Materia întunecată, Blacke Crouch

.....................................................

                         5-6

              În cea de-a cincea zi pe care o petrec pe străzile din Logan Square, Jason Dessen însuși lasă să cadă în cutia mea cu mărunțiș o bancnotă de cinci dolari.
   Nu-i niciun pericol. Sunt de nerecunoscut - ars de soare, cu barba crescută și emanând prin toți porii o sărăcie cruntă.
   Oamenii din cartierul meu sunt generoși. În fiecare zi strâng suficienți bani pentru o masă modestă seara, după care îmi și rămân câțiva dolari. În fiecare noapte dorm pe Eleanor Street, pe aleea din spatele numărului 44. Totul devine un fel de joc. Când luminile din dormitorul mare se sting, închid ochii și-mi imaginez că sunt el.
   Cu ea.
   În unele zile simt cum mintea mi-o ia razna.
   Amanda spunea la un moment dat că lumea ei începuse deja să pară fantomatică, iar acum cred că-mi dau seama la ce se referea. Asociem în mod obișnuit realitatea cu ceea ce este concret - cu ceea ce putem conștientiza prin intermediul simțurilor. Și, cu toate că-mi tot spun că am în zona South Side un cub care mă poate duce într-o lume în care pot avea tot ce-mi doresc și tot ce-mi trebuie, deja nu mai cred că locul acesta există. Din ce în ce mai mult cu fiecare zi care trece, realitatea mea e lumea asta. În care nu am nimic. În care sunt un ins fără adăpost, un individ murdar a cărui existență stârnește doar milă și dezgust.
   Nu departe de mine, un alt vagabond stă în mijlocul trotuarului și vorbește în gura mare de unul singur.
   Și mă întreb: chiar sunt altfel decât el? Nu suntem oare pierduți amândoi în lumi care, din motive care scapă controlului nostru, nu mai corespund cu identitatea noastră?
   Cele mai înfricoșătoare momente sunt acelea în car, chiar și pentru mine, ideea unui cub magic începe să semene cu elucubrațiile unei minți bolnave. Iar acestea survin din ce în ce mai des.
   Într-o seară trec pe lângă un magazin de băuturi și-mi dau seama că am suficienți bani pentru o sticlă cu ceva. Beau o jumătate de litru de whisky J&B.
   Și mă pomenesc în toiul nopții în dormitorul principal de pe Eleanor Street, de la numărul 44, uitându-mă în jos la Jason și la Daniela, adormiți sub pături, în patul lor.
   Ceasul de pe noptieră arată 3:38, iar în liniștea absolută a casei sunt atât de beat, încât îmi aud pulsul bătându-mi în timpane. Nu pot urmări logic șirul raționamentelor care m-au adus aici. Singurul lucru la care mă pot gândi e că am avut și eu așa ceva. Cândva, demult.
   Acel vis frumos al unei vieți.
   Iar în momentul acesta, cu lacrimile șiroindu-mi pe față și camera învârtindu-se cu mine, chiar nu mai știu dacă viața aceea a mea a fost reală sau doar mi-am imaginat-o.
   Fac un pas spre partea de pat pe care doarme Jason și ochii încep să mi se adapteze la întuneric.
   Doarme liniștit.
   Atât de mult îmi doresc ceea ce are el, încât aproape că-i simt gustul. Aș face orice ca să am viața lui. Ca să-i iau locul. Îmi imaginez cum îl omor. Sugrumându-l până-și dă duhul sau trăgându-i un glonț în creier.
   Mă văd încercând să fiu el. Încercând să accept ca soție această versiune a Danielei. Pe acest Charlie drept fiul meu.
   Oare casa asta ar putea ajunge vreodată să aibă atmosfera casei mele? Aș mai putea dormi nopțile? Aș putea vreodată să privesc în ochii Danielei fără să mă gândesc la frica întipărită pe chipul soțului ei adevărat cu două secunde înainte să-i iau viața?
   Nu.
   Nu.
   Certitudinea vine asupra mea ca o lovitură în plex - dureroasă, rușinoasă, dar exact în clipa în care aveam mai mare nevoie de ea.
   Vinovăția și toate acele deosebiri mărunte mi-ar transforma viața aici într-un adevărat iad. Amintindu-mi constant nu numai de ceea ce am făcut, ci și de ceea ce încă nu am obținut.
   Lumea asta nu va fi niciodată lumea mea.
   Nu sunt capabil de așa ceva. Nu vreau așa ceva. Nu sunt omul acesta, din fața mea.
   Și n-ar trebui să mă aflu aici.
   În timp ce ies cu pași tremurați din dormitor și străbat holul, realizez că însuși faptul că mi-a trecut prin minte o asemenea idee ar însemna că am renunțat la visul de a o găsi pe Daniela mea.
   Că m-am resemnat pierzând-o. Că recunosc că nu pot ajunge la ea.
   Și poate că este adevărat. Poate că nu am nicio șansă de a-mi găsi vreodată drumul înapoi către ea, către Charlie și către lumea mea perfectă. Către acel unic grăunte de nisip de pe plaja infinită.
   Dar mai am încă două fiole și nu voi înceta să fac tot posibilul decât atunci când nu voi mai avea niciuna.

   Mă duc la un magazin de vechituri și-mi cumpăr alte haine - blugi, o cămașă din flanel și o scurtă marinărească. Pe urmă îmi iau câteva articole de toaletă, un carnet, niște creioane și o lanternă.
   Mă cazez la un motel, îmi arunc hainele vechi și fac cel mai lung duș din viața mea. Apa care se scurge de pe mine e cenușie.
   Stau în fața oglinzii și constat că arăt din nou aproape ca mine, deși pomeții îmi ies în relief din cauza malnutriției.
   Dorm până după-amiază și pe urmă iau trenul spre South Side. Centrala electrică e pustie și tăcută; razele soarelui pătrund prin ferestre până în sala generatorului.
   Stând în ușa cubului, deschid carnetul.
   De când m-am trezit, de dimineață, m-am tot gândit la ce mi-a spus Amanda în biletul ei de rămas-bun, cum că n-am scris de fapt despre ceea ce simt.
   Deci...
   Am douăzeci și șapte de ani. Am lucrat toată dimineața în laborator, iar lucrurile merg atât de bine, încât aproape că-mi vine să renunț la petrecere. Am tot făcut asta în ultima vreme - îmi neglijez prietenii și angajamentele sociale pentru câteva ore în plus în laborator.
   Te zăresc în colțul îndepărtat al curții, în vreme ce stau pe verandă cu un pahar de Corona cu lămâie în față și cu gândurile încă la muncă. Cred că postura ta a fost cea care mi-a atras atenția - încolțită de un tip înalt și subțire, în blugi negri și strâmți, pe care îl recunosc din cercul meu de prieteni. E artist sau ceva similar. Nici măcar nu-i știu numele, știu doar ce mi-a zis de curând amicul meu, Kyle: „Ei, tipul ăla ajunge în pat cu toate”.
   Nici astăzi nu pot să explic de ce, dar privindu-l cum o vrăjește pe fata aceea cu părul și ochii închiși la culoare, într-o rochie albastru cobalt - pe tine adică - o izbucnire de gelozie mă cuprinde imediat. În mod inexplicabil, smintit, îmi vine să-l lovesc. Ceva în limbajul tău corporal sugerează disconfortul. Nu zâmbești, ci doar stai cu brațele încrucișate. Mă gândesc că ești prinsă într-o conversație neplăcută și, dintr-un motiv anume, asta mă irită. Ții în mână un pahar gol, cu urme de vin roșu în el. O parte din mine mă îndeamnă: „Du-te și vorbește cu ea, salveaz-o!” Iar alta ar vrea să urle: „Nu știi nimic despre femeia asta, nici măcar cum o cheamă. Și nu ești tu genul acela”.
   Mă pomenesc mergând prin iarbă cu un pahar de vin în mână, apropiindu-mă de tine, iar când ochii tăi se îndreaptă spre ai mei, mă simt ca și când o mașinărie ar fi anclanșat în pieptul meu. Ca două lumi în coliziune. Când ajung lângă tine, îmi iei paharul din mână de parcă mă rugaseși înainte să-ți aduc unul și-mi zâmbești cu o familiaritate relaxată, ca și cum ne-am cunoaște de o veșnicie. Încerci să mă prezinți lui Dillon, dar artistul în blugi strâmți, cu elanul prăbușit, bâiguie o scuză și o șterge.
   Și rămânem singuri în umbra gardului viu, iar inima parcă mi-a înnebunit în piept.
  - Scuză-mi întreruperea, spun eu, dar mi s-a părut că ai nevoie să fii salvată.
   Iar tu răspunzi:
   - Corectă intuiție. E un tip drăguț, dar nesuferit.
   Mă prezint, iar tu îți rostești numele. Daniela. Daniela.
   Îmi amintesc doar frânturi din primele noastre schimburi de replici. În primul rând, cum ai râs când ți-am spus că sunt fizician - dar nu ironic, ci de parcă dezvăluirea mea chiar te-ar fi încântat. Îmi amintesc petele de culoare lăsate de vin pe buzele tale. Am știut întotdeauna, la un nivel pur intelectual, că separarea și izolarea sunt doar o iluzie. Suntem cu toții croiți din același material - frânturi din substanța formată în focul stelelor muribunde. Dar n-am simțit niciodată lucrul acesta în ființa mea până în clipa aceea, acolo, cu tine. Și l-am simțit datorită ție.
   Da, poate că doar voiam o partidă de sex, dar mă întreb dacă nu cumva această senzație de interconectare sugerează ceva mai profund. Dar ideea asta o păstrez pentru mine. Îmi amintesc energia plăcută creată de bere și de căldura soarelui și pe urmă, când efectul ei a început să se evapore, îmi amintesc cât de intens îmi doream să plec de la petrecerea aceea împreună cu tine, fără a avea însă curajul să te invit. Apoi, tu ai spus:
   - Am o prietenă a cărei expoziție e inaugurată în seara asta. Vrei să vii?
   Și mi-am zis în sinea mea: „Aș merge oriunde cu tine”.

      FIOLE rămase: 1
   Merg de-a lungul coridorului infinit, iar raza lanternei mele oscilează când pe un perete, când pe altul. După o vreme mă opresc în fața unei uși identice cu toate celelalte. Una dintr-un trilion de trilioane de trilioane.
   Inima îmi aleargă frenetic, palmele îmi transpiră.
   Asta e tot ce vreau. Doar pe Daniela mea. O vreau cu o intensitate pe care n-o pot explica. Pe care nici măcar nu vreau s-o pot explica, fiindcă misterul ei e perfect așa cum e.
   O vreau pe femeia pe care am văzut-o la petrecerea aceea, cu atât de mulți ani în urmă. Cea pe care am ales-o pentru a avea o viață împreună, chiar dacă asta a însemnat renunțarea la alte lucruri la care țineam.
   O vreau pe ea.
  Nimic mai mult.
  Trag aer în piept.
   Îl dau afară.
   Și deschid ușa.

