Piramida, Tom Martin

.........................................................

                          4-5

             Rutheford studie harta și începu să priceapă implicaţiile acestei noi descoperiri alarmante.
   - Vrei să spui că toate aceste locuri antice au fost în mod special poziţionate în conformitate cu un plan global?
   Ochii lui Catherine scăpărau.
   - Da! Şi spaţiile între locuri sunt foarte interesante: 54, 72 sunt numere de precesiune.
   - Precesiune? se miră Rutherford.
   - Ce ştii despre astronomie şi mişcarea planetei noastre?
   - Nu prea multe. Ştiu că pământul se învârte în jurul axei sale o dată la douăzeci şi patru de ore. Ştiu că încheie o rotire orbitală completă în jurul soarelui cam la fiecare trei sute şaizeci şi cinci de zile şi mai ştiu că are o înclinaţie faţă de planul ecliptic şi că înclinaţia variază... oscilează între douăzeci şi unu şi douăzeci şi patru de grade, o oscilaţie completă durează patruzeci şi unu de mii de ani.
   - Bun... aaa, mai există o mişcare pe care o face planeta noastră. Axul în sine se roteşte înapoi, în direcţie opusă faţă de deplasarea de rotire a planetei.
   - Cum adică?
   - Închipuie-ţi pământul ca fiind un titirez care se învârte în jurul soarelui. Se roteşte pe propria axă, înconjoară soarele, îşi schimbă graţios înclinaţia şi în cele din urmă axul său se învârte uşor în direcţie opusă faţă de deplasarea de rotire. Această rotire spre înapoi se numeşte precesiune. Chestia este că toate aceste mişcări sunt perfect regulate. Aceasta este una dintre plăcerile de a fi astronom. O rotaţie completă a axului durează 25 776 de ani.
   Rutherford dădu din cap.
   - Foarte frumos. Dar cei din Antichitate ştiau despre precesiune? Dacă se petrece atât de încet, ar fi durat generaţii ca să poată observa vreo mişcare semnificativă.
   - Personal, nici pe departe nu m-aş fi gândit vreodată că în Antichitate se cunoştea noţiunea de precesiune, înainte de a începe această excursie, dar acum încep să-mi pun întrebări. Punctul de vedere clasic este că Hipparchus, un astronom grec, a strâns informaţii din Alexandria şi Babilon. Când le-a comparat exista o diferenţă în poziţia stelelor şi aşa a apărut ideea de precesiune. Poate că nu a fost primul; poate că doar ideea de precesiune fusese uitată.
   Rutherford făcu o grimasă.
   - Bine, lucrul acesta tot nu explică de ce. De ce să facă anticii vreo referire la precesiune? Ce semnifică asta?
   Catherine rămase tăcută pentru un moment.
   - Uite, când mi-am dat seama că numerele de precesiune păreau să joace un rol important în poziţionarea acestor monumente, mi-am amintit că unul dintre numerele principale de precesiune tot apare în miturile pe care le cercetăm noi.
   - Serios? Care dintre ele?
   - Păi, ai spus că Osiris a fost ucis de şaptezeci şi doi de conspiratori şi sunt şaptezeci şi două de temple la Angkor Wat - eei, deşi nu se poate afirma categoric, şaptezeci şi doi este principalul număr precesional. Durează şaptezeci şi doi de ani ca pământul să străbată un grad pe axul său. Poate că mai sunt şi alte fenomene.
   Rutherford făcu ochii mari de exaltare.
   - Dumnezeule, ai perfectă dreptate. 72! Asta trebuie să fie. Mai avem puţin şi descifrăm codul.

                                                     46.

              Rutherford nu fusese niciodată mai alert. Mintea lui se întrecea să facă legături între toate miturile antice pe care le cunoştea.
   - Mai sunt şi alte numere de precesiune? Sau şaptezeci şi doi şi celelalte care au doisprezece ca bază sunt singurele?
   Catherine se gândi puţin şi spuse:
   - Nu, deloc... mai sunt şi altele: 1 080, 2 160, 4 320...
   - Stai! Care era ultimul?
   - Numărul de ani care durează să treacă prin casele zodiacului: 4 320.
   Rutherford arăta de parcă ar fi văzut o fantomă.
   - E incredibil, absolut incredibil!
   Catherine îl apucă de braţ.
   - Ce?
   Ochii lui scânteiau de exaltare.
   - Cel mai vechi text mistic hindus, Rigveda, are 10 800 de versuri, şi întreaga lucrare are exact 432 000 de silabe. În gematrie, cheia o reprezintă întotdeauna ordinea numerelor - nu contează dacă există zerouri după. Codul trebuie să fie global, aici este textul central al religiei hinduse care păstrează cu sfinţenie două numere de precesiune în propria structură.
   Rutherford se întoarse şi se uită în ochii lui Catherine. Era toată un rânjet.
   - Asta este: i-am dat de capăt. Deja adulmecăm codul. Unde mai apar numerele acestea?
   - Peste tot. De parcă toate aceste mituri sunt făcute anume să ne reamintească de aceleaşi numere, ca şi cum povestea ar fi diferită în diverse locuri. Cartea mistică a evreilor se numeşte Cabala. Pentru a ajunge la ain soph sau Dumnezeu, omul trebuie să meargă pe şaptezeci şi două de cărări. Şi Berossus, istoricul babilonian care l-a descris pe Oannes, spune că înainte de potop a existat o linie de regi care a stăpânit Babilonul, iar domnia lor a durat timp de 432 000 de ani. Şi ce este şi mai important, Berossus ne spune că de la începuturi până la potop s-au scurs 2 160 000 de ani: 2 160 este timpul necesar pământului să treacă printr-o casă a zodiacului, nu-i aşa?
   - Da, exact!
   - Şi în gematrie! Îţi aminteşti că am calculat valoarea cuvintelor greceşti pentru Iisus şi Maria, 888 şi 192. Dacă le aduni obţii 1 080, un alt număr de precesiune.
   - Şi, de asemenea, numărul acela este raza lunii exprimată în mile! spuse Catherine, nevenindu-i să creadă ce auzea.
   - Doamne! Devine înfricoşător de-a binelea!
   Rutherford se uită la Catherine. Pe chipul ei tânăr se citea preocuparea faţă de lucrurile extraordinare pe care le descopereau.
   - Da! Începe să capete contur, spuse ea. Trebuie să existe o legătură între precesiune şi distrugerea lumii antice.
   Rutherford dădu din cap.
   - Da, de parcă aceşti creatori originali ai miturilor, aceşti aducători de lumină spun că de fiecare dată când pământul încheie o oscilaţie de 26 000 de ani, un cataclism de proporţii se dezlănţuie asupra lumii.
   Catherine închise ochii şi încercă să-şi adune gândurile.
   - James, mai este ceva! Mai este Bezumov. Ţii minte ce a spus Hernan? Curenţii electromagnetici pe care vrea să-i valorifice sunt legaţi de mişcarea orbitală a pământului. Sunt dispusă să pun pariu că lumea antică putea influenţa cursurile acestor energii. Nu ştiu de ce au făcut lucrul acesta - poate pentru a genera energie, poate pentru a modifica mişcarea planetei. Am impresia că acum Bezumov crede că poate reporni maşinăria lor. Dar, cu siguranţă, consecinţele folosirii greşite a tehnologiei antice ar putea fi fatale.
   Rutherford asculta oripilat.
   - Rus nebun! Dar, serios, de unde ar începe? E una să descoperi ruinele unei tehnologii antice şi cu totul alta să încerci s-o faci să funcţioneze.
   - Ascultă, trebuie să ajungem la Von Dechend să găsim o dată reală şi precisă a cataclismului, precum şi o descriere precisă a ceea ce a fost, apoi poate că o să aflăm de ce profesorul era aşa de sigur că am fost avertizaţi, pentru că încă nu se leagă chiar toate piesele: mai exact care-i legătura dintre precesiune şi cataclism şi de ce suntem avertizaţi? Ceea ce s-a întâmplat anticilor e pe cale să ni se întâmple şi nouă? Profesorul Kent părea să creadă lucrul acesta, de ce nu?
   Rutherford oftă şi se uită în ochii lui Catherine. Ea zâmbi şi îi puse mâna pe genunchi:
   - James, putem s-o facem! Trebuie să încercăm în continuare. Trebuie să terminăm ceea ce am început şi trebuie să ne mişcăm rapid.
   Rutherford prinse mâna lui Catherine într-a sa şi o ţinu strâns. Ea ar fi vrut să-l ţină strâns în braţe, dar simţea cum timpul fuge. Era jenată că se simţea agitată. Atingerea lui o făcea să-şi dorească să uite de tot: de această vânătoare disperată şi de toate pericolele. Dar, numai ce deschise gura să zică ceva, că siguranţa paşnică a apartamentului lui Quitte fu spulberată de sunetul inconfundabil al unui foc de pistol, jos în stradă.

                                               47.

           Catherine trase zăvorul şi, întorcându-se cu faţa la living, se lipi cu spatele de uşă. O privire îngheţată de frică îi întuneca faţa. Vocea îi era spartă şi disperată.
   - Sunt aici... urcă pe scări!
   Se uită pe furiş în jos pe casa scărilor şi văzu trei sau poate patru bărbaţi care urcau tropăind, lovind uşile apartamentelor de mai jos. În casa scărilor vuia de ţipetele familiilor îngrozite.
   Rutherford era pe balconul apartamentului. Se uită în jos şi abia avu timp să înregistreze scena de dedesubt. Înţepeni de groază văzând trupul lui Quitte întins pe caldarâmul din faţa uşii de la intrare. În jurul lui stăteau de strajă trei personaje îmbrăcate în negru, iar în mijlocul străzii înguste, două maşini mari cu tracţiune integrală blocau drumul spre şi dinspre clădire.
   În timp ce Rutherford încerca să înţeleagă ceea ce vedea, unul dintre personaje arătă în sus spre el şi strigă în engleză:
   - Uite-l acolo! Etajul şapte. Să mergem!
   Rutherford se repezi înapoi în încăpere. Într-o panică nebună Catherine încerca frenetic să blocheze uşa. Luptând cu propria frică, Rutherford îşi dădu seama ce aveau de făcut.
   - Ia-ţi paşaportul şi banii! Repede, acum! Apoi urmează-mă... şi nu uita hărţile.
   Deschise dintr-o smucitură gura rucsacului şi scoase portofelul.
   Îndesându-i în buzunarul de la pantaloni, porni către uşă şi o descuie.
   Catherine era chiar în spatele lui ţinând strâns paşaportul şi preţiosul plic cu hărţi.
   - Nu putem ieşi pe acolo!
   Rutherford trase de uşă să se deschidă şi se întoarse către ea, ochii îi sticleau de la adrenalină.
   - Nu avem de-ales!
   Catherine îl apucă de braţ şi-l urmă pe palier. Uşa se trânti în urma lor.
   Rutherford se uită peste balustradă în casa scărilor. Bărbaţii cu pistoale îşi făceau drum în forţă prin mirosul de gaz de cordită şi mulţimile tânguitoare de locuitori panicaţi care se învârteau pe paliere. Se întoarse către Catherine şi îi arătă cu mâna că trebuie să meargă în sus.
   Ea ţâşni pe scări fără să se mai uite în urmă. Rutherford o urmă, uitându-se peste umăr.
   Trei etaje mai sus, ajunseră la etajul zece. O indiancă se holba la ei prin crăpătura uşii. La capătul palierului era o altă uşă care evident ducea pe acoperiş. Fugiră într-acolo. Rutherford apucă mânerul şi aproape că-l rupse. Nu era încuiată. Trecură repede de uşă, în sus pe scările scurte şi afară, pe acoperiş. Uşa se trânti în urma lor.
   Acoperişul avea vreo nouăzeci de metri pătraţi. De jur împrejurul perimetrului era un zid înalt cam până la genunchi. Antene TV punctau suprafaţa.
   Catherine se întoarse către Rutherford cu o privire plină de disperare.
   - Acum ce facem?
   Bărbatul alergă spre partea din spate a blocului. Uitându-se în afară văzu că acoperişul clădirii adiacente era la mai puţin de un metru distanţă şi cam la trei metri şi jumătate mai jos faţă de cel pe care erau ei.
   Gândi: „Nu-i prea mult, o putem face...”
   - Repede, Catherine! Va trebui să sărim.
   Catherine alergă spre margine şi se uită la zidul de peste „prăpastie”. Şi apoi, ţinându-se de braţul lui Rutherford, se aplecă şi se holbă în jos la micuţa alee abisală care separa cele două clădiri. O privire de disperare şi dezgust îi apăru pe faţă.
   - Urăsc înălţimile!
   Rutherford se urcă pe zid şi îi oferi mâna.
   - Vino sus aici! Acum, te uiţi drept în faţă, la orizont.
   Inspirând adânc, Catherine făcu aşa cum o sfătuise. Stăteau unul lângă altul pe zidul micuţ; mâna dreaptă a lui Catherine era încleştată de mâna lui stângă. Rutherford o instrui:
   - OK, când spun să sari, vreau să sari înainte, cât de departe poţi, iar când atingi pământul, o să trebuiască să te rostogoleşti!
   Catherine se uită în urmă la uşa de la scări. Era cât pe ce să urle de frică. Rutherford îi zâmbi. De jur împrejur era cerul nesfârşit, albastru şi frumos. Îşi muşcă buza şi dădu din cap, închizând ochii.
   Rutherford îşi îndoi genunchii, verifică strânsoarea cu care-i prinsese mâna şi apoi spunând în gând o rugăciune, îşi concentră mintea şi trupul.
   - Unu... doi... trei... SARI!
   Cu un zgomot puternic de izbitură aterizară pe o movilă de pe acoperişul de beton al clădirii învecinate. În încercarea de a atenua căzătura lui Catherine, Rutherford îşi prinse umărul sub ei. Se ridicară amândoi, Rutherford cutremurându-se de durere. În mijlocul acoperişului era o gheretă mică din cărămidă cu o uşă care dădea spre nişte scări ce aveau să-i scoată din raza vizuală a urmăritorilor.
   Uşa era deschisă, se strecurară pe-acolo, iar Catherine cercetă acoperişul clădirii lui Quitte. Urmăritorii lor încă nu apăruseră.
   Rutherford cobora treptele câte două odată, dar sprijinindu-se bine de perete. Coborâră pe scara în spirală, trecând prin faţa uşilor apartamentelor şi, în cele din urmă, ieşind în coridorul de la parter.
   Catherine deschise cu atenţie uşa de la intrare şi se uită afară, în stradă.
   Era goală. Se întoarse către Rutherford şi puse mâna uşor pe umărul lui.
   - OK, cred că-i liber! Acum trebuie să alergăm. Ne-am putea pierde pe aleile astea. Eşti bine, James?
   Bărbatul făcu o grimasă şi îi confirmă dând din cap.
   - Să plecăm de aici!...

