Piramida, Tom Martin

...................................................................

                                   5.

             Catherine se gândea ce aveau de făcut în continuare.

   - Cine este răspunzător de toate aceste ritualuri antice? Adică, cine este cel care în final dă permisiunea de a studia aceste clădiri şi de a testa noi teorii? Cine are puterea de a răsturna această opinie clasică eronată?
   Rutherford îi studie expresia.
   - Doctorul Ahmed Aziz, directorul antichităţilor egiptene! Poate pune capăt carierei oricărui egiptolog doar cu o întorsătură din condei, refuzându-le permisiunea de a vizita siturile sau chiar de a intra în Egipt. Puterea lui este absolută.
   Catherine dădu din cap.
   - Bun, cel puţin ştim unde se opresc banii! Dacă ar fi să iniţiem o acţiune de redatare, atunci chiar s-ar putea pune în practică. Dacă va crede că versiunea egiptologilor de astăzi este complet eronată, atunci ar putea accepta această provocare.
   Rutherford aruncă o privire înapoi la priveliştea uluitoare a piramidelor.
   - Trebuie să ne întrebăm de ce nu a făcut deja lucrul acesta. Trebuie să presupunem că cel puţin ştie despre existenţa unora dintre aceste dovezi. Poate că nu vrea să analizeze dovezile din cauza presiunilor religioase asupra guvernului.
   Catherine nu-i înţelegea firul logicii.
   - De ce ar fi acesta un factor?
   Rutherford îşi scoase ochelarii şi îşi trecu mâna prin păr.
   - Eei, fundamentaliştii musulmani - care au o mare influenţă asupra guvernului egiptean - nu sunt cu mult diferiţi de fundamentaliştii creştini din America sau chiar de evrei. Şi ei au propriile viziuni asupra istoriei lumii, un fel de versiune musulmană asupra teoriei creaţioniste creştine. Mă îndoiesc că ar vrea, aşa deodată, să explice o lume cu totul nouă care o precede pe aceasta... Dar nu ştiu sigur... doar fac nişte speculaţii.
   Catherine simţi un sâmbure de adevăr în această ipoteză.
   - Cred că ar trebui să plecăm şi să aruncăm o privire în jur. Poate chiar reuşim să ne vedem cu acest Aziz. Ce ştii despre el?
   - Foarte puţin. L-am întâlnit o singură dată, cu ani în urmă, deşi nu mai ştiu bine - a ţinut un curs la Oxford. Asta a fost cu mult înainte de a fi numit director. Predecesorul lui a murit într-un accident de maşină, parcă. Îmi amintesc că numirea lui Aziz a făcut ceva vâlvă - e foarte tânăr şi a studiat în Statele Unite. Merită să încercăm! Cred! Nu e nici urmă de Bezumov până acum, dar mai sunt încă douăsprezece ore până la echinocţiu. Ce-are el de gând nu prea înţeleg - ce poţi face cu două milioane de tone de piatră?
   Rutherford ridică din umeri, apoi hotărî:
   - OK, hai să încercăm la Aziz şi să vedem ce are de spus despre toate lucrurile astea care nu se leagă. Mai aruncă o privire la figura inexpresivă a sfinxului şi apoi îşi puse rucsacul pe umăr. Să ne întoarcem la maşină!
   Catherine se uită în sus la figura nemuritoare a sculpturii antice şi şopti, aproape ca pentru sine:
   - O să aflăm răspunsul la ghicitoarea ta, mare sfinx!
   Răsucindu-se pe călcâie, îl urmă pe Rutherford în sus pe panta blândă a platoului Gizeh până la maşină.

      - Stop!
   La comanda urlată, şoferul lui Bezumov opri brusc Land Cruiser-ul la marginea parcării de la Gizeh. Un nor de praf se ridică în urma vehiculului.
   Lui Bezumov nu-i venea a crede. Privi chiorâş la cei doi occidentali pe care-i vedea mergând prin nisip spre parcare, îndepărtându-se de sfinx.
   Faţa îi era o mască extrem de contorsionată de mânie şi surprindere.
   Suspiciunile i se adevereau. Îi urmări apropiindu-se de maşină. Mai întâi, se urcă Donovan şi apoi englezul enervant. Bezumov lovi bordul maşinii cu palma.
   Instinctiv băgă mâna sub haină şi atinse portarmul fixat pe umăr.
   Pistolul era acolo. „Dar aici nu e locul potrivit...”
   Maşina ieşi din parcare.
   - Şofer, urmăreşte maşina aceea! N-o pierde nicio clipă din ochi!

                                             61.

        Cairo nu e un oraş în care să se conducă uşor. O mulţime de străzi arată exact la fel, indicatoarele rutiere sunt puţine şi rare, traficul este înfiorător, iar şoferii tratează codul rutier în cel mai bun caz ca pe un set de indicaţii vagi şi, în cel mai rău caz, ca pe un lucru absolut irelevant.
   După ce o cotiră greşit de multe ori şi după multe claxoane, Rutherford şi Catherine traseră în cele din urmă într-o parcare în spatele Departamentului pentru antichităţi. Rutherford arăta extrem de stresat.
   - A fost un coşmar. Am crezut că nu vom mai găsi vreodată locul acesta şi am avut senzaţia că am fost urmăriţi, până când mi-am dat seama că până şi cel mai hotărât criminal din lume nu ar putea nicicum să facă faţă acestui trafic.
   Sări din maşină şi se uită peste drum la clădirea care găzduia Departamentul pentru antichităţi - continua să aibă o presimţire rea. O întrebă pe Catherine:
   - Chiar crezi că merită să încercăm să obţinem o întâlnire cu Aziz? Adică ce ne-ar putea spune el dacă ar fi de acord să ne vadă?
   Catherine trânti portiera.
   - James, modul nostru de abordare a funcţionat până acum. Dacă nu iese nimic, putem merge să căutăm un hotel şi să ne gândim la un alt plan. Vreau doar să văd ce reacţie are!
   Un gardian îmbrăcat într-o uniformă maro, care nu-i venea bine, şi cu chipiu ţuguiat ieşi din ghereta de pază şi le făcu semn cu mâna către intrarea din spate a clădirii. Catherine şi Rutherford se îndreptară către el.
   - Salaam aleikum! îi salută bărbatul şi le ceru paşapoartele la control.
   După ce le cercetă, gardianul îi îndemnă să intre pe uşă.
   Înăuntru, un coridor sărăcăcios, cu linoleum, mergea drept înainte, ducând - conform semnului de deasupra - către biroul de recepţie. De ambele părţi erau uşi închise şi din loc în loc holuri şi mai îndepărtate, care duceau cine ştie unde. Uitându-se de-a lungul coridorului principal lugubru şi slab luminat, Catherine întoarse privirea spre Rutherford.
   - Ce crezi?
   Acesta ezită şi apoi răspunse:
   - Nu ştiu, cred că ar trebui să mergem direct la biroul de recepţie.
   După câţiva paşi, Rutherford observă un semn în engleză şi arabă arătând mai în faţă pe coridorul întunecat, pe care scria „Către Biroul Directorului şi Sala de Conferinţe”.
   - Ce-ar fi dacă am trece noi de recepţie şi am sări peste o etapă a birocraţiei. Fata aia n-o să facă altceva decât să ne pună să aşteptăm la nesfârşit. Dacă prietenul nostru, directorul, vrea să ne vadă, o să ne vadă şi aşa, şi dacă nu vrea atunci o să ne-o spună în faţă - cu condiţia să nu fie ieşit la masă.
   - Sau plecat din ţară, completă Catherine.
   Uşa de la biroul directorului se afla pe la jumătatea holului.
   Rutherford ridică mâna să bată la uşă şi apoi se opri pentru o clipă. Se uită la Catherine.
   - OK, acu-e acu’!
   Bătu la uşă cu putere.

         Aşteptarea îi făcea să fie agitaţi.
   După vreo treizeci de secunde, uşa fu deschisă de o femeie care purta pe cap obişnuitul văl musulman. Părea surprinsă să-i vadă pe Catherine şi Rutherford pe hol.
   - Bună ziua, cu ce vă pot ajuta?
   Vorbea bine englezeşte, cu un puternic accent egiptean.
   Rutherford se uită la Catherine şi apoi începu:
   - Păi, am venit să-l vedem pe doctorul Aziz. Este la birou?
   Secretara se uită cu suspiciune la amândoi.
   - Aveţi stabilită o întâlnire?
   Rutherford nu prea ştia ce să răspundă, dar, înainte de a apuca să se gândească la ceva, Catherine preluă iniţiativa... Pe un ton indignat îi spuse femeii:
   - Mă scuzaţi!...
   Făcu un pas înaintea lui Rutherford:
   - Da, avem stabilită o întâlnire! Vă rog, îi puteţi spune doctorului Aziz că suntem Catherine Donovan şi James Rutherford de la Universitatea Oxford, veniţi pentru întâlnire? Şi, vă rog, ne permiteţi să intrăm? Nu-mi place să aştept pe coridor, mai ales după un zbor lung.
   Funcţionă. Secretara deschise rapid uşa în lături, dezvăluind anticamera spaţioasă a biroului lui Aziz. Le făcu semn să intre. Biroul avea ferestre mari, care dădeau într-o grădină egipteană bine întreţinută, şi o a doua uşă despre care Catherine bănuia că trebuie să ducă în biroul particular al lui Ahmed Aziz.
   În încăpere, se aflau două canapele mari din piele verde, străjuite de narghilele decorative, în timp ce privirea lui Catherine scruta încăperea, văzu că în cameră, aşezat pe un scaun, mai era cineva - un egiptean scund şi slăbuţ care ocupa o a doua masă de scris. Îi zâmbi, ochii negri îi scânteiau. Secretara, arătând foarte neliniştită, îi conduse către una dintre canapele.
   - Vă rog, luaţi loc! Domnul Rutherford şi domnişoara Donovan, da?
   Catherine răspunse trufaşă:
   - Doctor Rutherford şi doctor Donovan, de fapt. Mulţumesc!
   Aruncându-le iar o privire îngrijorată, secretara merse înapoi în jurul mesei şi se aşeză. Luă telefonul şi formă un număr. Rutherford îi urmărea fiecare mişcare. După ce mormăi gutural ceva în arabă, închise telefonul.
   - Doctorul Aziz o să vă primească imediat!
   Catherine zâmbi conspirativ spre Rutherford şi se aşezară amândoi pe una dintre canapelele mari de piele. Un minut mai târziu, uşa către biroul doctorului Aziz se deschise, şi acesta ieşi.
   - Bună ziua! Bine aţi venit la Cairo. Vă rog... intraţi, intraţi!
   Catherine şi Rutherford păreau amândoi uşor miraţi de căldura cu care erau întâmpinaţi şi-l urmară înăuntru. Nu avea cum să fie aşa de uşor; era al naibii de dificil să poţi să ai o întrevedere cu astfel de oameni într-un timp atât de scurt, oriunde în lume.
   „Asta e foarte ciudat”, gândi Rutherford.
   Venise aici aşteptându-se la o luptă, în cel mai fericit caz să i se spună să vină a doua zi sau chiar următoarea. Şi acum erau poftiţi înăuntru, imediat, fără să li se pună nicio întrebare.

       Biroul lui Aziz era luxos mobilat cu covoare persane şi scaune îmbrăcate în piele. Pereţii erau împodobiţi cu postere de la Ministerul Egiptean de Turism, cu obiective turistice minunate din ţară, iar pe birou avea un prespapier: o reproducere în miniatură, înaltă de vreo doisprezece centimetri, a pietrei Benben.
   Aziz le făcu semn să ia loc, se aşeză la birou şi începu să vorbească; avea un accent clar egiptean, dar vorbea englezeşte fluent. Avea un ton blând şi, după părerea lui Catherine, uşor libidinos:
   - Păi, scuzele mele! Cred că secretara a uitat să consemneze întâlnirea cu dumneavoastră.
   Se tolăni pe scaun, cu o mână prinsă de braţul scaunului, şi le zâmbi.
   Nu părea să se grăbească deloc.
   - Doriţi cafea? Ceai de mentă?
   Rutherford nu înţelegea de ce era aşa de prietenos. Catherine se aplecă în faţă.
   - Motivul pentru care suntem aici este că voiam să vă adresăm nişte întrebări... nişte întrebări referitoare la datarea piramidelor şi a sfinxului.
   Aziz se aplecă şi el în faţă şi îşi sprijini coatele şi antebraţele pe birou, ţinând mâinile împreunate.
   - Desigur! Ştiu doar puţine lucruri despre acest subiect.
   Aziz începu să râdă de propria glumă. Rutherford hotărî să treacă la subiect.
   - Vrem să ştim ce credeţi despre dovezile duse de geologi cum că sfinxul este cu mii de ani mai vechi decât s-a crezut iniţial.
   Chipul lui Aziz se schimbă pentru o clipă. Deodată, deveni serios.
   Şarmul se topi de pe faţa sa. Vocea îi era aproape agresivă.
   - Desigur, am mai auzit această teorie fantastică. Geologii noştri au examinat sfinxul şi neagă aceste presupuneri. Nu-mi vine să cred că doi profesori de la o instituţie de prestigiu cum este Universitatea Oxford ar fi dispuşi să dea crezare unor asemenea idei absurde. Sute de ani de învăţătură au fost necesari pentru a rezolva cronologia corectă a trecutului nostru egiptean. Sute de ani! Mulţi experţi de renume din toată lumea au contribuit la această lucrare măreaţă, inclusiv mulţi oameni din ţările dumneavoastră.
   Se uită la ei, cu ochii scăpărând.
   - Insinuările dumneavoastră sunt ridicole şi jignitoare, nu doar la adresa mea, ci şi la cea a întregii dogmatici a egiptologiei. Sunt uluit!
   Catherine nu prea putea să dea crezare ferocităţii bruşte din răspunsul său. Aziz se aşeză la loc şi îi privi cu răceală, apoi reluă:
   - Vă sugerez să mergeţi la o bibliotecă undeva - poate înapoi la Oxford - şi să faceţi nişte cercetări adecvate şi aprofundate, înainte de a mai deranja din nou pe cineva ca mine. Şi - scăzând tonul vocii - v-aş sugera ca de dragul propriei dumneavoastră reputaţii profesionale să nu mai vorbiţi în gura mare asemenea prostii. Durează mulţi ani să construieşti o reputaţie academică, şi totuşi este foarte uşor să o distrugi.
   Catherine se uită la Rutherford, care ridică din sprâncene într-un gest de neînţelegere şi surpriză şi-i făcu un semn din cap - nu ajungeau nicăieri. Tânăra se ridică.
   - Vă mulţumim foarte mult, doctore Aziz, a fost o plăcere să vorbim cu dumneavoastră. Suntem doar amatori în acest domeniu, vă rugăm să ne iertaţi dacă v-am ofensat.
   Aziz se ridică în picioare, merse până la uşă şi o deschise larg. Păstrase o tăcere autoritară, descurajând adresarea oricărei alte întrebări sau continuarea conversaţiei. Catherine şi Rutherford părăsiră biroul privat şi intrară din nou în încăperea principală. Aziz strigă, peste umerii lor:
   - Poimandres, condu-i, te rog, pe oaspeţii noştri afară!
   Adresându-se celor doi occidentali pentru ultima oară, Aziz le ură, superficial, drum bun, chipul său fiind lipsit de căldură:
   - La revedere, doctore Donovan, doctore Rutherford, a fost o plăcere să vă cunosc pe amândoi!
   Bărbatul negricios copt se ridică din spatele biroului şi le zâmbi amândurora.

