vineri, 28 februarie 2020

Liniștea umbrelor, Tana French

............................................................
                        12.

            Jenny și-a pus degetele pe desen, ușor și cu un fel de mirare sumbră: lucrușorul ăsta, bucățica asta de hârtie şi creion, ăsta schimbase lumea.
   - Mi-am păstrat atât de bine calmul. I-am zis Emmei: „E-n regulă, scumpo. Ştiu că ai încercat. Mami o să facă totul OK. Tu culcă-te acum. Eu o să stau aici, ca animalul să nu poată să te ia. OK?” I-am deschis şifonierul şi m-am uitat în toate colţurile, ca ea să vadă că nu era nimic înăuntru. I-am pus toate lucrurile înapoi în ghiozdan. Apoi am stins veioza şi m-am aşezat acolo pe pat, ţinând-o de mână până a adormit - a durat un timp, îşi ţinea ochii deschişi ca să se asigure că încă eram acolo, însă era epuizată de la sperietură. În cele din urmă, a adormit. Şi apoi am luat desenul şi m-am dus la parter, să-l caut pe Pat.
   Era pe jos în bucătărie, a continuat ea. Deschisese uşa dulapului, dulapul ăsta unde făcuse o gaură în spate, şi stătea chircit în faţa lui ca un animal, aşteptând ca animalul ăsta grozav şi mare să se năpustească. Avea o mână în dulap, întinsă pe raft. În cealaltă mână avea vaza asta, din argint, darul nostru de nuntă de la bunica mea - obişnuiam s-o pun pe pervazul ferestrei din dormitorul nostru, cu trandafiri roz în ea, ca şi cum aveam înăuntru buchetul meu, ca să ne amintească de ziua nunţii noastre... Pat o ţinea de gât, ţinându-o în sus ca şi cum era pe cale să spargă ceva cu ea. Şi era acolo cuţitul ăsta, unul dintre cuţitele de gătit cu adevărat ascuţite, pe care le cumpărasem pe vremea când obişnuiam să facem reţetele lui Gordon Ramsay. Era pe jos, chiar lângă el. Am întrebat: „Ce faci?”
   Pat a răspuns: „Taci. Ascultă”. Am ascultat, dar n-am auzit nimic. Nu era nimic acolo! Aşa că am zis: „Nu e nimic”.
   Pat a râs - nici măcar nu s-a uitat la mine, doar se holba în dulapul ăsta - şi a spus: „Asta vrea să crezi. E chiar acolo, în perete, pot să-l aud. Dacă taci o clipă, ai să-l auzi şi tu. E deştept, stă foarte liniştit până sunt aproape gata să renunţ, şi chiar atunci zgârie uşor şi rapid, doar să mă ţină în priză, ca şi cum îşi râde de mine. Păi, la dracu’ cu asta. Eu sunt mai deştept ca el. Stau cu un pas înainte. Da, aşa că şi-a făcut planuri, însă şi eu am planuri. Sunt cu ochii pe premiu. Sunt gata de bătaie”.
   Am replicat: „Ce vrei să spui?” Şi Pat a zis - s-a cocoşat spre mine, practic şoptind, ca şi cum credea că chestia asta putea să-l înţeleagă: „Mi-am dat seama, în sfârşit, ce vrea. Mă vrea pe mine. Şi pe copii, şi pe tine, ne vrea pe toţi, dar mai presus de toate mă vrea pe mine. Asta caută. Nu e de mirare că n-am putut să-l prind până acum. La dracu’ cu untul de arahide şi hamburgerul... Deci, uite-mă. Haide, ticălosule, sunt chiar aici, vino să mă iei!” Făcea cu mâna  spre gaura din dulap, întocmai cuiva care încearcă să facă pe altcineva să se ducă la el.
   A zis: „Îmi simte mirosul. Sunt atât de aproape, că, practic, poate să guste din mine, şi asta îl înnebuneşte. E deştept, bine, e precaut, însă, mai devreme sau mai târziu - nu, mai devreme, simt asta, din clipă-n clipă - o să mă vrea atât de rău, încât n-o să mai poată să fie precaut. O să-şi piardă controlul şi are să-şi scoată capul pe gaură, şi să ia o muşcătură mare din mâna mea, şi atunci o să-l apuc, şi bam, bam, bam, nu mai eşti aşa deştept acum, nenorocitule, nu mai eşti aşa de deştept...”
   Jenny tremura reamintindu-şi.
   - Avea faţa roşie, acoperită toată de sudoare, cu ochii, practic, ieşindu-i din orbite - trântea vaza din nou şi din nou, ca şi cum lovea ceva. Părea nebun. Am strigat la el să tacă: „Asta trebuie să înceteze. Mi-ajunge. Uită-te la ăsta, uite...”, şi i-am băgat ăsta în faţă.
   Avea ambele palme pe desen, presându-l de pătură.
   - Am încercat să-mi ţin vocea scăzută, fiindcă nu voiam să trezesc copiii, nu puteam să-i las să-şi vadă tatăl aşa, dar cred că am zis-o destul de tare astfel încât cel puţin să-i atrag atenţia lui Pat. A încetat să mai fluture vaza pe-acolo, a apucat ăsta şi s-a holbat o vreme la el, şi apoi a spus: „Şi?”
   Am zis: „L-a desenat Emma. L-a desenat la şcoală”. Încă se uita la mine gândind „Ce mare scofală?” Am vrut să ţip la el. Eu şi Pat nu ţipăm unul la altul, nu suntem aşa - nu eram. Dar, pur şi simplu, stătea ghemuit acolo şi se uita la mine ca şi cum toate astea ar fi fost perfect normale şi asta m-a scos din sărite - abia puteam să mă uit la el.
   Am îngenuncheat lângă el pe jos şi am zis: „Pat. Ascultă-mă. Trebuie să mă asculţi. Opreşti asta acum. Nu e nimic acolo. N-a fost niciodată nimic acolo. Înainte să se trezească mâine-dimineaţă copiii, umpli fiecare dintre găurile astea blestemate, şi eu o să iau monitoarele astea blestemate pe plajă şi o să le arunc în mare. Şi apoi o să uităm toate astea şi n-o să mai vorbim despre ele niciodată, niciodată, niciodată”.
   Am crezut că-l convinsesem. Pat a pus vaza jos şi şi-a scos mâna-momeală din dulap, s-a aplecat şi m-a apucat de mâini, şi am crezut...
   O respiraţie rapidă, care a prins-o pe Jenny cu garda jos, i-a făcut tot trupul să trepideze.
   - Mâinile lui se simţeau atât de calde. Atât de puternice, ca întotdeauna, la fel cum le simţisem mereu, de când eram adolescenţi. Se uita drept la mine, normal - arăta ca Pat din nou. În clipa aia am crezut că era OK. Am crezut că Pat avea să mă îmbrăţişeze, o îmbrăţişare mare şi lungă, apoi aveam să găsim o modalitate ca să reparăm găurile împreună, şi pe urmă să mergem la culcare şi să dormim îmbrăţişaţi. Şi într-o zi, când să fim bătrâni, aveam să râdem de toată nebunia. Chiar m-am gândit la asta.
   Durerea din vocea ei se adâncise atât de mult, încât am fost nevoit să-mi mut privirea, în caz că o vedeam deschizându-se în faţa mea, o întunecime căscându-se spre miezul pământului. Bule în vopseaua magnolia de pe perete. Frunze roşii zăngănind şi hârşâind la fereastră.
   - Doar că atunci Pat a spus: „Jenny. Draga mea. Minunata mea domniţă. Ştiu că am fost un soţ de rahat în ultimul timp. Doamne, ştiu asta foarte bine. N-am fost în stare să am grijă de tine, n-am fost în stare să am grijă de copii, şi voi aţi rămas lângă mine în timp ce eu stăteam aici şi lăsam să ne afundăm tot mai mult în rahat în fiecare zi”.
   Am încercat să-i explic că nu era vorba de bani, că banii nu mai contau, însă nu m-a lăsat. A clătinat din cap şi a zis: „Ssst. Stai aşa. Trebuie să spun asta, OK? Ştiu că nu meriţi să trăieşti aşa. Meriţi toate hainele de lux şi perdelele scumpe din lume. Emma merită lecţii de dans. Jack merită bilete la Man U. Şi mor că nu pot să vă dau chestiile astea. Dar asta, cel puţin o singură chestie, asta pot să fac. Pot să-
l prind pe nemernicul ăsta mic. O să-l împăiem şi o să-l punem pe peretele salonului. Cum ţi se pare?”
   Mi-a mângâiat părul, obrazul şi mi-a zâmbit, de fapt zâmbea - părea cu adevărat fericit. Voios, ca şi cum răspunsul la toate problemele noastre strălucea chiar acolo, în faţa lui, şi el ştia exact cum să pună mâna pe el. A adăugat: „Ai încredere în mine. Te rog. În sfârşit, ştiu ce fac. Casa noastră minunată o să fie din nou în siguranţă, Jen. Copiii au să fie în siguranţă. Nu-ţi face griji, iubito. E OK. N-am să las chestia asta să ajungă la tine”.
   Vocea lui Jenny tremura groaznic. Îşi înfipsese mâinile în lenjeria de pat.
   - Nu ştiam cum să-i spun. Exact asta făcea. Lăsa chestia asta, animalul ăsta, prostia asta nebunească imaginară care era doar în capul lui, o lăsa să-i mănânce pe Jack şi Emma de vii. Cu fiecare clipă în care stătea acolo, holbându-se la gaură, o mai lăsa o dată să muşte din mintea lor. Dacă nu voia să le-o dea, nu trebuia decât să se trezească. Să repare găurile! Să pună naibii vaza deoparte!
   Vocea ei era atât de groasă de leziuni şi lacrimi şi creştea isteric, că abia înţelegeam cuvintele. Poate că altcineva ar fi bătut-o pe umăr şi ar fi găsit replica perfectă să i-o spună.

         Eu n-am putut s-o ating.
   Am luat paharul cu apă de pe noptieră şi i l-am ţinut. Jenny şi-a îngropat faţa în el, sufocându-se şi tuşind, până când a reuşit să bea nişte apă, şi zgomotele teribile s-au diminuat.
   - Aşa că doar am stat acolo, lângă el, pe jos, a zis ea încă ţinând paharul la gură. Era frig de îngheţai, dar n-am putut să mă ridic. Eram prea ameţită, mai rău ca niciodată, totul continua să alunece şi să se încline. Am crezut că dacă încercam să mă ridic, o să cad în nas şi o să-mi sparg capul de vreun dulap, şi am ştiut că nu puteam să fac asta. Cred că am stat acolo câteva ore, nu ştiu. Doar strângeam în mână chestia asta - desenul, stropit cu picături de apă acum - şi mă uitam la ea.
   Am fost îngrozită că, dacă încetam să mă uit chiar şi pentru o clipă, aş fi uitat că a existat vreodată, apoi aş fi uitat că trebuia să fac ceva în legătură cu asta.
   Şi-a şters faţa de apă sau lacrimi, n-aş putea să spun.
  - M-am tot gândit la insigna de la Jojo din sertarul meu de la etaj. La cât de fericiţi eram pe-atunci. Cum că ăsta trebuie că fusese motivul pentru care o scosesem din vreo cutie: fiindcă încercasem să găsesc ceva fericit. Nu puteam să mă gândesc decât la întrebarea: „Cum ajunsesem aici?” M-am simţit ca şi cum era ceva ce făcuserăm eu şi Pat ca să se întâmple asta, iar dacă aş fi putut să aflu ce, atunci, poate, aş fi îndreptat asta, şi totul avea să se schimbe. Însă n-am putut să descopăr. M-am gândit imediat la prima dată când ne-am sărutat, când aveam şaisprezece ani - s-a întâmplat pe plaja din Monkstown, era seară, dar era vară, aşa că încă era lumină şi atât de cald, aerul cald pe braţele mele. Stăteam pe o stâncă şi vorbeam, şi Pat doar s-a aplecat spre mine şi... am trecut prin fiecare clipă pe care am putut să mi-o amintesc, prin absolut toate, şi n-am găsit nimic. N-am putut să descopăr cum ajunsesem aici, pe jos în bucătăria asta, când făcusem primii paşi.
   Se liniştise. În spatele ceţii aurii a părului, faţa îi era liniştită, întoarsă spre interior. Vocea îi era calmă. Eu eram cel care se temea.
   - Totul părea atât de ciudat. Mi se părea că lumina devenea din ce în ce mai strălucitoare, până când se transforma în reflectoare pretutindeni, sau ca şi cum fusese ceva în neregulă cu ochii mei de luni întregi, fiind estompaţi de un fel de ceaţă, şi dintr-odată aceasta dispăruse şi puteam să văd din nou. Totul părea atât de strălucitor şi atât de înţepător, că durea, şi totul era atât de frumos - lucruri obişnuite ca frigiderul, prăjitorul de pâine şi masa arătau ca şi cum erau făcute din lumină, plutind, ca şi cum erau lucruri îngereşti ce te-ar fi spulberat în atomi dacă le-ai fi atins.
   Şi apoi am început să plutesc şi eu. Pluteam deasupra solului, şi am ştiut că trebuia să fac ceva repede, înainte să ies, pur şi simplu, prin fereastră, iar copiii şi Pat să rămână acolo, să fie mâncaţi de vii.
   Am zis: „Pat, trebuie să ieşim acum” - cel puţin cred că am zis, nu sunt sigură. Nu m-a auzit totuşi. N-a observat când m-am ridicat, nici măcar n-a văzut că plecam - şoptea ceva către gaura aia, n-am auzit ce... Mi-a luat o veşnicie să urc scările, fiindcă picioarele nu atingeau solul, nu puteam să merg înainte, tot atârnam pe-acolo, încercând să urc lent. Ştiam că trebuia să fiu speriată că n-aveam să ajung acolo la timp, însă nu eram. N-am simţit absolut nimic, eram doar amorţită şi tristă. Atât de tristă.
   Firicelul însângerat al vocii ei, rătăcind prin întunericul acelei nopţi către inima monstruoasă a acesteia. Lacrimile s-au oprit. Locul ăsta era mult dincolo de lacrimi.
   - I-am sărutat pe Emma şi Jack. Le-am şoptit: „E OK. E OK. Mami vă iubeşte atât de mult. Vin şi eu. Aşteptaţi-mă. O să vin acolo cât de repede pot”.
   Poate că ar fi trebuit s-o fac s-o spună.
   N-am putut să deschid gura. Zumzetul era un traforaj gemând în capul meu. Dacă m-aş fi mişcat şi aş fi respirat, m-aş fi spart într-o mie de bucăţi. Mintea îmi pleca la altceva, la orice. Dina. Quigley. Richie, cu chipuri albe.
   - Pat încă era jos, în bucătărie. Cuţitul era chiar acolo, lângă el. L-am luat, el s-a întors şi i l-am înfipt în piept. S-a ridicat şi a zis: „Ce...?” Îşi privea pieptul şi părea aşa de uimit, ca şi cum nu putea să-şi dea seama ce se întâmplase. Pur şi simplu, nu putea să înţeleagă.
   Am spus: „Pat, trebuie să mergem”, şi am făcut-o din nou, apoi el m-a apucat de încheieturi şi ne-am luptat peste tot în bucătărie - el încerca să nu-mi facă rău, doar mă ţinea, dar era mult mai puternic şi eu eram atât de speriată, încât a aruncat cuţitul deoparte. L-am lovit tare cu piciorul, am ţipat: „Pat, grăbeşte-te, trebuie să ne grăbim...” El a zis: „Jenny, Jenny, Jenny” - arăta din nou ca Pat, se uita la mine normal şi era groaznic. De ce nu putuse să se fi uitat aşa la mine înainte?
   O’Kelly. Geri. Tata. Mi-am defocalizat ochii până când Jenny era doar o pată de alb şi auriu. Vocea i-a rămas nemilos de clară în urechile mele, firul acela fin trăgându-mă în continuare, tăind adânc.
    - Era sânge peste tot. Se părea că devenea mai slăbit, însă la fel şi eu - eram atât de obosită... Am zis: „Te rog, Pat, te rog să te opreşti, trebuie să mergem să găsim copiii. Nu putem să-i lăsăm singuri acolo”. Şi el doar a îngheţat, s-a oprit nemişcat în mijlocul camerei şi s-a uitat la mine. Am auzit respiraţiile amândurora, zgomotele astea mari şi urâte de icnit. Pat a zis - vocea lui, Iisuse, sunetul din vocea lui - a zis: „Of, Doamne. Ce-ai făcut?”
    Mâinile i-au slăbit pe încheieturile mele. M-am eliberat şi l-am lovit din nou cu cuţitul. Nici măcar n-a observat. A început să se îndrepte spre uşa bucătăriei şi apoi a căzut. A căzut, pur şi simplu. A încercat să se târască pentru o clipă, dar s-a oprit.
   Ochii lui Jenny s-au închis un moment. La fel şi ai mei.

