale și se dădea cu prea mult fard în obraji.
   - Mulți dintre cei care au scăpat cu viață și-au îndepărtat tatuajele cu ajutorul chirurgiei estetice, dar ea spune că, în fiecare dimineață, când îl vede, își aduce aminte că a învins.
   Mi-a luat câteva clipe să înțeleg ce spune mama. Bunica paternă fusese într-un lagăr de concentrare? Cum de nu aflasem asta până la vârsta de doisprezece ani? De ce mi-au ascuns părinții mei această informație?
   - Nu-i place să discute despre asta, a spus mama, pe un ton firesc. La fel cum nu-i place să umble cu brațul dezvelit în public.
   Am învățat despre Holocaust la ora de științe sociale. Îmi era greu să-mi imaginez că există o legătură între ființele scheletice din fotografiile din manual și femeia plinuță, care mirosea mereu a liliac, care nu rata pentru nimic în lume programarea săptămânală la coafor și care ținea bastoane viu colorate în toate camerele apartamentului ei, ca să aibă tot timpul unul la îndemână.
   Ea nu făcea parte din istorie. Ea era bunica mea, și atât.
   - Nu merge la sinagogă, a explicat mama. Presupun că după ce treci prin câte a trecut ea, relația cu Dumnezeu devine mai complicată. Dar taică-tu a început să meargă. Cred că îl ajută să se împace mai ușor cu ce-a îndurat mama lui.
   Și iată că, exact în momentul în care mă chinuiam să scap de religia mea, ca să mă integrez printre ceilalți, am descoperit că sunt evreică până-n măduva oaselor și urmașă a unui supraviețuitor al Holocaustului.
   Mă trântesc pe perne, într-un acces de frustrare, furie și egoism.
   - Asta-i problema tatei. N-are nicio legătură cu mine.
   - Dacă ea nu trăia, tu n-ai fi existat azi, Sage, mi-a replicat mama, după câteva secunde de șovăială.
   A fost prima și ultima oară când am discutat despre trecutul bunicii Minka, chiar dacă, în același an, când am adus-o la noi, de Hanukkah, nu m-am putut abține să o studiez îndelung, căutând pe chipul ei o dovadă a celor întâmplate.
   Dar ea se purta ca întotdeauna: curăța pielea de pe friptura de pui când nu se uita mama, scotea din geantă mostrele de parfum și machiaj pe care le luase pentru surorile mele și discuta despre personajele din serialul Destine secrete, de parcă erau prieteni la cataramă. Dacă fusese într-un lagăr de concentrare, în cel de-al Doilea Război Mondial, sigur fusese o cu totul altă persoană pe vremea aceea.
   În noaptea în care mama mi-a povestit despre trecutul bunicii, am visat un moment de mult uitat, de când eram mică. Stăteam în poala bunicii Minka, iar ea dădea paginile unei cărți și îmi citea o poveste. Abia acum realizez că încurcase poveștile. Pe copertă scria Cenușăreasa, dar, probabil bunica se gândea la altceva, fiindcă povestea ei vorbea despre o pădure întunecoasă, monștri și o dâră de ovăz și alte semințe.
   Îmi mai aduc aminte că nu eram foarte atentă, fiind hipnotizată de brățara aurie de la mâna ei. Tot întindeam mâna spre ea și o trăgeam de pulover. La un moment dat, mâneca de lână s-a ridicat îndeajuns cât să îi dezvelească cifrele, de un albastru șters, de pe interiorul antebrațului. Ce-i asta?
   Numărul meu de telefon.
   Cu un an înainte, când eram la grădiniță, învățasem pe de rost numărul nostru de telefon, astfel încât poliția să îi poată suna pe mama și pe tata, în cazul în care mă rătăceam.
   Și dacă te muți? am întrebat-o.
   Eh, Sage, a râs ea. Nu mă mai urnesc eu de-aici.

         A doua zi, Mary intră în bucătărie, în timp ce coc pâinea.
   - Am visat ceva aseară, îmi spune. Făceai baghete împreună cu Adam. I-ai zis să bage pâinile la cuptor, dar el ți-a împins brațul înăuntru. Am țipat și am încercat să te trag din foc, dar am fost prea înceată în mișcări. Când te-ai dat la o parte, nu mai aveai mâna dreaptă. Aveai un braț făcut din cocă. Nu-i nimic, a zis Adam, pe urmă a luat un cuțit și ți-a retezat mâna de la încheietură. Ți-a tăiat degetul mare și pe cel mic, apoi pe celelalte, și fiecare deget era plin de sânge.
   - Hm, spun. Bună ziua și ție.
   După aceea, deschid frigiderul și scot o tavă cu chifle.
   - Hm? Asta-i tot? Nu ești curioasă ce-ar putea însemna?
   - Înseamnă că ai băut cafea înainte de culcare, spun. Mai ții minte când ai visat că Rocco nu voia să se descalțe pentru că avea picioare de găină? adaug și mă întorc spre ea. L-ai cunoscut măcar pe Adam? Ai idee cum arată?
   - Chiar și cele mai frumoase lucruri pot fi otrăvitoare. Omagul, lăcrămioarele - ambele cresc în grădina din vârful Scării Sfinte, care îți place atât de mult, dar nu m-aș apropia de ele fără mănuși.
   - Nu sunt un inconvenient pentru biserică?
