Materia întunecată, Blacke Crouch

.....................................................

                       2-6

          Femeia de la biroul de primiri ridică ochii din hârtiile pe care le completează, având o privire surprinzător de alertă ținând seama de oră.
   - Cu ce vă pot ajuta? mă întreabă ea prin ferestruica de plexiglas.
   Îmi dau seama că nu m-am gândit deloc ce anume să-i spun, cum aș putea să-i explic ce-mi trebuie. Și cum nu-i răspund imediat, mă chestionează mai departe:
   - Ați suferit un accident?
   - Nu.
   - Aveți tăieturi pe față.
   - Nu mă simt bine.
   - În ce sens?
   - Cred că trebuie să vorbesc cu cineva.
   - Sunteți lipsit de adăpost?
   - Nu.
   - Unde vă e familia?
   - Nu știu.
   Se uită la mine de sus până jos - o evaluare profesională, rapidă.
   - Numele dumneavoastră, domnule?
   - Jason.
   - O clipă.
   Se ridică de pe scaun și dispare după un colț. Treizeci de secunde mai târziu se aude un bâzâit, iar ușa de lângă biroul ei începe să se deschidă.
   Asistenta îmi zâmbește.
   - Veniți aici, în spate.
   Mă conduce într-un salon și spune:
   - Va veni cineva la dumneavoastră imediat.
   Trage ușa în urma ei, iar eu mă așez pe masa de examinare și închid ochii, ca să-i feresc de strălucirea dură a luminii. Niciodată în viața mea n-am fost atât de obosit.
   Capul îmi cade. Mă îndrept de spate. Aproape că am adormit în șezut.
   Apoi, ușa se deschide.
   Un medic tânăr și corpolent intră ținând în mână o fișă. În urma lui vine o altă asistentă, cu părul vopsit blond, într-un halat albastru, care-și poartă oboseala de ora patru dimineața ca pe un colier în jurul gâtului.
   - Jason? mă întreabă doctorul fără a-mi întinde mâna și fără a-și disimula în vreun fel indiferența de cioclu.
   Încuviințez din cap.
   - Numele de familie?
   Ezit să-l spun, dar pe urmă mă gândesc că de vină poate fi tot tumoarea sau orice altceva a luat-o razna în capul meu.
   - Dessen.
   Îl rostesc pe litere, ca să-l scrie în ceea ce bănuiesc că e o foaie de internare.
   - Eu sunt dr. Randolph, medicul de gardă. Ce vă aduce la Urgențe în noaptea asta?
   - Cred că s-a întâmplat ceva cu mintea mea. O tumoare sau ceva de genul ăsta.
   - De ce credeți acest lucru?
   - Fiindcă lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie.
   - Înțeleg. Puteți fi mai explicit?
   - Ăăă... Știu că pare nebunește și vreau să țineți seama că îmi dau seama de asta...
   El ridică privirea din fișă, iar eu continui:
   - Casa mea nu e casa mea.
   - Nu înțeleg.
   - Exact așa cum am spus. Casa mea nu e casa mea. Familia mea nu mai e acolo. Totul e mult mai... frumos. Totul a fost renovat și...
  - Dar este tot la adresa dumneavoastră?
  - Da.
   - Deci spuneți că interiorul este diferit, dar exteriorul e același?
   Rostește cuvintele de parcă i-ar vorbi unui copil.
   - Da.
   - Jason, cum ai căpătat tăieturile de pe față? Și noroiul de pe haine?
   - M-au urmărit niște oameni.
   Asta n-ar fi trebuit s-o menționez, dar sunt prea obosit ca să-mi mai selectez cuvintele. Probabil că par smintit de-a binelea.
   - Te-au urmărit.
   - Da.
   - Cine te-a urmărit?
   - Nu știu.
   - Dar știi de ce te urmăreau?
   - Fiindcă... E complicat.
   Privirea lui evaluatoare și sceptică e mult mai subtilă și mai versată decât aceea a asistentei de la recepție. Cât pe ce să n-o observ.
   - Ai luat ceva droguri sau ai băut alcool în noaptea asta?
   - Puțin vin mai devreme și pe urmă whisky, dar asta a fost cu ore în urmă.
   - Scuză-mă că întreb încă o dată - am avut o tură foarte lungă - dar de ce crezi că s-a întâmplat ceva cu mintea ta?
   - Fiindcă ultimele opt ore din viața mea n-au niciun sens. Totul pare real, deși e imposibil să fie așa.
   - Ai suferit recent vreo lovitură la cap?
   - Nu. Adică... cred că m-a lovit cineva în ceafă. Mă doare când mă ating.
   - Cine te-a lovit?
   - Nu sunt sigur. Acum nu mai sunt sigur de nimic.
   - Bun. Obișnuiești să iei droguri? Sau ai luat în trecut?
   - Fumez iarbă de vreo două ori pe an. Dar nu și-n ultima vreme.
   Medicul se întoarce spre asistentă.
   - O să o rog pe Barbara să-i ia sânge.
   Apoi pune fișa pe masă și scoate o lanternă mică din buzunarul de la piept al halatului.
  - Îmi dai voie să te examinez?
   - Sigur.
   Se apropie până când între fețele noastre mai rămâne doar o palmă, suficient cât să-i simt mirosul de cafea stătută al răsuflării și să văd o tăietură recentă a lamei de ras pe bărbie. Îmi înfige fasciculul lanternei în ochiul drept. Pentru o clipă, nu văd decât un punct incandescent în centrul câmpului vizual, care timp de o fracțiune de secundă aneantizează tot restul lumii.
   - Jason, îți vine cumva să-ți faci rău singur?
   - Nu am tendințe suicidare.
   Lumina mi se înfige acum în ochiul stâng.
   - Ai fost internat vreodată la psihiatrie?
   - Nu.
   Îmi ia încheietura între degetele reci și-mi măsoară pulsul.
   - Cu ce te ocupi în viața de zi cu zi?
   - Sunt profesor la colegiul Lakemont.
   - Căsătorit?
   - Da.
   Întind mâna instinctiv să-mi pipăi verigheta. N-o mai am.
   Dumnezeule!
   Asistenta începe să-mi ruleze mâneca stângă a cămășii.
   - Care e numele soției?
   - Daniela.
   - Vă înțelegeți bine?
   - Da.
   - Și nu crezi că se întreabă acum unde ești? Poate că ar trebui s-o sunăm.
   - Am încercat eu.
   - Când?
   - Acum o oră, de la mine de acasă. Și a răspuns altcineva. Mi-a zis că am greșit numărul.
   - Poate că ai format greșit.
   - Știu bine numărul de telefon al soției mele.
   - Teamă de înțepături, domnule Dessen? mă întreabă asistenta.
   - Nu.
   - Dr. Randolph, priviți aici, spune ea în vreme ce-mi sterilizează pliul cotului.
   Apoi îi arată urma de ac din urmă cu câteva ore, când Leighton mi-a luat sânge.
   - De când aveți asta? mă întreabă el.
   - Nu știu.
   Cred că-i mai bine să nu pomenesc nimic de laboratorul din care am fugit.
   - Vă amintiți să vă fi înțepat cineva în braț?
   - Nu.
   Medicul îi face semn asistentei să continue, iar ea mă avertizează:
   - O să simțiți o mică ciupitură.
   - Aveți telefonul mobil la dumneavoastră? mă întreabă Randolph.
   - Nu știu unde e.
   - Spuneți-mi încă o dată numele soției, îmi cere el, apoi ia fișa de pe masă. Și numărul ei de mobil. Vom încerca noi s-o contactăm.
   Recit numele Danielei, numărul ei de mobil și acela al telefonului de acasă, în timp ce sângele mi se scurge într-o eprubetă de plastic.
   - O să-mi faceți o tomografie la cap? întreb apoi. Ca să vedeți ce se petrece?
   - Categoric.

           Sunt condus într-un salon privat de la etajul al optulea. Mă spăl pe față în baie, îmi scot pantofii și mă întind în pat.
   Somnul își cere drepturile, dar fizicianul din mine nu acceptă să lase garda jos.
   Nu pot să-mi stăpânesc gândurile. Să formulez ipoteze și apoi să le desființez. Să încerc să găsesc o logică în tot ce s-a întâmplat.
   În momentul ăsta, nu am cum să știu ce e real și ce nu. Nici măcar nu mai sunt sigur că am fost vreodată însurat.
   Ba nu. Stai!
   Ridic mâna stângă și-mi studiez inelarul.
   Verigheta a dispărut, dar dovada existenței ei a rămas la baza degetului sub forma unei vagi adâncituri. A fost acolo. A lăsat o urmă. Asta înseamnă că cineva a luat-o.
   Pipăi adâncitura, resimțind concomitent atât oroarea, cât și mângâierea a ceea ce simbolizează de fapt: e ultimul vestigiu al realității mele.
   Mă întreb...
   Ce se va întâmpla când și această din urmă reminiscență a căsniciei mele va dispărea? Când nu voi mai avea nicio ancoră?
   În timp ce nuanțele cerului virează lent spre zorii zilei - cu un purpuriu noros și lipsit de speranță mă las pradă somnului.

                                              PATRU

             Mâinile Danielei sunt scufundate în apa caldă cu detergent când aude ușa de la intrare închizându-se.
   Lasă deoparte cratița pe care o curăță de o jumătate de minut și ridică ochii, aruncând o privire peste umăr în așteptarea pașilor care se apropie.
   Jason se ivește în arcada care desparte bucătăria de sufragerie, zâmbind - așa cum ar spune mama ei - nătâng.
   Revenind la vase, Daniela spune:
   - Ți-am păstrat o farfurie în frigider.
   În reflexia aburită a ferestrei de deasupra chiuvetei, își privește soțul așezând pe blat sacoșa de la cumpărături și apropiindu-se de ea.
   Brațele lui îi cuprind talia. Pe jumătate în glumă, ea spune:
   - Dacă-ți închipui că două cutii de înghețată o să te scoată basma curată din chestia asta, află că te înșeli.
   El se lipește de trupul ei și-i șoptește în ureche, cu răsuflarea fierbinte după paharul de whisky băut:
   - Viața-i scurtă. Nu fi supărată! E pierdere de vreme.
   - Dar cum s-a ajuns de la trei sferturi de oră la aproape trei ore?
   - Așa cum se ajunge de la un pahar la două, apoi la trei și așa mai departe. Mă simt oribil.
   Buzele lui pe ceafă îi trimit un fior delicat pe șira spinării.
   - Nu scapi tu așa ușor! răspunde ea.
   Acum o sărută pe o parte a gâtului. A trecut ceva vreme de când n-a mai atins-o în felul acesta. Mâinile lui coboară în apa din chiuvetă și degetele li se întrepătrund.
   - Ar trebui să mănânci ceva, îi spune ea. Îți încălzesc farfuria.
   Încearcă să-l ocolească, pășind spre frigider, însă el îi blochează calea.
   Cu fața la el acum, îl privește în ochi și, poate fiindcă au băut amândoi, în aerul dintre ei se simte o intensitate anume, de parcă fiecare moleculă ar fi încărcată electric.
   - Dumnezeule, ce dor mi-a fost de tine! exclamă el.
   - Cam cât, mai exact, ai băut ca să...
   O sărută pe neașteptate, proptind-o de dulap, cu spatele în blatul de bucătărie, iar mâinile lui îi coboară pe șolduri și îi scot bluza din blugi, cu palmele direct pe pielea ei acum, fierbinți precum gura unui cuptor.
   Ea îl împinge spre masă.
   - Doamne, Jason!
  Îl studiază în lumina palidă a bucătăriei, încercând să înțeleagă de unde vine energia asta, cu care s-a întors acasă.
   - S-a întâmplat ceva cât ai fost plecat, deduce ea.
   - Nu s-a întâmplat nimic, doar că am pierdut noțiunea timpului.
   - Deci n-ai tăifăsuit la petrecerea lui Ryan cu vreo fetișcană care te-a făcut să te simți din nou de douăzeci și cinci de ani? Și-mi vii acasă în călduri, pretinzând că...
   El râde. Superb.
   - Ce e? întreabă ea.
   - Asta crezi tu că s-a întâmplat? Când am plecat de la bar, continuă el făcând un pas spre ea, eram cu mintea dusă. Nu mă gândeam la nimic. Am dat să traversez și un taxi aproape că m-a făcut una cu pământul. Asta m-a băgat în sperieți. Nu știu cum să-ți explic, dar din momentul acela - în magazin, venind înapoi acasă, stând aici, în bucătărie - m-am simțit mult mai viu. Parcă îmi percep viața cu o claritate și cu o energie cum n-am mai avut înainte. Și toate lucrurile pentru care sunt recunoscător. Tu... Charlie...
  Ea simte cum mânia începe să i se risipească.
   - Mi se pare, continuă el, că ajungem să fim atât de prinși în rutinele noastre, atât de încastrați în ele, încât nu-i mai vedem pe cei dragi așa cum sunt ei. Dar în seara asta, acum, te văd din nou ca atunci, prima dată când ne-am întâlnit, când sunetul vocii și parfumul tău îmi erau teritorii necunoscute. Am început să bat câmpii...
   Daniela se apropie de el, îi ia obrajii în palme și-l sărută. Apoi îl prinde de mână și urcă amândoi la etaj.
   Holul este cufundat în întuneric, iar ea nu-și mai amintește când s-a întâmplat ultima oară ca soțul ei să facă un gest, orice, care să-i dea ei asemenea bătăi de inimă ca acum. În fața camerei lui Charlie se oprește o clipă, își lipește urechea de ușa închisă și aude sunetul înăbușit al muzicii revărsându-se prin căști.
   - Drumul e liber, șoptește ea.
   Pășesc cât mai ușor posibil pe podeaua care scârțâie. În dormitorul lor, Daniela încuie ușa și deschide sertarul de sus al comodei, căutând o lumânare pe care s-o aprindă, însă Jason n-are timp pentru așa ceva.
   O trage spre pat, o culcă pe saltea și în secunda următoare se află peste ea, sărutând-o, cu mâinile bâjbâindu-i pe sub haine, peste tot corpul.
   Ea simte ceva umed pe obraji, pe buze.
   Lacrimi. Ale lui.
   Luându-i fața în palme, îl întreabă:
   - De ce plângi?
   - Am crezut că te-am pierdut.
   - Dar mă ai, Jason. Sunt aici, iubitule. Mă ai.
   În vreme ce el o dezbracă în întunericul dormitorului, simte că n-a mai dorit pe nimeni cu atâta disperare cum îl dorește pe el. Supărarea i s-a evaporat.
   Somnolența conferită de vin a dispărut. El reușise s-o transporte înapoi în timp, când făcuseră dragoste pentru prima dată în apartamentul ei din Bucktown, pe fundalul luminilor orașului strălucind, pătrunzând prin ferestrele uriașe împreună cu aerul proaspăt de octombrie și cu zgomotele de seară târzie - oameni care ieșeau din baruri, sirenele din depărtare, motoarele orașului la ralanti, niciodată oprite, niciodată amuțite, ci rulând alene, liniștitor.
   Când se apropie orgasmul, se străduiește să nu țipe, dar nu se poate stăpâni, după cum nu poate nici Jason.
   Nu și în seara asta.
   Fiindcă ceva e altfel. Ceva e mai bine.
   Nu fuseseră nefericiți în anii din urmă, își dă ea seama, ba dimpotrivă. Dar trecuse mult, mult timp de când nu mai simțise genul acela de dragoste efervescentă, care îți clocotește în piept și îți întoarce lumea cu susul în jos.