     Cinci minute mai târziu, lipiţi unul de celălalt şi speriaţi, Catherine şi Rutherford ieşiră de pe una dintre aleile lăturalnice ale oraşului La Paz pe o arteră comercială aglomerată.
   Hainele le erau răvăşite, rămăseseră fără rucsacuri, nu mai aveau cu ei decât paşapoartele şi banii.
   Vechea stradă comercială ţinea mai bine de jumătate de kilometru până la Calle San Salvador: de ambele părţi ale drumului, stand după stand vindea fructe şi legume, mirodenii, pături, ustensile de bucătărie şi aparate de uz casnic. Drumul era aglomerat şi plin de negustori şi turişti.
   Catherine încerca să-şi tragă sufletul. Stătea aplecată de la mijloc, cu mâinile pe genunchi. Trase adânc aer în piept şi apoi se îndreptă de spate.
   - De unde au ştiut unde suntem? Se uită la Rutherford sperând că el va avea răspunsuri. Şi cine naiba sunt?
   Rutherford scutură din cap, uitându-se la mulţimea forfotind din piaţă.
   - N-am nici cea mai vagă idee. Dar îţi pot spune un lucru: n-am de gând să mai rămân pe aici să aflu cine sunt. Trebuie să ajungem la aeroport, e singura noastră speranţă!

        Iadul domnea în blocul lui Quitte.
   Fiecare cameră din fiecare apartament fusese întoarsă pe dos, şi o grămadă de oameni îngroziţi erau scoşi în ţipete pe casa scărilor în timp ce locuinţele le erau distruse. Paturile erau desfăcute, uşile dulapurilor date de pereţi, nu lăsară nicio piatră neîntoarsă. Oricine stătea în calea acestei manifestări de violenţă era bătut până ceda. Apartamentul lui Quitte se bucurase de un tratament special. Parcă un nebun fusese lăsat în libertate. Nicio piesă de mobilier sau ustensilă de bucătărie nu mai rămăsese întreagă.
   În cele din urmă, trei occidentali cu capetele rase, purtând tricouri negre, pantaloni negri de luptă şi bocanci militari şi având un adevărat arsenal de arme la ei, dădură năvală pe acoperiş. Chiar în urma lor mergea asasinul cu chipul uscăţiv.
   Urcă ultimul rând de trepte şi se îmbrânci în uşă, care acum atârna în balamale după tratamentul brutal aplicat de bătăuşi. Lumina soarelui şi aerul proaspăt păreau să-l agite.
   Prada lui se evaporase în aer. Cercetă acoperişul presărat cu antene TV.
   Oamenii lui umblau furioşi pe margini, cu pistoalele îndreptate într-o direcţie sau alta. Avea pumnii încleştaţi. Frustrarea îi fierbea în vene.
   Unul dintre oamenii lui care stătea acum lângă locul de unde săriseră Catherine şi Rutherford îi făcu semn. Respirând greu, mai mult de furie decât de oboseală, veni şi el acolo. Omul arătă în jos pe acoperişul învecinat.
   Occidentalul aruncă o privire şi, scoţându-şi mobilul din buzunar, se răsuci pe călcâie.
   - Sunt pe jos în cartier. Mobilizaţi-i pe toţi agenţii. Puneţi oameni în staţia de autobuz, gară şi aeroport. Şi aduceţi elicopterul aici imediat!
   Şi cu aceasta dispăru alergând pe scări în jos.

                                               48.

            Taxiul încetini şi trase în faţa aeroportului, în zona plecări.
   Alte taxiuri şi vehicule private îşi căutau locuri pe lungimea curbei, oprind şi lăsându-i pe pasageri să coboare. Genţile şi valizele erau date jos din portbagajele maşinilor.
   Rutherford se aplecă în faţă să-i vorbească şoferului.
   - Lasă-ne aici. Aici e bine!
   Se întoarse către Catherine.
   - Sunt foarte fericit că plecăm din America de Sud. Nu mă pot abţine şi mă tot întreb ce s-a întâmplat cu nebunul ăla de Bezumov. Crezi că a dat peste bărbaţii în negru? O fi împreună sau e pe cont propriu?
   Catherine nu-l asculta. Atenţia ei era îndreptată asupra mulţimilor din aeroport. Scană figurile celor de pe trotuar: indieni, majoritatea, şi turişti.
   Ceva nu era în regulă.
   - Stai puţin, James!
   Rutherford deja căuta în portmoneu după bani. Şoferul se tot înghesuia în spatele unui microbuz. Pe moment, Catherine nu putea avea vedere spre trotuar din cauza unui taxi care ieşea. Poate că îşi închipuia prea multe?
   Rutherford scoase nişte dolari în bancnote.
   - Ce-i asta?
   Deodată, Catherine se făcu albă la faţă. Acolo, cam la zece metri de maşină, erau doi occidentali îmbrăcaţi în costum negru. Vorbeau în şoaptă, având capetele lipite unul de altul.
   Era ceva ciudat în legătură cu ei; amândoi erau foarte încordaţi şi în alertă, - limbajul corpului lor era destul de diferit faţă de oricine altcineva din aeroport. Se aplecă şi-l apucă pe şofer de umăr:
   - Vamos! Pleacă! Acum! James, lasă-te în jos!
   Rutherford nu mai avea nevoie să întrebe ce se întâmplase. Făcu cum i ceruse. Se ghemui pe bancheta taxiului şi şopti răguşit:
   - Sunt aici?
   Dădu furioasă din cap şi apoi îi spuse ceva şoferului încurcat:
   - Repede, du-ne în zona de sosiri!
   Neştiind ce altceva să facă, se îngrămădiră pe bancheta taxiului, rugându-se ca niciunul dintre bărbaţii siniştri să nu se uite înăuntru.
   Taxiul lor alunecă uşor din curbă şi reintră în trafic. La vreo nouăzeci de metri mai departe, parcară pentru a doua oară.
   Precaută, Catherine ridică uşor capul. Peste tot erau grupuri de oameni care tocmai sosiseră. Un flux constant de călători obosiţi ieşea pe uşile de la sosiri. Se uită în stânga şi-n dreapta căutând figuri dubioase.
   Părea să fie în regulă.
   - OK, să ieşim de aici!
   Deschise uşa şi coborî, urmată de Rutherford care îndesă în mâna taximetristului câteva bancnote de dolari, în timp ce ieşea din maşină.
   Ţinându-se unul de altul, îşi făcură drum printre oameni, înotând împotriva curentului, ajungând în sala de sosiri.
   Rutherford o apucă pe Catherine de braţ şi-i spuse cu respiraţia tăiată:
   - Acolo! Vezi? În spate, dincolo de terminalul de plecări, este biroul American Airlines. Sunt sigur că ei au cele mai multe variante de zbor.
   Îi arătă cu degetul la distanţă, în josul terminalul de sosiri locul unde se unea printr-o intrare imensă, cu terminalul aglomerat de plecări.
   Catherine verifică. Biroul American Airlines arăta foarte izolat. Nu era coadă, dar era foarte expus. Dacă ar fi să meargă şi să stea acolo, cu siguranţă vor putea fi văzuţi.
   - Crezi că au oameni şi înăuntru?
   Rutherford privi peste umăr.
   - Nu ştiu! Trebuie să presupunem că da.
   Catherine simţea cum i se întoarce stomacul pe dos.
   Se uită din nou la biroul de rezervări. Chiar faţă în faţă cu biroul era controlul paşapoartelor şi apoi intrarea spre siguranţa sălii de plecări.
    Tot ce trebuiau să facă era să ia biletele.
   Brusc, îi veni o idee. Dădu drumul mâinii lui Rutherford şi se îndreptă spre un stand cu ghiduri. Rutherford o urmă, întrebându-se ce avea de gând să facă. Aici se vindeau tot felul de lucruri pentru turişti: tricouri, cutiuţe şi articole din portul naţional.
   Catherine apucă o pălărie melon şi un poncho multicolor din lână de lama, ambele elemente esenţiale ale unui costum Aymara, şi îi plăti indianului zâmbăreţ, apoi îşi trase poncho-ul pe cap şi îşi băgă părul sub pălărie.
   - Sunt prea înaltă, cu siguranţă, şi sunt şi prea albă, dar aşa, la prima privire, s-ar putea să mă integrez în mulţimea din aeroport - occidentalii nu poartă niciodată costumele locale.
   Aranjându-şi pălăria cât mai jos pe ochi, se uită către biroul de rezervări. Îi spuse calm lui Rutherford:
   - Dă-mi paşaportul tău!
   Acesta desfăcu portofelul şi îi dădu documentul.
   - Eşti sigură?
   Catherine dădu din cap afirmativ.
   - Mă duc la ghişeu, cumpăr biletele şi apoi de îndată ce mă întorc cu faţa porneşti rapid spre check-in şi ne vedem acolo.
   Şi spunând acestea plecă. Rutherford aştepta discret la intrarea în sala de plecări, urmărind-o cum se descurcă şi încercând cât putea el de bine să-şi integreze trupul impunător în mulţimile din aeroport.
   Catherine merse cât de calm putu până la terminalul de plecări şi apoi spre biroul American Airlines. Putea vedea afară - cei doi occidentali îmbrăcaţi în negru se plimbau în sus şi în jos, examinând taxiurile care veneau şi aduceau oameni. Simţi un fior rece pe şira spinării.
   „Da, e clar că ei sunt.”
   Vânzătoarea de la biroul American Airlines îi zâmbi uitându-se la costum şi apoi se uită în baza de date să găsească bilete disponibile.
   - Doamnă, tot ceea ce pot face e să vă dau bilete la un zbor peste o oră. Totuşi, nu este zbor direct, trebuie să schimbaţi în Miami şi aveţi de aşteptat trei ore în toiul nopţii. Nu mai avem nimic altceva până mâine-dimineaţă.
   - Este extraordinar, muchas gracias!
   Câteva minute mai târziu, băgă biletele şi paşapoartele sub faldurile poncho-ului şi se răsuci pe călcâie. Cu paşi mari, Rutherford traversă încăperea.
   Se grăbi spre biroul de check-in şi îi dădu lui Rutherford biletul şi paşaportul. Se strecurară prin zona împrejmuită până când ajunseră în faţa biroului de control paşapoarte.
   În spatele tejghelei înalte, erau doi oficiali. Unul dintre ei, evident mai mare în grad, luă paşapoartele şi biletele. Avea ochii reci, inexpresivi. Le cercetă documentele de călătorie, revenind de câteva ori cu privirea sa de reptilă de la poze la feţele lor. Apoi, după un minut de agonie, le înapoie documentele.
   Încercând să nu-şi facă prea multe speranţe, Catherine îi zâmbi. El se uită din nou la ea, impasibil.
  - Gracias, spuse ea şi se întoarse să plece.
   Nu primi răspuns.
   Rutherford deja trecuse de tejghea, în mulţimea din spatele sălii de plecări.
   Abia dacă făcu trei paşi, şi Catherine auzi ceea ce se temuse să audă: un glas răstit:
   - Doamna?
   Se opri. Ce găsise? Fusese anunţat să-i oprească? Poate că ar trebui să fugă şi să dispară printre oameni.
   Îl văzu pe Rutherford în faţă, căutând-o din priviri, neliniştit.
   Presimţind un eşec total, se întoarse către oficial. Orice fărâmă de viaţă i se scursese din privire, se uită la el cu o resemnare calmă.
   Apoi brusc, văzu că îi zâmbeşte şi exclamă:
   - Doamnă, ne place costumul dumneavoastră!
   Atât el, cât şi colegul său rânjeau arătând spre costumul ei tradiţional.
   Catherine aproape că leşină de uşurare. Le răspunse şi ea la rândul ei cu un zâmbet, apoi se răsuci pe călcâie şi dispăru în mulţime.

                                                    49.