                                            62.

        Catherine se uita la uşa biroului lui Aziz, nevenindu-i să creadă. Mina lui inexpresivă încheie salutul de rămas-bun.
   - Bună ziua, numele meu este Poimandres, sunt ajutorul doctorului Aziz!
   Micuţul copt întinse mâna spre Catherine. Uşor înlemnită, aceasta îi dădu mâna.
   - E o plăcere să vă cunosc, domnule Poimandres! Eu sunt Catherine Donovan, şi el este James Rutherford.
   Rutherford întinse şi el mâna să-l salute pe Poimandres.
   - Bună, îmi pare bine să vă cunosc! Aşadar, dumneavoastră o să vă asiguraţi că plecăm de aici?
   Poimandres îi zâmbi lui Rutherford. Avea un chip osos, onest ca un călugăr ascet.
   - Da, aţi putea spune şi aşa. Aţi vrea să mă urmaţi, vă rog?
   Rutherford zâmbi. Era ceva nepământesc, aproape eteric la acest bărbat mic şi negricios. După atitudinea ostilă şi condescendentă a lui Aziz, Poimandres părea să iradieze căldură şi calm. Trecu de secretară, care stătea tăcută la birou, şi înapoi în coridor.
   Când intrară pe coridorul lugubru şi tăcut, Poimandres închise uşa în urma lor, apoi se uită rapid într-o parte şi într-alta pe coridor, de parcă voia să se asigure că era gol.
   - Aţi venit la doctorul Aziz în legătură cu originile civilizaţiei egiptene?
   Catherine se uită rapid la Rutherford, acesta era la fel de nedumerit ca şi ea.
   - Avem diverse teorii pe care voiam să le verificăm cu el, însă nu prea a avut timp pentru aşa ceva.
   Poimandres continuă să testeze terenul.
   - Doctorul Aziz se află într-o postură foarte dificilă. Nu se bucură de libertatea de a face speculaţii.
   Rutherford era intrigat. De ce le spunea omuleţul ăsta aşa ceva?  Simţind oportunitatea, întrebă:
   - Domnule Poimandres, credeţi că linia pe care o abordăm noi este rezonabilă?
   Foarte încet, ochii negri ai coptului se mutară pe chipul lui Rutherford.
   - Doctore Rutherford, asta depinde foarte mult de motivul pentru care întrebaţi.
   Catherine spuse:
   - Ce vreţi să spuneţi prin „motivul” pentru care punem aceste întrebări?
   - Care este motivul? Căutaţi gloria academică sau...
   Făcu o pauză scurtă. Ochii lui negri strălucitori trecură peste chipul ei, încercând să observe vreo altă reacţie a minţii ei:
   - Sau căutaţi altceva?
   Catherine putu observa în privirea lui sfredelitoare că acesta era un moment critic al căutării lor. Nu înţelegea ce se petrecea, dar ştiu instinctiv că răspunsul ei la această întrebare ar fi făcut toată diferenţa.
   „Ne înţelege. Este de partea noastră.”
   Simţea cum Poimandres aştepta. Cu o licărire de moment, văzu cu ochii minţii una dintre imaginile des reproduse din textele hieroglifice ale piramidelor: era culoarul judecăţii lui Osiris. În faţa lui Osiris, stând pe tronul său strălucitor, este adus sufletul celor de curând decedaţi. În faţă, ţine în mâini o balanţă. Cântăreşte inima omului punând o pană drept contragreutate - esenţa uşurimii şi a adevărului. Este inima pură?
   Uitându-se în ochii lui Poimandres, fata se hotărî.
   - Noi credem că omenirea este în pericol. Credem că a fost o încercare deliberată de a modifica datele istorice şi de a acoperi adevărul asupra trecutului. Cunoştinţele civilizaţiei lumii antice sunt în mod voit ascunse şi doar aceste cunoştinţe ne-ar putea salva. Dacă nu descoperim ce ştiau anticii, vom pieri aşa cum au pierit şi ei într-un cataclism natural teribil. Piramidele nu au fost construite de faraoni în 2500 î.Hr., ele sunt monumente ale oamenilor care au supravieţuit marelui potop.
   Poimandres îşi coborî privirea. Răspunse şoptind:
   - Vă rog, trebuie să veniţi cu mine la Gizeh. Dar mai întâi...
   Îi conduse printr-o uşă în afara coridorului. Aceasta se deschidea în magazia unui atelier. Printre unelte, recipiente de vopsea şi alte materiale erau şi câteva haine de lucru egiptene.
   - Poftim, puneţi-vă aceste jellabe!
   Poimandres le dădu câte o robă egipteană, lungă până la glezne.
   Catherine şi Rutherford se uitară unul la altul şi apoi îşi traseră mantiile pe cap. Cu glugile pe cap erau complet de nerecunoscut. Poimandres deschise uşa spre coridor şi apoi le făcu din nou semn că este liber.
   - Urmaţi-mă!

                                                     63.

            Pe cealaltă parte a străzii, vizavi de Departamentul pentru antichităţi, aştepta o Toyota Land Cruiser albă.
   Amurgul se lăsă peste Cairo, dar Bezumov rămase la fel de alert ca întotdeauna, aşteptând cu răbdare să vadă vreun semn de activitate. Deodată, după ceea ce părea să fi fost ore în şir, o mişcare.
   - Acum ce se mai întâmplă?
   Aşteptarea îşi cam lăsase amprenta pe Bezumov. Răbdarea îi era pe terminate, de fapt, el era om de acţiune.
   Văzu cum un bărbat subţirel îmbrăcat într-o jellaba albă se apropia încetişor de clădire. Era clar că avea o oarecare autoritate după felul în care se prezenta paznicul. Bărbatul trecu mai departe, urmat de alţi doi oameni, amândoi purtând haine murdare, cu glugă. Bezumov se uită la şoferul lui: aproape că adormise. Bezumov îl plesni peste braţ.
   Apoi în lumina chioară de la uşa deschisă, Bezumov observă pantofii eleganţi pe care Catherine îi purta, abia vizibili de sub robă în timpul mersului.
   „Ei sunt!”, gândi rusul.

                                                       64.

            În întuneric, jeepul lui Poimandres trase lângă baza Marii Piramide.
   Vorbise la telefon cu paznicii de noapte pe drum şi li se permise accesul.
   Trecură de parcare şi opriră chiar în sit...
   Rutherford şi Catherine se uitau unul la celălalt în tăcere, apoi coborâră din maşină. Stelele erau spectaculoase sub cerul curat al Africii de Nord. Catherine închise portiera, se uită în sus la imensa masă a piramidei şi apoi la bărbatul copt care îi aştepta răbdător la marginea pasarelei.
   Fata şopti încet:
   - OK, să vedem ce are de spus! Fii cu ochii în patru după rus.
   Poimandres se uită solemn la ei. Şoferul aştepta la un pas de Land Rover. Poimandres înclină capul şi apoi începu:
   - Construcţia la Marea Piramidă a fost o ultimă încercare a civilizaţiei muribunde de a păstra înţelepciunea antică.
   Se uită atent la feţele lor, apoi adăugă:
   - Dacă nu mă înşel prea mult, deja ştiţi lucrul acesta. De aceea sunteţi aici, de aceea aţi venit la doctorul Aziz!
   Catherine şi Rutherford dădură din cap cu prudenţă.
   - Şi, de asemenea, aveţi dreptate să credeţi că lumea este în pericol, continuă el. Nu ştiu cum de cunoaşteţi aceste lucruri şi nici nu este nevoie să ştiu. Aţi fost aduşi la mine pentru că aveţi inimile pure. În univers nu există accidente. Este obligaţia mea să ajut pe oricine caută adevărul. Am să vă dezvălui secretele Marii Piramide pentru a vă ajuta în căutarea voastră. Noi tot am aşteptat să veniţi, de mult, mult de tot!
   Poimandres întoarse faţa către piramidă. Era de un galben strălucitor datorită unui reflector situat undeva lângă postul paznicului. Ultimii câţiva turişti plecaseră de mult şi un calm misterios pusese stăpânire pe loc. Dunele de nisip se unduiau întruna, pe mii şi mii de kilometri, până ajungeau să se lovească de coasta Atlanticului.
   Era un peisaj apocaliptic, fantastic de frumos şi în acelaşi timp ciudat de deprimant: un peisaj lipsit de viaţă şi iubire.
   Chipul lui Poimandres era uscăţiv, obrajii îi erau supţi şi chiar şi orbitele osoase ale ochilor săi păreau nefiresc de adâncite. Vorbea cu o voce blândă, dar în care se simţea o urmă de nerăbdare.
   - Marea Piramidă a fost construită să păstreze vechile cunoştinţe, chiar dacă civilizaţia care a construit-o ar pieri într-o zi, generaţiile viitoare tot ar putea să afle adevărul. Cotele acestor dimensiuni conţin toate formulele matematice care guvernează universul. Este o glyph - hieroglifă ştiinţifică, iar atunci când este analizată de un iniţiat dezvăluie secretele vieţii. Planul cerului este indicat de poziţionarea blocurilor. Este un mesaj menit să fie citit în viitor şi în acelaşi timp este un acumulator de energie absolut funcţional, capabil să atragă şi să conserve o energie incredibilă. Dar mai întâi, înainte de a vă explica aceste secrete, vreau să fiu ferm convins că înţelegeţi că au existat lumi şi civilizaţii înaintea celor ale noastre. Cred că vă daţi seama de lucrul acesta?
   Catherine dădu din cap.
   - Da, am văzut prea multe dovezi ca să mai putem crede altceva!
   Rutherford îşi exprimă şi el consimţământul.
   - Nu există niciun fel de dubiu în ceea ce ne priveşte!
   Poimandres se gândi o clipă şi apoi începu cu băgare de seamă să le explice.
   - Pământul a fost cartografiat în timpul ultimei lumi de către măreaţa civilizaţie anterioară care ne-a precedat. Dimensiunile sale au fost calculate precis.
   Catherine dădu din cap afirmativ, din nou.
   - Da, am văzut hărţile lor care făceau legătura dintre clădirile din întreaga lume.
   Coptul se uită la ei să vadă dacă îi mai urmăreau firul poveştii.
   - Reţeaua globală a sistemului de linii de energii, pe care voi în Anglia o numiţi linii ley, este doar o manifestaţie a lucrării lor. Dezastrul care a distrus civilizaţia anterioară a fost de o asemenea ferocitate, încât a făcut ca alinierea continentelor să se modifice astfel încât nu a mai putut fi recunoscută, schimbând pentru totdeauna diagrama energiilor solare şi terestre, şi de aceea modificând aranjamentul liniilor de energie. O mână de bărbaţi şi femei care au supravieţuit dezastrului s-au trezit fără case şi fără putere. Întreaga lor civilizaţie se sprijinise pe cunoaşterea şi înţelegerea acestor energii. Într-o încercare disperată de a salva lumea lor, au găsit poziţia noului centru de energii, aici în platoul Gizeh, şi au început să-şi reconstruiască civilizaţia, pornind cu tehnologia lor sacră: Marea Piramidă.
   Poimandres se întoarse să se uite la piramidă: vârful acesteia strălucea în lumina artificială. Continuă:
   - Imaginaţi-vă o minge îmbrăcată în blană sau firele de păr de pe capul unui om. Undeva pe suprafaţa mingii sau a capului, un singur fir va sta drept, şi toate celelalte fire de pe minge se vor alinia cu el. Este acelaşi lucru şi cu câmpul magnetic al planetei.
   Rutherford se gândi la Ivan Bezumov.
   „Rusul avea dreptate, exact cum bănuise profesorul Kent.”
   Poimandres merse mai departe şi îi vorbi şoferului în arabă, apoi se întoarse către ei. Reluă:
   - Dar nu suntem în siguranţă aici, afară! Trebuie să intrăm în bir - acesta este cuvântul arab pentru puţ. Doar acolo putem dezvălui secretele piramidei şi explica de ce este lumea în pericol. Vă rog urmaţi-mă!
   Prin întuneric, Poimandres îi conduse până la dig care ducea spre est, direct la cea de-a doua piramidă, Piramida lui Khefren, mai jos de sfinx.
   Ultimii turişti plecau, şi paznicii urmau să înceapă rondul de noapte, să se asigure că nimeni nu încerca să se urce pe piramidă.
   Urmară calea dată de dig până la sfinx. Cam la jumătatea drumului, în jos, Poimandres se opri. Spuse câteva cuvinte şoferului şi apoi le făcu semn lui Catherine şi Rutherford să-l urmeze, în timp ce el sărea de pe dig pe nisip. Şoferul rămase unde era.
   „Probabil că rămâne de pază”, gândi Rutherford.
   Îl urmară pe Poimandres jos pe nisip şi, spre surprinderea lor, văzură gura unui tunel care cobora sub blocurile imense de calcar ce formau fundaţia digului. Cam la jumătate de metru în interiorul tunelului se afla o poartă mare de fier, încuiată. Poimandres căută prin buzunarele de la jellaba şi scoase un set de chei mari. Le făcu semn să intre în gura tunelului să se ferească de a fi văzuţi de vreun turist sau de vreun paznic în timpul rondului.
   Descuie poarta şi îi pofti înăuntru, în ceea ce era de fapt o peşteră micuţă. Se aplecă şi aprinse o lampă electrică firavă. În colţul peşterii, se afla un puţ cu o scară de oţel care ducea în jos. Poimandres închise poarta în urma lor.
   - O să cobor eu primul, veniţi după mine! Şi fiţi atenţi: poate fi foarte alunecos.
   Catherine şi Rutherford se uitară uluiţi unul la celălalt. Voia ca ei să-l urmeze în adâncurile pământului. În timp ce Poimandres dispăru în întuneric, Rutherford trase adânc aer în piept.
   - Până în zori mai sunt doar cinci ore, acum nu mai putem da înapoi. Vrei să treci tu prima?
   Catherine îşi stăpâni nervii, apoi se prinse bine cu mâinile de partea de sus a scării.
   - OK. Ne vedem jos, pe fundul puţului.
   „Dacă are fund”, se gândi Rutherford în timp ce Catherine dispăru din raza vizuală.

                                                      65.