   Mary clatină din cap.
   - În general, vizitatorii se abțin să mănânce decorul. Dar asta e neimportant. Important e că visul meu e un semn.
   - Of, o luăm de la capăt, bombăn eu.
   - Să nu preacurvești! predică Mary. Indicație mai clară decât asta nu există. Dacă o încalci, se întâmplă lucruri rele. Te lovesc vecinii cu pietre. Ajungi un paria.
   - Te trezești că ai mâini comestibile, adaug. Ascultă, Mary, scutește-mă de morala de călugăriță. E treaba mea ce fac în timpul liber. Oricum, știi prea bine că nu cred în Dumnezeu.
   Se pune în calea mea.
   - Asta nu înseamnă că El nu crede în tine.
   Simt că mă trece o furnicătură peste cicatrice. Începe să îmi lăcrimeze ochiul stâng, așa cum s-a întâmplat timp de câteva luni, după operație. Pe atunci, era ca și cum plângeam după tot ce urma să pierd mai târziu, chiar dacă nu știam asta încă.
   Poate că e o viziune învechită și - ce ironie! - biblică să crezi că urâțenia sufletului se oglindește pe chip și că o cicatrice ori un semn din naștere sunt indiciul extern al unui defect lăuntric, dar, în cazul meu, e adevărat. Am făcut un lucru îngrozitor și, de câte ori îmi văd reflexia în oglindă, îmi amintesc de acesta. Oare majoritatea femeilor găsesc că e imoral să se culce cu un bărbat însurat?
   Pe de altă parte, eu sunt altfel decât majoritatea femeilor. Poate tocmai din acest motiv, deși eu, cea de odinioară nu m-aș fi îndrăgostit în veci de Adam, eu, cea din prezent, exact asta am făcut. A nu se înțelege că cer tratament preferențial sau că merit să fiu cu bărbatul altei femei. Pur și simplu, nu consider că merit ceva mai bun.
   Nu sunt o sociopată. Nu mă mândresc cu relația mea. Dar, de cele mai multe ori, reușesc să îi găsesc scuze. Iritarea pe care mi-au provocat-o azi vorbele lui Mary arată că sunt obosită sau mai vulnerabilă decât îmi închipuiam, ori ambele variante.
   - La biata femeie nu te gândești, Sage?
   Biata femeie e soția lui Adam. Biata femeie îl are pe bărbatul pe care-l iubesc, doi copii minunați și un chip neted, imaculat. Biata femeie a primit pe tavă tot ce și-a dorit.
   Iau un cuțit ascuțit și mă apuc să crestez cruciulițe pe chifle.
   - Dacă vrei să-ți plângi de milă, continuă Mary, n-ai decât, dar fă-o în așa fel încât să nu distrugi viețile altora.
   Ridic vârful cuțitului spre cicatrice.
   - Crezi c-am vrut asta? întreb. Crezi că nu-mi doresc în fiecare zi o viață normală - o slujbă de la nouă la cinci, să mă plimb pe stradă fără să se holbeze copiii la mine și să am un bărbat care să mă considere frumoasă?
   - Le poți avea pe toate, spune Mary și mă cuprinde în brațe. Tu ești singura care spune că nu poate. Nu ești un om rău, Sage.
   Vreau s-o cred. Vreau nespus de mult s-o cred.
   - Probabil că, uneori, chiar și oamenii buni fac lucruri rele, răspund și mă smulg din brațele ei.
   Din prăvălie, se aude accentul distinct al lui Josef Weber, care întreabă de mine. Mă șterg la ochi cu marginea șorțului, iau o pâine pe care am pus-o deoparte și un pachețel și o las pe Mary singură în bucătărie.
   - Bună, spun, pe un ton vesel.
   Prea vesel. Josef rămâne șocat de falsa mea voioșie. Îi pun în brațe punguța cu biscuiți pentru Eva și pâinea. Rocco, care tocmai aranja cănile spălate, se oprește câteva secunde, mirat să mă vadă că socializez cu clienții.
   - Minunile nu se sfârșesc/ Din hăul negru, iese pustnicul, spune el.
   - Hăul are două silabe, îl reped și îi fac semn lui Josef spre o masă liberă.
   Deși mă cam codesc să intru în vorbă cu Josef, prefer să fiu aici decât în bucătărie, interogată de Mary.
   - Ți-am păstrat cea mai bună pâine din seara asta.
   - Un bâtard, spune el.
   Mă surprinde; majoritatea oamenilor nu cunosc termenul franțuzesc pentru genul acela de pâine.
   - Știi de ce i se spune așa? întreb, în timp ce tai câteva felii, căznindu-mă să-mi iau gândul de la Mary și de la visul ei. Pentru că nu e nici franzelă, nici baghetă. E un bastard, în sensul literal al termenului.
   - Cine și-ar fi imaginat că, până și în lumea brutăriei, există ierarhie socială? spune Josef, gânditor.
   Știu că e o pâine bună. Când scoți o pâine de casă din cuptor, are o mireasmă aparte: un miros natural și bogat, de parcă te-ai afla în mijlocul pădurii. Mă uit cu mândrie la varietatea de produse. Josef închide ochii, încântat.
   - Sunt norocos să o cunosc personal pe brutăreasă.
