Liniștea umbrelor, Tana French

.....................................................................
                                  2-12

             Superiorul se descurcase să mă ajute: făcuse Biroul Tehnic să-l trimită pe Larry Boyle cu un fotograf și un cartograf al locului faptei şi încă vreo câţiva la remorcă.
    Boyle e un trăsnit rotofei, cu faţa ca o clătită, care-ţi dă impresia că are acasă o cameră plină cu reviste stânjenitoare, aranjate în ordine alfabetică, dar se descurcă impecabil la locul faptei şi e cel mai bun pe care îl avem pentru stropii de sânge. Aveam nevoie de ambele.
    - Păi, era şi timpul, mi-a zis el.
    Era deja în costumul alb cu glugă, cu mănuşile şi şoşonii atârnându-i pregătiţi într-o mână.
    - Ce avem aici?
   - Noul meu partener, Richie Curran. Richie, el e Larry Boyle, de la Birou. Fii drăguţ cu el. Îl plăcem.
    - Lasă agitaţia până vedem dacă-ţi sunt de vreun folos, a zis Larry bătându-mă uşor cu o mână. Ce e acolo?
    - Tată şi doi copii, morţi. Mama, internată la spital. Copiii erau la etaj şi se pare că au fost sufocaţi, adulţii erau jos şi e posibil să fi fost înjunghiaţi. Avem destui stropi de sânge ca să te ţină fericit săptămâni la rând.
    - Oh, minunat!
   - Să nu zici niciodată că n-am făcut nimic pentru tine. În afară de ce facem de obicei, vreau să-mi spui tot ce se poate despre progresia evenimentelor - cine a fost atacat primul, unde, cât de mult s-au deplasat pe-acolo după aceea, cum e posibil să fi arătat lupta. Din câte am văzut, nu există sânge la etaj, ceea ce ar putea fi important. Poţi să verifici pentru noi?
   - Nicio problemă pentru mine. Alte solicitări mai speciale?
   - În casa aia s-a întâmplat ceva foarte ciudat, am zis eu, şi vorbesc despre cu mult înainte de noaptea trecută. Avem o grămadă de găuri în pereţi şi niciun indiciu cine le-a făcut sau de ce - dacă poţi să găseşti vreun detaliu, amprente sau altceva, ţi-am fi foarte recunoscători. Avem şi o grămadă de monitoare pentru copii - cel puţin două audio şi cinci video, dacă judecăm după încărcătoarele de pe noptieră, deşi s-ar putea să existe mai multe. Încă nu suntem siguri la ce foloseau şi am localizat doar trei camere video: pe palierul de la etaj, pe masa laterală din camera de zi, pe jos în bucătărie. Aş vrea fotografii pentru toate. Şi trebuie să găsim celelalte două camere video, sau câte mai sunt. La fel pentru vizualizatoare: avem două la încărcat, două pe jos în bucătărie, aşa că ne lipseşte cel puţin unul.
    - Mmm, a zis Larry pofticios. Interesant. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru tine, Extravagantule. Încă un supradozaj într-o garsonieră şi cred că aş fi murit de plictiseală.
    - Cred că, de fapt, e posibil să avem şi aici o legătură cu drogurile. Nimic clar, însă mi-ar plăcea foarte mult să ştiu dacă există droguri în casa aia, sau dacă au fost înainte.
   - Of, Doamne, nu droguri din nou. O să iau la mână orice arată promiţător, dar am să fiu, pur şi simplu, încântat dacă se dovedeşte negativ.
   - Am nevoie de telefoanele lor mobile, de orice document financiar peste care dai, şi în bucătărie e un calculator pe care vreau să-l examinez. Şi aruncă o privire în pod pentru mine, da? Noi n-am fost acolo, însă tot ce e ciudat implică oarecum podul. O să vezi ce vreau să spun.
   - Păi, aşa mai vii de-acasă, a spus Larry fericit. Îmi place la nebunie un pic de ciudat. Păi, nu?
    - În maşina poliţiştilor în uniformă, am zis eu, e sora femeii vătămate. Ne pregătim să ne ducem să discutăm cu ea. Poţi să mai aştepţi un minut, până o scoatem din zona unde poate să vă vadă? Nu vreau să vă zărească ducându-vă într-acolo, ca să nu se piardă cu firea.
    - Am efectul ăsta asupra femeilor. Niciun deranj. O să atârnăm pe-aici până ne faci semn din cap. Distracţie plăcută, băieţi.
    Ne-a făcut semn de la revedere cu mâna în care ţinea şoşonii.