           Secretarul şi cele două gărzi ale sale săriră din camion în faţa hangarului din eliport. Miller se scutură tacticos de praf.
   Trei bărbaţi musculoşi, caucazieni, purtând ochelari de soare, tricouri negre şi puşti, păzeau intrarea. Secretarul nu era în apele sale, se simţea vulnerabil în costumul plin de praf.
   Apoi se hotărî. Acum ori niciodată. Ridică braţul drept să atingă tocul pistolului din ham şi, cu o înclinare rapidă a capului către cele două gărzi, ieşi prin gangul îngust dintre uşile de tablă ondulată ale hangarului de la eliport.
   Dar, în timp ce ochii i se obişnuiau cu întunericul dinăuntru, îşi dădu seama că era sortit pieirii. Înainte de a mai putea face alţi doi paşi în faţă, simţi oţelul rece al ţevii unui pistol la tâmplă. Apoi, în secunda următoare, luminile din hangar pâlpâiră şi se aprinseră, scoţând la iveală cât de mare fusese greşeala secretarului. În faţa sa, stăteau o duzină de bărbaţi bine înarmaţi, toţi cu armele aţintite.
   Secretarul Miller şi cele două gărzi ale sale nici măcar nu avură timp să gândească. O voce lătră la ei:
   - OK, voi doi, în spate! Întinşi pe pământ cu faţa la podea, imediat!
   Cele două gărzi ale secretarului se uitară cu frică unul la celălalt, apoi făcură aşa cum li se ordonase şi se întinseră pe jos pe podeaua rece de beton.
   Bărbatul care ţinea arma aţintită la tâmpla secretarului îşi puse uşor mâna pe hamul de pe umărul secretarului şi-i scoase pistolul, apoi, împungându-l în coaste cu propriul pistol, atacatorul îi făcu semn să meargă înainte în hangar, până la uşa din capăt.
   Copleşit de o spaimă îngrozitoare, secretarul Miller începu lunga plimbare. O duzină de elicoptere tăcute erau împrăştiate în spaţiul cavernos, făcând umbre ciudate, ca dinozaurii în muzeu.
   Merse înainte şovăitor, acompaniat de tropăitul călcâielor care răsunau în hangarul masiv. Nu se auzea altă mişcare, niciun alt sunet.
   Simţi cum inima îi bate mai tare cu fiecare pas pe care-l făcea - era terminat. Ce era de făcut acum? Ce putea să spună?
   Prin întuneric, la capătul îndepărtat al hangarului, apăru o geană de lumină în spatele peretelui şi apoi crescu până la dimensiunea perfectă a unei uşi dreptunghiulare, albe. Grăbi pasul, dar apoi încetini pe măsură ce se apropia de ea. Lumina de afară era strălucitoare şi nu putea vedea nimic - parcă privea într-un univers paralel. Ştia că trebuia să treacă prin uşă.
   Se uită peste umăr la încăperea imensă, aerisită şi simţi cum un val ciudat de amărăciune pune stăpânire pe el. Şi apoi păşi, trecând în zona de lumină.
   Văzu pista şi dunele palide, şi acolo, în faţa sa, un fel de aparat de zbor.
   Era negru şi cam de aceeaşi mărime ca un bombardier - dar mai rotund, mai aplatizat -, ca un peşte uriaş de pe fundul oceanului, evoluat în mod special pentru a face faţă presiunii de milioane de tone din adâncuri.
   Negrul său de catifea părea să absoarbă toată lumina pe suprafaţa sa - era frumos, cu adevărat frumos. Şi totuşi, emana o putere înfiorătoare.
   De sub burta sa, o scară rabatabilă cobora până pe pământ, şi la baza ei stătea senatorul Kurtz cu doi alţi bărbaţi. Secretarului îi îngheţă sângele în vene. Senatorul Kurtz, cu chipul impasibil ca faţada unei stânci, ridică un pistol cu mâna dreaptă şi îl îndreptă spre fruntea secretarului.
   Orbit de panică, secretarul Miller se bâlbâi:
   - Nu! Vă rog, nu este nevoie de aşa ceva!
   Însă, fără a clipi, senatorul Kurtz apăsă pe trăgaci. Capul secretarului fu împrăştiat în bucăţele, şi trupul i se prăbuşi ca o păpuşă de paie.
   Calm, senatorul Kurtz se apropie să inspecteze pagubele. Se uită jos la leşul desfigurat şi scutură din cap.
   - Odihneşte-te în pace, păcătosule! Domnul să te ajute la Judecata de Apoi!
   Se răsuci pe călcâie, puse pistolul înapoi în toc şi se îndreptă spre aparatul de zbor.

                                                        66.

           La nouă metri în jos, scara se oprea pe o platformă. Poimandres scoase trei lanterne din haină.
   - Poftiţi, luaţi astea! Mai jos, nu mai este niciun pic de lumină.
   Catherine şi Rutherford le puseră în buzunare. O a doua scară cobora mai departe, în cealaltă parte a platformei. Mai era încă suficientă lumină să vadă că puţurile erau făcute de mâna omului, şi nu doar nişte fisuri în piatră.
   Rutherford îşi trecu degetele pe suprafaţa peretelui. Era umed.
   „Cât de vechi e puţul acesta?” se întrebă în sinea lui.
   Poimandres dispăru de pe marginea platformei în întuneric. Catherine se apucă bine cu mâinile de partea de sus a scării. Rosti în gând o rugăciune plină de disperare.
   „Doamne, nu ne lăsa blocaţi aici, te rog!”
   După alţi nouă metri, scara se termina în colţul unei peşteri subterane făcute de mâna omului.
   Poimandres aprinse repede lanterna. Strălucirea ei plăpândă era suficientă doar să dezvăluie proporţiile încăperii. Era de doisprezece metri pe şase şi înaltă cam de trei.
   În timp ce ochii lui Catherine se obişnuiau cu întunericul, observă deodată două sicrie de granit - câte unul de fiecare parte a peşterii întunecate.
   - Astea ce caută aici?
   Rutherford veni lângă ea.
   - Dumnezeule, sarcofage!
   Poimandres arătă către colţul încăperii claustrofobice. Mai era o gaură şi mai întunecată - un alt bir care cobora şi mai mult.
   - Încă nu am terminat. Urmaţi-mă!
   Se  deplasară în tăcere până la gura neagră a puţului. Poimandres închise lanterna şi o băgă în buzunarul hainei şi apoi, apucând de scară, plonjă în întunericul negru precum cerneala. Scuturând din cap, Catherine îl urmă. Rutherford, căruia abia îi venea să creadă ce făceau, se mai uită o dată în jurul peşterii înainte de a-i urma în necunoscut.
   La doisprezece metri mai jos, Rutherford sări într-o încăpere spaţioasă. Catherine deja se uita în jur stupefiată, îndreptând lanterna într-o parte sau alta. Încăperea, deşi era greu să-ţi dai seama exact prin întuneric, părea să aibă vreo optsprezece metri pătraţi. Tavanul era scund şi curgea apă din pereţi. Rutherford îndreptă raza plăpândă către centrul încăperii.
   Acolo desluşi ceea ce părea a fi o mică insulă înconjurată de un şanţ, lat de vreo trei metri. Pe insulă se vedeau bucăţi de piatră împrăştiate, de parcă ar fi făcut parte cândva dintr-o structură ce fusese desfăcută de mult sau vandalizată.
   Poimandres îi aşteptă să-şi revină şi apoi le spuse:
   - Acesta este fundul! Sau mai exact „un fund”. Platoul Gizeh este plin de tunele şi încăperi.
   Lui Catherine nu-i venea să creadă ce auzea.
   - Vrei să spui că mai sunt şi alte peşteri ca aceasta?
   - Catherine, încăperea aceasta nu este nimic. Acolo jos sunt galerii imense. Încăperi gigantice care conţin biblioteci întregi pline de cunoştinţe antice. Încăperea principală, cea mai importantă dintre toate, este sala arhivelor, depozitarul tuturor cunoştinţelor de dinainte de marele potop.
   Rutherford era uluit. Îşi petrecuse toată viaţa studiind miturile antice şi religioase şi încercând să reconstruiască trecutul şi iată-i aici, adânc sub suprafaţa lumii, spunându-li-se că secretele istoriei se aflau chiar acolo.
   - Dar, Poimandres, de ce nu deschid oamenii sala arhivelor? Ai văzut-o? Aziz a văzut-o?
   Poimandres clătină solemn din cap.
   - Nu! Aş putea număra pe degete oamenii cărora le-a fost permis să vadă această încăpere.
   Catherine nu putea să înţeleagă.
   - Dar de ce nu spuneţi lumii? De ce nu spune Aziz întregii lumi?
   Poimandres se încruntă.
   - Aziz ştie doar de această încăpere. Nu ştie despre sala arhivelor, căci sunt sigur că dacă ar şti ar încerca să intre acolo şi apoi ar sigila-o sau ar distruge-o... Aziz nu vrea să mai descopere nimic sau, mai exact, stăpânii lui nu vor ca nimeni să mai descopere ceva. Le este teamă de piramidă şi de secretele pe care aceasta le deţine. De fapt, sunt înspăimântaţi. Ei nu vor ca şi alţii să ştie ce se află jos aici, ei nu vor să rişte ca oamenii să pună întrebări despre ea şi, cu siguranţă, nu vor să se mai efectueze cercetări aici jos.
   Rutherford era şocat.
   - Dar de ce? Şi cine sunt stăpânii lui Aziz?
   - Este o organizaţie numită Corporaţia. Cei care cred că pot controla Corporaţia sunt ei înşişi sclavi ai puterii. Ei consideră că prin controlul altor oameni şi al lumii din jurul lor vor fi în stare să facă lucruri bune. Pentru a atinge acest scop ei vor subjuga lumea întreagă. Este doar în interesul lor să menţină credinţa în versiunea clasică a istoriei.
   Poimandres făcu o pauză şi îi privi cu seriozitate:
   - Dacă s-ar afla adevărul, întreaga viziune modernă asupra omenirii ar trebui să se schimbe. Şi, mai important, credinţele care stau la baza lumii obsedate de progres vor fi dovedite drept ceea ce sunt: periculoase, vor deposeda în scurt timp resursele lumii, lucru care, în mod inevitabil, va duce la un alt cataclism. Dacă s-ar afla adevărul, publicul larg nu va mai putea înghiţi mentalitatea „dezvoltare cu orice preţ” şi avariţia şi lăcomia care stau în spatele ei, conducându-ne implacabil spre pieire.
   Catherine era complet năucită. Se întoarse către Rutherford.
   - Această Corporaţie trebuie să fi fost responsabilă de moartea profesorului Kent şi a lui Miguel Flores!
   Scutură din cap. Era prea mult ca să poată accepta aşa ceva în acest moment. Rutherford îşi puse mâna pe umărul ei şi se întoarse către Poimandres.
   - Este încă incredibil cum existenţa camerelor subterane şi a sălii arhivelor nu a ieşit la iveală până acum.
   Privirea fixă a coptului venea în contrast cu expresiile şocate de pe feţele celor doi cercetători.
   - Tot ceea ce ştiu este că Aziz şi aceşti oameni cumpliţi pentru care lucrează nu vor să descopere adevărul despre antici.
   Rutherford era complet nedumerit.
   - De ce nu vreţi ca oamenii să ştie?
   - Cunoaşterea lăsată pe mâinile celor lipsiţi de înţelepciune este un lucru letal, aşa cum putem vedea peste tot în lume. Oamenii de azi nu sunt deloc pregătiţi pentru o astfel de cunoaştere; nu sunt suficient de înţelepţi, ar sfârşi doar prin a face rău. Trebuie să aşteptăm până când va veni vremea să putem avea încredere în oameni, că nu vor abuza de puterea pe care o aduce cunoaşterea. Bărbaţii din spatele Corporaţiei, nebuni aşa cum sunt, sunt normali pentru o eră aşa de întunecată ca aceasta în care trăim. Închipuiţi-vă ce ar încerca ei să facă dacă ar pune mâna pe puterea anticilor. Aşa că, vedeţi voi, este spre binele nostru, al nostru şi al lui Aziz să păstrăm tăcerea!
   Lui Rutherford nu-i venea să creadă ce-i auzeau urechile. O mare comoară de cunoştinţe, adevăratele arhive ale aducătorilor de lumină, era acolo la îndemâna lor, şi totuşi oamenii care ştiau despre existenţa ei erau porniţi să se asigure că nu va fi găsită niciodată.
   - Dar dacă va fi un alt cataclism? Dacă lumea va fi distrusă înainte ca oamenii să fie pregătiţi?
   - Acesta este un risc pe care trebuie să ni-l asumăm. În cele din urmă, o altă lume se va ridica, exact ca lumea noastră care s-a ridicat după cataclismul marelui potop. Putem doar să sperăm că următoarea lume se va dezvolta mai armonios şi că aceşti viitorii oameni vor fi nişte moştenitori mai potriviţi ai înţelepciunii antice.
   Poimandres începu să meargă spre marginea apei.
   - Veniţi! Spre insulă.
   În întuneric, era imposibil să-ţi dai seama cât de adâncă era apa neagră şi uleioasă, dar Poimandres nu ezită. Ieşi din apă şi, în loc să se scufunde, continuă să meargă. Din cinci paşi ajunse pe insula uscată.
   - Păşiţi pe unde am păşit eu! îi îndemnă. Este o pasarelă la aproape doi centimetri sub apă, exact pe unde am trecut eu.
   Catherine se uită la Rutherford şi apoi se duse la marginea apei în dreptul lui Poimandres. Ţinându-şi respiraţia, păşi cu dreptul.
   În timp ce pantoful ei rupea suprafaţa tensionată a apei, simţi prezenţa liniştitoare a pietrei tari - exact cum spusese Poimandres.
   Ajunse agitată pe insulă. Rutherford îşi încleştă dinţii şi o urmă.
   Poimandres începuse să aprindă lumânări. Printre blocurile mari de piatră împrăştiate, se afla şi un postament de piatră. Puse şase lumânări pe el şi apoi se mişcă printre blocuri, echilibrând lumânările pe unde putea, până când megaliţii ajunseră punctaţi parcă de peticele luminoase de la licărirea lumânărilor. Flăcările jucăuşe luminau faţa sa încordată.
   Pomeţii obrajilor îi erau înalţi şi osoşi. Fruntea era şi ea osoasă şi puternică. Avea un chip obosit. În lumina slabă, arăta aproape dezintegrat ca o mumie.
   - Eu sunt un membru al celei mai vechi biserici creştine: Biserica Coptă Egipteană! Sfântul evanghelist Marcu a ajuns în Alexandria pe coasta egipteană în anul 45 d.Hr. şi a început să predice cuvântul lui Iisus. Putem merge înapoi pe firul creştinismului nostru până la el. Dar, fiind un creştin copt, sunt, de asemenea, şi un gnostic, un căutător al gnozei. Gnoza este cuvântul grecesc antic pentru „cunoaştere”.
   Poimandres făcu o scurtă pauză:
   - Noi, gnosticii, suntem moştenitorii ultimelor rămăşiţe ale tradiţiei spirituale care merge înapoi până dincolo de potop. Strămoşii celor care au făcut piramidele, care au venit la Gizeh cu mult timp în urmă, ştiau că sufletele sunt nemuritoare şi ştiau că noi toţi suntem fragmente ale conştiinţei universale. Toţi suntem unul: toţi oamenii, toate plantele, toată materia, tot ce este cuprins în acest continuu spaţiu-timp. Noi am moştenit această cunoaştere de la anticii care au trăit înainte de potop şi am ascuns-o prin adevărurile lui Iisus Hristos. Adevăratul creştinism este pur şi simplu o continuare a cunoaşterii antice. Sfântul Marcu a fost desigur un gnostic, aşa cum erau toţi creştinii timpurii. Însă azi, oamenii nu-şi dau seama de lucrul acesta. În schimb, iau poveţele din Evanghelie ad literam şi citesc alte cărţi pretinzând că sunt creştini, precum scrierile Sfântului Pavel. Dar Sfântul Pavel şi ceilalţi scriitori care au venit după Evanghelie nu erau gnostici şi astfel cărţile lor nu cuprind cunoaşterea veche încriptată în ele. Creştinismul a fost deturnat de Biserică. S-a construit o clasă a preoţilor, adevărul a devenit obscur, şi cunoaşterea mesajului original s-a pierdut. În loc să fie un vehicul pentru adevăr, Biserica a devenit un vehicul pentru putere şi represiune. Şi, în cele din urmă, în epoca modernă, societatea occidentală s-a lepădat de Biserică. Tot ceea ce mai rămâne este dragostea pentru putere şi control, dorinţa de a ne înrobi unii pe alţii şi natura.
   Poimandres scutură din cap şi apoi continuă:
   - În ultimii ani, în lume, a apărut alt pericol. A luat naştere o Biserică radicală care predică adevărul literal din Biblie. Această Biserică încearcă să distrugă orice dovadă care contravine poveştilor biblice despre creaţie, inclusiv dovezile despre ultima lume. Dar, şi mai rău, are intenţia de a transforma în realitate viziunile înspăimântătoare ale Apocalipsei. Chiar acum, când noi ne aflăm aici, ei lucrează să aducă ultimul Armaghedon. Teama noastră este că dacă aceştia se pot infiltra în Corporaţie, suntem pierduţi, pentru că vor avea acces la avuţia fără margini şi puterea pământească a Corporaţiei. Această Biserică nouă este întruchiparea finală a respingerii vechii cunoaşteri, ea caută să distrugă universul material pentru a-i reuni pe adepţii săi cu Dumnezeu. Nu înţelege că noi toţi suntem Dumnezeu. Bătrânul oftă. Noi, gnosticii, suntem paşnici! Nu putem pune mâna pe arme nici împotriva duşmanilor noştri, căci a face aşa ceva este împotriva vechii cunoaşteri şi împotriva lui Hristos. Violenţa duce numai la şi mai multă violenţă, şi puterea corupe pe oricine încearcă să se alieze cu ea sau s-o folosească. Aşadar, noi nu vom dezvălui niciodată secretele vechii cunoaşteri acestor oameni şi nici nu le vom spune ce se află sub piramide.
   Lui Rutherford abia dacă-i venea să creadă ce aude. Ştia despre gnostici şi tradiţia antică, dar ei se presupunea că dispăruseră cu multă vreme în urmă.
   Poimandres îi aduse unde voia.
   - După ultimul potop, oamenii care au supravieţuit erau împrăştiaţi în grupuri izolate peste tot în lume. Omenirea fusese redusă la un număr foarte restrâns, dar nu distrusă. Anticii au venit la Gizeh şi în alte câteva locuri de pe glob pentru a încerca să-şi refacă lumea printre puţinii oameni care supravieţuiseră. Când au ajuns pe aceste locuri, pământul era verde şi fertil, şi populaţia a fost receptivă. Anticii au adus agricultura şi cunoştinţele tehnice şi, cel mai important dintre toate, au adus vechea cunoaştere a naturii universale a lui Dumnezeu. Această cunoaştere a supravieţuit mii de ani până când Pitagora, tatăl ştiinţei occidentale, a ajuns în Egipt. Când s-a întors în Grecia, a adus şi cunoaşterea, şi astfel s-au pus bazele filosofiei şi ştiinţei greceşti. Curând după aceea, strămoşii noştri, primii creştini gnostici, s-au gândit să aducă această cunoaştere la evrei, şi astfel au apărut Evangheliile. Fiul unui dulgher din Nazaret, rodul unei imaculate concepţii, a fost reprezentat drept simbol al lui Osiris şi Dionisos la evrei.
   Rutherford nu se mai putu abţine.
   - Ce? Vrei să spui că Iisus este doar un simbol al lui Osiris şi Dionisos? Vrei să spui că nu a existat?
   - Da şi nu. A fost o persoană reală, dar a fost, de asemenea, şi o reprezentare. Toţi sunt reprezentări ale aceleiaşi idei. Osiris a murit şi apoi a înviat, la fel şi Dionisos şi Iisus. Toţi au fost născuţi din mame-fecioare. Toţi au doisprezece discipoli. Toţi sunt născuţi sub o stea. Toţi sunt oameni buni şi sunt dispuşi să se lase persecutaţi... Toţi mor pentru păcatele noastre şi renasc aşa cum sunt... Toţi predică acelaşi crez: dacă cineva îţi greşeşte, atunci întoarce şi celălalt obraz, există doar un singur Dumnezeu. Gnosticii au vrut să aducă adevărul antic la evrei, care slujeau în mod eronat unui zeu tribal. Povestea lui Hristos a fost încercarea lor de a face asta. Noi am vrut să dăm mai departe cunoaşterea antică înainte de a fi distruşi noi înşine.
   Deodată, Poimandres se opri.
   - Dar destul! Avem puţin timp la dispoziţie. Trebuie să vă arăt secretele piramidei! Doar prin înţelegerea armoniei numerelor poate fi înţeleasă armonia universului. Dacă ştiinţa occidentală vede numerele doar ca pe nişte unelte cu ajutorul cărora să exprime cantitatea, civilizaţia anterioară le vedea ca pe nişte componente integrate ale unui puzzle cosmic.
   Îşi împreună mâinile ca pentru rugăciune şi continuă:
   - O cunoaştere adecvată a numerelor şi proporţiilor poate descifra legile esenţiale ale universului însuşi. Numerele divine sunt acelea care reapar iar şi iar în diverse arii ale vieţii: pe portativul muzical, în spectrul electromagnetic, în mişcările stelelor. Fiecare efort al civilizaţiei precedente se baza şi făcea referire la aceste numere şi formule şi, evident, exact aceste numere şi formule au fost îngropate în textele sacre ale lumii, folosind coduri gematrice.
   Catherine simţi cum i se face pielea de găină de entuziasm ascultând explicaţia lui Poimandres.
   Acesta vorbi mai departe:
   - La fel, fiecare dintre aceste clădiri sacre ale Antichităţii a fost construită de o asemenea manieră încât dimensiunile ei să fie semnificative din punct de vedere gematric. Chiar şi prin model poate comunica proporţiile divine. Arta gematriei nu a fost o invenţie grecească - egiptenii o cunoşteau, pentru că fusese păstrată de ei după prăbuşirea vechii ordini a lumii.
   Poimandres îşi ridică privirea - părea să exprime răbdare şi înţelepciune:
   - Există multe uşi spre trecut. Ele stau ascunse, fără a fi la îndemână, dacă nu ştii ce cauţi. Marea Piramidă este una dintre aceste uşi, este unul dintre monumentele fizice care ne leagă direct de civilizaţia care a existat înainte de potop. Pentru a-i înţelege secretele, haideţi să începem cu însuşi obiectul fizic. Ştiţi dimensiunile Marii Piramide de la Gizeh?
   Catherine răspunse repede:
   - Da, cred că ştim.
   Se întoarse către Rutherford:
   - James? Da. Lungimea fiecărei laturi la bază este de 755 de picioare, ceea ce înseamnă că perimetrul întregii piramide este de 3 020 de picioare. În înălţime are 480,5 picioare sau 275 de coţi egipteni.
   - Da, este corect. Aveţi cunoştinţe despre gematrie?
   Din nou,Catherine se uită la Rutherford.
   - Da, ştim puţin.
   Poimandres făcu pauză un minut de parcă încerca să-şi dea seama cum să înceapă.
   - Păi, 755 - lungimea laturilor la bază - este egală în valoare cu o petros - piatra.
   Păşi în jurul postamentului către ei şi continuă cu băgare de seamă, de parcă se temea că explicaţiile sale i-ar putea zăpăci dacă îi lua prea repede:
   - Iisus a spus că discipolul său Petru era piatra pe care el şi-ar construi Biserica - Petros, care înseamnă piatră, este, de asemenea, şi numele Petru la greci. Vă amintiţi, după cum am spus, noi, gnosticii, nu interpretăm Noul Testament la fel în sens literal ca majoritatea creştinilor, deoarece noi nu am uitat că stă scris în codul gematric: este o cale de a da mai departe vechea cunoaştere prin intermediul unei poveşti. Povestea este viaţa, moartea şi învierea lui Hristos. Petru, piatra, este vechea cunoaştere a anticilor aşa cum este întruchipată de Marea Piramidă de la Gizeh. Iisus îşi construia noua Biserică pe cunoaşterea antică şi se află acolo pentru toţi cei care ştiu cum să privească.
   Rutherford asculta fascinat. Era o autoritate în materie de mituri şi religii, dar simţea că Poimandres îl purta în ape necunoscute şi că acesta nu era vreun joc academic.
   Poimandres era pe punctul de a dezvălui secretele care fuseseră păzite cu străşnicie timp de milenii.