   - Că tot veni vorba de cunoștințe, am înțeles că ai arbitrat un meci din Liga de Juniori, în care a jucat fiul unui prieten. Bryan Lancaster?
   Se încruntă și clatină din cap.
   - A trecut mult de-atunci. Nu-i cunoșteam pe toți după nume.
   Stăm la taclale: despre vreme, despre Eva, despre rețetele mele preferate. Pălăvrăgim, în vreme ce Mary închide totul în jurul nostru, nu înainte de a mă îmbrățișa pătimaș și de a-mi reaminti că nu doar Dumnezeu mă iubește, ci și ea. Pălăvrăgim, în timp ce alerg din când în când în bucătărie, chemată de soneriile diverselor cronometre. E un lucru extraordinar pentru mine, fiindcă eu un pălăvrăgesc.
   Uneori, în timpul discuției, uit să îmi mai ascund obrazul deformat, aplecând capul într-o parte sau acoperindu-l cu păr. Dar Josef, fie din politețe, fie de rușine, se abține de la orice comentariu. Ori, poate, consideră că sunt alte lucruri mai interesante de găsit la mine. Probabil de asta a fost profesorul, arbitrul și bunicul preferat al tuturor - îți dă impresia că aici se simte cel mai bine și n-ar vrea să fie niciunde altundeva. Iar tu ești singura persoană cu care vrea să vorbească. E o senzație atât de amețitoare să fiu obiectul atenției cuiva, într-un sens pozitiv, nu pentru că sunt o ciudățenie, încât uit să mă mai ascund.
   - De când locuiești aici? îl întreb după mai bine de-o oră.
   - De douăzeci și doi de ani, răspunde. Înainte, am trăit în Canada.
   - Dacă ai căutat o comunitate în care nu se întâmplă nimic, ai nimerit la fix, spun.
   Josef zâmbește.
   - Așa e.
   - Ai rude prin zonă?
   - Nu mai am pe nimeni, spune Josef și dă să se ridice. Trebuie să plec.
   Mi se pune imediat un nod în stomac, pentru că l-am făcut să se simtă prost - și nimeni nu cunoaște sentimentul acesta mai bine decât mine.
   - Îmi cer scuze, mă bâlbâi. N-am vrut să fiu grosolană. Nu prea vorbesc cu oamenii.
   Îi zâmbesc larg și încerc să mă revanșez în singurul fel pe care-l știu: dezvăluindu-i o bucățică din mine, pe care, în general, o țin ascunsă cu grijă, în așa fel încât să mă plasez într-o postură la fel de vulnerabilă.
   - Nici eu n-am pe nimeni, mărturisesc. Am douăzeci și cinci de ani și mi-am pierdut părinții. N-o să mă vadă când mă căsătoresc. N-o să le gătesc masa de Ziua Recunoștinței și n-o să-i vizitez cu nepoții. Surorile mele sunt cu totul altfel decât mine: conduc mașini de familie, își duc copiii la antrenamente de fotbal și au profesii în care primesc bonusuri - și mă urăsc, chiar dacă n-o spun fățiș.
   Cuvintele se revarsă din mine ca un torent; e de ajuns să le rostesc, și simt că mă înec.
   - Dar motivul principal pentru care n-am pe nimeni ăsta e.
   Îmi dau părul de pe față cu o mână tremurândă.
   Știu ce vede în cel mai mic detaliu. Pielea încrețită care îmi cade peste colțul ochiului stâng. Urmele argintii din sprânceană. Mozaicul de grefe de piele nepotrivite și discordante. Buza trasă în sus, din cauza felului în care mi s-a vindecat pometul obrazului. Peticul chel de pe scalp, pe care nu mai crește păr și pe care îl acopăr cu grijă sub breton. Chipul unui monstru.
   Nu pot explica de ce mi-am deschis sufletul tocmai în fața lui Josef, la urma urmelor, un străin. Poate pentru că singurătatea e o oglindă și e lesne de recunoscut atunci când o întâlnești. Mâna îmi cade moale, iar perdeaua de păr îmi acoperă din nou cicatricile. Mi-aș dori să fie la fel de ușor să le ascund și pe cele din interior.
   Am toată admirația pentru Josef că nu tresare scârbit. Se uită în ochii mei.
   - Poate că, de acum încolo, ne vom avea unul pe celălalt, spune.

        A doua zi, dimineață, în drum spre serviciu, trec pe lângă casa lui Adam. Parchez, cobor geamul și mă uit la porțile de fotbal de pe peluza din față, la covorașul de la ușă, la bicicleta verde, trântită în soare, pe alee.
  Îmi imaginez că stăm la masa din sufragerie, Adam amestecă salata, în timp ce eu aduc pastele. Mă întreb dacă pereții bucătăriei sunt albi sau galbeni; dacă pe bufet a mai rămas vreo pâine - probabil cumpărată de la băcănie, îmi zic dezaprobator - după ce a făcut cineva pâine prăjită la micul dejun.
   În momentul în care se deschide ușa, trag o înjurătură în gura mare și mă las mai jos pe scaun, cu toate că Shannon n-ar avea cum să mă vadă.
   Iese din casă, trăgând fermoarul la geantă, și deblochează ușile mașinii.
   - Hai mai repede, strigă. Întârziem la control.
   Câteva secunde mai târziu, apare Grace, tușind violent.
   - Pune mâna la gură, îi spune mama ei.