       Singura speranţă pe care o avusesem pentru Pat, singura speranţă care rămăsese era că nu aflase de copii.
   - M-am aşezat lângă el şi mi-am înfipt cuţitul în piept şi apoi în stomac, însă n-a mers - mâinile îmi erau alunecoase şi îmi tremurau atât de tare, şi n-am fost îndeajuns de puternică! Plângeam, şi am încercat pe faţă şi la gât, însă nu era bine. Braţele îmi erau ca jeleul. Nici măcar nu mai puteam să stau în fund, m-am culcat pe jos, dar încă eram acolo. Eu... Of, Doamne.
   Fiorul i-a străbătut tot trupul.
   - M-am gândit că aveam să rămân blocată acolo. M-am gândit că vecinii ne-or fi auzit luptându-ne şi chemaseră poliţia, şi că o ambulanţă avea să vină şi să... N-am mai fost niciodată atât de speriată. Niciodată. Niciodată.
   Era rigidă, holbându-se la faldurile şi văile păturii aceleia uzate, văzând lucruri.
   - M-am rugat. Ştiam că n-aveam niciun drept s-o fac, dar am făcut-o oricum. Am crezut că, poate, Dumnezeu mă va omorî pentru asta, pentru asta mă rugam. M-am rugat la Fecioara Maria. M-am gândit că, poate, ea ar înţelege. Am zis „Bucură-te, Mărie” - mi-am amintit doar jumătate din cuvinte, trecuse atât de mult timp de când nu mai spusesem rugăciunea, însă am zis bucăţile pe care mi le-am amintit. Am zis Te rog, iar şi iar. Te rog.
   - Şi atunci a venit Conor.
   Jenny a ridicat capul şi s-a uitat la mine confuză, de parcă uitase că eram acolo. După o clipă, a clătinat din cap.
  - Nu. Conor n-a făcut nimic. Nu l-am mai văzut pe Conor de... de ani...
   - Doamnă Spain, putem să dovedim că a fost în casă în noaptea aia. Putem să dovedim că unele dintre rănile tale nu sunt autoprovocate. Asta pune cel puţin o parte din atac în contul lui Conor. Chiar acum, e considerat autorul a trei crime şi al unei tentative de omor. Dacă vrei să-l scapi de necazuri, cel mai bun lucru pe care poţi să-l faci pentru el e să-mi spui exact ce s-a întâmplat.

   N-am putut să pun niciun fel de forţă în vocea mea. M-am simţit ca şi cum mă luptam sub apă, încetinit, obosit.
   Amândoi eram prea secaţi ca să ne amintim de ce ne luptam unul cu altul, dar am continuat, fiindcă nu era nimic altceva de făcut.
   - Cât i-a luat să ajungă acolo?
   Jenny era mai epuizată decât mine. Ea a renunţat prima la luptă. După o clipă, ochii i s-au îndepărtat din nou şi a răspuns:
   - Nu ştiu. A părut că ani.
   Din sacul de dormit, în jos pe schele, peste zid, în grădină şi să răsucească cheia în uşa din spate: un minut, poate două, cel mult.
   Conor probabil că moţăise, înfăşurat confortabil şi la căldură în sacul de dormit şi în certitudinea că vieţile familiei Spain mergeau înainte sub el, în bărcuţa lor strălucitoare. Poate că lupta îl trezise: ţipetele înăbuşite ale lui Jenny, strigătele lui Pat, sunetul slab de mobilier răsturnat. M-am întrebat ce văzuse când se aplecase pe pervazul ferestrei, căscând şi frecându-se la ochi, cât de mult îi luase să înţeleagă ce se întâmpla şi să-şi dea seama că era cu adevărat suficient să spargă peretele din sticlă ce-l ţinuse departe de cei mai buni prieteni pentru atât de mult timp.
   - Pesemne că a venit pe uşa din spate. Am simţit curentul când a deschis. Mirosea ca marea. M-a luat de pe jos, mi-a pus capul în poala lui. Scotea sunete ca de câine lovit de o maşină, ca şi cum gemea sau se căina. La început nici nu l-am recunoscut - slăbise şi încărunţise atât de mult, şi arăta îngrozitor. Faţa lui avea toate tipurile de forme urâte, nici măcar nu arăta ca o fiinţă omenească. Am crezut că era altceva - un înger, poate, fiindcă mă rugasem atât de puternic, sau ceva îngrozitor ieşit din mare. Apoi a întrebat: „Oh, Iisuse, oh, Jenny, oh, Iisuse, ce s-a întâmplat?” Şi vocea îi era la fel ca întotdeauna. La fel ca atunci când eram puşti.
   A făcut o mişcare vagă spre stomac.
   - A rupt aici pijamaua - cred că încerca să vadă... Era plin de sânge peste tot, dar n-am înţeles de ce, când pe mine nu mă durea nicăieri. Am zis: „Conor, ajută-mă, trebuie să mă ajuţi”. La început n-a înţeles. A spus: „E OK, e OK, o să chem o ambulanţă”. Şi a încercat să se ducă după telefon, dar eu am ţipat. L-am apucat de mână şi am ţipat: „Nu!”, până s-a oprit.

   Şi unghia care i s-a rupt când Emma s-a luptat pentru viaţă, care se agăţase o clipă în lâna roz de pe perna brodată a acesteia, s-a prins în ţesătura groasă a puloverului lui Conor.
   Nici el şi nici Jenny nu observaseră - cum ar fi putut? Iar mai târziu, acasă, când Conor îşi smulsese hainele pline de sânge şi le aruncase pe jos, el nu văzuse fragmentul căzând pe covor.
   Era orbit, traumatizat, doar rugându-se ca într-o zi să fie capabil să vadă în faţa ochilor şi altceva decât bucătăria aia.
   - Am repetat: „Nu înţelegi. Fără ambulanţă. Nu vreau nicio ambulanţă”. El a replicat: „O să fii bine, or să te vindece în cel mai scurt timp...” Mă ţinea atât de strâns - faţa mea era presată în pulovărul lui. Mi s-a părut că a trecut o veşnicie înainte să mă îndepărtez suficient ca să pot să vorbesc cu el.
   Jenny încă se uita în gol, însă avea buzele desfăcute ca ale unui copil, iar faţa ei era aproape liniştită. Pentru ea, partea rea se încheiase. Ăsta părea un final fericit.
   - Nu mai eram speriată. Ştiam exact ce aveam de făcut, de parcă totul îmi stătea scris în faţa ochilor. Desenul era acolo, pe jos, îngrozitorul desen al Emmei, şi am zis: „Ia chestia aia de colo. Ascunde-o în buzunar şi dă-i foc atunci când ajungi acasă”. Conor l-a îndesat în buzunar - nici nu cred că l-a văzut, doar a făcut ce i-am zis. Dacă l-ar fi găsit cineva, ar fi putut să ghicească, aşa cum ai ghicit tu, şi nu puteam să las pe nimeni să afle, nu? Ar fi crezut că Pat era nebun. El nu merita asta.
   - Nu, am zis eu. Nu merita.
   Dar când Conor văzuse desenul mai târziu, acasă, nu fusese în stare să-l ardă. Acest ultim mesaj de la fina lui. Îl păstrase, un ultim suvenir.
   - Apoi, apoi i-am zis ce voiam să facă, a continuat Jenny. Am spus: „Uite, ia cuţitul, fă-o, Conor, te rog, trebuie s-o faci”. Şi i-am pus cuţitul în mână. Ochii lui. S-a uitat la cuţit şi apoi la mine ca şi cum i-ar fi fost frică de mine, ca şi cum eram cea mai terifiantă chestie pe care o văzuse vreodată. A îngăimat: „Nu gândeşti cum trebuie”, dar eu l-am contrat: „Ba da, gândesc. Ba da” – încercam să ţip la el din nou, însă a ieşit doar o şoaptă. Am adăugat: „Pat e mort. L-am înjunghiat şi acum e mort...” Conor a întrebat: „De ce? Jenny, Christoase, ce s-a întâmplat?”
   Jenny a scos un sunet dureros, hârşâit, ca un fel de râs.
   - Dacă am mai fi avut o lună-două, atunci poate că... Doar am zis: „Fără ambulanţă. Te rog”. Conor a spus: „Stai. Rezistă. Rezistă” - şi m-a întins jos şi m-a târât peste Pat. I-a întors capul lui Pat şi a mai făcut ceva, nu ştiu ce, a încercat să-i deschidă ochii cred. N-a zis nimic, dar i-am văzut faţa, i-am văzut privirea, aşa că am ştiut. M-am bucurat de asta, cel puţin.
   M-am întrebat de câte ori şi-a rulat Conor în cap cele câteva minute, cu ochii în tavanul celulei lui, schimbând câte un detaliu, de fiecare dată altul: „Dacă n-aş fi adormit. Dacă m-aş fi trezit în clipa în care am auzit zgomotele. Dacă aş fi alergat mai repede. Dacă nu m-aş fi chinuit să deschid uşa atât de mult”.
   Dacă ar fi intrat în bucătăria aia cu doar câteva minute mai devreme, ar fi ajuns la timp ca să-l salveze cel puţin pe Pat.
   - Dar atunci Conor a încercat să se ridice. A încercat să se tragă în sus la biroul cu calculatorul - tot cădea înapoi, cred că aluneca pe sânge sau poate că era ameţit, cert e că aş putea să afirm că viza uşa de la bucătărie. Încerca să se ducă sus. L-am apucat de cracul pantalonilor şi am zis: „Nu. Nu te duce acolo. Sunt morţi şi ei. A trebuit să rezolv asta”.
    Conor s-a lăsat, pur şi simplu, pe mâini şi în genunchi. A zis - cu capul în jos, dar l-am auzit oricum - a exclamat stins: „Of, Iisuse Christoase”.

      Până atunci cred că se gândise că fusese o ceartă în familie care degenerase groaznic, că, sub tonele alea de presiune, iubirea se transformase în ceva tare ca diamantul, care tăia în carne şi oase. Poate că el crezuse chiar că fusese legitimă apărare, că mintea lui Pat dăduse în fiert, într-un final, şi el o atacase pe Jenny.
   Odată ce ea îi zisese despre copii, nu mai rămăsese loc pentru răspunsuri, pentru confort, pentru ambulanţe sau medici, sau ziua de mâine.
   - Am zis: „Trebuie să fiu cu copiii. Trebuie să fiu cu Pat. Te rog, Conor, te rog, scoate-mă de-aici”.
   Conor a tuşit, ca şi cum avea să vomite. A spus: „Nu pot”. Suna ca şi cum el spera că ăsta era un coşmar, ca şi cum încerca să găsească un mod să se trezească şi să facă totul să dispară. Am reuşit să mă apropii de el - a trebuit să mă târăsc, îmi amorţiseră picioarele şi se şubreziseră. L-am apucat de încheietura mâinii şi am repetat: „Conor, trebuie. Nu pot să rămân aici. Te rog, grăbeşte-te. Te rog”.
  Vocea lui Jenny se stingea, devenea abia un pic mai mult decât un licăr de sunet răguşit. Era la capătul puterilor.
   - S-a aşezat lângă mine şi mi-a întors capul, astfel că faţa mea a ajuns din nou pe pieptul lui. A zis: „E OK. E OK. Închide ochii”. Îmi mângâia părul. Am rostit încet: „Mulţumesc” şi am închis ochii.
   Jenny şi-a întins mâinile în lături pe pătură, cu palmele în sus.
   - Asta-i tot, a încheiat ea simplu.