                                                   67.

           Poimandres îşi adună gândurile.
   - După cum probabil că aţi observat, Marii Piramide îi lipseşte vârful. Cei cinci coţi egipteni din vârful structurii au fost scoşi cu multă vreme în urmă, înainte ca puterea vechii cunoaşteri să apună pentru totdeauna. Având vârful scos, piramida şi-a scurtat înălţimea la ceea ce în prezent măsoară 275 de coţi egipteni. Aceasta este la fel cu cinci coţi mari, deoarece un cot mare este egal cu 55 de coţi egipteni. Evident, aceasta nu este o întâmplare - cinci este numărul creaţiei şi regenerării. Simetria pentagonală este cheia vieţii. Este chintesenţa - cele cinci părţi care alcătuiesc întregul: pământ, aer, foc, apă plus al cincilea element, scânteia divină care scoate viaţa din celelalte patru. Cincizeci şi cinci este el însuşi un număr al piramidei: intrarea în Marea Piramidă este, evident, pe al cincizeci şi cincilea rând de zidărie.
   Catherine şi James aşteptau, transfiguraţi de ceea ce spunea Poimandres mai departe:
   - Vârful care a fost scos este el însuşi o altă piramidă. Înălţimea sa, nu veţi fi surprinşi să auziţi, este de cinci coţi egipteni. Doctrina centrală a anticilor, a aducătorilor de lumină după cum îi numiţi voi, era: „ca deasupra, şi dedesubt”. Aceleaşi reguli care guvernează creşterea unei singure celule umane guvernează mişcările galaxiilor.
   Începu să se dea înapoi înspre postamentul de granit:
   - În această clipă, mica piramidă care a fost scoasă de pe Marea Piramidă are ea însăşi un vârf. Acel vârf era piatra Benben. Avea un volum de exact cinci inci cubi - putea sta lejer în palmă... Timp de mii şi mii de ani, oamenii au făcut speculaţii despre ce s-ar fi întâmplat cu piatra Benben; cine a scos-o; unde o fi ascunsă; mai exact ce era aceasta şi aşa mai departe.
   Poimandres era acum cu spatele la ei, aplecându-se peste postament.
   - Şi aceasta... aceasta este piatra Benben!
   Se întoarse. În palma mâinii sale întinse se afla o piramidă frumoasă, strălucitoare şi aurie, înaltă de câţiva centimetri.
   În vârf, avea un cristal, licărind în lumina lumânărilor şi acoperind pereţii şi tavanul peşterii cu un milion de luminiţe licăritoare.
   Catherine şi Rutherford rămaseră amândoi cu gura căscată. Catherine nu prea putea vedea din ce era făcută.
   - Ce e în vârf?
   - Este un diamant. Este „grăuntele seminţei de muştar” - kikkos sinapeos în greceşte. Care în gematrie are o valoare de 1 746. Un cerc cu o circumferinţă de 1 746 are un diametru de 555. Încă o dată ne întoarcem la cinci.
   Rutherford rămase mut. Întreaga structură începea să capete sens perfect, divin, numerele păreau să curgă în sus şi-n jos în cascade de perfecţiune cosmică.
   Poimandres continuă:
   - Este, de asemenea, şi suma soarelui, 666, şi a lunii, 1 080. După cum probabil că ştiţi, alchimiştii au crezut că viaţa a fost creată din fuziunea sulfului şi a mercurului - sulful fiind soarele, şi mercurul luna. Totul pe pământ este alimentat de sumă: toată viaţa, chiar şi mişcarea de rotire a pământului, derivă de la câmpul gravitaţional al soarelui. Mercurul, scânteia divină, se combină cu sulful pentru a crea viaţă. Poimandres se uită la ei cu cea mai profundă seriozitate înainte de a puncta: Puterea piramidelor poate fi folosită ca o forţă a binelui, dar în mâini rele, devine o forţă ce poate provoca un rău incomensurabil. Nimănui care nu a fost corect pregătit şi al cărui suflet nu este pe deplin pur nu ar trebui să i se permită să folosească această putere. De aceea vârful piramidei a fost dezmembrat atunci când vechea cunoaştere a început drumul spre declin. Anticii ştiau că epoca întunecată avea să vină şi s-a hotărât scoaterea pietrei Benben şi a celor cinci coţi din vârful zidăriei, astfel ca nimeni să nu mai poată reporni maşinăria.
   Rutherford se gândi imediat la Bezumov.
   - Deci este o maşinărie!
   Coptul se uită la Rutherford, faţa lui era gravă ca o mască.
   - O, da, piramidă este cea mai măreaţă maşinărie construită vreodată! Corpul ei este special făcut să acumuleze energia universului. Poziţia piramidei înseamnă că energia terestră putea fi strânsă şi stocată, şi apoi îndreptată spre mai multe locaţii în jurul lumii. De îndată ce piatra Benben revine în vârful piramidei, maşinăria va porni din nou. Energia de acţionare este numită azi câmp magnetic şi este încă o forţă puţin cunoscută.
   Poimandres se întoarse şi aşeză cu grijă piatra Benben pe postament.
   Părea să genereze propria lumină internă, deşi aşa ceva, desigur, era imposibil. Simplitatea şi puterea sa imensă o aduse pe Catherine lângă ea.
   Coptul vorbi iar:
   - În interiorul pământului - chiar în inima sa - există o bucată sferică de fier cam de mărimea lunii. Stă suspendată într-un lichid care fierbe şi care la rândul său este înconjurat de un strat de lavă, gros de mii de kilometri, totul cuprins de litosferă. Mingea masivă de fier din mijlocul planetei noastre se învârte puţin mai repede decât exteriorul globului. Probabil că lucrul acesta ajută la crearea acestei forţe magnetice, nimeni nu ştie cu exactitate; cunoaşterea s-a pierdut acum. Anticii ştiau cum să stocheze şi să manipuleze aceste forţe. După cum aţi văzut, ei puteau crea structuri vaste, puteau tăia în piatră şi sculpta materiale care sunt mai dure decât fierul şi puteau controla şi modifica mişcarea orbitală a planetei.
   Catherine se gândea la mesajul secret.
   - Poimandres, trebuie să te întreb ceva!
   - Desigur!
   - Noi căutăm să descoperim ce a provocat ultimul cataclism şi, de asemenea, să descoperim cum am putea să evităm ca aşa ceva să se întâmple din nou. Acum ştim că acest cataclism a fost provocat de faptul că întreaga litosferă s-a mişcat în acelaşi timp şi a alunecat, şi mai ştim că lucrul acesta a fost legat de precesiune şi de mişcarea orbitală a pământului. Dar tot nu înţelegem pe deplin de ce se va întâmpla asta din nou.
   Poimandres dădu uşor din cap. Chipul său înţelept, emanând înţelegere, îi zâmbi:
   - Aţi bătut cale lungă! Vă pot ajuta eu cu ultimii paşi. Aveţi dreptate; lumea modernă este avertizată. Ne îndreptăm spre o altă apocalipsă. Cu fiecare an care trece, vechea cunoaştere se diminuează, cei care o înţeleg sunt din ce în ce mai puţini, în timp ce duşmanii îşi sporesc forţele. Stăpânii Corporaţiei sunt mai puternici ca niciodată. Obsesia lor cu lumea materială, cu subjugarea naturii şi înrobirea celorlalţi oameni ne împinge peste marginea prăpastiei. Maşinăriile şi sistemele lor devorează lumea şi în fiecare zi ard din ce în ce mai mult natura. Ei dau foc lumii la modul propriu!
   Chipul său era incredibil de trist, aproape ca şi cum nu ar mai fi întrezărit nicio speranţă.
   - În timp ce oamenii răi şi-au aprins focurile, calotele glaciare s-au topit. Cu cât alimentează mai mult cumplitul lor furnal de lăcomie, cu atât temperatura din mediu creşte, şi cu atât mai repede straturile de gheaţă se topesc.
   Catherine dădu din cap încurajator. Simţi că era pe punctul de a afla soarta omenirii din gura firavului copt:
   - Poziţia litosferei frumoasei noastre planete pământ este determinată de distribuirea greutăţii pe suprafaţa ei. Deşi pământul e o sferă, greutatea nu este distribuită în mod egal pe suprafaţa scoarţei. În unele regiuni, există teren muntos şi pământ uscat, şi aici litosfera este groasă şi grea. Deasupra Antarcticii se află o pătură de gheaţă groasă de peste un kilometru, ce cântăreşte miliarde de tone. Creează o greutate uriaşă pe fundul planetei, ceea ce ajută la menţinerea în staţionare a litosferei. Forţele de centrifugare sunt echilibrate de aceasta şi, de asemenea, şi de greutatea milioanelor de tone de gheaţă de la Polul Nord. A fost nevoie de milenii pentru ca această gheaţă să se acumuleze şi, dacă naturii i s-ar fi permis să-şi urmeze cursul, ar fi rămas pe loc până când precesiunea globului ar fi adus Antarctica mai aproape de soare şi apoi, în cele din urmă, după alte nenumărate milenii, ar fi început să se topească. Este la fel de exact precum ceasul. Acesta este mesajul secret. Aceasta este ceea ce geniul antic a încercat să ne spună şi este unul dintre motivele pentru care au construit reţeaua globală - pentru a putea influenţa precesiunea şi a ne salva de la o soartă inevitabilă. Dar au fost prea puţini la număr. Nu au supravieţuit suficient de mulţi propriului cataclism. În timp de câteva generaţii, au dispărut cu toţii, lăsându-ne nouă doar ruinele tehnologiei lor şi avertismentul lor secret de avertizare ascuns în mituri.
   Catherine era perplexă.
   - Dar tot nu înţeleg de ce suntem în pericol azi. Cu siguranţă, vor mai trece milenii până ce precesiunea va provoca un alt potop. O fi regulat, dar este un proces foarte lent.
   Bătrânul copt se uită la ea solemn.
   - Azi, pământul este echilibrat, scoarţa este în poziţie corectă pentru distribuirea greutăţii în momentul de faţă şi există doar foarte puţină mişcare. Dacă totuşi gheaţa se topeşte şi se scurge - aşa cum s-a întâmplat la sfârşitul ultimei ere glaciare -, toată această greutate colosală va fi redistribuită în oceane. În final, la fel ca la sfârşitul ultimei ere glaciare litosfera va fi forţată să se rearanjeze pentru ca pământul să poată continua să se învârtă. În acest moment, va aluneca din nou şi va duce la pieire viaţa aşa cum o cunoaştem noi. Evenimentul la care asistăm azi este un început făcut de om pentru acest curs inevitabil. Nu trebuie să aşteptăm încheierea procesului lent al precesiunii; noi înşine topim gheaţa. Anticii nu au prevăzut acest lucru. Ei nici nu ar fi visat că noi singuri şi în mod conştient ne vom provoca propria distrugere.
   Ochii lui Catherine se făcură cât cepele de groază. Avea sens.
   - Poimandres, este prea târziu? Mai putem încă opri asta?
   Dar, înainte ca acesta să poată răspunde, se auzi brusc un zgomot venind dinspre puţ. Se auzeau paşi mişcându-se cât mai silenţios posibil la vale pe treptele scării.