    Richie a rostit încruntat, în timp ce ne întorceam pe drumul spre soră:
   - N-are să mai fie aşa de vesel odată ce intră în casa aia.
    -  Şi totuşi are să fie, fiule. Are să fie, am replicat eu.
    Nu simt părere de rău pentru nimeni când sunt la muncă.
    Mila e distractivă. Te face să te exciţi rău când vezi ce tip minunat eşti şi nu le e de absolut niciun folos celor pentru care îţi pare rău. În clipa în care începi să devii excesiv de sentimental în legătură cu cele prin care au trecut, îţi iei ochiul de pe minge. Devii slab. Următorul pas e că nu mai poţi să te dai jos din pat dimineaţa, fiindcă nu poţi să faci faţă ideii de a merge la muncă, şi-mi pare rău să văd cum asta nu face nimănui niciun bine.
    Eu îmi dedic timpul şi energia să găsesc răspunsuri, nu îmbrăţişări şi ciocolată caldă.
    Dacă e să-mi pară rău pentru cineva totuşi, atunci, pentru familiile victimelor. Cum i-am zis lui Richie, nouăzeci şi nouă la sută din victime n-au motive să se plângă: primesc exact ce au căutat. Familiile, cam în acelaşi procent de timp, n-au cerut deloc genul ăla de iad.
    Nu împărtăşesc ideea că e numai vina lui mami dacă micul Jimmy se transformă într-un dealer de heroină drogat, îndeajuns de prost ca să-şi jupoaie propriul furnizor. Poate că nu l-a ajutat concret să se autorealizeze, dar şi copilăria mea m-a lăsat cu câteva probleme mari, şi nu aş fi sfârşit, oare, cu două gloanţe în ceafă de la un baron al drogurilor supărat?
    Am petrecut câţiva ani mergând la un consilier, ca să mă asigur că problemele alea n-au să mă tragă înapoi, şi între timp m-am împăcat cu lucrurile, fiindcă sunt om mare acum, şi asta înseamnă că-mi croiesc singur viaţa. Dacă mă întorc într-o dimineaţă cu faţa tumefiată, asta e numai vina mea. Şi familia mea n-ar fi lăsată pentru nimic în lume să adune schijele, metaforic vorbind.
   Am grijă ce fac mai ales când sunt în preajma familiilor.
    Nimic nu te poate prinde pe picior greşit mai rău decât compasiunea.

           Când plecase de-acasă în dimineaţa aia, Fiona Rafferty fusese, probabil, o fată arătoasă - mie îmi plac mai înalte şi mult mai îngrijite, însă în blugii ăştia decoloraţi erau o pereche de picioare frumoase şi avea un cap atrăgător cu păr lucios, chiar dacă nu-şi dăduse osteneala să-l îndrepte sau să-l coloreze cu ceva mai modern decât simplul castaniu-şoarece.
    Atunci însă era un dezastru.
    Avea faţa roşie şi umflată, şi acoperită cu dungi mari de muci şi fard pentru gene, ochii i se făcuseră ca de porc din cauza plânsului şi îşi ştersese faţa pe mânecile hainei de sibir roşu. Cel puţin se oprise din ţipat. Pentru moment, oricum.
    Şi poliţistul în uniformă începea să arate cam pleoştit.
   - Trebuie să schimbăm o vorbă cu doamna Rafferty, am zis eu. Ce-ar fi să te duci la staţie, să ceri să trimită pe cineva ca să o ia să o ducă la spital când terminăm?
    El a dat din cap şi s-a retras. Am auzit oftatul de uşurare.
    Richie s-a aşezat într-un genunchi lângă maşină.
   - Doamna Rafferty? a întrebat el cu blândeţe.
    Puştiul avea maniere de medic la căpătâiul bolnavului.
    Poate un pic exagerat: genunchiul lui plescăise într-un şanţ plin cu noroi şi avea să-şi petreacă restul zilei arătând ca şi cum luase o trântă, deşi el nu părea să observe.
    Capul Fionei Rafferty s-a ridicat încet şi ezitant. Părea oarbă.
   - Îmi pare foarte rău pentru necazul tău.
    După o clipă, bărbia ei s-a înclinat în jos, un mic semn din cap.
   - Vrei să-ţi aducem ceva? Apă?
   - Trebuie s-o sun pe mama. Cum să... Of, Doamne, copiii, nu pot să-i spun...
  - Aducem pe cineva să te însoţească la spital, am adăugat eu. Au s-o anunţe ei pe mama ta să vină să te vadă acolo, şi au să te ajute să vorbeşti cu ea.