   Îmi dau seama că îmi țin respirația. Grace e imaginea leită, în miniatură, a lui Shannon - același păr auriu, aceleași trăsături delicate, chiar și același mers săltat.
   - N-o să mai merg în tabără? întreabă Grace, cu amărăciune.
   - Dacă ai bronșită, nu mai poți, îi răspunde Shannon, apoi urcă amândouă în mașină și ies de pe alee.
   Adam nu mi-a spus că fiica lui e bolnavă.
   În fond, de ce mi-ar spune? N-am niciun drept asupra acestei părți din viața lui.
   După ce plec, realizez că n-o să rezerv biletele de avion spre Kansas City. Nici acum, nici altă dată.
   În loc să merg acasă, scot iPhone-ul și caut adresa lui Josef. Locuiește în capătul unei fundături. În timp ce stau în mașină și caut un pretext ca să îi fac o vizită, mă trezesc că îmi bate în geam.
   - Mi-am zis eu că tu ești, spune Josef.
   Ține în mână lesa Evei, care țopăie și se învârte la picioarele lui.
   - Ce te-aduce pe-aici? mă întreabă.
   Mă bate gândul să-i spun că e o coincidență, că am greșit drumul. Sau că am un prieten care locuiește în apropiere. Până la urmă, îi mărturisesc adevărul.
   - Tu, răspund.
   Îi apare un zâmbet pe față.
   - În acest caz, hai înăuntru să luăm ceaiul. Nu accept un refuz, insistă el.
   Casa lui e decorată altfel decât m-aș fi așteptat. Pe spetezele canapelelor din creton sunt întinse milieuri din dantelă. Pe polița prăfuită a șemineului, stau înșirate mai multe fotografii, iar pe o etajeră, o colecție de figurine Hummels. Pretutindeni, se simte mâna invizibilă a unei femei.
   - Ești căsătorit, murmur.
   - Am fost, răspunde. Cu Marta. Timp de cincizeci și unu de ani fericiți, plus încă unul nu prea fericit.
   Deci, din cauza asta vine la grupul de terapie, îmi spun.
   - Îmi pare rău.
   - Și mie, spune abătut.
   Scoate pliculețul de ceai din cană și îl înfășoară cu grijă în jurul linguriței.
   - În fiecare seară de miercuri, îmi amintea să scot gunoiul în fața casei. N-am uitat nici măcar o singură dată, în cincizeci de ani, dar n-a avut niciodată încredere în mine. Mă scotea din minți. Acum, aș da orice, numai s-o mai aud că-mi spune asta.
   - A fost cât pe ce să fiu exmatriculată de la facultate, zic. Mama s-a mutat cu mine la cămin, ca să mă trezească și să mă oblige să învăț împreună cu ea. Pe vremea aia, mă simțeam o ratată. Abia acum îmi dau seama cât de norocoasă am fost.
   Întind mâna și mângâi căpșorul catifelat al Evei.
   - Josef? Simți vreodată că o pierzi? Că nu-i mai auzi vocea la fel de clar în minte, că nu-ți mai amintești mirosul parfumului ei?
   Josef clatină din cap.
   - Dimpotrivă, spune. Nu reușesc să îl uit.
   - Să îl uiți?
   - Să o uit, se corectează el. Trăiesc de atâta vreme în America și încă încurc germana cu engleza.
   Îmi cade privirea pe tabla de șah de pe comoda din spatele lui. Piesele sunt sculptate cu grijă: pionii seamănă cu niște unicorni micuți, turele, cu centauri, iar caii, cu pegași. Coada de sirenă a reginei se încolăcește în jurul postamentului, regele își ține capul de vampir aplecat pe spate, cu colții dezveliți.
   - Incredibil, spun și mă apropii ca să le văd mai bine. N-am mai văzut așa ceva.
   Josef chicotește.
   - Pentru că nu mai există altul la fel. E moștenire de familie.
   Mă uit cu și mai mare admirație la tabla de șah, încrustată cu pătrățele din lemn de cireș și arțar; la ochii sticloși ai sirenei.
   - E superb, remarc.
   - Într-adevăr. Fratele meu era foarte talentat, spune Josef, melancolic.
   - El a făcut asta?
   Iau vampirul și îmi trec degetul peste capul lucios al creaturii.
   - Joci? întreb.
   - N-am mai jucat de ani de zile. Marta n-avea răbdare, zice și ridică privirea. Tu?
   - Nu prea mă pricep. Trebuie să gândești cu cinci mutări înainte.
   - E important să-ți faci o strategie. Și să-ți aperi regele.
   - De unde i-a venit ideea cu creaturile mitologice?
   - Fratele meu credea că există tot felul de ființe supranaturale: spiriduși, dragoni, vârcolaci, oameni cinstiți.
   Îmi zboară gândul la Adam; la fiica lui care tușește în timp ce medicul pediatru îi auscultă cu stetoscopul plămânii.
   - Poate mă înveți și pe mine ce știi, spun.

       Josef devine un client fidel al brutăriei Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele.
  Își face apariția cu puțin timp înainte de ora închiderii, ca să putem pălăvrăgi vreo jumătate de oră, înainte ca el să plece acasă, iar eu să-mi încep programul de muncă. Când vine Josef, îl aud pe Rocco strigând că mi-a sosit „iubitul”. Mary îi aduce un butaș din grădina bisericii - un crin sălbatic - și îi explică cum să îl planteze în curtea din spatele casei. E convinsă că am eu grijă ca Josef să ajungă acasă, după ce închide ea prăvălia. Biscuiții pentru Eva devin un produs principal în meniul nostru.