             Era timpul ca secretarul să părăsească oraşul New York. Elicopterul său ateriza cu un zgomot ca de uragan pe eliportul din aeroportul JFK.
   Precis ca un ceas, un Mercedes Benz elegant goni pe pistă, făcu un ocol şi se opri. O persoană solidă coborî din vehicul şi cercetă împrejurimile. Uşa elicopterului se deschise, scările fură desfăcute şi secretarul coborî, dispărând în maşina capitonată cu piele. Uitându-se în jurul imensei piste goale, maşinistul îl urmă, se urcă în maşină, şi în câteva clipe Mercedesul gonea pe pista neagră în drum spre avionul privat din partea opusă a aeroportului.
   Secretarul Miller încerca din răsputeri să se relaxeze, măcar pentru o clipă. Întâlnirea din Cairo va fi ultima şansă să-l înfrunte pe senator. Cu o grimasă, se aplecă în faţă şi îi spuse bărbatului de pe scaunul pasagerului:
   - Spune-i pilotului că mergem la Cairo, dar ne vom opri la sediu, în Elveţia.
   - Da, domnule!
   Închise ochii şi îşi lăsă capul pe spate în timp ce maşina gonea pe pistă.
   Era vremea să înceapă călătoria spre Egipt, îşi făcuse treaba în America de Nord, cel puţin deocamdată. Gândurile sale se îndreptară către o fată şi însoţitorul ei.
   „Acum că s-a întors în Anglia va trebui să fim mai discreţi.”
   Îşi luă telefonul şi formă un număr din Oxford. După ce ţârâi de câteva ori, cineva răspunse, era vocea inconfundabilă a directorului de la All Souls.
   - Sun în legătură cu fata, Donovan. Cred că o să vină la Oxford.
   Directorul părea neliniştit şi extrem de tensionat.
   - Ce vreţi să fac? Am făcut tot ce-am putut. V-am spus tot ce ştiu. Nu mai fac nimic altceva.
   Secretarul Miller, având un ton batjocoritor, i-o scurtă:
   - Nu fi ridicol! Nu mă bazez pe moşnegi să-mi facă treaba. Vreau doar să-i urmăreşti toate mişcările şi să te asiguri că nu pleacă în străinătate sau mai ştiu eu în ce excursii în următoarele câteva zile. Nu vreau să ne mai creeze şi alte probleme.
   - Nu i se va întâmpla nimic, nu-i aşa?
   - Asta nu-i treaba ta! Tot ce îţi cer este să o ţii în Oxford până marţi.
   - Are doar douăzeci şi nouă de ani, ştiţi, nu cred că...
   - Directore, îmi cam pui răbdarea la încercare. Trebuie să-ţi reamintesc ce îndatoriri ai? Acesta este ultimul trimestru înainte de pensionare. Nu vrei să ţi se ducă de râpă întreaga carieră pentru o revelaţie de ultimă oră, nu?
   Urmă o tăcere lungă.
   - M-am făcut înţeles?
   - Da, domnule secretar! V-aţi făcut înţeles.
   Convorbirea se întrerupse.

                                           50.

           Se făcu duminică dimineaţă.
   După un zbor greu, inclusiv escala la Miami, Catherine şi Rutherford sosiră în cele din urmă pe aeroportul Heathrow. Zborul le dădu, dacă nu altceva, măcar posibilitatea să scape de epuizare; timp de şaisprezece ore preţioase fuseseră suspendaţi în aer, departe de ghearele inamicului care-i urmărise prin Anzi, în siguranţă pentru scurtă vreme, deşi în imposibilitatea de a întreprinde orice altă acţiune.
   De la aeroportul Heathrow îşi permiseră extravaganţa de a lua un taxi tocmai până la Oxford. Trăind din salarii de profesori, niciunul dintre ei nu avea mulţi bani, dar acum nu era momentul să-şi facă astfel de griji.
   În sfârşit, ajunseră în faţă la All Souls, iar Rutherford coborî repede şi-i plăti şoferului. Îi deschise portiera lui Catherine şi, luând rucsacurile, se uită la faţada elegantă a clădirii.
   - Ei bine, am ajuns! Nu s-a schimbat deloc.
   Catherine aruncă o privire bănuitoare către poarta colegiului.
   - Nu sunt sigură de asta. Mă rog, să sperăm că Von Dechend este aici. N-avem nicio clipă de pierdut.
   În timp ce păşeau prin uşa joasă în ghereta portarului, Catherine se uită încordată în jur.
   „Ce mă face oare să mă simt aşa de agitată? Totul este atât de familiar şi totuşi simt că ceva nu este în regulă...”
   Din obişnuinţă, aruncă o ocheadă la raftul ei. Gestul îi aminti de plicul cu hărţi, hărţile din cauza cărora începuse întreaga lor aventură periculoasă. Spre uşurarea ei, în sertar nu erau decât două bileţele. Se îndreptă spre masa portarului.
   - Fred, eşti aici?
   O clipă mai târziu, portarul apăru în cadrul uşii.
   - Bună ziua, doctore Donovan! Ce bine îmi pare să vă văd. E o zi minunată, nu?
   „Nu tocmai, aş spune eu”, gândi Catherine.
   Dar, păstrând aparenţele, îi întoarse salutul.
   - Bună, Fred! Am venit să-l văd pe doctorul Von Dechend. Este înăuntru?
   - Da, este! Lăsaţi la mine genţile. Ah, să nu uit, directorul este disperat să vă vadă. Mă tot cheamă la el sau apare pe aici să întrebe dacă n-aţi ajuns încă.
   Catherine se uită la Rutherford. Dar, înainte să poată spune ceva, vocea seacă şi ascuţită a directorului răsună în gheretă. Stătea în spatele lor, iar silueta lui înaltă umplea cadrul uşii.
   - Da! Şi din nou sunt aici.
   Chipul lui lipsit de zâmbet îi luă în primire pe Catherine şi Rutherford.
   - Deci, numai ce te-ai întors! Cum a fost călătoria?
   - Ce călătorie, domnule director?
   Bărbatul se îmbujoră brusc.
   - Oh, am crezut că ai fost plecată pe undeva, am tot încercat să te găsesc, ţi-am telefonat şi acasă. Vreau doar să mă asigur că ştii că am convocat o şedinţă pentru marţi dimineaţă. Este foarte important ca toţi profesorii şi cercetătorii să participe. M-am gândit că ar fi bine să ştii, ca să nu existe neînţelegeri.
   Catherine se uită la el cu o privire goală.
   - Minunat! Vă mulţumesc. Ne vedem marţi!
   Mai zăbovi o clipă în cadrul uşii, apoi, părând oarecum nesigur, directorul se răsuci şi ieşi din gheretă direct în stradă.
   - James, hai să-l căutăm pe doctorul Von Dechend.
   Se îndreptă către curtea interioară, iar Rutherford o urmă.
   - Ce-a fost asta?
   Catherine arăta complet năucă.
   - Nu ştiu, este foarte ciudat! Dar am avut un sentiment ciudat în privinţa directorului încă de când m-a chemat şi mi-a spus de moartea profesorului.

                                              51.

            Doctorul Von Dechend fu fericit să-i vadă.
   - Catherine! Ce încântare! Şi James Rutherford - asta chiar că e prea mult. Jeunesse d’oree a Oxfordului. Tinereţea nobilă! Din nou, aici în camera mea! Ce onoare!
   Catherine se uită la Rutherford cu un zâmbet, în timp ce bătrânul domn îi conducea în vizuina sa confortabilă ticsită cu cărţi.
   - Şi mie îmi pare foarte bine să vă revăd, doctore Von Dechend. Sper că sunteţi bine?
   - Oh da, draga mea, răspunse în timp ce le făcu semn cu mâna să ia loc.
   Catherine îşi drese vocea.
   - Mă tem că, din nou, am venit să vă cerem sfatul.
   - Daţi-i drumul, domnişoară, daţi-i drumul! Sunt la dispoziţia dumitale.
   Catherine aşteptă ca Von Dechend să se aşeze pe scaunul său şi, trăgând adânc aer în piept, spuse:
   - Ei, poate părea puţin misterios, dar vrem să vă întrebăm ceva. Nu am timp să vă explic pe îndelete motivele pentru care ne interesează acest lucru, dar chiar avem nevoie de ajutorul dumneavoastră.
   Făcu o pauză să vadă dacă Von Dechend era mulţumit de introducerea ei ciudată. Profesorul dădu încetişor din cap, îndemnând-o să continue.
   - Încercăm să stabilim când ar fi putut avea loc cândva, în negura trecutului, un eveniment catastrofal care s-ar putea să fi şters de pe faţa pământului o mare parte din omenire. Căutăm orice dovadă în fosile, geologie, paleontologie, oriunde există ceva care ne-ar putea indica un cataclism de proporţii monumentale, capabil să explice miturile sfârşitului ultimei lumi care apar în toate culturile de pe glob.
   Urmă o pauză lungă. Von Dechend se uita în sus la tavan de parcă îşi pregătea un discurs. Catherine îi aruncă o privire lui Rutherford.
   Amândoi aşteptau în tăcere, abia îndrăznind să respire, de teamă că ar putea deranja şirul gândurilor venerabilului învăţat. După vreun minut de tăcere, Von Dechend vorbi. Vocea îi era gravă, bonomia îi dispăruse cu totul, şi veselia sa obişnuită fusese înlocuită de un ton foarte prudent.
   Părea să nu se simtă aproape deloc în largul lui să discute despre astfel de lucruri.
   - Înainte de a începe, vreau să clarific un lucru. Nu am de gând să subscriu nici uneia dintre teoriile care sugerează că miturile antice şi legendele unui cataclism au fost altceva decât mituri şi legende. Există o grămadă de excentrici care să facă lucrul acesta, excentrici şi fanatici religioşi. Eu nu mă înscriu în nicio tabără şi nu mă interesează asemenea fantezii.
   Rutherford prinse privirea lui Catherine. Ea ezită preţ de o clipă; apoi el se hotărî să intervină pentru prima dată.
   - Nu, bineînţeles că nu, doctore Von Dechend! Nu ne aşteptăm deloc la aşa ceva. Doar vrem să avem o discuţie intelectuală, în particular, neoficială, ca să zic aşa, şi doar între noi. Este numai un capriciu de-al nostru; am vrea doar să ne facem o idee despre perioada când ar putea să fi fost cel mai probabil ca un astfel de cataclism să se fi întâmplat. Evident, ştim cu toţii că este o simplă speculaţie intelectuală.
   Rutherford şi Catherine aşteptau cu sufletul la gură. După o altă pauză interminabilă, Von Dechend vorbi din nou:
   - Hmm, înţeleg! Ei, acum că am clarificat treaba aceasta, vă pot expune teoriile mele despre această chestiune.
   Instinctiv, atât Catherine, cât şi Rutherford inspirară adânc, stăpânindu-şi emoţiile. Von Dechend trase din pipă şi începu, mai întâi încetişor şi apoi din ce în ce mai înflăcărat:
   - Intuiţia mi-a spus întotdeauna că ceva înfiorător s-a întâmplat cu adevărat în trecut, cândva pe la sfârşitul ultimei ere glaciare.
   Catherine şi Rutherford stăteau ca pe ace. Cu un efect dramatic, Von Dechend făcu din nou o pauză înainte de a începe să vorbească foarte rar:
   - Viaţa oamenilor înainte de zorii istoriei cunoscute este o serie de scăpări norocoase de la o anihilare totală. De fapt, nu cred că am exagera dacă am spune că strămoşii direcţi ai fiecăruia dintre noi trebuie să fi scăpat ca prin minune la un moment dat. Oricât de slabi şi leneşi par oamenii în ziua de azi, putem garanta că sunt descendenţii direcţi ai unor bărbaţi şi femei curajoşi, incredibil de hotărâţi şi inventivi, care au reuşit cumva să treacă peste toate dezastrele naturale abătute asupra lor. Experienţa noastră ca specie, în ultimele câteva mii de ani, ne-a permis să devenim mult mai mulţumiţi de sine. Credem că este normal ca planeta să fie stabilă şi, în cea mai mare parte, un loc ospitalier. Aceasta este o greşeală imensă. Ar fi mult mai aproape de adevăr să spunem că în ultimele câteva mii de ani am trecut printr-un ochi de furtună: am trăit calmul imperturbabil din centrul mort al unui ciclon nesfârşit de violenţă şi distrugere.
   Catherine şi Rutherford ascultau fascinaţi. Von Dechend, omul-spectacol, părea că se pregăteşte să dea lovitura de graţie.
   Continuă:
   - Dar să ne întoarcem în epoca de gheaţă. Acum, ca aproape tot ce s-a întâmplat cu mai mult de cinci sute de ani în urmă, noi nu înţelegem cu adevărat epoca de gheaţă. Totuşi, ştim că a fost teribil de distructivă la scară mare şi ar fi drept să zicem că omenirea a avut mare, mare noroc să supravieţuiască. Suntem destul de siguri că ultima eră glaciară a început în jurul anului 110000 î.Hr. Cu acumularea şi răspândirea regulată de gheaţă pe tot cuprinsul globului. Cam între anii 55000 şi 12000 î.Hr., a ajuns la apogeu. Întreaga lume a fost afectată. Din afară, din spaţiu, pământul trebuie să fi arătat ca un bulgăre imens de zăpadă. Straturile de gheaţă au crescut şi apoi s-au topit brusc, înainte de a creşte din nou, de data aceasta puţin mai mult decât înainte. Efectul ar fi trebuit să fie o incredibilă instabilitate de mediu: inundaţii, cutremure, furtuni şi aşa mai departe. Dar vreau să vă atrag atenţia asupra topirii finale. La apogeul epocii glaciare - 12000 î.Hr. -, straturile de gheaţă s-au extins aproape peste tot globul. Dar în următorii cinci mii de ani, gheaţa căreia i-a trebuit o sută de mii de ani să se formeze s-a topit brusc, a fost un dezgheţ cu adevărat teribil. Unii oameni de ştiinţă cred chiar că această topire masivă e posibil să fi avut loc într-o perioadă şi mai scurtă de timp: câteva sute de ani sau poate chiar zece ani. Anumite fosile arată în mod clar că forţe naturale incredibil de puternice s-au dezlănţuit asupra locuitorilor planetei pe măsură ce straturile de gheaţă dispăreau. Am putea crede că aceste condiţii ar fi fost spre binele majorităţii animalelor - şi pe termen lung chiar au fost -, dar topirea a atras şi alte dezastre naturale care pe termen scurt au fost fatale multor specii. Peste tot în lume fosilele ne spun aceeaşi poveste a exterminării la scară largă.
   Existau cai şi alte animale uriaşe în America de Sud - calul nu a mai fost văzut până când l-au reintrodus spaniolii, şi megafauna a dispărut pe vecie. Şi în America de Nord treizeci şi trei sau patruzeci şi cinci de specii de mamifere mari au dispărut. A fost un holocaust.
   Von Dechend îşi fixa oaspeţii cu o privire intensă:
   - Vă puteţi închipui cum era să trăieşti în acea perioadă? Ar fi fost cu adevărat înfricoşător. Dacă tu şi tribul tău sau familia aţi ales să vă stabiliţi în partea de lume nepotrivită, aţi fi sortiţi pieirii. Gheaţa care se topeşte va provoca anomalii geologice nemaipomenite: cutremure, erupţii vulcanice, tsunami. Este o minune că omenirea a supravieţuit. Dar ce este şi mai ciudat este că regiunile polare par să fi fost zonele care au suferit cel mai mult. Îngropate sub gheaţă, au fost descoperite foarte multe carcase de animale. De fapt, chiar şi azi, se dezgroapă mamuţi perfect conservaţi: colţii lor sunt folosiţi la sculpturile în fildeş.
   Catherine era năucă.
   - Dar dacă sunt conservaţi încă având carne pe ei, asta nu înseamnă că au îngheţat incredibil de rapid şi imediat după moarte... Altminteri nu s-ar fi descompus?
   - Da, o observaţie foarte bună! Este ciudat. Câtă vreme speciile dispărute din America de Sud şi Australia sunt îngropate în pământ, descompuse de mult, animalele găsite în jurul Cercului Arctic - în Alaska şi Siberia - par să fi îngheţat la scară largă, cu carnea pe ele. Unele dintre aceste animale au mâncare nedigerată în stomac, ceea ce nu poate însemna decât că au fost îngheţate cam la trei ore de la ultima lor masă. Şi ce este şi mai ciudat este că nu doar mamuţii, tigrii cu colţi-sabie şi alte animale arctice, dar şi leoparzii, elefanţii, caii, vitele, leii şi multe alte specii din climatul temperat.
   Rutherford era înmărmurit.
   - Leoparzi şi elefanţi, în zona arctică?
   - Aşa se pare. Chiar mult înspre nord, în insulele arctice Svalbard, oamenii de ştiinţă încă mai găsesc cu regularitate fosile ale animalelor specifice climatului temperat şi rămăşiţe ale florei şi faunei ce ar putea supravieţui numai în climatul tropical.
   Rutherford părea încă nelămurit.
   - Dar aşa ceva este incredibil.
   - Da! Este unul dintre cele mai mari mistere ale sfârşitului ultimei erei glaciare. Cum au putut ajunge îngropate sub gheaţă toate aceste specii specifice climatului temperat şi, mai mult, la Cercul Polar? Este cert că peste tot în lume epoca de gheaţă se încheia cu repeziciune, aceste pământuri se îndreptau în cealaltă direcţie, au devenit brusc reci şi mai puţin ospitaliere. Cirezi întregi de animale au fost îngheţate pe loc.
   - Dar nu se leagă, spuse James. Sfârşitul erei glaciare ar fi trebuit să aducă vreme caldă şi, oricum, ce căutau speciile din zona temperată la latitudini de îngheţ?
   - Nu, recunosc! Rămâne un mister. Dar ceea ce ştim este că până în jurul anului 7500 î.Hr. Marele dezgheţ a luat sfârşit. Straturile de gheaţă se retrăseseră. Cei şase sau şapte mii de ani de dinainte ar fi fost cele mai teribile vremuri de trăit pe pământ. Vulcani, cutremure, furtuni violente, tsunami şi aşa mai departe - şi apoi, bineînţeles, inundaţii. Milioane de tone de gheaţă topită îşi eliberau presiunea pe suprafaţa pământului şi o făceau să crească, provocând astfel şi mai multe cutremure. Nivelul mării a crescut. Mari întinderi de pământ erau înghiţite. Inundaţiile şi tsunami erau de aşa o anvergură încât munţii Himalaya ar fi putut fi temporar acoperiţi de apă.
   - Ce? Asta nu se poate! exclamă Rutherford.
   - Ei bine, se poate. Schelete de balenă s-au găsit în fântânile din America de Nord şi chiar în mijlocul deşertului Sahara la Wadi Hitan. Peste tot în Europa, există piscuri muntoase care e posibil să fi servit drept ultim refugiu pentru mii de animale îngrozite căutând adăpost. Există multe cimitire în vârf de munte, peste tot în lume, dovadă a migraţiilor îngrozitoare ale animalelor şi oamenilor care fugeau din calea apelor. Toată Europa de Vest a fost scufundată de câteva ori - nu ştim pentru cât timp, dar cu siguranţă a fost scufundată cel puţin de două sau trei ori... Toate ca toate, perioada dintre 5000 şi 7000 î.Hr. şi în special dintre 11000 şi 8000 î.Hr. a fost caracterizată de inundaţii îngrozitoare şi continue, îngheţuri bruşte şi aproape o distrugere universală.
   Catherine, dând din cap uluită, ascultase fascinată.
   - Ar fi fost absolut îngrozitor.
   - Da! Cu atât mai mult din cauză că aceste popoare primitive nu au avut nicio înţelegere a ceea ce se întâmpla. Ar fi fost normal să creadă că zeii erau supăraţi şi că îi pedepseau.
   Oftă.
   - Asta căutaţi?
   Rutherford şi Catherine schimbară priviri.
   - Da! Mulţumim foarte mult pentru că v-aţi făcut timp să ne povestiţi toate acestea. N-aveam nici cea mai vagă idee că omenirea a trecut printr-o asemenea furtună cumplită, în special în trecutul oarecum apropiat, spuse Rutherford.
   Catherine adăugă şi ea:
   - Da, multe mulţumiri, doctore Von Dechend! Nu sunt mulţi oameni care să posede o gamă atât de variată de cunoştinţe ca dumneavoastră, şi ceea ce ne-aţi spus despre acea perioadă ne-a fost de mare ajutor. Dar acum trebuie să plecăm. V-am irosit destul timp.
   - Nu, deloc, Catherine, întotdeauna e o plăcere. Îmi pare bine că v-am putut fi de folos. Este important să le reamintim oamenilor că trăim în nişte vremuri neobişnuit de calme şi liniştite. Deşi nu vor dura!
   Catherine şi Rutherford se ridicară să plece. Bătrânul învăţat se uită la ea cu o expresie şireată pe faţă.
   - Poate că într-o zi o să-mi spui tu de ce atâtea întrebări.
   Catherine zâmbi şmechereşte.
   - O să vă spun, doctore Von Dechend. Într-o zi. Vă promit!