                                                TREISPREZECE

        Zăpada adusă de un viscol recent a acoperit pardoseala și generatoarele de sub ferestrele înalte, fără geamuri. Chiar și acum, vârtejuri de fulgi vin dinspre lac, așternându-se încet ca niște confetti reci.
   Mă depărtez de cub, străduindu-mă să-mi temperez speranța. Locul ăsta ar putea fi centrala electrică părăsită din South Chicago, într-o sumedenie de lumi diferite.
   Merg încet pe lângă șirul de generatoare și o scânteiere de pe pardoseală îmi atrage privirea.
   Mă apropii.
   Într-o crăpătură a cimentului, la două palme de baza unuia dintre generatoare, văd o fiolă goală, cu capătul spart. În niciuna dintre centralele electrice părăsite prin care am trecut în ultima lună nu am mai văzut așa ceva.
   Poate că e cea pe care și-a injectat-o Jason 2 cu câteva secunde înainte de a-mi pierde cunoștința, în noaptea în care mi-a furat viața.

        Ies din complexul industrial abandonat.
   Mi-e foame, mi-e sete, sunt istovit.
   Profilul orașului se zărește spre nord și, cu toate că norii joși, de iarnă, l-au decapitat, realizez că e, fără îndoială, cel pe care-l știu eu.

       Se lasă seara când urc într-o cursă de pe linia roșie, în stația de pe Eighty-Seventh Street.
   În vagoanele astea nu sunt nici centuri de siguranță și nici holograme.
   E doar un tren care hurducăie încet prin South Chicago. Spre centru, unde schimb trenul. Cel de pe linia albastră mă duce în zona rezidențială de nord.
   În luna care a trecut, am fost în versiuni ale orașului Chicago care arătau la fel, dar cea de acum are ceva diferit. Și nu e vorba doar de fiola aceea goală. E ceva mai profund, ceva ce nu pot să explic altfel decât spunând că e un loc căruia simt că-i aparțin. Simt că e al meu.
   În vreme ce trecem pe lângă mașini prinse pe autostradă în blocajele rutiere de la ora de vârf, ninsoarea se întețește. Mă întreb...
   E oare Daniela - Daniela mea - vie și nevătămată aici, sub norii aceștia plini de zăpadă? Oare Charlie al meu respiră aerul acestei lumi?

            Cobor pe peronul El din Logan Square și-mi îndes mâinile în buzunarele jachetei. Zăpada acoperă străzile familiare ale cartierului. Trotuarele. Mașinile parcate lângă bordură. De pe carosabilul ticsit, lumina farurilor răzbate prin perdeaua de fulgi.
   De o parte și de alta pe strada mea, casele se întrezăresc fermecătoare prin viscol, cu lumini la ferestre.
   Un strat fragil de zăpadă, de un deget, s-a așternut deja pe treptele verandei mele, pe care un singur șir de urme de pași urcă până la ușă. Prin fereastra din față se văd luminile aprinse înăuntru și, din locul în care stau eu, pe trotuar, arată totul exact ca acasă.
   Mă tot aștept să descopăr vreun detaliu mărunt nelalocul său - o altă ușă de intrare, un alt număr al casei, o piesă de mobilier pe care să n-o recunosc.
   Dar ușa e cea care trebuie. Numărul casei e cel care trebuie.
   Există chiar și o lustră în formă de teseract deasupra mesei din sufragerie și sunt suficient de aproape încât să disting fotografia de pe polița șemineului - Daniela, Charlie și cu mine la Inspiration Point, în Parcul Național Yellowstone.
   Prin cadrul ușii care dă din sufragerie spre bucătărie îl zăresc pe Jason așezat la blat, cu o sticlă de vin în mână. Se apleacă și toarnă în paharul cuiva.
   Bucuria mă inundă, însă nu durează mult. De unde stau, văd doar o mână delicată ținând piciorul paharului și, într-o clipă, mă doboară din nou gândul la tot ce mi-a făcut omul ăsta.
   La tot ce mi-a luat. La tot ce mi-a furat.
   Nu aud nimic de aici, de afară, din zăpadă, dar îl văd râzând și luând o înghițitură de vin.
   Oare despre ce vorbesc? Când au făcut sex ultima dată? E Daniela mai fericită acum decât era cu o lună în urmă, cu mine? Pot îndura să aflu răspunsul la întrebarea asta?
   Vocea aceea calmă și normală din mintea mea îmi sugerează să plec imediat de la fereastră.
   Nu sunt gata de acțiune. Încă nu am un plan. Simt doar furie și gelozie. N-ar trebui să mă pripesc. Am nevoie de alte confirmări pentru a fi sigur că asta este lumea mea.
   Puțin mai departe pe stradă, văd spatele familiar al Suburbanului nostru. Mă duc spre el și scutur zăpada care acoperă plăcuța de înmatriculare de Illinois.
   E numărul mașinii mele. Vopseaua are nuanța corectă.
   Curăț ninsoarea depusă pe lunetă.
   Abțibildul purpuriu cu Lakemont Lions pare perfect, cu atât mai mult cu cât e pe jumătate rupt. Am regretat că l-am lipit pe geam încă din clipa în care am făcut-o. Am încercat să-l scot, dar n-am reușit să rup decât jumătatea de sus a capului, așa că tot ce a rămas e un bot căscat.
    Dar asta a fost cu trei ani în urmă.
   Am nevoie de ceva mai recent, mai categoric.
   Cu câteva săptămâni înainte să fiu răpit, am lovit din greșeală, cu spatele, un parcometru din campus. Nu s-a întâmplat nimic rău, dar s-a fisurat lumina de poziție din dreapta și s-a înfundat bara de protecție.
   Șterg zăpada de pe plasticul roșu al stopului și apoi de pe bară.
   Ating crăpătura. Și locul înfundat.
   Niciun alt Suburban din toate versiunile orașului Chicago în care am ajuns nu avea urmele acestea.
   Mă ridic și mă uit peste stradă, spre banca pe care mi-am petrecut cândva o zi întreagă privind o altă versiune a vieții mele desfășurându-se în fața mea. E goală, sub stratul de zăpadă care crește tăcut.
   La naiba!
   La un metru sau doi în spatele băncii, o siluetă mă urmărește prin întunericul nins. Mă îndepărtez cu pași repezi pe trotuar, spunându-mi că am lăsat probabil impresia că aș vrea să fur plăcuța de înmatriculare a Suburbanului. Trebuie să fiu mai atent.

          Firma albastră de neon din vitrina de la Village Tap clipește printre fulgii de zăpadă precum raza unui far, arătându-mi că sunt aproape de casă.
   În lumea asta, nu există niciun hotel Royale, așa că mă cazez la mohorâtul Days Inn, aflat vizavi de bar. Două nopți, atât îmi pot permite, iar după ce plătesc, rezervele mele financiare se reduc la 120 de dolari plus ceva mărunțiș.
   Centrul de afaceri al hotelului e o cămăruță aflată pe holul de la etaj, cu un desktop desuet, un fax și o imprimantă. Intru pe internet și obțin trei confirmări.
   Jason Dessen este profesor la Departamentul de Fizică al colegiului Lakemont. Ryan Holder a câștigat de curând premiul Pavia pentru cercetările sale în domeniul neuroștiințelor. Daniela Vargas-Dessen este o cunoscută pictoriță din Chicago și nu are o firmă de design grafic. Website-ul ei fermecător de neprofesionist prezintă câteva dintre cele mai bune lucrări ale ei și îi promovează serviciile de educație artistică.
   În vreme ce urc scara spre camera mea de la etajul al treilea al hotelului, încep în sfârșit să-mi dau voie să cred. Asta este lumea mea.

          Stau la fereastră și mă uit în jos, spre firma de neon de la Village Tap.
   Nu sunt un tip violent. N-am lovit niciodată pe nimeni. Nici măcar n-am încercat.
   Dar dacă-mi vreau familia înapoi, o altă cale pur și simplu nu există. Trebuie să fac un lucru odios.
   Trebuie să fac ce mi-a făcut mie Jason 2, însă eu nu am opțiunea - liniștitoare pentru conștiință - de a-l trimite înapoi în cub. Chiar dacă mi-a mai rămas o fiolă, n-am de gând să repet greșeala pe care a făcut-o el.
   Ar fi trebuit să mă ucidă atunci când a avut ocazia.
   Simt latura de fizician a minții mele animându-se, încercând să preia controlul. La urma urmei, sunt om de știință, cu o gândire structurată. Așa că o să privesc totul ca pe un experiment în laborator. Vreau să obțin un anumit rezultat.
   Care sunt pașii pe care trebuie să-i urmez ca să ajung la el?
   Mai întâi, să definesc rezultatul.
   Să-l ucid pe acel Jason Dessen care trăiește în casa mea și să-l duc într-un loc în care nimeni să nu-l mai găsească vreodată.
   Ce instrumente îmi trebuie pentru asta?
   O mașină. O armă. O metodă de a-l imobiliza. O lopată.
   Un loc sigur în care să-i arunc cadavrul.
   Urăsc ideile astea. Da, mi-a furat soția, copilul, mi-a furat viața, dar gândul la pregătirile acestea și la violența pe care o implică e monstruos.
   La sud de Chicago, la o oră de mers cu mașina, e o rezervație forestieră - Kankakee River State Park. Am fost acolo de câteva ori cu Charlie și cu Daniela, de obicei toamna, când frunzele ruginesc, iar noi jinduiam la singurătate și la o zi în natură, afară din oraș.
   Aș putea să-l duc pe Jason 2 acolo cu mașina sau să-l oblig pe el să conducă, așa cum mi-a făcut el mie. Să-l silesc să meargă pe una dintre potecile pe care le știu, în partea de nord a râului.
   Voi fi vizitat zona cu o zi sau două înainte, așa că mormântul lui va fi deja săpat într-un loc ferit. Mă voi fi documentat pentru a ști cât de adânc trebuie să fie, pentru ca animalele să nu-i simtă duhoarea. O să-l las să creadă că-și va săpa singur groapa, ca să-și închipuie că are mai mult timp la dispoziție să găsească o cale de scăpare sau să mă convingă să renunț. Și apoi, când vom fi la șase metri de groapă, o să-i arunc lopata, zicându-i să înceapă să sape.
   Iar când el se va apleca s-o ia, o să fac lucrul pe care nu mi-l pot imagina.
   O să-i trag un glonț în ceafă.
   Pe urmă o să-l târăsc până la groapă, o să-l rostogolesc înăuntru și o să-l acopăr cu pământ.
   Partea bună e că nimeni n-o să-l caute.
   Mă voi insinua înapoi în viața lui, așa cum s-a insinuat el în a mea.
   Și poate că, peste ani, îi voi povesti Danielei totul.
   Sau poate că nu-i voi povesti niciodată.