   Discutăm despre profesorii pe care i-am avut în liceu, pe vremea când Josef încă preda acolo - domnul Muchnick, a cărui perucă a dispărut într-o zi, când a ațipit în timp ce era supraveghetor la examen; domnișoara Fiero, care își aducea copilul la școală, când i se îmbolnăvea bona, și îl lăsa în fața unui computer din laboratorul de informatică, să joace Sesame Street. Discutăm despre rețeta de ștrudel a mamei lui. Îmi povestește despre predecesorul Evei, un schnautzer pe nume Willie, pe care-l găsea înfășurat în hârtie igienică, ca o mumie, dacă uita deschisă ușa toaletei.
   Josef recunoaște că nu e ușor să își umple timpul liber, acum când nu mai lucrează și nici nu mai face voluntariat în mod regulat.
   În ceea ce mă privește, îi destăinui lucruri pe care le țin de mult la păstrare, ca pe o ladă de zestre.
   Îi povestesc lui Josef ziua când am mers la cumpărături cu mama și n-a mai putut să-și scoată rochia de plajă de pe ea, fiindcă era prea strâmtă, așa că a trebuit s-o cumpărăm, ca să o poată rupe.
   Îi spun cum, și după ani de zile de atunci, ne pufnea râsul ori de câte ori auzeam cuvintele rochie de plajă.
   Îi spun cum tata ne citea în fiecare an rugăciunea de Seder cu vocea lui Donald Duck, nu din lipsă de respect, ci pentru a-și face fetițele să râdă.
   Îi spun cum, de zilele noastre de naștere, mama ne lăsa să mâncăm desertul preferat la micul dejun și cum ne punea mâna pe frunte când aveam febră și ne ghicea temperatura cu o precizie uluitoare.
   Îi povestesc cum, atunci când eram mică și credeam că e un monstru în dulapul meu, tata a dormit o lună rezemat de ușile glisante, ca nu cumva să iasă monstrul în miez de noapte.
   Îi povestesc cum m-a învățat mama să aranjez colțurile cearșafului pe pat și cum m-a învățat tata să scuip sâmburii de pepene printre dinți.
   Fiecare amintire e precum o floare de hârtie strecurată în mâneca unui magician: acum invizibilă, iar, în clipa următoare, atât de mare și înfoiată, încât e greu de crezut că a stat ascunsă atâta vreme. Și, la fel ca florile de hârtie, odată scoase la iveală, amintirile nu mai pot fi ascunse la loc.
   Renunț la întâlnirile cu Adam, ca să petrec o oră acasă la Josef și să jucăm șah, până când mi se îngreunează pleoapele și plec acasă, să mă odihnesc. Mă învață cum să controlez centrul tablei. Cum să nu sacrific piese, decât dacă e esențial, și cum să atribui arbitrar valori fiecărui cal, nebun, turn sau pion, în așa fel încât să iau deciziile mai ușor.
   În timp ce jucăm, Josef îmi pune întrebări. Mama era roșcată, ca mine? După ce a intrat în domeniul de vânzări industriale, tata a regretat industria restaurantelor? A apucat vreunul din ei să guste din rețetele mele?
   Nici cele mai dificile răspunsuri - cum ar fi acela că nu am copt niciodată pâine pentru ei - nu îmi mai ard limba la fel de tare cum ar fi făcut-o acum un an sau doi. Descopăr că e cu totul altceva când vorbești cu cineva despre trecut, decât atunci când îl retrăiești de unul singur. Îl resimți mai puțin ca pe o rană, și mai mult ca pe o cataplasmă.
   Două săptămâni mai târziu, Josef urcă în mașina mea și mergem împreună la ședința de terapie. Stăm unul lângă altul și îi ascultăm pe ceilalți, uniți parcă de o subtilă legătură telepatică. Uneori, îmi surprinde privirea și își înăbușe un zâmbet, alteori, mă uit la el și dau ochii peste cap. Devenim deodată complici.
   Astăzi discutăm despre ce se întâmplă cu noi după moarte.
   - Mai rămânem aici? întreabă Marge. Ca să veghem asupra celor dragi?
   - Eu așa cred. Uneori, simt prezența Sheilei, zice Stuart. Simt cum aerul devine mai umed.
   - Mi se pare egoist să crezi că sufletele rămân alături de noi, ceilalți, intervine imediat Shayla. Se duc în rai.
   - Toate?
   - Toate care sunt credincioase, precizează ea.
   Shayla e „renăscută”, așa că răspunsul ei nu mă surprinde. Îmi dă totuși o senzație de disconfort, ca și când s-ar referi anume la nevrednicia mea.
   - Când mama era internată în spital, spun, rabinul ei i-a spus o poveste. În rai și în iad, oamenii stau la mese festive încărcate de bucate delicioase, dar nimeni nu poate să îndoaie coatele. În iad, toți flămânzesc, fiindcă nu se pot hrăni singuri. În rai, toată lumea e ghiftuită, fiindcă nu trebuie să îndoaie brațele, ca să se hrănească unii pe alții.