                                            52.

        Încă o dată, Catherine şi Rutherford plecară de la profesorul Von Dechend plini de speranţe. Coborând scările, vorbeau entuziasmaţi.
   - James! Asta e tot ceea ce puteam spera! Asta explică totul, inclusiv faptul că potopul chiar a avut loc. Şi precesiunea trebuie să fie legată de sfârşitul erei glaciare - până la dezgheţ! Este perfect de înţeles. Pe măsură ce orbita pământului se schimbă la un ciclu de 26 000 de ani, polii din nord şi sud sunt expuşi la diverse cantităţi de lumină. La un moment dat, în acest ciclu, când sunt cel mai aproape de soare, polii vor începe să se topească... sfârşitul epocii de gheaţă e un răspuns!
   O mulţime de gânduri îi treceau prin minte lui Catherine. Totul părea că începe să se aranjeze. Rutherford era la fel de entuziasmat.
   - Ştiu. Totul începe să capete sens... Miturile potopului sunt poveşti adevărate despre dezastrele care aproape au exterminat omenirea.
   Catherine, vorbind peste el, confirmă:
   - Da, şi sfârşitul erei glaciare, paradoxal, a adus în unele zone un îngheţ brusc despre care ne vorbesc vikingii şi zoroastrienii...
   Deodată, se plesni peste frunte cu palma dreaptă exclamând:
   - James, m-am prins! Nu-mi vine să cred că am fost atât de proastă; am ştiut răspunsul dintotdeauna!

      Catherine deschise uşa camerei de lucru a profesorului Kent şi se duse glonţ la biroul lui. Acolo se afla un glob mare, şi la atingerea unui buton îl lumină.
   Întorcându-se către James, începu:
   - Teoria lui Hapgood despre deplasarea scoarţei terestre!
   Pe moment, Rutherford păru să nu priceapă. Fata reluă:
   - Nu ţii minte? Doctorul Von Dechend ne-a povestit despre asta când vorbeam despre hărţi. A spus că Hapgood folosise harta Piri Reis să poată dovedi teoria sa despre deplasarea scoarţei terestre. După el, Antarctica era mult mai la nord, dar scoarţa terestră s-a mişcat, şi Antarctica s-a deplasat în sudul planetei.
   Întoarse uşor globul să-i arate.
   - Întreaga scoarţă s-a mişcat, aminteşte-ţi, nu doar una sau două plăci tectonice, ci întreaga litosferă. Zonele care înainte erau în climatul temperat trebuie să se fi deplasat brusc mult peste Cercul Polar. Nu-i de mirare că toţi aceşti lei şi cămile şi alte astfel de animale caracteristice climatului temperat sunt găsite îngheţate sub gheaţa siberiană.
   Rutherford, înţelese brusc. Faţa i se lumină.
   - Şi asta mai înseamnă că, înainte ca această deplasare a scoarţei să fi avut loc, oamenii au trăit pe ceea ce acum este întinderea antarctică. Brusc, când s-a deplasat spre sud, trebuie să se fi trezit că îngheaţă - ca să nu mai pomenim despre tsunami.
   - Exact! Şi aceasta înseamnă că Antarctica ar fi putut fi locul de unde erau aducătorii de lumină. Aşa se explică harta Piri Reis, aceasta explică totul. Zoroastrienii fugeau să se salveze în câmpiile Rusiei, când au fost deplasaţi brusc spre nord şi au îngheţat, iar aducătorii de lumină s-au trezit cu toată civilizaţia distrusă când au fost deplasaţi spre sud.
   Fruntea lui Rutherford era brăzdată de riduri de concentrare.
   - Şi asta explică până şi una dintre marile probleme pe care le-am avut în legătură cu tot ce am descoperit până acum: adică de ce nu există nicio dovadă a civilizaţiei aducătorilor de lumină.
   - Exact, toate dovezile au fost îngropate sub trei kilometri de gheaţă arctică, şi de aceea nu le-a găsit nimeni niciodată. Supravieţuitorii au fost împrăştiaţi în cele patru zări.
   - Au ajuns pe ţărmurile Americii de Sud şi ale Orientului Mijlociu şi au încercat să-şi refacă moştenirea: Viracocha, Osiris şi Oannes erau toţi refugiaţi ai străvechii civilizaţii antarctice care a fost distrusă când scoarţa pământului s-a mişcat.
   - Chiar cred că acesta este adevărul.
   - Şi, de asemenea, mai explică viteza dezgheţurilor. Cu cât se topeşte mai multă gheaţă, cu atât greutatea scoarţei este redistribuită. Lucrul acesta a făcut ca scoarţa să se deplaseze; brusc, a mutat polii mai jos la latitudini mai calde şi a provocat o topire şi mai mare. Nu-i de mirare că nivelurile mării au crescut aşa de repede.
   Rutherford căzu iar pe gânduri.
   - Da, dar tot ne lipseşte o piesă din acest puzzle. De ce era convins profesorul Kent că aceeaşi soartă o vom avea şi noi? Nu ne aflăm în imediata apropiere a unui ciclu de precesiune... nici măcar nu ne apropiem de sfârşitul epocii glaciare cum s-a întâmplat cu lumea antică, aşa că de ce să ne gândim că suntem în pericol de a trece printr-un cataclism asemănător?
   - Cred că ar trebui să mergem la Gizeh, acum ştim că Gizeh a fost centrul lumii vechi. Bezumov va merge la Gizeh, sunt sigură de asta! Şi când ajunge acolo, va încerca să-şi dea seama singur. Îl putem întrece; putem opri schemele lui nebuneşti şi apoi putem să înţelegem de ce profesorul credea că suntem în pericol.
   Rutherford zâmbi şi dădu din cap.
   - OK, Catherine! Ultima aruncare a zarurilor. Şi dacă nu ne merge, oricum suntem cu toţii sortiţi pieirii. Aşa că de ce să nu pornim într-o ultimă aventură, înainte de sfârşitul civilizaţiei?

                 PARTEA A PATRA
                            53.

           Recepţionerul de la hotelul de cinci stele Nile Hilton din Cairo se uita confuz la bărbatul alb înalt, îmbrăcat elegant, care stătea de cealaltă parte a biroului de la recepţie şi care avea doar o servietă.
   Era îmbrăcat într-un costum alb imaculat, pantofi maro de piele întoarsă, o cămaşă albă cu o cravată albastră cu model şi părea să nu aibă niciun fel de bagaj.
   Tocmai intrase în hotel şi ceruse cea mai bună cameră disponibilă.
   - Îmi pare rău, domnule, dar cum se scrie?
   - C-H-E-K-H-O-V, Andrey Chekhov.
   Ivan Bezumov trecu un paşaport rusesc nou-nouţ pe deasupra mesei din marmură de la recepţie şi direct în mâna întinsă a recepţionerului:
   - Hai mai repede, mă grăbesc!
   Soarele intra prin ferestrele uriaşe care dădeau spre fluviul maiestuos de dedesubt. În contrast puternic cu zgomotul şi zăpuşeala de afară, ospătarii pricepuţi se zoreau în tăcere prin holul mare de marmură şi bine aerisit, aducând băuturi turiştilor bogaţi, risipiţi pe scaunele confortabile din holul imens.
   Recepţionerul îşi drese vocea iritat.
   - Da, îmi cer scuze domnule! Câte nopţi rămâneţi, domnule, domnule Chekhov?
   - Oh, să zicem trei deocamdată. Ar trebui să fie suficient.
   - Doriţi o cameră cu vedere spre Nil?
   - Da. Te poţi grăbi, te rog?
   - Desigur, domnule. Poftiţi cheia dumneavoastră!
   - Şi vreau o maşină cu şofer - un vehicul cu tracţiune integrală - şi şoferul trebuie să vorbească fluent ruseşte. Şi trebuie să poată fi disponibil douăzeci şi patru de ore pe zi. Şi înainte să mă întrebi, banii nu reprezintă o problemă. Poftim cardul de credit! Mă duc sus în cameră vreo câteva ore. Te rog să te asiguri că atunci când cobor şoferul mă aşteaptă în hol.
   Bezumov făcu stânga-mprejur şi mărşălui de-a lungul podelei de marmură, către lifturi.

