Piramida, Tom Martin

...........................................................

                            2-5

               Dacă era într-adevăr un mesaj trimis din vechime, atunci în mod logic rezulta că în trecutul foarte îndepărtat, înainte de istoria consemnată, a existat o mare civilizaţie. Iar aceste hărţi păreau că sunt dovada clară a acestei civilizaţii îndepărtate, care dispăruse în negura timpului.
   „Poate că profesorul chiar a descoperit un avertisment care a supravieţuit de-a lungul timpului. Un avertisment din partea acestei civilizaţii avansate pentru copiii viitorului, că aceeaşi soartă îngrozitoare urmează să se abată şi asupra lor”, gândi Rutherford.
   Dar i se părea aproape ireal.
   Catherine oftă, neştiind ce să facă. Încă nu îndrăznea să-i spună lui Rutherford că profesorul ştiuse foarte bine că era în pericol. Şi asta nu din cauză că n-avea încredere în James, ci pentru că nu se simţea pregătită să se confrunte cu implicaţiile ce rezultau din asta. Dacă îi arăta biletul şi îi împărtăşea bănuielile ei, de fapt dacă spunea cuiva ceva, atunci nu mai exista cale de întoarcere.
   Pe un ton disperat aproape, începu:
   - James, mai am o întrebare ciudată pentru tine! Ca specialist în clasici, îmi poţi spune ce ştii despre cuvântul „evrika?”
   Rutherford fu luat pe nepregătite. „E ceva la mijloc despre care Catherine nu-mi spune.”
   Voia s-o ajute, aşa încât îi zâmbi înţelegător.
   - Evrika, zici? Ei, bănuiesc că n-are sens să întreb de ce vrei să ştii.
   Catherine se scuză din priviri.
   - Nu, dar, crede-mă, este important!
   Rutherford râse şi scutură din cap, în vreme ce Catherine continuă:
   - Nu ştiu decât că Arhimede este primul care a rostit cuvântul. Era în butoi şi şi-a dat seama brusc că masa unui corp dislocă o cantitate echivalentă de fluid. Atunci a strigat „Evrika” asta înseamnă „Am găsit”, a ieşit din baie şi a alergat gol pe drum, sărind în sus de bucurie.
   Rutherford se uită gânditor spre ea.
   - Mă tem că tocmai mi-ai spus varianta plagiată.
   - Cum adică?
   - Păi, nu Arhimede a fost primul care a rostit „evrika”, ci Pitagora, la descoperirea raportului dintre pătratul ipotenuzei într-un triunghi dreptunghic şi suma pătratelor celorlalte două laturi. Versiunea care îl descrie pe Arhimede dezbrăcat în butoi, făcând baie, este o invenţie ulterioară, foarte apreciată de profesorii de şcoală.
   - Dar de unde ştii că a fost Pitagora, şi nu Arhimede?
   - Să strigi „evrika” are sens numai dacă a spus-o Pitagora. El avea simţul umorului!
   Catherine era nedumerită. „Ce are a face simţul umorului cu asta?”
   - Ce vrei să spui?
   - Pitagora era interesat de gematrie: descifrarea mesajelor secrete.
   „Gematrie?”, se miră Catherine în sinea ei, întorcând cuvântul pe toate părţile. Nu-l mai auzise până atunci.
   - Cum poţi să ai un mesaj secret într-un singur cuvânt? Înseamnă că mesajul este foarte scurt.
   - Da - în cazul ăsta este -, de fapt e mai mult un joc de cuvinte! Stai să-ţi explic, dar îmi trebuie o hârtie şi ceva de scris.
   - Ok, dar, dacă nu te deranjează, mi-ar plăcea să ieşim din colegiu. Încep să devin claustrofobă, răspunse Catherine. Am putea merge la tine?
   Rutherford tăcu, dar o singură privire în ochii mari, sinceri ai lui Catherine îi dădu de înţeles că dintr-un motiv anume explicaţia lui avea o importanţă majoră pentru ea. Încuviinţă hotărât dând din cap.

                                          13.

         Un bărbat înalt, uscăţiv, de vreo 40 de ani, cu o pălărie neagră de fetru şi îmbrăcat cu un pardesiu bleumarin din caşmir peste un costum cenuşiu, elegant, stătea în faţa porţii Colegiului All Souls, aproape nevăzut în umbrele nopţii.
   Se numea Ivan Bezumov. Stătea acolo de vreo jumătate de oră, fără să se mişte din loc, ţinându-şi parcă răsuflarea, aşteptând răbdător ca o pasăre de pradă, ochii lui întunecaţi scanând fiecare persoană care traversa curtea.
   În momentul când Catherine şi Rutherford veniră în direcţia lui, Bezumov îşi ciuli urechile să audă despre ce vorbesc.
   „În sfârşit, ea este! Nu pot să ratez ocazia. Ea este singura legătură cu cercetările profesorului.”
   Când erau la aproape cinci metri, Bezumov trase aer în piept şi păşi în curte. Vrând să pară cât mai relaxat şi prietenos, îi zâmbi larg şi îşi scoase pălăria.
   - Vă salut! Mă numesc Ivan Bezumov! Dumneavoastră trebuie să fiţi Catherine Donovan!
   Ignorându-l total pe Rutherford, Bezumov îi strânse amabil mâna lui Catherine şi continuă:
   - Profesorul mi-a povestit atâtea despre dumneavoastră! Avea un accent puternic rusesc.
   Catherine era total derutată de situaţie.
   Rutherford interveni bărbăteşte şi se prezentă singur întinzând mâna:
   - James Rutherford!
   - A, bun, am înţeles! Bezumov se întoarse imediat spre Catherine. Am fost coleg cu regretatul profesor. Este o tragedie teribilă şi îmi pare foarte rău, adăugă el. V-am aşteptat la poartă, mi-am închipuit că o să ne vedem când ieşiţi. Ştiu că nu este momentul potrivit, dar trebuie să vorbesc cu dumneavoastră! Aş putea să vă invit să bem un ceai?
   „Cine este străinul ăsta?” se întrebă Catherine. „Ce poate fi atât de important în munca lui încât nu poate aştepta până după înmormântarea profesorului Kent? Mi se pare cumva lipsit de respect din partea lui să dea buzna aici cerându-mi să discute cu mine.”
   - Mă tem că aveţi dreptate, domnule Bezumov! Chiar nu este momentul potrivit acum, dar poate peste o săptămână sau două... Rămâneţi mai mult în Oxford?
   Bezumov începea să pară agitat. Vârî mâna cu un gest destul de brutal în buzunarul interior al hainei din caşmir. Instinctiv, Catherine şi Rutherford se dădură puţin în spate.
   - Poftim, asta este o scrisoare de recomandare din partea profesorului!
   Individul întinse o hârtie spre Catherine. Pe ea, scrise cu cerneală verde, erau câteva rânduri de mână ale profesorului. Fără să-l ia de la Bezumov, fata îl citi bănuitoare.

     Dragă Catherine,
   Colegul meu Ivan Bezumov urmează să ajungă în Oxford de la St. Petersburg. Recent, am lucrat împreună la un proiect; dă-i te rog tot ajutorul posibil cât timp stă în Oxford şi pune-i la dispoziţie tot ce are nevoie.
   Mulţumesc,
   Kent.

             „Ce curios”, gândi ea. „Atât de nefamiliar şi oficial, nu pare deloc stilul profesorului.”
   Înainte să ia o hotărâre, rusul începu iar să turuie:
   - Doamnă doctor Donovan, eram curios dacă aţi fost deja în biroul profesorului? Ştiţi, eu şi profesorul tocmai lucram la ceva important înainte să moară.
   Bezumov aruncă o privire spre mapa cu hărţi pe care Catherine o avea în mâna dreaptă.
   - Voiam să văd dacă n-aş putea recupera nişte însemnări importante.
   Instinctiv, Catherine strânse plicul la piept. Rusul îi remarcă gestul şi, continuând să vorbească, nu se abţinu să nu-şi îndrepte privirea către el.
   - Încă o dată, îmi cer scuze că vă deranjez într-un astfel de moment, dar a lăsat ceva? Documente sau note? Vreun dosar, poate?
   Între timp, buzele lui Bezumov se răsfrânseră din nou într-un zâmbet fals, rugător. Privirea i se fixase pe plicul pe care îl ţinea Catherine. Toată atitudinea şi comportamentul individului o speriau. Se gândi la biletul pe care i-l arătase.
   „Profesorul nu semna Kent când îmi scria.” Simţi că i se pune un nod în gât. „Oare a fost forţat să-l scrie? Oare chiar l-a scris el?”
   După întâmplările ciudate din dimineaţa aceea, nu i se părea mare lucru ca rusul să fi falsificat biletul. Capul îi vuia. Se simţi dintr-odată obosită.
   - Ştiţi ceva, de ce nu mergeţi la directorul colegiului? Sunt sigură că o să fie bucuros să v-ajute, iar eu voi fi încântată să stăm de vorbă peste câteva zile.
   Catherine aruncă o privire de jur împrejur, încercând să încheie momentul şi tresări zărindu-l pe director cum se uită la ei de la geamul bibliotecii lui. N-apucă să reacţioneze în vreun fel că, o clipă mai târziu, acesta dispăru.
   Bezumov era disperat.
   - Doamnă doctor Donovan, vă rog... daţi-mi voie să fiu sincer cu dumneavoastră! Trebuie să capăt aceste documente. Este mai important decât vă puteţi imagina - vă cer să m-ajutaţi!
   Rutherford păşi din nou în faţă, interpunându-se între Bezumov şi Catherine cu trupul lui atletic şi puternic.
   - Domnule Bezumov, doamna Donovan nu ştie nimic de documentele despre care vorbiţi. Vă sugerez să faceţi cum v-a sfătuit şi să vorbiţi cu directorul - şi n-ar strica să fiţi ceva mai înţelegător faţă de persoanele care încă suferă după pierderea cuiva drag!
   Zicând acestea, o luă pe Catherine de lângă rus. Ca o ultimă încercare, Bezumov se scotoci în haină după o carte de vizită.
   - Staţi! Mă scuzaţi! Scoase un stilou şi înlăturându-i capacul, mâzgăli ceva pe cartea de vizită. Ăsta e numărul meu de mobil! Sunaţi-mă! Pot să v-ajut! Şi vă rog, doamnă doctor Donovan, dacă aveţi într-adevăr documentele, păstraţi-le bine! Vor mai veni şi alţii după ele. S-ar putea să nu fie la fel de politicoşi ca mine, dar vor veni!
   Catherine luă cartea de vizită din mers. O strecură în buzunar şi, fără să se mai uite în urmă la Bezumov, se aplecă să treacă prin cadrul scund al porţii şi împreună cu Rutherford ieşi pe High Street.
   Rusul îi urmări cu o privire chinuită, strivind în mâini borul pălăriei. Va trebui să mai încerce o dată.

                                             14.

             Când senatorul Kurtz ieşi din lift şi se îndreptă cu paşi grăbiţi de-a lungul foaierului cu marmură de la intrarea clădirii Naţiunilor Unite, privi peste umăr spre secretarul Miller şi zise:
   - A fost un discurs bun, domnule secretar?
   Secretarul ridică dintr-o sprânceană.
   - Da, domnule senator, s-a potrivit perfect cu momentul. Dar aş vrea să vă întreb dacă a fost cugetat să anunţaţi detaliile planului înainte să acţionăm? E abia marţi dimineaţă. Ne putem oare încrede în toţi delegaţii străini? Mai sunt totuşi şase zile până luni.
   Senatorul izbucni într-un hohot de râs zeflemitor.
   - Chiar nu contează! Nu ne mai poate opri nimeni acum, chiar şi dacă ar spune adevărul.
   Drept răspuns, secretarul înghiţi cu zgomot. Senatorul zâmbi misterios, se opri în faţa uşilor mari de sticlă de la intrarea principală şi se întoarse cu faţa la el. Un flux neîntrerupt de oameni intra şi ieşea prin uşile respective trecând pe lângă ei.
   - Treaba ta acum este să-i informezi pe delegaţi care sunt sarcinile lor individuale, să le coordonezi acţiunile!
   Senatorul tăcu pe moment, îşi miji ochii şi continuă:
   - Fii foarte atent! Se apropie vremea noastră!
   Apoi, uitându-se prin uşile de sticlă spre oraşul aglomerat, adăugă:
   - Ne întâlnim din nou în Cairo duminică după-amiază, dar mai vorbim până atunci! Între timp, asigură-te că descoperirile profesorului nu vor avea ecou!
   Acestea fiind zise, trecu printre uşi şi, însoţit de gărzile de corp, ieşi în zgomotul de afară. Secretarul îl urmă, neştiind ce să mai spună. În momentul când limuzina trase în faţa intrării, senatorul ridică ochii spre cer şi zise:
   - Vine sfârşitul, domnule secretar! Te sfătuiesc să-ţi pregăteşti sufletul!
   Secretarul îl urmări încremenit de uimire cum urcă pe bancheta din spate a limuzinei. Când maşina porni şi se pierdu în traficul din UN Plaza Miller, simţi cum îl ia cu leşin. Îl chinuiau gândurile că profesorul fusese omorât. Ce ameninţare putea să reprezinte un bătrân cu nişte hărţi? Şi de ce îl sfătuise senatorul să-şi pregătească sufletul?
   Păreau a fi nişte vorbe ciudate pentru conducătorul celei mai influente confrerii seculare din lume. Ciudate şi cu totul nepotrivite. Cine era, de fapt, acest senator? I se părea că nimic nu se mai leagă, că nimic nu mai are noimă.
   Singurul lucru sigur era că peste şase zile lumea se va schimba pentru totdeauna, iar el intenţiona să fie de partea învingătorilor.