      Magazinul cu articole sportive se află la trei cvartale distanță și mai e doar o oră până când închide.
   Când Charlie era în gimnaziu și juca fotbal, obișnuiam să vin aici cam o dată pe an, ca să cumpăr ghete și mingi. Vitrina cu arme exercita chiar și pe atunci o anumită fascinație asupra mea. Mi se părea ceva mistic. Nu-mi puteam imagina ce anume ar determina pe cineva să vrea să dețină una.
   Am tras cu arma doar de două sau de trei ori în viață, când eram la liceu, în Iowa. Nici pe vremea aceea, trăgând în bidoane vechi de ulei la ferma celui mai bun prieten al meu, nu resimțeam același fior incitant ca alți puștani. Mi-era prea frică. În timp ce stăteam în fața țintei, cu pistolul greu îndreptat spre ea, nu-mi puteam alunga ideea că țineam în mână moartea.
   Magazinul se numește Terenul și mănușa; sunt unul dintre cei trei clienți aflați înăuntru la ora asta târzie.
   Trecând pe lângă rafturile cu hanorace și cu pantofi sport, mă îndrept spre raionul din capătul magazinului.
   Puști și carabine sunt expuse pe perete, deasupra cutiilor cu muniție. Pistoalele sunt în vitrină, sub sticlă.
   Negre. Cenușii. Unele cu magazie. Altele fără.
   Câteva care arată ca și cum ar trebui să fie purtate doar de polițiștii din filmele de acțiune ale anilor ’70.
   Se apropie de mine o femeie îmbrăcată în blugi decolorați și un tricou negru.
   Are părul roșcat și creț și un tatuaj care-i îmbracă brațul pistruiat, pe care scrie... dreptul cetățenilor de a deține și a purta arme nu va fi încălcat. Femeia are ceva din aerul lui Annie Oakley.
   - Cu ce pot să vă ajut? mă întreabă.
   - Aș vrea să cumpăr o armă, dar, sincer să fiu, nu știu nimic despre ele.
   - Pentru ce anume vă trebuie?
   - Pentru autoapărare în casă.
   Scoate din buzunar un set de chei și descuie vitrina din fața mea. Întinde mâna sub sticlă și scoate un pistol negru.
   - Acesta e un Glock 23, de calibrul 40. De fabricație austriacă. Are o forță de impact redutabilă. De asemenea, pot să vă arăt și versiunea subcompact, dacă doriți ceva mai mic, pentru port ascuns.
   - Și poate opri un intrus?
   - Oh, da. Îl doboară definitiv.
   Trage piedica, se asigură că țeava e goală, apoi pune piedica la loc și scoate magazia.
   - Câte gloanțe intră într-unul?
   - Treisprezece cartușe.
   Îmi întinde arma. Nu știu bine ce ar trebui să fac cu ea. S-o ațintesc spre ceva? S-o cântăresc în palmă?
   O apuc cu stângăcie și, cu toate că nu e încărcată, resimt aceeași senzație inconfortabilă că țin moartea în mână. Pe eticheta de preț prinsă de trăgaci scrie 599,99 dolari.
   Trebuie să-mi fac socoteala banilor. Aș putea probabil să mă duc la bancă și să intru în contul de economii al lui Charlie. Ultima dată când am verificat, soldul era de aproape 4.000 de dolari. Iar Charlie nu accesează niciodată contul acela. Nimeni n-o face. Dacă aș scoate vreo două mii de dolari, mă îndoiesc că le-ar simți cineva lipsa. La început, cel puțin. Dar, desigur, mai întâi trebuie să fac rost de un permis de conducere, într-un fel sau altul.
   - Ce părere aveți? mă întreabă vânzătoarea.
   - Mda... Adică... pare o armă bună.
   - Aș putea să vă mai arăt și altele. Am un Smith Wesson bun, de calibrul 357, dacă preferați un revolver.
   - Nu, acesta e perfect. Trebuie doar să strâng ceva lichidități. Ce documentație îmi trebuie?
   - Aveți un card FOID?
   - Ce-i ăsta?
   - Un card de identificare a deținătorilor de arme de foc, eliberat de poliția din Illinois. Trebuie să depuneți o cerere pentru el.
   - Și cât durează să-l obțin?
   Nu răspunde. Se uită la mine cu o privire ciudată, după care întinde brațul, îmi ia Glockul din mână și-l pune înapoi, sub sticlă.
   - Am zis ceva ce nu trebuia? întreb.
   - Ești Jason, nu-i așa?
   - De unde știți cum mă cheamă?
   - Am tot încercat să pun lucrurile cap la cap, ca să mă asigur că n-am înnebunit. Dar tu nu știi cum mă cheamă pe mine?
   - Nu.
   - Ei, am impresia că-ți bați joc de mine, iar asta nu e deloc...
   - Nu știu să fi vorbit vreodată cu dumneavoastră până acum. De fapt, cred că n-am mai fost în magazinul ăsta de patru ani.
   Încuie vitrina și pune cheile la loc, în buzunar.
   - Cred că ar trebui să pleci acum, Jason.
   - Dar nu înțeleg...
   - Dacă toată chestia asta nu-i un joc sau ceva asemănător, înseamnă că ori te-ai lovit la cap, ori ai Alzheimer, ori ești pur și simplu nebun.
   - Dar ce s-a întâmplat?
   - Chiar nu știi?
   - Nu.
   Își sprijină coatele pe tejghea, fără să mă scape din ochi.
   - Acum două zile, ai intrat în magazin și ai zis că vrei să cumperi o armă. Ți-am arătat același Glock. Ai spus că e pentru autoapărare.
   Ce naiba ar putea să însemne asta? Se pregătește oare Jason 2 pentru eventualitatea întoarcerii mele sau chiar mă așteaptă?
   - Și mi-ați vândut o armă? întreb mai departe.
   - Nu, fiindcă nu aveai un card FOID. Ai zis că trebuie să faci rost de lichidități. Nici nu cred că ai avut vreodată un permis de conducere.
   Un fior rece îmi coboară pe șira spinării. Genunchii mi se înmoaie.
   - Și asta nu s-a întâmplat doar acum două zile, continuă ea. Mi s-a părut ceva în neregulă, așa că ieri l-am întrebat pe Gary, care lucrează și el la raionul de arme, dacă te-a mai văzut pe aici vreodată. Și te-a mai văzut. De trei ori doar în ultima săptămână. Iar acum ai venit din nou.
   Mă sprijin de tejghea.
   - Așa că, Jason, nu vreau să te mai prind vreodată în magazinul ăsta. Nici măcar ca să-ți cumperi un suspensor. Dacă te mai văd, chem poliția. Înțelegi ce-ți spun?
   - Înțeleg.
   - Ieși din magazinul meu.

       Ies năucit în ninsoarea deasă, printre fulgii care mi se lipesc de față. Întorc capul și văd un taxi apropiindu-se. Când ridic brațul, virează spre mine și oprește lângă bordură. Deschid portiera din spate și urc.
   - Încotro? întreabă șoferul.
   Excelentă întrebare!
   - La un hotel, vă rog.
   - La care?
   - Nu știu. Unul nu foarte departe. Și ieftin. Las la alegerea ta.
   Se uită la mine prin paravanul de plexiglas care separă partea din față de bancheta din spate.
   - Vrei să aleg eu hotelul?
   - Da.
   Pentru un moment, am impresia că o să refuze. Poate că e o solicitare prea bizară. Poate că o să-mi ceară să cobor din mașină. Dar el pornește aparatul de taxat și demarează.

          Mă uit pe geam, la ninsoarea care cade în lumina farurilor, a stopurilor, a stâlpilor de iluminat.
   Inima îmi bubuie în piept, iar gândurile îmi roiesc cu viteză în minte.
   Trebuie să mă calmez. Să privesc situația logic și rațional.
   Taxiul oprește în fața unui hotel cu aspect mizer, pe a cărui firmă scrie Ziua de pe urmă.
   - Ăsta e bun? mă întreabă șoferul peste umăr.
   Achit cursa și mă duc spre recepție. La radio se difuzează un meci al celor de la Chicago Bulls, iar recepționerul gras se îndoapă cu mâncare chinezească dintr-o flotilă de cutii de carton.
   Îmi scutur zăpada de pe umeri și folosesc, pentru a mă caza, numele bunicului din partea mamei, Jess McCrae. Plătesc pentru o singură noapte și-mi mai rămân 14,76 dolari.
   Urc la etajul al patrulea și mă încui în cameră, după care pun și lanțul.
   E o încăpere complet lipsită de viață. Un pat și o cuvertură cu un dezolant imprimeu floral. O masă din melamină. Dulapuri din plăci aglomerate. Dar cel puțin e cald.
   Mă duc spre geam și privesc afară. Ninge atât de tare, încât străzile încep să se golească, iar zăpada de pe asfalt îngheață, lăsând să se vadă dârele mașinilor în trecere.
   Mă dezbrac și ascund fiola rămasă în Biblia din ultimul sertar al noptierei, apoi intru imediat la duș.
   Trebuie să mă gândesc.