       Sus, deasupra Mediteranei, Catherine şi Rutherford se treziră din nou gonind spre necunoscut.
   Simţindu-se uşor claustrofobă, prinsă din nou într-o aeronavă aglomerată, atât de curând după zborul anterior, Catherine îşi închise ochii. În încercarea de a compensa consecinţele deshidratării ca urmare a călătoriei prelungite cu avionul, începu să bea dintr-o sticlă cu apă minerală. După ce luă câteva înghiţituri zdravene, se uită la Rutherford. Figura lui era un studiu în concentrare; citea cu viteză o carte despre hieroglife. Catherine îşi sprijini iar capul de tetieră, scoase un oftat prelung şi se frecă la ochi.
   - Ahh... sunt frântă! Dar trebuie să mergem mai departe. Sunt mult mai hotărâtă decât am fost vreodată să punem capăt întregii afaceri.
   Rutherford, cu ochii injectaţi, răspunse sumbru:
   - Şi eu! Sunt epuizat, dar am sentimentul că în Egipt se va încheia aventura noastră.
   Catherine era de acord.
   „Îmi doresc doar să fi ştiut mai multe despre Egiptul antic, de fapt vreau să fi ştiut mai multe despre toate. A fost un montagne-rousse intelectual.”
   Atât de multe păreau că depind de inteligenţa şi de cunoştinţele lor combinate ca să-i ajute să înţeleagă de ce profesorul credea că omenirea este în pericol de a înfrunta un alt cataclism.
   „Chiar şi atunci când vom înţelege de ce suntem în pericolul de a împărtăşi aceeaşi soartă cu a lumii antice, tot trebuie să găsim o cale de a evita dezastrul şi tot mai trebuie să-l oprim pe Bezumov... Îmi doresc însă ca şi profesorul să fi fost cu noi; ce bine ar fi fost aici să pot vorbi cu el.”
   Deschise ochii din nou şi îşi întinse gâtul încetişor dintr-o parte în cealaltă.
   - James?
   Rutherford, adâncit în lectură, murmură fără să-şi ridice privirea:
   - Hmm?
   - Sper că ştii mult mai multe decât mine despre locul unde mergem.
   Rutherford închise uşurel cartea şi o vâri în buzunarul scaunului din faţa sa. Se uită la ea şi schiţă un zâmbet obosit.
   - Ei, n-aş putea spune că sunt o autoritate în domeniu, dar am mai fost aici de câteva ori. Cu siguranţă, ştiu mai multe decât despre America de Sud, cel puţin cunosc gândirea dogmatică privitoare la Egiptul antic. Chestia e că, după tot ceea ce am aflat, încep să mă întreb dacă gândirea clasică îşi merită hârtia pe care este scrisă.
   Catherine oftă.
   - Sunt de acord! Şi sunt convinsă că vom descoperi şi aici câteva anomalii îngrijorătoare. De asemenea, sunt dispusă să pariez că, din nou, numerele de precesiune vor sta în spatele lucrurilor. Dar sunt doar o novice. Nu ştiu decât ce mi-ai spus tu despre Osiris şi puţinul pe care mi-l amintesc din şcoală. Mi-am petrecut prea mulţi ani citind despre stele.
   - Nu poţi şti totul! Iar fără cunoştinţele tale despre stele nu am fi ajuns unde suntem acum. Oricum, chiar dacă ţi-ai fi petrecut ani studiind aceste lucruri pe care s-ar putea să descoperi în scurtă vreme că totul a fost greşit.
   - Păi, trebuie să începem de undeva! Poate, dacă mai ai destulă energie, mi-ai putea spune câte ceva despre lucrurile de bază?
   Rutherford se îndreptă în scaun şi scutură din umeri să se trezească.
   - Înainte de a trece la istorie, începu el, există vreo două chestiuni de ordin geografic ce trebuie amintite. Primul, Gizeh, locul unde sunt construite piramidele şi unde marele fluviu Nil îşi desface braţele către Mediterana, se află la treizeci de grade latitudine. Asta înseamnă că piramidele sunt situate la fix o treime din drumul dintre Ecuator şi Polul Nord. Nu m-am gândit niciodată că lucrul acesta ar avea vreo importanţă, dar din cauza teoriei lui Bezumov şi, mai important, din cauza a ceea ce ai descoperit tu despre legătura precesională în amplasarea tuturor acestor monumente pe glob, se pare că trebuie să-i dăm mai multă atenţie.
   - Asta-i interesant, adică vreau să spun că nu prea are cum să fie o întâmplare. Şi a doua chestiune?
   - A, păi, din nou, nu m-am mai gândit la treaba asta până acum, dar amplasarea piramidelor este, de asemenea, în centrul lumii, vorbind despre uscat.
   Catherine se încruntă.
   - Ce vrei să spui? Cu siguranţă undeva în mijlocul Rusiei sau al Americii de Nord se află centrul pământului, pe uscat.
   Rutherford dădu din cap.
   - Nu, nu în sensul ăsta mă refeream. Adică, dacă tragi o linie de la un pol la altul pe linia de longitudine care trece direct prin baza Marii Piramide, de asemenea o să treacă prin mai mult pământ uscat decât orice altă linie longitudinală de la nord la sud, de pe glob. Mai mult, dacă e să tragi o linie de la est la vest, de-a lungul liniei de latitudine care trece direct prin piramide, ar trece prin mai mult pământ uscat decât orice altă linie de latitudine. Uite, aici!
   Găsi o hartă a lumii în revista liniilor aeriene, apoi scoase un pix şi trasă o linie de sus în jos pe hartă - trecând prin situl de la Gizeh -, apoi trasă o a doua linie, est - vest care se intersectă cu prima linie. Catherine se holba la desen. Deodată, expresia i se schimbă: îi venise o idee.
   - Nu te face să te gândeşti la potop?
   Surprins, Rutherford îşi lăsă capul într-o parte.
   - Acum că menţionezi treaba asta, ba da. Presupun că mările ar fi acoperit mai mult pământ uscat să ajungă la piramide decât în orice alt loc de pe pământ.
   - Da, şi totodată ar fi putut fi una dintre primele părţi ale lumii care să se fi uscat atunci când apele au început să se retragă!
   Rutherford râse.
   - Bineînţeles că da! Nu mă gândisem la asta.
   Făcu o pauză, să reflecteze, apoi continuă:
   - Se presupune că Egiptul antic, aşa cum îl cunoaştem noi, a început cu un faraon pe care îl chema Menes în 3000 î.Hr. Piramidele şi, de asemenea, oricare dintre celelalte situri importante se crede că au fost meşteşugite în primii cinci sute de ani până în 2500 î.Hr. Se crede că tot în aceste vremuri au fost pictate sau gravate pe diverse edificii textele religioase care au ajuns până la noi.
   Catherine se gândi la ceea ce-i spunea Rutherford.
   - Şi înainte, înainte de Menes?
   - Păi, se presupune că existau doar o mulţime de mici regate şi principate. Aceste state mici nu au realizat nimic important; în cea mai mare parte erau societăţi primitive: ţărani din neolitic care stăteau pe malurile fluviului Nil. Tot ceea ce noi admirăm azi ca fiind mari realizări ale egiptenilor antici a apărut în timpul faraonilor, care au început cu Menes.
   - Toate acestea sună foarte familiar. Şi îmi amintesc foarte mult de modul în care poporul Viracocha a fost şters cu totul din istorie.
   Rutherford scoase o altă carte din rucsac.
   - Sunt de acord. Uite, citeşte asta! Am să încerc să dorm puţin.
   Îşi trase pe ochi masca de dormit şi îşi rezemă capul de tetieră.
   Catherine era nerăbdătoare şi, de asemenea, uşurată pentru că simţea că această călătorie se apropia de sfârşit, poate că vor ajunge la o concluzie, undeva în nisipurile deşertului antic.
   Îşi aminti expresia bărbaţilor care îi urmăriseră, aerul lor agresiv, ameninţarea reală reprezentată de violenţa înspăimântătoare omniprezentă în jurul lor. Aceste amintiri o speriau; îi venea să fugă, să găsească un loc sigur, dacă mai exista vreun loc suficient de sigur. Dar ştia că trebuia să termine treaba aceasta, să poată înţelege adevărul.
   Se uită la Rutherford şi se gândi cât de mult se bucura că o însoţise, că nu fusese nevoită să treacă prin toate astea de una singură.

                                                    54.

             La două ore de la aterizare, reuşiseră în cele din urmă să iasă din vamă şi îşi făceau drum în pas de melc într-o maşină închiriată, prin traficul din Cairo. Brusc, Rutherford văzu ceea ce căuta.
   Acolo, înţepenite la periferia capitalei egiptene, erau siluetele celor trei piramide din Gizeh: Marea Piramidă - denumită de egiptologii moderni şi Piramida lui Kheops -, cea de a doua - Piramida lui Khefren -, şi cea de a treia, mult mai mică - Piramida lui Mykerinos. Deşi sunt situate în deşertul de dincolo de marginile oraşului, sunt atât de masive încât atunci când le priveşti din suburbiile din Cairo par că se înalţă chiar din oraş, adumbrind orice altceva.
   Rutherford trase maşina pe marginea drumului.
   - Uite!
   Catherine se aplecă în faţă şi îşi miji ochii în arşiţa zilei. Ceea ce văzu îi tăie respiraţia. Rutherford era în extaz când îi arătă cu degetul spre cea mai mare dintre cele trei construcţii: Marea Piramidă. Cea mai mare structură construită vreodată de om.
   - A, sigur nu! Cum rămâne cu zgârie-norii secolului XX?
   Rutherford râse:
   - Prin comparaţie, par o joacă de copil! Marea Piramidă intră într-o categorie aparte. Ai să vezi când ne apropiem de ea, şi o să simţi cu adevărat imensitatea ei când o să mergem înăuntru.
   - Nimeni nu m-a avertizat cât de superbe sunt în realitate.
   Rutherford continuă:
   - Da, şi este şi mai uluitor dacă te gândeşti că Marea Piramidă a fost şi una dintre primele clădiri construite vreodată. Apare de nicăieri la începutul istoriei - arheologii susţin că a fost construită pe la 2600 î.Hr. - folosind niveluri uluitoare de acurateţe tehnică. Cum constructorii piramidelor nu aveau la dispoziţie macarale şi excavatoare şi toate celelalte accesorii ale constructorilor moderni, este de-a dreptul un miracol.
   Catherine făcu ochii mari. Privirea lui James erau fascinată de structura gigantică.
   „Parcă ar fi în transă... zici că-i vrăjit de piramide.”
   - Nu ţi se pare puţin ciudat?
   Rutherford încă se mai uita la piramide. Răspunse fără să o privească:
   - Ce?
   - Păi, într-un fel e ca şi cum te hotărăşti să proiectezi prima maşină din istorie şi faci un Ferrari, şi din momentul acela să te mulţumeşti să construieşti maşini de karting vreme de mii de ani până să reuşeşti să fii în stare să mai construieşti vreodată un Ferrari.
   Rutherford o ascultă cu atenţie.
   - Adică, nu prea am avea cum descrie asta ca fiind un model normal de dezvoltare. Nu ştiu prea multe despre istoria arhitecturii, dar înainte de a construi Castelul Warwick din Anglia sau marile castele ale cruciaţilor, s-au construit multe tipuri de castele mult mai primitive. A existat o curbă de învăţare, o avansare progresivă, nu s-au trezit într-o bună zi, din negurile istoriei, şi s-au hotărât să construiască cel mai mare şi mai perfect castel construit vreodată. Piramida sfidează acest tipar, este prezentă chiar de la începuturi, privind dispreţuitor la tot ceea ce vine după ea.
   Rutherford avea pe faţă o expresie foarte serioasă.
   - Ai dreptate! Cred că începem să vedem cam cât de fragilă este istoria oficială.
   Făcu o grimasă şi apoi se întoarse către Catherine.
   - Vino, vreau să-ţi arăt ceva!
   Băgă maşina în viteză şi ieşiră în şoseaua aglomerată. Continuară să meargă pe autostradă încă un kilometru şi jumătate înainte de a ieşi pe o serie de drumuri lăturalnice care să-i ducă direct la marginea deşertului.
   Lăsaseră mult în urmă clădirile înalte şi urâte din beton din centrul oraşului Cairo, şi chiar şi blocurile sărăcăcioase de la marginea autostrăzii dispăruseră. Clădirile de aici păreau mai degrabă rurale; de parcă suburbiile cedaseră locul şi deveniseră sate sau pur şi simplu apăruseră din aburul de la marginea deşertului. Drumurile nu erau asfaltate, şi praful pe care roţile îl aruncau rămânea suspendat în aer. Rutherford opri maşina. Piramidele păreau a le străjui, chiar dacă erau încă foarte departe, dincolo - dunele de nisip.
   - Am ajuns! anunţă el. De aici mergem pe jos.
   Soarele de amiază strălucea cu putere; era ora unu. Se cutremurau pe măsură ce înaintau sub arşiţa necruţătoare. Nisipul fierbinte radia. O duhoare de baligă plutea în aer, muştele le bâzâiau pe lângă urechi.
   Platoul Gizeh era aproape gol. Unul sau doi paznici vigilenţi se plimbau în jurul bazei Marii Piramide, dar turiştii erau deja înapoi prin camerele de hotel, în siguranţă, la adăpost de soare. După un marş epuizant prin nisip, ajunseră în final lângă Marea Piramidă.
   Rutherford se apropie de prima treaptă a construcţiei. Părea nesigur.
   Mângâie unul dintre blocurile masive de piatră. Îi venea până la piept şi probabil cântărea cel puţin zece tone. Îşi înălţă gâtul şi se uită în sus spre vârful uriaşei movile de blocuri de piatră.
   Catherine îşi acoperi ochii cu mâna şi se uită în jur la vastul platou Gizeh.
   - Crezi că suntem în siguranţă aici? Oare încă ne mai urmăresc?
   Rutherford scrută încordat orizontul. Întreaga panoramă a platoului era înmuiată de căldura opresivă.
   - Nu ştiu! Trebuie să presupunem că da. Deja trebuie să fi aflat ce avion am luat. Trebuie să ne mişcăm repede!
   Catherine avea gura uscată. Se uită în sus spre înălţimile impresionante ale piramidei antice.
   - Şi trebuie să-l găsim pe Bezumov. Trebuie să fie undeva în Cairo.
   Rutherford dădu din cap şi se uită la ea.
   - Păi, o să fie aici înaintea zorilor mâine pentru echinocţiul de primăvară, de atâta lucru putem fi siguri. Numai că nu prea ştiu ce să facem cu el. Se uită înapoi cu ochi mijiţi la Marea Piramidă. Dar deocamdată să ne concentrăm să rezolvăm misterul.
   Se întoarse şi îşi sprijini mâna dreaptă de o latură a celui mai de jos rând de pietre.
   - Este o structură sublimă, nu-i aşa? Este alcătuită din mai mult de două milioane şi jumătate de blocuri de zidărie, fiecare bloc cântărind de la două la cincisprezece tone, ceea ce este o cantitate enormă. Dacă fiecare bloc nu ar fi fost aşezat exact în locul potrivit, atunci o presiune fenomenală s-ar fi acumulat foarte rapid şi întreaga structură s-ar fi prăbuşit. Mângâie pietrele antice şi continuă: Iniţial, toată piramida era acoperită de un strat de pietre de placare, asemănătoare cu marmura albă. Aşa că întreaga structură şi cele două piramide învecinate străluceau ca nişte oglinzi în lumina puternică a soarelui. Efectul cred că era absolut incredibil.
   Catherine merse către bază. Îşi trecu degetele peste pietre.
   - Cum putem şti că erau acoperite cu aşa ceva? Ce s-a întâmplat cu stratul de deasupra?
   Rutherford răspunse încrezător la această întrebare.
   - Mai întâi, avem descrieri din timpul vechilor greci, dar, de asemenea, în unele locuri au mai rămas fragmente din stratul acoperitor. Fiecare dintre aceste bucăţi din stratul acoperitor cântărea peste zece tone, dar îmbinările dintre lespezi sunt atât de perfecte încât nu poţi strecura prin ele nici măcar o coală de hârtie. Foarte asemănătoare cu lucrările în piatră din Peru, adăugă el.
   Catherine se lăsă pe spate şi încercă să se uite în sus către vârf.
   Asemenea unui munte măreţ, era imposibil să vezi vârful interminabilei scări de piatră. Rutherford făcu un pas înapoi să aibă o vedere mai bună asupra structurii şi urmă:
   - Dar asta nu e tot! După cum poţi vedea, baza piramidei formează un pătrat.
   Catherine făcu şi ea un pas în spate să i se alăture. El continuă:
   - Cele patru laturi ale acestui pătrat sunt aliniate cu cea mai mare precizie în cele patru puncte cardinale. Ceea ce vreau să spun cu treaba asta este că faţada de nord, la care ne uităm noi acum, este aliniată perfect cu nordul adevărat. Şi estul cu estul adevărat şi aşa mai departe.
   Catherine se uită în stânga şi în dreapta, de-a lungul faţadei de nord.
   - Doar nu au cum să fie aliniate perfect?
   Rutherford răspunse:
   - Ei, cât de apropiat de perfecţiune ar putea fi omeneşte posibil atunci când construieşti o structură de o asemenea dimensiune. Toate au fost măsurate de către experţi care au folosit cele mai avansate instrumente tehnologice şi s-a calculat că au o eroare mai mică de 0,1 la sută.
   - Extraordinar!
   Rutherford privi reacţia lui Catherine cu satisfacţie.
   - Chiar aşa. Şi nici nu prea are sens.
   - Prea corect, nu are sens - este total nebunesc!
   - Nu, adică este absolut de prisos. În ceea ce priveşte ochiul uman, nu putem percepe o eroare marginală de unu la sută. Un constructor modern, de exemplu, nu s-ar îngrijora nici măcar de o eroare de 1,5 la sută. Ceea ce face întreaga treabă să fie şi mai de neînţeles este că pentru a reduce eroarea marginală de la 1 la 0,1 la sută este foarte, foarte dificil.
   Catherine era uluită din nou.
   - Şi atunci de ce s-au mai deranjat? Care a fost scopul?
   Rutherford îşi mângâia bărbia cu degetele mâinii drepte.
   - Tocmai aici vreau să ajung. Nimeni nu prea are o explicaţie în sensul acesta. Oricum, mania pentru precizie nu se opreşte aici. Lungimile laturilor sunt aproape perfect uniforme. Şi toate colţurile sunt, pe cât e omeneşte posibil, la unghiuri de exact nouăzeci de grade.
   Catherine se tot minuna de îndemânarea folosită la construirea acestei structuri antice.
   - Dar cum au obţinut o asemenea precizie tehnică?
   Rutherford îşi luă mâna de la bărbie şi ridică arătătorul de parcă voia să sublinieze ideea pe care o exprima.
   - Ah, mai este o problemă! Acest nivel de îndemânare nu a mai fost atins până în secolul XX. Nimeni nu-şi poate da seama cum o asemenea acurateţe poate fi obţinută fără cele mai moderne instrumente. Chiar şi cu astfel de instrumente este aproape imposibil. Un alt mister de desluşit.