                                               15.

         Uşa apartamentului lui Rutherford se dădu în lături, iar el o pofti pe Catherine să intre.
   - Te rog!
   - Mulţumesc! Ce apartament drăguţ! comentă Catherine, distrată, vrând să fie amabilă. Vai, ai mai multe cărţi decât mine!
   - Da... ei... mi se pare că, cu cât ai mai multe cărţi, cu atât sunt mai intimidaţi studenţii! Pot să te servesc cu ceva?
   - Un pahar de apă ar fi grozav, mulţumesc!
   Rutherford o zbughi pe lângă ea spre bucătărie. Catherine se instală comod pe canapea şi îşi aruncă ochii pe rafturile lungi cu cărţi - jumătate dintre acestea păreau a fi volume în latină, greacă şi alte limbi vechi. Scoase un volum de versuri ale lui Catullus, în traducere, şi începu să-l răsfoiască, fără să citească efectiv cuvintele, când Rutherford reveni.
   Se aşeză lângă ea şi puse pe măsuţă paharul de apă, o hârtie şi un pix în faţa lor.
   - Unde rămăsesem? La gematrie... hmm!
   Rutherford se scărpină în creştet, stătu puţin pe gânduri, apoi începu să explice pe îndelete:
   - Gematria este în multe privinţe ca un joc. Un joc extrem de inteligent şi abil. Dar este, de asemenea, mai mult de atât: este foarte serios. Este un cod secret folosit de căutătorii vechii lumi şi se credea că este înzestrat cu proprietăţi magice. Dar pentru început, înainte să intrăm în detaliile ei mistice, dă-mi voie să-ţi explic baza ei literară! Filosofii lumii antice nu împărţeau ca noi cunoaşterea în discipline, pentru că ei considerau că în esenţă toate ştiinţele sunt legate printr-o formulă secretă pe care se bazează tot cosmosul. Ar fi fost îngroziţi să vadă cum predăm noi disciplinele în compartimente separate, ei fiind de părere că scopurile principale ale educaţiei erau să arate unitatea cunoaşterii. Observând natura, au remarcat că anumite numere apar peste tot - în notele gamei muzicale şi în mişcarea planetelor, acelaşi mănunchi de numere şi formule exprimă şi stabilesc totul. Dându-şi seama ce numere şi care formule sunt critice, s-au putut extrage legile cosmosului, fiind apoi comunicate într-un mod simplu şi clar. Deseori, aceste numere şi raporturi, care exprimă mişcările secrete ale universului, au fost ascunse în limbile scrise. Fiecare literă din alfabetul grec vechi, precum şi din cele ebraic şi arab are propria valoare numerică. Aşa încât ce pare a fi o poveste simplă la prima vedere este de fapt şi un fel de receptacul al unei cunoaşteri mai profunde a formulelor care explică natura universului.
   Catherine îl asculta fascinată.
   - Vrei să spui că există cărţi vechi care au mesaje secrete ascunse în chiar cuvintele poveştii? întrebă ea.
   - Da, exact! Exact asta voiam să spun.
   - Aş putea şti vreuna dintre aceste cărţi? Îmi poţi da un exemplu?
   Rutherford nu-şi putu ascunde zâmbetul.
   - Ai auzit vreodată de Biblie?
   - Biblia! Serios?
   - Absolut! Biblia a fost, iniţial, scrisă în greacă. Majoritatea oamenilor nu-şi dau seama, dar pasaje întregi sunt construite folosindu-se gematria, ajutându-i pe cei care înţeleg să capete o informare în privinţa mesajului real care se află dincolo de poveste. Bunăoară, se ştie clar că autorii evangheliilor au ales numele personajelor şi expresii-cheie, aşa încât valoarea numerică gematrică să aibă un anume înţeles. Transmiteau mai departe cunoaştere într-o formă codificată.
   - Deci, vrei să spui că povestea vieţii, morţii şi învierii lui Iisus nu-i numai despre viaţa, moartea şi învierea Lui?
   - Ei, ai spus-o foarte simplificat, dar da!
   Lui Catherine nu-i venea să-şi creadă urechilor.
   - Dar, dacă asta chiar este adevărat, atunci Biblia ar fi plină de cuvinte care au înţelesuri adânci.
   - Aşa şi e! Hai să-ţi dau nişte exemple! Dar mai întâi să revenim la exemplul de la care am plecat. Când Pitagora a exclamat „Evrika” sau „ευρηκα” în greacă, de fapt, se referea la laturile triunghiului dreptunghic cinci, trei şi patru pe care îl folosea ca să-şi demonstreze teorema.
   Rutherford scrise rapid alfabetul grec pe foaie, cu o cifră sub fiecare literă.
   - Dacă foloseşti valorile numerice ale literelor pe care tocmai le-am scris şi le aduni, atunci vei vedea că „evrika” sau „ευρηκα” cum e scris în greacă dă în total 534. Coincidenţă? Nu cred!
   Rutherford zâmbi când văzu expresia de uimire de pe faţa lui Catherine şi continuă:
   - Înţelegi, Pitagora voia nu numai să-şi demonstreze cunoştinţele într-un mod uşor de reţinut şi totodată să facă un joc de cuvinte! Şi este absolut tipic felului în care gândeau oamenii pe atunci. Toată istoria lumii ar fi diferită dacă lumea n-ar mai vorbi despre mituri şi religii la modul literal şi, în schimb, ar găsi înţelesurile ascunse.
   Începu să scrie rapid în timp ce vorbea:
   - Un exemplu ar fi următorul - Iisus „Ιηςους” 888 plus Maria „Μαριαμ” 192 = Sfântul Duh „το Πνευμα Αγιον” 1 080. Iar 1 080 este, de asemenea, raza lunii exprimată în mile. Asta, desigur, nu este
o coincidenţă. Luna renaşte la fiecare douăzeci şi şapte de zile, şi de aceea este simbolul perfect al învierii. Maria este, de asemenea, simbolizată de lună şi renaştere. Sau să luăm numărul 1 746; este numărul-emblemă al Noului Testament. Nu ştie nimeni de ce, dar evangheliile sunt presărate cu expresii-cheie care se adună şi dau acest total. Cum ar fi, o sămânţă de muştar „κοκκος ςιναπεως” sau avuţia lui Iisus „ο θηςαυρος Ιηςον”. Aş putea continua.
   Catherine simţea furnicături de emoţie în tot corpul.
   - Vrei să spui că povestea Bibliei este făcută să se potrivească în jurul acestor cifre?
   - Categoric nu! replică Rutherford. Eu însumi sunt creştin practicant, merg la capela colegiului. Evangheliile sunt pline de înţelepciune divină, dacă le îngăduim să exprime învăţămintele iubirii şi păcii. Voiam numai să spun că autorii evangheliilor se prea poate să fi ales numele personajelor centrale, precum şi anumite expresii ca să se potrivească schemei gematrice. În felul acesta, transmit şi alte mesaje despre natura universului şi despre sistemele numerice care îl guvernează.
   - Dar de ce să ascundă aceste mesaje?
   - Păi, pornind de la premisa că aceşti strămoşi ai noştri erau foarte inteligenţi - şi cu siguranţă au fost -, atunci au anticipat că peste ani anumiţi adepţi mult prea zeloşi ai ideilor lui Iisus ar putea în realitate pierde din vedere adevărul. Aşa încât ca măsură de precauţie l-au „sădit” în textul propriu-zis, pentru ca mesajul adevărat să supravieţuiască - ascuns!
   Catherine simţea că i se învârte capul. Se uita la acele liste bizare de cifre şi cuvinte, scrise toate ordonat de James.
   Dar în clipa de faţă nu mai era timp să se gândească la implicaţiile comentariilor lui Rutherford - ceva îi spunea că nu mai are vreme de pierdut.
   Era sigură: gematria era cheia de care avea nevoie pentru a descifra mesajul ciudat şi criptic al profesorului Kent.

                                                 16.

          În timp ce luă hotărârea, Catherine inspiră adânc şi se întoarse cu faţa spre Rutherford ca să-l privească în ochi.
   - James, vreau să-ţi arăt ceva important! E motivul pentru care ţi-am cerut ajutorul.
   Catherine scoase din geantă biletul de la profesorul Kent şi-l aşeză pe masă.
   - Se întâmplă ceva cumplit! Îl cunosc pe profesorul Kent de când eram copil. Părinţii mei au fost cadre universitare la Yale, iar profesorul a fost un bun prieten de-al lor. Era ca un membru al familiei mele şi eram foarte apropiaţi. James, directorul mi-a spus că se crede că s-a sinucis, dar profesorul nu era în niciun caz genul sinucigaş. Pentru el un asemenea gest ar fi fost de neînchipuit. Când am desfăcut plicul cu hărţi, am dat şi peste biletul ăsta. Poftim, uită-te!

    În caz că nu mă întorc.
   Evrika!
   40 10 4 400 30 9 30 70 100 5 200 30 10 40 1 80 5
   100 400 40 10 50 10 200 300 100 8 70 9 1 50 300 10
   20 800 10 300 10 200 0051172543672

   - Îţi spun toate astea pentru că el avea, evident, încredere în tine, şi la fel am şi eu!
   Primul gând care îi trecu lui Rutherford prin minte la citirea biletului fu că în sfârşit înţelegea de ce Catherine era aşa de interesată de gematrie. Dar începutul biletului îl preocupa în mod deosebit. „În caz că nu mă întorc.”
   Rutherford înghiţi în sec. Nu era deloc sigur că voia să se lase târât în toată povestea asta. Ceea ce mai devreme părea a fi o aventură intelectuală captivantă căpătase brusc accente sinistre şi realmente înfricoşătoare.
   „Descoperirile, invitaţia profesorului, hărţile bizare şi acum acest bilet codificat care sugerează în mod clar că profesorul considera că viaţa îi era în pericol. Catherine are nevoie de ajutor... a apelat la mine... şi poate că profesorul chiar era pe punctul de a afla ceva important pentru omenire. Dar e primejdios, foarte primejdios.”
   Cu ochii încă la bilet, reanalizând întâmplările de peste zi, Rutherford îşi dădu dintr-odată seama la ce se gândise Catherine. Fără să-i spună ceva, puse codul gematric pe masă lângă bilet şi începu să verifice numerele din mesajul profesorului Kent. De îndată ce notă literele corespunzătoare primelor cifre, avură confirmarea că nu se înşelaseră.
   Codul le dezvălui un nume: Miguel Flores.
   Cu mişcări febrile, Catherine luă un creion şi transcrise restul cifrelor în cuvinte.
   „Miguel Flores Lima Peru Ministerul de Antichităţi 0051172543672”
   Rutherford era mut de uimire.
   „Dumnezeule, a mers! Profesorul ne transmite ceva de dincolo de mormânt.”
   Catherine se ridică în picioare şi expiră lung, privind în gol, cântărind informaţiile pe care le deţineau.
   - Dar ce înseamnă asta? Şi de ce sfârşitul nu se mai transcrie tot în cod - e un şir de cifre alandala.
   Cu o expresie de groază întipărită pe chip, Rutherford explică:
   - E un număr de telefon... e un număr de telefon din Peru... Cred că trebuie să sunăm!

                                                17.