           Cobor cu liftul la parter și descui cu cardul de la cameră ușa centrului de afaceri.
   Am o idee. Accesez serviciul de e-mail gratuit pe care-l folosesc în lumea asta și tastez primul nume de utilizator care-mi vine în minte. Numele meu în păsărească: asonjayessenday. Deloc surprinzător, e folosit deja de cineva. Parola mi se pare evidentă. Cea pe care am folosit-o pentru aproape orice în ultimii douăzeci de ani - marca, modelul și anul de fabricație al primei mele mașini: jeepwrangler89.
   Încerc să mă loghez.
   Și funcționează.
   Ajung într-un cont nou creat, în al cărui inbox sunt câteva mesaje de întâmpinare ale furnizorului de servicii și un mesaj de la „Jason” deja deschis. La subiect e trecut: „Bun-venit acasă adevăratului Jason Dessen”.
   Îl deschid. Corpul mesajului e gol. E doar un hyperlink.
   Pagina se încarcă și pe ecran apare o alertă:
   Bun-venit la UberChat!
   Acum sunt trei participanți activi.
   Sunteți utilizator nou?
   Apăs „da”.
   Trebuie să-mi creez o parolă înainte de a mă conecta.
   Într-o fereastră mare este afișat întregul istoric al unei conversații.
   Un șir de emotigrame.
   Observ un spațiu mic în care pot să tastez și să trimit mesaje publice întregului grup și mesaje personale participanților individuali.
   Derulez până în partea de sus a conversației, care a început în urmă cu circa optsprezece ore. Cel mai recent mesaj a fost postat cu patruzeci de minute în urmă.
   JasonADMIN: V-am văzut pe unii dintre voi în jurul casei. Știu că sunteți mai mulți.
   Jason 3: Chestia asta chiar se întâmplă?
   Jason 4: Chestia asta chiar se întâmplă?
   Jason 6: E ireal.
   Jason 3: Deci câți dintre voi ați fost la Terenul și mănușa?
   JasonADMIN: Eu, acum trei zile.
   Jason 4: Eu, acum două.
   Jason 6: Eu am cumpărat una în South Chicago.
   Jason 5: Ai o armă?
   Jason 6: Da.
   JasonADMIN: Și câți v-ați gândit la Kankakee?
   Jason 3: Eu.
   Jason 4: Eu.
   Jason 6: Eu am fost acolo noaptea trecută și am săpat o groapă. Eram gata să trec la treabă. Pregătisem o mașină. Lopata. Frânghia. Totul pus la punct perfect. În seara asta am mers acasă, cu gândul să aștept să plece Jason cel care ne-a făcut asta tuturor. Dar pe urmă m-am văzut pe mine însumi în spatele Suburbanului.
   Jason 8: Și de ce ai renunțat?
   Jason 6: Ce rost avea să continui? Dacă aș scăpa de el, unul dintre voi ar interveni și ar proceda la fel cu mine.
   Jason 3: Toți ați apelat la același scenariu bazat pe teoria jocurilor?
   Jason 4: Da.
   Jason 6: Da.
   Jason 8: Da.
   JasonADMIN: Da.
    Jason 3: Deci știm cu toții că toată povestea asta n-are cum să se termine bine.
   Jason 4: Ați putea să vă sinucideți cu toții și să mă lăsați pe mine cu ea.
   JasonADMIN: Eu am deschis camera asta de chat și eu am permisiunile de administrator. Alți cinci Jason pândesc pe undeva chiar acum, dacă vreți să știți.
   Jason 3: De ce să nu ne unim forțele și să cucerim lumea împreună? Vă puteți imagina ce s-ar întâmpla dacă toate versiunile noastre ar coopera? (Glumesc, dar numai pe jumătate.)
   Jason 6: Dacă-mi pot imagina ce s-ar întâmpla? Categoric. Ne-ar închide într-un laborator guvernamental și ne-ar studia până în ziua de apoi.
   Jason 4: Pot să spun eu ce gândim cu toții? Chestia asta e al dracului de bizară.
   Jason 5: Și eu am o armă. Niciunul dintre voi nu s-a străduit atât de tare ca mine să ajungă acasă. Niciunul dintre voi n-a văzut ce am văzut eu.
   Jason 7: Habar n-ai prin ce am trecut noi, ceilalți.
   Jason 5: Eu am văzut iadul. Literal. Iadul. În care sunteți voi acum.
   Jason 7: Deja i-am ucis pe doi dintre noi.
   O altă alertă apare pe ecran:
   Ai un mesaj privat de la Jason 7.
   Deschid mesajul și simt că inima îmi stă să explodeze.
   Știu că situația asta e smintită de-a binelea, dar vrei să cooperezi cu mine? Două minți sunt mai puternice decât una singură. Am putea colabora ca să scăpăm de ceilalți și, când lucrurile se vor limpezi, sunt sigur că vom găsi noi o ieșire. Timpul e esențial. Ce zici?
   Ce zic? Abia dacă mai pot să respir.
   Ies din centrul de afaceri. Transpirația îmi curge pe piele, dar sunt înghețat.
   Holul de la parter e pustiu și tăcut.
   Mă grăbesc spre lift și urc la etajul patru. Pășesc pe mocheta bej de pe podea, străbat holul în viteză și mă încui în cameră. Sunt stupefiat. Cum de n-am prevăzut așa ceva?
   Retrospectiv privind, era inevitabil. Deși n-am provocat ramificații în realități alternative pe coridor, în mod cert am făcut-o în fiecare lume în care am pășit. Ceea ce înseamnă că alte versiuni ale mele s-au scindat în lumile acelea sinistre, acoperite de cenușă sau bântuite de molimă.
   Caracterul infinit al coridorului nu mi-a permis să întâlnesc mai multe versiuni ale mele, dar pe una dintre ele tot am văzut-o - acel Jason cu spinarea sfâșiată.
   Fără îndoială, cei mai mulți dintre acești Jason au fost uciși sau sunt pierduți pentru totdeauna în alte lumi, dar - la fel ca mine - unii au făcut alegerile corecte. Sau au avut noroc. Poate că drumurile lor au deviat de la al meu, poate că au deschis uși diferite, au intrat în lumi diferite, dar în cele din urmă și-au găsit calea înapoi, în acest Chicago.
   Și vrem cu toții același lucru: să ne recăpătăm viața.
   Dumnezeule!
   Viața noastră. Familia noastră.
   Dar dacă majoritatea celorlalți Jason sunt la fel ca mine? Oameni cumsecade, care vor înapoi ceea ce le-a fost luat. Iar dacă lucrurile stau astfel, ce drept am eu în fața lor asupra Danielei și a lui Charlie?
   Povestea asta nu e un simplu joc de șah. E un joc de șah cu mine însumi ca adversar. Nu așa vreau să percep situația, dar altfel nu pot. Ceilalți Jason vor și ei ceea ce este mai prețios pentru mine: familia mea. Iar asta înseamnă că-mi sunt dușmani. Mă întreb ce aș fi dispus să fac ca să-mi recapăt viața. Aș fi în stare să ucid o altă versiune a mea dacă așa aș ști că-mi voi putea petrece tot restul zilelor împreună cu Daniela? Dar ei ar fi?
   Mi le închipui pe celelalte versiuni ale mele stând în camerele lor de hotel, străbătând străzile înzăpezite ori pândindu-mi casa și frământându-și mintea cu aceleași gânduri.
   Punându-și aceleași întrebări. Încercând să anticipeze următoarele mișcări ale celorlalți Jason.
   Orice cooperare e exclusă din start. Suntem într-o competiție strictă, un joc de-a totul sau nimic, în care doar unul dintre noi poate câștiga.
   Dar dacă unul dintre noi face o mișcare nesăbuită, dacă lucrurile scapă de sub control, iar Daniela sau Charlie sunt răniți sau uciși, nimeni nu mai câștigă. Din acest motiv părea totul normal când m-am uitat pe geam în casă, cu câteva ore în urmă.
   Nimeni nu știe ce pas să facă, așa că nimeni n-a întreprins nimic împotriva lui Jason 2.
   E o situație clasică, un caz pur de teoria jocurilor. O reinterpretare terifiantă a dilemei prizonierului, în care te întrebi dacă e posibil să fii mai inteligent și mai abil decât tine însuți.
   Nu sunt în siguranță. Familia mea nu este în siguranță.
   Dar ce pot să fac?
   Dacă fiecare mișcare posibilă a mea riscă să fie anticipată sau făcută de altcineva înainte să am măcar șansa să intru în acțiune, ce soluție mai am?
   Am impresia că ceva se rupe în mine.
   Nici chiar cele mai oribile zile din cub - cu cenușa vulcanică năclăindu-mi fața, în pericol să îngheț de moarte, văzând-o pe Daniela într-o lume în care nu mi-a rostit numele niciodată - nu se compară cu vâltoarea în care mă aflu acum. Niciodată nu m-am simțit atât de departe de casă.
   Sună telefonul, readucându-mă brusc în prezent. Mă îndrept spre masă și ridic receptorul la al treilea apel.
   - Alo?
   Niciun răspuns, doar o răsuflare slabă.
   Închid.
   Mă duc la fereastră și îndepărtez puțin perdeaua. Patru etaje mai jos, strada e pustie, iar ninsoarea continuă să cadă. Telefonul sună din nou, dar de data asta o singură dată. Bizar.
  Mă așez pe pat, dar apelul telefonic nu-mi dă pace. Nu cumva o altă versiune a mea încearcă să verifice dacă sunt în cameră? Dar, la urma urmei, cum naiba să mă găsească la hotelul ăsta?
   Răspunsul îmi vine în minte imediat, stupefiant.
   În clipa asta, există probabil în Logan Square o sumedenie de versiuni ale mele care fac exact ce face el: sună la toate hotelurile și motelurile din zonă, ca să găsească și alți Jason. Nu dintr-un noroc a dat de mine. E vorba despre probabilitate statistică aici. Chiar și numai patru sau cinci Jason, care dau, fiecare, câte zece telefoane, pot acoperi toate hotelurile de pe o rază de câțiva kilometri de casa mea.
   Dar le-ar da recepționerul numărul camerei mele?
   Poate că nu intenționat, dar n-ar fi greu ca tipul de jos, care ascultă meciul și se îndoapă cu mâncare chinezească, să fie fraierit.
   Cum l-aș fraieri eu, dacă aș vrea s-o fac?
   Dacă m-ar căuta oricine altcineva, în afară de o dublură a mea, numele sub care m-am cazat probabil că mi-ar asigura anonimatul, însă toate celelalte versiuni ale mele știu cum îl chema pe bunicul din partea mamei. Aici am dat-o-n bară. Dacă primul meu impuls a fost să folosesc numele lui, cu siguranță același impuls l-a avut și un alt Jason. Deci, presupunând că știu sub ce nume m-am cazat, ce aș face mai departe?
   Recepționerul nu mi-ar da, pur și simplu, numărul camerei. Ar trebui să pretind că știu deja că sunt cazat acolo. Deci aș suna la hotel și aș cere să mi se facă legătura cu Jess McCrae. Când mi-aș auzi vocea la celălalt capăt al firului, aș înțelege că sunt acolo și aș închide imediat.
   Pe urmă aș telefona din nou, treizeci de secunde mai târziu, și i-aș spune recepționerului: „Scuze că deranjez încă o dată, dar am sunat puțin mai înainte și s-a întrerupt convorbirea. Puteți să-mi faceți din nou legătura cu... Of, la naiba, care era numărul camerei?”
   Și dacă aș avea noroc, iar recepționerul ar fi un prostănac cu gândul în altă parte, ar fi posibil să-mi spună numărul camerei înainte să-mi facă din nou legătura.
   Așa se explică deci primul apel, care a confirmat că eu am răspuns.
   Așa se explică și al doilea, când apelantul a închis după ce a aflat în ce cameră stau.
   Mă ridic din pat.
   Gândul e absurd, dar nu pot să-l ignor: oare chiar sunt pe drum spre hotel, ca să mă omor pe mine însumi?
   Îmbrac jacheta de lână și mă duc spre ușă.
   Sunt buimac de spaimă, chiar dacă mă îndoiesc de propriul meu raționament, chiar dacă-mi spun că poate am înnebunit. Poate că m-am grăbit să găsesc o explicație absurdă pentru un lucru cât se poate de banal - faptul că telefonul din camera mea a sunat de două ori la rând.
   Poate.
   Dar după tot ce am citit în camera de chat, nimic nu m-ar mai surprinde.
   Dar dacă am dreptate și totuși nu-mi ascult intuiția?
   Du-te! Acum!
   Deschid ușa încet și ies în hol.
   E pustiu și liniște, cu excepția bâzâitului slab al lămpilor fluorescente din tavan.
   Pe scări sau cu liftul?
   În capătul holului răsună un clinc. Aud ușile liftului deschizându-se și din cabină iese un bărbat îmbrăcat într-o jachetă.
   Pentru o clipă, rămân încremenit. Nu-mi pot lua ochii de la ceea ce văd.
   Eu venind spre mine. Privirile ni se întâlnesc. Nu zâmbește. Fața lui nu exprimă nicio emoție, ci doar o intensitate sinistră.
   Ridică o armă și în aceeași clipă țâșnesc în direcția opusă, alergând pe hol spre ușa din celălalt capăt și rugându-mă să nu fie încuiată.
   Mă năpustesc în ea și trec pe sub semnul luminos cu „Ieșire”, aruncând o privire înapoi când ajung la scări. Dublura mea fuge după mine.
   Cobor treptele ținându-mă cu o mână de balustradă, ca să mă echilibrez, și repetându-mi: Să nu cazi, să nu cazi, să nu cazi.
   Când ajung pe palierul de la etajul al doilea, aud ușa trântindu-se deasupra și ecoul pașilor răpăind pe scară. Continui să cobor.
   Etajul întâi. Apoi parterul, unde o ușă cu geam în mijloc duce spre holul de la intrare și o alta, fără geam, duce altundeva.
   Aleg varianta a doua și mă reped prin ea... într-un val de ninsoare și aer înghețat.
   Cobor cele câteva trepte acoperite de un strat de zăpadă și pantofii îmi alunecă pe gheața de pe jos. Mă reechilibrez în clipa în care o umbră apare de pe aleea întunecată dintre două pubele de gunoi.