                                              CINCI

            - Domnule Dessen!
   Mă trezesc tresărind.
   - Bună dimineața! Îmi pare rău că v-am speriat.
   O doctoriță se uită la mine - e o roșcată micuță, cu ochii verzi, în halat alb, cu o ceașcă de cafea într-o mână și o tabletă în cealaltă.
   Mă ridic în capul oaselor.
   Văd că e zi dincolo de fereastra de lângă patul meu și, timp de cinci secunde, habar n-am unde mă aflu.
   Afară, nori joși acoperă orașul, întretăind linia zgârie-norilor pe la trei sute de metri înălțime. Din poziția în care stau, zăresc lacul și vreo trei kilometri din zona de cartiere, totul învăluit într-un cenușiu sumbru, ca de Vest Mijlociu.
   - Domnule Dessen, știți unde vă aflați?
   - La spitalul Mercy.
   - Într-adevăr. Ați venit aseară la camera de gardă, cât se poate de dezorientat. V-a internat unul dintre colegii mei, dr. Randolph, care mi-a dat mie fișa dumneavoastră în această dimineață, când a plecat. Sunt Julianne Springer.
   Mă uit la perfuzia din brațul meu și la punga atârnată deasupra mea, pe un suport metalic.
   - Ce-mi dați acolo? întreb.
   - Doar H2O. Erați foarte deshidratat. Cum vă mai simțiți acum?
   Trec în revistă totul, cât pot de repede.
   Amețit.
   Capul îmi vuiește.
   Gura mi-e uscată ca iasca.
   Arăt cu mâna spre geam.
   - Așa mă simt. Cu o bizară mahmureală.
   Dincolo de disconfortul fizic, detectez o senzație strivitoare de pustietate, de parcă-mi plouă direct în suflet. De parcă am fost golit pe dinăuntru.
   - Am primit rezultatele RMN-ului dumneavoastră, spune ea, deschizându-și tableta. Sunt normale. Aveți o contuzie superficială, dar nimic grav. Investigațiile toxicologice sunt însă mult mai edificatoare. Am găsit urme de alcool, care corespund cu ce i-ați declarat dumneavoastră doctorului Randolph, dar și altceva.
   - Ce anume?
   - Ketamină.
   - Nu-mi sună cunoscut.
   - Este un anestezic chirurgical. Unul dintre efectele sale secundare este amnezia pe termen scurt. Ar putea explica într-un fel dezorientarea dumneavoastră. Dar analizele toxicologice au arătat și ceva ce n-am mai văzut până acum. Un compus psihoactiv. Un amestec foarte ciudat. Trebuie să vă întreb, continuă ea, luând o gură de cafea, nu cumva v-ați administrat singur drogurile acestea?
   - Sigur că nu.
   - Seara trecută i-ați comunicat doctorului Randolph numele soției și două numere de telefon.
   - Numărul mobilului ei și al telefonului fix de acasă.
   - Am încercat toată dimineața s-o contactez pe soția dumneavoastră, dar numărul ei de mobil îi aparține unui tip pe nume Ralph, iar la cel de fix intră de fiecare dată căsuța vocală.
   - Îmi puteți spune cele două numere?
   Springer îmi citește numărul de mobil al Danielei.
   - Ăsta e!
   - Sunteți sigur?
   - Sută la sută, răspund, iar când ea își pleacă privirea spre tabletă, o întreb: E posibil ca drogurile pe care le-ați găsit în organismul meu să provoace stări de conștiință alterată pe termen lung?
   - Adică halucinații?
   - Da.
   - Sinceră să fiu, nu știu ce e compusul acela psihochimic și deci nu pot spune cu certitudine ce efect ar fi putut avea asupra sistemului nervos.
   - Deci e posibil ca încă să mă afecteze?
   - Repet, nu știu care este timpul său de înjumătățire și nici de câtă vreme are nevoie organismul dumneavoastră pentru a-l elimina. Dar în momentul de față nu-mi păreți a fi sub influența vreunui narcotic.
   Amintirile nopții trecute încep să se contureze.
   Mă văd mergând gol, sub amenințarea unei arme, într-o clădire abandonată.
   Injecția din lateralul gâtului.
   Și din picior.
   Frânturi dintr-un dialog bizar cu un individ care purta o mască de gheișă.
   O hală plină de generatoare, scăldată în lumina lunii.
   Și, cu toate că viziunea nopții trecute poartă greutatea emoțională a unei amintiri reale, are și contururile fantastice ale unui vis, ale unui coșmar.
   Ce mi s-a întâmplat în clădirea aceea părăsită?
   Springer își trage un scaun și se așază lângă patul meu. De aproape, îi văd pistruii de pe față, ca o mână de nisip împrăștiat.
   - Vreau să vă întreb ceva despre ce i-ați declarat doctorului Randolph.
   A notat...
   Scuze, oftează ea, are un scris imposibil. „Pacientul declară: Era casa mea, dar nu mai era a mea”. Ați mai spus și că ați căpătat tăieturile și vânătăile de pe față fiindcă vă urmăreau niște oameni, dar când ați fost întrebat de ce vă urmăreau, n-ați dat niciun răspuns. Sunteți profesor? întreabă apoi, ridicând privirea din tabletă.
   - Da.
   - La...
   - Colegiul Lakemont.
   - Uite ce e, Jason. Cât timp ai dormit tu, după ce n-am găsit absolut nimic despre soția ta...
   - Cum adică n-ați găsit absolut nimic despre ea?
   - Numele ei e Daniela Dessen, corect?
   - Da.
   - Și are treizeci și nouă de ani?
   - Da.
   - N-am găsit nicăieri în Chicago pe cineva cu acest nume, având această vârstă.
   Asta îmi pune capac. Îmi întorc privirea de la Springer și mă uit pe fereastră. E atât de mohorât afară, că până și ora din zi e incertă. Dimineață, prânz, seară - e imposibil de ghicit. Stropi mici de ploaie cad pe geam.
   În momentul acesta, nici nu știu bine de ce mi-e mai teamă - de faptul că realitatea pe care o trăiesc ar putea fi cea adevărată sau de posibilitatea ca totul s-o ia razna în mintea mea. Îmi plăcea mai mult să cred că totul e cauzat de o tumoare cerebrală. Așa, cel puțin, aveam o explicație.
   - Jason, ne-am luat libertatea de a căuta date despre tine. Numele tău, profesia... tot ce-am putut găsi. Vreau să-mi răspunzi la următoarea întrebare cu mare atenție. Crezi cu adevărat că ești profesor de fizică la colegiul Lakemont?
   - Nu cred. Asta sunt.
   - Am verificat paginile web ale departamentelor de științe de la toate colegiile și universitățile din Chicago. Inclusiv pagina colegiului Lakemont. Nu apari ca profesor la niciunul dintre ele.
   - E imposibil. Predau acolo de...
   - Lasă-mă să termin, fiindcă am găsit totuși câteva informații despre tine, spune ea, tastând ceva pe tabletă. Jason Ashley Dessen, născut în 1973 în Denison, Iowa, fiul lui Ellie și al lui Randall Dessen. Scrie aici că mama ta a murit pe când aveai opt ani. Cum anume? Dacă nu te deranjează că întreb.
   - Avea o boală de inimă mai veche și a făcut o gripă urâtă care a dus la pneumonie.
   - Îmi pare rău, răspunde ea și citește mai departe: Licențiat al Universității din Chicago în 1955. Doctorat la aceeași universitate, în 2002. În regulă până aici?
   Încuviințez cu o mișcare din cap.
   - Ți-a fost decernat premiul Pavia în 2004 și, în același an, revista Science ți-a celebrat activitatea cu un editorial, numind-o „descoperirea anului”. Conferențiar invitat la Harvard, Princeton, UC Berkeley.
   Se uită la mine și îmi întâlnește privirea uluită, apoi întoarce tableta ca să văd că citește de pagina de pe Wikipedia a lui Jason A. Dessen.
   Ritmul sinusal al inimii mele pe monitorul de lângă pat se accelerează considerabil. Springer continuă:
   - N-ai mai publicat nicio lucrare și n-ai mai acceptat niciun post didactic din 2005, când ai preluat funcția de șef la Velocity Laboratories, un laborator de studiu al propulsiei cu reacție. Mai scrie aici că ai fost declarat dispărut acum opt luni de către fratele tău și că n-ai mai fost văzut în public de peste un an.
   Chestia asta mă zdruncină atât de tare, încât abia dacă mai pot să respir.
   Tensiunea mea declanșează un fel de alarmă pe monitorul cardiac, care începe să emită un țiuit iritant. O asistentă masivă își face apariția în prag.
   - Nu-i nimic, spune Springer. Poți să oprești, te rog, chestia aia?
   Asistenta se duce spre monitor și închide alarma. După ce pleacă, Springer se apleacă peste balustrada patului și își pune mâna peste a mea.
   - Vreau să te ajut, Jason. Îmi dau seama că ești speriat. Nu știu ce s-a întâmplat cu tine și am senzația că nici tu nu știi.
   Vântul care suflă dinspre lac e suficient de puternic pentru a abate ploaia în lateral. Mă uit la picurii care se scurg pe geamul ferestrei și încețoșează lumea de afară, transformând-o într-un peisaj urban impresionist, punctat de licăririle îndepărtate ale farurilor și ale luminilor de poziție.
   - Am anunțat poliția, spune Springer. Vor trimite un detectiv ca să-ți ia o declarație și să încerce să-și dea seama ce s-a întâmplat noaptea trecută. E primul lucru pe care-l facem. Pe de altă parte, n-am reușit să dau de Daniela, dar am obținut informațiile de contact ale fratelui tău, Michael, din Iowa City. Aș vrea să-mi dai permisiunea să-l sun, să-l anunț că ești aici și să discut cu el despre situația ta.
   Nu știu ce să zic. De doi ani n-am mai vorbit cu fratele meu.
   - Nu sunt sigur că vreau să-l sunați, răspund în cele din urmă.
   - Înțeleg, dar ca să fie limpede, conform legislației privind protecția datelor personale, dacă - după părerea mea - un pacient nu are posibilitatea de a accepta sau refuza anumite divulgări din motive de incapacitate sau de urgență, sunt autorizată să decid dacă este sau nu în interesul lui să comunic date despre el unei rude sau unui prieten. Consider că starea ta mintală actuală poate fi considerată incapacitate și cred că apelarea la cineva care te cunoaște și îți știe trecutul este în interesul tău. Deci, îl voi suna pe Michael.
   Își pleacă privirea în podea, de parcă i-ar fi greu să continue cu ce are de spus mai departe.
   - Al treilea lucru și ultimul, continuă ea. Avem nevoie de îndrumarea unui psihiatru pentru a-ți elucida situația. Te transfer, deci, la Chicago-Read, un centru de sănătate mintală situat nu departe, în North Side.
   - Uite ce e, recunosc că nu știu exact ce se întâmplă cu mine, dar nebun nu sunt. M-aș bucura să discut cu un psihiatru. Și apreciez prilejul de a o face. Dar nu-mi dau acceptul de a fi internat, dacă la asta te referi.
   - Nu la asta mă refer. Cu tot respectul cuvenit, Jason, nu ești în măsură să decizi tu în chestiunea asta.
   - Poftim?
   - Se cheamă reținere M1 și, conform legii, dacă eu consider că ești o amenințare la adresa ta și a celorlalți, pot cere o internare obligatorie de șaptezeci și două de ore. Uite ce-i, așa e cel mai bine pentru tine. Nu ești în situația de a...
   - Am venit la spitalul ăsta din propria-mi voință, fiindcă am vrut să aflu ce e în neregulă cu mine.
   - Și ai făcut ceea ce trebuie, iar noi exact asta vom face: vom afla de ce treci prin această desprindere de realitate și vom stabili tratamentul necesar pentru a-ți reveni perfect.
   Îmi văd tensiunea crescând pe monitor. Și nu vreau să declanșez din nou alarma.
   Închid ochii și trag aer în piept.
   Răsuflu.
   Iau o altă gură de oxigen.
   Tensiunea îmi scade.
   - Deci o să mă închizi într-o cameră cu pereți căptușiți, fără curea și fără obiecte ascuțite, și o să mă îndopi cu medicamente până când n-o să mai știu de mine?
   - Nu e chiar așa. Ai venit aici, la spital, pentru că ai vrut să te faci bine, nu? Atunci, ăsta e primul pas. Trebuie să ai încredere în mine.
   Se ridică de pe scaun și îl trage la locul lui, sub televizor.
   - Odihnește-te, Jason. Poliția va fi aici în curând, iar diseară te vom muta la Chicago-Read.
   O privesc ieșind, iar amenințarea potențialului adevăr apasă greu asupra mea.
   Dar dacă toate amintirile și convingerile care mă definesc - profesia mea, Daniela, fiul meu - nu sunt altceva decât o tragică eroare în materia cenușie dintre urechile mele? Ce voi face, voi continua să mă zbat pentru a fi cel care cred că sunt? Sau mă voi dezice de acel eu și de tot ce iubește el, intrând în pielea celui pe care îl dorește lumea aceasta?
   Și dacă mi-am pierdut mințile, ce urmează acum? Dacă tot ce știu eu este greșit?
   Nu. Oprește-te!
   Nu îmi pierd mințile.
   Pe față am vânătăi și în sânge am droguri de noaptea trecută. Cheia mea a descuiat ușa casei care nu era a mea. Nu am o tumoare cerebrală. Pe deget mi-a rămas urma unei verighete. Mă aflu acum într-un salon de spital și toate lucrurile astea chiar se întâmplă.
   Nu am voie să cred că sunt nebun.
   Am voie doar să rezolv această problemă.