         Conor crezuse că era ultimul gest pe care avea să-l facă vreodată pentru Jenny. Şi, înainte să plece, făcuse două ultime gesturi pentru Pat: curăţase calculatorul şi luase armele.
   Nu e de mirare că treaba cu ştersul fusese rapidă şi murdară. Fiecare clipă în care Conor rămânea în casa aia îi fărâmiţa mintea. Dar el ştia că dacă citeam şuvoiul de nebunie din calculatorul ăla şi dacă nu exista nicio dovadă că fusese altcineva în casă, n-am fi privit niciodată dincolo de Pat.
   Trebuie să fi ştiut şi că, dacă punea totul în seama lui Pat, el ar fi fost în siguranţă sau mai în siguranţă. Dar Conor a crezut ce am crezut şi eu: nu poţi să faci asta. Ratase şansa să salveze viaţa pe care ar fi trebuit s-o aibă Pat. În schimb, se achitase de sarcina de a evita ca răstimpul de douăzeci şi nouă ani să fie stigmatizat de o minciună.
   Când pusesem mâna pe el, se încrezuse în tăcere, în mănuşile lui, în speranţa că nu puteam să dovedim nimic.
   Apoi îi zisesem că Jenny era în viaţă, şi mai făcuse încă ceva pentru ea, înainte s-o silesc să spună adevărul.
   Probabil că o parte din el se bucurase de şansă.
   - Vezi? Conor a făcut doar ce am vrut eu să facă, a spus Jenny.
   Mâna ei se zbătea peste pătură din nou, întinzându-se spre mine. În voce avea o sclipire de insistenţă.
   - Te-a atacat. Conform ambelor tale istorisiri, a încercat să te omoare. Asta-i o crimă. Consimţământul nu constituie o scuză în tentativa de omor.
   - Eu l-am făcut s-o facă. Nu poţi să-l bagi în închisoare pentru asta.
   - Depinde. Dacă depui mărturie cu toate astea în instanţă, atunci da, există o şansă excelentă ca Brennan să scape. Juraţii sunt şi ei oameni. Uneori încalcă regulile şi îşi urmează, în schimb, propriile conştiinţe. Probabil că pot să fac ceva în privinţa asta, numai dacă-mi dai o declaraţie oficială. Însă cum stă treaba acum, nu putem decât să mergem pe probe şi pe mărturisirea lui Conor. Astea fac din el un criminal triplu.
   - Dar el n-a omorât pe nimeni! Ţi-am spus ce s-a întâmplat. Ai zis că dacă-ţi spun...
   - Mi-ai relatat versiunea ta. Conor mi-a relatat-o pe-a lui. Probele n-o exclud pe niciuna, iar Conor e cel dispus să meargă în instanţă. Asta înseamnă că versiunea lui atârnă mai greu decât a ta.
   - Dar mă crezi. Nu? Dacă mă crezi...
   A întins mâna spre a mea. Mi-a apucat degetele ca un copil. Ale ei erau atât de subţiri, că-i simţeam oasele, şi teribil de reci.
   - Chiar dacă te cred, nu pot să fac nimic în privinţa asta. Nu sunt un neavizat dintr-un juriu. N-am parte de luxul de a acţiona conform propriei conştiinţe. Treaba mea e să dau curs probelor. Dacă nu vrei ca Brennan să ajungă la închisoare, atunci trebuie să vii în instanţă ca să-l salvezi, doamnă Spain. După tot ce a făcut pentru tine, cred că-i datorezi măcar atât.

          Mi-am auzit vocea interioară spunând: pompos, fariseu, anost, mic ticălos umflat care îşi petrece anii de şcoală nărăvindu-şi colegii la păcatul alcoolului şi dându-se cu capul de uşile vestiarului.
   Dacă aş fi crezut în blesteme, aş fi zis că ăsta era al meu: când contează cel mai mult, în momentele când ştiu cu cea mai mare claritate exact ce trebuie făcut, tot ce spun iese greşit.
   Jenny a zis - către aparate şi pereţi, şi în aer, la fel de mult ca pentru mine:
   - O să fie bine pentru el.
   Îşi planifica din nou sfârşitul.
   - Doamnă Spain! Înţeleg un pic prin ce treci. Ştiu că, probabil, nu mă crezi, însă jur pe tot ce e sfânt că e adevărat. Înţeleg ce vrei să faci. Dar încă există oameni care au nevoie de tine. Încă există lucruri pe care trebuie să le faci. Nu poţi să le laşi, pur şi simplu. Sunt ale tale.
   Pentru o clipă, am crezut că Jenny m-a auzit. Ochii ei i-au întâlnit pe-ai mei, speriaţi şi limpezi, ca şi cum în acea clipă zărise o bucăţică de lume încă rotindu-se, în afara acestei camere izolate: copii crescând prea mari pentru hainele lor şi bătrâni uitând dureri vechi, iubiţi care ajung să fie împreună şi apoi să se despartă, valuri purtând pietre departe de nisip, frunze care cad ca să acopere seminţele care germinează adânc în pământul îngheţat.
   M-am gândit, pentru o clipă, că, printr-un miracol, găsisem cuvintele potrivite.
   Apoi a coborât ochii şi şi-a luat mâna dintr-a mea - nu-mi dădusem seama până atunci că fusese o strângere suficient de puternică pentru a răni.
   - Nici măcar nu ştiu ce făcea Conor acolo. Când m-am trezit aici, când am început să-mi amintesc ce s-a întâmplat, am crezut că, probabil, n-a fost niciodată acolo, la urma urmelor. Că, pesemne, mi-am imaginat. Am crezut asta chiar până ai zis tu azi. Ce era...? Cum a ajuns acolo?
   - Şi-a petrecut o bucată de vreme în Brianstown. Când a văzut că tu şi Pat aveaţi probleme, a venit să ajute.
   Am văzut piesele puzzle-ului începând să cadă la locul lor, încet şi dureros.
   - Insigna, a zis Jenny. Insigna de la Jojo. A fost...? A fost Conor?
   Îmi rămăsese prea puţină raţiune ca să-mi dau seama care răspuns era cel mai probabil să aibă efect asupra ei sau era cel mai puţin crud. Clipa de tăcere i-a răspuns.
   - Of, Doamne. Şi eu care am crezut...

                Un suspin rapid, ascuţit, ca de copil rănit.
   - Şi intrările prin efracţie?
   - Nu pot să vorbesc despre asta.
   Jenny a dat din cap. Valul ăla de rezistenţă îi uzase ultimele forţe. Nu părea să se mai mişte.
  - Bietul Conor, a zis ea încet după un timp.
  - Da, am spus eu. Cred că da.
   Am stat acolo mult timp. Jenny nu vorbea, nu se uita la mine. Terminase. Şi-a lăsat capul pe spate pe perne şi şi-a privit degetele urmărind cutele cearşafului încet, constant, iar şi iar. După o vreme, a închis ochii.
   Pe coridor au trecut două femei, vorbind şi râzând, cu tocurile pantofilor ciocănind vioi pe gresia pardoselii. Mă durea gâtul de la aerul uscat. Pe fereastră, lumina se schimbase. Nu-mi aminteam să fi auzit ploaia, dar frunzele arătau întunecate şi ude, tremurând pe un cer pestriţ, morocănos.
   Capul lui Jenny a căzut într-o parte. Pieptul i-a fost cuprins de mici fiori neregulaţi, pe care fluxul şi refluxul aerului respirat i-au îndepărtat treptat.
   Încă nu ştiu de ce am rămas acolo. Poate fiindcă nu m-ar fi ţinut picioarele să plec sau poate fiindcă mi-era teamă s-o las pe Jenny singură. Poate că o parte din mine încă spera că ea avea să vorbească în somn şi să murmure parola secretă, chestia care ar fi deblocat codul, ar fi făcut o magie asupra dezordinii mişunând de umbre în alb şi negru, şi mi-ar fi arătat care era logica din toate astea.

                                             19.

             Fiona era pe coridor, cocoşată într-unul dintre scaunele din plastic împrăştiate de-a lungul peretelui, înfăşurându-şi o eşarfa jerpelită, cu dungi, în jurul încheieturilor.
   Dincolo de ea, strălucirea ceroasă şi verde a pardoselii se întindea pe ceea ce părea că erau kilometri.
   Când am închis uşa după mine, a ridicat capul brusc.
   - Ce face Jenny? E OK?
   - A adormit.
   Am tras alt scaun şi m-am aşezat lângă ea. Blana roşie de sibir mirosea a aer rece şi a fum. Fusese afară, la o ţigară.
   - Ar trebui să mă duc înăuntru. Se sperie dacă nu e nimeni acolo când se trezeşte.
   - De când ştii?
   Faţa Fionei s-a golit instantaneu.
  - Ce să ştiu?
   Existau o mie de modalităţi deştepte în care aş fi putut s-o fac. Nu-mi venea niciuna în cap.
   - Sora ta a mărturisit că şi-a omorât familia. Sunt destul de sigur că asta nu e o mare surpriză pentru tine.
   Privirea goală nu s-a clintit.
   - E tulburată de calmante. Habar n-are despre ce vorbeşte.
   - Crede-mă, doamnă Rafferty, ştia exact ce spunea. Toate detaliile din povestea ei se potrivesc cu probele.
   - Ai terorizat-o. În starea în care e, ai fi putut s-o faci să mărturisească orice. Aş putea să te reclam.
   Era la fel de epuizată ca mine. Nu putea nici măcar să fie tăioasă.
   - Doamnă Rafferty. Te rog, să nu facem asta. Tot ce-mi spui aici e neoficial. Nici măcar nu pot să dovedesc faptul că am avut vreodată discuţia asta. Asta e valabil şi pentru mărturisirea surorii tale. Din punct de vedere legal, nu există. Încerc doar să găsesc o modalitate de a pune capăt porcăriei ăsteia înainte să facă mai multe pagube.
   Fiona mi-a examinat faţa, încercând să-şi concentreze ochii roşii, obosiţi. Luminile alea stridente îi făceau pielea să arate cenuşie şi poroasă. Arăta mai bătrână şi mai bolnavă ca Jenny.
   Un copil plângea pe coridor, cu suspine imense, lipsite de sens, ca şi cum lumea se spulbera în jurul lui.
   Ceva, habar n-am ce, i-a spus Fionei că vorbeam serios. Neobişnuită, crezusem când o intervievasem. Perceptivă.
   Pe-atunci nu fusesem mulţumit, dar, în cele din urmă, fusese în avantajul meu.
   A abandonat lupta şi capul i-a căzut pe spate, pe perete.
   - De ce a...? I-a iubit atât de mult. Ce naiba...? De ce?
   - Nu pot să-ţi spun asta. De când ştii?
   - De când mi-ai zis că Brennan a spus că el a făcut-o, a răspuns ea după o clipă. Ştiam că nu era el. Indiferent de ce s-a întâmplat cu el de când l-am văzut ultima oară, chiar dacă ar fi avut vreo altă ceartă cu Pat şi Jenny, chiar dacă şi-ar fi pierdut complet minţile. El n-ar fi făcut asta.
   Nu era nicio urmă de îndoială în vocea ei. Pentru o clipă ciudată, epuizată, i-am invidiat pe amândoi, pe ea şi pe Conor Brennan. Cam totul în viaţa asta e perfid, gata să se răsucească şi să-şi schimbe forma în orice clipă.
   Mi s-a părut că toată lumea ar fi fost un loc diferit dacă ai fi avut pe cineva de care să fii sigur, sigur până în măduva oaselor, sau dacă tu ai putea să fii aşa pentru altcineva. Ştiu soţi şi soţii care sunt aşa. Ştiu parteneri.
   - La început am crezut că inventai, dar eu sunt destul de bună să-mi dau seama când oamenii mint. Aşa că am încercat să mă gândesc de ce ar spune Conor asta. Pesemne că ar fi făcut-o ca să-l protejeze pe Pat, să nu-l lase să ajungă la închisoare. Dar Pat era mort. Rămânea Jenny.
   Am auzit sunetul mic, dureros de înghiţire.
   - Deci, am ştiut, a zis ea.
   - De-asta nu i-ai spus lui Jenny că Brennan a fost arestat.
   - Da. Nu ştiam ce-ar face – dacă ar încerca să recunoască, dacă s-ar speria şi ar face o recădere sau ceva...
   - Ai fost sigură imediat că era vinovată. Ai fost absolut convinsă că Brennan n-ar face asta, dar n-ai simţit la fel cu privire la propria soră.
   - Crezi că ar fi trebuit?
   - Nu ştiu ce ar fi trebuit să gândeşti.
   Regula numărul ceva: suspecţii şi martorii trebuie să creadă că eşti atoateştiutor. Nu-i laşi niciodată să te vadă altfel decât sigur pe tine. Nu mi-am mai amintit de ce asta conta.
   - Doar mă întrebam care e diferenţa, am adăugat eu.
   Şi-a răsucit eşarfa în jurul mâinii, încercând să găsească vorbele. După o clipă a zis:
  - Jenny face totul cum trebuie, şi îi merge bine totul. Aşa a fost mereu viaţa ei. Când, într-un final, ceva n-a mers bine, când Pat a rămas fără loc de muncă... N-a ştiut cum să se descurce. De-asta mi-a fost teamă că avea să înnebunească pe vremea când zicea că intrase cineva prin efracţie. Am fost îngrijorată când Pat şi-a pierdut locul de muncă. Şi am avut dreptate. Ea şi-a pierdut echilibrul. E asta...? De asta a...?
   N-am răspuns. Fiona a zis, încet şi cumplit, strângând eşarfa tare:
   - Ar fi trebuit să ştiu. A reuşit de minune să se ascundă, însă dacă i-aş fi acordat mai multă atenţie, dacă aş fi fost acolo mai mult...
   Nu mai putea să facă nimic. Nu i-am zis. Aveam nevoie de vinovăţia ei. În schimb, am întrebat:
  - I-ai pomenit lui Jenny despre asta?
  - Nu. Iisuse, nu. Altfel m-ar fi trimis la dracu’ şi mi-ar fi zis să nu mă mai întorc niciodată, sau mi-ar fi spus...
   O tresărire.
   - Crezi că vreau s-o aud vorbind despre aşa ceva?
   - Dar altcuiva?
   - Nu. Cui? Asta nu prea e ceva care poţi să le spui colegelor de apartament. Şi nu vreau nici ca mama să ştie. Niciodată.
   - Ai vreo dovadă că ai dreptate? Ceva ce a zis Jenny, ceva ce ai văzut? Sau e doar instinctul?
   - Nu. Nicio dovadă. Dacă mă înşel, o să fiu - Doamne, aş fi atât de fericită.
   - Nu cred că te înşeli. Dar e o problemă aici: nici eu n-am dovezi. Mărturisirea lui Jenny în faţa mea nu poate să fie folosită în instanţă. Probele pe care le avem nu sunt de-ajuns s-o arestăm, ce să mai vorbim s-o condamnăm. Dacă nu pot să obţin ceva mai mult, are să plece de-aici liberă.
   - Bine.