   La Nile Hilton, uşierul nubian, purtând un turban roşu, uniformă roşie elegantă şi mănuşi albe, deschise larg una dintre uşile din sticlă de la intrarea din faţă a hotelului pentru ca Ivan Bezumov să poată trece ţanţoş.
   Când ieşi în arşiţa după-amiezii din Cairo, un şofer nervos, care-l tot aşteptase la umbra unuia dintre palmierii ce decorau curtea hotelului, sări ca ars, stinse ţigara şi dintr-un salt fu în vehiculul închiriat. Era o Toyota Land Cruiser albă, cu tracţiune integrală, exact cum ceruse Bezumov.
   Motorul începu să toarcă de îndată ce răsuci cheia în contact.
   Bezumov aştepta cu nerăbdare, iar maşina Land Cruiser se opri chiar în faţa intrării în hotel. Înainte ca şoferul să apuce să coboare ca să dea ocol maşinii să-i deschidă uşa pasagerului, aşa cum fusese învăţat să facă, Bezumov sări înăuntru.
   - La piramide, şi repede!

                                                55.

        Catherine îl urmă pe Rutherford până în colţul Marii Piramide.
   Când ajunse, se aşeză astfel încât să poată vedea bine în întregime, atât faţada de nord, cât şi pe cea de vest, deşi uşor oblic. Ochii îi fură atraşi spre vârf.
   Observă că ultimele câteva rânduri de zidărie păreau a fi lipsă.
   - Ce s-a întâmplat la vârf?
   Rutherford se dădu înapoi şi admiră priveliştea de la vest, departe până la dunele unduite.
   - Nimeni nu ştie cu exactitate. La un moment dat în ultimele câteva milenii, a fost dat jos. Cel puţin cu 2 500 de ani în urmă, călătorii deja spuneau că ultimele câteva straturi de sub vârf nu mai erau la locul lor. Ce-o fi fost în vârf? Se spune că vârful ar fi fost însăşi piatra Benben.
   - Ce anume?
   - Benben este numele piramidonului ce stă la vârful corpului central al piramidei. Mitul spune că la începuturile timpului Atum, zeul egiptean al creaţiei, a stârnit un vârtej în neant şi astfel s-au născut ceilalţi zei. Câteva movile de pământ uscat au fost scoase la iveală când s-au retras apele haosului. Pe una dintre movilele de pământ uscat a căzut piatra Benben.
   - Uau, încă un mit al potopului!
   - Da, exact!
   - Dar dacă este un mit, atunci e posibil ca piatra Benben să fie doar un simbol sau o metaforă?
   - N-aş fi aşa de sigur. Poate că era o bucată de meteorit, se mai cunosc şi alte cazuri în lumea antică de venerare a unor asemenea obiecte. Sau poate că era pur şi simplu o piatră sacră sau un obiect făcut de om, dar nu avem niciun motiv să credem că nu a existat. Se pare că piatra Benben era aşezată pe carcasa de marmură strălucitoare şi sclipea cu intensitate, răspândind o lumină divină ce putea fi văzută de pe o rază de câţiva kilometri.
   - Dar din ce era făcută?
   - Diamant, granit şlefuit, aur, cine ştie? Unii spun că avea înăuntru ochiul lui Horus - ştii, acel ochi destul de deranjant pe care îl tot vedem în piramida de pe bancnota de un dolar. Conform tradiţiei, Benben a fost dat jos de către preoţi când şi-au dat seama că zilele vechii religii se apropiau de sfârşit. Creştinismul era în ascensiune - ştiau că vor trebui să dea jos piatra Benben, pentru că mai devreme sau mai târziu cineva urma s-o fure. Aşa că au dat-o jos şi au ascuns-o. Este încă un secret al piramidelor.
   Catherine se întoarse să privească spre deşert.
   „Nisip, nisip şi iar nisip, până pe coasta Atlanticului. Nu prea erau surse de piatră pe aici...”
   - Dacă stau bine să mă gândesc, James, cum Dumnezeu au construit piramidele? Cum au adus toate blocurile astea imense de piatră prin deşert şi apoi le-au înălţat într-o asemenea ordine perfectă?
   Rutherford se aşteptase la această întrebare şi se trezi zâmbind.
  - N-o să-ţi placă răspunsul, dar, din nou, nimeni nu ştie.
   Catherine se holbă la el cu o expresie uluită.
   - Sunt două milioane şi jumătate de blocuri de piatră şi cam toate cântăresc cel puţin cât o maşină. Cum ar putea fi mişcate fără ajutorul vreunei macarale, măcar? îl întrebă privindu-l fix. Nu sunt nici egiptolog, nici inginer, n-am nicio idee. Care sunt teoriile?
   - Cred că cea mai populară teorie - cea care se predă cu precădere în şcoli - este că blocurile au fost sfărâmate, târâte şi înălţate pe locul lor folosind forţa brută. A fost nevoie de o sută de mii de oameni timp de douăzeci de ani pentru a o termina.
   Catherine se gândi o clipă.
   - Asta înseamnă al naibii de mulţi oameni. O grămadă de guri de hrănit. Erau prizonieri de război?
   - Nu, se presupune că erau agricultori. Lucrau la piramidă doar pe perioada celor trei luni când Nilul ieşea din matcă şi inunda malurile, când ar fi fost în „şomaj tehnic” de la lucrările agricole.
   Catherine începu a gândi cu voce tare:
   - Halal pauză de lucru! OK, deci trei luni pe an timp de douăzeci de ani, asta înseamnă şaizeci de luni. Să ne închipuim că munceau douăsprezece ore pe zi. Treizeci de zile într-o lună a câte douăsprezece ore pe zi înseamnă un total aproximativ de douăzeci de mii de ore. Deci, dacă erau două milioane şi jumătate de blocuri, fiecare cântărind cel puţin vreo două tone, ar fi trebuit să mute cam în jur de o sută douăzeci de blocuri într-o oră, cred. Sau mai bine spus, două blocuri pe minut.
   Rutherford se arătă mai mult decât neîncrezător.
   - Trebuie să recunosc, două blocuri pe minut sună cu adevărat incredibil. Dar ceea ce este şi mai incredibil e că nu doar mutau blocurile şi le aruncau de colo-colo, le ridicau la sute de metri înălţime şi le aşezau cu precizia unui neurochirurg!
   Rutherford râse şi ridică din umeri.
   Catherine mai avea în minte o idee.
   - Încă nu mi-ai spus pentru ce au fost totuşi construite piramidele.
   Brusc, Rutherford arătă aproape deprimat.
   - Chiar nici nu mai ştiu ce să cred. Încep să cred că Bezumov este mult mai aproape de adevăr decât înţelepciunea convenţională.
   Catherine se încruntă, neînţelegând aluzia.
   - Ce vrei să spui?
   - Egiptologii spun că piramidele sunt morminte. Sunt locurile finale de odihnă ale faraonilor... Şi eu eram de acord cu ei. Dar nu mai sunt.
   Se uită la dimensiunea Marii Piramide.
   - Pare pur şi simplu prea simplist. De ce să ne deranjăm atâta? Piramidele acestea trebuie să însemne mult mai mult decât nişte camere funerare ale unor regi morţi. Îmi pare rău, probabil că nu prea are sens ceea ce spun. E doar o intuiţie... Şi în tot cazul, ce dovadă au arheologii să susţină că sunt morminte?
   Rutherford făcu o pauză să-şi adune gândurile şi apoi continuă:
   - A fost Herodot, istoricul grec din secolul V î.Hr., cel care a emis primul teoria conform căreia Marea Piramidă a fost construită de Kheops, că mai înainte, fratele său construise cea de-a doua piramidă şi că fiul lui Khefren a construit-o pe a treia. De când egiptologii s-au pus de acord cu sugestia lui şi ori de câte ori găsesc dovezi indirecte, le iau drept dovezi finale. De exemplu, au găsit diverse inscripţii în jurul sitului de la Gizeh care atribuie Marea Piramidă lui Kheops. Dar asta nu este dovadă, ci pur şi simplu este normal ca un faraon să-şi însuşească ceea ce a aparţinut străbunilor lui. Când au deschis piramidele, le-au găsit complet goale: nicio comoară, şi doar într-a treia piramidă, cea mai mică, au găsit ceva oseminte. Dar chiar şi acelea au fost datate ca fiind cam din vremea lui Iisus Hristos, mult după ce au fost construite piramidele. Se spune că Marea Piramidă ar fi fost golită de jefuitorii de morminte. Dar nu ştim cu siguranţă.
   Catherine se gândi la cele spuse de el.
   - OK! Deci toate acestea înseamnă că nu prea ştim absolut nimic?
   Rutherford zâmbi timid.
   - Da! exclamă el, ridicându-şi iar privirea spre faţada goală a piramidei. Sunt un mister pe tărâmul misterelor. Nu ştim la ce serveau, nu putem înţelege cum le-a putut construi, nu ştim cine le-a construit şi, cu toată sinceritatea, nici măcar nu ştim când au fost construite. Pur şi simplu, sunt aici de la începuturile istoriei omenirii şi nu ar fi exclus să fie chiar cu mult înainte de aceasta.
   Făcu un pas înapoi şi îi zâmbi.
   - Haide să mergem şi să aruncăm o privire înăuntru!