             Se uitară amândoi la telefonul de pe birou. Rutherford îl dădu pe speaker şi formă numărul. Ascultând cum sună, îşi ţinură respiraţia.
   Se auzi un clic - semn că se făcuse legătura la mii de kilometri distanţă.
   -Hola! Buenos dias!
   Catherine, care ştia puţină spaniolă, se aplecă spre difuzor.
   - Hola! Habla ingles?
   - Da! Cine e la telefon?
   - Bună dimineaţa, senor Flores... mă numesc Catherine Donovan! Vă sun din Oxford, Anglia. Sunt aici cu colegul meu James Rutherford. Ne cerem scuze că vă sunăm din senin, voiam să vorbim despre profesorul Kent.
   Urmă o pauză lungă, după care vocea răspunse pe un ton foarte suspicios.
   - Cine v-a dat numele meu?
   - A... l-am găsit... suntem prieteni de-ai profesorului Kent!
   - Ce se întâmplă? Cine sunteţi? Unde este profesorul Kent?
   Rutherford şi Catherine se uitară unul la altul şocaţi. Neştiind cum altfel să se exprime, Catherine răspunse:
   - Senor Flores, profesorul Kent a murit!
   Se lăsă o linişte mormântală.
   - Senor Flores - ajutaţi-ne, vă rog -, trebuie să vorbim cu dumneavoastră despre profesorul Kent! Lucraţi cu el la ceva?
  Niciun răspuns.
   - Senor Flores, mai sunteţi pe fir?
   - Aţi spus că vă numiţi Catherine? întrebă Flores.
   - Da, aşa mă cheamă!
   - Doamne, profesorul mi-a zis că s-ar putea să suni într-o zi!
   Făcu iar o pauză, după care peruanul vorbi pe un ton în care se distingea limpede teama:
   - Nu trebuie să vorbim la telefon. Sunt lucruri mult prea periculoase. N-am finalizat proiectul la care lucram.
   - Ne-am putea întâlni?
   - Veniţi la Lima! Sunaţi-mă când ajungeţi! Vă rog, nu pomeniţi nimănui despre mine!
   Se auzi un clic, şi convorbirea se întrerupse. Rutherford se uită la Catherine.
   - A fost o discuţie tare ciudată!
   - Şi ce teamă avea în glas! Lucrurile încep să devină din ce în ce mai înspăimântătoare! comentă Catherine cu voce tremurată, scuturând din cap, dar arătând hotărâtă. Ei, chiar nu avem alternativă; dacă Flores refuză să vorbească prin telefon, va trebui să mergem în Peru să vorbim cu el faţă în faţă. Mergi cu mine?
   Încruntat, Rutherford întoarse capul s-o privească. În numai jumătate de zi ajunsese să aibă senzaţia că o ştia pe Catherine de-o viaţă. Îl năpădi un val de afecţiune când îi cercetă faţa chinuită de griji.
   Fata îl privea calm.
   - Eu, una, merg şi, la nevoie, o să merg şi singură! Înţeleg dacă nu vrei să fii implicat. Probabil aveai alte planuri pentru vacanţă.
   James se gândi că în viaţa de zi cu zi la universitate îl aşteptau o groază de lucrări de finalizat. „Dar Catherine are nevoie de ajutor, nu pot s-o las să dispară de una singură. Iar dacă este într-atât de curajoasă, atunci nu pot pur şi simplu să dau bir cu fugiţii!”
   Zâmbi şmechereşte.
   - Când luăm avionul? întrebă el, nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Chiar îmi doream o vacanţă în America de Sud, am lucrat atât de mult în ultima vreme că n-am mai plecat în străinătate de doi ani.
   Faţa lui Catherine se însenină de un zâmbet.
   - Stai să intru pe net şi îţi spun într-o secundă... fă-ţi bagajele, soldat!

                                            18.

          Adânc în inima clădirii Naţiunilor Unite, secretarul Miller revenea rapid spre sala de conferinţă a Adunării Generale.
   În timp ce se apropia de uşă, un bărbat bine îmbrăcat îl strigă din celălalt capăt al culoarului.
   - Domnule, aveţi un telefon urgent!
   Secretarul se răsuci pe călcâie şi îl urmă pe tânăr într-o încăpere spaţioasă plină de birouri goale şi terminale vacante de calculatoare. Pe un perete se aflau patru monitoare cu plasmă, gigantice, destinate pentru conferinţele telefonice, iar pe peretele opus, o imensă hartă a lumii.
   Deasupra hărţii gigantice erau gravate cuvintele:
   SEDIUL DE REZERVĂ AL COMITETULUI GLOBAL AL NAŢIUNILOR UNITE
   În colţul îndepărtat era o încăpere spaţioasă cu pereţi din sticlă, care găzduia o masă mare de conferinţă. Secretarul Miller merse încet până acolo şi, închizând uşa după el, se duse până la masă şi ridică receptorul.
   Asistentul transferă rapid apelul. Impacientat, smulse receptorul din furcă:
   - Da?
   Era directorul de la Colegiul All Souls.
   - Îmi pare foarte rău să vă deranjez, domnule secretar, şi fac lucrul acesta doar pentru că mi-aţi spus să vă sun dacă apare ceva care mi se pare cel puţin suspect.
   Pe chipul secretarului apăru o expresie iritată.
   - Spune! Spune ce ai de spus!
   - Profesorul avea o prietenă. O prietenă apropiată. Este vorba despre o cercetătoare.
   - Şi?
   - Cred că bănuieşte ceva.
   - Oamenii sunt mereu suspicioşi. Are vreo dovadă?
   - Nici asta nu ştiu. Dar unul dintre agenţii dumneavoastră tocmai m-a informat că şi-a făcut rezervare la un zbor spre Peru. Probabil că merge să recupereze trupul profesorului sau să ia legătura cu poliţia, era foarte supărată. Pur şi simplu, am crezut că este bine să vă anunţ, pentru orice eventualitate.
   Urmă o pauză lungă. Secretarul se uita fix la uriaşa hartă a lumii care îmbrăca peretele. Avea atâtea de făcut, atâtea de pregătit... chestia asta trivială şi enervantă cu profesorii universitari începuse să-i pună răbdarea la încercare.
   Dar cuvintele senatorului Kurtz îi răsunară din nou în minte: „Nu există nimic mai periculos pentru cauza noastră decât iniţiativa personală”.
   Secretarul simţi că-l apucă durerea de cap. Îşi frecă fruntea cu mâna liberă şi se uită insistent la porţiunea de pe hartă care înfăţişa America de Sud. Cum putea o persoană, indiferent de cât de devotată ar fi fost, să dejoace planurile comitetului pentru noua ordine mondială?
   Deşi avea din ce în ce mai puţină încredere în el, respectă înţelepciunea senatorului Kurtz: „Va trebui să ne ocupăm de aceste probleme din Peru. Nu este loc pentru greşeli”.
   Oftând nerăbdător, îşi îndreptă din nou atenţia către apelul telefonic:
   - Asigură-te că este urmărită îndeaproape până se urcă în avion. Şi ia aminte la toţi cei cu care vorbeşte. Sună-mă dacă o să mai apară ceva care îţi atrage atenţia!
   - Absolut, domnule secretar!
   Acesta însă închisese.

           Soarta universitarilor nu era singurul lucru care-l preocupa pe secretar. Cu cât se gândea mai mult la ceea ce îi spusese senatorul în timp ce ieşeau din clădire, cu atât devenea mai bănuitor. Oare ce avea să se întâmple, de fapt, luni?
   Preluarea va fi o chestiune violentă şi sângeroasă, din păcate, lucrul acesta părea inevitabil. Dar nu era menit să aducă sfârşitul lumii. Departe de aşa ceva: avea să fie începutul unei noi ere. Formele vechi, corupte şi demagogice de guvernare vor dispărea, şi conducerea directă a Corporaţiei va triumfa. Cel puţin acesta fusese planul dintotdeauna.
   Ceva mergea foarte prost, şi secretarul trebuia să ia o decizie. Poate că senatorul Kurtz acţiona de unul singur? Poate că ar trebui să încerce să contacteze comitetul fără ştirea senatorului Kurtz? Nu. Asta ar fi nebunie curată, n-ar mai apuca să vadă sfârşitul zilei, darămite lunea viitoare.
   Mai exista o posibilitate care era încă viabilă. În discuţia cu senatorul, el nu fusese întru totul sincer...
   Secretarul Miller ridică privirea de pe birou şi se uită în celălalt capăt al încăperii unde se afla un dulăpior elegant din lemn de tec; în spatele uşilor închise se afla seiful personal al secretarului. „Nu, îşi spuse. Nu încă.” Era prea riscant. Va trebui să fie ultima sa opţiune.
   Mai întâi să încerce să afle mai multe despre senator, să încerce să afle ce-l motiva cu adevărat.

                                                       19.

         Catherine se trezi tocmai când avionul intra în spaţiul aerian german.
   Zgomotul motoarelor o nedumeri pe moment. Îşi roti capul, pe jumătate adormită, întrebându-se unde se afla, apoi auzi vocile entuziaste ale turiştilor britanici care stăteau pe rândul din spatele ei şi, năpădită de un val de adrenalină, se dezmetici de tot. Se auziră în difuzoare nişte pârâituri şi apoi vocea căpitanului: aeronava fusese uşor deviată spre sud faţă de traseul de zbor pentru a evita o eventuală turbulenţă, dar acum se îndreptau din nou spre nord, la vreo cincizeci de kilometri de coastă, şi urmau să aterizeze în mai puţin de o oră.
   Catherine închise ochii din nou şi respiră uşor. Îl visase pe profesorul Kent. Încercă să facă abstracţie de zgomotul motoarelor şi al pasagerilor, ca să-şi amintească visul înainte ca acesta să dispară complet.
   Visase că se afla la ferma profesorului. Stăteau amândoi în bucătărie, vorbind şi râzând aşa cum făceau ei mereu. El purta nişte pantaloni murdari de noroi şi o pereche de cizme mari şi verzi de cauciuc. Aceasta era ţinuta lui de casă la ţară.
   Venise în vizită pentru prânzul lor săptămânal. Mirosea a pui care se rumenea la cuptor, şi profesorul tocmai destupase o sticlă cu vin roşu, o aşezase pe masa solidă din stejar, pregătind festinul. Părea deosebit de binedispus în acea dimineaţă şi, ca întotdeauna, Catherine se bucura de compania lui.
   Una dintre marile bucurii pe care i le oferea prietenia cu el era faptul că învăţa ceva nou de fiecare dată când se întâlneau. Niciodată, nu simţise că îi ţine prelegeri, doar că era mereu plin de viaţă şi preocupat de tot ceea ce se întâmpla în lumea din jur.
   În vis, îşi amintise convorbirea pe care o avuseseră cândva despre uneltele care scutesc efortul omului. Profesorul, cu farmecul său obişnuit, îi explicase adevărata semnificaţie a aşa-numitelor avantaje tehnologice.
   - Platon, povestea profesorul Kent, părintele tradiţiei occidentale, spunea că mâna este un organon, care în engleză înseamnă unealtă. A numi mâna un organon înseamnă pur şi simplu a spune că este o unealtă a celui care o deţine. Platon susţinea că mâna este un organon, ciocanul este un organon, şi mâna care loveşte cu ciocanul este tot un organon. Totuşi, storcătorul electric pe care-l găsim în multe bucătării în ziua de azi este ceva mult mai sinistru. Se vrea un organon, dar în realitate este ceva destul de diferit. Este una dintre multele manifestări ale sistemului gigantic care devorează lumea noastră.
   Catherine se prefăcuse neîncrezătoare, căci uneori îi plăcea să joace rolul avocatului diavolului.
   - Ei na! Cu siguranţă este doar un dispozitiv inofensiv care ne ajută să facem mai repede un lucru plictisitor - pentru a câştiga timp într-o zi. Şi rezultatul final este o băutură sănătoasă - oare nu ar trebui să cumpărăm storcătoare de fructe?
   El îi zâmbi. Îi plăcea să discute cu ea despre orice. Profesorul avea un fel plăcut de a contraargumenta, dar nu-l deranja să fie silit să-şi susţină poziţia. Îi făcea plăcere să-i convingă pe oameni sau să încerce să-i convingă, având întotdeauna în vedere o viziune de ansamblu în opinia pe care nu i-o putea schimba nimeni.
   - Ei bine, Catherine, fie că-ţi place sau nu, epoca uneltelor a trecut şi a sosit epoca sistemelor. Hai să spunem în felul următor: storci portocalele şi faci o băutură sănătoasă foarte gustoasă. Minunat! Dar, dacă te uiţi cu mai multă atenţie la storcător, se pot observa aspectele mult mai supărătoare. Curentul electric care pune în mişcare storcătorul ajunge printr-o reţea de cabluri şi linii electrice aeriene, care sunt alimentate de centrale electrice care depind de presiunea apei, conducte sau rezervoare, care la rândul lor au nevoie de diguri, platforme maritime şi sonde de foraj din ţări îndepărtate. Întregul lanţ doar garantează o livrare promptă şi adecvată cu condiţia ca fiecare piesă din angrenaj să fie ajutată de o mulţime de ingineri, proiectanţi, experţi financiari, care la rândul lor se bazează pe administraţii, universităţi, adică industrii întregi, şi uneori chiar armată, după cum am văzut de nenumărate ori. Oricine crede că oamenii se folosesc doar de storcător greşeşte. Storcătorul este numai o faţadă; nu este deloc o unealtă convenţională, ci elementul final al uneia dintre milioanele şi milioanele de tentacule ale măreţului sistem care se înfăşoară în jurul lumii în fiecare zi, sufocându-ne din ce în ce mai tare.
   - Dumnezeule! exclamă Catherine, uitând că ea încerca să o facă pe avocatul diavolului, treaba asta sună destul de îngrijorător.
   Profesorul scutură din cap. Un zâmbet trist îi apăru pe faţă.
   - Da, şi astfel prin asemenea întruchipări înşelătoare ca a storcătorului, maşinii de spălat, automobilului şi aşa mai departe, aceste tentacule intră zilnic în vieţile noastre şi ne forţează să servim sistemul care, de fapt, într-o zi, în viitorul nu prea îndepărtat ne va distruge. Posibilitatea să ieşim din sistem a trecut de mult. Este în natura sistemelor ca ele să crească şi să capete o viaţă proprie, creându-şi în cele din urmă propriile ţeluri, diferite de cele pe care au fost menite să le servească. Uită-te la religiile instituţionalizate! Astăzi, există vaste sisteme globale cu ambiţii care acum se află la o distanţă foarte mare de vorbele profeţilor lor. Scopul sistemului nostru global actual este de a-i forţa pe din ce în ce mai mulţi oameni să depindă de energia pe care o furnizează. Folosind sistemul, nu facem altceva decât să semnăm un cec în alb.
   Se duse la masă, turnă două pahare cu vin, apoi urmă:
   - Şi, ţine minte, natura este banca din care, în cele din urmă, sunt încasate toate cecurile! Dar stai să aduc ceva de mâncare, draga mea! Un prieten din sat mi-a adus un pui de la ferma sa organică. Sunt delicioşi, sper din tot sufletul să-ţi placă!