    Nu m-a auzit. Mintea deja îi fugise şi ricoşase în altă parte.
   - Jenny e bine? O să fie OK, nu?
   - Aşa sperăm. Te anunţăm de cum auzim ceva.
   - Nu m-au lăsat să plec cu ea în ambulanţă - trebuia să fiu cu ea, dacă ea, trebuie să...
   - Ştiu, a intervenit Richie. Dar medicii îi poartă de grijă. Băieţii ăştia ştiu ce au de făcut. Doar le-ai fi stat în drum. Nu vrei asta, nu?
    A scuturat capul dintr-o parte în alta în semn de nu.
   - Nu. Şi, oricum, avem nevoie de tine să ne ajuţi aici. O să vrem să-ţi punem câteva întrebări. Crezi că eşti în stare să răspunzi acum?
    A deschis gura şi a icnit după aer.
   - Nu. Întrebări, Iisuse, nu pot... Vreau să merg acasă. Vreau la mama. Of, Doamne, vreau...
    Era pe punctul să izbucnească din nou. L-am văzut pe Richie începând să se retragă, cu mâinile ridicate liniştitor.
    Am zis blând, înainte ca el s-o lase să-i scape:
   - Doamnă Rafferty, dacă vrei să te duci acasă pentru un timp şi să vii înapoi mai târziu, nu te oprim. E alegerea ta. Dar cu fiecare minut pierdut şansele să-l prindem pe cel care a făcut asta scad cu încă un grad. Se distrug probele, amintirile martorilor se estompează, poate criminalul se îndepărtează. Cred că ar trebui să ştii asta înainte să iei decizia.
    Ochii Fionei au început să se focalizeze.
   - Dacă eu... Aţi putea să-l pierdeţi? Dacă mă întorc mai târziu, ar putea dispărea?
    L-am tras pe Richie din raza ei vizuală cu o prindere fermă de umăr, şi el s-a rezemat de portiera maşinii.
   - Corect. Cum am zis, e alegerea ta, însă eu, personal, nu vreau să am asta pe conştiinţă.
    Faţa i s-a contorsionat şi pentru o clipă am crezut că plecase, dar s-a muşcat tare de interiorul obrajilor şi s-a adunat.
   - OK. OK. Pot... OK. Eu doar... Poţi să mă laşi doar două minute, să fumez o ţigară? apoi am să răspund la tot ce vrei.
   - Cred că ai luat decizia corectă. Nu te grăbi, doamnă Rafferty. O să fim aici.

         A ieşit din maşină - stângace, ca un pacient care se ridica în picioare pentru prima dată după o intervenţie chirurgicală - şi a mers clătinându-se pe drum, printre casele scheletice. Am stat cu ochii pe ea. A găsit un zid înălţat pe jumătate, să se aşeze pe el, şi a reuşit să-şi aprindă ţigara.
    Stătea cu spatele la noi, mai mult sau mai puţin. I-am făcut semn lui Larry cu degetul mare ridicat. El a fluturat mâna bucuros şi a venit rostogolindu-se spre casă, trăgându-şi mănuşile, cu restul tehnicienilor după el.
    Sacoul de proastă calitate al lui Richie nu fusese făcut pentru vremea de la ţară. El ţopăia viguros în sus şi-n jos cu mâinile la subţiori, încercând să nu arate îngheţat.
    I-am zis, menţinându-mi vocea scăzută:
   - Era cât pe ce s-o trimiţi acasă. Este?
    Şi-a mişcat repede capul în jur, speriat şi precaut.
   - Aşa e, da. Am crezut...
   - Nu crezi. Nu despre ceva de genul ăsta. E treaba mea, nu a ta, să dau drumul unui martor. Înţelegi?
   - Arăta de parcă era pe cale să-şi piardă capul.
    - Şi? Ăsta nu e un motiv s-o laşi să plece, detectiv Curran, ci un pretext s-o faci să se adune. Aproape ai renunţat la un interviu pe care nu putem să ne permitem să-l pierdem.
   - Am încercat să nu renunţ la el. Mai bine să-l luăm după câteva ore decât s-o supărăm atât de tare, că s-ar putea să n-o avem înapoi până mâine.
   - Nu aşa merg lucrurile. Dacă vrei ca un martor să vorbească, găseşti o modalitate să-l faci s-o facă, şi cu asta basta. N-o trimiţi acasă, la o blestemată de ceaşcă de ceai şi un biscuit şi să vină înapoi când îi convine.
    - Am crezut că ar trebui s-o las să aleagă. Tocmai şi-a pierdut...