   Poartă o jachetă ca a mea. Părul îi e nins.
   Sunt eu.
   Lama din mâna lui scânteiază în lumina becului stradal. Zvâcnește spre mine, cuțitul țintindu-mi abdomenul - cuțitul devenit echipament standard în rucsacurile de la Velocity Laboratories.
   Mă feresc în ultima fracțiune de secundă, înhățându-i brațul și proiectându-l cu toată forța mea în treptele de la intrarea în hotel.
   El se izbește de beton în momentul în care ușa se deschide exploziv și, cu două secunde înainte să fug, în memorie mi se imprimă o imagine imposibilă: o versiune a mea ieșind din casa scării cu o armă în mână, iar cealaltă ridicându-se de pe trepte și pipăind cu disperare în jur după cuțit, care i-a dispărut în stratul de zăpadă.
   Sunt oare parteneri? Cooperând ca să-i ucidă pe toți Jasonii pe care-i pot găsi?
   Gonesc printre clădiri cu fața plină de zăpadă, cu plămânii arzându-mi. Cotesc pe strada următoare, arunc o privire în urmă pe alee și văd cele două umbre apropiindu-se de mine.
   Continui să alerg prin ninsoarea viscolită. Pustiu în jur. Nimeni pe stradă.
   Câteva case mai departe, aud o explozie sonoră - oameni ovaționând.
   Fug într-acolo și mă năpustesc prin cadrul ușii într-o speluncă plină până la refuz, în care toată lumea privește șirul de ecrane plate de deasupra barului, unde Chicago Bulls e într-o luptă pe viață și pe moarte cu echipa adversă.
   Mă înghesui printre clienți, lăsând mulțimea să mă înghită. N-am unde să mă așez - abia dacă e loc să stau în picioare - dar îmi găsesc până la urmă o palmă de loc sub o țintă de darts.
   Toată lumea stă cu ochii la meci, numai eu privesc ușa.
   Atacantul de la Bulls reușește o lovitură de trei puncte, iar localul erupe într-un urlet de bucurie pură, necunoscuții îmbrățișându-se unii cu alții și bătând palma cu alți necunoscuți.
   Ușa se deschide.
   Mă văd pe mine stând în prag, acoperit de zăpadă.
   Jason din ușă pășește înăuntru. Îl pierd din vedere pentru o clipă, dar îl zăresc din nou când mulțimea face valuri.
   Oare prin ce a trecut această versiune a lui Jason Dessen? Ce fel de lumi a văzut? Prin ce iad a răzbătut ca să ajungă înapoi în acest Chicago?
   Îl privesc cercetând mulțimea. În spatele lui, afară, ninsoarea continuă să cadă.
   Ochii lui sunt duri și reci și mă întreb dacă el ar spune același lucru despre mine.
   Când își îndreaptă privirea spre locul în care stau, în capătul îndepărtat al sălii, mă ghemuiesc la podea, ascuns într-o mare de picioare. Aștept un minut întreg. Când mușteriii izbucnesc din nou în urale, mă ridic încet.
   Ușa localului e închisă.
   Iar dublura mea a dispărut.
   Chicago Bulls a câștigat. Clienții zăbovesc, veseli și amețiți de băutură.
   Abia după o oră se eliberează un loc la bar și, cum n-am unde să mă duc, mă așez pe un taburet și comand o bere, care-mi reduce fondurile disponibile la mai puțin de zece dolari.
   Mi-e o foame teribilă, dar barul ăsta nu oferă și mâncare, așa că, pe lângă bere, ronțăi covrigeii din câteva boluri.
   Un tip abțiguit încearcă să mă atragă într-o conversație despre șansele echipei favorite, dar eu mă mulțumesc să privesc în halba mea, până când, după ce-mi aruncă o serie de insulte, se ia de două femei aflate în spatele nostru.
   Vorbește tare, pe un ton belicos. Un ins de la pază apare și-l cară afară. Mulțimea se rărește.
   Continui să stau la bar încercând să ignor zgomotul din jur, în vreme ce în minte îmi revine obsesiv o singură idee: trebuie să-i îndepărtez pe Charlie și pe Daniela de casa noastră de pe Eleanor Street, de la numărul 44. Atâta vreme cât sunt acolo, riscul ca acești Jason să facă ceva nebunesc persistă.
   Dar cum să procedez?
   Probabil că Jason 2 e împreună cu ei acum. În miez de noapte. E prea periculos să mă apropii de casă. Trebuie ca Daniela să plece de acolo, să vină ea la mine.
   Dar la fiecare idee care-mi trece prin minte, un alt Jason gândește la fel - sau a gândit ori va gândi la fel. Nu am cum să reușesc.
   Ușa localului se deschide și ridic privirea.
   O versiune a mea - cu rucsac, scurtă marinărească și ghete - pășește peste prag și, când privirile ni se întâlnesc, tresare surprins și ridică brațele într-un gest de salut.
   Bun. Poate că nu pentru mine a venit.
   Dacă sunt atât de mulți Jason rătăcind prin Logan Square pe cât cred eu, e posibil ca el să fi intrat aici din întâmplare, căutând un adăpost. Așa cum am făcut și eu.
   Vine spre bar și se așază pe scaunul gol de lângă mine; mâinile îi tremură de frig. Sau de frică.
   Barmanița se apropie și ne privește curioasă - de parcă ar vrea să ne ia la întrebări - dar se mulțumește să-l întrebe pe nou-venit:
   - Ce să-ți aduc?
   - Ce bea el.
   O urmărim umplând o halbă și așezându-i-o în față, cu spuma scurgându-se peste buză.
   Jason își ridică berea.
   Eu o ridic pe a mea.
   Ne uităm unul la altul.
   Are o cicatrice care-i brăzdează obrazul drept, ca și când cineva l-ar fi tăiat cu un cuțit.
   Ața care-i încercuiește inelarul e la fel ca a mea.
   Bem amândoi.
   - Când ai...?
   - Când ai...?
   Nu ne putem stăpâni un zâmbet.
   - În după-amiaza asta, răspund. Tu?
   - Ieri.
   - Am impresia că ne va fi greu...
   - ... să nu ne completăm unul altuia frazele?
   - Știi la ce mă gândesc în clipa asta?
   - Nu pot să-ți citesc gândurile.
   E straniu - vorbesc cu mine însumi, dar vocea lui nu sună așa cum cred eu că sună a mea.
   - Mă întreb, continui apoi, când anume ne-am scindat unul de altul. Ai văzut lumea aceea cu cenușa căzând din cer?
   - Da. Și pe urmă pe cea înghețată. Abia am scăpat de acolo.
   - Dar Amanda? întreb.
   - Ne-am despărțit în viscol.
  Simt șocul pierderii ca pe o mică detunătură în capul pieptului.
   - În realitatea mea, am rămas împreună, răspund eu. Ne-am adăpostit într-o casă.
   - Cea îngropată în zăpadă până la lucarne?
   - Da.
   - Am găsit și eu casa aceea. Cu familia moartă înăuntru.
   - Și pe urmă unde...?
   - Și pe urmă unde...?
   - Tu primul, spune el.
   - Unde ai ajuns după lumea aceea înghețată? îl întreb, în timp ce el mai ia o înghițitură de bere.
   - Am ieșit din cub în subsolul casei unui tip care a luat-o razna. Avea o armă; m-a imobilizat și m-a legat. Probabil că m-ar fi ucis, dar a luat una dintre fiole și a hotărât că vrea să arunce și el o privire pe coridor.
   - Deci a intrat și n-a mai ieșit.
   - Exact.
   - Și pe urmă?
   Privirea îi devine vagă pentru o clipă. Mai ia câteva înghițituri de bere.
   - Pe urmă am văzut câteva lumi urâte. Urâte de tot. Lumi întunecate. Locuri sinistre. Dar tu?
   Îi spun povestea mea și, cu toate că e plăcut să-mi deșert sacul, faptul că o fac în fața lui îmi dă o senzație mai mult decât stranie.
   Eu și omul acesta am fost una și aceeași persoană până în urmă cu o lună.
   Altfel spus, avem un trecut comun în proporție de nouăzeci și nouă virgulă nouă la sută. Am rostit aceleași cuvinte, am făcut aceleași alegeri în viață, am resimțit aceleași temeri. Am trăit aceleași iubiri.
   Comandă încă un rând de bere, iar eu nu-mi pot lua privirea de la el. Stau alături de mine însumi.
   Există la el ceva ce nu pare chiar real. Poate fiindcă privesc dintr-un punct de vedere imposibil: mă uit la mine din afara mea.
   Are aerul unui om puternic, dar deopotrivă obosit, rănit și speriat.
   E ca și când ai vorbi cu un prieten care știe totul despre tine, numai că aici apare o nuanță în plus, una de extremă familiaritate. Exceptând ultima lună, nu există secrete între noi. El știe tot ce am făcut rău în viața mea. Fiecare gând care mi-a trecut prin minte. Toate defectele și slăbiciunile mele. Temerile mele secrete.
   - L-am botezat Jason 2, îi explic eu, ceea ce presupune că ne considerăm pe noi înșine ca fiind Jason 1. Originalul. Numai că nu putem fi amândoi Jason 1. În plus, mai sunt și alții pe aici, care cred că ei sunt originalul.
   - Niciunul dintre noi nu e originalul.
   - Nu. Suntem toți fragmente ale unui compozit.
   - Fațete, precizează el. Unii dintre noi aproape identici, așa cum presupun că suntem noi doi. Alții diferiți ca de la cer la pământ.
   - Chestia asta te face să te privești într-o lumină nouă, nu ți se pare? îl întreb.
   - Pe mine mă determină să mă întreb care dintre noi e cel ideal. Și dacă există cu adevărat.
   - Tot ce poți să faci e să trăiești așa cum ar face-o cea mai bună versiune a propriei tale persoane, nu?
   - Mi-ai luat vorba din gură.
   Barmanița anunță că se apropie ora închiderii.
   - Nu sunt mulți cei care pot spune că au făcut așa ceva, adaug eu.
   - Ce anume? Că au băut o bere cu ei înșiși?
   - Da.
   Își termină halba, iar eu o termin pe a mea. Apoi se ridică de pe taburet.
   - Plec eu primul, îmi spune.
   - Încotro te duci?
   Ezită o clipă.
   - Spre nord.
   - Nu am de gând să te urmăresc. Pot să mă aștept la același lucru din partea ta?
   - Da.
   - Daniela și Charlie... E imposibil să-i avem și eu, și tu.
   - Întrebarea e care dintre noi îi merită, iar răspunsul se poate să nu existe. Dar dacă se va ajunge la o confruntare între noi doi, n-o să te las să mă îndepărtezi de ei. N-o să-mi placă s-o fac, dar dacă se va ajunge la asta, o să te ucid.
   - Îți mulțumesc pentru bere, Jason.
   Îl urmăresc cu privirea plecând. Aștept încă cinci minute.
   Sunt ultimul care părăsește barul. Afară încă ninge.
   S-au depus vreo cincisprezece centimetri de zăpadă, iar plugurile au ieșit pe străzi.
   Mă opresc o clipă pe trotuar, privind în jur.
   Câțiva dintre clienții barului se îndepărtează împleticit, dar nu văd pe nimeni altcineva în zonă.
   Nu știu unde să mă duc. Nu am unde să mă duc.
   Am două cartele de acces în buzunar, de la două hoteluri, dar ar fi riscant să folosesc vreuna dintre ele. Ceilalți Jason ar fi putut obține ușor duplicate. E posibil să mă aștepte în cameră chiar în clipa asta.
   Și atunci, îmi dau seama: ultima mea fiolă a rămas la cel de-al doilea hotel. Am pierdut-o.
   Încep să merg pe trotuar. E ora două noaptea, iar eu aproape că nu mai am resurse.
   Oare câți alți Jason rătăcesc pe străzi exact în momentele astea, confruntați cu aceleași spaime, bântuiți de aceleași întrebări? Câți au fost uciși? Câți sunt la pândă, în urmărirea celorlalți?
   Nu-mi pot alunga senzația că nu sunt în siguranță în Logan Square, nici chiar acum, în miez de noapte. La fiecare alee pe lângă care trec, la fiecare colț întunecat, mă aștept să zăresc o mișcare, mă aștept să se repeadă cineva la mine. După niciun kilometru, ajung la Humboldt Park. Continui să merg prin zăpadă. Prin parcul tăcut.
   Sunt istovit. Mă dor picioarele. Stomacul îmi ghiorțăie de foame. Nu mai rezist.
   Un brad înalt se profilează în zare, cu crengile aplecate de zăpadă. Cele mai de jos sunt la puțin peste un metru deasupra solului, dar formează un fel de adăpost în calea viscolului.
   Lângă trunchi, zăpada s-a așternut doar de un deget. O mătur cu palma și mă așez pe jos, rezemat de brad, în partea ferită de vânt. E o liniște aproape absolută. În depărtare se aude huruitul plugurilor curățând străzile.
   Cerul e de un roz fluorescent, de la luminile reflectate în norii joși.
   Îmi adun bine jacheta în jurul corpului și îmi strâng mâinile pumn, ca să mai reduc oarecum pierderile de căldură.
   De unde stau, văd în față o porțiune de teren întins, presărat cu câțiva copaci. Pe o alee îndepărtată, ninsoarea cade printre stâlpii de iluminat, aureolând becurile.
   Nimic nu mișcă.
   E frig, dar nu atât de rău ca într-o noapte cu cer senin. Nu cred că o să mor înghețat. Dar nu cred nici că o să pot dormi. Închid ochii și îmi vine o idee.
   Alegeri aleatorii. Cum poți să ai câștig de cauză în fața unui adversar „programat” să știe dinainte orice posibilă mișcare a ta? Face ceva complet aleatoriu. Neplanificat. Faci o mișcare la care nu te-ai gândit, căreia nu i-ai acordat anterior nicio atenție.
   Poate că va fi o mișcare greșită, care se va întoarce împotriva ta, și, pentru tine, jocul s-a terminat. Sau poate că va fi una pe care celălalt „tu” n-a prevăzut-o nicio clipă, ceea ce-ți conferă un avantaj strategic neașteptat.
   Dar cum aplic ideea asta în situația mea de acum? Cum să fac ceva complet întâmplător, care nu poate fi anticipat?