   Simt privirea lui Josef ațintită spre mine.
   - Ce părere aveți, domnule Weber? întreabă Marge.
   Îmi imaginez că Josef o să ignore întrebarea și o să clatine din cap, cum face de obicei. Spre mirarea mea, îl aud vorbind.
   - Când mori, mori. Și totul se termină.
   Răspunsul lui brutal de sincer cade peste noi ca un giulgiu.
   - Mă scuzați, spune și părăsește sala.
   Îl găsesc așteptându-mă în holul bisericii.
   - Chiar crezi povestea pe care ai spus-o, despre masa festivă? mă întreabă.
   - Aș vrea s-o cred, spun. Mai mult de dragul mamei.
   - Dar rabinul tău...
   - Nu-i rabinul meu. A fost al mamei, zic și pornesc spre ieșire.
   - Totuși, crezi în viața de după moarte, remarcă intrigat Josef.
   - Iar tu nu crezi.
   - Cred în iad... dar într-un iad aici, pe pământ, răspunde, legănând din cap. Nu cred că există oameni buni și oameni răi. Lucrurile nu sunt atât de simple. În orice om, există și bunătate și răutate.
   - Dar nu crezi că una o depășește pe cealaltă?
   Josef se oprește.
   - Tu să-mi spui.
   Simt că mă frige cicatricea, ca și când cuvintele lui m-ar fi călcat cu fierul încins.
   - Cum de nu m-ai întrebat niciodată? spun brusc. Cum s-a întâmplat?
   - Ce anume să se întâmple?
   Fac un gest circular în dreptul feței.
   - Ah, asta. De mult, cineva mi-a spus că orice poveste se va destăinui atunci când se va simți pregătită. Am presupus că a ta nu e încă pregătită.
   Ce idee bizară, să crezi că întâmplarea prin care-am trecut nu e povestea mea, ci ceva cu totul separat de mine. Mă întreb dacă nu cumva asta a fost problema mea de la bun început: faptul că n-am reușit să le disec pe cele două.
   - Am suferit un accident de mașină, spun.
   Josef leagănă răbdător din cap.
   - N-am fost doar eu rănită, bolborosesc, deși cuvintele mă sugrumă.
   - Dar ai supraviețuit, îmi spune și mă bate ușor pe umăr. Asta-i tot ce contează.
   Clatin neîncrezătoare din cap.
   - Aș vrea să cred asta.
   - Toți vrem, spune Josef, uitându-se la mine.
   A doua zi, Josef nu trece pe la brutărie. Nici în ziua următoare. Trag singura concluzie logică: Josef zace inconștient în pat. Ori, poate, a pățit ceva și mai grav.
   În toți anii de când lucrez la Pâinea Noastră Cea de Toate Zilele, nu mi s-a întâmplat niciodată să las prăvălia nesupravegheată noaptea.
   Programul meu nocturn e organizat cu o precizie militărească. Lucrez asiduu, împart și împletesc aluatul în sute de pâini, care să fie gata imediat ce se eliberează cuptorul. Brutăria în sine se transformă într-o ființă vie; fiecare cuptor e un nou partener de dans. Dacă nu respecți programul, se dezlănțuie haosul.
   Încerc să compensez prin viteză și să produc aceeași cantitate într-un timp mai scurt. Realizez însă că n-o să fiu bună de nimic, până când nu merg acasă la Josef, să mă asigur că e teafăr și nevătămat.
   Mă urc în mașină, ajung acolo și văd lumina aprinsă în bucătărie. Eva începe imediat să latre. Josef deschide ușa.
   - Sage, spune el, mirat.
   Strănută violent și se șterge la nas cu o batistă albă.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Ești răcit, constat.
   - Ai venit până aici, ca să-mi spui ceea ce știu deja?
   - Nu. Mă gândeam... de fapt, am vrut să fiu sigură că ești bine, fiindcă nu te-am văzut de câteva zile.
   - După cum vezi, sunt încă în viață, spune și îmi face semn din mână. Vrei să intri?
   - Nu pot. Trebuie să mă întorc la muncă, spun, dar nu mă clintesc din loc. Mi-am făcut griji când n-ai mai trecut pe la brutărie.
   Josef șovăie, cu mâna pe clanță.
   - Și te-ai gândit să dai o fugă până aici, să verifici dacă mai trăiesc?
   - Am venit, fiindcă eram îngrijorată pentru prietenul meu.
   - Prieten, repetă Josef, radiind de fericire. Deci, suntem prieteni?
   O tânără desfigurată, în vârstă de douăzeci și cinci de ani, și un nonagenar? Bănuiesc că s-au pomenit și perechi mai ciudate.
  - Mi-ar face deosebită plăcere, spune Josef, protocolar. Ne vedem mâine, Sage. Acum, trebuie să te întorci la serviciu, ca să am o chiflă la cafea.
   Douăzeci de minute mai târziu, revin în bucătărie, opresc câteva cronometre care țârâie furioase și evaluez pagubele produse în absența mea. Unele pâini au crescut prea mult; aluatul s-a deformat și s-a pleoștit într-o parte sau alta. Producția din această seară va avea de suferit; Mary se va supăra rău. Clienții de mâine vor pleca cu mâna goală.
   Izbucnesc în lacrimi.