         Când liftul ajunge în holul spitalului și ușile se deschid, trec pe lângă doi bărbați în costume ieftine și pelerine de ploaie.
   Arată ca și cum ar fi polițiști, iar când urcă în lift și privirile ni se întâlnesc, mă întreb dacă se duc la etaj ca să mă vadă pe mine.
   Trec prin sala de așteptare spre ușile automate. Cum n-am fost într-un salon securizat, am ieșit mult mai ușor decât mă așteptasem. M-am îmbrăcat, am așteptat ca pe culoar să nu mai fie nimeni și am trecut pe lângă cabinetul asistentelor fără să mă întrebe nimeni nimic.
   Mă apropii de ieșire și aștept să aud alarma declanșându-se, pe cineva strigându-mi numele, paznicii începând să alerge după mine pe culoar. Dar în scurt timp sunt afară, în ploaie, și mi se pare că abia se lasă seara, fiindcă traficul susținut sugerează ceva în jurul orei optsprezece.
   Cobor în fugă treptele, ajung pe trotuar și nu slăbesc ritmul decât după ce las un cvartal în urmă. Mă uit peste umăr, în spate.
   Nimeni nu mă urmărește, cel puțin din câte-mi pot da seama.
   Văd doar o mare de umbrele.
   Ploaia mă udă.
   Habar n-am încotro merg.
   În dreptul unei bănci, mă adăpostesc într-un intrând. Rezemat de o coloană din piatră, mă uit la oamenii care trec prin ploaia ce continuă să curgă pe asfalt.
   Scot din buzunar clipsul cu bani. Drumul cu taxiul din seara precedentă mi-a lăsat un gol considerabil în buget. Mai am 182 de dolari, iar cardurile de credit nu-mi folosesc.
   Nici nu se pune problema să mă duc acasă, dar la câteva străzi de locuința mea este un hotel ieftin, suficient de jalnic încât să-mi dea speranțe că-mi pot permite o cameră acolo.
   Pornesc din nou prin ploaie. Afară se întunecă tot mai tare, cu fiecare minut. Și devine tot mai frig. Fără sacou sau jachetă, nu apuc să străbat nici două cvartale și sunt deja ud până la piele.

        Hotelul Days Inn e găzduit în clădirea de vizavi de Village Tap. Sau nu.
   Umbrarul din față are o altă culoare, iar fațada pare bizar de stilată. Acestea sunt apartamente de lux. Văd chiar și un portar așteptând la bordură, cu o umbrelă în mână, încercând să oprească un taxi pentru o femeie într-un pardesiu negru.
   Sunt oare pe strada care trebuie?
   Arunc o privire spre barul meu din colț.
   În vitrină ar trebui să clipească firma cu neoane VILLAGE TAP, dar în locul ei e un panou masiv din lemn, cu litere din alamă, prins de o bară care se clatină deasupra intrării, scârțâind în bătaia vântului.
   Continui să merg, mai repede acum, cu ploaia curgându-mi în ochi.
   Pe lângă...
   Taverne pline de zgomot.
   Restaurantele sunt pregătite să primească afluxul de clienți, tacâmurile și paharele de vin fiind rapid aranjate pe mesele îmbrăcate în alb, în vreme ce chelnerii se străduiesc să memoreze ofertele speciale.
   O cafenea pe care n-o recunosc și din care răsună huruitul unui espressor măcinând boabe proaspete de cafea.
   Barul nostru italian preferat, al meu și al Danielei, care arată exact așa cum ar trebui să arate și-mi amintește că n-am mai mâncat nimic de aproape douăzeci și patru de ore.
   Dar merg mai departe.
   Până când până și șosetele îmi sunt fleașcă.
   Până când încep să tremur incontrolabil.
   Până când se lasă pe deplin întunericul și ajung în fața unui hotel cu trei etaje, cu bare la ferestre și o firmă grosolan de mare deasupra intrării:
HOTEL ROYALE
   Intru, iar pașii mei lasă în urmă o bălticică pe podeaua crăpată.
   Nu e așa cum m-am așteptat. Nu e vulgar sau mizerabil, ci doar uitat de vreme. Desuet. Așa cum îmi amintesc că era camera de zi a străbunicilor de la ferma lor părăginită din Iowa. De parcă mobilierul ros s-ar fi aflat acolo de mii de ani, încremenit în timp, în vreme ce restul lumii ar fi progresat. În aer se simte miros de mucegai, iar o orchestră își cântă încet ritmurile, care se revarsă dintr-un difuzor ascuns. Ceva de prin anii ’40.
   La recepție, un funcționar bătrân în smoching nici nu clipește văzându-mă ud până la piele. Îmi ia din mână cei 95 de dolari umezi și-mi dă cheia unei camere de la etajul al treilea.
   Liftul e mic și înghesuit și îmi privesc reflexia deformată în ușile de bronz, în vreme ce cabina urcă zgomotos, cu grația unui grăsan care se trudește pe scări.
   La etajul al treilea, pe la jumătatea unui coridor întunecat, lat abia cât să poată trece doi oameni unul pe lângă altul, găsesc camera și descui broasca de modă veche.
   Nu e cine știe ce.
   Un pat de o persoană, cu un cadru de metal firav și o saltea gloduroasă.
   O baie cât un dulap.
   O comodă.
   Un televizor cu tub catodic.
   Și un scaun lângă fereastră, dincolo de care lucește ceva.
   Ocolesc patul, trag perdeaua și mă uit afară. Sunt la același nivel cu partea de sus a firmei hotelului și suficient de aproape cât să văd ploaia căzând printre lămpile cu neon verde.
   Jos, pe trotuar, zăresc un bărbat rezemat de un stâlp; vălătuci de fum se ridică în aer, iar scrumul țigării licărește în întuneric, sub pălărie.
   Mă așteaptă oare pe mine?
   Poate că am devenit paranoic, dar mă duc la ușă, verific încuietoarea și pun lanțul.
   Îmi scot pantofii, mă dezbrac și mă șterg cu singurul prosop pe care-l găsesc în baie.
   Cel mai bun lucru din camera asta e străvechiul radiator din fontă, așezat sub fereastră. Rotesc robinetul la maximum și îmi țin mâinile în aerul cald. Îmi așez hainele ude pe spătarul scaunului, pe care îl mut lângă radiator.
   În sertarul noptierei găsesc o Biblie și o carte de telefon a zonei metropolitane Chicago. Mă întind în patul care scârțâie, răsfoiesc până la litera D și încep să-mi caut numele.
   Îl identific repede.
   Jason A. Dessen.
   Adresă corectă.
   Număr corect.
   Ridic receptorul telefonului de pe noptieră și formez numărul de acasă. Sună de patru ori, după care îmi aud glasul: „Bună, ai sunat la Jason, numai că eu nu-s aici ca să răspund. Acesta e un mesaj înregistrat. Mai departe știi ce să faci”.
   Închid înainte să răsune bipul.
   Nu e mesajul înregistrat de noi.
   Simt cum nebunia îmi dă din nou târcoale, amenințând să mă încovrige și să mă sfărâme într-un milion de bucăți. Dar o alung, revenind la noul meu refren.
   Nu am voie să cred că sunt nebun. Am voie doar să rezolv această problemă.
   Fizica experimentală - și, la naiba, orice știință - se ocupă cu rezolvarea problemelor. Numai că nu le poți rezolva pe toate deodată. Și există întotdeauna o chestiune mai amplă, una fundamentală - obiectivul cel mare. Dar dacă stai să te gândești la enormitatea ei, îți pierzi focalizarea.
   Ideea e să începi cu pași mici. Să te concentrezi pe rezolvarea acelor probleme la care poți să găsești răspunsuri. Să construiești o bază de la care să pleci. Iar după ce lucrezi la ea - și dacă ai noroc - chestiunea aceea fundamentală devine descifrabilă. Ca atunci când ai terminat de lucrat la un fotomontaj și faci câțiva pași înapoi ca să vezi imaginea de ansamblu dezvăluindu-se.
   Trebuie să mă detașez de frică și de paranoia și să abordez problema ca și când m-aș afla într-un laborator: pe rând, câte un segment mic.
   Să-mi construiesc o bază de la care să plec.
   Problema fundamentală care mă frământă acum este aceasta: Ce s-a întâmplat cu mine? Și n-am cum să găsesc răspuns la ea. Încă nu. Am câteva vagi bănuieli, firește, dar bănuielile riscă să ducă la preconcepții, iar preconcepțiile nu duc la adevăr. De ce nu erau Daniela și Charlie acasă, aseară? De ce părea că locuiesc singur?
   Nu, și astea sunt încă întrebări prea mari, prea complexe. Trebuie să îngustez plaja de date.
   Unde sunt Daniela și Charlie?
   Mai bine să reduc încă puțin domeniul. Daniela știe sigur unde e fiul meu. Deci de aici trebuie să pornesc: unde e Daniela?
   Schițele pe care le-am văzut seara trecută pe pereții casei - care nu e casa mea - erau lucrate de Daniela Vargas. Le semnase cu numele ei de fată. De ce?
   Îmi privesc inelarul în lumina fluorescentă care pătrunde prin fereastră. Urma lăsată de verighetă a dispărut. Dar a fost vreodată acolo?
   Smulg un fir descusut din perdea și mi-l leg în jurul inelarului, ca o legătură de ordin fizic cu lumea și cu viața pe care le cunosc.
   Pe urmă revin la cartea de telefon și caut la litera V, oprindu-mă la singurul număr care apare la Daniela Vargas. Rup pagina din carte și formez numărul.
   Familiaritatea glasului ei de pe înregistrarea robotului mă emoționează, cu toate că mesajul în sine mă năucește: „Ai sunat la Daniela. Sunt plecată să pictez. Lasă un mesaj. Ciao”.

         Peste o oră, hainele îmi sunt calde și aproape uscate. Mă spăl, mă îmbrac și cobor pe scară până în hol.
   Afară, vântul încă bate, însă ploaia s-a mai potolit. Bărbatul care fuma rezemat de stâlp nu mai e acolo.
   Sunt amețit de foame. Trec pe lângă vreo șase restaurante înainte să dau de unul care să nu mă lase lefter - o pizzerie murdară, puternic luminată, care vinde felii uriașe, cu blat gros. N-am unde să stau înăuntru, așa că mă așez pe trotuar, îndopându-mă și întrebându-mă dacă pizza aceea e chiar atât de formidabilă precum mi se pare ori sunt eu prea flămând ca să-mi mai dau seama corect.
   Adresa Danielei este în Bucktown. Mi-au rămas 75 de dolari și ceva mărunțiș, așa că aș putea să iau un taxi, dar mai degrabă aș merge pe jos.
   Traficul pietonal și cel auto sugerează o seară de vineri, iar în atmosferă plutește o atmosferă similară. Mă îndrept spre est ca să-mi găsesc soția.

       Clădirea în care stă Daniela e una din cărămidă galbenă, cu fațada acoperită de o iederă care, odată cu frigul, a devenit ruginie.
   Interfonul e un model vechi, din alamă. Îi găsesc imediat numele de fată - e al doilea de jos, pe primul șir de butoane. Apăs de trei ori, dar nu răspunde nimeni.
   Prin geamurile înalte ale ușii văd apropiindu-se o femeie în rochie de seară și palton. Tocurile-cui ale pantofilor ei țăcăne pe pardoseală. Mă dau la o parte și mă întorc cu spatele când ușa se deschide.
    Vorbește la telefon și, după damful de alcool care o însoțește, deduc că a început deja seara, într-un stil entuziast. Coboară treptele de la intrare fără să mă observe.
   Prind ușa înainte să se închidă și urc pe scară până la etajul patru.
   Apartamentul Danielei e la capătul culoarului.
   Ciocăn la ușă și aștept.
   Nimic.
   Cobor în hol, întrebându-mă dacă să stau s-o aștept acolo sau nu. Dar dacă e plecată din oraș? Și ce va crede când se va întoarce și mă va găsi bântuind pe lângă locuința ei ca un smintit?
   Când mă apropii de ușa dinspre stradă, zăresc un avizier cu diferite anunțuri, de la lansări de expoziții până la seri de lectură și concursuri de poezie. Cel mai mare, prins chiar în centrul panoului, îmi atrage atenția. E de fapt un poster publicitar pentru o expoziție a Danielei Vargas la o galerie numită Oomph.
   Mă opresc și caut data lansării.
   Vineri, 2 octombrie.
   Azi.