        Fiona a zărit ceva pe faţa mea, sau a crezut că zărea, şi a ridicat obosită din umeri.
   - La ce te aştepţi? Ştiu că, probabil, ar trebui să meargă la închisoare, însă nu-mi pasă. E sora mea, o iubesc. Şi dacă e arestată, mama are să afle. Ştiu că n-ar trebui să sper să scape cineva cu asta, dar eu sper. Iată.
   - Şi Conor? Mi-ai spus că încă ţii la el. Chiar ai de gând să-l laşi să-şi petreacă restul vieţii în închisoare? Nu că ar fi mult timp. Ştii ce cred alţi infractori despre criminalii de copii? Vrei să ştii ce le fac?
   A făcut ochii mari.
   - Aşteaptă. N-ai să-l trimiţi pe Conor la închisoare. Ştii că n-a făcut el asta.
   - Nu eu, doamnă Rafferty. Sistemul. Nu pot să ignor, pur şi simplu, faptul că am mai mult decât suficiente dovezi ca să-l acuz. Dacă e condamnat sau nu, e treaba avocaţilor, a judecătorului şi a juriului. Eu lucrez doar cu ce am. Dacă n-am nimic împotriva lui Jenny, atunci trebuie să merg pe Conor.
   Fiona a clătinat din cap.
   - N-ai să faci asta, a zis ea.
   Certitudinea suna din nou în vocea ei, limpede ca bronzul lovit. Părea un cadou ciudat, cald ca o mică flacără, într-un loc rece în care nu m-aş fi aşteptat niciodată să-l găsesc.
   Pentru femeia asta cu care nici măcar n-ar fi trebuit să vorbesc, pentru femeia asta care nici măcar nu-mi plăcea, pentru ea, dintre toţi oamenii, eu eram o certitudine.
  - Nu, am spus eu.
   N-am putut să mă conving s-o mint.
   - N-am s-o fac.
   Ea a dat din cap.
   - Bine, a replicat ea cu un mic oftat obosit.
   - Nu pentru Conor trebuie să-ţi faci griji. Sora ta planifică să se sinucidă cu prima ocazie.

           Am spus-o cât de brutal am putut.
   M-am aşteptat la şoc poate, la panică, dar Fiona nici măcar nu s-a uitat în jur. A continuat să privească pe coridor, la afişele murdare care proclamau puterea lipsită de pericol a dezinfectantului de
mâini.
   - Cât timp e în spital, n-are să facă nimic, a zis ea.
   Ştia deja. M-a lovit că ar fi putut, de fapt, să-şi dorească să se întâmple - de milă, cum voia Richie, sau ca pedeapsă, sau din cauza unui amestec feroce de emoţii între surori, pe care nici măcar ea nu l-ar înţelege vreodată.
   - Deci ce ai de gând să faci când îi dau drumul?
   - S-o veghez.
   - Doar tu? Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, şapte zile pe săptămână?
   - Eu şi mama. Ea nu ştie, însă îşi imaginează, după ce s-a întâmplat, că Jenny s-ar putea...
   Fiona a smucit din cap şi s-a concentrat mai tare pe afişe.
  - O s-o veghem.
   - Pentru cât timp? Un an, doi, zece? Şi când trebuie să pleci la serviciu şi mama ta trebuie să facă un duş sau să doarmă?
   - Poţi să angajezi asistente medicale. Îngrijitoare.
   - Dacă ai câştigat la loto, poţi. Ai verificat cât de mult costă?
   - O să găsim banii dacă trebuie.
   - Din asigurarea de viaţă a lui Pat?
   Asta a redus-o la tăcere.
   - Şi ce se întâmplă dacă Jenny concediază asistenta? E un adult liber. Dacă nu vrea să aibă cineva grijă de ea, şi amândoi ştim că n-o să vrea, nu poţi să faci nici pe dracu’. Între ciocan şi nicovală, doamnă Rafferty. Nu poţi s-o ţii în siguranţă dacă n-o închizi.
   - Închisoarea nu e chiar sigură. O s-o veghem noi.
   Marginea ascuţită a vocii ei îmi spunea c-o aveam.
   - Probabil, pentru o vreme. S-ar putea săptămâni sau chiar luni. Dar mai devreme sau mai târziu, o să vă luaţi ochii de pe minge. Poate că iubitul tău are să sune dorind să stea de vorbă cu tine sau prietenele tale au să te convingă să ieşiţi pentru o băutură şi un râs, şi tu ai să te gândeşti: „Doar de data asta. Doar de data asta îmi dă drumul viaţa din cârlig. N-o să mă pedepsească fiindcă vreau să fiu un om normal, doar pentru o oră-două. Mi-am câştigat dreptul ăsta”. Poate o laşi pe Jenny doar un minut. N-are nevoie de mai mult de un minut să găsească dezinfectantul sau lamele de ras. Dacă cineva se gândeşte destul de serios să se sinucidă, o să găsească o modalitate s-o facă. Şi dacă se întâmplă pe schimbul tău, o să-ţi petreci restul vieţii sfâşiată în bucăţi.
   Fiona şi-a înfipt mâinile adânc în mânecile hainei.
   - Ce vrei?
   - Vreau ca Brannon să spună adevărul. Nu doar că împiedică cursul justiţiei, ci o loveşte în dinţi. Îi lasă pe Pat, Emma şi Jack să se ducă în pământ, în timp ce cea care i-a ucis scapă basma curată. Şi o lasă pe Jenny să moară. Una e să faci ce-a făcut Conor într-un moment de coşmar, de panică şi groază urlătoare, cu Jenny trăgând de el cu mâini însângerate şi cerşind, alta e să stai în lumina rece a zilei şi să laşi pe cineva pe care-l iubeşti să sară în faţa autobuzului.
   - Dacă vine din partea mea, o să creadă că doar încerc să-l fac de cap. De la tine, o să considere justificat, am sugerat eu.
   Un colţ al gurii Fionei a zvâcnit în ceea ce era aproape un mic zâmbet amar.
   - Nu prea-l înţelegi pe Conor, nu?
   Aş fi putut să râd.
  - Sunt destul de sigur că nu-l înţeleg, nu.
   - El nu dă doi bani pe cursul justiţiei sau pe datoria lui Jenny faţă de societate, sau pe oricare dintre chestiile astea. Lui îi pasă doar de Jenny. Cred că ştie ce vrea ea să facă. De-asta a mărturisit în faţa voastră: ca ea să poată să aibă şansa.
   Ticul ăla nervos din nou.
   - Probabil că o să creadă că sunt egoistă, că încerc s-o salvez doar fiindcă o vreau eu aici. Poate că sunt. Nu-mi pasă.

         Încerc s-o salvez.
   Ea era de partea mea. Numai de-aş fi găsit o modalitate să folosesc asta.
   - Atunci, spune-i că Jenny e moartă deja. El ştie că o să iasă din spital în orice zi. Spune-i că i-au dat drumul, iar ea a profitat de prima şansă. Dacă ea nu mai e, să mai fie protejată, s-ar putea la fel de bine ca el să meargă mai departe şi să-şi salveze propriul fund.
   Fiona deja scutura din cap.
   - Ar şti că mint. O cunoaşte pe Jenny. Nici vorbă ca ea să... Ea n-ar pleca fără să lase un bilet ca să-l disculpe. În niciun caz.
   Am coborât vocile, ca nişte conspiratori.
   - Atunci, crezi că ai putea s-o convingi pe Jenny să facă o declaraţie oficială? Implor-o, fă-o să se simtă vinovată, vorbeşte despre copii, despre Pat, despre Conor. Spune tot ce trebuie să spui. Eu n-aş avea nicio şansă, dar dacă vine de la tine...
   Ea încă mai clătina din cap.
   - N-are să mă asculte. Tu ai face-o dacă ai fi în locul ei?
   Ochii amândurora s-au îndreptat spre uşa închisă a salonului.
   - Nu ştiu, am răspuns eu.
   Aş fi clocotit de frustrare - pentru o clipă, m-am gândit la Dina ronţăindu-şi braţul - dacă mi-ar mai fi rămas energie.
   - Habar n-am.
   - Nu vreau ca ea să moară.
   Dintr-odată, vocea Fionei era groasă şi şovăielnică. Era gata să plângă.
   - Atunci, ne trebuie probe.
   - Ai zis că nu ai niciuna.
   - N-am. Şi în punctul ăsta n-o să obţinem nimic.
   - Atunci, ce facem?
   Şi-a apăsat degetele pe obraji, ştergându-şi lacrimile.
  Când am respirat, am simţit că am tras ceva mai volatil şi mai violent decât aerul, ceva care ardea pe drumul spre sângele meu, printre membrane.
   - Nu pot să mă gândesc decât la o singură soluţie posibilă, am spus eu.
   - Atunci, fă-o. Te rog.
   - Nu e o soluţie bună, doamnă Rafferty. Dar, extrem de rar, situaţiile disperate cer măsuri disperate.
   - Cum ar fi?
   - Rar, şi vreau să spun foarte rar, o probă esenţială apare pe uşa din spate. Prin canale care ar putea să nu pară sută la sută legale.
   Fiona s-a holbat la mine. Obrajii îi erau încă uzi, însă uitase de plâns.
   - Vrei să spui că ai putea...
   S-a oprit, a început din nou cu mai multă atenţie.
   - OK. Ce vrei să spui?

          Se întâmplă. Nu des, nici pe departe atât de des cum ai crede, probabil, dar se întâmplă. Se întâmplă fiindcă poliţiştii în uniformă lasă nişte şmecheraşi să le intre pe sub piele.
   Se întâmplă fiindcă un leneş imbecil precum Quigley devine gelos pe detectivii adevăraţi şi pe rata lor de rezolvare.
   Se întâmplă fiindcă un detectiv ştie, de fapt, că tipul ăsta e pe cale să-şi bage soţia în spital sau e proxenetul unui copil de doisprezece ani. Se întâmplă fiindcă cineva decide să aibă încredere în mintea lui dincolo de regulile pe care a jurat să le respecte.
   Eu n-o făcusem niciodată. Crezusem întotdeauna că dacă nu poţi să rezolvi în mod corect, nu meriţi să rezolvi deloc.
   Nu fusesem niciodată tipul care se uită în altă parte când batista pătată de sânge e mutată în locul potrivit sau pliculeţul de cocaină cade sau martorului i se sugerează ce să declare. Nimeni nu-mi ceruse vreodată, probabil ca să nu-i dau pe mâna Afacerilor Interne, şi le fusesem recunoscător că nu mă obligaseră s-o fac.
   Dar ştiam.
   - Dacă ar fi să-mi aduci o dovadă care o leagă pe Jenny de crimă, în curând - să spunem, după-amiază - atunci am putea s-o plasăm în stare de arest înainte să fie externată din spital. Din acel moment, ar fi sub supraveghere împotriva sinuciderii.
   Mă gândisem la asta tot timpul ăla în linişte, când mă uitasem la Jenny dormind.
   Am văzut clipitul rapid. După un moment lung, Fiona a întrebat:
   - Eu?
   - Dacă aş fi putut să descopăr cum să fac asta fără ajutorul tău, n-aş fi vorbit cu tine.
   Faţa i s-a strâns, vigilentă.
   - De unde să ştiu că nu mă provoci?
   - Să ce? Dacă aş fi vrut doar să rezolv cazul şi aş fi căutat pe cineva s-o ia în barbă, n-aş fi avut nevoie de tine. Îl am pe Conor Brennan, bine ambalat şi gata de plecare.
   Un hamal a împins un cărucior zăngănitor spre capătul coridorului, şi am tresărit amândoi.
   - Şi eu risc la fel de mult ca tine, am precizat eu mai liniştit. Dacă decizi vreodată să spui cuiva despre asta - mâine sau luna viitoare, sau peste zece ani - atunci o să mă confrunt cel puţin cu ancheta Afacerilor Interne, şi în cel mai rău caz mă gândesc la o revizuire a fiecărui caz pe care l-am atins vreodată şi a acuzaţiilor penale pe care le-am făcut. Îmi pun în mâinile tale tot ce am obţinut, doamnă Rafferty.
   - De ce?
   Erau prea multe răspunsuri.
   Din cauza acelui moment, încă licărind mic şi mistuitor de luminos în mine, când îmi spusese că era sigură de mine. Din cauza lui Richie. Din cauza Dinei, a buzelor ei colorate de vin roşu, spunându-mi „Nu există niciun de ce”.
   În cele din urmă, i l-am dat pe singurul pe care puteam să-l împărtăşesc.
   - Am avut o probă care ar fi fost de-ajuns, însă a fost distrusă. Din vina mea.
   - Ce au să-i facă? Dacă e arestată. Cât timp...? a întrebat Fiona după o clipă.
   - O să fie trimisă la un spital de psihiatrie, cel puţin la început. Dacă e găsită aptă să fie judecată, apărarea ei are să pledeze fie nevinovată, fie nebunie. Dacă juriul descoperă că a fost nebună, atunci se întoarce în spital, până când medicii decid că nu mai e un pericol pentru ea sau pentru alţii. Dacă e găsită vinovată, atunci o să stea în închisoare, probabil, zece-cincisprezece ani.
   Fiona s-a strâmbat.
   - Ştiu că pare timp îndelungat, dar putem să ne asigurăm că primeşte tratamentul de care are nevoie, şi când o să fie cam de vârsta mea, o să fie liberă. Poate s-o ia de la început, cu tine şi cu Conor acolo s-o ajute.
   Asistenta a ţipat, cerându-l pe doctorul Cumva la Accidente şi Urgenţe, mă rog, ceva de genul ăsta.
   Fiona nu s-a clintit. În cele din urmă, a dat din cap. Fiecare muşchi al ei era încă bine întins, dar îi dispăruse circumspecţia aia de pe faţă.
   - OK, a zis ea. O fac.
   - Vreau să fii sigură.
   - Sunt sigură.
   - Atunci, uite cum vom face.