   Nu știu sigur dacă plâng din cauza dezastrului din bucătărie sau pentru că acum realizez cât de mult m-a întristat gândul că l-aș putea pierde pe Josef, când abia l-am găsit. Nu știu cum aș suporta o nouă pierdere.
   Aș vrea să-i pot coace pâine mamei: franzele și croasanți cu ciocolată și brioșe, care să umple masa ei din rai. Aș vrea s-o hrănesc eu. Dar nu pot. E așa cum a zis Josef - indiferent ce-am crede noi, supraviețuitorii, despre viața de apoi, când cineva moare, se termină totul.
   Dar asta. Arunc o privire prin bucătărie. Asta se poate repara, dacă frământ aluatul foarte rapid și îl las din nou la crescut.
   Așa că frământ. Frământ, și iar frământ.

            A doua zi, se întâmplă o minune.
   Mary, care, inițial, strâmbă din nas, nemulțumită de rezultatul muncii mele de-o noapte, taie o ciabatta.
   - Ce-ar trebui să fac acum, Sage? oftează ea. Să le spun clienților să meargă mai încolo, la Rudy’s?
   Rudy’s e rivalul nostru.
   - Le spui să vină mai târziu.
   - Untul de arahide și gemul nu mai au niciun farmec, dacă îți porți clienții cu vorba.
   Când mă întreabă ce s-a întâmplat, mint. Îi spun că am avut o migrenă și am dormit două ore.
   - N-o să se mai întâmple.
   Mary strânge din buze, ceea ce-mi dă de înțeles că nu m-a iertat încă.
   După aceea, ia o felie de pâine și se pregătește să o ungă cu gem de căpșune. Dar nu apucă.
   - Iisuse, Maria și Iosif! exclamă și scapă felia din mână, de parcă ar fi ars-o.
   Arată spre miez.
   Mai exact, spre găurile din pâine. Pâinea de casă e evaluată după miezul neuniform, în vreme ce alte pâini - ca Wonder, de pildă (impropriu numită pâine, ținând cont de valoarea ei nutritivă) - au un miez omogen și găuri mici.
   - Îl vezi?
   Mijesc ochii și parcă deslușesc conturul unei fețe umane.
   Apoi imaginea devine tot mai clară: o barbă. O coroană de spini.
   Se vede treaba că am reușit să coc chipul lui Dumnezeu în pâinea mea.

        Primii martori ai miracolului nostru sunt femeile care lucrează la magazinul de suvenire al bisericii, care își fac o poză cu felia de pâine, așezată între ele. Apoi își face apariția și părintele Dupree.
   - Fascinant! spune, examinând-o peste ramele ochelarilor.
   Între timp, pâinea s-a răcit. Pe jumătatea rămasă netăiată de Mary, se distinge chipul lui Iisus. Îmi trece prin minte că, cu cât tai feliile mai subțiri, cu atât obții mai multe imagini ale lui Hristos.
   - Problema reală nu e că a apărut Dumnezeu, îi spune părintele Dupree lui Mary. El e mereu aici. Ci de ce a ales să apară acum.
   Eu și Rocco urmărim scena de la distanță, rezemați cu coatele pe tejghea.
   - Dumnezeule mare! murmur.
   Rocco pufnește.
   - Corect. Se pare că ai copt Tatăl, Fiul și Sfânta Pită.
   Ușile se deschid brusc și dă năvală o reporteră cu păr șaten și creț, urmat de o namilă de cameraman.
   - Aici e Pâinea Mântuitorului?
   Mary face un pas în față.
   - Da, eu sunt Mary DeAngelis, proprietara brutăriei.
   - Minunat, spune reportera. Sunt Harriet Yarrow de la WMUR. Am dori să discutăm cu dumneavoastră și cu angajații. Anul trecut, am realizat un reportaj despre tăietorul de lemne care a văzut-o pe Fecioara Maria într-o buturugă și s-a legat cu lanțul de ea, pentru a împiedica compania forestieră să mai taie copaci din pădurea respectivă. A fost cel mai urmărit reportaj din 2012. Merge camera? Da? Excelent.
   În timp ce-i intervievează pe Mary și pe părintele Dupree, mă pitesc în spatele lui Rocco, care încasează banii pe trei baghete, o ciocolată caldă și o pâine cu griș. Mă trezesc cu microfonul lui Harriet în față.
   - Dumneaei e brutăreasa? o întreabă pe Mary.
   Deasupra ochiului de ciclop al camerei de filmat se află un beculeț roșu care pâlpâie în timp ce înregistrează. Mă uit la el, îngrozită de gândul că o să mă vadă un stat întreg la știrile prânzului. Las bărbia în piept, ca să îmi ascund fața, și simt cum îmi ard obrajii de rușine.
   Cât o fi înregistrat deja? Mi-o fi filmat fugitiv cicatricea înainte de a mă feri? Ori îndeajuns de clar, cât să-și scape copiii lingurile în farfuriile cu supă și mamele să oprească televizoarele, de teamă să nu nască monștri?
  - Trebuie să plec, mormăi.
   Intru repede în birou și o șterg pe ușa din spate.
   Urc Treptele Sfinte două câte două. Toată lumea vine la biserică să vadă mătăniile uriașe, dar mie îmi place peștera micuță din vârful colinei, pe care Mary a amenajat-o ca pe o copie a grădinii din tabloul lui Monet.