   - M-ai văzut pe mine punându-i cătuşe fetei? Las-o să aleagă tot ce vrea din lume. Doar asigură-te naibii că alege ce vrei tu de la ea. Regula numărul trei şi patru, şi cinci, şi cam încă o duzină: nu te laşi dus de val în meseria asta. Faci ca valul să meargă cu tine. M-am făcut înţeles?
   - Da. Îmi pare rău, detectiv. Domnule, a răspuns Richie după o clipă.
    Probabil că m-a urât atunci, însă aş putea să trăiesc cu asta. Nu-mi pasă dacă pifanii mei iau acasă poze cu mine să joace darts cu ele, cât timp când se liniştesc apele n-au făcut nicio pagubă nici cazului, nici propriei cariere.
    - N-o să se mai întâmple. Am dreptate?
   -  Nu. Adică, da, ai dreptate. N-o să se mai întâmple.
   - Bine. Atunci, haide să luăm interviul ăla.
    Richie şi-a ascuns bărbia în gulerul sacoului şi a privit-o pe Fiona Rafferty cu îndoială. Stătea încovoiată pe zidul ei, cu capul aproape între genunchi, cu ţigara atârnând uitată într-o mână. La distanţa aia arăta ca un obiect aruncat, doar o pânză stacojie deformată azvârlită în moloz.
   - Crezi că e în stare?
   - N-am nicio idee. Nu e problema noastră, cât timp face căderea nervoasă în afara orelor noastre de program. Acum, haide.

           Am traversat drumul fără să mă uit înapoi, ca să văd dacă venea şi el. După o clipă i-am auzit pantofii prin murdărie şi pietriş, grăbindu-se în spatele meu.
    Fiona era un pic mai adunată. Încă o mai străbăteau ocazional fiori, dar mâinile i se opriseră din tremurat şi-şi ştersese rimelul de pe faţă, chiar dacă o făcuse cu partea din faţă a cămăşii.
    Am dus-o într-una dintre casele pe jumătate construite, ferită de vântul aspru şi de vederea a orice Larry şi prietenii lui făceau în continuare, i-am găsit o grămadă drăguţă de bolţari pe care să stea şi i-am mai dat o ţigară - eu nu fumez, n-am fumat niciodată, însă ţin un pachet în servietă.
    Fumătorii sunt ca oricare alt dependent, cel mai bun mod de-a te pune bine cu ei e propria lor monedă.
    M-am aşezat lângă ea pe bolţari. Richie a găsit un pervaz la nivelul umărului meu, de unde putea să privească, să înveţe şi să ia notiţe, fără să facă mare caz.
    Nu era situaţia ideală de interviu, dar am văzut şi mai rău.
   - Deci, am zis eu, când i-am aprins ţigara. Putem să-ţi mai oferim ceva? Un pulover în plus? Un pahar cu apă?
    Fiona s-a holbat la ţigară, învârtind-o între degete şi trăgând din ea cu icneli mici şi rapide. Fiecare muşchi din trupul ei era încordat. Până la sfârşitul zilei avea să se simtă de parcă ar fi alergat un maraton.
   - Sunt bine. Putem să terminăm cu asta? Vă rog?
   - Nicio problemă, doamnă Rafferty. Înţelegem. Ce-ar fi să începi prin a-mi spune despre Jennifer?
   - Jenny. Nu-i place Jennifer - zice că e pedant sau ceva... Mereu a fost Jenny. De când eram mici.
   - Cine e mai mare?
   - Ea. Eu am douăzeci şi şapte, ea douăzeci şi nouă.
    Îmi imaginasem că Fiona era mai tânără de-atât. Parţial din cauza fizicului - era scundă, fragilă, cu o faţă ascuţită şi trăsături mici şi neregulate sub toată murdăria - dar parţial erau hainele, toată acea dezordine de şcolăriţă. Când eram tânăr, fetele obişnuiau să se îmbrace aşa chiar şi după facultate, dar în zilele noastre se îmbracă mai bine.
    Mergând către casă, eram gata să pariez că Jenny depusese mai mult efort.
   - Cu ce se ocupă? am continuat eu.
   - Lucrează în PR. Adică a lucrat, până s-a născut Jack. De-atunci stă acasă cu copiii.
   - Fairplay din partea ei. Nu-i e dor de serviciu?
    Ceva ce ar fi putut să fie o clătinare din cap, doar că Fiona era atât de încordată, că a arătat mai mult ca un spasm.