           Cu ochii înceţoşaţi şi profund întristată că nu vor mai exista astfel de conversaţii, Catherine ridică jaluzeaua să intre lumina dimineţii.
   Sub ei, Alto Plano peruan se întindea cât vedeai cu ochii. Era o privelişte nemaipomenită. Şi apoi, spre surprinderea ei, ochii începură să-i joace feste. Privind în jos, avu impresia că putea desluşi o formă ciudată întinsă pe terenul de dedesubt, la mii de metri în jos. Arăta precum conturul unei păsări colibri gigantice.
   Catherine se frecă la ochi şi se mai uită o dată, aşteptându-se ca halucinaţia să fi dispărut.
   Încă se mai afla acolo, şi chiar lângă ea era un fel de floare enormă.
   Puţin mai departe, erau şi mai multe desene: un peşte uriaş, un condor maiestuos, diverse forme geometrice şi apoi două linii paralele. Mergeau drept înainte şi păreau să se întindă la nesfârşit.
   „Oare îmi închipui toate astea? Sunt incredibile!”
   Se întoarse către Rutherford şi îl zgâlţâi de braţ.
   James, trebuie să vezi astea! Ce naiba sunt imaginile astea desenate pe pământ?
   Rutherford se uită la priveliştea uimitoare.
   - O, Dumnezeule! N-am idee!
   La stânga lui Rutherford, aşezat pe locul de lângă culoar, şedea un domn peruan bine îmbrăcat, de vreo 60 de ani. Avea tenul închis şi un nas incaş. Auzi conversaţia lor şi le explică într-o engleză cu un puternic accent:
   - Acelea sunt vestitele linii Nazca. Bine aţi venit în Peru!
   Rutherford păru nedumerit.
   - Liniile Nazca? N-am auzit niciodată de ele!
   Catherine voia să ştie mai multe.
   - Nici eu... cum de pot fi văzute de aici? Trebuie să fie absolut enorme. Doar acele linii trebuie să fie lungi de un kilometru! Şi sunt atât de drepte!
   Peruanul zâmbi, iar ochii îi scânteiară în lumina puternică.
   - Senorita, sunt chiar mai lungi de atât. Sunt lungi de mai bine de opt kilometri şi sunt perfect drepte, urcă şi coboară pe dealuri, peste râpe şi nu se abat niciodată.
   Catherine era uluită.
   - Dar la ce servesc şi când au fost făcute?
   - E clar că nu aţi mai fost niciodată în Peru, senorita! râse bătrânul. Va trebui să vă obişnuiţi să tot auziţi asta pe parcursul întregii şederi aici, dar mă tem că nu ştie nimeni!

                                                      20.

           Câteva minute mai târziu, Catherine se întoarse către Rutherford după ce se uită în ghid. Pe un ton serios îl anunţă:
   - Liniile Nazca sunt cercurile de afloriment din America Latină. Există sute de desene gigantice şi nimeni nu poate înţelege cum au fost făcute. Pe lângă imaginile unor animale necunoscute şi ale unor peşti, sunt multe forme geometrice perfect executate. Ceea ce mi se pare cu adevărat ciudat e că pot fi apreciate sau chiar recunoscute drept ceea ce sunt, doar când sunt privite din aer - aşa cum facem noi acum. La nivelul solului, din cauza imensităţii lor, este aproape imposibil să îţi faci o idee despre dimensiunile totale, pentru că nu există nicio culme înaltă pe terenul de la Nazca - terenul este complet plat -, iar de ce au fost făcute înainte de a se inventa zborul pare absolut de neînţeles.
   Tăcu preţ de-o clipă. Rutherford era pierdut în gânduri. Nu era cazul să întrebe, dar ea îl întrebă:
   - Te gândeşti la ce mă gândesc şi eu?
   Rutherford confirmă printr-un gest din cap. Chipul lui frumos era înnegurat.
   - Dacă vrei să spui că îţi aminteşte de teoria profesorului, spuse el, despre faptul că oamenii din Antichitate au lăsat mesaje pentru viitor, atunci da, cu siguranţă, mă gândesc la ce te gândeşti şi tu. Este extraordinar!
   Catherine se uită din nou pe fereastră la desenele ciudate care se perindau maiestuos dedesubt. O pasăre imensă şi apoi un paralelogram îi trecură prin faţa ochilor. Lăsă cartea să-i cadă în poală. Simţi cum i se pune un nod în gât, deja era mult prea mult.
   „Cum e posibil să parcurgi un întreg ciclu de educaţie - liceu, universitate, un doctorat şi în cele din urmă o carieră academică - apoi în doar douăzeci şi patru de ore întreaga bază a cunoştinţelor tale confortabile despre lume să fie spulberată? De ce nu mi-a vorbit nimeni vreodată despre aceste lucruri: hărţile, liniile Nazca, faptul că Biblia este un cod secret pentru a putea transmite mai departe înţelepciunea lumii antice?”
   Simţi braţul liniştitor al lui Rutherford.
   - Catherine? Catherine, te simţi bine?
   Căldura şi sunetul vocii lui o aduseră înapoi în prezent, întoarse capul spre el şi se sili să zâmbească, dar tensiunea punea cu siguranţă stăpânire pe ea.
   Cu o mină gravă Rutherford îi spuse:
   - Catherine, trebuie să ne păstrăm calmul! Nu trebuie să ne fie frică. Aminteşte-ţi de profesor, el a mers pe drumul ăsta, şi noi trebuie să-l urmăm. Trebuie să avem încredere în adevăr şi să ignorăm tot ceea ce am crezut că ştim până acum.
   De data aceasta, fata îi zâmbi cu sinceritate. Era foarte bucuroasă că era şi el acolo.
   - James, îţi mulţumesc! Îmi pare rău... doar că, ei bine, multe par să se fi întâmplat într-un timp atât de scurt. Multe par să se fi schimbat... cel puţin pentru mine.
   - Ştiu, sunt de acord. N-am nicio idee unde o să ne ducă toate acestea şi, dacă mă gândesc la implicaţii, sincer să fiu, mă cam sperie. Trebuie să încercăm să nu privim prea departe, ci doar să vedem ce o să descoperim.
   Catherine se uită din nou în jos la peisajul ireal pe care-l oferea platoul. Era încă acolo, tachinând-o cu misterioasele lui hieroglife. Cu forţe noi, redeschise cartea şi citi cu voce tare:
   - „Mulţi au încercat să dateze liniile Nazca, dar este o întreprindere imposibilă. La obţinerea desenelor nu s-au folosit materiale organice, aşadar, datarea cu carbon radioactiv iese din calcul. Tot ce avem la dispoziţie sunt cioburi de ceramică descoperite în făgaşele şi canalele făcute de om. Imaginile însele ridică mari semne de întrebare. Bunăoară, de ce sunt redate atât de multe creaturi străine Anzilor? Există un condor, dar în afară de acesta mai vedem o întreagă menajerie de animale străine locului, inclusiv o balenă, o maimuţă, specii ciudate de păsări şi, cel mai ciudat dintre toate, o reprezentare perfectă a unui păianjen tropical extrem de mic şi rar, care trăieşte numai în adâncurile junglei amazoniene. Păianjenul prezintă un interes aparte, deoarece astronomii au calculat că poziţia sa, precum şi poziţia liniilor drepte adiacente redau modelul constelaţiei Orion şi al stelelor înconjurătoare. ”
   Catherine închise cartea. Ca astronom, explicaţia o mulţumea.
   - James, cu siguranţă, oricine a făcut aceste desene, aceştia erau reprezentanţii unei civilizaţii superioare. Pentru a înţelege cerurile şi a trasa harta constelaţiei Orion aşa cum o vedem necesită foarte multă experienţă.
   Rutherford încuviinţă din cap.
   - Da, dar ce să mai spunem despre faptul că jumătate dintre animale nici măcar nu trăiesc în Anzi?
   Lui Catherine îi veni brusc o idee. Se aplecă în faţă şi i se adresă din nou domnului peruan. Acesta era adâncit în lectura ziarului.
   - Mă scuzaţi, senor, vă pot adresa o întrebare?
   Bătrânul coborî ziarul şi îi zâmbi încurajator.
   - Ce spun peruanii despre aceste linii?
   Ochii lui negri o studiară cu atenţie.
   Catherine simţi că acesta cântărea dacă răspunsul lui avea să depindă de impresia pe care şi-o făcea acesta despre el, aşa că îl imploră din priviri.
   - Senorita, deja ştim cine a făcut liniile. Au fost viracochas, semizeii care au cârmuit în Peru. Au venit de pe mare cu multe, multe mii de ani în urmă. Ei au făcut legile şi i-au învăţat pe oameni multe lucruri. Arheologii americani şi mai înainte spaniolii au crezut că, atunci când vorbim despre viracochas, noi vorbim despre mituri, dar nu este aşa. Nu există atestări scrise, dar noi ştim că au venit!
   Dădu din cap ferm, apoi reveni la cititul ziarului. Rutherford, cu ochii mari de mirare, se aplecă mai aproape de Catherine şi-i şopti:
   - Cred că tocmai am descoperit pe ce trebuie să ne concentrăm atenţia. Cine au fost aceşti viracochas şi dacă se poate să fi existat cu adevărat?
   Catherine dădu din cap şi răspunse şoptit:
   - Da, ai dreptate, şi chiar ar putea să fie cheia acestei părţi de mister. Poate că viracochas sunt cei care au lăsat mesajele de avertizare în mituri. Poate că liniile fac parte din acest mesaj.
   Rutherford, uitându-se dincolo de Catherine la cerul albastru infinit, murmură ca pentru sine:
   - Da! Exact. Este extraordinar!
   Se întoarse apoi şi o privi fix.
   - Presimt că prietenul nostru Miguel Flores o să ne spună multe despre toate astea.

                                         21.

             Aeroportul din Lima oferea un adevărat spectacol.
   După ce trecură prin uşile duble batante care marcau ieşirea din Autoritatea Vamală Peruană, simţurile le fură asaltate. Cel mai mult îi impresionară chiar oamenii. După aeroportul din Heathrow, înţesat de oameni de afaceri bine îmbrăcaţi, oameni care plecau în concediu trăgând după ei genţi de voiaj frumoase şi mişcându-se mecanic, haosul din aeroportul din Lima era revigorant. Zgomotul era asurzitor, căldura înăbuşitoare, şi miile de indieni peruani, mulţi purtând poncho-ul tradiţional şi pălărie de fetru, toate acestea se combinau şi-i făceau să simtă că păşiseră într-o piaţă tropicală.
   Catherine şi James îşi croiră drum prin mulţimea de turişti până la staţia de taxiuri şi, după ce aşteptară puţin, reuşiră să se strecoare într-o maşină, unde era linişte. Era un taxi spaţios, galben, în stilul celor americane, condus de un bărbat cu o înfăţişare prietenoasă, în vârstă de vreo 20 de ani.
   Răsuflând cu greu după atâta efort, Catherine îi spuse şoferului să-i ducă în oraş.
   Şoferul zâmbi şi porni motorul. Taxiul se urni din loc scoţând tot felul de zgomote şi începu să ruleze pe şoseaua murdară şi aglomerată, care ducea în oraşul Lima. Pe măsură ce părăseau zona aeroportului, clădirile de pe marginea drumului începeau să se deterioreze ca aspect: peste tot se întindea oraşul plin de cocioabe.
   Rutherford se uita uluit la priveliştea înfiorătoare. Arăta ca o parodie a unui oraş american sau european. Totul era făcut de om, dar, în loc să fie folosit în scopul pentru care fusese construit, îl adaptaseră ca să servească altuia, mai precis, unul. Capota unei maşini era acoperişul unei case, un butoi gol de motorină era folosit pe post de cadă.
   Grupuri de copii murdari se jucau prin gunoaiele aruncate pe străzi.
   „Aşadar, acestea sunt vestitele mahalale ale Americii de Sud”, gândi el.
   Catherine era înmărmurită. După frumuseţea tihnită a Oxfordului, aceasta era o imagine apocaliptică.
   „Cum pot avea oamenii o viaţă bună în aceste condiţii mizere?”
   Se întoarse către Rutherford.
   - Nu cred că viracochas ar fi foarte fericiţi dacă şi-ar vedea ţara în zilele astea.
   - Nu, cu siguranţă nu. Este deprimant! Continuă să se uite la aceste locuinţe improvizate. Eu zic să mergem direct la Ministerul pentru Antichităţi şi să-l căutăm pe Flores. Ne gândim la hotel mai târziu. Tu ce părere ai?
   - Bună idee! Mi-ar prinde bine o cafea tare, totuşi. Nu prea am dormit în avion.
   Rutherford răscoli prin rucsac şi îşi scoase jurnalul, în care scrisese adresa Ministerului de Antichităţi. Zâmbi, i-l întinse lui Catherine şi dădu din cap spre şofer:
   - Cred că mai bine faci tu treaba asta, altfel cine ştie unde ajungem!
   Catherine râse şi vorbi cu şoferul, apoi îşi rezemă din nou capul de tetieră şi închise ochii.
   „Curând, o să aflăm secretul profesorului Kent şi al lui Miguel Flores. Şi vom fi cu un pas mai aproape de a înţelege de ce a murit profesorul...”