               Simţeam cuvintele grele ca pietrele, trăgându-mă la fund.
   - O să-mi spui că te duci la Ocean View, ca să iei schimburi pentru sora ta - cămaşa de noapte, articole de toaletă, iPod-ul, cărţi, orice crezi că s-ar putea să aibă nevoie. O să-ţi spun că locuinţa e încă sigilată şi nu poţi să te duci acolo. În schimb, am să mă ofer să mă duc eu, să intru în casă şi să iau orice are nevoie Jenny - te iau cu mine, ca să te asiguri că iau ce trebuie. Poţi să-mi faci o listă pe drum. Scrie-o, ca s-o arăt oricui întreabă.
   Fiona a dat din cap. Mă urmărea ca un salahor la o scurtă întâlnire, în stare de alertă şi atentă, memorând fiecare cuvânt.
   - Revederea casei are să-ţi reîmprospăteze memoria. Brusc, o să-ţi aminteşti că în dimineaţa în care poliţiştii în uniformă au găsit cadavrele, şi i-ai urmat pe ofiţeri în casă, ai luat ceva găsit în capul scărilor. Ai făcut-o în mod automat. Casa fusese întotdeauna atât de îngrijită, încât orice era pe jos părea nelalocul lui, aşa că l-ai băgat în buzunarul hainei fără ca măcar să-ţi dai seama ce-ai făcut - mintea ta era la altele, la urma urmelor. E logic pentru tine?
   - Ce am luat? Ce e?
   - Jenny are nişte podoabe pentru mâini în caseta cu bijuterii. E vreuna pe care o poartă des? Nu una dintre chestiile alea solide de le ziceţi brăţări. Avem nevoie de un lanţ. Unul puternic.
   Fiona s-a gândit.
   - Are o podoabă-talisman. E un lanţ gros din aur. Pare destul de puternic. Pat i l-a dat lui Jenny la aniversarea de douăzeci şi unu de ani, şi după aceea i-a dat talismane cu vreo ocazie specială - cum ar fi o inimă, când s-au căsătorit, şi iniţiale, când s-au născut copiii, şi o căsuţă, când au cumpărat casa. Jenny îl poartă des.
   - Perfect. Ăsta e un alt motiv pentru care l-ai luat. Ştiai că însemna foarte mult pentru Jenny, ea n-ar fi vrut să-l ştie aruncat pe jos. Când ai văzut ce s-a întâmplat, lanţul ţi-a fugit din minte. În mod natural, nu te-ai mai gândit de-atunci. Dar în timp ce mă aştepţi să ies din casă, o să-ţi aduci aminte. O să cauţi în buzunarele hainei şi o să-l găseşti. Când mă întorc la maşină, mi-l predai, în ideea că s-ar putea să fie de folos.
   - Cum o să te ajute?
   - Dacă totul s-a întâmplat exact cum am descris, atunci n-o să poţi să afli cum s-ar potrivi lanţul investigaţiei noastre. Deci e mai bine să nu ştii. Mai puţine şanse să faci vreo gafa. O să fii nevoită să ai încredere în mine.
   - Eşti sigur, nu? Are să funcţioneze? N-o să meargă totul prost? Eşti sigur?
   - Nu e perfect. Unii oameni, eventual şi procurorul, or să creadă că ai ştiut tot timpul şi l-ai reţinut în mod deliberat. Iar unii or să se întrebe dacă nu e un pic cam prea convenabil ca să fie adevărat - departamentul politică nu trebuie să ştie detalii. Pot să te asigur că nu sunt probleme reale - n-o să fii arestată pentru ascunderea probelor sau obstrucţionarea justiţiei, nimic de genul ăsta - dar nu pot să te asigur că n-o să ai parte de o perioadă grea cu procurorul sau cu apărătorul, în caz că se ajunge atât de departe. Ei pot să încerce chiar să sugereze că ar trebui să fii suspectată, având în vedere că, dacă Jenny ar fi murit, tu ai fi fost beneficiarul.
   Ochii Fionei s-au deschis larg.
   - Nu-ţi face griji. Îţi promit că nu există nicio cale să se poată ajunge acolo. N-o să intri în necaz. Doar îţi spun în avans: nu e perfect. Dar e cel mai bine din tot ce pot să fac.
   - OK, a zis Fiona respirând adânc.
   S-a îndreptat în scaun şi şi-a împins părul de pe faţă cu ambele mâini, gata de acţiune.
   - Ce urmează acum?
   - Trebuie s-o facem, conversaţiile şi ce am menţionat. Dacă trecem prin fiecare pas, atunci o să-ţi aminteşti detaliile când o să dai declaraţia sau când o să fii examinată încrucişat. O să pari sinceră, fiindcă o să spui adevărul.
   A dat din cap.
  - Deci, unde te duci, doamnă Rafferty?
  - Dacă Jenny doarme, trebuie să mă duc la Brianstown. Are nevoie de nişte lucruri din casă.
   Avea vocea inexpresivă şi goală, cu nimic altceva rămas în ea decât un sediment de tristeţe.
   - Mi-e teamă că nu poţi să intri în casă. Încă e scena crimei. Dacă ajută, pot să te duc eu acolo şi să iau tot ce-ţi trebuie.
   - Ar fi bine. Mulţumesc.
   - Haide să mergem.
   M-am ridicat, sprijinindu-mă de perete ca un om bătrân.
   Fiona şi-a încheiat haina, şi-a înfăşurat eşarfa în jurul gâtului şi a strâns-o bine. Copilul s-a oprit din plâns. Am stat acolo, pe coridor, o clipă, ascultând la uşa lui Jenny pentru o chemare, o mişcare, ceva care să ne ţină acolo, însă nu s-a auzit nimic.

            O să-mi amintesc de călătoria aia tot restul vieţii.
   Era ultimul moment în care aş fi putut să dau înapoi: să luăm lucrurile lui Jenny, să-i spun Fionei că am zărit o fisură în marele meu plan, s-o las înapoi la spital şi să zic la revedere.
   Pe drumul spre Portul Sfărâmat din acea zi am fost ce-mi dorisem toată viaţa mea de adult să devin: un detectiv criminalist, cel mai bun din echipă, cel care găseşte rezolvările şi o face pe drumul drept. Când am plecat de-acolo, eram altceva.
   Fiona s-a înghesuit în portiera pasagerului, cu ochii pe geam. Când am ajuns pe autostradă, am luat o mână de pe volan, mi-am scos agenda şi pixul şi i le-am dat.
   Ea a pus agenda pe genunchi, şi am păstrat viteza constantă în timp ce scria. Când a terminat, mi le-a dat înapoi.
   Am aruncat o privire rapidă la foaie: scrisul ei de mână era citeţ şi rotunjit, cu mici înflorituri rapide la cozi.
   „Cremă hidratantă (de pe noptieră sau din baie). Blugi. Bluză. Pulover. Sutien. Şosete. Pantofi (tenişi). Haină. Eşarfă.”
   - O să aibă nevoie de haine ca să părăsească spitalul. Oriunde s-ar duce de-acolo, a explicat Fiona.
   - Mulţumesc, am zis eu.
   - Nu pot să cred că fac asta.
   Faci ce trebuie. A venit aproape automat.
   În schimb, am adăugat:
   - Îi salvezi viaţa surorii tale.
   - O arunc în închisoare.
   - Faci tot ce poţi. Asta e tot ce poate să facă oricine dintre noi.
   -  Când eram copii, obişnuiam să mă rog ca Jenny să facă ceva îngrozitor, a zis ea dintr-o suflare, ca şi cum cuvintele s-au forţat să iasă. Eu eram mereu în necaz - nimic important, nu eram vreo delincventă, doar mărunţişuri, mă purtam obraznic cu mama sau vorbeam în clasă. Jenny nu făcea nimic rău, niciodată. Nu era mironosiţă, toate îi ieşeau firesc. Obişnuiam să mă rog să facă ceva cu adevărat îngrozitor, doar o singură dată. Apoi aş fi spus, şi ea ar fi avut probleme, şi toată lumea ar fi zis: „Bravo, Fiona. Ai făcut ce trebuie. Fată bună”.
   Avea mâinile împreunate strâns în poală, ca un copil la spovedanie.
  - Să nu mai spui niciodată povestea asta, doamnă Rafferty.
   Vocea mi-a ieşit mai ascuţit decât voiam. Fiona şi-a întors ochii la geam.
   - N-am s-o mai spun.
   După asta n-am mai vorbit.

             Când am cotit spre Ocean View, cineva ieşea de pe un drum lateral, alergând din greu.
   Am apăsat frânele, dar era un alergător, privind fără să vadă, cu nările dilatate ca un cal în fugă. Pentru o clipă, am crezut că-i auzeam prin geam icnetele grozave. Apoi a dispărut. A fost singura persoană pe care am văzut-o.
   Vântul bătând dinspre mare zgâlţâia gardurile legate cu lanţuri, ridica buruienile înalte din grădinile de pe panta abruptă, le izbea de geamurile maşinii.
   - Am citit în ziar că se vorbeşte despre distrugerea cu buldozerul a locurilor ăstora, a proprietăţilor-fantomă, a spus Fiona. Doar le pun la pământ, pleacă şi pretind că nu s-a întâmplat niciodată.
   Pentru o ultimă clipă, am văzut Portul Sfărâmat aşa cum ar fi trebuit să fie. Maşinile de tuns iarba zumzăind şi radiourile transmiţând ritmuri rapide şi melodioase, în timp ce bărbaţii îşi spală maşinile pe alei, copiii mici ţipând şi dând ocoluri pe scutere, fetele alergând cu părul în cozi de cal sărind, femeile stând aplecate peste garduri ca să facă schimb de ştiri, adolescenţii împingându-se, chicotind şi flirtând la fiecare colţ, culoarea explodând din vase cu muşcate şi maşini noi şi jucării pentru copii, miros de vopsea proaspătă şi grătar risipindu-se în vântul marin.
   Imaginea a sărit atât de puternic din aer, că am văzut-o mai clar decât toate conductele ruginite şi murdăria din gropile pline.
   - Păcat, am zis eu.
   - E o soluţie bună. Asta ar fi trebuit să se fi întâmplat în urmă cu patru ani, înainte ca locul ăsta să fi fost construit vreodată: să ardă planurile şi să plece. Mai bine mai târziu decât niciodată.
   Luasem pulsul proprietăţii. Am ajuns la casa familiei Spain din prima încercare, fără s-o întreb pe Fiona despre direcţie - ea dispăruse din nou în mintea ei, şi eram bucuros s-o las acolo.
   Când am parcat maşina şi am deschis portiera mea, vântul a năvălit înăuntru, intrându-mi în urechi şi în ochi precum apa rece.
   - Mă întorc în câteva minute. Fă mişcările ca şi cum cauţi ceva în buzunar, în caz că se uită cineva.
   Draperiile familiei Gogan nu s-au mişcat, dar, oricum, era o chestiune de timp.
   - Dacă vine cineva la tine, nu vorbeşti cu ei.
   Fiona a dat din cap afară pe geam.
   Lacătul era încă la locul lui. Vânătorii de suvenire şi profanatorii de morminte îşi aşteptau momentul. Am găsit cheia luată de la dr. Dolittle.
   Când am păşit înăuntru, la adăpost de vânt, tăcerea instantanee mi-a făcut urechile să ţiuie. Am scotocit prin dulapurile de bucătărie, fără să mă deranjez să nu mă ating de stropii de sânge, până am găsit un sac de gunoi.
   L-am luat la etaj şi am aruncat lucrurile înăuntru, lucrând rapid - Sinead Gogan era, probabil, de-acum lipită de fereastră şi ar fi fost fericită să spună oricui întreba exact cât timp petrecusem aici. Când am terminat, mi-am pus mănuşile şi am deschis caseta cu bijuterii a lui Jenny.
   Lanţul-talisman era într-un compartiment mic, gata să fie purtat. Inima de aur, căsuţa de aur, strălucind în lumina moale ce trecea prin abajurul crem. E-ul buclat, cu fragmente de diamant sclipind, J-ul emailat în roşu, stropii de diamant care fuseseră pentru aniversarea de douăzeci şi unu de ani a lui Jenny. Mai era loc rămas pe lanţ pentru toate chestiile minunate care ar fi putut încă să se întâmple.
   Am lăsat jos sacul de gunoi şi am luat lanţul în camera Emmei. Am aprins o lumină - n-aveam de gând să fac asta cu draperiile trase.
   Camera era cum o lăsaserăm, eu şi Richie, când terminaserăm căutarea: ordonată, plină de grijă şi iubire, şi roz. Doar patul dezvelit îţi spunea că aici se întâmplase ceva. Pe monitorul de pe noptieră licărea un avertisment: „12°. PREA FRIG”.
   Peria de păr a Emmei - roz, cu un ponei pe spate - era pe dulapul ei cu sertare. Am ales cu grijă firele de păr, potrivind lungimile, ţinându-le în sus - erau atât de fine şi de bălaie, încât în unghiul greşit dispăreau în lumină - ca să le găsesc pe cele cu rădăcini şi căpeţele de piele încă ataşate, când la o periere neglijentă trăsese prea tare.
   În cele din urmă, am selectat opt. Le-am netezit împreună într-un mic sistem de închidere, am ridicat rădăcinile între degetul mare şi arătător şi am înfăşurat celălalt capăt în lanţul-talisman. Am avut nevoie de câteva încercări - pe lanţ, pe cataramă, pe inimioara de aur - înainte să le prind destul de bine în bucla care ţinea J-ul emailat, când o smucitură a tras firele de păr dintre degete mele şi le-a făcut să fluture pe aur.
   Mi-am pus lanţul în jurul unei mâini şi am tras până când o za s-a curbat şi s-a rupt. Mi-a lăsat un semn roşu în palmă, şi mi-am amintit că încheieturile lui Jenny erau acoperite de vânătăi şi zgârieturi unde Pat încercase s-o ţină. Oricare dintre ele, estompată de celelalte, ar fi putut să provină de la brăţară.