        Până la urmă, reușesc să adorm. Și mă trezesc tremurând, într-o lume în nuanțe de alb și cenușiu. Ninsoarea și vântul au încetat și, printre copacii desfrunziți, zăresc în depărtare petice de cer. Cele mai înalte clădiri par să atingă pătura de nori care acoperă orașul. Terenul din fața mea e alb și neclintit.
   S-a luminat de ziuă. Becurile stradale se sting.
  Mă ridic în capul oaselor, incredibil de înțepenit.
   Un strat abia vizibil de zăpadă mi s-a așternut pe jachetă.
   Răsuflarea mea provoacă aburi în aerul rece.
   Dintre toate versiunile de Chicago pe care le-am văzut, niciuna n-a avut serenitatea celei de aici, în dimineața asta. Cu străzile pustii, cufundate în tăcere. Cu cerul și pământul albe, cu clădirile și copacii profilate clar pe fondul lor.
   Mă gândesc la milioanele de oameni aflați încă în pat, sub pături, sau stând la fereastră și privind prin perdea spre ceea ce a lăsat viscolul în urmă.
   Simplul fapt de a-mi imagina asta are în el ceva reconfortant și liniștitor.
   Mă ridic cu greu în picioare.
   Și atunci îmi vine o idee nebunească. Inspirată de un lucru care s-a întâmplat noaptea trecută la bar, exact înainte să-și facă apariția celălalt Jason. E o idee care nu mi-ar fi trecut altfel prin minte, iar asta aproape că mă determină să am încredere în ea.
   Refac drumul pe care am venit în parc, spre Logan Square. Spre casă.