       Înapoi în stradă. Plouă din nou.
   Opresc un taxi.
   Galeria se află la vreo douăsprezece străzi distanță și simt cum tensiunea mea atinge cote maxime când intrăm pe Damen Avenue, care nu e altceva decât o parcare de taxiuri în apogeul înserării. Cobor și mă alătur mulțimii care mărșăluiește sub burnița înghețată.
    Oomph este un fost atelier transformat în galerie de artă, iar coada de la intrare se întinde până pe la jumătatea străzii.
   După trei sferturi de oră absolut mizerabile, scap în fine de ploaie, plătesc biletul de intrare de 15 dolari și intru cu un grup de alte zece persoane într-o anticameră, pe ai cărei pereți sunt scrise numele și prenumele Danielei cu litere uriașe, ca de graffiti.
   În cei cincisprezece ani ai noștri împreună, am participat cu ea la numeroase lansări și expoziții, dar niciodată n-am văzut așa ceva.
   Un bărbat slab și bărbos își face apariția printr-o ușă ascunsă în perete. Luminile pălesc.
  - Sunt Steve Konkoly, spune el, producătorul spectacolului pe care îl veți urmări.
   Apoi, desprinzând o pungă de plastic dintr-un automat de lângă ușă, continuă:
   - Telefoanele în pungă. Le veți primi înapoi în partea cealaltă.
   Punga cu telefoane trece din mână în mână.
   - Câteva detalii despre următoarele zece minute din viața dumneavoastră. Artista vă cere să lăsați deoparte raționamentele intelectuale și să încercați să abordați lucrarea ei la nivel emoțional. Bun venit la „Interconectare”!
   Konkoly ia punga cu telefoane și deschide ușa. Sunt ultimul care intră.
   Pentru o clipă, suntem înghesuiți într-un spațiu îngust, întunecat, care se cufundă în beznă în momentul în care ușa se închide, dezvăluind imediat o încăpere vastă, ca o hală.
   Privirea îmi este atrasă în sus, spre punctele de lumină care pălesc deasupra noastră.
   Stele.
   Par surprinzător de reale, fiecare părând să licăre mocnit. Unele sunt mai aproape, altele mai departe, iar din când în când câte una străbate în viteză neantul.
   Apoi văd ce se ivește în față. Cineva murmură: „Doamne, Dumnezeule!”
   Este un labirint din plexiglas, care prin cine știe ce efect vizual pare să se întindă la infinit sub universul de stele. Valuri de lumină unduiesc prin pereți.
   Grupul nostru înaintează lent.
   Există cinci intrări în labirint, iar eu sunt la încrucișarea acestora, privindu-i pe ceilalți cum se risipesc pe culoare diferite.
   Un sunet slab, care s-a auzit tot timpul, îmi atrage atenția: nu e muzică, e mai degrabă un zgomot alb, ca paraziții de la televizor, șuierând pe fondul unui ton profund, susținut.
   Aleg și eu un culoar, iar când intru în labirint, transparența pereților dispare.
   Plexiglasul e scăldat într-o lumină aproape orbitoare, inclusiv jos, sub picioare.
   După un minut, pe anumiți pereți încep să se deruleze imagini.
   O naștere - copilul țipând, mama plângând de bucurie. Un condamnat zbătându-se și zvârcolindu-se la capătul unui ștreang. O furtună de zăpadă. Oceanul. Un peisaj deșertic.
   Continui să merg pe culoarul meu.
   Pe alei care se înfundă.
   Pe după colțuri oarbe.
   Imaginile se derulează cu o frecvență mai mare, repetându-se la intervale mai scurte.
   Resturile strivite ale unor mașini care s-au ciocnit. Un cuplu făcând sex cu pasiune. Perspectiva unui pacient transportat cu targa pe un coridor de spital, sub privirile medicilor și ale asistentelor. Crucea. Buddha. Pentagrama. Semnul păcii. O explozie nucleară.
   Luminile se sting.
   Stelele reapar.
   Văd din nou prin pereții de plexiglas, numai că acum, pe fondul lor transparent s-a suprapus un fel de filtru digital - un zgomot alb, insecte roind și ninsoare.
   Restul oamenilor din labirint par doar niște siluete rătăcind printr-o vastă pustietate.
   Și în ciuda spaimei și a confuziei ultimelor douăzeci și patru de ore - sau poate exact ca urmare a lor - ceea ce trăiesc în acest moment mă afectează profund.
   Deși îi pot vedea pe ceilalți din labirint, nu mă simt ca și cum am fi în aceeași încăpere, nici măcar în același spațiu. Par aflați la lumi întregi distanță, pierduți în propriii lor vectori. Preț de o fracțiune de secundă, mă copleșește o intensă senzație de irosire.
   Nu durere sau mâhnire, ci altceva, mai primitiv.
   Înțelegerea unui fapt și teroarea care îi urmează - teroarea indiferenței infinite care ne înconjoară.
   Nu știu dacă asta a dorit să transmită Daniela prin lucrarea ei, dar mie asta îmi sugerează.
   Rătăcim cu toții prin tundra existenței, atribuind valoare nimicniciei, când tot ce iubim și urâm, toate lucrurile în care credem și pentru care ne batem și pentru care ucidem și pentru care suntem gata să murim sunt la fel de absurde și de iluzorii precum imaginile proiectate pe un plexiglas.
   La ieșirea din labirint se derulează un ultim set de imagini - un bărbat și o femeie ținând în mâini mânuțele copilului lor și alergând împreună pe o pajiște înverzită, sub cerul senin și albastru -, cu următoarele cuvinte materializându-se lent pe perete:
   Nimic nu există.
   Totul e un vis.
   Dumnezeu - omul - lumea - soarele, luna, nemărginirea stelelor - un vis, doar un vis; niciuna dintre ele nu există.
   Nimic nu există în afară de spațiul gol - și tu...
   Iar tu nu ești tu - nu ai trup, nici sânge, nici oase; ești doar un gând.
   MARK TWAIN
   Pășesc într-o altă anticameră, unde ceilalți din grupul meu se înghesuie în jurul pungii de plastic, recuperându-și telefoanele.
   Trec mai departe, într-o sală vastă, viu luminată, cu podele din lemn lustruit, cu lucrări de artă pe pereți, un trio de viori și... o femeie într-o splendidă rochie neagră pe o platformă, adresându-se mulțimii. Îmi trebuie cinci secunde întregi ca să realizez că e Daniela.
   E radioasă și ține un pahar cu vin roșu într-o mână, gesticulând cu cealaltă.
   - ... o seară extraordinară și vă sunt recunoscătoare tuturor pentru că ați venit să-mi susțineți noul proiect. Înseamnă foarte mult pentru mine.
   Și ridicând paharul, adaugă:
   - Salud!
   Mulțimea îi răspunde la fel - fiecare bea, iar eu mă îndrept spre ea.
   De aproape, e electrizantă. E atât de plină de viață, încât trebuie să fac un efort ca să n-o strig. Această Daniela are energia de acum cincisprezece ani, când ne-am întâlnit prima dată, înainte ca viața - normalitatea, entuziasmul, deprimarea, compromisurile - să o transforme în femeia cu care împart acum patul: o mamă extraordinară, o soție extraordinară, dar încercând permanent să alunge șoaptele lucrurilor care ar fi putut să fie.
   Daniela mea are în priviri o depărtare și o greutate care uneori mă sperie.
   Daniela de aici plutește la o palmă deasupra pământului.
   Sunt la nici trei metri de ea, cu inima bubuindu-mi, și mă întreb dacă mă va observa. Și atunci...
   Contact vizual.
   Ea face ochii mari, deschide gura și nu-mi pot da seama dacă e oripilată, încântată sau doar surprinsă că mă vede.
   Își face loc prin mulțime, își pune brațele în jurul gâtului meu și mă strânge tare lângă ea, exclamând:
   - Oh, Dumnezeule, nici nu-mi vine să cred că ai venit! Ești bine? auzisem că ai plecat din țară pentru o vreme sau că ai dispărut - ori ceva asemănător.
   Nu știu prea bine cum să răspund, așa că spun doar atât:
   - Ei bine, iată-mă!
   Daniela nu mai folosea parfum de ani buni, dar în seara asta e parfumată și miroase a Daniela fără mine, a Daniela înainte ca mirosurile noastre separate să se îmbine și să ducă la noi.
   Nu vreau să-i dau drumul - am nevoie să-i simt atingerea - dar se desprinde de mine.
   - Unde e Charlie? o întreb.
   - Cine?
   - Charlie.
   - La cine te referi?
   Ceva se răsucește în mine.
   - Jason?
   Nu știe cine e fiul nostru.
   Dar oare chiar avem un fiu?
   Charlie chiar există?
   Sigur că există! Am asistat la nașterea lui. L-am ținut în brațe la zece secunde după ce a venit pe lume, țipând și tremurând.
   - E totul în regulă? mă întreabă ea.
   - Da. Doar ce-am trecut prin labirint.
   - Cum ți s-a părut?
   - Aproape că mi-a venit să plâng.
   - Numai ție ți se datorează.
   - Ce vrei să spui?
   - Mai știi discuția pe care am avut-o acum un an și jumătate? Când ai trecut pe la mine? Tu m-ai inspirat, Jason. La tine m-am gândit în fiecare zi cât timp l-am construit. M-am gândit la ce mi-ai zis. N-ai văzut dedicația?
   - Nu, unde era?
   - La intrarea în labirint. Pentru tine e. Ți l-am dedicat ție și am încercat să iau legătura cu tine. Am vrut să fii invitatul meu special în seara asta, dar nimeni n-a reușit să te găsească. Dar ești aici, zice ea și zâmbește. Asta e tot ce contează.
   Inima îmi bate nebunește și încăperea începe să se rotească, dar în clipa următoare Ryan Holder e lângă ea, cu brațul în jurul ei. Poartă un sacou de tweed, părul pare să-i încărunțească, e mai palid și mai puțin suplu decât ultima dată când l-am văzut, adică - imposibil - la Village Tap, cu o seară în urmă, când sărbătorea câștigarea premiului Pavia.
   - Măi, măi, exclamă Ryan, strângându-mi mâna. Domnul Pavia însuși! În persoană!
   - Băieți, intervine Daniela, trebuie să fiu o gazdă politicoasă și să socializez cu invitații, dar... Jason, avem o mică agapă secretă la mine în apartament după ceremonia de aici. Vii și tu?
   - Mi-ar face mare plăcere.
   În timp ce o privesc dispărând în mulțime, Ryan mă întreabă:
   - Vrei ceva de băut?
   Dumnezeule, da!
   Galeria pare să nu fi precupețit nimic - chelneri în smoching care duc în mâini tăvi cu apetitive și șampanie și un bufet deschis în celălalt capăt al sălii, sub un triptic cu autoportrete ale Danielei.
   În vreme ce barmanul umple două pahare de plastic cu whisky Macallan 12, Ryan îmi spune:
   - Știu că te descurci foarte bine, dar hai să luăm astea.
   E foarte ciudat - nu afișează nimic din aroganța și fanfaronada tipului care-și întreținea oaspeții aseară, la barul din colț. Ne luăm paharele și găsim un colț liniștit, departe de mulțimea care o înconjoară pe Daniela.
   Stăm și privim cum în sală se strâng tot mai mulți oameni care ies din labirint, apoi întreb:
   - Deci, ce-ai mai făcut? Nu prea mai știu nimic despre tine.
   - M-am mutat la Universitatea din Chicago.
   - Felicitări! Deci predai?
   - Neuroștiințe celulare și moleculare. M-am ocupat și de un proiect de cercetare frumușel, referitor la cortexul prefrontal.
   - Pare interesant.
   Se apleacă spre mine.
   - Vorbind serios acum, moara zvonurilor a luat-o razna de-a binelea. Toată comunitatea vorbește. Lumea zice, adaugă el coborând glasul, că ai clacat și ți-ai pierdut mințile. Că ai fi închis undeva la nebuni. Că ești mort.
   - Ei bine, uite-mă. Lucid, cald și încă respirând.
   - Așadar, compusul acela pe care l-am sintetizat pentru tine... bănuiesc că a funcționat.
   Mă uit la el fix, fiindcă habar n-am despre ce vorbește, iar când vede că nu răspund, continuă:
   - Bun. Am înțeles. Te-au îngropat sub un munte de clauze de confidențialitate.
   Sorb din pahar. Mi-e încă foame, iar alcoolul îmi urcă prea repede la cap. Când un chelner trece prin apropiere, iau trei bușeuri de pe tava lui din argint.
   Însă Ryan nu poate s-o lase baltă.
   - Uite ce e, nu vreau să fiu pisălog, dar mi se pare că am muncit prea mult pentru tine și pentru Velocity fără să mi se spună mare lucru. Noi doi ne cunoaștem de mult și înțeleg că tu ai ajuns la un alt nivel în carieră, dar nu știu... Cred că ai obținut de la mine tot ce ai vrut și...
   - Și ce?
   - Nu mai contează.
   - Ba nu, te rog!
   - Tot ce spun e că ai fi putut să-i arăți ceva mai mult respect fostului tău coleg de cameră.
   - Despre ce compus vorbești?
   Mă privește cu un dispreț abia disimulat.
   - Du-te naibii!
   Stăm amândoi tăcuți într-o margine a sălii tot mai aglomerate.
   - Deci voi doi sunteți împreună? îl întreb. Tu și Daniela?
   - Cam așa ceva.
   - Ce înseamnă asta?
   - Ne vedem de o bucată de vreme.
   - Întotdeauna te-ai simțit atras de ea, nu-i așa?
   El se mulțumește să zâmbească.
   Privind în mulțime, o zăresc pe Daniela. E concentrată și dezinvoltă, înconjurată de reporterii care iau notițe frenetic în timp ce ea vorbește.
   - Și cum merge treaba, îl întreb, deși nu sunt sigur că vreau cu adevărat să aflu răspunsul. Cu tine și soț... Daniela?
   - Formidabil. E femeia visurilor mele.
   Zâmbește misterios și, timp de trei secunde, îmi vine să-l omor.