       Emma se luptase. Cooper ne zisese asta deja. Pentru o clipă, ea reuşise să-şi smulgă perna de pe faţă.
   În timp ce Jenny bâjbâia s-o pună la loc, brăţara i se agăţase în părul fluturând al Emmei. Fetiţa o apucase cu mâna, o trăsese până când o za slabă se îndoise, apoi ea îşi pierduse aderenţa. Mâna îi fusese prinsă din nou sub pernă. Nu lăsase în asta decât câteva fire din propriul păr.
   Brăţara rămăsese pe încheietura mâinii lui Jenny cât timp terminase ce făcea. Când se dusese la parter să-l găsească pe Pat, zaua îndoită se desfăcuse.
   Probabil că n-ar fi fost de-ajuns pentru o condamnare.
   Părul Emmei s-ar fi putut agăţa în brăţară când Jenny i-l periase înainte de culcare, în acea ultimă seară. Zaua ar fi putut să fie prinsă de un mâner al uşii când se grăbea jos, ca să vadă ce era cu agitaţia. Totul curgea cu îndoială rezonabilă. Dar împreună cu toate celelalte, ar fi fost de-ajuns s-o arestez, s-o acuz, s-o ţin în arest preventiv în timp ce aştepta procesul. Asta putea să dureze un an sau mai mult.
   Până atunci, Jenny avea să petreacă destul timp cu diferiţi psihiatri şi psihologi, care s-o bage sub un duş de medicamente şi consiliere şi toate cele, care să-i dea o şansă să facă pasul înapoi de pe muchia aia bătută de vânt.
   Dacă se răzgândea în privinţa muritului, avea să pledeze vinovată. N-avea pentru ce să iasă afară, şi dacă pleda vinovată, lua umbra bănuielii atât de pe Pat, cât şi de pe Conor.
   Dacă nu se răzgândea, atunci cineva avea să observe ce planifica - în ciuda a ceea ce cred unii, cei mai mulţi specialişti în afecţiuni mintale îşi cunosc meseria - şi urma să facă tot ce putea ca s-o ţină undeva în siguranţă.
   Îi spusesem adevărul Fionei: nu era perfect, nici pe departe, însă în cazul ăsta nu mai exista loc pentru perfecţiune.

            Înainte să plec din camera Emmei am tras la loc una dintre draperii şi am stat la fereastră, privind afară la rândurile de case terminate pe jumătate şi la plaja de dincolo de acestea. Iarna începuse să se arate.
   Era abia ora trei, dar lumina deja aduna acea melancolie de seară şi albastrul dispăruse din mare, lăsând-o de un cenuşiu agitat brăzdat de spumă albă.
   În ascunzătoarea lui Conor, foile din plastic erau umflate de vânt.
   Casele din jur aruncau umbre nebune pe drumul neasfaltat. Locul semăna cu oraşul Pompeii, ca şi cum erau conservate nişte descoperiri arheologice, ca să le permită turiştilor să umble pe-acolo - cu gura căscată şi gâtul întins, încercând să-şi imagineze dezastrul ce golise locul de viaţă - pentru doar vreo câţiva ani, până când se transforma în praf, până când muşuroaiele se ridicau în mijlocul bucătăriei şi iedera se răsucea în jurul dispozitivelor de lumină.
   Am închis cu blândeţe uşa Emmei după mine.
   Pe palier, lângă un colac de cablu de alimentare care ducea în baie, preţioasa cameră video a lui Richie era îndreptată spre trapa podului şi clipea cu un ochi mic roşu, pentru a demonstra că înregistra.
   Un mic păianjen cenuşiu construise deja un hamac de pânză între camera video şi perete.
   În pod, vântul intra prin gaura de sub streaşină cu o tânguire ascuţită şi vibrantă ca de vulpe sau de banshee.
   Am mijit ochii în sus, la trapa deschisă. Pentru o clipă, am crezut că vedeam ceva mişcându-se - o deplasare şi o întrepătrundere de nuanţe întunecate, un spasm deliberat - însă când am clipit, nu erau decât întunericul şi curentul de aer rece.
   A doua zi, odată ce cazul era închis, aveam să-l trimit pe tehnicianul lui Richie să ia camera video înapoi, să inspecteze fiecare cadru şi să-mi scrie un raport în trei exemplare despre orice văzuse.
   Nu exista niciun motiv pentru care n-aş fi putut să iau micul monitor încorporat şi să derulez chiar eu filmul pe repede înainte, îngenunchind acolo, pe palier, dar n-am făcut-o. Ştiam deja că nu era nimic acolo.

          Fiona stătea rezemată de portiera pasagerului din dreapta, cu ochii în gol la scheletul casei unde vorbisem cu ea în prima zi, cu o ţigară trimiţând un fir subţire de fum printre degetele ei.
   Când am ajuns la ea, a aruncat ţigara într-o groapă umplută pe jumătate cu apă tulbure.
   - Uite lucrurile surorii tale, am zis eu ridicând sacul de gunoi. Asta voiai sau vrei altceva?
   - Astea sunt bune. Mulţumesc.
   Nici măcar nu s-a uitat la ele. Pentru o clipă ameţită, am crezut că se răzgândise.
   - Eşti bine?
   - Uitându-mă la casă, mi-a adus aminte. În ziua în care i-am găsit - pe Jenny, Pat şi copiii - am luat asta.
   A băgat mâna în buzunar, încovoiată ca şi cum ţinea ceva. Am întins palma strânsă în jurul brăţării, ca s-o protejez de privitori şi de vânt, şi ea şi-a deschis-o pe-a ei, goală, deasupra acesteia.
   - Ar trebui s-o atingi, pentru orice eventualitate, am sfătuit-o eu.
   Ea şi-a împreunat mâna în jurul brăţării, strâns, pentru un moment.
   I-am simţit chiar şi prin mănuşi degetele îngheţate.
   - De unde ai asta? am întrebat-o eu.
   - În dimineaţa aia, când poliţiştii au intrat în casă, i-am urmat. Am vrut să ştiu ce se întâmpla. Am văzut asta la baza scărilor, chiar pe treapta de jos. Am luat-o - Jenny n-ar fi vrut să fie călcată în picioare. Am pus-o în buzunarul hainei. Am o gaură în buzunar, aşa că s-a dus în căptuşeală. Am uitat de ea până acum.
   Avea vocea subţire şi calmă. Urletul neîncetat al vântului o făcea să lunece departe, în betonul crud şi metalul ruginit.
   - Mulţumesc, am zis eu. O să mă uit la ea.
   Am ocolit maşina spre partea şoferului şi am deschis portiera. Fiona nu s-a mişcat. Până n-am introdus brăţara într-o pungă de probe, n-am etichetat-o cu atenţie şi nu mi-am pus-o în buzunarul hainei, nu s-a îndreptat să se urce în maşină. Tot nu se uita la mine.
   Am pornit maşina şi am plecat din Portul Sfărâmat, ocolind gropile şi întinderile de sârmă, cu vântul încă lovind în geamuri ca o bilă de demolări. Fusese atât de simplu.
   Locul pentru rulote era mai departe de plajă decât casa familiei Spain, poate chiar cu o sută de metri spre nord.
   Când eu şi Richie mersesem prin întuneric spre ascunzătoarea lui Conor Brennan şi înapoi, cu el între noi şi cazul nostru cu totul rezolvat, probabil, trecusem prin locul unde obişnuia să stea rulota familiei mele.

              Pe mama o văzusem ultima dată în faţa rulotei, în ultima noastră seară la Portul Sfărâmat. Familia mea fusese la Whelan, pentru o cină mare de rămas-bun. Eu îmi făcusem rapid câteva sandviciuri cu şuncă, în bucătărioara noastră, şi eram gata să ies, să mă întâlnesc cu gaşca jos, la plajă.
   Ascunseserăm sticle cu cidru şi pachete cu ţigări în dunele de nisip, le semnalizaserăm cu pungi din plastic albastre legate în iarbă. Cineva urma să aducă o chitară. Părinţii mei ziseseră că puteam să stau afară până la miezul nopţii.
   Mirosul de deodorant Lynx Musk persista în rulotă, firul de lumină abundentă care trecea prin geamuri lovea în oglindă, astfel că a trebuit să mă las în jos şi într-o parte ca să-mi dau părul cu gel în formă de ţepuşe făcute cu grijă.
   Valiza lui Geri era deschisă pe patul ei, şi împachetase deja jumătate dintre lucruri. Pălăriuţa albă a Dinei şi ochelarii de soare erau aruncaţi pe al ei. Undeva, copiii râdeau şi o mamă îi chema la masă. Un radio îndepărtat cânta melodia Orice face ea e magic, şi am fredonat în şoaptă cu el, cu vocea mea cea nouă şi profundă, şi m-am gândit la felul în care Amelia îşi dădea părul pe spate.
   Mi-am îmbrăcat jacheta de blugi în timp ce alergam pe treptele rulotei, şi apoi m-am oprit. Mama stătea afară, într-unul dintre scăunelele pliante, cu capul dat pe spate ca să vadă cum cerul căpăta culoarea piersicii şi a aurului. Avea nasul ars de soare, şi părul moale şi blond îi cădea din coc după o zi de plajă, construit de castele de nisip cu Dina, plimbat de mână cu tata pe marginea apei. Briza îi ridica şi-i răsucea tivul fustei lungi de bumbac bleu cu flori albe.
   „Mikey, a zis ea, zâmbindu-mi. Eşti tare chipeş.”
   „Credeam că eşti sus, la bar.”
   „Prea multă lume.” Ăsta ar fi trebuit să fi fost primul meu indiciu. „E aşa de frumos aici. Atât de paşnic. Uite.”
   Am aruncat o privire politicoasă spre cer. „Da. Drăguţ. Mă duc pe plajă, îţi aduci aminte că ţi-am zis? O să fiu...”
   „Stai aici cu mine un minut.” A întins o mână, făcând semn.
   „Trebuie să plec. Băieţii sunt...”
   „Ştiu. Doar câteva minute.”
   Ar fi trebuit să ştiu. Dar păruse atât de fericită în săptămânile astea două. Era întotdeauna fericită la Portul Sfărâmat. Astea erau singurele două săptămâni din an în care puteam să fiu un tip normal. Nimic de care să mă protejez, în afară de a zice ceva stupid în faţa băieţilor, niciun secret în minte, în afara gândurilor la Amelia, care mă făceau să roşesc în momente nepotrivite, nimic pe care să stau cu ochii, în afară de îngâmfatul de Dean Gorry, care o plăcea şi el.
   Eram relaxat. Tot timpul anului vegheasem şi muncisem atât de din greu. Credeam că meritam asta. Am uitat că Dumnezeu sau lumea, sau orice sculpta normele în piatră nu-ţi dădea liber de la buna purtare.
   M-am aşezat pe marginea celuilalt scaun şi am încercat să nu mă legăn. Mama s-a lăsat pe spate şi a oftat, un sunet mulţumit, visător.
   „Uită-te la asta”, a zis ea, şi a întins braţele spre agitaţia şi curgerea apei.
   Era o seară blândă, cu valurile ca lavanda plescăind şi aerul dulce şi sărat precum caramelul, doar o ceaţă înaltă şi subţire către apus, care să spună că vântul ar fi putut să se întoarcă la noi şi să pişte cândva peste noapte.
   „Nicăieri nu e ca aici, sunt sigură. Mi-aş dori să nu mă mai întorc niciodată acasă. Tu nu?”
   „Da. Probabil. E drăguţ.”
   „Ia spune-mi. Fata blondă, cea cu tatăl drăguţ, care ne-a dat lapte în ziua aia când am fugit. E prietena ta?”
   „Iisuse! Mamă!”
   M-am foit jenat. N-a observat.
   „Bine. E bine. Uneori mă tem că n-ai prietene fiindcă...”
   Alt oftat mic, în timp ce-şi dădea părul de pe frunte.
   „Oh, asta-i bine. E o fată frumoasă, are un zâmbet minunat.”
   „Da, am presupus.”
   Zâmbetul Ameliei, modul în care ochii ei veneau pieziş să-i întâlnească pe-ai mei, curba buzei care mă făcea să vreau s-o muşc.
   „Să ai mare grijă de ea. Tatăl tău a avut mereu mare grijă de mine.”
   Mama a zâmbit, a întins mâna peste decalajul dintre scaune ca s-o bată pe-a mea.
   „Aşa să faci şi tu. Sper că fata ştie cât e de norocoasă.”
   „Plecăm în doar câteva zile.”
   „Aveţi de gând să continuaţi să vă vedeţi?”
   Am ridicat din umeri.
   „Nu ştiu. Ea e din Newry.”
   Aveam deja în cap să-i trimit Ameliei o compilaţie de melodii, scriind adresa cu cea mai bună caligrafie a mea, imaginându-mi dormitorul de fată în care avea s-o asculte.
   „Ţineţi legătura. O să aveţi copii frumoşi.”
   „Mamă! Abia ne-am cunoscut...”
   „Nu se ştie niciodată. “
   Pe chip i-a trecut ceva rapid şi fragil ca umbra unei păsări pe apă.
   „Nu se ştie niciodată, în viaţa asta.”
   Dean avea un milion de frăţiori şi surioare, părinţilor lui nu le păsa unde era el. Probabil era deja întins pe plajă, pregătit şi aşteptând să profite de şansă.
   „Mamă, trebuie să plec. OK? Pot?”
   Stăteam pe jumătate de scaun, cu picioarele fixate în pământ, gata să mă năpustesc prin dune. Şi-a întins din nou mâna prin gol, a apucat-o pe-a mea.
   „Nu încă. Nu vreau să stau singură.”
   M-am uitat la poteca spre Whelan, rugându-mă, dar era goală.
   „Tata şi fetele se întorc dintr-o clipă-n alta.”
   Ştiam amândoi că avea să fie mai mult de-atât. La Whelan se duceau toate familiile din parcul de rulote. Dina avea să alerge jucându-se prinselea şi ţipând cu ceilalţi copilaşi, tata avea să joace darts, Geri avea să stea pe zidul de-afară flirtând doar încă un minut. Mâna mamei încă era înfăşurată în jurul alei mele.
   „Trebuie să vorbesc cu tine despre nişte chestii. Chestii. E important.”
   Capul meu era plin de Amelia, de Dean, de mirosul sălbatic al mării care-mi alega prin sânge, de tot gustul de cidru de mere din lume al nopţii şi de râsetele şi misterul care mă aşteptau în dunele alea. Am crezut că voia să vorbească despre iubire, fete, poate, Doamne fereşte, despre sex.
   „Da, OK, doar că nu acum. Mâine, când ajungem acasă - chiar trebuie să plec, mamă, serios, mă întâlnesc cu Amelia...”
    „O să te aştepte. Stai cu mine. Nu mă lăsa singură.”
   În voce i se ridica prima notă de disperare, contaminând aerul ca fumul toxic. Mi-am smuls mâna de sub a ei, de parcă mă ardea. A doua zi, acasă, aş fi fost pregătit pentru asta, însă nu acolo, nu atunci. Lipsa de eleganţă a gestului a lovit-o ca un bici peste faţă, uimindu-mă, indignându-mă, orbindu-mă.
   „Mamă. Nu.”
   Mâna ei încă era întinsă spre a mea, gata să apuce.
   „Te rog, Mikey. Am nevoie de tine.”
   „Şi ce?”
   Asta a explodat din mine, m-a lăsat fără respiraţie şi gâfâind. Voiam s-o pocnesc, ca s-o dau la o parte din calea mea, din lumea mea.
   „Sunt atât de al dracului de sătul să am grijă de tine! Tu ar fi trebuit să ai grijă de mine!”
   Faţa ei, uimită, cu gura căscată. Lumina apusului îi poleia cărunţeala din păr, făcând-o să arate tânără şi sclipitoare, gata să dispară în strălucirea orbitoare.
   „Of, Mike. Of, Mike, îmi pare atât de rău...”
   „Da. Ştiu. Şi mie.”
   Mă foiam pe scaun, stacojiu de ruşine şi ostilitate, şi de jenă hidoasă, murind chiar mai rău de nerăbdare să scap de-acolo.
   „Iartă-mă. N-am vrut.”
   „Ai vrut. Ştiu că ai vrut. Şi ai dreptate. Nu tu ar trebui să ai... Of, Doamne. Of, iubitule, îmi pare atât de rău.”
   „E OK.”
   În dune se mişcau sclipiri luminoase de culoare, în faţa lor întinzându-se umbre cu picioare lungi, în timp ce alergau spre apă. O fată râdea. N-aş fi putut să spun dacă era Amelia.
   „Pot să plec?”
   „Da. Sigur. Du-te.”
   Şi-a răsucit mâna printre florile de pe fustă.
   „Nu-ţi face griji, Mike, iubitule. N-am să-ţi mai fac asta. Îţi promit. Să ai o seară superbă.”
   Când am sărit în sus - deja ducându-mi o mână prudentă la păr, pentru o ultimă verificare, trecându-mi limba peste dinţi ca să mă asigur că erau curaţi - m-a prins de mânecă.
   „Mamă, am să...”
   „Ştiu. Doar o clipă.”
   M-a tras în jos, şi-a presat mâinile pe obrajii mei şi m-a sărutat pe frunte. Mirosea a ulei de bronzat din nucă de cocos, a sare, a vară, a mama.
   Ulterior, lumea l-a acuzat pe tata. Reuşiserăm el, eu şi Geri să ne păstrăm secretul în siguranţă, între propriii patru pereţi. Prea bine.
 