                                                  68.

         Din întunericul puţului ieşi Ivan Bezumov. Li se adresă extrem de dispreţuitor:
   - Îmi pare rău, vă deranjez?
   Costumul lui alb îi dădea un aer fantomatic în umbrele încăperii subterane.
   Bezumov îşi băgă mâna în interiorul hainei şi, când o scoase, Catherine văzu că ţinea ceva. Inima îi tresări de groază.
   - Bezumov, ce-i ăla?
   - Ăsta, Catherine, este un pistol! Un model Heckler and Koch, să fiu mai exact!
   Rusul ridică piedica pistolului cu o uşurinţă care trăda exerciţiu.
   Catherine, Rutherford şi bărbatul copt îngheţară pe loc.
   - Ce faci? Ai înnebunit? Lasă pistolul!
   - Nu, Catherine, nu sunt nebun. Mă tem că pistolul o să rămână. Vreau ca voi toţi să vă daţi înapoi, departe de piatră... acolo. Vă rog, nu încercaţi vreo nesăbuinţă, cum tot spun ăştia prin filme. Nu veţi fi primii oameni pe care să-i împuşc, şi mă îndoiesc că aţi fi ultimii.
   Rutherford, foarte alarmat, interveni:
   - De ce faci asta, Bezumov?
   Ţinând revolverul în mâna dreaptă, aproape relaxat, Bezumov îşi lăsă capul pe spate şi râse batjocoritor:
   - În sfârşit, o întrebare inteligentă, doctore Rutherford! Mă obosea lipsa dumitale de înţelegere a astronomiei. Hai să-ţi spun de ce ţin pistolul îndreptat spre tine. A venit timpul ca marii învăţaţi de la Oxford să-şi primească lecţia.
   Le făcu semn cu pistolul să se mişte şi-i mână până în spatele insulei.
   - Fac asta pentru că un instrument ştiinţific minunat stă şi aşteaptă să fie repornit.
   Ţinându-i în bătaia armei, Bezumov se aplecă şi adună câteva pietricele. Înaintă până la marginea apei, apoi împrăştie pietricelele pe suprafaţa apei. Cele care căzură pe pasarelă rămaseră parţial vizibile.
   Rusul începu să înainteze către şanţ.
   - Această maşinărie este cea mai grozavă realizare tehnologică pe care omenirea a creat-o vreodată. O construcţie atât de subtilă şi sofisticată, încât poate valorifica propria mişcare a pământului în jurul soarelui şi o foloseşte pentru a proteja planeta. Prin comparaţie, ideile noastre moderne de producere a energiei sunt incredibil de primitive. Ai dreptate, Catherine, această maşinărie este un monument de precesiune, dar a fost construită şi pentru a controla procesul de măcinare din moară. Energiile rotaţiei pământului pot fi stăpânite şi folosite!
   Acum era la doar câţiva metri de ei. Catherine îi putea vedea bine ochii. Păreau aproape goi, de parcă funcţiona pe pilot automat. Îl măcinau gândurile în care era adânc pierdut. Şi totuşi râdea.
   - În sfârşit, am acum piatra Benben, am s-o pun înapoi la locul ei, în vârful Marii Piramide, şi curenţii invizibili care se mişcă încontinuu în jurul lumii vor fi din nou sub controlul omenirii.
   Catherine nu se mai putu abţine, nu-i mai păsa de pistol.
   - Nu! Bezumov, faci o foarte mare greşeală. Anticii au dat jos piatra Benben dintr-un motiv. Habar n-ai ce vrei să faci!
   Bezumov o ignoră şi înaintă către bărbatul copt.
   - Domnule Poimandres, vă mulţumesc foarte mult pentru prelegere; o găsesc foarte interesantă, dar nu a făcut nimic altceva decât să-mi confirme toată munca. Acum, dacă nu vă deranjează, daţi-mi, vă rog, piatra!
   Cu un zâmbet bolnav pe faţă, rusul mai făcu un pas în faţă.
   - Unde mai pui că începusem să mă îngrijorez, neştiind dacă o voi găsi la timp.
   Poimandres strânse piatra la piept.
   - Niciodată! Peste cadavrul meu...
   Ridicând mâna dreaptă şi aţintind pistolul cu grijă spre pieptul bărbatului copt, rusul răspunse sec:
   - M-am gândit eu că aşa o să spui. Dacă insişti!
   Când pistolul se descărcă în spaţiul închis al încăperii, zgomotul fu atât de puternic, încât Catherine crezu că i s-au spart timpanele.
   Instinctiv, căzu ghemuindu-se şi îşi acoperi capul. Când îşi recăpătă simţurile şi deschise ochii o clipă mai târziu, văzu că Rutherford adoptase o poziţie similară - ghemuit pe jumătate, şi pe jumătate gata să se năpustească. În colţ, trupul lui Poimandres căzuse într-un mod ciudat şi nu vedea dacă mai respira sau nu. Fusese împuşcat de la distanţă mică, şi Catherine se temea că murise.
   Simţi cum o copleşeşte furia. Cât despre profesor, toată înţelepciunea lui fusese anihilată cu un singur act de violenţă nebunească.
   Mirosul puternic de cordită îi chinuia nările. Lacrimile i se prelingeau pe obraji, scrâşni din dinţi, încercând să se abţină şi să nu urle la maleficul rus.
   Când Bezumov vorbi din nou, vocea îi era fermă:
   - Voi doi rămâneţi exact unde sunteţi! Nu doresc să rănesc pe nimeni, dacă nu este nevoie.
   Lui Catherine îi ţiuiau urechile şi se uita la silueta prăbuşită a lui Poimandres. Pe podeaua de piatră curgea sânge. De dragul lui Poimandres şi al profesorului şi al tuturor deţinătorilor cunoştinţelor străvechi, Catherine simţi că trebuia să facă ceva, un ultim efort împotriva nebuniei pe care Bezumov o reprezenta, şi mult mai sinistra Corporaţie.
   - Bezumov, ceea ce faci tu este o nebunie, spuse ea, având vocea sugrumată de emoţie.
   - Prostii! Sunt singura persoană pregătită să pună mâna pe frâiele planetei şi să le strunească în siguranţă. Doar eu înţeleg măreaţa maşinărie. Dacă nu-mi este permis să-mi împlinesc ambiţia, atunci pământul va fi distrus.
   Bezumov cântări piatra în mână. Ochii îi străluceau. Vocea îi era foarte serioasă şi vorbi aproape în şoaptă:
   - Timp de cinci mii de ani, noi am trăit o perioadă liniştită din punctul de vedere al mediului, pe această planetă. Dar lucrul acesta este o aberaţie. Foarte curând, omenirea va redeveni un loc violent aşa cum este în mod normal şi va fi ştearsă de pe faţa pământului. Îţi poţi închipui ce se va întâmpla când va erupe un supervulcan? Pentru că în curând unul cu siguranţă va erupe. A fost un lucru obişnuit pentru planeta noastră şi un lucru este cert: se va întâmpla din nou. Şi, când se va întâmpla, luminile se vor stinge. Cenuşa şi materia dejectate, aşa cum s-a mai întâmplat, vor umple cerul de praf, care va acoperi soarele. Recoltele vor fi distruse, civilizaţia industrială va intra în colaps, haosul va domni. Te îndoieşti de acest scenariu viitor? Îmi pui teoriile sub semnul întrebării? Această istorie a trecutului este, de asemenea, şi istoria viitorului. Chiar şi domnul Poimandres ar fi fost de acord cu mine în privinţa aceasta. Atât evenimentele din trecut, cât şi cele din viitor există. Niciunul nu poate fi modificat sau evitat decât dacă repornesc maşinăria şi o strunesc spre siguranţă.
   Catherine se uita la el îngrozită, predicţiile lui înfiorătoare ar putea fi adevărate, dar tot era nebun de legat. Trebuia oprit.
   - Nu este drept. Vei distruge totul!
   Dinţii lui Bezumov străluciră când îi zâmbi, încrederea de sine era aproape tangibilă.
   - N-am de gând să stau aici să mă cert ca oricare biet profesor. Am prea multe de făcut.
   Şi, cu aceasta, se întoarse trecând înapoi peste şanţ. Pluti ca o fantomă pe deasupra puţului înainte să li se mai adreseze o ultimă dată:
   - Să nu încercaţi să mă urmaţi! Dar, dacă încercaţi să urcaţi în urma mea, nu voi ezita să vă împuşc. Am să încui trapa de sus. Staţi fără griji - n-o să vă sufocaţi şi probabil că veţi fi şi eliberaţi mai târziu, înainte să muriţi de sete sau foame! La revedere!
   Cu o licărire a lanternei dispăru.

                                               69.

         Catherine se repezi către Poimandres.
   Era întins pe spate lângă baldachin. Mâna sa dreaptă strângea cu putere de partea din faţă a cămăşii sale albe pătate de sânge, iar braţul stâng era imobil. Catherine se aplecă şi-i atinse obrazul, apoi încercă să-i găsească pulsul.
   - James, e încă viu!
   Rutherford stătea aplecat asupra lor.
   - Trebuie să-l ducem la doctor imediat. Să încerc să ieşim pe sus!
   Catherine întoarse capul să se uite la el.
   - N-are sens. Ai auzit ce-a spus Bezumov.
   Rutherford era disperat.
   - Ce altceva putem face? Nu putem sta pur şi simplu aici în timp ce Poimandres moare, şi Bezumov reporneşte maşinăria.
   Catherine se uită la ceas. „Mai este doar o oră până în zori”, gândi ea.
   Se ridică, mâinile îi atârnau inerte pe lângă corp. Scuturând energic din cap, spuse repede:
   - OK, du-te şi vezi, dar, James, fii atent, te rog! Nu pot să cred că am ajuns până aici doar ca să-i dăm piatra Benben lui Bezumov.
   Rutherford se întoarse, merse pleoscăind prin apă şi înaintă rapid spre puţ şi scară. Între timp, Catherine se întoarse către Poimandres.
   Îngenunche lângă el şi cu grijă îi puse capul în poala ei. Îi şopti încet bărbatului copt inconştient:
   - Te rog, nu renunţa să speri! Poimandres, rezistă!...