        Sediul Ministerului pentru Antichităţi se afla într-o clădire neoclasică imensă, impunătoare, situată în partea de nord a uriaşei şi haoticei Plaza Mayor, din chiar inima Limei, la intersecţia a patru dintre cele mai aglomerate străzi din oraş.
   Prin urmare, piaţeta era plină din zori până în seară cu o mare de vehicule de tot felul, nerăbdătoare toate să ajungă la destinaţie; camioane de ţară, autobuze locale şi maşini particulare, toate încercând să-şi facă drum şi părând să nu ia în seamă semnele rutiere şi pe poliţiştii de la circulaţie.
   După ce răzbi cu greu prin haosul din trafic, taxiul se opri în cele din urmă chiar în faţa imenselor trepte de la intrarea în clădire. Catherine îi plăti şoferului, în timp ce Rutherford se lupta cu bagajele din portbagaj.
   Nerăbdători să ajungă înăuntru şi să scape de poluare şi zgomot, urcară treptele în viteză. Sus erau două uşi imense din fier, ambele deschise.
   După ele, un rând de uşi de sticlă protejau interiorul ministerului de larma din trafic şi de mirosul de gaze de eşapament. Deasupra uşilor din fier se afla o emblemă din bronz care înfăţişa un condor uriaş, iar sub acesta erau gravate cuvintele Ministerio de Antiguedades.
   Intrarea era sumbră, un hol cavernos prost iluminat cu o aură de calm sepulcral. Podeaua era din marmură, ca şi pereţii de altfel, şi tavanul de înălţimea unei catedrale. Practic, nu exista niciun fel de mobilă cu excepţia unui birou de la recepţie şi a unei canapele. O funcţionară stătea pe un scaun în spatele biroului, dar, cu excepţia ei, Ministerul de Antichităţi arăta şi dădea senzaţia unui loc părăsit.
   Merseră până la biroul de la recepţie unde Catherine îşi drese vocea, adresându-se funcţionarei micuţe, brunete:
   - Buenos dias, am venit să-l vedem pe Miguel Flores, vă rog! Numele meu este Catherine Donovan, iar dumnealui este James Rutherford, suntem de la Universitatea Oxford!
   Secretara părea foarte supărată şi începu să vorbească foarte repede în spaniolă.
   - Înţelegi ce spune? o întrebă Rutherford pe Catherine.
   - Nu, zise aceasta. Vorbeşte prea repede... stai aşa... sună pe cineva!
   Secretara turui ceva în telefon, apoi brusc îi întinse receptorul lui Catherine, care întrebă confuz:
   - Hola - habla ingles?
   La capătul celălalt se auzi o voce calmă de bărbat, vorbind în engleză pe un ton aproape suav:
   - Alo, sunt ministrul adjunct pentru antichităţi! Înţeleg că aţi venit să-l vedeţi pe domnul Flores?
   Catherine se uită la Rutherford şi îi zâmbi conspirativ. El o urmări cum ascultă vocea din telefon. Apoi brusc, faţa i se albi, şi mâna care ţinea receptorul îi coborî pe lângă corp. Se întoarse cu faţa la el fără pic de zâmbet şi cu ochii în lacrimi. Faţa ei exprima groază.
   - Flores a fost lovit de o maşină azi-dimineaţă în drum spre serviciu. E mort!

                                              22.

       Zgomotul de paşi alerţi bocănind pe pardoseala de marmură le anunţă sosirea ministrului adjunct.
   Din capătul opus al holului îşi făcu apariţia un bărbat scund, brunet, cu mustaţă, îmbrăcat în costum cu cravată şi având în jur de 40 de ani.
   Pe măsură ce se apropia de ei, Catherine avu o presimţire, îi şopti repede lui Rutherford:
   - Nu-i spune de ce suntem aici!
   Bărbatul străin păşi ţanţoş spre Catherine şi îi strânse mâna, apoi se salută cu Rutherford, zâmbindu-le în tot acest timp cu o mină falsă, respingătoare. Purta inele de aur pe degete şi avea un dinte îmbrăcat în aur. Accentul îi era puternic şi părea să se străduiască puţin cam prea mult să fie amabil.
   - Bine-aţi venit, bine-aţi venit! Îmi pare atât de rău că a trebuit să vă dau vestea aceasta tragică. Sunt Raphael Mantores! Lucrez în departamentul lui senor Flores. Tocmai am vorbit la telefon. Vă rog, luaţi loc!
   Rutherford şi Catherine erau aproape bucuroşi să li se spună ce să facă. Blocaţi, se îndreptară spre canapea şi se aşezară.
   - Vă rog, senor Mantores, ne puteţi spune ce s-a întâmplat cu senor Flores? întrebă Catherine.
   Acesta oftă. Lui Catherine i se păru teatral, dar poate era ea mai fricoasă şi suspicioasă.
   - Oh, este îngrozitor! În fiecare zi, coboară din autobuz în cealaltă parte a pieţei şi apoi traversează prin trafic, în loc să o ia prin pasajul subteran. Azi, a fost lovit de o maşină.
   Lui Rutherford nu-i venea să creadă ce auzea.
   - Vehiculul care l-a lovit a oprit?
   - Să oprească? Ha! Asta-i Lima! Nu, nu a oprit, a plecat mai departe.
   - Martori au fost?
   - În Lima oamenii nu se opresc. A fost un accident - ce s-ar fi putut face? Poliţia a ajuns puţin mai târziu - după vreo jumătate de oră. E o zonă foarte aglomerată... nu sunt NYPD. L-au dus la spital, dar era prea târziu.
   Catherine, care în continuare nu reuşea să proceseze informaţiile, comentă:
   - Dar este îngrozitor, nimeni nu s-a deranjat să spună ce s-a întâmplat sau să dea numărul maşinii?
   - La ce bun, senorita? O fi probabil un vehicul neînmatriculat ca majoritatea maşinilor din Lima - poliţia nu va putea s-o identifice. Dar aţi venit aici să-l vedeţi pe senor Flores? Îmi pare foarte rău că vizita dumneavoastră s-a soldat cu un eşec. Vă pot ajuta eu? Nu prea vin oameni de la Oxford pe-aici - este o onoare!
   Zâmbetul forţat îi reveni pe chip. Catherine se uită la Rutherford - paranoia punea stăpânire pe ei. Răspunse ea pentru amândoi:
   - Nu, mersi! Nu vă faceţi griji. Voiam să vorbim cu senor Flores despre incaşi, dar nu contează. O să luăm un ghid de la hotel.
   Mantores insistă să-i fie de ajutor.
   - Dar, senorita, poate vă pot convinge să vizitaţi câteva dintre atracţiile noastre mai moderne? Peru înseamnă mai mult decât moştenirea incaşă, ştiţi!
   Uitându-se în jurul holului cavernos, de parcă se aştepta ca vreun duşman necunoscut să apară de după uşi, Catherine bâigui:
   - Nu, nu, mulţumesc foarte mult. Ne descurcăm!
   - Păi, dacă vă pot ajuta cu ceva cât rămâneţi în ţara noastră, vă rog nu ezitaţi să mă sunaţi. Poftiţi cartea mea de vizită. Îmi pare rău că vizita dumneavoastră a început astfel.
   Se uită la rucsacurile lor, care încă mai aveau ataşate etichetele de la compania aeriană, şi le zâmbi larg.
   - Sper din tot sufletul ca lucrurile să se îndrepte!
   - Vă mulţumesc, senor Mantores, sigur aşa va fi! Sunt sigură că se vor îndrepta.
   Dar Catherine nu era deloc convinsă.

                                   23.

       Rutherford şi Catherine stăteau sus la capătul treptelor din faţa acelor uşi duble, uriaşe şi urmăreau cu privirea traficul aglomerat care se mişca încet, în cercuri, umplând piaţeta de la bază.
   Claxoanele sunau întruna; gălăgia era aproape de neîndurat, iar mirosul gazelor de eşapament-copleşitor.
   Rutherford îşi lăsă rucsacul pe jos şi se uită absent la anarhia ce domnea în Plaza Mayor. În faţa uriaşei pieţe se simţi brusc vulnerabil dorind instinctiv să se ascundă, să intre înapoi în clădire, să dispară.
   Catherine scutură din cap în timp ce gândea cu febrilitate:
   „Flores a fost cu siguranţă ucis - e o coincidenţă prea mare să-l calce o maşină la douăzeci şi patru de ore după ce am vorbit cu el la telefon. Dar cum să fi ştiut careva că l-am contactat? Oare era ascultat telefonul? Şi dacă da - de către cine şi de ce? Vinovatul este în mod cert cineva bine organizat - de fapt organizat pe plan internaţional - şi de asemenea hotărât să pună capăt oricărei acţiuni în care erau implicaţi profesorul şi Flores. Flores îi spusese la telefon că nu erau pregătiţi. Pregătiţi pentru ce?”
   Apoi, raţionamentul o făcu să se cutremure. Un sentiment de groază puse stăpânire pe ea.
   „Dar, dacă l-au ucis pe Flores doar pentru că a vorbit cu noi, atunci fără îndoială că...”
   Se uită în jur panicată; îi venea să plângă, ar fi vrut să se ascundă... şi apoi îşi aminti din nou de profesor, un om blând, plin de compasiune, ucis cu sânge rece din motive pe care nu le putea înţelege deocamdată.
   Pe măsură ce încerca să ia o decizie, furia luă locul fricii.
   „N-o să ne lăsăm aşa de uşor. N-o să ne îngrozească într-atât încât să renunţăm.”
   Încercă disperată să-şi dea seama cum ar trebui să acţioneze.
   - Are vreun sens să mergem la poliţie... sau la ambasada britanică?
   - Nu, răspunse Rutherford cu fermitate, uitându-se la ea. Ce dovadă avem?
   Catherine se aşeză pe geantă. Pur şi simplu nu ştia încotro s-o apuce.
   Simţea cum se cască un hău între ei. Îl ştia de puţin timp pe James Rutherford, iar acesta abia apucase să-l cunoască pe profesor.
   „Bietul James. Pesemne că se întreabă ce caută el aici. Dar undeva trebuie să existe o soluţie sau măcar un indiciu care să ne arate cum ar trebui să procedăm mai departe.”
   Rutherford se plimba încet pe dalele de piatră de deasupra treptelor imense.
   - Catherine, chiar cred că ar trebui să ne întoarcem la aeroport. Adică, am încercat... Altcineva ar trebui să se ocupe de asta. Serviciile secrete, CIA, MI6! Nu ştiu! Oameni care să înţeleagă astfel de lucruri.
   Făcu o pauză şi se întoarse să îi vorbească în faţă. Era cufundată în gânduri.
   Deodată, sări în picioare.
   - Poţi să aştepţi aici o clipă şi să ai grijă de geanta mea? Am hărţile profesorului în ea.
   Rutherford se răsuci pe călcâie.
   - Ce! Ce faci? Hei... de ce intri înapoi? Stai!...
   Dar era prea târziu. Catherine dispăruse prin deschizătura dintre uşile imense din fier, înapoi în întunericul din atriu.
   Singur, în capătul treptelor, Rutherford simţi un laţ imaginar cum i se strânge în jurul gâtului.

                                             24.

          Senor Mantores mergea cu paşi rapizi pe coridor către biroul său încăpător de la etajul trei. Nu mai avea masca mieroasă şi amabilă de acum câteva clipe.
   Băgă mâna în buzunarul hainei, scoase o batistă şi îşi şterse fruntea. Puse batista la loc, udă de transpiraţie. Cu o expresie îngrozită, se duse încet până la uşă şi apoi, oprindu-se un moment, apăsă pe mâner. Inspiră adânc şi intră.
   Aşezat la birou, în scaunul său directorial din piele, confortabil, se afla bărbatul care-l omorâse pe profesorul Kent. Ucigaşul era îmbrăcat într-un costum negru cu cămaşă albă. Îşi ţinea braţele scurte, dar musculoase încrucişate la piept, de o manieră foarte agresivă. Lângă fereastră, un alt occidental sinistru, îmbrăcat tot în negru, stătea şi supraveghea printre jaluzele piaţeta de jos. Era complicele bărbatului scund din acea noapte întunecată de la ruinele din Machu Picchu.
   Cei doi aveau un aer milităros - cu părul tuns scurt, feţele dure şi bătute de vânt.
   Bărbatul scund se uită aspru la chipul îngrozit al lui senor Mantores înainte de a începe să-l bombardeze cu întrebări.
   - Aşadar... s-a rezolvat? Pot să-i spun secretarului Miller că asta a fost tot?
   Ministrul adjunct pentru antichităţi arăta ca o epavă. Toată încrederea pe care o afişase în faţa lui Catherine şi Rutherford pe hol se risipise. Vocea îi tremura.
   - Da, senor! Am vorbit cu ei. Nu le-am spus decât că Flores a murit într-un accident rutier. Au fost şocaţi. Nu cred că vor rămâne multă vreme în Peru.
   - Crezi că nu vor sta mult sau ştii sigur că nu vor sta mult?
   O privire plină de panică aprinse faţa lui Mantores. Vocea îi deveni plângăcioasă şi piţigăiată.
   - Senor, n-au de unde porni! Nu pot găsi nimic. O să plece acasă, sunt sigur de asta!
   Brusc, complicele, care până în clipa aceea fusese preocupat de priveliştea de la fereastră, se răsuci pe loc.
   - Fata vine din nou. Singură!
   Apoi se întoarse la fereastră şi cu degetele separă iar jaluzelele.
    Cel din scaun mârâi:
   - Mantores, de ce naiba intră asta din nou în clădire?
   Mantores simţi că-l lasă nervii.
   - Senor, nu ştiu! Vă rog, o să vorbesc cu ea, lăsaţi-mă să cobor din nou!...
   Tipul de la birou se încruntă la el.
   - Nu! Treaba asta-i prea importantă, zise împingând scaunul să se ridice. Ordinele noastre sunt clare. O să ne asigurăm că nu ne mai scapă din mână. Vino cu noi!