               Nimeni nu bănuise vreodată zilele în care mama nu putea să se oprească din plâns, săptămânile în care stătea în pat cu ochii în perete. Dar pe-atunci vecinii îşi vedeau de treabă sau aveau grijă unii de alţii, nu sunt sigur cum era. Toată strada ştia că erau săptămâni când nu ieşea din casă, zile în care abia reuşea doar un salut slab sau când îşi lăsa capul în jos şi fugea de ochii lor curioşi.
   Adulţii încercau să fie subtili, însă fiecare condoleanţă avea o întrebare în subsidiar. Băieţii de la şcoală nici măcar nu încercau, jumătate din timp. Toţi voiau să ştie aceleaşi lucruri. Când îşi ţinea capul în jos, voia să-şi ascundă ochii învineţiţi? Când nu ieşea din casă, aştepta să i se vindece coastele? Se ducea în apă fiindcă o trimitea tata?
   Am închis gura adulţilor cu o privire goală şi rece. Mi-am bătut măr colegii care deveneau prea ostentativi, până în ziua în care mi s-au isprăvit punctele de simpatie şi profesorii au început să-mi dea detenţie fiindcă mă băteam.
   Trebuia să ajung acasă la timp, ca s-o ajut pe Geri cu Dina şi cu casa - tata nu putea s-o facă, abia dacă putea să vorbească. Nu-mi permiteam să stau în detenţie. Atunci, am început să învăţ să mă controlez.
   În adâncul meu, nu-i condamnam că întrebau. Părea o simplă indiscreţie senzuală, dar chiar şi atunci înţelegeam că era mai mult. Aveau nevoie să ştie.
   Cum i-am zis lui Richie, raportul cauză-efect nu e un lux. Renunţă la el, şi rămâi paralizat, agăţându-te de vreo plută mică înclinându-se nebuneşte şi la întâmplare pe întinderea nesfârşită a mării negre.
   Dacă mama ar fi intrat în apă fără motiv, atunci puteau şi ei să facă aşa, în orice noapte, în orice clipă. Aşa puteau şi ei. Când nu vedem un model, potrivim piesele împreună până când una prinde contur, fiindcă aşa trebuie să facem.
   Mă băteam cu ei fiindcă modelul pe care-l vedeau era greşit, şi nu reuşeam să le spun în niciun fel. Ştiam că aveau dreptate în legătură cu asta: lucrurile nu se întâmplă fără motiv. Eram singurul din lume care ştia că motivul eram eu. Învăţasem cum să trăiesc cu asta. Găsisem o cale, încet şi cu cantităţi imense de muncă şi de durere. Nu era chip să trăiesc fără ea.
   Nu există niciun de ce. Dacă Dina avea dreptate, atunci lumea era de nelocuit. Dacă ea greşea, dacă - şi asta trebuia să fie adevărat - lumea era normală, şi numai galaxia ciudată din capul ei se învârtea fără motiv în afara oricărei axe, atunci toate astea erau din cauza mea.
 
             Am lăsat-o pe Fiona în faţa spitalului.
   Când am tras maşina, am zis:
   - Am nevoie să vii şi să dai o declaraţie oficială despre găsirea lanţului.
   I-am văzut ochii închizându-se pentru o clipă.
   - Când?
   - Acum, dacă nu te superi. Pot să aştept aici cât laşi lucrurile surorii tale.
   - Când ai de gând să...?
   A înclinat bărbia spre clădire.
   - Să-i spun?
   S-o arestez.
   - Cât mai repede posibil. Probabil mâine.
   - Deci am să vin după aceea. O să stau cu Jenny până atunci.
   - S-ar putea să-ţi fie mai uşor să vii în seara asta. S-ar putea să ţi se pară greu să fii cu Jenny acum.
   - S-ar putea, da, a rostit Fiona fără nicio tonalitate.
   Apoi a coborât din maşină şi a plecat, ţinând sacul de gunoi cu ambele braţe, lăsându-se pe spate ca şi cum era prea greu.
   Am dus Beemerul în parcul de maşini şi am aşteptat în faţa zidului castelului, ascuns în umbră, ca un băiat de la colţ, până se încheia schimbul şi băieţii plecau acasă. Apoi m-am dus să-l găsesc pe superior.

           O’Kelly era încă la biroul lui, cu capul aplecat într-un cerc de lumină al lămpii, mişcându-şi pixul de-a lungul rândurilor unei declaraţii. Avea ochelarii de citit pe vârful nasului.
   Lumina galbenă, confortabilă îi scotea în evidenţă ridurile adânci din jurul ochilor şi al gurii, şuviţele albe din păr.
   Părea un bătrân dintr-o carte cu poveşti, bunicul înţelept care ştia cum să rezolve tot.
   Pe fereastră, cerul era de un negru cald de iarnă şi umbre începeau să se adune în jurul stivelor zdrenţuite de fişiere rezemate în colţuri. Biroul semăna cu locul la care visasem odată, când eram puşti, şi-mi petrecusem ani încercând să-l găsesc, un loc în care fiecare detaliu nepreţuit îl păstrasem în memorie, un loc ce deja mi se dizolva printre degete, era deja pierdut.
   M-am mişcat în uşă şi O’Kelly a ridicat capul. Pentru o fracţiune de secundă, a părut obosit şi trist. Pe urmă, toate astea s-au şters şi faţa i-a redevenit goală, extrem de lipsită de expresie.
   - Detectiv Kennedy, a zis el scoţându-şi ochelarii de citit. Închide uşa.
   Am închis-o în urma mea, am rămas în picioare până când O’Kelly a arătat cu pixul spre un scaun.
   - Quigley a fost la mine în dimineaţa asta, a spus el.
   - Ar fi trebuit să mă lase pe mine.
   - Aşa i-am zis şi eu. Şi-a pus faţa de călugăriţă şi a spus că n-avea încredere în tine că o să dezvălui adevărul. Idiotul dracului.
   - A vrut să-şi relateze el primul versiunea, mai curând.
   - Abia aştepta să te bage în rahat. Practic, a vomat ca să nu scape ocazia. Uite care e treaba totuşi. Quigley mestecă o poveste care-i convine lui, da, dar nu-l ştiu să inventeze de la zero. E prea atent cu propriul fund.
   - Nu inventează.
   Am căutat punga cu probe în buzunar - părea că trecuseră zile de când o pusesem acolo - şi am aşezat-o pe biroul lui O’Kelly. N-a ridicat-o.
   - Spune-mi versiunea ta. O să am nevoie de o declaraţie scrisă, însă vreau să aud mai întâi.
   - Detectivul Curran a găsit asta în apartamentul lui Conor Brennan, în timp ce eu eram afară, vorbind la telefon. O unghie lăcuită care se potriveşte cu ale lui Jennifer Spain. Lâna se potriveşte cu cea de pe perna folosită pentru a o sufoca pe Emma Spain.
   O’Kelly a fluierat.
   - Ei, pe dracu’. Mama. Eşti sigur?
   - Mi-am petrecut după-amiaza cu ea. N-are să mărturisească în arest, dar mi-a povestit totul, neoficial.
   - Ceea ce nu ţi-e de niciun folos fără asta.
   A dat din cap spre plic.
   - Cum a ajuns în apartamentul lui Brennan dacă nu el e omul nostru?
   - A fost la locul faptei. El a încercat s-o termine pe Jennifer Spain.
   - Mulţumesc lui Jaysus pentru asta. Cel puţin n-ai arestat un nevinovat. Un proces mai puţin, oricum.
   O’Kelly s-a gândit la asta şi a mormăit:
   - Continuă. Dacă detectivul Curran a găsit asta, şi-a dat imediat seama ce înseamnă. Şi atunci? De ce dracu’ n-a predat-o?
   - Era nehotărât. În opinia lui, Jennifer Spain a suferit destul şi arestarea ei n-ar fi servit la nimic. Cea mai bună soluţie ar fi fost să-l eliberăm pe Conor Brennan şi să închidem dosarul, cu implicaţia că autorul era Patrick Spain.
   O’Kelly a pufnit.
   - Frumos. Pur şi simplu, frumos. Al dracului mâncător de rahat. Deci iese, rece ca un castravete, cu năzbâtia asta în buzunar.
   - O ţinea ca probă până se decidea cum s-o întrebuinţeze. Noaptea trecută, o femeie care mă cunoaşte şi pe mine a fost acasă la detectivul Curran. A observat plicul şi a considerat că n-ar fi trebuit să fie acolo, aşa că l-a luat cu ea. A încercat să mi-l predea în dimineaţa asta, dar a interceptat-o Quigley.
   - Tânăra asta, a zis O’Kelly.
   Apăsa capul pixului cu degetul mare, uitându-se la asta ca la ceva fascinant.
   - Quigley încerca să-mi spună că aţi avut o nebunie în trei - a zis că e îngrijorat, fiindcă echipa ar trebui să îşi menţină moralitatea, tot rahatul ăla de băiat de altar. Care e adevărul?
   O’Kelly fusese întotdeauna bun cu mine.
   - E sora mea, am răspuns eu.
   Asta i-a atras atenţia.
   - Doamne sfinte! Aş zice că lui Curran îi lipsesc nişte dinţi de-acum, nu?
   - N-a ştiut.
   - Asta nu-i o scuză. Crai mizerabil.
   - Domnule, aş vrea s-o ţin pe sora mea departe de asta, dacă e posibil. Nu e sănătoasă.
   - Aşa a zis şi Quigley, da.
   Numai că, probabil, nu cu aceleaşi cuvinte.
   - Nu e nevoie s-o implici în asta. IA s-ar putea să vrea să discute cu ea, însă o să le spun că n-ar veni cu nicio noutate. Tu asigură-te că nu se duce să vorbească totuşi cu vreun ticălos de la presă, şi o să fie bine.
   - Mulţumesc, domnule.
   O’Kelly a dat din cap.
   - Asta, a zis el mişcând plicul cu pixul. Poţi să juri că n-ai mai văzut-o până azi?
   - Jur, domnule. N-am ştiut că există până când Quigley n-a fluturat-o în faţa mea.
   - Când a cules-o Curran?
   - Joi dimineaţă.
   - Joi dimineaţă, a repetat O’Kelly.
   În glasul lui apăruse ceva de rău augur.
   - Deci a ţinut-o două zile întregi. Voi doi v-aţi petrecut fiecare moment de veghe împreună, vorbind despre nimic altceva decât despre cazul ăsta – sau cel puţin aşa sper –, şi Curran avea tot timpul răspunsul în buzunarul treningului său lucios. Spune-mi, detectiv, cum dracu’ ţi-a scăpat asta?
   - Am fost concentrat asupra cazului. Am observat...
   O’Kelly a explodat.
   - Dulce Iisuse! Ce ţi se pare că e năzbâtia asta? Ficat tocat? Ăsta e blestematul de caz. Şi nu e vreun rahat de caz de drogaţi, unde nu-i pasă nimănui dacă iei ochii de pe minge. Au fost omorâţi copii aici. Nu crezi că ăsta ar fi putut să fie un moment bun să te porţi ca un blestemat de detectiv şi să stai cu ochii pe ce se întâmplă în jurul tău?
   - Ştiam că era ceva în mintea lui Curran, domnule. Nu mi-a scăpat asta. Dar nu eram de aceeaşi părere. Credeam că Brennan era omul nostru şi că ar fi fost o pierdere de vreme să căutăm în altă parte. Curran credea că Patrick Spain era un suspect mai bun şi că ar trebui să ne petrecem mai mult timp cu el. M-am gândit că asta era explicaţia.
   O’Kelly a respirat adânc ca să se abţină să mă dojenească, însă n-a pus inimă în asta.
   - Fie Curran merită un Oscar, fie tu meriţi un şut bun în fund, a zis el, dar îi dispăruse căldura din voce.
   S-a frecat la ochi cu degetul mare şi arătătorul.
   - Oricum, unde e idiotul?
   - L-am trimis acasă. N-aveam de gând să-l las să mai atingă şi altceva.
   - Al naibii de corect. Găseşte-l, spune-i să-mi raporteze la prima oră de dimineaţă. Dacă scapă cu viaţă din asta, îi găsesc un birou frumos unde poate să scrie hârtii până termină IA cu el.
   - Da, domnule.
   Trebuia să-i trimit un SMS. N-aveam niciun chef să mai vorbesc cu Richie, niciodată.
   - Dacă sora ta n-ar fi ciordit proba, ar fi predat-o Curran, în cele din urmă? a întrebat O’Kelly. Sau ar fi aruncat-o în toaletă şi şi-ar fi ţinut gura închisă pe vecie? Tu l-ai cunoscut mai bine decât mine. Ce crezi?
   Toţi partenerii ăia pe care îi invidiam ar fi făcut-o fără să ezite o clipă, dar Richie nu mai era partenerul meu, dacă fusese vreodată.
   - Nu ştiu, am răspuns eu. N-am nicio idee.
   O’Kelly a mormăit:
   - Nu că ar conta în vreun fel. Curran e terminat. L-aş trimite învârtindu-se înapoi la departamentul de unde a venit dacă aş putea să finalizez asta fără ca IA, ofiţerii superiori şi presa să-mi facă fundul arşice. Din moment ce nu pot s-o fac, o să devină din nou poliţist în uniformă, şi o să-i găsesc vreo gaură plină de drogaţi şi de pistolari unde să-şi aştepte pensionarea. Dacă îşi cunoaşte interesul, o să-
şi ţină gura şi o să accepte.
   A lăsat un spaţiu, în caz că voiam să pornesc o ceartă.
   Ochiul lui mi-a spus că ar fi fost inutil, dar, oricum, n-aş fi făcut-o.
   - Cred că asta e rezolvarea corectă.
   - Şezi binişor. IA şi ofiţerii superiori n-au să fie fericiţi nici cu tine. Curran e încă în perioada de probă. Tu eşti responsabilul. Dacă ancheta asta ajunge la toaletă, numai tu eşti de vină.
   - Sunt de acord, domnule. Însă nu cred că a ajuns încă la toaletă. În timp ce eram la spital, cu Jennifer Spain, am dat peste Fiona Rafferty - asta e sora. Ea a cules asta de pe holul familiei Spain, în dimineaţa în care am fost chemaţi la faţa locului. A uitat până azi.