          Ivan Bezumov lăsă în urmă scara şi ieşi în grota de sub pasarelă.
   După întunericul intens al peşterilor subterane, lumina stelelor ce se infiltra în grotă era o binecuvântare. Chiar şi fără lanternă, Bezumov putea recunoaşte conturul cadavrului şoferului răşchirat pe jos. Se scutură de praf, apoi închise trapa de oţel a puţului. Puse lacătul greu la loc şi îl închise. Păşi peste şofer, se strecură pe poartă şi o închise în urma sa.
   Vântul era puternic: se isca o furtună. Nori de nisip începeau să se alerge deasupra platoului Gizeh şi în depărtare cerul negru fierbea, şi tunete bubuiau peste străvechile întinderi ale deşertului.
   În câteva secunde, Bezumov se căznea să urce spre Marea Piramidă - din răcoarea deşertului, vaietul hienei era singurul sunet care îl aclama.

                                                70.

          Rutherford reapăru la baza scării şi pleoscăi înapoi prin apă, transpiraţia i se prelingea în broboane pe frunte. Vorbi gâfâind:
   - E încuiat, nu ştiu ce putem face!
   Catherine îi ştergea fruntea lui Poimandres cu o batistă înmuiată în apa rece. I se păru că Poimandres deschise ochii pentru o clipă. Imediat Catherine îl îndemnă:
   - Poimandres! Fii puternic! O să te scoatem de aici!
   Neajutorată, se uită la Rutherford, care îl privea cu groază pe bărbatul copt muribund. Continuând să-i şteargă fruntea, Catherine îi spuse lui Poimandres cu voce calmă, încercând cu toată puterea să ascundă valurile de emoţii care ameninţau să o cuprindă cu totul:
   - Poimandres, mai există vreo ieşire de-aici? Există vreo ieşire secretă?
   Gura acestuia se deschise şi se închise cu un efort suprem şi rosti:
   - În apă!...
   Rutherford se lăsă într-un genunchi.
   - Unde?
   Poimandres scăpă un suspin şi apoi vorbi din nou cu o voce aproape de neauzit. Catherine se aplecă în faţă să-l audă mai bine.
   - Există un tunel secret în apă, în spatele platformei. Mergeţi pe acolo, înot, o să ieşiţi în camerele sacre. Luaţi-o pe partea dreaptă, duce pe un alt drum. Să nu, orice aţi face, să nu intraţi în sala arhivelor. Şi, dacă apucaţi să trăiţi după ziua de azi, să nu mai spuneţi nimănui ce aţi văzut. Vă rog, trebuie să promiteţi, trebuie!...
   Zicând acestea, închise ochii.
   Rutherford se ridică în picioare. Se uită spre lanterna care se stingea cu repeziciune. Se învârti în jurul platformei din spatele şanţului cu apă. Era lat de trei metri, şi în partea îndepărtată se afla piatra din zidul peşterii, ridicându-se către tavan. Apa subterană arăta ca ţiţeiul - era imposibil să vezi cât de adâncă era sau să se vadă prin ea în adâncuri.
   Catherine aşeză cu atenţie capul bărbatului pe una dintre jellabele făcute sul şi se ridică. În acest timp, şopti un jurământ solemn în faţa lui:
   - Poimandres... îţi promit... Rezistă!...
   Rutherford măsura la pas încăperea luminând cu lanterna, încercând cu disperare să găsească un unghi la suprafaţa apei care să indice ce-ar putea fi dedesubt. Catherine ajunse lângă el.
   - Poţi să vezi ceva?
   - Absolut nimic! E fără speranţă.
   Catherine se uită în urmă la Poimandres şi apoi în jos la apă.
   - N-avem de ales, trebuie să încercăm sau rămânem blocaţi aici. Bezumov va reuşi, iar Poimandres va muri.
   Ţinându-l pe James de braţ, îşi scoase pantofii şi intră în apă. Era adâncă. Se aşeză pe marginea şanţului şi se lăsă cu luare-aminte în jos.
   Apa era rece ca gheaţa şi perfect neagră. Se înfioră pe măsură ce apa îngheţată o cuprindea în ghearele ei. Respirând greu, înotă ţinându-şi capul deasupra apei. Se apucă de o margine, se uită la James şi luă o gură de aer:
   - Vii?
   James îşi scoase pantofii şi intră în apa rece ca gheaţa - de şoc ochii i se făcură cât cepele.
   - OK, acum să vedem ce-i acolo!...
   Respiră adânc şi apoi dispăru sub luciul apei. Totul era negru: Totul era cufundat în tăcere şi frig. Se scufundă şi un moment mai târziu atinse roca din capătul îndepărtat. Pipăi în jur cu mâinile.
   Peretele era aspru şi cu vălurele. Aerul din plămâni începea să i se termine. Bâjbâi în jur ca un orb şi apoi brusc îl găsi. Sub el, spre dreapta, peretele dispăru şi găsi un tunel. Căută în jos. Era larg, lat de vreun metru. Suficient. Se ridică la suprafaţă şi strigă:
   - L-am găsit... are dreptate... e acolo!
   Înotă către Catherine care tremura.
   - O să merg primul. Urmează-mă! Dacă rămâi fără aer, Întoarce-te!
   Amândoi inspirară şi apoi plonjară sub apa îngheţată şi în împărăţia mută a adâncurilor.

           Rutherford se îndreptă direct către tunel.
   Încercând să găsească locul din nou, ezită pentru o clipă înainte de a purcede spre necunoscut. După trei mişcări de braţ, încă mai înota. Plămânii începură să simtă efortul.
   Catherine, o înotătoare excelentă, era chiar în spatele său. Putea simţi vârtejul puternic stârnit de picioarele lui. Încercă să rămână calmă. Încă o mişcare şi încă una. Panica începea să se instaleze şi apoi brusc, prin apă, Rutherford îşi putu vedea mâinile în faţă: era lumină.
   Ţâşni la suprafaţă, uşurat, urmat îndeaproape de Catherine. Confuzi, se zbăteau amândoi, încercând să respire, şi fără să-şi dea seama unde se aflau.
   - Ce loc este ăsta? bolborosi Rutherford.
   Erau într-un bazin mic, de doar doi metri pătraţi. Marginile erau făcute din granit şlefuit. În jurul lor era o cameră micuţă - cam dublul bazinului şi de un metru şi jumătate în înălţime. Două trepte perfect tăiate ieşeau din apă şi duceau către o uşă care dădea într-un tunel întunecat.
   Încăperea avea pereţi netezi - perfect netezi - ca interiorul camerei regelui. Erau decoraţi cu hieroglife, vopsiţi cu un fel de substanţă aurie care-i făcea să strălucească uşor în întuneric. Până şi tavanul micuţei încăperi strălucea. Era acoperit de mii de puncte minuscule de lumină. Catherine rămase cu gura căscată de uimire văzând atâta frumuseţe.
   - Este incredibil! Sunt stele! Uite, este constelaţia lui Orion deasupra.
   Rutherford se ridică pe trepte şi apoi o ajută şi pe ea. Preţ de un minut, rămaseră muţi admirând efectele uluitoare ale luminii.
   Uluit, Rutherford spuse:
   - Aceste hieroglife... nu le-am mai văzut niciodată... nici măcar una... toate sunt simboluri necunoscute. Închipuie-ţi ce-ar spunea lumea toată... Închipuie-ţi ce-or fi însemnând toate!
   Catherine se uita prin uşă către pasajul întunecat.
   - Ce crezi că o fi acolo, jos? Amândoi merseră spre uşă şi se uitară prin întunericul pasajului.
   - N-am idee. Este absolut incredibil!... Abia de-şi putea lua ochii de la pereţii nespus de frumoşi.
   Catherine făcu un pas pe coridor. Nu era aşa de întunecat cum părea - şi el avea presărate stele pe tavan, luminând calea. Cu inima bătându-i puternic, începu să exploreze coridorul. Rutherford, uitându-se încă o dată la minunata pleiadă de simboluri, se întoarse şi o urmă.
   În timp ce Bezumov ajunse la rândul de jos al zidăriei de pe partea sudică a Marii Piramide, primul foc de armă răsună pe platoul Gizeh.
   Auzea voci purtate de vânt, strigând - nu în limba arabă, ci în engleză.
   Strânse piatra Benben la piept şi cu mâna liberă se ridică pe prima treaptă. Se simţea ca un liliputan în ţara uriaşilor. Blocurile imense de granit, de câte zece tone, îi veneau aproape până la gât. Se întoarse cu faţa spre deşert, cu spatele lipit de greutatea masivei lucrări în piatră a celui de-al doilea rând.
   Nu era nimeni în jur - oare la cine strigau? Unde erau?
   Deodată, sus, pe cerul nopţii, lângă vârful piramidei, o rachetă de semnalizare explodă ca un foc de artificii răspândind o lumină albă fosforescentă.
   „Deci, încă nu m-au văzut...”

          Se întoarse cu mare băgare de seamă pe treapta îngustă, se pregăti din nou şi se ridică pe următorul nivel.
   Racheta de avertizare, care pentru o clipă luminase partea sudică în timp ce se ridica spre înaltul cerului, fu luată de vânt şi dusă cu o viteză uluitoare înspre deşert. Se făcu din nou întuneric.
   Cu frenezie, se căţără mai sus, fiecare nivel, un efort imens. Minutele treceau; o altă rachetă de avertizare porni în sus. Se ghemui lipit de rocă, încercând pe cât îi stătea în putinţă să se facă invizibil. Ajunsese la jumătatea drumului spre vârf. Jos, priveliştea era ameţitoare. Vedea siluete alergând spre baza piramidei.
   Cea de-a doua rachetă fusese şi ea luată de vântul deşertului, care stârnea nisipul de pe dune şi-l ridica formând imense vârtejuri. Oare ştiau că el era acolo sus?
   Se întoarse cu faţa spre rocă şi îşi continuă ascensiunea. N-avea unde să se ascundă - trebuia să meargă mai departe. Blocurile de granit erau mai mici acum că el ajunsese mai sus, ceea ce era o mană cerească. Iuţi pasul. Deodată, spre groaza lui, raza unei lanterne trecu chiar pe deasupra braţului său drept pe care-l ţinea întins.
   Cercetă mai departe vasta dantelărie a piramidei şi ca o fantomă galbenă se plimba dintr-o parte în alta - dansul unui cerc de lumină. Îngheţă din nou. Nu era departe de vârf. Privind în jos, îşi putu da seama că erau patru bărbaţi care stăteau la baza piramidei - pe latura sudică -, iar unul dintre ei avea o lanternă. Disperat, se uită la dreapta şi apoi la stânga rândului pe care se afla.
   Nu era departe de vârf, şi colţul faţetelor de sud şi de vest era la vreo zece metri, în stânga sa. Lipindu-se şi mai tare de rocă, începu să se ducă în lateral de-a lungul marginii de piatră. Lumina lanternei mergea de colo-colo pe suprafaţa pietrei, de jur împrejurul lui. Mai avea cam doi metri.
   Şi apoi raza se opri exact pe el - găsindu-l în întuneric, luminându-i pieptul şi capul ca un înger în noapte.
   Imediat focuri de armă, şi gloanţele intrau în piatră pe lângă el. Când se izbeau de granit, făceau un zgomot înfiorător. Cu disperare, încercă să ajungă la colţ, aproape pierzându-şi echilibrul, după care, într-un ultim salt disperat, se trase după colţ, pe faţada vestică. Urmăritorii săi începură să alerge pe lângă piramidă. Avea la dispoziţie câteva secunde.
   Se uită în sus: nu mai era mult de mers. Aşeză cu grijă piatra Benben pe treapta de deasupra sa, apoi îşi scoase revolverul şi, profitând de experienţa în armata sovietică, începu să tragă metodic, foc după foc.

                                                  71.