                                            56.

        În celălalt capăt al oraşului Cairo, doctorul Ahmed Aziz se întorcea la birou după un prânz prelungit.
   Pe lângă funcţia de director la antichităţi egiptene, doctorul Aziz era custodele Marii Piramide şi director-adjunct la muzeul de egiptologie. Era un bărbat tânăr - avea în jur de 40 de ani, cu o mustaţă mare neagră -, şi azi era îmbrăcat într-un costum bleumarin elegant. Era puţin cam rotofei, probabil ca rezultat al deselor dineuri şi prânzuri la care era obligat să ia parte, fie înainte sau după ce le arăta delegaţiilor străine minunăţiile Egiptului, dar strălucea de sănătate.
   Rămăsese un mister cum de reuşise să ajungă aşa de repede la conducerea unuia dintre cele mai importante departamente de antichităţi din lume chiar şi pentru mulţi demnitari din guvernul egiptean. Nu că ar fi fost necalificat - era indiscutabil un expert în anumite tipuri de ceramică din Egiptul antic şi făcuse studii postdoctorale în Statele Unite -, dar să fie promovat la asemenea nivel executiv la o vârstă atât de tânără era fără precedent. Viaţa fusese blândă cu el.
   Se uită la ceasul de pe peretele biroului său confortabil. Era 3.30 p.m.
   Prânzul durase mai mult decât se aşteptase, dar aşa se întâmpla deseori când se afla în compania unor importanţi demnitari străini.
   Se aşeză pe scaun, şi linia directă începu numaidecât să sune. Ridicând receptorul cu mâna sa grăsuţă împodobită cu două inele mari de aur, răspunse:
   - Salaam aleikum!
   - Aziz, eu sunt!
   Vocea inconfundabilă a senatorului Kurtz răsună pe fir.
   Expresia lui Aziz se schimbă instantaneu. Dispăruse acel aer uşor deranjat şi frustrat care i se tot plimbase pe faţă. Acum, era vizibil alarmat.
   Privi spre uşa biroului. Era deschisă. Putea vedea în anticameră, unde stătea secretara împreună cu ajutorul său, domnul Poimandres, un creştin copt, scund şi fragil, în vârstă de 60 de ani. Amândoi păreau ocupaţi: secretara dactilografia ceva, iar Poimandres vorbea la telefon.
   Dar n-avea de gând să-şi asume niciun risc, mai ales cu Poimandres. Aziz nu se simţise niciodată în largul lui în preajma ajutorului său. Poate din cauza faptului că Poimandres era membru al uneia dintre cele mai vechi biserici creştine din lume, şi asta îi provoca lui Aziz, un musulman pios, un sentiment profund de nelinişte.
   Copţii deţinuseră o putere semnificativă în societatea egipteană timp de două mii de ani - o putere disproporţionată, după cum spuneau unii. Dacă Poimandres n-ar fi fost atât de corect şi atât de bun în ceea ce făcea, Aziz l-ar fi îndepărtat cu mulţi ani în urmă.
   Aziz auzea răsuflarea sacadată a senatorului.
   - Vă rog, un moment, domnule!
   Lăsă receptorul pe suprafaţa de piele de pe birou, merse la uşă şi, după ce se uită în anticameră, să verifice dacă nu mai era cineva, o închise şi o încuie.
   - Domnule, vă rog! M-am întors!
   - Ascultă cu atenţie, Aziz! Dacă te vizitează cineva şi-ţi pune întrebări sau vine cu teorii despre piramide, vreau să răspunzi după cum urmează... Mă asculţi?
   - Da! Da, domnule!
   Urmă o pauză.
   - Spune-le că teoriile lor sunt destul de greşite. Spune-le că ideile lor nu sunt noi, au mai fost discutate în public şi, aşa interesante cum ar putea părea, nu se bazează pe nimic real. Vor încerca să discute despre ideile lor într-o manieră raţională. Nu trebuie să te aşezi la discuţii cu ei. Înţelegi? Nu te aşezi la discuţii. Nu te contrazici. Spune-le doar că teoriile lor sunt greşite.
   - Da, domnule! Poate că aţi vrea să plec într-un concediu sau mai bine să nu-i primesc?
   - Nu, nu face asta, ar stârni suspiciuni! Nu sunt nişte aiuriţi, vorbim despre cercetători respectaţi de la Universitatea Oxford. Primeşte-i, nu intra în polemică şi neagă tot ceea ce-ţi spun. E clar?
   - Da, domnule - absolut, domnule!
   - Şi, Aziz, fără greşeli, dacă ţii la funcţia ta înaltă. În curând, voi sosi în Egipt şi mă voi ocupa de ei personal.
   Aziz înghiţi în sec şi îşi tamponă fruntea asudată cu batista.
   - Domnule, veniţi în Egipt?
   Legătura se întrerupse. Pulsul lui Aziz o luă razna de parcă abia ar fi încheiat o cursă de o sută de metri.

                                                    57.

         Catherine şi Rutherford coborâseră cam până la jumătatea laturii din spate a piramidei până unde schelele moderne aveau o scară lângă intrare.
   Pe măsură ce se apropiau, Catherine se uita la nisip, la turişti şi la localnicii din jur şi se întrebă dacă îi urmărea cineva. Văzu un bărbat singuratic, la distanţă de un grup, purtând veşminte arăbeşti, dar nu părea să-i acorde vreo atenţie. Privi o familie păşind încet prin nisip.
   „Pare în regulă”, gândi ea, dar totul se putea schimba foarte repede şi nu-i plăcea ideea de a fi prinsă în subteran. Mai devreme sau mai târziu, Bezumov va apărea şi era destul de sigură că el nu va fi încântat de revedere.
   Rutherford se uită la ea.
   - Hai, să terminăm treaba! Pentru asta am venit.
   Şi el era îngrijorat, intrară repede, urcând scările, cu capetele plecate.
   Apoi intrară în gura ca o peşteră. Catherine se uită peste umăr, afară în urmă, peste nisipuri, până în parcare. Maşini veneau şi plecau. Nici nu pusese piciorul în tunelul masiv şi deja claustrofobia punea stăpânire pe ea, simţind că se sufocă.
   Rutherford merse mai înainte, întinse mâna şi şi-o trecu peste laturile inegale ale pereţilor.
   - Nu da atenţie acestui tunel, este o aberaţie. A fost făcut de muncitorii arabi, nu de constructorii originali ai piramidei, de aceea este puţin inegal. Este numit gaura lui Mamun după califul egiptean care a comandat intrarea.
   Îşi făcură drum în tăcere prin pasajul prost luminat, până când dădură în tunelul principal.
   Coridorul descendent ducea în întunericul adâncurilor. În ciuda faptului că becurile fuseseră dispuse la distanţe egale pe tavan, era imposibil de văzut capătul. Coridorul însuşi semăna cu interiorul unei gigantice maşinării de oţel. Pereţii de piatră erau netezi ca sticla.
   Priveliştea îi tăie respiraţia lui Catherine.
   „Este pur şi simplu extraordinar. Nu poate fi un mormânt. Trebuie să fie vreun soi de maşină. Pare să aibă un scop funcţional.”
   Rutherford îi zâmbi.
   - M-am gândit că vei fi impresionată. Merge direct în jos vreo sută de metri la un unghi de exact douăzeci şi şase de grade, jumătate din cele cincizeci şi două de grade ale înclinaţiei laturilor piramidei. Dar ceea ce este cel mai incredibil este că nu deviază cu mai mult de câţiva milimetri pe tot parcursul drumului în jos. Chiar şi azi, o asemenea precizie este aproape imposibil de realizat.
   Rutherford o ghida din faţă:
   - Mergem sus spre galerie!
   Pe măsură ce înaintau, Catherine se uita în jur, căutând în întuneric.
   Umbrele lor jucau pe pereţi. Auzea fiecare pas, amplificat de tăcerea înconjurătoare, apoi i se păru că aude în spate, în ecou, paşii cuiva. Îşi zise că nu era nimic şi continuă să meargă. Observă că începuse să respire sacadat şi încercă să se calmeze. Mai trecu de câteva trepte moderne şi ieşi în pasajul ascendent. Era o copie mai mică a pasajului descendent. Aceeaşi perfecţiune de maşină şi un unghi imposibil de escaladat, dar de data aceasta mergea în sus. Senzaţia de claustrofobie crescu în intensitate.
   Tavanul era mai mic de un metru şi douăzeci de centimetri înălţime şi aerul era sufocant. Mai mult pe vine, îşi continuară ascensiunea.
   După câteva minute, pasajul strâmt se deschise deodată într-o cameră mai încăpătoare, lungă de vreo patruzeci şi cinci de metri şi înaltă de nouă, cu un tavan înclinat şi boltit. Rutherford se îndreptă de spate şi se întinse uşurat.
   - Pfiu, începusem să mă cam panichez acolo.
   Catherine îşi şterse fruntea, fără să spună ceva. Nu voia să-i spună cât de îngrozită se simţise. Avea o senzaţie din ce în ce mai pregnantă că cineva îi urmărise în interiorul piramidei ca să-şi pună în practică planurile cumplite de răzbunare.
   Încercă să scape de presimţirea aceea apăsătoare că ceva rău urma să se întâmple şi se uită la podeaua înclinată din faţa lor.
   - Ce este aia? Arătă spre un jgheab care mergea de-a lungul podelei din încăpere. Seamănă cu un fel de canelură pentru o piesă a vreunei maşinării sau ceva de genul acesta. Te rog să nu-mi spui că nu se cunoaşte ce este aceasta.
   Rutherford nu avea idee. Catherine clătină din cap şi începură să urce în galeria măreaţă.
   După ce mai trecură printr-un pasaj, intrară într-o încăpere spaţioasă.
    Rutherford se ridică, frecându-se la şale, şi îşi aranjă rucsacul.
   - Aşadar, iată-ne în sala regelui!
   Catherine ajunse lângă el şi fu izbită de natura opresivă a încăperii.
   Era perfect conştientă de tonele de zidărie care dominau tavanul. De parcă plăcile imense şi negricioase de piatră care formau pereţii se strângeau în jurul lor.
   „Dacă acum ar intra cineva să ne omoare, nimeni n-ar auzi nimic. Nici nu s-ar afla...”
   Chipul lui Rutherford lucea de transpiraţie.
   - Ce este asta?
   Catherine arătă către o ladă de piatră de mărimea unui om, care se afla în colţul opus al încăperii.
   - Acela este un sarcofag de granit. Este gol. Vino, hai să ne uităm!
   Merseră într-acolo şi priviră înăuntru. Rutherford, uitându-se în ghid, bolborosi dimensiunile cu voce tare. Apoi, brusc, exclamă:
   - Dumnezeule! Măsurile imperiale pe care le mai folosim şi azi în Anglia şi America, incii şi picioarele, au legătură cu sistemul de măsurători folosit la construcţia piramidei şi a sarcofagului.
   - Ce? Aşadar, acesta a fost folosit ca bază pentru sistemul nostru de măsurători?
   - Aşa se pare! Nu m-am mai gândit până acum la piramidă din punctul acesta de vedere, dar acum am senzaţia că este sursa tuturor lucrurilor. Sarcofagul trebuie să fi fost aici încă de la început, pentru că este mult prea mare să încapă prin tunelul prin care tocmai am venit noi. Foarte interesant este că bunăoară colţurile interioare sunt perfecte. Este inexplicabil cum s-a putut obţine aşa ceva folosind altceva decât tehnologia modernă. Tone de presiune şi burghie de diamant sunt necesare pentru a găuri granitul în această manieră.
   Chiar atunci Catherine îşi dădu seama. Cu o notă distinctă de frică în voce, spuse:
   - Stai puţin, care erau măsurile pe care tocmai le-ai citit?
   Uimit de cererea ei, Rutherford îi studie faţa înainte de a se uita din nou în ghid.
   - Interiorul este lung de şase virgulă şase picioare şi şase inci...
   - Da, întrerupse Catherine. Asta am crezut că ai spus. Nu poate fi o coincidenţă, dat fiind tot ce ştim despre mania lor pentru precizie. Lungimea interioară a acestui sarcofag antic din inima celei mai vechi şi mai ciudate clădiri din lume este 666 - numărul diavolului.
   Chiar atunci becurile pâlpâiră şi preţ de o clipă încăperea fu scufundată în întuneric total. Pulsul lui Catherine o luă razna. Rutherford simţi un val de panică pornindu-i din stomac şi urcând până în piept.
   Apoi luminile pâlpâiră iar şi încăperea se lumină. Rutherford arăta de parcă îmbătrânise cu zece ani.
   - Bun, nu mai zăbovim aici nicio clipă în plus faţă de cât e necesar.
   Catherine răsuflă uşurată.
   - Perfect de acord!
   Lumina rămase aprinsă. Rutherford îşi şterse fruntea cu mâneca şi începu din nou să vorbească. Părea foarte agitat.
   - Şase şase şase nu este tocmai numărul bestiei.
   Catherine, uitându-se în jur la încăperea sinistră ca un cavou, nu pricepu ce voia să spună:
   - Cum adică?
   - Păi... este mult mai vechi decât creştinismul. Este numărul păgân al soarelui sau al puterii pământeşti. Alchimiştii îl asociau cu sulfuzeu. În gematrie, expresia biblică theos eini epi gaia - „sunt pe pământ” - are valoarea de şase şase şase. Mai târziu, creştinii care pierduseră legătura cu cunoştinţele vechi au căpătat teamă de număr şi de puterea sa simbolică.
   Rutherford îşi şterse fruntea înfierbântată cu antebraţul şi se uită agitat în jur.
   - Dar mai este încă un lucru foarte important. Repede, aici!
   Merse spre peretele sudic al camerei regale. Catherine îl urmă, fiindu-i tot timpul teamă că se vor stinge iarăşi luminile şi dorindu-şi să fi adus o lanternă. Rutherford arătă către o gaură mică.
   - Aici, acest puţ trece direct prin blocurile piramidei. Ca totul în jur, este perfect drept. Îşi face drum
prin zidăria de piatră, la un unghi de exact patruzeci şi cinci de grade. Ar fi trebuit scobite mii şi mii de blocuri să poată permite puţului să treacă. Şi asta încă nu-i tot. Dacă ar fi să extindem puţul în spaţiul exterior, la anumite momente se intersectează cu calea meridiană a centurii lui Orion, o zonă sacră a cerului în religia egipteană. La fel şi în camera reginei, puţul sudic este aliniat perfect cu traiectoria stelei Sirius, care, de asemenea, era extrem de importantă. Hieroglifa pentru Sirius este alcătuită dintr-o stea, o piramidă şi o piatră Benben.
   La menţionarea lui Sirius, Catherine simţi un junghi de parcă fusese brusc adusă înapoi în timp în amfiteatrul luminos de la Colegiul All Solls, unde ţinea o prelegere despre enigma triburilor Dogon.
   „Cât de departe am ajuns încât aceste chestiuni nu mai sunt jocuri academice amuzante, ci chestiuni de viaţă şi moarte.”
   Rutherford continuă:
  - Şi fiecare cameră mai are un alt puţ care se aliniază cu o anumită stea. De obicei, când unul este aliniat, celelalte sunt îndreptate către reziduurile cosmice. Însă în aparenţă toate cele patru puţuri se aliniază corect când dai ceasul stelar înapoi în 2450 î.Hr.
   - Mă întreb care o fi fost semnificaţia lor pentru constructori. Poate că era data la care au reuşit în cele din urmă să-şi revină după haosul produs de potop? Dar era ceva despre legătura cu Sirius, care o făcu pe Catherine să nu se poată abţine să se gândească din nou la Dogon.
   Şopti:
   - Poate că aducătorii luminii au fost la rândul lor vizitaţi...
   Rutherford nu prea pricepu.
   - Poftim?
   Catherine se opri.
   - Aa, nimic! Este ciudat. În orice caz, nu poate fi un accident că puţurile se aliniază cu stelele.
   Rutherford se uită agitat la becuri, ca şi când se aştepta să se stingă din clipă în clipă.
   - Hai să vorbim afară despre asta, nu cred că mai rezist la atâta presiune. Chiar îmi face rău spaţiul ăsta!
   Catherine porni spre ieşire.
   - Sunt categoric de acord. Hai să ieşim de aici!