   - Nu cred. Îi plăcea slujba ei, deşi nu e superambiţioasă sau ceva. Ştia că n-avea să poată să se întoarcă dacă mai făcea un copil - cu banii plătiţi cuiva ca să stea cu doi copii, i-ar mai fi rămas, să zicem, douăzeci de euro pe săptămână din salariu - dar tot l-au vrut pe Jack.
   - Vreo problemă la slujbă? Cineva cu care nu se înţelegea?
   - Nu. Celelalte fete din companie mi se păreau nişte ticăloase totale - toate observaţiile alea meschine dacă una dintre ele nu-şi reface bronzul fals pentru câteva zile, însă când Jenny era însărcinată o porecleau Titanicul şi-i spuneau că ar trebui să ţină o dietă, pentru Dumnezeu dar Jenny nu credea că era cine ştie ce. Ea... Lui Jenny nu-i place să pună piciorul în prag, înţelegi? Ea merge mai degrabă cu valul. Şi-a imaginat mereu...
    Un şuierat printre dinţi, ca şi cum simţea o durere fizică.
   - Şi-a imaginat mereu că totul se rezolvă, în cele din urmă.
  - Şi Patrick? El cum se înţelegea cu lumea?
    Ţine-i în mişcare, fă-i să sară de la un subiect la altul, nu le da timp să-şi plece privirea. Dacă se prăbuşesc, s-ar putea să nu mai fii în stare să-i pui din nou pe picioare.
    Faţa i-a săltat brusc spre mine, cu ochii albastru-cenuşiu umflaţi şi larg deschişi.
   - Pat... Iisuse, doar nu crezi că el a făcut asta! Pat n-ar fi, el n-ar fi niciodată...
   - Ştiu. Spune-mi...
   - De unde ştii?
   - Doamnă Rafferty, am zis eu punându-mi ceva asprime în voce. Vrei să ne ajuţi aici?
   - Desigur, eu...
   - Bine. Atunci, trebuie să te concentrezi pe ce te întrebăm. Cu cât mai repede primim nişte răspunsuri, cu atât mai repede primeşti şi tu nişte răspunsuri. OK?
    Fiona s-a uitat în jur sperioasă, de parcă încăperea avea să dispară în orice clipă şi ea urma să se trezească. Era beton gol şi mortar făcut de mântuială, cu o pereche de grinzi din lemn sprijinite de un perete ca şi cum îl propteau.
    O stivă de balustrade din stejar fals, acoperită cu un strat gros de funingine, turtea calotele de polistiren de pe jos, un tricou albastru murdar era făcut ghem într-un colţ: arăta ca un sit arheologic îngheţat în momentul în care locuitorii lăsaseră tot şi fugiseră din cauza vreunei catastrofe naturale sau a vreunei forţe invadatoare.
    Fiona nu putea să vadă locul în clipa aia, dar avea să i se întipărească în minte pentru tot restul vieţii. Ăsta e unul dintre micile suplimente pe care criminalul le aruncă asupra familiilor: mult timp după ce ai uitat chipul victimei sau ultimele cuvinte pe care ţi le-a spus, îţi aminteşti fiecare detaliu al coşmarului din pragul iadului, când asta îţi intră în viaţă sfâşiind cu unghiile.
    - Doamnă Rafferty, am spus eu. Nu ne permitem să pierdem timpul.
   - Da. Sunt OK.
    A stins ţigara de bolţari şi s-a holbat la chiştoc de parcă i s-ar fi materializat în mână de nicăieri. Richie s-a aplecat în faţă, ţinând un pahar cu spumă, şi a zis încet:
   - Uite.
    Fiona a dat din cap sacadat. A lăsat ţigara să cadă şi a păstrat paharul, apucându-l cu ambele mâini.
   - Deci, cum e Patrick? am întrebat eu.
   - E minunat.
    Sclipire sfidătoare în ochii tiviţi cu roşu. Sub epavă era plin de încăpăţânare.
   - Îl cunoaştem dintotdeauna - suntem toţi din Monkstown, ne-am învârtit mereu în aceleaşi cercuri, de când eram copii. El şi Jenny sunt împreună de la şaisprezece ani.
   - Ce fel de relaţie a fost?
   - Erau nebuni unul după altul. Restul găştii credeam că era lucru mare dacă ieşeam cu cineva pentru mai mult de câteva săptămâni, dar Pat şi Jenny au fost...
    Fiona a respirat adânc şi şi-a dat capul pe spate, holbându-se la cerul cenuşiu prin golul casei scărilor şi printre grinzile aranjate la întâmplare.