         Două minute mai târziu, Catherine reapăru zâmbitoare printre uşi, fluturând în mâna dreaptă o bucată de hârtie care avea ceva scris pe ea.
   - Ce-i asta? întrebă încurcat Rutherford.
   - Asta-i adresa familiei lui Flores. I-am spus femeii de la recepţie că vreau să trimit nişte flori.
   Lui Rutherford nu-i venea să-şi creadă urechilor. Ea intenţiona de fapt să continue călătoria. Însă nu se putu abţine să nu se simtă impresionat de curajul ei.
   - A fost atât de uşor?
   - Păi, da!
   Catherine zâmbi şi adăugă:
   - De fapt, vreau să le livrez personal. Haide, să mergem!
   Catherine îşi puse geanta pe umăr. Rutherford o privi alergând la vale pe scări să prindă un taxi. Ajunse la baza scărilor şi se întoarse să se uite la el. Văzu că James ezita, şi era de înţeles.
   „Dar am nevoie să vii şi tu - te rog, James!” îl rugă în gând.
   Oftă şi apoi îi strigă:
   - James, te rog, hai să facem o vizită familiei lui Flores! După aceea putem merge la aeroport, promit. Nu pot pleca acasă fără să urmez firul acesta. Nu m-aş mai putea suporta.
   Rutherford aruncă o privire la figura ei rugătoare şi nu mai fu în stare să judece raţional.
   - OK! Ne ducem acasă la Flores acum şi apoi mergem direct la aeroport. Ne-am înţeles? Şi să n-o lungim.

                                          25.

         Se apropia ora prânzului în acea zi de miercuri, şi străzile din Lima erau pline de maşini.
   Soarele se ascundea, aşa cum se întâmplă timp de zece luni pe an, în spatele ceţii de coastă care vine dinspre Pacific şi învăluie oraşul într-o pâclă albă. Localnicii o numesc garoupa, ceea ce înseamnă „burta măgarului”, şi forţa sa opresivă sporeşte efectul înăbuşitor al poluării şi căldurii.
   Drumul îi purtă pe Rutherford şi Catherine prin centrul vechiului oraş colonial. Era imaginea unei glorii apuse. Trecură pe lângă vile frumoase din lemn şi palate mari de piatră care în mare parte fuseseră transformate în clădiri guvernamentale ce adăposteau ministere şi muzee.
   Vechea Lima era mică şi în câteva minute taxiul parcurse străzile aglomerate şi mizere ale oraşului modern, cu clădirile sale posomorâte din beton şi cu şoselele proaste. Semnele de sărăcie erau vizibile peste tot şi, pe când maşina dădea să depăşească blocajele din trafic, vânzătorii ambulanţi se îngrămădeau pe lângă vehiculul în mişcare, oferind tot felul de mărunţişuri de la umeraşe de plastic la brichete.

        Douăzeci de minute mai târziu, după ce opriseră la o florărie ca să cumpere nişte crini, taxiul coti şi apoi o luă la vale pe o alee îngustă şi pustie, în inima unuia dintre districtele rezidenţiale.
   Şoferul se uita în stânga şi-n dreapta, lăsând vehiculul să ruleze încet de-a lungul străzii murdare.
   - Aha! aici este, anunţă el în cele din urmă. Uşa aceea... cea verde!
   Catherine şi Rutherford se uitară cu băgare de seamă la o casă din beton, cu două nivele, înghesuită între alte două cu aceeaşi arhitectură sumbră. Catherine îi plăti şoferului cât se înţeleseseră şi coborî din maşină. Strada goală o făcea să fie agitată. Se uită în jur, apoi se întoarse către şofer.
   - Poţi să ne aştepţi până când suntem gata de plecare?
   - Bineînţeles, senorita! Nu vă grăbiţi!
   Şoferul indian opri motorul, deschise radioul şi îşi lăsă capul pe spate, trăgându-şi şapca de baseball pe ochi, cu un zâmbet mulţumit. Catherine şi Rutherford se îndreptară spre uşă.
   Rutherford făcu un pas înapoi şi verifică strada, în timp ce Catherine suna la uşă. Liniştea îl demoraliza. După vreo treizeci de secunde, se auzi zgomotul unei chei răsucindu-se în broască. Uşa se întredeschise. Chipul unei femei apăru în deschizătură. Avea ochii roşii, probabil din cauza plânsului, gândi Catherine.
   Femeia era frumoasă, cu puternice trăsături incaşe: o frunte lată, nas ferm, pomeţi înalţi şi tenul foarte închis la culoare. Catherine aprecie că avea în jur de 35 de ani.
   - Hola, senora, habla ingles?
   Femeia rămase tăcută.
   - Nosotros somos amigos de Miguel Flores! continuă Catherine.
   La auzul numelui Flores, femeia reacţionă. Instantaneu, expresia ei deveni mai deschisă şi în acelaşi timp mai vulnerabilă.
   - Ustedes conocian a Miguel? Îl cunoşteaţi pe Miguel?
   Catherine se simţi teribil de jenată să o deranjeze pe femeia îndurerată într-un astfel de moment.
   - Şi, senora! Ne pare foarte rău pentru pierderea dumneavoastră...
   Rutherford asista în tăcere la scena foarte delicată la care era martor.
   În cele din urmă, după o pauză de aproape un minut, lanţul de la uşă căzu, şi femeia, privind neliniştită în lungul străzii, îi pofti în casă.
   Închizând şi încuind uşa în urma lor, strigă ceva în quechua - limba incaşilor, încă vorbită în diverse forme dialectale de către indienii din provinciile Anzilor peruani.
   Numaidecât îşi făcu apariţia în hol un indian scund şi chipeş, în vârstă de vreo 30 de ani. Îşi ştergea mâinile cu o cârpă. Pe chipul bărbatului se citea îngrijorarea. Vorbi grăbit şi fluent în engleză, cu o voce imperioasă şi puternică:
   - Sora mea îmi spune că l-aţi cunoscut pe fratele nostru. Cine sunteţi şi ce doriţi?
   Catherine nu prea ştia ce să spună.
   - Ăă, ne pare foarte rău să vă deranjăm într-un moment ca acesta, doar că este foarte important să vorbim cu dumneavoastră dacă tot am venit!
   Indianul părea foarte nefericit, dar, după ce o studie pe Catherine din cap până în picioare şi apoi pe Rutherford, în cele din urmă zise:
   - Bine, dar nu puteţi zăbovi prea mult!
   Îl urmară într-o cameră spaţioasă în care se aflau două canapele şi o bibliotecă mare plină cu cărţi despre istoria, cultura şi arta incaşă. Pe pereţi, erau fotografii cu privelişti de-o frumuseţe care-ţi tăia respiraţia din diverse locuri din Peru: din junglă, de pe coastă şi, cea mai impresionantă dintre toate, din munţii Anzi.
   Catherine îi oferi bărbatului crinii pe care-i cumpărase.
   - Condoleanţe! Sincer, nu l-am cunoscut pe fratele dumneavoastră. Doar am vorbit cu el o singură dată. Mă numesc Catherine Donovan şi el este James Rutherford. Suntem de la Universitatea Oxford. Am ajuns în Peru azi-dimineaţă.
   Speram să ne întâlnim cu fratele dumitale azi. Nici măcar nu aveam o întâlnire stabilită cu el.
   Ochii întunecaţi ai peruvianului treceau de la un occidental la celălalt.
   Suspiciunea lui era aproape palpabilă.
   - Mulţumesc pentru flori. Luaţi loc, vă rog!
   Dădu florile surorii lui şi îşi trase un scaun. Nu trăda nimic, însă părea foarte stânjenit.
   - Dacă nu l-aţi cunoscut pe fratele meu, atunci de ce aţi venit să-l vedeţi? îi întrebă.
   Catherine înghiţi în sec.
   „Trebuie să scoatem ceva de la omul ăsta - indiferent cât de ciudat e să ne aflăm aici, indiferent cât de lipsit de tact este să îi deranjăm într-un astfel de moment trist -, pur şi simplu trebuie să scoatem ceva.”
   - Un prieten de-al nostru din Anglia, profesorul Kent, lucra cu fratele dumitale la ceva chiar înainte de a muri.
   Catherine făcu o pauză să vadă cum reacţionează peruvianul, dar el pur şi simplu îi fixa cu ochii lui negri şi gânditori. Continuă:
   - Ştiu că asta nu vă spune mare lucru, dar am descoperit numele fratelui dumneavoastră codat printre hârtiile prietenului nostru după ce acesta a murit. L-am sunat, dar nu a vrut să vorbim la telefon; ne-a spus să venim aici.
   Indianul se ridică brusc, şi Catherine se opri din vorbit. Merse încet spre şemineu şi apoi se întoarse cu faţa la ei.
   - Senorita, ultima oară când l-am văzut pe profesorul Kent era aşezat exact unde stai dumneata acum, dar asta-i altă treabă. Nu te pot ajuta! Cred că trebuie să încheiem discuţia asta. Nu vreau să ştiu nimic mai mult despre dumneata. Vă rog, am aprecia foarte mult dacă aţi pleca!
   Însă Catherine simţea cum o cuprinde ameţeala.
   - Îl cunoaşteţi pe profesorul Kent?
   - Nu, l-am întâlnit doar de două ori, ambele dăţi aici în casă la Miguel. Fratele meu l-a adus aici ca să poată discuta în tihnă despre munca lor. Acum, chiar trebuie să vă întreb...
   Rutherford interveni şi el în discuţie:
   - Senor Flores, îmi pare foarte rău de moartea fratelui dumitale. Dar aici se întâmplă ceva foarte grav. Nu puteţi să ignoraţi lucrul acesta! Avem nevoie de ajutorul dumitale... profesorul Kent a fost ucis, credem noi, şi trebuie să ştim ce făceau el şi fratele dumitale. Nu-i putem lăsa să fi murit degeaba.
   Era limpede că indianul nu se putea hotărî ce să facă. Rutherford îşi dădu seama că acesta ar fi vrut să vorbească, însă teama îl trăgea înapoi.
   Rutherford continuă:
   - V-ar deranja dacă v-am pune nişte întrebări despre munca lui şi a profesorului? Fratele dumitale v-a vorbit vreodată despre aşa ceva?
   Indianul îl privi şi zâmbi trist.
   - Mai mult de atât nu mă puteţi deranja. Munca lui Miguel era de importanţă majoră şi pentru mine. Nu asta-i ideea...
   Vocea indianului se stinse - nu era sigur ce să facă şi, brusc, hotărând parcă să rişte, se întoarse spre ei şi scutură din cap.
   - Îmi pare rău, flutură mâna în aer, Miguel mi-a spus ieri că, dacă i se întâmplă ceva, nu ar trebui să vorbesc cu nimeni. Suntem înspăimântaţi - a fost o zi foarte proastă. Foarte grea!
   Catherine simţi o undă de compasiune pentru bietul om.
   - Senor Flores, ne cerem scuze că vă deranjăm. Vrem doar să înţelegem ce se petrece. Profesorul mi-a fost ca un tată, şi eu am pierdut un om drag.
   Indianul oftă.
   - Este complicat. Munca lor era secretă. Dar de unde să încep?
   Se gândi preţ de o clipă, apoi reluă:
   - În ciuda numelui nostru, noi suntem o familie quechua pursânge din Cuzco, capitala antică incaşă, aflată în Anzi. Bunicul nostru a luat un nume spaniol. Suntem atipici pentru indienii proveniţi din mediul rural, norocoşi prin faptul că amândoi am făcut liceul, şi Miguel a studiat la Universitatea din Cuzco. A devenit arheolog şi istoric, iar eu am lucrat până de curând pentru o fundaţie umanitară din statul Cuzco. Munca noastră de o viaţă, de fapt întreaga noastră viaţă, este poporul nostru, quechua - urmaşii incaşilor.
   Catherine scoase un oftat de uşurare. „Vorbeşte...”
   Pe un ton sobru, Flores continuă. Vorbea încet şi îşi alegea cu grijă fiecare cuvânt. Tot timpul ochii săi se plimbau între Catherine şi Rutherford.
   - Noi cunoaştem istoria poporului nostru. Cunoaştem poveştile din trecut şi încă de când eram copii am hoinărit printre ruinele antice din Cuzco, din Ollantaytambo şi Tiahuanaco - oraşul vechilor viracochas - lângă lacul Titicaca. Noi cunoaştem istoria ţării noastre într-un mod în care învăţaţii spanioli şi americani aşezaţi în birourile lor, înconjuraţi de cărţi, nu o vor cunoaşte niciodată. Dar avem şi noi cărţi, după cum puteţi vedea. Nu suntem necunoscători ai învăţăturilor contemporane. Doar că nu suntem de acord cu ele.
   Chipul indianului păru să se însenineze, părând dispus să-şi dezvolte destăinuirile.
  - Timp de generaţii după cucerire, spaniolii şi în special Biserica Catolică au făcut tot posibilul să şteargă orice urmă a civilizaţiei noastre. Au fost vandalizate monumente şi centre religioase, au fost arse cărţi religioase, au fost masacraţi preoţi, şi oamenii au fost convertiţi prin sabie. În vreo două generaţii practic nu a mai rămas nimic şi chiar şi azi copiilor noştri li se predă versiunea dogmatică a istoriei noastre: versiunea catolică. Profesorul Kent a înţeles nedreptatea. Nu a trebuit să-i spunem că înaintea incaşilor a existat o altă civilizaţie şi mai măreaţă. Nu ştiu cum, dar deja ştia lucrul acesta şi voia să găsească o dovadă. Noi avem acea dovadă. Profesorul Kent a fost un om învăţat; ne-a spus că adevărul pe care noi i-l făcusem cunoscut ne va ajuta să descoperim un adevăr şi mai mare ce poate salva omenirea.
   Ascultând dezvăluirea lui Flores, Catherine deja ştia ce trebuia să facă.
   - Senor Flores, putem afla şi noi adevărata istorie? Vrem să continuăm munca profesorului!
   - Senorita, vă rog spuneţi-mi Hernan! Scuzaţi-mi ostilitatea de la început, însă aici nu suntem în siguranţă. Dacă vrem să continuăm discuţiile sau măcar să ne gândim la aceste lucruri, atunci trebuie să plecăm din Lima imediat şi să mergem la Cuzco.
   În acel moment, sora lui Hernan reapăru în cadrul uşii. Părea că mai avea puţin şi izbucnea în lacrimi. Începu să turuie frenetic în quechua şi să arate acuzator către cei doi occidentali. Hernan părea jenat şi în acelaşi timp foarte mâhnit de durerea surorii lui.
   Folosind cuvinte blânde şi vorbind foarte încet, o luă de mână şi o calmă, apoi o făcu să iasă din cameră.
   Rutherford abia dacă observase scena. Era căzut pe gânduri.
    „Acum sunt doi morţi. Ce crede Flores că s-a întâmplat?”
   Hernan reveni, scuturând din cap. Înainte să apuce să vorbească, Rutherford interveni cât putea de delicat:
   - Senor Flores, aş vrea să vă întreb ceva. Aveţi măcar cea mai vagă idee cine ar putea fi responsabil de moartea profesorului Kent şi a fratelui dumneavoastră?
   Hernan scutură cu tristeţe din cap şi apoi se uită la ceas.
   - Nu, mă tem că nu. Dar nu prea contează cine sunt. Ceea ce contează e că oamenii aceştia există. Sunt influenţi şi sunt în stare de orice. Nu sunt paranoic. Acum cu toţii suntem în pericol, credeţi-mă!
   Chipul îi deveni din nou lipsit de expresie. Catherine îi studia pomeţii înalţi şi ochii negri. Cumva, în ciuda teribilei tragedii a morţii fratelui său, bărbatul acesta încă reuşea să-şi menţină demnitatea.
   - Hernan, chiar îţi mulţumesc foarte mult pentru ajutorul dat. Te deranjează dacă mă consult puţin cu James?
   - Nu, vă rog! Acum trebuie să plec la spital, dar, dacă vreţi să veniţi la Cuzco, avionul pleacă la cinci şi jumătate. Dacă aveţi nevoie de ceva, nu ezitaţi să-mi spuneţi.
   Hernan părăsi încăperea. Catherine se entuziasmase din cale afară, se părea că aveau de unde porni căutările. Se întoarse zâmbind către Rutherford şi simţi cum se întristează imediat. După expresia lui aspră, îşi dădu seama că el ajunsese la o cu totul altă concluzie.