       Din primul magazin universal care-mi iese în cale, cumpăr un singur trabuc Swisher Sweets și o brichetă BIC.
   Mi-au mai rămas 8,21 dolari.

         Jacheta mi s-a umezit de la zăpadă.
   O agăț în cuierul de la intrare și mă duc spre celălalt capăt al tejghelei.
   Locul acesta are un extraordinar aer de autenticitate, de parcă s-ar afla aici dintotdeauna. Atmosfera de bar din anii ’50 nu e asigurată doar de fețele din vinil roșu ale scaunelor și ale separeurilor sau de fotografiile înrămate ale clienților fideli, atârnate pe pereți. Cred că provine mai degrabă din faptul că nu s-a schimbat niciodată. Mirosul e cel de slănină și de cafea proaspăt preparată și regăsesc ecourile inconfundabile ale unei epoci în care m-aș fi îndreptat spre o masă printre nori deși de fum de țigară.
   Pe lângă cei câțiva clienți de la tejgheaua barului, observ doi polițiști într-un separeu, trei asistente medicale ieșite din tură în altul și un bătrân în costum negru privindu-și ceașca de cafea cu o intensitate plictisită.
   Mă așez la bar doar ca să fiu aproape de căldura care radiază din grillul deschis.
   O chelneriță din alte vremuri se apropie. Știu că par un ins fără adăpost, năuc, dar femeia nu mă privește deloc critic și-mi ia comanda cu o politețe exersată.
   Faptul că sunt înăuntru, la adăpost, e reconfortant. Ferestrele sunt aburite.
  Simt cum frigul îmi iese din oase. Localul acesta deschis non-stop se află la numai opt cvartale de casa mea, dar până acum n-am mâncat niciodată aici. Când îmi este adusă cafeaua, îmi împletesc degetele deasupra ceștii și mă delectez cu căldura ei.
   Am făcut calculele înainte.
   Tot ce-mi pot permite e cafeaua asta, două ouă și puțină pâine prăjită. Încerc să mănânc încet, ca să dureze mai mult, dar sunt flămând. Chelneriței i se face milă de mine și-mi mai aduce pâine fără să mi-o pună la socoteală. E drăguță, iar asta mă face să mă simt și mai jalnic, gândindu-mă la ceea ce urmează să se întâmple.
   Verific ora la telefonul meu de traficant de droguri, cel pe care l-am folosit într-un alt Chicago ca s-o sun pe Daniela. În lumea asta, nu-mi pot permite să inițiez apeluri - probabil că minutele nu sunt transferabile dintr-un univers în altul.
   E 8:15.
   Bănuiesc că Jason 2 a plecat spre serviciu în urmă cu douăzeci de minute, ca să prindă trenul și să ajungă la prelegerea de la ora 9:30.
   Sau poate că n-a plecat. Poate că e bolnav ori poate că azi stă acasă dintr-un motiv la care nu m-am gândit. Ar fi un dezastru dacă lucrurile ar sta astfel, însă e prea riscant să mă apropii de casă pentru a verifica dacă e acolo sau nu.
   Scot din buzunar cei 8,21 dolari și-i pun pe tejghea. Abia dacă acoperă consumația și un bacșiș minuscul.
   Iau o ultimă înghițitură de cafea. Pe urmă duc mâna la buzunarul cămășii de flanel, de unde scot trabucul și bricheta.
   Mă uit în jur. Localul e plin de clienți. Cei doi polițiști pe care i-am văzut când am intrat au plecat între timp, dar a apărut un altul, care stă în separeul din colț, în capătul îndepărtat al sălii.
   Mâinile îmi tremură imperceptibil când desfac ambalajul.
   Ca să nu-și dezmintă parcă numele, vârful trabucului are un vag gust dulceag.
   Am nevoie de trei încercări ca să aprind bricheta. Aprind tutunul din vârful trabucului, trag un fum din el și-l suflu spre bucătarul care întoarce clătite pe plită.
   Timp de zece secunde, nimeni nu observă ce fac. Apoi, bătrânica de lângă mine, într-o haină plină de păr de pisică, se întoarce și-mi spune:
   - N-ai voie să faci asta aici.
   Iar eu răspund cu o frază pe care nici într-un milion de ani nu mi-aș fi închipuit c-o voi rosti:
   - Dar nimic nu se compară cu un trabuc bun după masă.
   Femeia se uită la mine prin lentilele groase ale ochelarilor, de parcă mi-aș fi pierdut brusc mințile.
   Chelnerița se apropie cu o carafă plină cu cafea aburindă și mă privește crunt dezamăgită. Clătinând din cap, mă mustră cu glasul unei mame care-și ceartă progenitura:
   - Știi că nu e voie să fumezi înăuntru!
  - Dar e delicios!
   - Crezi că e cazul să-l chem pe manager?
   Mai trag un fum și-l suflu.
   Bucătarul, un tip solid și musculos, cu brațele tatuate în întregime, se răsucește și se încruntă spre mine.
   - Uite o idee bună, îi spun chelneriței. Du-te imediat să-l chemi pe manager, fiindcă eu n-am de gând să sting trabucul.
   Ea pleacă, iar bătrânica de lângă mine, căreia i-am stricat micul dejun, bombăne:
   - Ce tânăr neobrăzat!
   Apoi dă drumul furculiței din mână, se ridică de pe scaun și se îndreaptă spre ușă.
   Câțiva dintre clienții de lângă noi au observat deja ce se petrece. Eu însă continui să fumez, până când, dinspre bucătărie, se ivește un malac de om, cu chelnerița după el. Poartă blugi negri, o cămașă albă cu pete de transpirație pe piept și o cravată cu nodul desfăcut. După aspectul dezordonat al ținutei lui, bănuiesc că a lucrat toată noaptea.
   Bărbatul se oprește în spatele meu și zice:
   - Sunt Nick, managerul de serviciu. N-ai voie să fumezi aici, înăuntru. Îi deranjezi pe ceilalți clienți.
   Mă întorc ușor pe scaun și-l privesc în ochi. Pare obosit și iritat, iar eu mă simt ca o javră fiindcă-i dau de furcă, dar nu pot să mă mai opresc acum. Mă uit în jur și observ că toți ochii sunt ațintiți spre mine, în vreme ce pe plită se arde o clătită.
   - Pe toți vă deranjează trabucul meu fin? întreb la modul general.
   Răsună o sumedenie de încuviințări. Cineva mă face „măgar”.
   Apoi zăresc o mișcare în colțul îndepărtat al localului. În sfârșit!
   Polițistul iese din separeul lui și, în timp ce se apropie de mine, îi aud stația radio pârâind. E tânăr. Spre treizeci de ani, dacă ar fi să ghicesc. Scurt și îndesat. Cu o duritate militară în privire și cu o inteligență pe măsură.
   Managerul se trage înapoi cu un pas, vizibil ușurat. Polițistul se oprește în fața mea și mă înștiințează:
   - Avem în orașul ăsta o lege împotriva fumatului în spațiile închise, pe care dumneata o încalci.
   Mai trag un fum din trabuc, iar el continuă:
   - Uite ce e, am fost de serviciu aproape toată noaptea. La fel ca mulți dintre clienții de aici. De ce vrei dumneata să le strici tuturor masa de dimineață?
   - Dar de ce vrei dumneata să-mi stric eu trabucul?
   O expresie furioasă i se așterne pe față. Pupilele i se dilată.
   - Stinge trabucul imediat! E ultimul avertisment.
   - Sau ce?
   Oftează.
   - Nu răspunsul acesta îl așteptam. Ridică-te!
   - De ce?
   - Fiindcă o să mergi la închisoare. Dacă nu stingi trabucul în cinci secunde, o să consider că te opui arestării, ceea ce înseamnă că n-o să mă port chiar drăguț.
   Dau drumul trabucului în ceașca de cafea și, când cobor de pe taburet, polițistul își scoate abil cătușele de la brâu și mi le prinde la încheieturi.
   - Ai asupra ta arme sau ace? Orice obiect care m-ar putea răni sau despre care ar trebui să știu?
   - Nu, domnule.
   - Iei în prezent droguri sau vreun tratament medicamentos?
   - Nu, domnule.
   Mă percheziționează de sus până jos, după care mă ia de braț. În timp ce ne îndreptăm spre ieșire, ceilalți clienți aplaudă.
   Mașina de patrulare e parcată exact în față. Ofițerul deschide portiera din spate și-mi zice să am grijă la cap. E aproape imposibil să urci cu grație într-o mașină de poliție când ai mâinile încătușate la spate.
   Polițistul se așază la volan, își pune centura de siguranță, pornește motorul și demarează.
   Bancheta din spate pare să fi fost proiectată special pentru a fi cât mai inconfortabilă. Nu ai loc deloc să-ți ții picioarele; genunchii îmi sunt striviți de barele metalice, iar bancheta în sine e dintr-un plastic dur, care-mi dă senzația că stau pe o bucată de beton.
   Mă uit printre gratiile care protejează geamul portierei și, văzând cum rămân în urmă clădirile familiare ale cartierului, stau și mă întreb dacă sunt șanse ca stratagema asta să funcționeze.
   Oprim în parcarea secției de poliție din Districtul 14. Ofițerul Hammond mă scoate din mașină și mă conduce, dincolo de două uși din oțel, în sala de înregistrare. Acolo observ câteva birouri, cu scaune pentru prizonieri de o parte și cu un paravan din plexiglas care le desparte de polițistul aflat de cealaltă parte.
   Încăperea duhnește a vomă și a disperare, acoperite cu greu de produsele de curățenie. La ora asta a dimineții, mai e un singur prizonier în afară de mine - o femeie aflată în celălalt capăt al sălii, prinsă cu cătușele de un birou, care se leagănă compulsiv înainte și înapoi, scărpinându-se și scuturându-se.
   Hammond mă percheziționează din nou și-mi zice să mă așez. Îmi desface apoi cătușa de la încheietura stângă, o prinde într-un cârlig special pe birou și spune:
   - Dă-mi permisul de conducere.
   - L-am pierdut.
   Notează asta în hârtiile lui, după care se așază de cealaltă parte a biroului și deschide computerul.
   Îmi introduce în sistem numele, codul numeric personal, adresa și numele firmei la care lucrez.
   - De ce anume sunt acuzat? întreb.
   - Comportament abuziv și tulburarea liniștii publice.
   Apoi începe să completeze formularul de arestare. După câteva minute, când termină, se uită la mine prin plexiglasul zgâriat.
   - Nu-mi pari a fi nici bolnav mintal, nici vreun ticălos. Nu ai cazier. N-ai mai avut niciodată probleme cu legea. Și atunci, ce s-a întâmplat? E aproape ca și cum... voiai să fii arestat. Ai să-mi spui ceva?
   - Nu. Îmi pare rău că v-am stricat micul dejun.
   Ridică din umeri.
   - O să mai fie și altele.
   Mi se iau amprentele. Sunt fotografiat. Îmi sunt confiscați pantofii și în locul lor primesc o pereche de papuci și o pătură. După ce înregistrarea în sistem e gata, îl întreb:
   - Când pot să dau telefonul la care am dreptul?
   - Chiar acum, răspunde el, apoi ridică receptorul aparatului de pe birou. Pe cine dorești să suni?
  - Pe soția mea.
   Îi spun numărul și-l privesc formându-l. Când începe să sune, îmi dă receptorul peste paravanul despărțitor.
   Inima îmi bubuie în piept. Răspunde, iubito! Haide!
   Dar intră căsuța vocală. Îmi aud glasul, dar mesajul nu e al meu. Oare Jason 2 a înregistrat altul, ca un fel subtil de a-și marca teritoriul?
   - Nu răspunde, îi spun ofițerului Hammond. Vreți să închideți, vă rog?
   Întrerupe apelul cu o secundă înainte de bip.
   - Probabil că Daniela n-a recunoscut numărul, adaug eu. Vreți să mai încercați o dată?
   Formează din nou. Dacă tot nu răspunde, să risc oare să las doar un mesaj?
   Nu. Dacă-l aude Jason 2?
   Dacă nici de data asta nu ridică receptorul, va trebui să găsesc o altă modalitate de a...
   - Alo?
   - Daniela!
   - Jason?
   Îmi dau lacrimile auzindu-i glasul.
   - Da, eu sunt.
   - De unde suni? La identitatea apelantului scrie Poliția din Chicago. Am crezut că e vorba despre vreo solicitare caritabilă, de-asta n-am...
   - Te rog să mă asculți un minut, o întrerup.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Da, în drum spre birou. Îți explic totul când...
   - Ești bine?
   - Da, dar sunt la închisoare.
   Pentru o clipă, la celălalt capăt al firului se așterne o liniște atât de adâncă, încât pot auzi sonorul emisiunii TV la care se uită. Într-un târziu mă întreabă:
   - Ai fost arestat?
   - Da.
   - Pentru ce?
   - Trebuie să vii să mă scoți pe cauțiune.
   - Dumnezeule! Dar ce-ai făcut?
   - Uite ce e, nu am acum prea mult timp să-ți explic. Ăsta e singurul apel telefonic la care am dreptul.
   - Ar trebui să sun un avocat?
   - Nu. Dar vino încoace cât de repede poți. Sunt la secția din Districtul 14, pe...
   Mă uit la Hammond pentru adresă.
   - North California Avenue.
   - North California. Și adu-ți carnetul de cecuri. Charlie a plecat deja la școală?
   - Da.
   - Vreau să-l iei în drum și să-l aduci cu tine. Este foarte...
   - În niciun caz.
   - Daniela...
   - Nu-mi iau cu mine copilul ca să-i scot tatăl din închisoare! Ce naiba s-a întâmplat, Jason?
   Ofițerul Hammond răpăie cu degetele în paravanul de plexiglas, după care își trece un deget prin dreptul beregatei.
   - Mi s-a terminat timpul alocat convorbirii, spun în receptor. Te rog să vii cât poți de repede.
   - Bine.
   - Iubito?
   - Ce e?
   - Te iubesc mult de tot.
   Închide.

       Celula în care sunt condus are doar o saltea subțire ca foaia de hârtie, așezată pe un postament de ciment. Un vas de WC. O chiuvetă. Și o cameră de supraveghere deasupra ușii.
   Stau întins în pat, acoperit cu pătura închisorii, și mă uit la o bucată de tavan despre care bănuiesc că a fost studiată de cei mai diverși indivizi pradă disperării și descurajării.
   Prin minte îmi trec nenumăratele lucruri care ar putea merge prost și care ar putea-o împiedica pe Daniela să ajungă la mine.
   L-ar putea suna pe Jason 2 pe telefonul lui mobil. S-ar putea s-o sune el între două cursuri, doar ca s-o întrebe ce mai face. Unul dintre ceilalți Jason ar putea decide să treacă la acțiune.
   Dacă se întâmplă oricare dintre lucrurile acestea, planul meu strălucit îmi va exploda spectaculos în față.
   Mă doare stomacul. Inima îmi bate nebunește. Încerc să mă calmez, dar nu-mi pot alunga frica.
   Mă întreb dacă vreuna dintre dublurile mele mi-a anticipat mișcarea aceasta.
   Încerc să mă liniștesc cu ideea că n-au avut cum. Dacă nu l-aș fi văzut cu o seară în urmă pe bețivanul arțăgos de la bar, luându-se de femeile din jur și fiind dat afară de tipul de la pază, nu mi-ar fi trecut prin minte să mă las arestat pentru ca Daniela și Charlie să poată veni la mine în siguranță.
   Am luat decizia aceasta în urma unei experiențe pe care am trăit-o eu și numai eu.
   Pe de altă parte însă, e posibil să mă înșel.
   E posibil să mă înșel cu privire la toate.
   Mă ridic și mă plimb între pat și WC, dar nu e loc prea mult în celula asta de doi metri pe doi și jumătate și, cu cât mă agit mai mult, cu atât mi se pare că pereții se strâng mai tare în jurul meu, până când se instalează claustrofobia, pe care o simt ca pe o gheară în piept.
   Îmi e din ce în ce mai greu să respir.
   În cele din urmă mă duc la ferestruica decupată în ușă la nivelul ochilor. Mă uit afară, pe culoarul de un alb steril.
   Plânsul unei femei într-una dintre celulele învecinate răsună între zidurile din beton. Are o tonalitate mai mult decât disperată. Mă întreb dacă e femeia pe care am văzut-o la înregistrare, când am ajuns în secția de poliție.
   Un gardian trece prin fața ușii, ținând de braț, deasupra cotului, un alt prizonier.
   Mă întorc în pat, mă ghemuiesc sub pătură cu fața la perete și încerc să nu mă gândesc la nimic, dar mi-e imposibil.
   Mi se pare că au trecut deja ore.
   De ce durează atât de mult?
   Nu-mi trece prin minte decât o singură explicație.
   S-a întâmplat ceva. Și nu vine.