           E ora unu dimineața și stau pe canapea în locuința Danielei, privind-o în timp ce-și conduce spre ușă oaspeții întârziați.
   Ultimele ore au fost o veritabilă provocare - să încerc să port o conversație semicoerentă cu prietenii artiști ai Danielei și să pândesc totodată câteva momente singur cu ea. După toate aparențele, momentele acestea îmi vor tot scăpa printre degete: Ryan Holder, tipul care se culcă acum cu soția mea, e încă aici și, când îl văd trântindu-se pe un fotoliu de piele din fața mea, îmi dau seama că se pregătește să rămână, inclusiv peste noapte, probabil.
   Din paharul pe jumătate plin cu gheață, sorb ultimii stropi de scotch, nu tocmai beat, dar bine încins; alcoolul reprezintă un tampon eficient între mine și gaura de iepure prin care am căzut pe acest tărâm al minunilor care se pretinde a fi viața mea.
   Mă întreb dacă Daniela ar vrea să plec; dacă nu cumva sunt oaspetele acela uituc, rămas ultimul, care nu pricepe că omul vine, dar mai și pleacă.
   Închide ușa și pune lanțul de siguranță, apoi își aruncă pantofii din picioare, se duce spre canapea și se afundă între pernele ei.
    - Doamne, ce noapte! zice ea apoi.
   Deschide un sertar al măsuței de lângă canapea și scoate o brichetă și o pipă din sticlă pătată.
   Daniela a renunțat să mai fumeze iarbă când a rămas însărcinată cu Charlie și de atunci nu s-a mai apucat niciodată. Mă uit la ea cum trage un fum, apoi îmi întinde pipa. Cum noaptea asta tot n-ar putea deveni mai bizară de atât, de ce nu?
   În scurt timp suntem toți trei luați de apă, în liniștea mansardei spațioase cu pereții acoperiți de un noian eclectic de obiecte de artă.
   Daniela a ridicat storurile uriașei ferestre orientate spre sud a camerei de zi și, dincolo de geam, orașul își desfășoară spectacolul scânteietor.
   Ryan îi trece pipa Danielei și, în vreme ce ea începe s-o umple din nou, fostul meu coleg de cameră se lasă pe spate în fotoliu și își ridică privirea în tavan.
   Felul în care își tot trece limba peste dinții din față îmi stârnește un zâmbet, fiindcă întotdeauna a avut ticul ăsta în timp ce fuma iarbă, încă din școală.
   Mă uit pe fereastră, spre marea de lumini de afară, și întreb:
   - Cât de bine mă cunoașteți voi doi?
   Asta pare să le atragă atenția. Daniela pune pipa pe masă și se răsucește pe canapea, cu fața spre mine și cu genunchii ridicați la piept.
   Ryan face ochii mari și se îndreaptă de spate în fotoliu.
   - Cum adică? întreabă Daniela.
   - Aveți încredere în mine?
   Ea se întinde și își pune palma peste mâna mea. Electricitate pură.
   - Firește, dragule.
   - Chiar și atunci când am fost pe poziții opuse, spune Ryan, ți-am respectat întotdeauna integritatea și bunul simț.
   Daniela mă privește preocupată.
   - E totul în regulă?
   N-ar trebui să fac asta. Categoric n-ar trebui să fac asta. Dar o voi face.
   - Un scenariu ipotetic, încep eu. Un om de știință, profesor de fizică, locuiește aici, în Chicago. Nu are succesul senzațional la care a visat dintotdeauna, dar e fericit, destul de mulțumit și căsătorit.
   Mă uit spre Daniela și mă gândesc la cuvintele rostite de Ryan la galerie, apoi continui:
   - Cu femeia visurilor lui. Au împreună un băiat. Duc o viață frumoasă. Într-o seară, omul nostru se duce într-un bar ca să-și revadă un vechi prieten, un fost coleg de colegiu care a câștigat recent o distincție prestigioasă. Pe drumul înapoi, i se întâmplă ceva. Nu mai ajunge acasă. E răpit. Ceea ce se petrece e neclar, dar când în sfârșit își revine în simțiri, se află într-un laborator din South Chicago și totul s-a schimbat. Casa lui e altfel. El nu mai e profesor. Nu mai e însurat cu femeia respectivă.
   - Vrei să spui, mă întrerupe Daniela, că el crede că lucrurile astea s-au schimbat - sau că s-au schimbat cu adevărat?
   - Vreau să spun că, din punctul lui de vedere, lumea în care se află nu mai e lumea lui.
   - Are o tumoare cerebrală, sugerează Ryan.
   Mă întorc spre vechiul meu prieten și spun:
   - RMN-ul arată că nu.
   - Atunci, poate că sunt unii care se joacă de fapt cu mintea lui. Au conceput o farsă complexă, care îi afectează toate aspectele vieții. Cred că am văzut asta într-un film.
   - În mai puțin de opt ore, casa întreagă i-a fost renovată. Și nu numai tablourile de pe pereți sunt altele. Mobila e nouă. Aparatura e nouă. Întrerupătoarele electrice au fost mutate. Nicio farsă n-ar putea fi atât de elaborată. Și care ar fi rostul? Tipul e un ins obișnuit. De ce ar vrea cineva să se joace cu mintea lui la un asemenea nivel?
   - Atunci, e nebun, declară Ryan.
   - Nu sunt nebun.
   În mansardă se așterne o tăcere adâncă. Daniela mă ia de mână.
   - Jason, ce încerci de fapt să ne spui?
   Mă uit la ea.
   - Mai devreme în seara asta, mi-ai povestit despre o discuție pe care am avut-o și care ți-a inspirat proiectul de la galerie.
   - Într-adevăr.
   - Poți să-mi spui câte ceva despre discuția aceea?
   - Nu ți-o amintești?
   - Nu-mi amintesc nici măcar un cuvânt.
   - Cum e posibil?
   - Te rog, Daniela!
   Urmează o pauză îndelungă, timp în care îmi scrutează privirea, poate pentru a-și confirma că vorbesc serios. În cele din urmă, îmi explică:
   - Era prin primăvară, cred. Nu ne mai văzuserăm de o vreme și nu mai vorbiserăm cu adevărat de când drumurile ni se despărțiseră atunci, cu mulți ani în urmă. Eram la curent cu reușitele tale, firește. Întotdeauna am fost mândră de tine. Oricum, într-o seară ai apărut la mine la ușă. Așa, din senin. Ai zis că te gândiseși la mine în ultima vreme și la început am crezut că voiai doar să reîncălzești o supă veche, dar era altceva. Serios, nu-ți amintești nimic din toate astea?
   - E ca și cum nici n-aș fi fost acolo.
   - Am început să vorbim despre cercetările tale, despre implicarea ta într-un proiect păstrat secret, și mi-ai spus - îmi aduc aminte perfect - mi-ai spus că probabil n-o să mă mai vezi niciodată. Și atunci mi-am dat seama că nu trecuseși pe la mine doar ca să mă vezi; veniseși ca să-ți iei rămas-bun. Pe urmă, mi-ai zis că existența noastră se rezumă la alegerile pe care le facem și că tu le rataseși pe unele dintre ele, dar pe niciuna atât de rău ca pe aceea care mă privea pe mine. Ai mai zis că-ți pare rău pentru tot. A fost foarte mișcător. Pe urmă ai plecat și n-am mai auzit nimic despre tine și nici nu te-am mai văzut până în seara asta. Iar acum am eu o întrebare pentru tine.
   - Ascult.
   Între băutură și iarbă și încercarea de a înțelege ce-mi spune ea, capul mi se învârte.
   - Când m-ai văzut în seara asta la recepție, prima întrebare pe care mi-ai pus-o a fost: „Unde e Charlie?” Cine-i Charlie?
   Unul dintre lucrurile care-mi plac cel mai mult la Daniela e onestitatea ei. Are o conexiune directă între inimă și gură. Fără filtre, fără autocenzură. Spune ceea ce simte, fără pic de falsitate sau prefăcătorie. Și n-o ia pe ocolite. Așa că, atunci când o privesc în ochi și nu văd decât sinceritate, aproape că mă frâng.
   - Nu contează, răspund.
   - Evident, contează. Nu ne-am mai văzut de un an și jumătate și asta mă întrebi tu prima dată?
   Îmi termin băutura, zdrobind în dinți ultimul cub de gheață pe jumătate topit.
   - Charlie e fiul nostru.
   Se albește la față.
   - Stai puțin, intervine Ryan pe un ton ferm. Credeam că discutăm și noi așa, la o băută. Dar ce-i asta? E o glumă? întreabă el, privind când la mine, când la Daniela.
   - Nu, nu e o glumă.
   - Nu avem un fiu împreună, iar tu o știi prea bine, răspunde Daniela. Nu mai suntem împreună de cincisprezece ani. Știi asta, Jason. Știi asta!
   Cred că aș putea încerca s-o conving acum, pe loc. Știu atât de multe despre femeia asta - secrete din copilăria ei pe care nu mi le-a dezvăluit decât în ultimii cinci ani ai căsătoriei noastre. Dar mi-e teamă că aceste „revelații” s-ar putea întoarce împotriva mea. Că ea nu le-ar percepe ca pe niște dovezi, ci le-ar considera trucuri și înșelătorii. Glume de salon. Sunt gata să pariez că cea mai bună modalitate de a o convinge că spun adevărul este sinceritatea deplină.
   Așadar, îi zic:
   - Uite ce știu eu, Daniela. Noi doi locuim împreună în casa mea din Logan Square. Avem un fiu de paisprezece ani pe nume Charlie. Eu sunt profesor la colegiul Lakemont. Tu ești o soție și o mamă extraordinară și ți-ai sacrificat cariera artistică pentru a rămâne acasă. Iar tu, Ryan... Tu ești un celebru neurospecialist. Tu ai câștigat premiul Pavia. Tu ai susținut conferințe în lumea întreagă. Știu că toate astea sună absolut nebunesc, dar nu am o tumoare cerebrală, nu se joacă nimeni cu creierul meu și nu mi-am pierdut mințile.
   Ryan începe să râdă, dar în glasul lui se simte un ton inconfundabil de deconcertare.
   - Să presupunem, de dragul discuției, că tot ce ne-ai spus e adevărat. Sau că, cel puțin, tu așa crezi. Variabila necunoscută în toată povestea asta e proiectul la care ai lucrat în ultimii ani. Proiectul tău secret. Despre el ce ne poți spune?
   - Nimic.
   Ryan se ridică în picioare cu un oarecare efort.
   - Pleci? îl întreabă Daniela.
   - E târziu. Și am auzit destule.
   - Ryan, intervin eu, problema nu e că nu vreau să-ți spun. Nu pot. Nu-mi amintesc nimic. Sunt doar un profesor de fizică. M-am trezit într-un laborator și toată lumea părea convinsă că acolo mi-e locul, dar nu e așa.
   Ryan își ia pălăria și se îndreaptă spre ușă. În prag, se întoarce spre mine și spune:
   - Nu te simți bine. Lasă-mă să te duc la spital.
   - Am fost deja la unul. Nu mă mai întorc.
   Se uită apoi la Daniela.
   - Vrei să-l fac să plece?
   Ea se răsucește spre mine, întrebându-se - bănuiesc eu - dacă vrea într-adevăr să fie lăsată singură cu un smintit. Dacă hotărăște să nu aibă încredere în mine? În cele din urmă, clatină din cap.
   - E-n regulă.
   - Ryan, insist eu, ce compus ai sintetizat pentru mine?
   El se uită la mine încruntat și pentru o clipă am impresia că-mi va răspunde, fiindcă tensiunea pare să i se șteargă de pe față, de parcă ar încerca să decidă dacă sunt chiar nebun sau doar o javră drogată.
   Și ajunge imediat la o concluzie. Expresia dură îi revine. Fără un dram de căldură în voce, spune:
   - Noapte bună, Daniela.
   Și se întoarce. Apoi pleacă trântind ușa în urma lui.