    - Au ştiut imediat că asta era. Asta îi făcea să pară mai în vârstă, mari. Restul doar frecam menta, doar ne jucam, înţelegi? Pat şi Jenny făceau ceva real. Dragoste.
    Chestiile reale au omorât mai mulţi oameni decât, practic, orice altceva la care pot să mă gândesc.
    - Când s-au logodit?
    - La nouăsprezece ani. De Sfântul Valentin.
    - Cam tineri, în zilele astea. Ce-au zis părinţii voştri?
    - Au fost încântaţi! Şi ei îl iubesc pe Pat. Au zis doar să aştepte până când termină facultatea, iar Pat şi Jenny au fost de acord. S-au căsătorit când aveau douăzeci şi doi de ani. Jenny a spus că n-avea niciun rost să mai amâne, că, oricum, n-aveau să se răzgândească.
    - Şi cum a mers?
   - A mers grozav. Felul în care o tratează Pat pe Jenny - încă ia foc când descoperă că ea vrea ceva, fiindcă abia aşteptă să-i aducă. Pe vremea când eram adolescentă, obişnuiam să mă rog să întâlnesc pe cineva care să mă iubească aşa cum Pat o iubeşte pe Jenny. OK?
    Timpul prezent are nevoie de o lungă perioadă ca să dispară.
    Mama mea a murit când eram adolescent, dar, când şi când, Dina încă vorbeşte despre parfumul cu care se dădea mami sau ce fel de îngheţată îi plăcea. Asta o înnebuneşte pe Geri. Am întrebat, nu prea sceptic:
   - Nicio ceartă? În treisprezece ani?
   - N-am spus asta. Toată lumea se ceartă. Numai că ei nu făceau prea mult caz de asta.
   - De ce se certau?
    Fiona s-a uitat la mine, cu un strat subţire de circumspecţie solidificat pe toată faţa.
   - La fel ca orice cuplu. Chestii cum ar fi, pe când eram copii, că Pat se supăra dacă alt tip o plăcea pe Jenny. Sau, când făceau economii pentru casă, Pat a vrut să meargă în vacanţă şi Jenny a considerat că trebuia economisit tot. Totuşi, aplanau de fiecare dată.
    Banii: singurii care ucid mai multă lume decât iubirea.
   - Cu ce se ocupă Patrick?
    - Lucrează în recrutare - lucra. A fost angajat de Nolan & Roberts - căutau oameni pentru servicii financiare. L-au concediat în februarie.
   - Vreun motiv anume?
    Umerii Fionei au început să se încordeze din nou.
   - El n-a făcut nimic rău. Au mai concediat câţiva în acelaşi timp, nu doar pe el. Companiile de servicii financiare nu prea recrutează zilele astea, înţelegi? Recesiunea...
    - Avea probleme la muncă? Îşi făcea sânge rău când se ducea la slujbă?
    - Nu! Tot încerci să faci să pară că... că Pat şi Jenny au toţi duşmanii ăştia peste tot, că se încaieră tot timpul... Ei nu sunt aşa.
    S-a tras înapoi de lângă mine, cu paharul în ambele mâini încleştate ca un scut.
 
       - Uite, ăsta e genul de informaţie care-mi trebuie, am rostit eu liniştitor. Nu-i cunosc pe Pat şi Jenny. Tocmai încerc să-mi fac o idee despre ei.
    - Sunt minunaţi. Lumea îi place. Se iubesc. Iubesc copiii. OK? Te-a ajutat asta îndeajuns ca să-ţi faci o idee?
    De fapt, asta nu mi-a dat niciun rahat de idee despre nimic, însă era, în mod evident, maximum din ce aveam să am parte.
    - Absolut, am răspuns eu. Îţi mulţumesc. Familia lui Patrick încă locuieşte în Monkstown?
    - Părinţii lui nu mai trăiesc - tatăl lui a murit când eram copii, mama lui, în urmă cu câţiva ani. Are un frate mai mic, Ian, care e în Chicago... Sună-l pe Ian. Întreabă-l despre Pat şi Jenny. O să-ţi spună fix acelaşi lucru.
    - Sunt sigur de asta. Pat şi Jenny ţineau în casă lucruri de valoare? Bani, bijuterii, ceva de genul ăsta?
    Umerii Fionei au căzut din nou, un pic, în timp ce s-a gândit la asta.
    - Inelul de logodnă al lui Jenny - Pat a plătit câţiva mii de euro pe el - şi inelul cu smarald pe care bunica noastră i l-a lăsat Emmei. Iar Pat are un calculator. E destul de nou, şi l-a luat cu banii de concediere, s-ar putea ca încă să valoreze ceva... Mai sunt acolo toate astea? Sau au fost luate?