   E o zonă pe care n-o vizitează nimeni - ceea ce, firește, e pe gustul meu.
   Tocmai de-asta mă surprinde să aud zgomot de pași. Dau cu ochii de Josef, care se sprijină epuizat de balustradă, și îi sar repede în ajutor.
   - Ce se întâmplă acolo? A venit vreo vedetă să bea cafeaua la voi?
   - Cam așa ceva. Mary zice că a văzut chipul lui Iisus într-una din pâinile mele.
   Mă aștept să pufnească ironic, dar Josef lasă capul într-o parte și cade pe gânduri.
   - Se pare că Dumnezeu își face apariția în cele mai neașteptate locuri.
   - Crezi în Dumnezeu? îl întreb, mirată.
   După discuția despre rai și iad, trăsesem concluzia că e ateu, ca și mine.
   - Da, răspunde. La final, El ne judecă pe toți. Dumnezeul din Vechiul Testament. Sunt sigur că știi despre ce vorbesc, doar ești evreică.
   Mă săgetează sentimentul de separare, de deosebire.
   - N-am spus niciodată că sunt evreică.
   E rândul lui Josef să fie surprins.
   - Dar mama ta...
   - Eu nu sunt mama.
   I se citesc pe chip o mulțime de emoții, ca și când s-ar lupta cu o dilemă.
   - Copilul născut dintr-o mamă evreică e evreu.
   - Depinde cu cine vorbești. Întrebarea e ce importanță are asta pentru tine.
   - N-am vrut să te jignesc, răspunde el, arțăgos. Am venit să-ți cer o favoare și voiam să fiu sigur că nu m-am înșelat în privința ta.
   Josef trage aer în piept, iar, când expiră, cuvintele pe care le rostește rămân suspendate între noi.
   - Vreau să mă ajuți să mor.
   - Poftim? spun, sincer șocată. De ce?
   S-a senilizat, îmi zic. Dar ochii lui Josef sunt ageri și lucizi.
   - Știu că te surprinde solicitarea mea...
   - Mă surprinde? Mai degrabă mi se pare nebunească...
   - Am motivele mele, insistă Josef. Te rog să ai încredere în mine.
   Fac un pas înapoi.
   - Ar fi mai bine să pleci.
   - Te rog, mă imploră el. E așa cum ai zis tu despre șah. Gândesc cu cinci mutări înainte.
   Cuvintele lui mă pun pe gânduri.
   - Ești bolnav?
   - Doctorul meu spune că am constituția unui bărbat mult mai tânăr. Așa se joacă Dumnezeu cu mine. Mă face atât de robust, încât nici să mor nu pot când vreau. Am avut cancer... de două ori. Am supraviețuit unui accident de mașină și unei fracturi de șold. Să mă ierte Dumnezeu, dar am ajuns până acolo încât am înghițit o cutie întreagă de somnifere. M-a găsit un Martor al lui Iehova care împărțea pliante și m-a văzut pe fereastră, întins pe jos.
   - De ce să-ncerci să te sinucizi?
   - Pentru că ar trebui să fiu mort, Sage. Asta merit. Iar tu mă poți ajuta, spune, apoi ezită câteva secunde. Mi-ai arătat cicatricile tale. Nu-ți cer decât să mă lași să ți le arăt și eu pe ale mele.
   Realizez deodată că nu știu nimic despre bărbatul din fața mea, în afară de mărturisirile pe care a vrut să mi le facă. Iar acum m-a ales tocmai pe mine să îl ajut să își pună capăt zilelor.
   - Ascultă, Josef, spun, cu blândețe, sunt de acord că ai nevoie de ajutor, dar nu din motivul pe care-l crezi tu. Eu nu omor oameni.
   - Tu poate nu.
   Bagă mâna în buzunarul paltonului și scoate o fotografie micuță, cu margini zimțate. Mi-o pune în palmă.
   În poză, văd un bărbat, mult mai tânăr decât Josef – cu aceeași linie a părului în formă de V, același nas coroiat, o copie fidelă a trăsăturilor lui.
   Poartă uniformă de soldat SS și zâmbește.
   - Dar eu am omorât, spune.

         Damian a ridicat brațul, în râsetele soldaților din spatele lor: Am încercat să fac un salt, ca să ajung la monede, dar n-am reușit și m-am împiedicat.
   Deși era abia luna octombrie, adia un vânt de iarnă și îmi amorțiseră mâinile de frig. Brațul lui Damian s-a încolăcit în jurul meu, m-a strâns ca într-o menghină și m-a tras lângă el. Îi simțeam nasturii de argint ai uniformei cum îmi intră în piele.
   - Dă-mi drumul, am mârâit printre dinți.
   - Gata, gata, a zis el, rânjind. Așa se vorbește cu un cumpărător?
   Era ultima baghetă. După ce îi luam banii, mă puteam întoarce acasă, la tata.
   M-am uitat la ceilalți negustori. Bătrâna Sal amesteca resturile de heringi rămase în butoi; Farouk își împăturea mătăsurile, evitând cu grijă orice conflict. Știau că nu e bine să aibă un dușman în persoana căpitanului gărzii.
   - De ce te porți urât, Ania? a zis Damian, mustrător.
   - Te rog!
   A aruncat o privire spre soldații săi.
   - E plăcut s-o auzi cum te roagă, nu-i așa?

........................................................