                                                   26.

          Îl privi rugător. Aştepta cu disperare acceptul lui să-şi poată continua aventura.
   - James, cred cu tărie că ar trebui să pornim cu Hernan să...
   Rutherford, cu o voce ce suna incredibil de tensionată o întrerupse:
   - Să-ţi spun cum stau lucrurile. Maniacii ăştia - oricine ar fi ei - i-au ucis deja pe Miguel Flores şi pe profesorul Kent. O să ne omoare fără să stea pe gânduri şi pe noi; pentru ei nu însemnăm nimic. Fac tot ce vor şi peste tot în lume, ştii asta! Şi noi nici măcar nu avem habar ce căutăm!
   Rutherford sări în picioare şi începu să se plimbe agitat prin faţa şemineului.
   Catherine nu ştia ce să spună. Începu într-o doară:
   - Nu-i adevărat! Noi ştim ce căutăm: un secret străvechi, ascuns în miturile lumii. Dacă mergem pe firul profesorului Kent, atunci sunt sigură că vom afla mai multe.
   Era îngrijorată. Era prima lor ceartă. Îşi dădu din nou seama cât de mult avea nevoie de sprijinul lui, dar era disperată să continue şi furioasă că el sugera exact contrariul. Totuşi, stând în picioare lângă şemineu, cu braţele încrucişate, Rutherford părea mai sfidător ca oricând.
   - Catherine, nu ne putem minţi că treaba asta nu este exagerat de periculoasă. Profesorul ştia foarte bine cât de influenţi şi fără scrupule ar putea fi aceşti oameni îngrozitori, indiferent cine ar fi ei, altfel de ce ar fi scris biletul acela? N-am fi absolut nebuni să continuăm pe drumul ăsta?
   Catherine nu voia să-l asculte vorbind aşa.
   - Îţi înţeleg punctul de vedere, dar nu mă pot întoarce. Intenţionez să continui până când aflu despre ce este vorba aici, indiferent de pericole.
   În ochii lui Rutherford se aprinseră două văpăi.
   - Şi cum rămâne cu siguranţa noastră... nu ţi-e teamă că acelaşi lucru ni se va întâmpla şi nouă?
   - Sunt gata să-mi asum acest risc!
    Rutherford se încruntă, apoi expiră încet. Se întoarse cu spatele la ea şi se uită pe fereastră în curtea din spatele casei.
   Deodată, îşi dădu seama că nu putea suporta ideea de a n-o mai vedea deloc. Intrase în viaţa lui de mai puţin de patruzeci şi opt de ore, îl răscolise şi nu avea de gând s-o lase să-i scape. Se întoarse s-o privească în ochi hotărât.
   - Ei bine... eu nu sunt pregătit...
   Catherine nu mai voia să audă nimic. Se simţea însufleţită de şansa nou-apărută. Cu o voce sugrumată de emoţii, spuse:
   - Înţeleg! Ai fost foarte amabil să vii până aici. Îţi voi rămâne recunoscătoare pe veci.
   Însă îndărătul cuvintelor ei pragmatice, agoniza.
   Deşi abia se cunoşteau, nu voia să-l piardă, şi nu doar pentru că ar fi trebuit să facă singură faţă pericolelor.
   Rutherford îi zâmbi - un zâmbet resemnat.
   - Lasă-mă să termin, doctor Donovan! Nu sunt pregătit să te văd asumându-ţi riscul acesta de una singură. Aşa că va trebui să merg cu tine.

                                                  27.

           Catherine şi Rutherford petrecură după-amiaza în casă, folosindu-se de biblioteca familiei Flores. La ora patru, urcară în taxiul care-i aştepta, să prindă zborul spre Cuzco.
   În timp ce maşina pleca din faţa casei Flores şi se îndepărta pe strada plină de praf, o altă maşină ieşi din umbrele unei alei lăturalnice înguste.
   Un Mercedes argintiu. Şofer era un indian bine legat, cu ochelari fumurii.
   Lângă el, pe scaunul din dreapta, stătea occidentalul ameninţător îmbrăcat în negru. În spate, pe banchetă, erau complicele lui scund şi senor Mantores. Broboane de sudoare se scurgeau de pe fruntea acestuia. Urmăreau taxiul.
   Occidentalul de pe scaunul din faţă se răsuci cu faţa spre Mantores şi mârâi furios:
   - Acum unde naiba se duc? Ce-am mai scăpat de ei, n-am ce spune!
   Întorcându-se să se uite pe geam la vehiculul care dispărea rapid, mormăi ca pentru sine:
   - Am ştiut eu de atunci că trebuia să ne ocupăm de toată familia Flores!
   De frică, ochii lui Mantores se făcură cât cepele - încerca să vorbească, dar vorbele nu-i ieşeau din gură. Criminalul scoase un telefon dintr-unul din buzunarele interioare ale hainei şi formă un număr din America de Nord. I se răspunse după al treilea ţârâit.
   - Domnule, l-am eliminat pe Flores aşa cum ne-aţi cerut, dar din păcate cercetătorii l-au contactat pe fratele său...
   După o pauză, vocea de la celălalt capăt vorbi. Tipul scund ascultă cu atenţie şi răspunse:
   - Afirmativ! ’Nţeles! De data asta o să ne asigurăm. Da, da, domnule, se va sfârşi în Peru!

                                        28.

              Zborul spre Cuzco este o experienţă incredibilă.
   Când avionul decolează de pe aeroportul din Lima şi se îndepărtează de coastă, imediat încep să se profileze, pe ambele părţi, primele dealuri de la poalele munţilor Anzi. Avionul urcă şi urcă şi munţii se tot ridică de jur împrejur, până când în cele din urmă aparatul de zbor traversează norii şi se înalţă spre tăriile cerului. În depărtare, piscurile mai înalte străpung norii şi punctează orizontul, asemenea insulelor pe o mare înspumată.

         Catherine nu era într-o dispoziţie în care să se poată bucura de privelişte.
   Pe măsură ce gravitatea şi implicaţiile celor două morţi o făceau să se chircească în scaun, simţi cum teama şi panica încep din nou să-şi facă loc în inima ei. Oare erau în siguranţă în timpul zborului?
   Îi studie pe ceilalţi pasageri. Ca şi Hernan, aşezat pe un rând mai în faţă, toţi erau indieni. Ar putea oare vreunul dintre ei să fie ucigaş plătit, angajat de duşmanul lor necunoscut?
   Era aşa de bucuroasă că mergea şi James cu ea. Calmul şi pragmatismul cu care abordase până acum aventura lor extraordinară o făcură să-şi dea seama că era un bărbat deosebit. Un om normal s-ar fi urcat imediat în avion spre casă, dacă ar fi auzit de moartea lui Flores. De fapt, un om normal, în primul rând, nici măcar nu ar fi venit. În ciuda reţinerilor pe care le avea, părea făcut pentru provocările la care erau supuşi. Viaţa în biblioteci părea acum prea restrictivă, iar cărţile vechi prea neînsemnate pentru el.
   Deşi nu voia să recunoască, cu cât petreceau mai mult timp împreună, cu atât îl considera din ce în ce mai atrăgător.

          Străvechile străzi pietruite din Cuzco le amintiră celor doi de Oxford.
   Aerul era minunat de curat după Lima şi pe moment amândoi simţiră cum gândurile sumbre îi părăsesc.
   Hernan îi duse cu o maşină închiriată în oraşul vechi şi le vorbi încontinuu despre civilizaţiile străvechi ale munţilor Anzi. Bărbatul conducea jeepul pe străzile înguste, ţinând doar o mână pe volan, în timp ce cu cealaltă făcea gesturi largi pentru a-şi puncta ideile. În timpul acesta, jeepul se hurduca dintr-o parte în alta.
   - Incaşii nu au fost iniţiatori - acesta este primul lucru pe care trebuie să-l înţelegeţi. Deşi lucrările lor extraordinare sunt împrăştiate prin muzeele din toată lumea, ei erau doar custozii unei culturi cu mult mai vechi. Chiar incaşii admit lucrul acesta. Câţiva călători spanioli luminaţi care au fost martorii distrugerii totale a civilizaţiei incaşe, au încercat să-i înregistreze tradiţiile, chiar pe măsură ce dispăreau în negurile timpului.
   Jeepul făcu un viraj riscant în mijlocul străzii, abia reuşind să evite un autobuz mic şi viu colorat plin ochi cu oameni, care se hurduca spre ei, din direcţie opusă. Rutherford se apucă de spătarul scaunului lui Hernan, spunându-şi: „De parcă excursia noastră nu era suficient de periculoasă!”
   Catherine închise ochii pentru o fracţiune de secundă, când micul autobuz se răsuci pe lângă ei, ratându-i la mustaţă. Se uită la Rutherford şi ridică din sprâncene. Hernan observă mişcarea în oglinda retrovizoare.
   - Ah! Îmi pare rău, o să fiu mai atent - nu sunteţi obişnuiţi cu stilul de condus din Anzi!
   Reduse viteza şi continuă prezentarea poporului său:
   - Nu cred că spaniolii chiar au crezut în poveştile şi tradiţiile pe care le-au auzit direct din gurile vechilor preoţi. Probabil că le-au considerat prea ciudate ca să fie adevărate, dar sunt adevărate. Unul dintre miturile principale ale popoarelor din Anzi - şi de acesta era interesat profesorul Kent - este că o mare civilizaţie a existat cu mii şi mii de ani înaintea civilizaţiei incaşe. Dar nu vă faceţi griji - veţi vedea dovada cu ochii voştri!
   Ascultându-l pe Hernan, Catherine şi Rutherford se lăsară încet-încet purtaţi într-o altă lume, o lume a prinţilor incaşi şi conchistadorilor spanioli şi a tragicei căderi a civilizaţiei incaşe. Se uitau pe geamurile maşinii la ţăranii cu straie viu colorate pe lângă care treceau, descendenţii acelui popor măreţ de odinioară, şi se minunau de prospeţimea aerului, de senzaţia de depărtare totală a locului şi de frumuseţea nepământeană parcă a peisajului din Anzi.