         Daniela intră în camera de oaspeți ducând în mână o ceașcă de ceai. Poartă pantaloni de yoga și o bluză fără mâneci.
   Eu am făcut un duș. Nu mă simt deloc mai bine, dar cel puțin sunt curat și am scăpat de duhoarea de spital și de izul de clorox.
   Se așază pe marginea canapelei și-mi întinde ceașca.
   - Mușețel.
   Ținând în palme ceașca fierbinte din ceramică, îi spun:
   - Nu erai obligată să faci asta. Am un loc în care pot să mă duc.
   - Stai aici, cu mine. Punct.
   Trece peste picioarele mele și se așază lângă mine, rezemată de spătar.
   Beau din ceai. E cald, liniștitor, dulce.
   Daniela se uită spre mine.
   - Când ai fost la spital, ei ce au zis că e-n neregulă cu tine?
   - Nu și-au dat seama. Au vrut să mă interneze.
   - La psihiatrie?
   - Da.
   - Și tu nu ți-ai dat acordul?
   - Nu, am plecat.
   - Deci ar fi fost o internare forțată, nu benevolă.
   - Exact.
   - Și ești sigur că, în momentul de față, n-ar fi fost cea mai bună soluție? Adică tu ce ai crede dacă cineva ți-ar spune lucrurile pe care mi le-ai povestit tu mie acum?
   - Aș crede că și-a pierdut mințile. Dar aș greși.
   - Atunci, spune-mi tu: ce crezi că se întâmplă cu tine?
   - Nu sunt foarte sigur.
   - Dar ești om de știință. O teorie trebuie să ai.
   - Nu dispun de date suficiente.
   - Dar instinctul ce-ți sugerează?
   Mai iau o înghițitură de ceai, savurând valul cald care-mi alunecă pe gât în jos.
   - Cu toții trăim zi de zi complet inconștienți de faptul că facem parte dintr-o realitate mult mai vastă și mai bizară decât ne putem imagina.
   Îmi ia mâna într-a ei și, chiar dacă nu e Daniela pe care o cunosc eu, nu pot ascunde cât de nebunește o iubesc pe femeia asta, chiar și aici, chiar și acum, șezând pe canapeaua ei, în lumea asta greșită.
   Mă uit la ea, la ochii ei hispanici, cu priviri intense și scânteietoare. Am nevoie de toată voința mea ca să-mi țin mâinile departe de ea.
   - Ți-e teamă? mă întreabă ea.
   Mă gândesc la bărbatul care m-a amenințat cu arma. La laboratorul acela. La echipa care m-a urmărit până acasă și a încercat să mă captureze. Mă gândesc la bărbatul care fuma sub fereastra camerei mele de hotel. Lăsând la o parte toate elementele identității mele și ale realității ăsteia care nu se potrivesc unele cu altele, există oameni cât se poate de reali, dincolo de pereții apartamentului ei, care vor să pună mâna pe mine. Care m-au rănit înainte și care, posibil, vor vrea s-o facă din nou.
   O idee sumbră mă lovește din senin: oare îmi pot lua urma aici? Am pus-o cumva pe Daniela în pericol?
  Nu.
   Dacă nu e soția mea, dacă e doar o prietenă de acum cincisprezece ani, de ce s-ar afla în atenția cuiva?
   - Jason! Ți-e teamă?
   - Foarte.
   Întinde mâna, îmi atinge fața ușor și constată:
   - Vânătăi.
   - Nu știu cum le-am căpătat.
   - Povestește-mi despre el.
   - Despre cine?
   - Despre Charlie.
   - Cred că trebuie să fie foarte ciudat pentru tine.
   - N-aș putea pretinde că nu.
   - Păi, ți-am zis deja, are paisprezece ani. Ziua lui e pe 21 octombrie și s-a născut prematur la Chicago Mercy. Cântărea 970 de grame și a avut nevoie de mult ajutor în primul an de viață. Dar s-a dovedit a fi un luptător. Acum e sănătos și înalt cât mine.
   În ochi i se adună lacrimi.
   - Are părul închis la culoare, la fel ca tine, și un savuros simț al umorului. Elev conștiincios, de nota 8. Emisfera dreaptă puternic dominantă, ca la mama lui. E pasionat de benzile desenate japoneze și de skateboard. Îi place să deseneze peisaje ciudate. Nu cred că e prea devreme să spun că are talentul tău în domeniul ăsta.
   - Oprește-te!
   - Ce s-a întâmplat?
   Închide ochii și văd cum lacrimile i se scurg pe la colțul pleoapelor, pe obraji.
   - Nu avem un fiu împreună.
   - Îmi juri că nu-ți amintești nimic despre el? Că nu e totul un soi de joc? Dacă-mi spui asta acum, n-o să mai...
   - Jason, sunt cincisprezece ani de când ne-am despărțit. Mai exact, tu ai pus capăt relației.
   - Nu-i adevărat!
   - Cu o zi înainte, îți spusesem că sunt însărcinată. Tu mi-ai zis că ai nevoie de timp ca să te gândești. Ai venit pe urmă la mine și mi-ai spus că a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o vreodată, dar că ești foarte ocupat cu cercetările tale, cu cele care ți-au adus în cele din urmă premiul acela important. Ai mai spus că următorul an aveai să ți-l petreci într-o atmosferă sterilă și că eu meritam mai mult decât atât; copilul nostru merita mai mult decât atât.
   - Nu așa s-au petrecut lucrurile. Ți-am zis că nu ne va fi ușor, dar că ne vom descurca. Ne-am căsătorit. Tu l-ai născut pe Charlie. Eu mi-am pierdut finanțarea și am devenit profesor. Iar tu ai devenit mamă cu normă întreagă.
   - Și totuși, iată-ne aici, în seara asta. Necăsătoriți. Fără copii. Tu tocmai ai participat la inaugurarea proiectului care îmi va aduce mie celebritatea; și chiar ai câștigat premiul acela. Nu știu ce se petrece în mintea ta. Poate că ai amintiri paralele, dar eu știu ce e real și ce nu.
   Mă uit la aburul care se ridică din ceașca de ceai.
   - Crezi că sunt nebun? o întreb.
   - N-am idee, dar bine nu ești.
   Mă privește cu compasiunea care a caracterizat-o întotdeauna. Îmi ating inelul din ață pe care mi l-am legat în jurul degetului ca pe un talisman.
   - Bun, rostesc apoi, poate crezi ce ți-am spus, poate nu, dar vreau să știi că eu cred. Niciodată nu te-aș minți.
   Cred că acesta e cel mai suprarealist moment pe care l-am trăit de când mi-am recăpătat cunoștința în laboratorul acela: momentul în care stau pe canapea în camera de oaspeți a apartamentului femeii care îmi este soție - și nu-mi este - vorbind despre fiul pe care aparent nu-l avem și despre viața care nu e viața noastră.

       Mă trezesc singur în pat în miez de noapte, cu inima trepidându-mi, cu întunericul spiralând în jur, cu gura înnebunitor de uscată.
   Timp de un minut chinuitor, nu am habar unde mă aflu.
   De vină nu e alcoolul sau iarba.
   Dezorientarea e una de nivel mult mai profund.
   Mă înfășor strâns în pătură, dar nu mă pot opri din tremurat, iar durerea care îmi cuprinde tot corpul devine mai rea cu fiecare secundă, cu furnicături în picioare și capul vuindu-mi.

       Data următoare când deschid ochii, camera e scăldată în lumină, iar Daniela stă în picioare lângă pat, cu o expresie îngrijorată.
   - Ai febră, Jason. Ar trebui să te duc la urgențe.
   - O să-mi revin.
   - Dar nu pari deloc că ți-ai reveni, insistă ea, punându-mi o batistă udă și rece pe frunte. E mai bine așa?
   - Da, dar nu trebuie să faci tu asta. O să iau un taxi până la hotel.
   - Numai să încerci să pleci!

       În primele ore ale după-amiezii, febra începe să-mi cedeze.
   Daniela îmi pregătește o supă de pui cu tăieței, pe care o mănânc în pat, în timp ce ea se așază pe scaunul din colț, având în ochi o expresie distantă pe care o cunosc foarte bine.
   E pierdută în gânduri și nu observă că o privesc. Nu intenționez să mă holbez, dar nu-mi pot lua ochii de la ea. E din cap până-n picioare Daniela, numai că... Părul îi e tuns mai scurt. E într-o formă fizică mai bună.
   E fardată, iar hainele cu care e îmbrăcată - blugi și un tricou mulat pe corp - o arată mult mai tânără decât cei treizeci și nouă de ani.
   - Sunt fericită? mă întreabă.
   - Cum adică?
   - În viața pe care zici că o trăim împreună... sunt fericită?
   - Credeam că nu vrei să vorbești despre asta.
   - N-am putut dormi deloc azi-noapte. Numai la asta m-am gândit.
   - Cred că ești fericită.
   - Chiar și fără să practic arta?
   - Îți lipsește, în mod cert. Auzi despre prieteni vechi care au succes și știu că te bucuri pentru ei, dar știu că te și doare. Așa cum mă doare și pe mine. Ăsta e unul dintre lucrurile care ne unesc.
   - Vrei să zici că suntem amândoi niște ratați.
   - Nu suntem ratați.
   - Dar suntem fericiți? Împreună, vreau să spun.
   Pun alături bolul de supă.
   - Suntem. Au existat și momente mai dificile, ca în orice căsnicie, dar avem un copil, o casă, o familie. Tu-mi ești cea mai bună prietenă.
   Se uită la mine fix și întreabă cu un zâmbet ghiduș:
   - Și viața noastră sexuală cum e?
   Mă mulțumesc să râd.
   - Oh, Doamne, exclamă ea, chiar te-am făcut să roșești?
   - Chiar.
   - Dar nu mi-ai răspuns la întrebare.
   - N-am răspuns, nu-i așa?
   - Care-i problema, nu e bună?
   Flirtează acum.
   - Ba nu, e grozavă. Dar mă faci să mă simt stânjenit.
   Se ridică și se apropie de pat, apoi se așază pe marginea lui și se uită la mine cu ochii aceia mari și adânci.
   - La ce te gândești? o întreb, iar ea clatină din cap.
   - Îmi spun că, dacă nu ești nebun și nu mănânci rahat cu polonicul, tocmai am avut cea mai bizară conversație din istoria omenirii.

         Stau în pat și privesc cum lumina zilei pălește deasupra orașului.
   Norii de furtună care au adus cu ei ploaia de noaptea trecută s-au împrăștiat, iar în urma lor cerul a rămas senin; copacii sunt mai verzi, iar lumina, apropiindu-se de înserare, e polarizată și aurie - n-aș putea să o descriu decât ca pe o ratare.
   Aud oale zăngănind în bucătărie, dulapuri deschizându-se și închizându-se, iar mirosul de carne gătită pătrunde prin hol până în camera de oaspeți, cu o aromă care îmi pare suspect de familiară.
   Cobor din pat, sigur pe picioare pentru prima dată de dimineață, și mă duc spre bucătărie.
   Răsună acorduri de Bach și remarc o sticlă de vin roșu deschisă. Daniela stă în fața blatului, tocând ceapă pe suprafața de steatit, cu un șorț la brâu și o pereche de ochelari de înot la ochi.
   - Miroase apetisant, îi spun.
   - Încerci tu să amesteci?
   Mă apropii de aragaz și salt capacul unei oale. Mirosul care se ridică dinăuntru mă transportă acasă.
   - Cum te simți? mă întreabă ea.
   - Ca un alt om.
   - Deci... mai bine?
   - Mult mai bine.
   E un preparat spaniol tradițional - fasole înăbușită cu diverse mezeluri și cu legume locale. Chorizo, pancetta, sângerete. Daniela îl gătește o dată sau de două ori pe an, de obicei de ziua mea sau în vreun weekend când ninge afară și avem chef să bem vin și să gătim împreună toată ziua.
   Amestec în oală și pun capacul la loc.
   - E fasole înăbușită după...
   Îmi dau drumul la gură înainte să mă pot opri:
   - După rețeta mamei tale. Sau, mai precis, după rețeta mamei mamei ei.
   Daniela rămâne cu cuțitul în aer, apoi se întoarce și se uită la mine.
   - Pune-mă la încercare, îi cer eu.
   - Ce altceva mai știi despre mine?
   - Păi, din punctul meu de vedere, suntem împreună de cincisprezece ani. Deci știu aproape totul.
   - Iar din punctul meu de vedere, am fost împreună doar două luni și jumătate, acum aproape o viață. Și totuși, știi că rețeta asta a fost moștenită în familia mea din generație în generație.
   Pentru o clipă, în bucătărie se lasă o tăcere nefirească. De parcă aerul dintre noi ar avea o încărcătură electrică pozitivă, vibrând pe o frecvență aflată chiar la limita percepției noastre. Într-un târziu, ea spune:
   - Pregătesc sosurile pentru mâncare, dacă vrei să mă ajuți, și pot să-ți spun în ce constau, dar probabil că știi deja.
   - Cheddar ras, coriandru și smântână?
   Zâmbește abia sesizabil, ridicând din sprânceană.
   - Așa cum am zis, știi deja.

            Mâncăm așezați la masa de lângă fereastra uriașă, cu lumina lumânărilor reflectându-se în geam și cele ale orașului licărind în depărtare - constelația noastră locală.
   Mâncarea e savuroasă, iar Daniela e superbă în strălucirea flăcărilor. Mă simt cu capul pe umeri pentru prima dată după ce am fugit din laborator.
   După ce terminăm de mâncat - farfuriile sunt goale, a doua sticlă de vin e doar o amintire - ea întinde mâna peste masă și o atinge pe a mea.
   - Jason, nu știu ce se întâmplă cu tine, dar mă bucur că ai găsit calea spre mine.
   Îmi vine s-o sărut. M-a primit la ea când eram rătăcit. Când lumea nu mai avea sens. Dar n-o sărut încă. Îi strâng doar mâna și-i spun:
   - Nici n-ai idee ce ai făcut azi pentru mine.
   Strângem masa, punem vasele în mașina de spălat și ne ocupăm de cele care au rămas încă în chiuvetă. Eu le spăl, iar ea le șterge și le pune la locul lor. Ca doi oameni de mult căsătoriți.
   Apoi, brusc, rostesc:
   - Ryan Holder, deci?
   Ea se oprește din ștersul unei oale și se uită la mine.
   - Ai în privința asta o părere pe care ai vrea să mi-o împărtășești?
   - Nu, doar că...
   - Doar că ce? A fost colegul tău de cameră, prietenul tău. Nu-mi aprobi alegerea?
   - Întotdeauna a avut o slăbiciune pentru tine.
   - Suntem cumva geloși?
   - Sigur că da.
   - Ei, maturizează-te și tu! E un om minunat.
   Și reîncepe să șteargă oala.
   - Cât de serios e? o întreb eu mai departe.
   - Am ieșit împreună de câteva ori. Niciunul dintre noi nu-și lasă încă periuța de dinți în casa celuilalt.
   - Păi, cred că el ar vrea s-o facă. Mi se pare topit.
   Ea face o mică strâmbătură.
   - Și cum ar putea să nu fie? Sunt o femeie fantastică!

   Stau în patul din camera de oaspeți, cu fereastra întredeschisă, pentru ca zgomotul străzii să mă adoarmă ca o înregistrare cu zgomot alb. Mă uit afară, spre orașul care doarme.
   Cu o seară în urmă, îmi propusesem să aflu răspunsul la o întrebare simplă: Unde e Daniela?
   Și o găsisem: o artistă de succes, locuind singură. N-am fost niciodată căsătoriți, n-am avut niciodată un fiu.
   Dacă nu cumva sunt victima celei mai elaborate farse din toate timpurile, elementele vieții actuale a Danielei par să susțină ideea pe care tind s-o contureze evenimentele ultimelor patruzeci și opt de ore: lumea asta nu e lumea mea.
   Cuvintele mi se formulează în minte, dar în același timp nu știu bine ce înseamnă ele și nici cum să încep măcar să le percep semnificația.
   Le rostesc încă o dată. Le testez. Să văd cum se potrivesc.
   Lumea asta nu e lumea mea.