            Ţinându-se de mână, Catherine şi Rutherford merseră pe vârfuri pe coridor, în întunericul misterios. Era imposibil de ştiut sau bănuit de cât timp era acolo, nedescoperit.
   Nu exista niciun indiciu cu privire la momentul în care a fost construit, în afară de faptul că execuţia sa extraordinară era la paritate din punct de vedere tehnic cu cea din încăperile din interiorul Marii Piramide înseşi. Privind, minunându-se, neputând să-şi ascundă uluirea, Rutherford şopti cu respiraţia tăiată:
   - Catherine... asta este! Acesta este secretul originii noastre anterioare, rasa umană a fost grozavă. Lumea dinainte chiar a existat. Acesta este ultimul ei monument!
   Catherine, rămasă cu gura căscată, se uită înainte în întuneric.
   - Uite! Se întâlneşte cu un alt tunel.
   La cincisprezece metri mai în faţă, coridorul ajungea într-o intersecţie în forma literei T. Cel de-al doilea coridor era construit din lespezi de granit la fel de bine îmbinate. Spaţiile dintre imensele blocuri erau subţiri ca firul de păr, şi suprafaţa pereţilor - chiar şi tavanele presărate cu stele - fuseseră perfect şlefuite.
   La dreapta, tunelul cobora şi părea să se îngusteze, apoi dispărea în întuneric. La stânga, se ridica uşor, aproape imperceptibil, şi apoi la vreo treizeci sau patruzeci de metri era scufundat în strălucirea aurie a unei lumini calde şi plăcute.
   Rutherford dădu drumul mâinii lui Catherine, transfigurat de frumuseţea luminii ciudate care părea să-l atragă spre ea.
   - Dumnezeule! N-am mai văzut aşa ceva...
   Catherine făcu un pas în urma lui, cu faţa luminată de acea strălucire.
  - Ce este? Ce-ar putea fi acolo?
   Se uitară unul în ochii celuilalt şi apoi Catherine îl apucă pe Rutherford de mână şi-l strânse.
   - Aminteşte-ţi ce-a spus Poimandres, ne-a spus să mergem pe aleea din partea dreaptă.
   Rutherford se uită la ea, fără să clipească, abia auzind ce spunea.
   - Trebuie să vedem, trebuie să mergem să vedem. Nu putem rata o asemenea şansă!
   Catherine se simţea sfâşiată în două direcţii: lumina aurie o atrăgea spre ea, dar conştiinţa îi tot reamintea cuvintele lui Poimandres şi promisiunea ei de a face aşa cum îi rugase el. Începură să înainteze în jos, pe coridor, lipsiţi de puterea de a-şi feri faţa de lumină şi incapabili parcă să se întoarcă.
   Pe măsură ce se apropiau de sursa de lumină, coridorul se deschise brusc spre o privelişte neînchipuit de ciudată.
   În faţă, dedesubt şi deasupra lor era o cameră vastă, de mărimea unei catedrale - lungă de sute de metri. Niciodată, nici în cele mai îndrăzneţe visuri nu se aşteptaseră să vadă o asemenea imagine, atât de jos, sub pământ.
   Coridorul îi scosese pe o lespede de granit cam pe la jumătatea uneia dintre laturile camerei, înaltă de optzeci de metri, şi ei stăteau pe această stâncă, oripilaţi de ceea ce vedeau. Sub ei, mai mult de treizeci de piramide se ridicau de la podea, vârfurile lor ajungând la jumătatea distanţei până la tavan - fiecare dintre ele îmbrăcată cu un frumos strat de piatră albă, vârfurile lor erau făcute dintr-un fel de metal alb.
   O lumină albastră diafană juca ritmic între ele, plimbându-se de la una la alta ca limba unei flăcări nepământeşti. Întreaga structură emitea un sunet jos, ca un zumzăit şi, în timp ce limba lungă de douăzeci de metri a luminii albastre se plimba în jurul încăperii, sărind de pe un vârf pe altul, scotea un zgomot ce semăna cu trosnetul lemnului uscat în foc.
   Catherine se uita cu groază şi fascinaţie.
   - Ce Dumnezeu este locul acesta?
   Rutherford, la fel de înspăimântat şi în transă din cauza priveliştii ciudate ce se desfăşura în faţa lor, răspunse:
   - N-am nici cea mai vagă idee. Dar cred că suntem în prezenţa unui fel de tehnologie naturală, mult peste puterile noastre de înţelegere.
   Era adevărat: în timp ce Catherine se minuna de priveliştea extraordinară desfăşurată în faţa lor, nu se putu abţine să nu se gândească la faptul că aceasta trebuie să fie inima maşinăriei. Marginea pe care ei stăteau înconjura întreaga încăpere imensă. Din loc în loc, scări din piatră coborau, pe podeaua de sub ei şi la distanţe de vreo cincisprezece metri în jurul marginii, alte culoare precum cel pe care veniseră ei dispăreau în interiorul rocii.
   Lui Rutherford îi ieşiseră ochii din orbite. Se întoarse către Catherine:
   - Trebuie să mergem mai departe. Uite!
   Cu braţul întins, arătă în jos, în abisul încăperii, în capătul îndepărtat, exact pe partea opusă. Un intrând imens era scăldat în lumină. Lumina  radia din deschizătură, şi deasupra intrândului, cu hieroglife ciudate, gigantice şi strălucitoare era scris un mesaj antic neinteligibil.
   - Sala arhivelor! Abia îşi putea stăpâni emoţiile. Trebuie să fie! Ştiu eu. Doar pe acolo... putem merge pe margine de jur împrejur... haide!
   Catherine se uita la el îngrozită.
   - Nu, James, mergem înapoi. I-am promis lui Poimandres, şi el e pe moarte, chiar în clipa aceasta. Şi trebuie să-l oprim pe Bezumov... despre asta vorbea el... aceasta este maşinăria pe care vrea s-o pornească din nou. Şi totuşi, nu-şi dă seama de ceea ce vrea să facă, nu înţelege lucrurile cu care se joacă. Trebuie să-l oprim acum!
   Rutherford se uită disperat la ea. Arătă cu mâna către încăperea extraordinară.
   - Dar... nu putem pleca pur şi simplu!...
   Catherine îi prinse ambele mâini într-ale ei şi se uită în ochii lui de parcă încerca să-l aducă înapoi şi să rupă vraja. Încetişor, spuse:
   - Ne putem întoarce. Tot aici o să fie. Avem treabă de făcut în lumea aceasta; o să ne ocupăm de ultima lume când o să putem. Vino! Trebuie să plecăm înainte de a fi prea târziu!
   Rutherford aruncă o privire în urmă la masiva încăpere, ochii lipindu-i-se de intrândul măreţ. Scutură din cap şi se uită în jos la picioare.
   - Dar o vedem într-adevăr, nu-i aşa? Nu visăm?
   Catherine se uită la el şi apoi la minunata privelişte din faţa lor, îngropată adânc sub platoul Gizeh.
   - Nu, nu visăm! Acum ştim, a existat o altă civilizaţie, cu propria tehnologie extraordinară şi a dispărut exact aşa cum va dispărea şi a noastră.
   Din nou se uită la el.
   - James, nu avem timp de pierdut! Nu avem nevoie de sala arhivelor. Avem toate cunoştinţele necesare, nu vezi? Nu mai există secrete. Trebuie să-i oprim pe Bezumov şi Corporaţia şi trebuie să schimbăm modul de trai al oamenilor. Este tot ceea ce spunea mereu profesorul Kent. Dar nu vreau ca Poimandres să aibă parte de o moarte singuratică la fel ca profesorul. Vreau să fie salvat, indiferent de ceea ce trebuie să facem. Oameni ca el sunt mult prea puţini pe lume, şi avem nevoie de el!
   Rutherford asculta în tăcere şi apoi, întorcându-se către ea, dădu uşor din cap:
   - Ai dreptate, Catherine!
   Se ridică pe vârfuri şi îl sărută pe obraz, apoi, întorcându-se, îl trase după ea, în timp ce se avânta din nou în tunelul prin care veniseră.
   Refăcură în viteză paşii înapoi pe lângă cotul ce ducea în camera cu bazinul şi în jos pe culoarul din dreapta, pe unde le spusese Poimandres să meargă. Cu fiecare pas pe care-l făceau, culoarul devenea şi mai întunecat. Începuse să o cotească spre dreapta şi în curând se curbă atât de mult încât atunci când se uitară în urmă nu mai putură vedea deschizătura ce dădea în camera imensă. În cele din urmă, după alţi cincizeci sau şaizeci de metri, lucrătura în piatră se schimbă.
   Granitul incredibil de bine tăiat şi finisat lăsă locul unei pietre dure, neprelucrate, şi tavanul deveni mai jos, silindu-i să se aplece. După vreo altă sută de metri, culoarul aproape că se prăbuşea şi se termina brusc într-o grămadă de moloz şi nisip care curgea dintr-o fisură orizontală largă de două picioare.
   Rutherford se uita cu frică.
   - S-a prăbuşit! Cum o să mai ieşim acum?
   Catherine se căţără pe grămada de moloz până la fisură.
   - O să ne târâm!
   Se săltă şi se strecură în gaura din piatră. Îi părea că-şi pune capul între fălcile unui leu - se putea prăbuşi în orice clipă. Încercând să nu se gândească la aşa ceva, începu să se strecoare înainte pe burtă, trăgându-şi corpul cu ajutorul braţelor. Îl putea auzi pe Rutherford căţărându-se în urma ei.
   După vreo zece metri de muncă titanică, transpiraţia îi curgea pe frunte, iar drumul era blocat de nisip. Cu frenezie, săpă cu mâinile, furioasă că le astupa ieşirea.
   „Acesta nu poate fi sfârşitul. Nu aici, nu acum, te rog!...”
   Luptă şi îşi săpă drum prin nisip, şi deodată îl simţi: aerul rece al nopţii pe platoul deschis. Puţin nisip fin îi curse pe faţă, dar putea simţi o gură de aer proaspăt pe piele. Săpă cu fervoare ca o cârtiţă, folosind mâinile ca pe nişte hârleţe. În sfârşit, îşi scoase faţa la aer - şi urletul furtunii din jurul ei fu un sunet binecuvântat.
   - Am reuşit!
   Căţărându-se cu disperare, ca o fiinţă care iese dintr-un ou, ieşi din moloz şi nisip spre lumea de afară. Obosită, se prăbuşi pe o parte. O clipă mai târziu, capul lui Rutherford se îţi în vânt şi apoi se zvârcoli până ieşi cu totul şi i se alătură pe nisipul gol, expuşi sub norii aducători de furtună şi sub stele... Cerul se lumina la răsărit.
   Rămaseră întinşi împreună câteva secunde, încercând să-şi recapete suflul, până când Rutherford se rostogoli şi se uită în jur. Acolo, cam la vreo două sute de metri, era faţada de vest a Marii Piramide, şi la bază, în jurul laturii, Rutherford putea vedea clar câteva siluete în mişcare.
   Înainte să poată înţelege ce li se întâmplase, începură împuşcăturile. Instinctiv, amândoi se lipiră de sol.
   - Cine este? Trag în noi?
   Se mai auzi un tir de foc de răspuns, foc de arme automate.
   - Nu. Vine de sus, de pe Marea Piramidă.
   Apoi, brusc, o rachetă de avertizare explodă pe cer, lumina ei fosforescentă iluminând nisipul de jos. Rutherford se târî până la marginea dunei pe care erau întinşi. Nu-şi putea crede ochilor.
   - Dumnezeule! Uite! E Bezumov, aproape c-a ajuns în vârf.
   Catherine se căţără şi ea să ajungă lângă el şi îşi dădu părul de pe faţă. Acolo, sus, doar la vreo câteva nivele distanţă de vârf, era Bezumov. Mai întâi racheta şi apoi fasciculul de la lanternă îi luminară silueta stranie proiectată pe edificiul de piatră.
   Semăna cu un om care urma să se sinucidă, oscilând pe o clădire - doar că el abia de se mişca acolo sus, urcând ca un crab spre vârf. Gloanţele zburau în granitul de lângă el, dar tacticos, ca un alpinist profesionist, urca pe blocurile de granit, unul câte unul, ridicându-se din ce în ce mai sus.
   Aproape fără a gândi, Catherine şi Rutherford se ridicară în picioare.
   Chiar în faţa ochilor lor, Bezumov dispărea din raza lor vizuală. Zorii mijeau. Părea că nu mai există cale să-l poată opri.
   Întreaga lor călătorie fusese oare în zadar?

                                               72.

          Cu un ultim efort supraomenesc, Bezumov se ridică în vârful Marii Piramide. Avea vreo şapte metri pe şapte.
   Vântul îi smulgea hainele şi ameninţa să-l răstoarne de pe margine. În timp ce se târa şi se rostogolea să iasă din vizorul ţintaşilor de jos protejat de milioane de tone de piatră, începu să râdă nebuneşte.
   - Am reuşit! Sunt aici! Acum vom vedea, acum lumea va şti că am dreptate.
   Se ridică în picioare şi ţinu piatra Benben în mâini în faţa sa, ca un giuvaier nepreţuit. Privirea sa sălbatică scruta orizontul să vadă discul orbitor al soarelui răsărind, dar cerul era atât de plin de nori, încât nu se putea vedea nimic.
   În timp ce se uita, auzi un zgomot teribil care acoperea chiar şi urletul vântului. De parcă o mie de motoare cu reacţie porniseră în acelaşi timp la unison.
   Confuz, se uită în jur, ţinând piatra strâns la piept. Panica îi acoperea faţa. Se răsuci în loc; vântul şfichiuitor şi întunericul de nepătruns îi sporeau sentimentul de dezorientare. Şi atunci văzu: la cel mult zeci metri, un aparat de zbor monstruos şi negru îi apăru în faţa ochilor. Se rotea în jurul lui, ca un soi de insectă neagră şi ciudată. Corpul său imens, rotund şi aplatizat avea un diametru de vreo douăzeci de metri. În faţă, două antene ca nişte suliţe încercau să-l împungă agresiv. Între antene era un parbriz negru, la acelaşi nivel cu el.
   Se uită o dată la el, şi apoi se întoarse cu faţa la est. Acolo, în mijlocul semiîntunericului, era o primă strălucire de neconfundat a zorilor.
   Răsucindu-se, Bezumov strigă în noaptea care dispărea:
   - Niciodată! Nu mă vei opri vreodată! Ai venit prea târziu!
   Îşi înfipse picioarele în mijlocul vârfului. Sub el se afla întreaga masa fenomenală a piramidei. Îşi ridică mâinile deasupra capului şi întinse piatra Benben spre stelele care se stingeau. Chiar în clipa aceea, furtuna păru să se dezlănţuie. Fulgere de lumină albastră scăpărau printre norii din jur, alergând din toate direcţiile ca un foc sălbatic ceresc.
   Catherine şi Rutherford, deşi stăteau la sute de metri depărtare în deşert, rămaseră înţepeniţi în timp ce fulgerele din cer păreau să se grăbească pe boltă, înainte de a se descărca sub formă de bliţuri enorme şi orbitoare deasupra Marii Piramide.
   Se auzi o monumentală descărcare de fulgere şi o explozie enormă - de sute de ori mai strălucitoare decât rachetele de avertizare fosforescente care fuseseră trase în aer cu câteva clipe mai devreme. Încercară să se ferească, dar fură trântiţi la pământ de forţa exploziei. Apoi se auzi o a doua explozie, şi mai asurzitoare decât prima.
   Era aeronava ciudată: părea să fi fost lovită de un fulger şi explodase instantaneu. În toate direcţiile erau aruncate fragmente de metal.
   Catherine se ghemui, şi Rutherford o acoperi protector cu trupul său, rugându-se ca niciunul dintre şrapnelele roşii ca focul ce cădeau din cer să nu-i atingă.
   Ultimele fărâme de metal căzură pe pământ şi apoi se lăsă liniştea.
   Chiar şi vântul părea să se fi potolit, istovit de acea explozie puternică.
   Catherine se uită printre degete. Piramida stătea semeaţă în picioare.
   Noaptea se topea; soarele se înălţa. Era dimineaţa echinocţiului de primăvară, şi scena arăta aşa cum arăta de zece mii de ani. Grandoarea piramidelor era martorul tăcut al nebuniei oamenilor. Fata se căţără pe dună. Împrăştiate prin deşert erau rămăşiţele fuzelajului care încă mai ardea. Mai aproape de piramidă, putea să ghicească în lumina zorilor trupurile câtorva bărbaţi, zăcând întinse pe pământ. Rutherford se târî şi el s-o ajungă din urmă.
   Se holbau la priveliştea ciudat de tăcută, fiind absolut şocaţi, neştiind ce să spună.
   Văzură maşinile poliţiei egiptene sosind. Poliţişti înspăimântaţi coborau din maşini cu băgare de seamă, împungând prin grămezile de resturi de la baza piramidei. Deodată, Rutherford zări ceva strălucind în nisip, cam la vreo douăzeci de metri în faţa lor.
   - Ia uite... ce-i aia?
   Catherine se ridică în picioare.
   - Dumnezeule, nu se poate!...
   Începu pe jumătate să se târască, pe jumătate să alerge spre ea. Se întoarse şi strigă la James:
   - Este! Este piatra Benben!
   Rutherford veni şi el de-a buşilea, şi se apropie cu grijă. Era acolo, în aparenţă neatinsă în vreun fel - suprafaţa sa aurie perfectă strălucea cald în noapte, iar diamantul sclipind ca o stea. Catherine se aplecă în faţă să o ia.
   - Este incredibil! Cum o fi supravieţuit? Vai! îi dădu drumul de cum o atinse. Arde!
   Rutherford rupse mânecile cămăşii sale umede şi le aruncă să o acopere. Cu delicateţe, o ridică şi o înfăşură bine.
   - Am luat-o!
   Se uită peste platou înspre pasarelă şi intrarea în bir.
   Poliţiştii alergau şi strigau.
   - Uite acolo jos, spuse el. Trebuie să fi găsit trupul şoferului. Bun! Acum coboară în puţ şi-l vor găsi pe Poimandres.
   Cercetă platoul, căutând o cale de scăpare.
   Sirenele poliţiei umpleau aerul cu ţipătul lor ascuţit, şi o serie de reflectoare, folosite în mod normal la spectacolele de sunet şi lumină pentru turişti, se alăturară soarelui care răsărea să lumineze toate cele patru laturi ale piramidei.
   Rutherford o apucă pe Catherine de mână.
   - La dreapta... e cu certitudine singura noastră şansă să scăpăm!
   Şi cu aceasta, se întoarseră şi, orientându-se rapid, porniră spre dune şi spre pacea din deşert.

                                               73.