       Ușa celulei se descuie cu un zgomot care-mi accelerează bătăile inimii. Mă ridic în capul oaselor.
   Gardianul cu față de bebeluș care stă în prag spune:
   - Pleci acasă, domnule Dessen. Soția dumitale a depus cauțiunea.

         Mă conduce înapoi în sala de înregistrare, unde semnez câteva hârtii pe care nici nu mă sinchisesc să le citesc. Îmi înapoiază pantofii și mă însoțește apoi pe un șir de coridoare.
   Când ies pe ușa din capătul ultimului culoar, mi se taie răsuflarea și ochii mi se umplu de lacrimi. Mi-aș fi imaginat oriunde reîntâlnirea noastră, numai în holul secției de poliție din Districtul 14 nu.
   Daniela se ridică de pe scaun. Nu e o Daniela care nu mă cunoaște sau care e măritată cu un alt bărbat ori cu o altă versiune a mea. Ci Daniela mea. Singura.
   Poartă o bluză pe care o îmbracă uneori atunci când pictează - una albastră, cu nasturi în față, stropită cu vopsele acrilice și în ulei iar când mă vede, fața i se contorsionează într-o expresie de neîncredere și derută.
   Alerg spre ea, o cuprind în brațe, iar ea îmi rostește numele, pronunțându-l pe un ton nedumerit, dar nu-i dau drumul, fiindcă nu pot să-i dau drumul. Și mă gândesc la lumile prin care am trecut, la lucrurile pe care le-am făcut, pe care le-am suportat și le-am acceptat ca să ajung înapoi în brațele ei.
   Nici nu-mi vine să cred cât de bine e s-o ating! Să respir același aer cu ea. Să-i simt mirosul. Să-mi simt pielea electrizându-se la contactul cu pielea ei.
   Îi cuprind fața în palme. Îi sărut buzele. Buzele acelea... înnebunitor de moi.
   Dar se desprinde de mine și pe urmă mă împinge, cu mâinile proptite în pieptul meu, cu sprâncenele încruntate.
   - Mi-au zis că ai fost arestat fiindcă ai fumat trabuc într-un restaurant și că n-ai vrut să...
   Nu-și mai termină fraza. Îmi studiază fața de parcă ar avea ceva nelalocul ei, trecându-și vârfurile degetelor peste barba mea de două săptămâni. Și sigur că are ceva nelalocul ei - nu e fața lângă care s-a trezit azi în pat.
   - De dimineață nu aveai barbă, Jason, spune apoi, după care mă privește din cap până-n picioare. Și ești atât de slab! Astea nu sunt hainele cu care ai plecat de acasă! constată ea, pipăindu-mi cămașa murdară.
   Îmi dau seama că încearcă să proceseze toate informațiile și nu reușește.
   - L-ai adus pe Charlie? o întreb.
   - Nu. Ți-am spus că nu-l aduc. Îmi pierd eu mințile sau...?
   - Nu-ți pierzi mințile.
   Cu un gest blând, o iau de braț și o conduc spre două scaune cu spătar înalt, într-o mică zonă de așteptare.
   - Hai să stăm jos un minut.
   - Nu vreau să stau jos, vreau să-mi...
   - Te rog, Daniela!
   Ne așezăm.
   - Ai încredere în mine? o întreb.
   - Nu știu. Toată chestia asta... mă sperie.
   - O să-ți explic totul, dar mai întâi aș vrea să chemi un taxi.
   - Mașina mea e parcată la două străzi...
   - Nu mergem pe jos până la mașina ta.
   - De ce?
   - Nu suntem în siguranță.
   - Ce tot spui acolo?
   - Daniela, te rog, ai încredere în mine de data asta!
   Mă tem că va refuza, însă își scoate telefonul, deschide o aplicație și cheamă un taxi. Apoi ridică privirea spre mine și spune:
   - L-am chemat. Vine în trei minute.
   Mă uit în jur.
   Gardianul care m-a adus din sala de înregistrare a dispărut și deocamdată suntem doar noi doi aici, împreună cu femeia de la ghișeul de primiri. Dar ea e așezată în spatele unui perete gros din sticlă, așa că sunt destul de sigur că nu ne poate auzi.
   Mă întorc spre Daniela și încep:
   - O să ți se pară o nebunie ce-ți voi spune acum. O să crezi că am luat-o razna, dar nu-i așa. Îți aduci aminte de seara în care Ryan și-a sărbătorit reușita la Village Tap? Când a câștigat premiul acela?
   - Da. Cu mai mult de o lună în urmă.
   - Când am ieșit din casă în seara aceea, a fost ultima dată când te-am văzut, până acum cinci minute, când ai intrat pe ușa asta.
   - Jason, ne-am văzut în fiecare zi de atunci și până acum.
   - Omul acela nu sunt eu.
   Se întunecă la față.
   - Ce vrei să spui?
   - E o altă versiune a mea.
   Privește mută în ochii mei, clipind des.
   - Chestia asta e cumva o glumă? Sau un joc? Fiindcă...
   - Nu-i o glumă. Nu-i un joc.
   Îi iau telefonul din mână și mă uit la oră. E 12:18. În clipa asta ar trebui să fiu la serviciu. Formez numărul meu de la birou și-i dau ei telefonul. Sună de două ori, după care îmi aud vocea răspunzând:
   - Bună, frumoaso. Chiar mă gândeam la tine.
   Daniela deschide gura încet. Nu arată bine deloc. Trec telefonul pe difuzor și mimez cu buzele: „Spune-i ceva”.
   - Bună, rostește ea în telefon. Cum îți merge azi?
   - Grozav. Mi-am terminat cursul de dimineață, iar acum, în pauza de prânz, discut cu un grup de studenți. E totul în regulă?
   - Ăăă... da. Voiam... voiam doar să-ți aud glasul.
   Iau telefonul și-i opresc microfonul.
   - Nu-mi pot lua gândul de la tine, rostește Jason mai departe.
   Privind în ochii Danielei, îi șoptesc:
   - Spune-i că te-ai gândit și, fiindcă ne-am simțit atât de bine în Keys de Crăciunul trecut, ai vrea să mergem și anul ăsta.
   - Dar n-am fost în Keys de Crăciunul trecut!
   - Eu știu asta, dar el nu. Vreau să-ți dovedesc că nu e cel pe care-l crezi tu.
   Vocea dublurii mele se aude în telefon:
   - Daniela? Mai ești pe fir?
   Ea reactivează microfonul și răspunde:
   - Da, sunt aici. Și de fapt te-am sunat ca să...
   - Nu doar ca să-mi auzi dulcile armonii vocale?
   - Mă gândeam la excursia pe care am făcut-o la Keys anul trecut de Crăciun și la cât de mult ne-a plăcut. Știu că nu stăm foarte bine cu banii, dar ce-ar fi să mergem acolo din nou?
   Jason nu stă pe gânduri nicio clipă:
   - Sigur, nicio problemă. Tot ce vrei tu, iubita mea.
   Daniela mă privește în ochi în timp ce spune în receptor:
   - Crezi că putem închiria aceeași căsuță în care am stat? Cea alb cu roz, care se afla exact pe plajă? Mi s-a părut perfectă.
   Vocea i se frânge când rostește ultimul cuvânt și am impresia că e în pragul colapsului, dar până la urmă reușește să-și păstreze stăpânirea de sine.
   - O să ne descurcăm noi, răspunde el.
   Telefonul începe să-i tremure în mână. Aș vrea să-l rup în bucăți...
   - Iubito, spune Jason mai departe, mă așteaptă cineva pe hol ca să discute cu mine, așa că ar trebui să-nchid.
   - Bine.
   - Ne vedem diseară.
   Ba nu.
   - Ne vedem diseară, Jason.
   Și închide. Mă aplec, îi iau mâna într-a mea și i-o strâng ușor.
   - Uită-te la mine, o rog.
   Pare pierdută, năucită.
   - Știu că ești stupefiată, îi spun.
   - Cum e posibil să fii în același timp și la colegiu, și aici, în fața mea?
   Pe ecranul telefonului ei apare un mesaj care ne anunță că taxiul sosește imediat.
   - O să-ți explic totul, dar acum trebuie să urcăm în taxi și să-l luăm pe Charlie de la școală.
   - Îl amenință vreun pericol?
   - Pe toți ne amenință.
   Asta pare s-o readucă pe linia de plutire.
   Mă ridic și o ajut să facă același lucru. Traversăm holul, spre intrarea în secție. Un Cadillac Escalade negru e oprit la bordură. Deschid ușa și o trag pe Daniela după mine, spre SUV-ul care așteaptă cu motorul pornit.
   Nu se mai vede nici urmă din viscolul de noaptea trecută - pe cer, cel puțin. Un vânt înghețat dinspre nord a alungat toți norii, aducând cu el o zi senină de iarnă.
   Deschid portiera dreaptă din spate și urc după Daniela, care îi spune șoferului îmbrăcat în negru adresa școlii lui Charlie.
   - Te rog să ne duci cât de repede poți, îi cere ea.
   Geamurile sunt puternic oglindite și, după ce mașina demarează, mă întorc spre Daniela și-i spun:
   - Trimite-i lui Charlie un mesaj și anunță-l că venim, să fie gata.
   Ea deschide telefonul, dar mâinile îi tremură prea tare pentru a putea să tasteze.
   - Dă-mi-l mie.
   Iau aparatul, deschid mesageria, găsesc ultima conversație între ea și Charlie și scriu:
   Vin acum împreună cu tata să te luăm de la școală. Nu ai timp să te învoiești, așa că spune că te duci la baie și ieși în fața școlii.
   Suntem într-un Escalade negru. Ne vedem în 10 minute.
   Șoferul iese din parcare și virează pe o stradă pe care au trecut plugurile, cu asfaltul aproape uscat sub soarele strălucitor. Două străzi mai departe, trecem pe lângă Honda albastră a Danielei.
   La două mașini în fața ei, văd un bărbat care arată exact ca mine la volanul unei furgonete albe.
   Mă uit înapoi, prin lunetă. E o altă mașină în spatele nostru, dar e prea departe ca să văd cine o conduce.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă Daniela.
   - Vreau să mă asigur că nu ne urmărește nimeni.
   - Cine să ne urmărească?
   Telefonul ei vibrează și primește un mesaj-text, scutindu-mă pe mine să răspund.
CHARLIE: E totul OK?
   Răspund:
   E totul în regulă. Îți explicăm atunci când ne vedem.
   Îmi pun un braț în jurul Danielei și o strâng lângă mine.
   - Mi se pare că sunt prinsă într-un coșmar din care nu pot să mă trezesc, spune ea. Ce se întâmplă?
   - O să mergem într-un loc sigur, îi șoptesc. Undeva unde să putem vorbi nestingheriți. Și o să vă povestesc totul.

....................................................