          Un ciocănit slab în ușă mă trezește dintr-un vis.
   - Intră!
   Daniela se apropie și se așază în pat, lângă mine. Eu mă ridic în capul oaselor și întreb:
  - E totul OK?
   - Nu pot să dorm.
   - Ce s-a întâmplat?
   Mă sărută - și nu e ca și când mi-aș săruta soția, care mi-e aproape de cincisprezece ani; e ca și când am fi acum cincisprezece ani și mi-aș săruta soția pentru prima dată.
   Șoc și energie pură.
   Sunt peste ea, iar mâinile îmi rătăcesc pe coapsele ei, ridicându-i cămășuța de satin peste șoldurile goale. Apoi mă opresc. Ea mă întreabă, cu răsuflarea tăiată:
   - De ce te-ai oprit?
   Și aproape că răspund Nu pot să fac asta, nu ești soția mea, dar știu că nu ăsta e motivul.
   Femeia asta chiar e Daniela, singura ființă din lumea asta nebună care m-a ajutat și, da, poate că încerc să găsesc o justificare, dar sunt atât de răvășit, de speriat și de disperat, încât nu numai că vreau s-o fac - dar am mare nevoie s-o fac - și cred că și ea are nevoie.
   Mă uit în ochii ei întunecați, lucind în lumina strecurată prin fereastră. Ochi în care poți să te cufunzi și să te tot prăbușești...
   Nu e mama fiului meu, nu e soția mea, nu ne-am clădit o viață împreună, dar cu toate astea o iubesc - și nu iubesc doar acea versiune a Danielei din mintea mea, din trecutul meu. O iubesc pe femeia reală de sub mine, din patul acesta de aici și de acum, oriunde ar fi asta, fiindcă e același aranjament al particulelor de materie - aceiași ochi, aceeași voce, același miros, același gust...
   Iar ceea ce urmează nu e dragostea dintre doi oameni căsătoriți.    E sexul bâjbâit, frenetic, neprotejat, demn de bancheta din spate a mașinii, dar cui îi pasă? Totul are loc cu o energie de fuziune nucleară.

       Puțin mai târziu, asudați și tremurând, cu membrele împletite, privim luminile orașului.
   Inima Danielei bubuie și îi simt bătăile lângă a mea, rărindu-se treptat. Bătând mai lent. Și mai lent.
   - Totul e-n regulă? șoptește ea. Aud rotițele învârtindu-se acolo, la etaj.
   - Nu știu ce aș fi făcut dacă nu te-aș fi găsit.
   - Ei bine, m-ai găsit. Și orice s-ar întâmpla, sunt aici, alături de tine. Știi asta, nu?
   Degetele ei îmi mângâie dosul palmelor și se opresc lângă firul de ață legat de inelar.
   - Ce-i asta? mă întreabă.
   - O dovadă.
   - Dovadă?
   - Că nu mi-am pierdut mințile.
   Se așterne din nou tăcerea.
   Nu sunt sigur cât e ceasul, dar în mod cert e trecut de două dimineața.
   Barurile sunt deja închise. Iar străzile sunt cufundate în liniștea lor obișnuită, cu excepția nopților cu viscol. Aerul care pătrunde prin fereastra întredeschisă e aproape înghețat și adie peste trupurile noastre scăldate în sudoare.
   - Trebuie să mă întorc la mine acasă, îi spun.
   - Casa din Logan Square?
   - Da.
   - Pentru ce?
   - După toate aparențele, am un birou acasă. Vreau să intru în computer, să văd exact la ce anume lucram. Poate că voi găsi și hârtii, notițe, ceva care să mă ajute să înțeleg ce se întâmplă cu mine.
   - Pot să te duc eu cu mașina mâine-dimineață, la prima oră.
   - Probabil că n-ar trebui s-o faci.
   - De ce?
   - S-ar putea să nu fie sigur.
   - De ce să nu...
   În camera de zi, un bufnet sonor răsună în ușă, de parcă cineva ar bate în tăblia ei cu pumnul. Așa cum îmi imaginez că ar bate poliția.
   - Cine naiba e la ora asta? întreb.
   Daniela se ridică din pat și iese din cameră, încă goală.
   Eu am nevoie de un minut ca să-mi găsesc boxerii în pătura răsucită și, până când reușesc să-i trag pe mine, Daniela reapare din dormitor într-un halat de casă.
   Mergem amândoi în camera de zi. Bătăile în ușă continuă.
   - Nu deschide! șoptesc.
   - Evident că nu.
   Se apleacă să se uite pe vizor și atunci sună telefonul. Tresărim amândoi.
   Ea traversează încăperea spre telefonul fără fir de pe măsuța de cafea. Eu mă uit pe vizor și văd pe culoar un bărbat, stând cu spatele spre ușă. Vorbește la mobil.
   Daniela răspunde.
   - Alo?
   Bărbatul e îmbrăcat în negru: ghete Doc Martens, blugi, jachetă din piele.
   - Cine e? întreabă Daniela în receptor.
   Mă apropii de ea, arăt spre ușă și întreb fără glas, mișcându-mi doar buzele: El e?
   Ea încuviințează din cap.
   - Ce vrea?
   Daniela își îndreaptă un deget spre mine.
   Aud vocea bărbatului simultan, de dincolo de ușă și din difuzorul telefonului.
   - Nu știu despre ce vorbești, spune ea în receptor. Sunt doar eu aici, locuiesc singură și nu dau drumul unui necunoscut în casa mea la ora două...
   Ușa se izbește de perete, iar lanțul e smuls din locul lui și zboară în celălalt capăt al încăperii. Bărbatul pășește înăuntru, ridicând în mână un revolver cu un tub lung și negru înșurubat pe țeavă.
   Țintește spre amândoi și, în clipa în care închide ușa cu piciorul, simt un fum de țigară mai proaspăt și mai stătut pătrunzând în apartament.
   - Pentru mine ai venit, spun eu. Ea n-are niciun amestec în toate astea.
   E mai scund decât mine cu vreo trei sau patru centimetri, dar mai solid. E ras în cap și are ochii cenușii, cu o privire nu atât rece, cât detașată, de parcă nu m-ar percepe ca pe o ființă umană, ci ca pe un set de informații. Un șir de unu și de zerouri. Așa cum m-ar percepe un robot.
   Îmi simt gura uscată.
   Există un interval straniu între ceea ce se întâmplă și puterea mea de procesare. Ca o deconectare. Un decalaj. Ar trebui să fac ceva, să spun ceva, dar apariția lui intempestivă m-a paralizat.
   - Vin cu tine, îi spun. Doar să...
   Țeava armei se îndepărtează ușor de mine, ridicându-se în aer.
   - Stai, nu..., exclamă Daniela, dar cuvintele îi sunt înghițite de o străfulgerare și de un trosnet mai puțin sonor decât o împușcătură obișnuită.
   O boare fină și roșie mă orbește pentru o fracțiune de secundă, iar Daniela se lasă pe canapea, cu o gaură între ochii ei mari și întunecați.
   Mă năpustesc spre ea urlând, dar fiecare moleculă din trupul meu se crispează, iar mușchii mi se încordează incontrolabil și mă prăbușesc peste măsuța de cafea, tremurând și icnind odată cu sticla spartă, în timp ce-mi spun că nimic din toate astea nu se întâmplă de fapt.
   Fumătorul îmi răsucește brațele inerte la spate, îmi încrucișează încheieturile și le leagă cu un colier autoblocant.
   Pe urmă aud un zgomot ca de hârtie ruptă.
   Îmi lipește pe gură o bucată de bandă adezivă și se așază în spatele meu, pe fotoliul din piele. Urlu prin banda adezivă, rugându-mă ca nimic din toate astea să nu se întâmple - dar se întâmplă, iar eu nu pot face nimic ca să împiedic faptele.
   Aud vocea bărbatului în spatele meu - calmă, într-un registru vocal mai înalt decât mi-aș fi închipuit.
   - Salut, sunt aici... Nu, de ce să nu vii tu încoace...? Exact. Unde e serviciul de reciclare și gunoi. Poarta și ușa din spatele clădirii sunt deschise, ambele... Două ar fi bine. Noi suntem în stare destul de bună aici, dar știi cum stă treaba, să nu zăbovim... Mda... Mda... Bine, în regulă.
   Efectele teribile ale ceea ce bănuiesc că a fost un Taser încep să se diminueze, dar sunt încă prea slăbit pentru a mă mișca.
   Din poziția în care mă aflu, nu reușesc să văd decât jumătatea de jos a picioarelor Danielei. Urmăresc un fir de sânge curgându-i pe glezna dreaptă, traversându-i laba piciorului, trecându-i printre degete și formând o baltă pe podea.
   Aud telefonul individului sunând.
   - Salut, păpușă... răspunde el. Știu, dar n-am vrut să te trezesc... Da, a intervenit ceva... Nu știu, poate dimineață. Ce-ai zice dacă te-aș invita la un mic dejun la Golden Apple când termin aici?
   Apoi râde și adaugă:
   - Bine. Și eu te iubesc. Vise plăcute!
   Ochii mi se umplu de lacrimi.
   Urlu prin banda adezivă, urlu până când gâtul începe să mă ardă, sperând să mă împuște sau să mă lovească și să mă lase inconștient - orice, numai să oprească durerea insuportabilă a acestui moment. Însă el nu pare să se sinchisească.
   Stă liniștit și tace, lăsându-mă să clocotesc și să strig.

                                               ȘASE

          Daniela stă în tribună, sub tabela de scor, mai sus de zidul îmbrăcat în iederă care delimitează terenul.
   E sâmbătă după-amiază, ultimul meci acasă al sezonului, iar ea e împreună cu Charlie și cu Jason, urmărindu-i pe Cubs luând bătaie pe arena lor arhiplină.
   Ziua de toamnă e caldă și senină.
   Liniștită.
   Atemporală.
   Aerul are miros de...
   Alune prăjite.
   Floricele de porumb.
   Pahare de plastic pline cu bere.
   Pentru Daniela, vuietul mulțimii are un efect ciudat de liniștitor; sunt așezați suficient de departe de punctul de bătaie pentru a sesiza decalajul dintre zvâcnetul bâtei și trosnetul loviturii - diferența dintre viteza luminii și cea a sunetului - atunci când un jucător aruncă mingea peste zid.
   A trecut o veșnicie de când au fost ultima oară pe stadion, deși veneau des la meciuri atunci când Charlie era mic. Când Jason a venit ieri cu ideea, ea a crezut inițial că Charlie n-avea să fie încântat, însă probabil că sugestia a stârnit un imbold nostalgic în mintea lui, fiindcă s-a arătat bucuros să vină, iar acum pare vesel și relaxat.
   Toți trei sunt veseli, un trio pe deplin fericit sub razele soarelui, mâncând hotdog în stil Chicago și privind jucătorii alergând prin iarba de un verde proaspăt.
   Așezată între cei doi bărbați importanți din viața ei și moleșită de berea călduță, Daniela își spune că după-amiaza aceasta are în ea ceva diferit. Și nu e sigură dacă motivul e la ea, la Charlie sau la Jason. Charlie e pe deplin prezent și nu-și verifică telefonul la fiecare cinci secunde. Iar Jason pare mai fericit decât l-a văzut în ultimii lor ani. Imponderabil e cuvântul care îi vine în minte. Zâmbetul lui pare mai larg, mai strălucitor, mai lipsit de constrângeri.
   Și nu-și poate ține mâinile departe de ea.
   Totuși, poate că motivul acelei diferențe este ea. Poate că de vină sunt berea și transparența cristalină a luminii autumnale, și energia cumulată a spectatorilor. Ceea ce e totuna cu a spune că poate e vorba de simplul fapt de a fi viu și a urmări un meci de baseball într-o zi de toamnă, în inima orașului.

           Charlie are planuri după meci, așa că îl lasă în fața casei unui prieten din
   Logan Square. Se opresc apoi acasă și își schimbă hainele, după care ies în oraș doar ei doi, fără o țintă anume, fără un itinerar stabilit.
   O plimbare de sâmbătă seara.
   Strecurându-se prin traficul aglomerat de pe Lakeshore Drive, Daniela privește prin parbrizul Chevroletului Suburban, vechi de zece ani, și spune:
   - Cred că știu ce vreau să facem mai întâi.
   Treizeci de minute mai târziu, sunt așezați într-o gondolă a roții mari, înconjurați de lumini.
   În vreme ce sunt ridicați încet deasupra forfotei de pe Navy Pier, Daniela privește profilul elegant al orașului, iar Jason o ține strâns lângă el.
   Ajunși în punctul cel mai de sus al rotației - la cincizeci de metri deasupra parcului de distracții - Daniela simte mâna lui Jason prinzând-o de bărbie și întorcându-i fața spre el. Sunt doar ei doi în gondolă.
   Chiar și acolo, sus, aerul e dulce de la aroma fursecurilor și a vatei de zahăr. Râsetele copiilor din carusel. O femeie strigând de bucurie la traseul de minigolf de dedesubt.
   Dar intensitatea lui Jason e mai puternică decât toate.
   Când o sărută, îi simte inima prin jachetă, răpăindu-i în piept.