    - O să verificăm. Astea sunt obiecte de valoare?
   - Ei nu au nimic de valoare. Aveau un SUV mare, dar a trebuit să-l dea înapoi. N-au putut să plătească ratele. Şi cred că hainele lui Jenny - a cheltuit o grămadă pe ele până şi-a pierdut Pat locul de muncă - însă cine să facă asta pentru un morman de haine second-hand?
    Există oameni care ar face-o şi pentru mult mai puţin, dar n-aveam sentimentul că asta au căutat.
   - Când i-ai văzut ultima oară?
    A trebuit să se gândească la asta.
   - M-am întâlnit cu Jenny în Dublin, la o cafea. În vara asta, poate cu trei sau patru luni în urmă? Pe Pat nu l-am mai văzut de multă vreme - din aprilie, cred. Doamne, nu ştiu cum de-a trecut atât de mult...
   - Şi copiii?
   - Din aprilie, la fel ca Pat. Am fost aici de ziua Emmei - a împlinit şase ani.
   - Ai observat ceva ieşit din comun?
   - Cum ar fi?
    Capul sus, bărbia în afară, direct în defensivă.
   - Orice, am precizat eu. Un oaspete care părea nelalocul lui, poate. O conversaţie care suna ciudat.
   - Nu. N-a fost nimic ciudat. Au fost o mulţime de copii din clasa Emmei, iar Jenny a făcut rost de un castel gonflabil... Of, Doamne, Emma şi Jack... Amândoi, eşti sigur că sunt amândoi...? Nu s-ar putea ca unul dintre ei să fie doar rănit, doar, doar...
    - Doamnă Rafferty, am zis cu cel mai bun ton al meu blând-dar-ferm. Sunt absolut sigur că nu sunt doar răniţi. O să te anunţăm imediat dacă se schimbă ceva, însă acum trebuie să stai cu mine. Fiecare clipă contează, îţi aminteşti?

       Fiona şi-a apăsat o mână peste gură şi a înghiţit greu.
   - Da.
   - Bravo.
    I-am întins altă ţigară şi am aprins bricheta.
   - Când ai vorbit ultima dată cu Jenny?
   - Ieri-dimineaţă.
    N-a trebuit să stea să se gândească la asta.
   - O sun în fiecare dimineaţă la opt şi jumătate, când ajung la lucru. Ne bem cafeaua împreună şi verificăm ce face cealaltă, doar pentru câteva minute. Ca un început pentru acea zi, înţelegi?
   - Sună drăguţ. Cum era ieri?
   - Normal! A fost absolut normală! N-a fost nimic, jur pe Dumnezeu, mi-am recapitulat în cap şi n-a fost nimic...
   - Sunt sigur că n-a fost, am spus eu liniştitor. Despre ce aţi vorbit?
   - Chestii mărunte, nu mai ştiu. Una dintre colegele mele de apartament cântă la bas, trupa ei o să aibă un concert, i-am povestit lui Jenny despre asta. Ea mi-a spus cum a căutat on-line un stegozaur de jucărie, fiindcă Jack a adus vineri acasă nişte prieteni de la grădiniţă şi s-au dus în grădină să vâneze un stegozaur... Părea în regulă. Perfect în regulă.
   - Ţi-ar fi spus dacă era ceva în neregulă?
   - Da, cred că da. Mi-ar fi spus. Sunt sigură că mi-ar fi spus.
    Asta nu suna sigur.
   - Sunteţi apropiate? am întrebat eu.
   - Nu suntem decât noi două, a răspuns Fiona.
    S-a auzit ce zicea şi şi-a dat seama că nu era un răspuns.
   - Da. Suntem apropiate. Adică, am fost mai apropiate când eram mai tinere, adolescente, după aceea am mers cumva pe drumuri diferite. Şi nu mai e aşa uşor acum, de când Jenny e aici.
    - De când e asta?
   - Au cumpărat casa cam în urmă cu trei ani.
    2006: în toiul boomului. Oricât au plătit, zilele astea prostia valorează jumătate.
    - Pe-atunci însă nu era nimic aici, doar câmpuri. Au cumpărat planurile. Am crezut că erau ţicniţi, dar Jenny era în al nouălea cer, era atât de entuziasmată - locul lor...
    Fiona a strâmbat din gură, apoi s-a adunat din nou.
   - S-au mutat aici poate un an mai târziu. De îndată ce a fost gata casa.
   - Şi tu? Unde stai? am întrebat eu.