          Mai târziu în acea zi, Rutherford se trezi întins pe un pat cu aşternuturi proaspete de bumbac într-o cameră de hotel curată şi foarte puţin decorată. Lumina soarelui intra pe ferestre, şi o briză caldă murmura diafan prin perdele. Afară era un cer albastru fără nori.
   Imediat, amintirile aventurii de peste noapte îl năpădiră. Îşi întoarse capul greu şi o văzu pe Catherine întinsă lângă el, dormind buştean.
   Aşadar, nu-şi închipuise toate acestea.
   Ochii săi cercetară camera de hotel şi se opriră pe cămaşa ruptă, care se afla pe scaunul din faţă. Uitându-se repede la ea şi încercând pe cât putea să nu facă zgomot, se dădu jos din pat şi luă în mână cămaşa şi ce se afla în ea. Grijuliu, puse legăturica pe pat şi o desfăcu grijuliu.
   Chiar acolo, în faţa sa, în toată Gloria misterioasă, se afla piatra Benben. În acea clipă, Catherine se întoarse şi deschise ochii.
   - James! Unde suntem?
   Îi zâmbi călduros, se aplecă şi o sărută tandru pe buze.
   - Suntem în hotelul pe care l-am găsit noaptea trecută, undeva la periferia oraşului Cairo. Şi nu ştiu cât e ceasul.
   Catherine se uita la piatra Benben.
   - Aşadar, chiar am recuperat-o; n-a fost doar un vis nebun. Şi Bezumov...
   Rutherford termină propoziţia:
   - Bezumov s-a dus! La fel şi domnii din Corporaţie, cred. Aeronava ciudată care a explodat într-un milion de bucăţi trebuie să fi fost a lor. S-a terminat. Acum suntem în siguranţă. Uite! se întoarse către fereastră cu un zâmbet. E o zi frumoasă.
   Catherine se ridică într-un cot şi se uită la albastrul cerului liniştit.
   - Şi cu Poimandres cum a rămas? Trebuie să vedem dacă e bine.
   Rutherford se ridică în picioare.
   - Am să cobor la recepţie imediat şi o să-i rog să sune la spitalul din Gizeh să vedem dacă este acolo. Cred că ar trebui să-i facem o vizită.
   Catherine studie desenele frumoase de pe piatră. O mângâie drăgăstos.
   - Da... şi trebuie să găsim o cale să-i dăm înapoi acest obiect  extraordinar.
   Rutherford îşi puse cămaşa, îşi trase bocancii şi se legă la şireturi.
   - De ce nu faci un duş să te trezeşti? Mă întorc în zece minute şi apoi putem pleca!
   Catherine îi zâmbi. Briza sufla prin ferestre, ridicând perdeaua într-un capăt şi lăsând lumina soarelui să-i strălucească pe faţă.
   - James!
   El se întoarse, era deja cu mâna pe clanţă.
   - Da?
   Catherine îi zâmbi:
   - Mulţumesc pentru tot!

           Poimandres stătea întins fără să se mişte pe patul de spital. Aşternutul proaspăt era tras până sub bărbie. Lumina caldă a soarelui, dătătoare de viaţă, pătrundea prin storuri. Chipul lui arăta mai mult ca niciodată ca o mască mortuară a unui faraon mort demult.
   Asistenta trecu de o parte a patului şi îi atinse umărul cu blândeţe, apoi se aplecă şi îi şopti ceva la ureche. Deodată, Poimandres deschise ochii. Pentru o clipă, arătă pierdut, şi pupilele îi rătăceau prin cameră, dar, de îndată ce-i văzu pe cei doi vizitatori, zâmbi.
   Zâmbetul păru cumva să-i aducă puţină culoare şi viaţă în obraji.
   Catherine se aşeză pe un scaun de lângă masă. Rutherford rămase în picioare lângă pat. Asistenta înclină capul în faţa lui Catherine şi apoi plecă. Catherine se aplecă spre el. Nu prea ştia de unde să înceapă. Abia de înţelegea şi ea ce se întâmplase.
   - Domnule Poimandres, totul este în regulă! Avem piatra Benben, am salvat-o după explozia de azi-noapte.
   Catherine îşi luă geanta şi o puse în poală.
   - Cum să v-o dăm înapoi?
   Se uită în jur prin cameră. Patul lui Poimandres era separat de ceilalţi pacienţi din jur, printr-o perdea. Nu părea a fi locul potrivit pentru un asemenea artefact important.
   Poimandres deschise şi închise gura. Un zâmbet firav, dar hotărât îi deschise buzele, apoi, adunându-şi toate resursele de energie, vorbi:
   - Nu contează. Piatra Benben nu este importantă.
   Remarcă privirea şocată şi surprinsă de pe feţele lor. Tuşind slăbit, începu din nou. Îşi dorea cu disperare să-i facă să înţeleagă. Continuă:
   - Nu este nimic. Este un simbol!
   Lui Catherine nu-i venea să creadă ce auzea.
   - Vreţi să spuneţi că nu funcţionează? Dar am văzut... astă-noapte, ea...
   Poimandres tuşi din nou.
   - Nu... funcţionează! Numai că nu trebuie să fie acea piatră neapărat. Benben este o componentă a maşinăriei. Cei care ştiu cum pot pur şi simplu să construiască o alta. Din fericire, aceste tehnici nu sunt prea bine cunoscute.
   „Ei, aproape că a meritat să mori pentru aşa ceva”, îşi zise Rutherford.
   Poimandres se uită la el.
   - Te rog, arunc-o! Asta ar fi cea mai sigură cale.
   Rutherford dădu din cap.
   Poimandres îşi umezi buzele uscate şi începu să vorbească din nou:
   - S-au întâmplat minuni! Am fost foarte aproape de o moarte sigură. Bărbatul în alb a fost oprit. Corporaţia a fost împiedicată să înţeleagă puterea piramidelor. Câţiva dintre ei au fost omorâţi, şi pentru moment planurile lor diabolice au fost amânate.
   Catherine se încruntă.
   - Dar ei tot mai distrug lumea. Şi i-am oprit doar pentru o zi. Acum înţelegem că topirea gheţii face ca litosfera să se mişte, ce putem face?
   Rutherford se uită să vadă dacă asistenta era pe undeva prin zonă.
   - Poate că putem să ne dăm seama noi înşine cum funcţionează maşinăria? Am putea folosi energiile şi am putea aduce întreaga lume înapoi de pe marginea prăpastiei. Poate că Bezumov avea idei bune, dar tehnici proaste, spuse el.
   Cu o tuse rapidă şi uscată, Poimandres îl opri.
   - Nu, James! Nimeni nu este pregătit să-i stăpânească puterile. Trebuie să rezistaţi tentaţiei de a folosi maşinăria sau de a deschide sala arhivelor. Voi deja înţelegeţi multe. Dacă încerci să te opui Corporaţiei prin forţă, fie te va distruge, fie puterea însăşi te va corupe aşa cum i-a corupt pe cei care cred că sunt stăpânii Corporaţiei. Există doar o singură cale de a învinge Corporaţia.
   - Care? întrebă Catherine.
   - Este simplu. Trebuie să explicaţi oamenilor adevărul. Şi nu-i puteţi forţa pe oameni să-şi schimbe părerile - în cele din urmă veţi deveni voi înşivă o nouă Corporaţie. Ţineţi minte, adevărul este mai puternic decât orice forţă fizică din univers!
   Poimandres zâmbi.
   - Intrăm într-o nouă eră. Corporaţia pare din ce în ce mai puternică, dar aceasta este o greşeală; de asemenea, şi noi suntem mai aproape ca niciodată să-i înfrângem. Dacă oamenii ar putea fi determinaţi să vadă adevărul, şi-ar da seama că leacurile moderne ale „dezvoltării” şi creşterea economică sunt de fapt ele însele molime; că duc doar la sclavie. Trebuie doar ca generaţia viitoare să creadă şi să împărtăşească această credinţă şi copiilor lor. Apoi vom fi liberi, scăpaţi în sfârşit din prinsoarea Corporaţiei şi vom evita cataclismul ce stă să se abată asupra noastră. Cred că putem. Trebuie! Şi dacă nu, atunci specia noastră nu merită să fie salvată. Totul este foarte simplu, vezi, la final.
   Poimandres se opri să-şi tragă sufletul.
   - Acum înţelegeţi de ce sala arhivelor nu este importantă, şi nicio altă cunoaştere secretă. Trebuie să vrem să renunţăm la a ne dori putere şi bogăţie, pentru că numai prin aceste dorinţe Corporaţia ne poate controla. Dacă putem întoarce spatele unui asemenea materialism, atunci Corporaţia şi mercenarii ei corupţi se vor arăta aşa cum sunt: o scurtătură spre pieire. Dar va fi nevoie de un efort foarte mare. Mergeţi acum! Întoarceţi-vă în ţările voastre şi răspândiţi cuvântul. Prezentul încă le aparţine, dar viitorul, viitorul este al nostru...
   Cu ultimele cuvinte, Poimandres izbucni într-o criză de tuse uscată.
   Asistenta se întoarse. Se uită cu asprime la Rutherford şi Catherine.
   Bărbatul copt făcu un ultimă încercare de a vorbi:
   - Acum sunteţi în siguranţă.
   Rutherford era îngrijorat.
   - Şi cum rămâne cu explozia... nu va atrage atenţia poliţiei şi presei egiptene? Cum rămâne cu rămăşiţele aeronavei ciudate...
   Adunându-şi ultimele puteri, Poimandres spuse:
   - Guvernul egiptean va muşamaliza totul. La Gizeh se întâmplă foarte multe lucruri ciudate. N-aveţi de ce vă teme. Concentraţi-vă pe viitor!
   Asistenta veni la patul lui Poimandres şi se întoarse către cei doi profesori.
   - Acum trebuie să plecaţi. Domnul Poimandres nu este suficient de întremat pentru conversaţii îndelungate.
   Catherine se ridică în picioare.
   - Da, desigur, ne cerem scuze!
   Se aplecă astfel ca Poimandres să o poată auzi fără nicio dificultate:
   - Vom face aşa cum ne-aţi cerut. Îi vom avertiza pe oameni şi vom încerca să-i facem să-şi schimbe felul de a fi. Vom propovădui adevărul. Promitem!

                                              74.

         În timp ce păşeau din spital în lumina soarelui, Catherine îşi dădu brusc seama că pentru prima dată de câtva timp încoace ieşea într-un loc public fără să se uite instinctiv peste umăr.
   Era pentru prima dată când se simţea relaxată, din ziua în care aflase de moartea profesorului. Scoase un oftat lung, de mulţumire.
   - Aşadar, sigur avem o muncă predestinată de acum. Dar mai întâi cred că merităm puţină odihnă. Mergem la aeroport să vedem dacă găsim vreun zbor spre Londra?
   Rutherford îi zâmbi.
   - Da, cred că am văzut şi învăţat destule pentru o singură călătorie. E timpul să mergem acasă!
   Închise ochii şi se bucură de lumina soarelui care-i încălzea pielea.
   Când îi deschise iar, James dispăruse. Se uită în jur agitată şi apoi îl văzu că stătea în cadrul uşii unui magazin ponosit pentru turişti, ceva mai încolo pe trotuar.
   - Durează doar un minut, e ceva ce mi-am promis că voi face înainte să plecăm din Egipt, spuse zâmbind.
   Catherine se uită la el uluită.
   - James! Ce faci?
   - Stai aşa, nu durează mult!
   Rutherford se strecură printre trecătorii de pe trotuar şi dispăru în magazinul de suvenire dărăpănat. Interiorul semăna cu peştera lui Aladdin, plină de mărunţişuri şi fleacuri pentru turişti: genţi de piele, cămile de pluş, covoraşe persane, narghilele şi tăvi întregi de bijuterii - inele, coliere şi cercei, toate făcute din diverse materiale, unele având gravate simboluri egiptene. Rutherford se uită prin cutiile şi tăviţele cu bijuterii.
   Pe o măsuţă, văzu o bucată de burete în care erau prinse câteva duzini de inele. Inelele erau bucle simple de argint cu cleme care ţineau în loc pietrele colorate, dar nepreţioase. Uitându-se prin tăviţă, Rutherford alese un anume inel.
   Un bărbat în vârstă, evident proprietarul magazinului, veni lângă el din umbrele magazinului, uşor surprins să vadă că avea un client. Rutherford se întoarse spre el şi zâmbi.
   - Aş vrea să cumpăr acest inel.
   Proprietarul magazinului mârâi:
   - O sută de lire egiptene!
   Pe Rutherford nu-l deranjă să plătească mai mult decât făcea.
   - S-a făcut, dar aş vrea să scot piatra!
   Bătrânul se uită la el şi nu pricepu. Rutherford gesticulă cu mâna arătându-i ce dorea. Bătrânul păru nedumerit.
   - Scoţi piatra? Dar tot o sută de lire. Nu mai ieftin fără piatră.
   Rutherford dădu din cap.
   - Da, înţeleg. Plătesc la fel, stai liniştit! Uite... ţine banii!
   Bătrânul încuviinţă din cap şi zâmbi, gândind: „Turişti nebuni!” Se duse înapoi în spatele magazinului şi mai răscoli cu mâna în nişte cutii.
   Rutherford se uită prin geamul uşii de la magazin. Catherine stătea pe trotuar la soare, urmărindu-i din priviri pe trecători. Inima îi tresălta de bucurie când o vedea.
   Bătrânul îi atinse cotul.
   - Dă!
   Rutherford îi dădu inelul.
   Bătrânul avea un cleşte în mână. Cu îndemânare dezdoi metalul care ţinea piatra, apoi întoarse inelul, şi piatra îi căzu în palmă. I-o oferi lui Rutherford, care zâmbi şi scutură din cap.
   - Păstreaz-o! Acum uite ce vreau să fac...
   Din buzunar, Rutherford scoase piatra Benben. Bijutierul făcu ochii mari, încântat la vederea diamantului din vârful micuţei piramide.
   Rutherford îi arătă prin semne că voia ca diamantul să fie scos şi prins în montura inelului.
   - Ahhh! exclamă bătrânul, înţelegând în sfârşit.
    Îi zâmbi vesel lui Rutherford, luă piatra Benben şi se grăbi să meargă în spatele magazinului, unde scormoni iarăşi prin cutiile sale cu scule. După câteva mormăieli şi mai multe încercări de a scoate piatra cu diferite instrumente de metal, egipteanul chiui bucuros.
   Îi arătă lui Rutherford diamantul eliberat, după care se repezi să-l fixeze în inel. O clipă mai târziu, după multe şlefuiri şi finisaje, i-l întinse şi exclamă mândru:
   - Cadou!
   Rutherford rânji.
   - Exact!
   Îl plăti, apoi se răsuci pe călcâie, împinse uşa de sticlă şi ieşi în stradă. Fascinat parcă, bătrânul îl privi din uşă cum se îndepărtează.
   Rutherford trase adânc aer în piept, traversă trotuarul şi merse ţintă spre Catherine care îl aştepta nedumerită.
   - Ce-ai făcut cu piatra Benben?
   Cu o licărire jucăuşă în ochi, Rutherford îi răspunse:
   - A, m-am gândit s-o pun la un inel de logodnă!
   Faţa frumoasă a tinerei se înroşi, obrajii aprinzându-i-se ca nişte bujori.
   Îi zâmbi într-un fel cu totul nou decât până atunci, luă inelul fără să ezite, şi-l puse pe deget şi se aruncă într-o îmbrăţişare pasională, lăsându-se înfăşurată de braţele puternice ale iubitului ei menit în stele.

                                       SFÂRȘIT