          Iau cina în oraș, la un restaurant mai elegant decât își pot permite, și vorbesc așa cum n-au mai vorbit de mulți ani.
   Nu despre oameni sau despre întâmplări trecute, ci despre idei.
   Termină o sticlă de Tempranillo. Comandă o a doua, spunându-și că poate își vor petrece noaptea în oraș.
   E mult timp de când Daniela nu și-a mai văzut soțul atât de pasional, atât de sigur pe sine. Are un foc interior, e din nou îndrăgostit de viață.
   Pe la jumătatea celei de-a doua sticle de vin, o surprinde privind pe fereastră și o întreabă:
   - La ce te gândești?
   - E o întrebare periculoasă.
   - Îmi dau seama.
   - Mă gândesc la tine.
   - Ce-i cu mine?
   - Am impresia că încerci să mă duci în pat, spune ea râzând. Adică mi se pare că încerci, când de fapt nu e nevoie să încerci. Suntem căsătoriți de mult timp și am senzația că...
   - Te curtez?
   - Exact. Să nu mă înțelegi greșit: nu mă plâng. Deloc. E ceva extraordinar. Numai că nu înțeleg de unde vine asta. Te simți bine? E ceva în neregulă și nu vrei să-mi spui?
   - Sunt bine.
   - Atunci... totul e fiindcă a fost cât pe-aci să fii lovit de un taxi cu două seri în urmă?
   - Nu știu dacă mi-a trecut toată viața prin fața ochilor sau s-a întâmplat altceva, însă când m-am întors acasă, totul mi s-a părut altfel. Mai real. Tu, în mod special. Chiar și acum am impresia că te văd pentru prima dată și am un fior de emoție în stomac. Mă gândesc la tine în fiecare secundă. Mă gândesc la toate alegerile pe care le-am făcut și care au creat acest moment. La clipa asta în care stăm aici împreună, la masa asta superbă. Și mă mai gândesc la toate evenimentele posibile care ar fi putut împiedica acest moment. Și totul mi se pare... nu știu...
   - Cum?
   - Atât de fragil!
   Acum, el devine gânditor pentru o clipă, dar într-un târziu adaugă:
   - E înfricoșătoare ideea că fiecare gând al nostru, fiecare alegere pe care o facem în viață se ramifică într-o altă lume. După meciul de baseball de azi, ne-am dus pe chei și pe urmă am venit aici, la cină, nu-i așa? Dar asta e doar o versiune a ceea ce s-a întâmplat. Într-o altă realitate, în loc de chei, ne-am dus la un concert. În alta, am stat acasă, iar în alta, am fost implicați într-un accident fatal pe Lakeshore Drive și n-am mai ajuns nicăieri.
   - Dar celelalte realități nu există.
   - Dimpotrivă, sunt la fel de reale precum cea pe care o trăim amândoi în acest moment.
   - Cum se poate așa ceva?
   - E un mister. Există însă unele indicii. Majoritatea astrofizicienilor sunt de părere că forța care ține stelele și galaxiile laolaltă - cea care face ca întregul univers să funcționeze - este generată de o substanță prezumtivă pe care n-o putem observa sau măsura în mod direct. Una pe care ei o numesc materie întunecată. Din această materie întunecată este alcătuită cea mai mare parte a universului cunoscut.
   - Și ce anume este ea, mai exact?
  - Nimeni nu știe cu certitudine. Fizicienii au încercat să elaboreze teorii noi, care să explice de unde provine și ce este de fapt. Știm că are forță gravitațională, la fel ca materia obișnuită, dar trebuie să fie constituită din ceva cu totul nou.
   - O nouă formă de materie!
   - Exact. Unii specialiști în teoria stringurilor cred că materia întunecată ar putea sugera existența multiversului.
   Ea rămâne pe gânduri câteva clipe, după care întreabă:
   - Și toate aceste alte realități... unde sunt?
   - Imaginează-ți că ești un pește și că înoți într-un lac. Poți să te deplasezi înainte și înapoi, la dreapta și la stânga, dar niciodată în sus și afară din apă. Dacă cineva ar sta pe malul lacului și s-ar uita la tine, habar n-ai avea că respectivul se află acolo. Pentru tine, lacul tău mic este universul întreg. Imaginează-ți mai departe că acel cineva întinde mâna și te scoate din apă. În clipa aceea îți dai seama că tot ce ai crezut tu că e lumea întreagă e de fapt doar un lăcușor. Vezi în jur alte lacuri... copaci... cerul de deasupra. Și înțelegi că ești o parte dintr-o realitate mult mai cuprinzătoare și mai enigmatică decât ți-ai fi putut închipui vreodată.
   Daniela se lasă pe spate, rezemându-se de spătarul scaunului, și ia o înghițitură de vin.
  - Deci toate aceste mii de alte lacuri sunt pretutindeni în jurul nostru, chiar în clipa asta... numai că noi nu le putem vedea?
   - Exact.
   Înainte, Jason obișnuia să vorbească mereu astfel. O ținea trează până noaptea târziu, expunându-i teorii extravagante, uneori încercând să testeze terenul și în cea mai mare parte a timpului străduindu-se de fapt s-o impresioneze pe ea.
   Pe atunci, funcționase. Funcționează și acum.
   Ea întoarce capul pentru câteva momente, privind dincolo de masă, pe fereastră, urmărind apa curgând lin și lumina clădirilor din jur tremurând într-un fel de licăr continuu pe suprafața sticloasă a râului.
   Într-un târziu se uită din nou la el peste marginea paharului cu vin și privirile li se întâlnesc, despărțite de flăcările pâlpâitoare ale lumânărilor.
   - Și crezi, întreabă ea, că într-unul dintre lacurile acelea există o altă versiune a ta care și-a continuat cercetările? Care și-a dus la îndeplinire toate planurile de la douăzeci de ani, înainte ca viața să intervină în calea lor?
   El surâde.
   - Ideea mi-a trecut prin minte.
   - Și poate există o versiune a mea care a devenit o artistă celebră? Care a dat toate astea la schimb pentru o carieră artistică?
   Jason se apleacă în față, împingând farfuriile într-o parte pentru a-i lua mâinile într-ale sale, pe deasupra mesei.
   - Dacă există milioane de lacuri, cu versiuni ale mele și ale tale ducând vieți mai asemănătoare sau mai diferite, niciuna dintre ele nu e mai fericită decât cea de aici, acum. Sunt sigur de asta ca de nimic altceva pe lume.

                                    ȘAPTE

      Becul fără abajur din tavan revarsă o lumină crudă și tremurătoare în celula minusculă.
   Sunt imobilizat într-un pat cu cadru metalic, cu gleznele și cu încheieturile mâinilor legate unele de altele și prinse cu carabine de buloane fixate în zid.
   Cele trei yale se descuie, dar sunt prea sedat ca să mai pot tresări măcar. Ușa se deschide.
   Leighton poartă smoching și ochelari cu ramă subțire.
   Când se apropie, simt un damf de colonie și apoi izul de băutură din răsuflarea lui. Șampanie? Oare de unde a venit? De la vreo petrecere? Vreo gală caritabilă? La reverul satinat al smochingului are prinsă o panglică roz.
   Se așază încet pe marginea saltelei subțiri ca o foaie de hârtie. Are o privire gravă și incredibil de tristă.
   - Sunt sigur că ai multe lucruri de spus, Jason, dar sper să-mi dai voie mie să vorbesc primul. Îmi asum în mare parte vina pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Te-ai întors, iar noi nu eram pregătiți pentru starea ta atât de... dificilă, cum a fost. Cum e încă. Am dat greș și îmi pare rău pentru asta. Nu știu ce altceva să spun. Doar că... regret tot ce s-a petrecut. Întoarcerea ta ar fi trebuit să fie o sărbătoare.
   Chiar așa puternic sedat cum sunt, tot tremur de durere. Și de furie.
   - Individul care a venit în apartamentul Danielei... tu l-ai trimis după mine? îl întreb.
   - Nu mi-ai dat de ales. Simpla posibilitate de a-i fi povestit ei despre locul ăsta...
   - I-ai cerut s-o ucidă?
   - Jason...
   - I-ai cerut?
   Nu răspunde, însă și tăcerea este un răspuns.
   Mă uit în ochii lui și nu mă pot gândi decât la cum să-i sfâșii fața, să-i sfârtec carnea de pe țeastă.
   - Scârnăvie...
   Glasul mi se taie. Hohotesc.
   Nu-mi pot goni din minte imaginea sângelui șiroind pe piciorul gol al Danielei.
   - Îmi pare foarte rău, fratele meu!
   Leighton întinde palma și o așază pe brațul meu, iar eu aproape că-mi disloc umărul smucindu-mă departe de el.
   - Nu pune mâna pe mine!
   - Ești în celula asta de aproape douăzeci și patru de ore. Nu-mi face nicio plăcere să te țin legat și sedat astfel, dar atât timp cât continui să fii un pericol pentru tine și pentru ceilalți, situația nu are cum să se schimbe. Trebuie să mănânci și să bei ceva. Vrei?
   Îmi fixez privirea asupra unei crăpături din zid - și-mi imaginez că voi face o alta izbindu-l cu țeasta lui Leighton. Lovind betonul cu capul lui din nou, până când nu mai rămâne nimic în afara unui terci roșu.
   - Jason, ori le dai voie să te hrănească, ori îți introduc un tub gastric în stomac.
   Aș vrea să-i spun că o să-l omor. Pe el și pe toți ceilalți din laboratorul ăsta. Simt cuvintele urcându-mi în gât, dar rațiunea are câștig de cauză - la urma urmei, sunt în totalitate la mila lui.
   - Știu că ce ai văzut acolo, în apartament, a fost cumplit și îmi pare rău pentru asta. Aș vrea să nu se fi întâmplat nimic, dar uneori situația devine atât de... Uite ce e, te rog să mă crezi că îmi pare foarte, foarte rău fiindcă a trebuit să vezi așa ceva.
   Apoi se ridică, se apropie de ușă și o deschide. Din prag se uită la mine, cu fața pe jumătate în lumină, pe jumătate în penumbră, și spune:
   - Poate că nu asta vrei să auzi acum, dar fără tine nu ar fi existat locul ăsta. Niciunul dintre noi nu s-ar afla aici dacă n-ar fi existat munca și inteligența ta strălucită. N-o să permit nimănui să uite asta - și mai cu seamă ție.

      Mă liniștesc.
   Mă prefac doar că mă liniștesc.
   Fiindcă nu mă ajută cu nimic să rămân așa legat în celula asta mică.
   Din pat ridic privirea spre camera de supraveghere montată deasupra ușii și îl chem pe Leighton. Cinci minute mai târziu îmi desface legăturile, spunându-mi:
   - Cred că mă bucur la fel de mult ca tine să-ți scot chestiile astea.
   Și-mi întinde mâna, ajutându-mă să mă ridic.
   Încheieturile îmi sunt o rană vie din cauza legăturilor din piele. Gura mi-e uscată. Aproape că delirez de sete.
   - Te simți mai bine? mă întreabă Leighton.
   Îmi spun că primul meu impuls, atunci când m-am trezit în celula asta, a fost unul corect: să fiu cel care cred ei că sunt. Și singura modalitate de a o face este să mă prefac că nu-mi mai amintesc nimic, nici măcar cine sunt. Să-i las pe ei să completeze spațiile goale. Fiindcă, dacă nu sunt cel care își închipuie ei că sunt, nu le voi mai folosi la nimic. Și nu voi mai ieși viu din laboratorul ăsta.
   - M-am speriat, îi spun. De aia am fugit.
   - E perfect logic.
   - Îmi pare rău pentru problemele pe care ți le-am făcut, dar trebuie să înțelegi că... mă simt pierdut. În locul ultimilor zece ani din viața mea nu mai e nimic, decât un mare gol.
   - Iar noi vom face tot ce ne stă în puteri ca să te ajutăm să-ți recapeți memoria. Să-ți revii. Punem în funcțiune scannerul RMN. Te evaluăm pentru un posibil sindrom de stres posttraumatic. Psihiatra noastră, Amanda Lucas, va veni în scurt timp să discute cu tine. Ai cuvântul meu că nu ne vom opri până când nu-i vom da de cap situației ăsteia. Până când nu-ți vei reveni complet.
   - Îți mulțumesc.
   - Și tu ai face la fel pentru mine. Uite ce-i, habar n-am prin ce ai trecut tu în ultimele paisprezece luni, dar omul pe care-l cunosc de unsprezece ani, colegul și prietenul meu care a construit locul acesta împreună cu mine... omul ăsta e închis undeva acolo, în creierul tău, și n-am să mă dau înapoi de la nimic pentru a-l regăsi.
   Un gând terifiant: dacă are dreptate? Cred că știu bine cine sunt. Dar o parte din mine se întreabă... Dacă amintirile pe care le am despre viața mea - de soț, de tată și de profesor - nu sunt adevărate? Dacă sunt doar un efect secundar al traumei cerebrale pe care am suferit-o lucrând în laboratorul ăsta? Dacă sunt de fapt cel pe care toți cei din lumea asta îl cred a fi?
   Ba nu. Știu bine cine sunt.
   Așezat pe marginea saltelei, Leighton își ridică picioarele și se sprijină de tăblia de la capul patului.
   - Trebuie să te întreb ceva, continuă el. Ce căutai acasă la femeia aceea?
   - Nu știu sigur, mint eu.
   - De unde o cunoști?
   Mă străduiesc din greu să-mi înăbuș lacrimile și furia.
   - Obișnuiam să ies cu ea cu mult timp în urmă.
   - Hai să ne întoarcem la început. După ce ai fugit prin fereastra de la baie, cu trei nopți în urmă, cum ai ajuns la tine acasă, în Logan Square?
   - Cu un taxi.
   - I-ai spus șoferului ceva despre locul din care veneai?
   - Sigur că nu.
   - Bun. Și după ce ne-ai tras clapa acasă, unde te-ai dus?
   Mint din nou.
   - Am rătăcit pe străzi toată noaptea. Eram speriat, dezorientat. A doua zi am văzut un poster cu expoziția de artă a Danielei. Așa am găsit-o.
   - Ai mai vorbit și cu altcineva în afară de ea?
   - Nu.
   - Ești sigur?
   - Da. M-am dus acasă la ea, iar în apartament am fost doar noi doi, până când...
   - Trebuie să înțelegi că suntem devotați cu toții acestui proiect. Muncii tale. Suntem cu toții implicați. Fiecare dintre noi și-ar da viața ca să-l protejeze. Inclusiv tu.
   Împușcătura. Gaura neagră din fruntea ei.
   - Mă doare inima să te văd așa, Jason.
   O  spune cu o amărăciune autentică și cu părere de rău. Îmi dau seama după privirea lui.
   - Eram prieteni? îl întreb.

...................................................