            Am scos plicul cu lanţul în el şi l-am pus pe birou, lângă celălalt.
   O mică parte detaşată din mine a fost capabilă să se bucure de cât de stabilă îmi era mâna.
   - A identificat lanţul ca fiind al lui Jennifer Spain. Judecând după culoare şi lungime, părul prins în el i-ar putea aparţine fie lui Jennifer, fie Emmei, dar tehnicienii n- ar trebui să aibă nicio problemă să ne spună căreia dintre ele. Părul lui Jennifer e mai deschis la culoare. Dacă e al Emmei - şi aş paria că e - atunci încă avem cazul în mână.
   O’Kelly m-a privit îndelung, apăsând capul pixului, cu ochii ăia pătrunzători şi mici nemişcaţi într-ai mei.
   - Asta e al dracului de convenabil.
   A fost ca o întrebare.
   - Doar foarte norocos, domnule.
   După alt moment lung, a dat din cap:
   - Ai face bine să joci la loto în seara asta. Tu eşti cel mai norocos om din Irlanda. Nu trebuie să-ţi spun eu în cât de mult rahat ai fi fost dacă nu apărea năzbâtia asta. Extravagantul Kennedy, cea mai dreaptă săgeată din câte există, douăzeci de ani de serviciu, şi n-a pus nici vârful piciorului dincolo de linie.
   După fărâma asta de suspiciune, O’Kelly s-a gândit că eram la fel de pur ca zăpada. Aşa avea să se întâmple cu oricine altcineva. Nici chiar apărarea nu şi-ar pierde vremea încercând să conteste proba. Quigley avea să se plângă şi să insinueze, însă nimeni nu-l bagă-n seamă pe Quigley.
   - Nu, domnule, am zis eu.
   - Predă-o la camera de probe, repede, înainte s-o dai în bară cumva. Apoi du-te acasă. Dormi un pic. O să ai nevoie de talentele tale să te aperi la întâlnirea cu IA de luni.
   Şi-a pus ochelarii de citit pe nas şi şi-a aplecat din nou capul peste declaraţie. Terminaserăm.
   - Domnule, trebuie să mai ştiţi ceva.
   - Of, Iisuse. Dacă mai e vreun rahat nenorocit în porcăria asta, nu vreau să aud.
   - Nu, domnule. Când o să închei cazul ăsta, o să-mi depun demisia.
   Asta l-a făcut pe O’Kelly să ridice capul.
   - De ce? a întrebat el după o clipă.
   - Cred că e timpul pentru o schimbare.
   Ochii ăia pătrunzători uitându-se la mine.
   - N-ai încă treizeci de ani vechime. N-o să primeşti nicio pensie până la şaizeci de ani.
   - Ştiu, domnule.
   - Ce-ai să faci în schimb?
   - Nu ştiu încă.
   M-a privit, lovind cu pixul în pagina din faţa lui.
   - Te-am trimis prea devreme din nou pe teren. Credeam că eşti din nou capabil de luptă. Aş fi putut să jur că mureai de nerăbdare să pleci de la birou.
   Era ceva în vocea lui care ar fi putut să fie îngrijorare sau, poate, chiar compasiune.
   - Aşa e.
   - Ar fi trebuit să văd că nu erai gata. Acum, porcăria asta ţi-a zdruncinat nervii. Asta-i tot. Câteva nopţi de somn bun, câteva halbe cu băieţii şi o să fii bine.
   - Nu e aşa de simplu, domnule.
   - De ce nu? N-o să-ţi petreci următorii câţiva ani împărţind un birou cu detectivul Curran, dacă asta te îngrijorează. A fost greşeala mea. O să le spun asta ofiţerilor superiori. Nu vreau mai mult decât tine să ţi se dea un şut ca să ajungi să faci treabă de birou. Să rămân cu potopul de idioţi de acolo.
   O’Kelly şi-a smucit capul spre camera echipei.
   - N-am să te las să fii tratat prost. O să-ţi iei o săpuneală, o să pierzi câteva zile de concediu - sigur ţi-ai păstrat, oricum, o grămadă, este? - şi totul are să revină la normal.
   - Mulţumesc, domnule. Apreciez asta. Dar n-am nicio problemă cu asumarea vreunei vini. Aveţi dreptate. Ar fi trebuit să-mi dau seama de asta.
   - Asta e? Eşti supărat fiindcă ai ratat o chichiţă? Pentru numele lui Dumnezeu, omule, l-aţi rezolvat. Deci o să încasezi nişte ironii de la băieţi: Detectivul Perfect călcând pe o coajă de banană şi căzând cu picioarele în sus. Numai dacă ar fi sfinţi ar da cu piciorul la o şansă ca asta. O s-o scoţi la capăt. Vino-ţi în fire şi nu-mi servi marele discurs de adio.

              Nu era vorba doar că aş fi pătat tot ce aş fi atins vreodată - dacă asta ieşea la iveală, atunci nicio rezolvare cu numele meu pe ea n-ar fi fost în siguranţă. Doar că, undeva mai adânc decât logica, ştiam că aveam să pierd următorul caz şi pe următorul, şi pe cel care urma.
    Problema era că eram periculos. Era aşa de uşor să păşeşti peste linie când nu exista nicio altă cale. Atât de natural.
   Poţi să-ţi spui cât doreşti: „Numai de data asta. N-o să se mai întâmple. Asta a fost altceva”. O să fie întotdeauna „alt” numai de data asta, alt caz special care necesită doar un pas mic mai departe.
   Nu e nevoie decât de prima găurică în dig, atât de mică, încât n-o să facă niciun rău nimănui. Apa are s-o găsească. Are să dibuie fisura, are să împingă, să erodeze, stupid şi neîncetat, până când digul pe care l-ai construit se va prăbuşi făcându-se praf, şi toată marea are să se năpustească urlând peste tine.
   Singura şansă să opreşti asta e la început.
   - Nu e îmbufnare, domnule. Când am greşit înainte, am încasat ironiile. Nu mi-a fost uşor, dar n-am murit. Poate că aveţi dreptate. Poate că m-au lăsat nervii. Nu pot să spun decât că ăsta nu mai e locul potrivit pentru mine.
   O’Kelly şi-a învârtit pixul între degete şi s-a uitat să vadă ce nu-i spuneam.
   - Trebuie să fii al dracului de sigur. Dacă te răzgândeşti odată ce pleci, n-ai niciun drept să te întorci. Gândeşte-te la asta. Gândeşte-te mult şi bine.
   - Aşa am să fac, domnule. N-am să plec până nu se încheie cu totul procesul lui Jennifer Spain.
   - Bine. Între timp, n-am să spun nimănui asta. Vino înapoi la mine oricând doreşti şi spune-mi că te-ai răzgândit, şi n-o să mai vorbim despre asta.
   Ştiam amândoi că n-aveam să mă răzgândesc.
   - Mulţumesc, domnule. Apreciez asta.
   O’Kelly a dat din cap:
   - Eşti un poliţist bun. N-ai ales cazul potrivit să-l buleşti, da, însă eşti un poliţist bun. Nu uita asta.
   Am aruncat o ultimă privire la birou înainte să închid uşa în urma mea.

            Lumina cădea blând pe cana masivă verde pe care O’Kelly o avea de când mă alăturasem echipei, pe trofeele de golf pe care le ţinea pe raft, pe plăcuţa de identificare a ofiţerilor superiori pe care scria DET. SUPT. G. O’Kelly. Am tot sperat că într-o zi ăsta avea să fie biroul meu. Mi l-am imaginat de atâtea ori: fotografiile înrămate ale Laurei şi ale copiilor lui Geri pe birou, cărţile mele vechi şi mucegăite de criminologie pe rafturi, poate un bonsai sau un mic acvariu cu peşti tropicali.
   Nu că îmi doream ca O’Kelly să plece. Nu-mi doream. Dar trebuie să-ţi păstrezi visurile vii, altfel se vor pierde pe drum. Ăsta fusese al meu.
   M-am urcat în maşină şi m-am dus acasă la Dina. Am încercat apartamentul ei şi toate celelalte apartamente din clădirea ei ieftină şi jegoasă, mi-am vârât legitimaţia sub nasul rataţilor păroşi. Niciunul dintre ei n-o văzuse de zile întregi.
   Am încercat acasă la patru dintre foştii ei, am avut parte de multe, de la interfon trântit în nas la „Când apare, spune-i să-mi dea un telefon”.
   Am trecut prin fiecare colţ al cartierului lui Geri, încercând fiecare bar unde ferestrele luminate s-ar fi putut să-i fi atras atenţia Dinei, fiecare spaţiu verde care ar fi putut să arate liniştitor.
   Am încercat acasă la mine şi în toate pasajele din apropiere, în care fiinţe abjecte subumane vând fiecare lucru abject pe care pot să pună mâna. Am încercat telefonul Dinei de mai multe zeci de ori. M-am gândit să încerc la Portul Sfărâmat, însă Dina nu şofa, şi pentru un taxi era prea departe.
    În schimb, am condus în jurul centrului oraşului, aplecat pe geamul maşinii, ca să verific faţa fiecărei fete pe lângă care treceam - era o noapte friguroasă, toată lumea era înfăşurată strâns în căciuli, fulare şi glugi. De câteva zeci de ori, vreo fată subţire şi graţioasă mă făcea aproape să mă sufoc de speranţă înainte să-mi întind gâtul destul de mult ca să-i zăresc o bucăţică din chip.
   Când o fată mică şi închisă la culoare, cu tocuri cui şi o ţigară a ţipat la mine să mă car, mi-am dat seama că era după miezul nopţii şi cum arătam. Am tras la marginea drumului şi am stat acolo îndelung, ascultând căsuţa vocală a Dinei şi uitându-mă cum răsuflarea mi se transforma în abur în frigul din maşină, înainte să mă conving să renunţ şi să merg acasă.
   Cândva, după ora trei dimineaţa, când eram de mult culcat în pat, am auzit pe cineva umblând la uşa apartamentului meu. După câteva încercări, o cheie s-a întors în broască şi o bandă de lumină alburie de pe coridor s-a întins pe jos în camera mea de zi.
   - Mikey? a şoptit Dina.
   Am rămas nemişcat. Banda de lumină s-a îngustat până a dispărut şi uşa s-a închis cu un clic. Paşi atenţi de-a lungul pardoselii, faza pe vârful picioarelor. Apoi silueta ei în uşa dormitorul meu, o condensare subţire de întuneric, legănându-se un pic şovăitor.
   - Mikey, a zis ea doar un pic mai tare ca o şoaptă de data asta. Eşti treaz?
   Am închis ochii şi am respirat uniform. După un timp, Dina a oftat, un sunet mic şi epuizat, ca de copil după o zi lungă de joacă afară.
   - Plouă, a spus ea aproape către sine.
   Am auzit-o aşezându-se pe jos şi trăgându-şi cizmele, troncănitul fiecăreia dintre ele pe pardoseala laminată. S-a urcat în pat lângă mine şi a tras plapuma peste noi, ţinând marginile strâns. Şi-a împins spatele pe pieptul meu, insistent, până când mi-am pus braţul în jurul ei.
   Apoi a oftat din nou, şi-a cuibărit capul adânc în pernă şi şi-a băgat în gură vârful gulerului hainei, pregătită de somn.
   În toate orele alea pe care eu şi Geri ni le petrecuserăm punându-i întrebări, în toţi anii ăştia, astea erau cele pe care nu fuseserăm niciodată în stare să i le punem: „Te-ai tras înapoi, la marginea apei, când valurile deja ţi se înfăşurau în jurul gleznelor? Ţi-ai răsucit braţul din degetele ei calde şi ai fugit înapoi, în întuneric, în iarba şuierătoare care s-a închis în jurul tău şi te-a ascuns bine de chemarea ei? Sau ăsta a fost ultimul gest pe care l-a făcut ea înainte să depăşească marginea: a deschis mâna şi te-a lăsat să pleci, a ţipat la tine să fugi, să fugi?”
   Aş fi putut să întreb în noaptea aia. Cred că Dina ar fi răspuns.

            Am ascultat micile zgomote scoase de suptul gulerului, cum i se calma respiraţia şi se cufunda în somn. Mirosea a aer rece sălbatic, a ţigări şi a mure. Haina îi era îmbibată de ploaie, înmuindu-mi pijamaua şi răcindu-mi pielea.
   Am stat întins nemişcat, uitându-mă în întuneric şi simţindu-i părul ud pe obraz, aşteptând zorii.

                                       SFÂRȘIT