                                                     58.

             Uşa avionului secretarului se deschise larg, iar căldura nord-africană îl lovi ca un zid.
   Aeroportul internaţional din Cairo năduşea în soarele arzător. Motoarele aeronavei nu se opriseră încă, zgomotul împiedica orice comunicare. Se simţea o duhoare copleşitoare de combustibil de avion.
   Cu o expresie de dezgust pe faţă, mărşălui în jos pe treptele mari şi puse piciorul pe pistă, urmat de doi dintre cei mai de încredere bodyguarzi. În acest timp, un camion de patru tone cu o copertină din pânză de cort se opri în cele din urmă la câţiva metri de avion. Un bărbat caucazian bine făcut, în uniformă de camuflaj de deşert, sări din cabina şoferului şi merse sprinten până la el. Motoarele mai oftau puţin înainte de a se opri; trebui să strige ca să poată acoperi zgomotul.
   - Domnule, am şase oameni aici. Toţi înarmaţi şi gata de plecare, şi avem agenţi pregătiţi peste tot în Cairo. Raportez că ţintele au trecut prin vamă acum trei ore şi se află acum în Gizeh.
   - Şi bărbatul în alb? L-aţi găsit?
   - Nu, domnule, încă nu am reuşit să-i luăm urma. Cei de la operaţiuni globale spun că este un om de ştiinţă rus, fost militar, un om de ştiinţă renegat şi spion - probabil acesta este şi motivul pentru care l-am pierdut. A lucrat cu profesorul Kent, cu vreo doi ani în urmă; a fost mereu preocupat de calotele glaciare.
   Secretarul se uită la subordonatul său şi, pe un ton răspicat, îi expuse planul.
   - Trebuie să avem ţintele izolate, abia apoi le putem doborî. Nu vreau să repetăm ceea ce s-a întâmplat în La Paz. Trebuie lucrat discret, dar vreau oameni înarmaţi şi gata de acţiune, la Gizeh. Cât despre rus, a venit vremea să-i închidem gura şi lui. Nu putem să ne asumăm niciun risc la nivelul acesta. Distribuie imediat tuturor agenţilor câte o poză de-a lui şi împuşcaţi-l pe loc!
   Tăcu şi se uită de-a lungul pistei, către clădirile aeroportului, unde siluetele oamenilor se mişcau în căldura copleşitoare. Echinocţiul de primăvară era acum la o distanţă de doar câteva ore. Arăta obosit, chiar bătrân.
   Pentru prima dată, ochii lui trădau o anumită vulnerabilitate: aproape clipeau.
   Se uită la cele două gărzi de corp, le făcuse amândurora o scurtă informare în avion. Erau foarte experimentaţi şi ştia că poate conta pe loialitatea lor atunci când va avea de-a face cu senatorul. Ultimul lucru la care acesta s-ar aştepta era interogatoriu din partea unuia dintre ai săi.

                                                      59.

          Ieşind din pântecele Marii Piramide, Catherine şi Rutherford aproape că fură orbiţi de soarele strălucitor.
   Cerul albastru, fără urmă de nori, se întindea în toate direcţiile şi chiar şi imaginea dezolantă a deşertului gol le oferi un soi de uşurare după spaima intensă şi claustrofobia resimţite în pasajele subterane ale piramidei.
   Catherine îşi duse mâna stângă streaşină la ochi în timp ce îşi scutura praful de pe haine cu mâna dreaptă.
   - Ah! Aer! Aer proaspăt şi soare. Slavă Domnului că suntem afară! N-aş vrea să trebuiască să petrec noaptea aici.
   Rutherford îşi scoase ochelarii de soare din geantă şi trase adânc aer în piept.
   - Subscriu!
   Se întoarse şi se uită iarăşi spre Marea Piramidă.
   - Păi, un lucru e sigur, asta nu a fost construită de un popor primitiv! Şi cu siguranţă nu a fost doar o încăpere mortuară. De-ar fi fost cu noi şi profesorul Kent! El ar fi ştiut ce e de făcut.
   Rutherford aprobă din cap şi cu voce hotărâtă spuse:
   - Trebuie să continuăm! În cele din urmă, o să ne dăm seama.
   Catherine merse către el, îşi puse braţele pe umerii lui şi îl îmbrăţişă în tăcere. Rămaseră prinşi în îmbrăţişare timp de un minut, apoi fata se desprinse şi îşi aruncă rucsacul pe umăr.

         Ocoliră colţul de nord-est al Marii Piramide şi imediat le intră în vizor necropola din Gizeh.
   - Uite-l!
   Rutherford arătă către sud-est, în depărtare, spre platoul pietros cu o pantă descendentă lină care cobora până în locul în care se afla sfinxul, aşezat pe postamentul construit de oameni. Cu corp de leu şi cap de om, era aşezat cu labele din faţă întinse înainte, iar restul trupului i se contopea cu roca solidă din spatele său.
   Vreme de milenii nenumărate, aşteptase acolo răbdător - de multe ori fiind îngropat cu totul în nisipul năvălitor, dar un împărat sau rege, sau guvernator venea şi îl dezgropa în cele din urmă.
   - Este cu faţa la est, cred, spuse Catherine.
   - Da, la est cu faţa la soare răsare. De data aceasta, constructorii marchează vârsta astrologică a Leului, care începe în 10970 şi se încheie în 8810.
   - Asta este extraordinar, se potriveşte perfect cu datele lui Von Dechend de încadrare a ultimei ere glaciare. Crezi că marcau data la care a fost distrusă civilizaţia lor?
   Rutherford nici măcar nu îi răspunse. Se apropiau dintr-o parte de sfinxul gigantic. Era înalt de aproape optsprezece metri şi lung de şaptezeci şi doi de metri - cea mai mare sculptură făcută vreodată.
   - Şi vezi cum a fost afectat de intemperii? Catherine studie găurile mari şi crevasele din piatră străveche din care fusese creată bestia. Pe alocuri, semăna cu o uriaşă operă în ceară care se topeşte.
   Scobituri imense tăiau de sus în jos monumentala operă în piatră.
   - Durează efectiv mii şi mii de ani să se ajungă la o astfel de eroziune.
   - Şi ce poate provoca o asemenea eroziune?
   - Ploaie, ploaie şi iarăşi multă ploaie. Sahara este un deşert tânăr. Aici nu a fost aşa dintotdeauna. Cândva, a fost totul verde, fertil şi plăcut. Şi în mod clar a plouat timp de foarte, foarte multă vreme.
   - Şi cam când se crede că a fost sculptat?
   - Ahh, ei, depinde pe cine întrebi.
   Merseră până în faţa sfinxului şi se uitară în sus la chipul lui antic.
   - Experţii în eroziunea calcarului au ajuns la concluzia că trebuie să fi fost sculptat cu cel puţin nouă mii de ani în urmă - şi ăştia sunt conservatorii. Este incredibil, aproape de neconceput de vechi. Şi, desigur, după cum ştim, istoria clasică spune că tot pe-atunci omenirea purta doar o bucată de pânză în jurul coapselor, folosind unelte din epoca de piatră.
   Privind în sus la figura enigmatică a sfinxului, Catherine se gândi la oamenii extraordinari care trebuie să-l fi creat cu atât de multe milenii în urmă.
   - OK, spuse ea, aşadar, avem o piramidă construită după specificaţii care la NASA ar putea fi obţinute după o muncă incomensurabilă. Piramida însăşi pare să facă referire la cunoştinţe de astronomie şi matematici superioare, dacă îi acorzi măcar un mic studiu, şi mai are şi puţuri care se aliniază cu stelele în anul 2450 î.Hr. Avem un sfinx care este vechi de cel puţin nouă mii de ani - probabil mult mai vechi - şi indică o afinitate certă cu epoca Leului. Şi totuşi, aceste elemente incontestabile sunt negate cu tărie de întreaga comunitate a istoricilor.
   Catherine se plimbă încet pe lângă labele din faţă ale fiarei ciudate.
   - Şi, mai mult, înşişi creatorii hărţilor care ne-au sugerat să începem această căutare considerau locul acesta ca fiind centrul lumii. Şi apoi, avem mituri peste tot în lume care descriu un grup de civilizatori care vin după marele potop să reinstaureze civilizaţia lor distrusă. De asemenea, aceste mituri conţin, după cum a sugerat profesorul Kent, foarte multă informaţie tehnică putând fi în legătură cu un cataclism provocat de mişcarea scoarţei terestre. Şi, în cele din urmă, mulţumită lui Von Dechend, putem data acest cataclism undeva la sfârşitul erei glaciare, în jurul anului 11000 î.Hr. Astfel, au timp să ajungă din Antarctica în Egipt, să înceapă să se reorganizeze şi să sculpteze sfinxul.
   Rutherford se uită zâmbind la Catherine.
   - Şi mai este ceva.
   Catherine se încruntă, aşteptând încordată.
   - Ce?
   Rutherford se uita la picioarele lui.
   - Am uitat să-ţi spun despre bărci.

                                               60.

           Catherine simţi cum o ia cu ameţeală.
   - Ce bărci? întrebă îngrijorată.
   Rutherford se uită în sus, aproape că îi era ruşine că trebuia să mai expună încă o enigmă.
   - Arheologii au dezgropat din nisipul de lângă piramide nişte bărci. Sunt imense, vase cu care se putea traversa oceanul, despre care arheologii marini spun că nu pot fi decât rezultatul unei îndelungate tradiţii în construirea ambarcaţiunilor.
   Catherine îşi dădu capul pe spate şi râse. Mai era încă o cale de investigare pe care voia s-o urmeze.
   - Ştii ce spuneau vechii egipteni despre propriile lor origini?
   - Da. Şi într-un fel, propria versiune a egiptenilor despre trecut se potriveşte mai bine cu dovezile decât istoria convenţională. Adică, dacă suntem dispuşi să citim miturile cu ochii deschişi.
   - Ce vrei să spui?
   - Uite, bunăoară, Osiris este unul dintre zeii egipteni. Neteru, aşa cum li se spunea, au venit din propriul lor tărâm natal plin de enigme, exact ca şi Quetzalcoatl şi adepţii lui sau viracochas. Dar dacă neteru este o civilizaţie mult mai avansată, cu o grămadă de cunoştinţe tehnice şi religioase, nu prea e de mirare ca locuitorii originari ai Egiptului să-i fi considerat divini.
   Catherine era întruchiparea concentrării.
   - Aşadar, neteru - pe care egiptologii nu îi trec în rândul zeităţilor mitologice - trebuie să fi fost aducătorii de lumină.
   - Cu siguranţă aşa se pare. Există inscripţii hieroglifice despre interiorul piramidei lui Unas de la Saqqara care datează în jurul anului 2400 î.Hr. Sunt interesante pentru că la fel ca şi piramidele de la Gizeh apar brusc, de nicăieri.
   - Cum adică?
   - Păi, anterior apariţiei lor bruşte, nu există nicio scriere primitivă. Nu există hieroglife simple timpurii folosite la numărarea proviziilor sau la marcarea trecerii zilelor, aşa cum este cazul cu scrierile timpurii cuneiforme din Babilon; în schimb, trecem direct la hieroglife complexe. Mai mult chiar, subiectele dezvoltă idei metafizice şi teologice abstracte foarte elaborate, completate cu un număr mare de zei şi zeiţe foarte simbolice. Wallis Budge, care a fost cel mai mare specialist britanic în egiptologie a spus cândva că era pur şi simplu inexplicabil ca o civilizaţie atât de sofisticată să se dezvolte peste noapte. Ca şi cum poporul boşiman din Kalahari ar da naştere întregii culturi şi religii a evreilor, pe o durată de o sută de ani - construind în acelaşi timp cea mai mare clădire din deşertul african.

.......................................................