        În cele din urmă, după ce traversară suburbiile din Cuzco şi intrară pe minunatele străzi pietruite din oraşul vechi, Hernan parcă automobilul în capătul unei alei înguste.
   Sări din maşină şi îi deschise portiera lui Catherine ca să poată coborî.
   - OK! În sfârşit suntem aici. Mă duc să vă las bagajele acasă la vărul meu şi între timp puteţi să vă plimbaţi puţin. Am să-i spun că sunteţi prieteni de-ai mei. Orice-ar fi, nu trebuie să pomeniţi nimic de profesorul Kent sau de Miguel. Nu vreau să mai pun pe nimeni altcineva în pericol. O să mergem la casă abia la căderea întunericului şi puteţi dormi acolo, dar trebuie să plecăm în zori - nu pot risca să fiţi văzuţi aici.
   Catherine coborî din jeep.
   - Nu vrei să venim cu tine şi să-l cunoaştem? Nu aşa ar fi normal?
   Pe chipul lui Hernan apăru din nou o expresie îngrijorată.
   - Nu, chiar cred că ar trebui să minimalizez contactul cu voi! Şi aşa puteţi arunca şi voi o privire în jur. Dar sfatul meu e să nu ieşiţi în evidenţă... Dacă mergeţi pe strada aceea - le arătă cu degetul intrarea pe o altă alee îngustă - şi apoi o ţineţi în linie dreaptă, o să ajungeţi în piaţa principală - Plaza de Los Almabos. Ne vedem acolo, la intrarea în catedrală, peste o jumătate de oră.
   Rutherford îşi întinse braţele să se dezmorţească.
   - Pfiu, de douăzeci şi patru de ore am tot călătorit fără oprire. Mi-ar prinde bine să-mi întind picioarele.
   Hernan îi zâmbi.
   - Păi, fă o plimbare pe-aici! Dacă vă rătăciţi, întrebaţi pe oricine unde este catedrala şi o să vă arate drumul.
   Acestea fiind zise, Hernan se urcă înapoi în jeep şi porni motorul.
   Vehiculul începu să huruie şi dispăru după colţ. După plecarea lui, rămaşi singuri în mijlocul aleilor pietruite din Cuzco, Rutherford şi Catherine se treziră într-o oază de linişte.
    Primul lor impuls fu să tragă adânc în plămâni aerul proaspăt. Cerul era foarte senin şi pentru prima dată de când Catherine aflase despre moartea lui Flores se simţi optimistă şi ceva mai puţin claustrofobică. Se întoarse către Rutherford, care examina construcţia de cărămidă a unui zid imens, străvechi, ce străjuia partea stângă a drumului.
   - Crezi că suntem în siguranţă aici, în Anzi?
   - Cam cât de în siguranţă putem fi în condiţiile date, dar sunt de acord cu Hernan - nu cred că ar trebui să zăbovim. Ia vino şi uită-te la zidul ăsta extraordinar!
   În loc să fie făcut din cărămidă, peretele era făcut din blocuri imense de granit, multifaţetate, unele având aproape trei metri pătraţi.
   Catherine se uita în jur minunându-se.
   - Cum Dumnezeu au putut face aşa ceva? Asta este stilul incaş de prelucrare a pietrei?
   Se apropie de zid şi îşi trecu mâna peste un bloc foarte mare.
   - Uite, bucata asta imensă de aici are zece laturi şi este de mărimea unei mese de sufragerie. Incredibil! Se potriveşte la milimetru cu toate celelalte din jurul ei.
   Rutherford se dădu înapoi, minunându-se de măiestrie.
   - Chiar nu ştiu. Trebuie să fie incaşă, că spaniolă sau europeană, cu siguranţă, nu este. Închipuie-ţi măcar să încerci să muţi mastodonţii ăştia - cei mai mari cântăresc peste o tonă. Haide, să mergem să găsim catedrala!
   Mângâind zidul cu palma, Catherine îl urmă pe Rutherford pe strada uşor înclinată, în direcţia pieţei principale.
   „Când te gândeşti că doar cu o zi în urmă am avut ultima prelegere din trimestru şi aşteptam vacanţa. E abia miercuri seara, dar Oxfordul mi se pare ca dintr-o altă viaţă... Am căzut printr-o gaură din vechea mea viaţă liniştită şi m-am rostogolit într-o altă lume... o lume plină de pericole.”
   Privirea i se opri pe Rutherford şi îl observă cum mergea înainte, uitându-se în stânga şi-n dreapta, mereu iscoditor, studiind construcţiile din piatră din Cuzco. Prezenţa lui îi dădea siguranţă.
   Aşa cum le indicase Hernan, aleea dădea în piaţa principală, care după Plaza Mayor din Lima, semăna cu un oraş-fantomă. Piaţa era de mărimea unui imaş englezesc mai mare. Era împrejmuită de clădiri de piatră şi era punctul de întâlnire a şase străzi pietruite. Catherine îl ajunse din urmă pe Rutherford şi dădură un ocol pieţei, bucurându-se de spaţiu şi de linişte şi simţindu-se uşuraţi să se afle departe de neplăcerile din Lima.
   Tocmai când ajungeau în punctul diametral opus zăriră silueta lui Hernan apropiindu-se de pe o alee adiacentă.
   - Bună! strigă el. E un loc frumos, nu-i aşa?
   Catherine îi zâmbi.
   Rutherford zâmbi la rându-i şi strigă:
   - Nu prea ai cum să greşeşti cu un decor ca ăsta - trebuie să construieşti ceva cu adevărat urât ca să poţi strica priveliştea asta.
   Hernan râse în timp ce se apropia.
   - Da... da, cred că ai dreptate!
   Cei trei cuprinseră cu privirea piaţa şi în spatele ei acoperişurile vechiului oraş, ce cobora în depărtare.
   Cu o privire jucăuşă în ochi, Hernan se întoarse către ei şi le spuse zâmbind:
   - Aici în Cuzco incaşii au construit un templu pentru Viracocha - se numeşte Coricancha. Îl puteţi vedea?
   Rutherford şi Catherine se uitară împrejur încercând să localizeze o posibilă structură incaşă. Nu era niciuna care să le sugereze măreţia unui templu.
   Hernan arătă drept spre biserică:
   - Acolo este! Spaniolii au construit catedrala peste templu în 1533 pentru a suprima religia noastră. Se zice că unul dintre ultimii prinţi incaşi a fost zidit de viu când au construit-o; într-o bună zi, o să-l scoatem de acolo. Ştiţi cine este Viracocha?
   Catherine se gândi la bărbatul în vârstă din avion.
   - Am auzit acest cuvânt folosit pentru a descrie poporul care a construit liniile Nazca, spuse ea.
   Hernan se uită la ea cu coada ochiului, uşor surprins.
   - Corect, era numele dat unui popor. Dar Viracocha a fost, de asemenea, un om - era conducătorul dacă vreţi. Viracocha înseamnă „spuma mării”. Oamenii care au venit împreună cu el erau numiţi viracochas. Îmi pare bine să văd că ghidurile de călătorie nu v-au spălat creierele. Aceasta era capitala lui, iar el era venerat aici mai mult decât toate celelalte zeităţi.
   Catherine încercă să găsească o explicaţie.
   - Să fi fost el un rege incaş timpuriu?
   Hernan scutură ferm din cap:
   - Nu, şi acesta este lucrul important: a venit cu mult înaintea incaşilor. Nu ştim când; nu există dovezi scrise. Nu există nicio atestare, aşa că învăţaţii occidentali ignoră legendele legate de Viracocha şi le privesc ca pe nişte mituri. Dar să-l ignori pe Viracocha e o greşeală. Şi-a lăsat amprenta pretutindeni în Anzi. A cutreierat peste tot şi toate popoarele din regiune spun poveşti despre el şi faptele lui măreţe. Lui i se datorează lucrările în piatră şi prodigioasa îndemânare în ingineria civilă. Aici în Anzi veţi vedea ruinele unor clădiri care vă vor lăsa fără suflare.
   Rutherford păru nedumerit.
   - Dar nu incaşii l-au construit...
   Hernan îl întrerupse. Avea o expresie aspră, ca şi când ar fi vorbit despre cel mai solemn lucru.
   - Nu! Incaşii au construit o parte dintre ele, dar au moştenit deprinderile de la Viracocha şi de la adepţii lui.
   - Dar de unde era el? Şi când a venit?
   Indianul se uită discret de jur împrejurul pieţei înainte de a răspunde.
   - Acesta este misterul. Există multe descrieri orale ale sosirii sale. Chiar şi spaniolii în secolul al XVI-lea menţionează aceste relatări. Cu toţii spun că Viracocha a venit de pe mare împreună cu adepţii săi şi a călătorit pe drumul care traversează munţii, îndreptându-se spre nord, făcând minuni, învăţându-i pe oameni agricultură şi cum să construiască temple şi chiar şi măreţul oraş din piatră Tiahuanaca, apoi şi-a continuat drumul. A fost, de asemenea, un tămăduitor, ca Iisus la creştini, şi oriunde mergea reda vederea orbilor, îi înzdrăvenea pe ologi şi alunga spiritele rele. Unui conchistador spaniol i s-a spus că Viracocha era „un bărbat înalt, cu barbă şi ochi albaştri”. În altă parte, este descris ca având o barbă lungă şi albă, pielea deschisă la culoare şi purtând robe lungi şi albe şi aducând mesaje de pace şi iubire.
   Catherine era vrăjită. Aproape că şi-l putea închipui pe marele Viracocha.
   - Ce personaj ciudat şi binevoitor, spuse ea ca pentru sine.
   Hernan o privi stăruitor.
   - Da, a fost un om mare şi un civilizator al poporului meu. Incaşii au spus că până la sosirea lui oamenii trăiau în cel mai primitiv stil. Nu domesticiseră animalele, nu aveau recolte... pe scurt, erau vânători-culegători. A venit şi i-a învăţat pe oameni agricultură şi zidărie, medicină, muzică şi astronomie. A adus prosperitate şi a făcut-o fără violenţă. Niciodată nu a folosit violenţa ca să-şi obţină scopul, aşa cum au făcut spaniolii.
   Rutherford voia să ştie mai multe.
   - Dar de ce au venit viracochas? Parcă ar fi fost colonişti, doar că nu au rămas.
   - Asta este o întrebare bună şi una de care şi profesorul era interesat. Toate poveştile vechi spun că venirea poporului viracochas are legătură cu marele potop...
   La menţionarea acestui lucru, Catherine interveni în discuţie.
   - Vreţi să spuneţi că există mituri legate de un potop şi aici sus în Anzi?
   - Da! Şi în curând am să vă arăt dovezile. Există multe relatări în Anzi despre un mare potop, asemănătoare cu povestea pe care o spune Biblia voastră. După ce apele au început să se retragă, Viracocha a apărut la lacul Titicaca, lac care pentru incaşi este sacru. A construit o citadelă la Tiahuanaca. Ruinele stau mărturie şi azi, să le poată vedea toată lumea. După ce şi-a stabilit reşedinţa acolo, a coborât la Cuzco şi, sub îndrumarea lui, ce mai rămăsese din omenire a fost salvată de la barbarie şi a început să se înmulţească.
   - Aşadar, lacul Titicaca este adevăratul centru al legendei lui Viracocha? comentă Rutherford fascinat.
   - Da! Sunt multe lucruri pe care trebuie să le discutăm, dar acum trebuie să mergem să mâncăm ceva. Haideţi, vă duc acasă la vărul meu! Totuşi, vă rog să nu uitaţi că nu trebuie să vorbim despre lucrurile acestea în faţa familiei mele... Ei ştiu că sunteţi nişte prieteni veniţi în vacanţă.
   Hernan era mulţumit. Amândoi oaspeţii săi începeau să înţeleagă adevărul din spatele istoriei Peruului.

                                                        29.

              Acasă la vărul lui Hernan se pregătea cina. Era o locuinţă tipică din Cuzco făcută din piatră, cu o încăpere comună care avea un şemineu mare la un capăt şi o bucătărie alături.
   Erau mai multe camere la etaj.

..........................................................