   - În Dublin. Ranelagh.
   - Ai zis că împărţi un apartament cu cineva?
   - Da. Cu două fete.
   - Cu ce te ocupi?
   - Sunt fotograf. Încerc să deschid o expoziţie comună, dar între timp lucrez la Studio Pierre - ştii, Keith, care a fost la emisiunea aia la televizor despre nunţile din elita irlandeză? Eu pozez mai mult copii, sau dacă Pierre - Keith - are în program două nunţi în aceeaşi zi, fac eu una.
   - În dimineaţa asta aveai o şedinţă foto cu un copil?

          A trebuit să se străduiască să-şi amintească. Era atât de departe.
   - Nu. Răsfoiam prin fotografii, cele de săptămâna trecută - mama vine azi să ia albumul.
   - La ce oră ai plecat?
   - Cam la nouă şi-un sfert. Unul dintre băieţi a zis că mă ajută el cu albumul.
   - Unde e Studio Pierre?
   - Lângă parcul Phoenix.
    La o oră de Portul Sfărâmat, minimum, cu traficul de dimineaţă şi în maşinuţa aia de rahat.
   - Erai îngrijorată pentru Jenny? am întrebat eu.
    Acel clătinat din cap ca un şoc electric.
   - Eşti sigură? Trebuie să-ţi faci o grămadă de griji ca să te duci acolo fiindcă cineva nu răspunde la telefon.
    O ridicare tensionată din umeri. Fiona a echilibrat cu grijă lângă ea paharul cu spumă, scuturând scrumul.
   - Am vrut să mă asigur că era OK.
   - De ce n-ar fi fost?
   - De-aia. Vorbim mereu. În fiecare zi, de ani de zile. Şi am avut dreptate, nu? N-a fost OK.
    I s-a bălăbănit bărbia. M-am aplecat aproape, ca să-i dau o batistă. Nu s-a lăsat pe spate.
   - Doamnă Rafferty, am zis eu. Ştim amândoi că a fost mult mai mult de-atât. Nu ţi-ai abandonat munca, să enervezi eventual un client, şi n-ai condus timp de o oră doar fiindcă n-ai fost în contact cu sora ta pentru patruzeci şi cinci de minute. Ai fi putut să presupui că s-a dus la culcare cu o migrenă sau că şi-a pierdut telefonul, sau că s-au îmbolnăvit copiii de gripă, sau oricare dintre mai multe sute de chestii, toate mult mai probabile decât asta. În schimb, ai sărit direct la concluzia că era ceva în neregulă. Trebuie să-mi spui de ce.

           Fiona şi-a muşcat buza de jos. Aerul împuţit de fum de ţigară şi lână pârlită - îi căzuse scrum fierbinte pe haină, pe undeva - şi dinspre ea venea un miros umed şi înţepător, răspândindu-se din respiraţia ei şi prelingându-i-se din toţi porii.
    Fapt interesant din primele linii: supărarea pură miroase a frunze rupte şi ramuri despicate, un ţipăt verde zimţat.
    - N-a fost nimic, a spus ea, într-un sfârşit. A fost cu mult timp în urmă - luni. Practic, am şi uitat de asta, până...
    Am aşteptat.
    - A fost doar... M-a sunat într-o seară. Zicea că fusese cineva în casă.
    L-am simţit pe Richie devenind mai atent lângă umărul meu, ca un terrier gata să se repeadă după băţ.
    - A raportat asta? am întrebat eu.
    Fiona a stins ţigara şi a aruncat chiştocul în cupă.
    - N-a fost aşa. Nu era nimic de raportat. N-a fost, să zicem, un geam spart sau o încuietoare distrusă sau orice altceva, şi nu lipsea nimic.
   - Atunci, ce-a făcut-o să creadă că fusese cineva în casă?
    Ridicatul din umeri din nou, chiar încordat de data asta. A lăsat capul în jos.
   - A crezut, pur şi simplu. Nu ştiu.
    Am zis, lăsând începutul ferm să înlăture blândeţea:
    - Asta ar putea să fie important, doamnă Rafferty. Ce-a spus mai exact?
    Fiona a inspirat o dată adânc, cutremurându-se, şi şi-a dat părul după urechi.
   - OK! a exclamat ea. OK. OK. Deci, Jenny mă sună, aşa, şi zice: „Ai făcut tu o dublură după cheile noastre?” Am avut cheile cam două secunde iarna trecută, când Jenny şi Pat au dus copiii în Insulele Canare pentru o săptămână şi au vrut să aibă pe cineva care să ajungă aici dacă era vreun incendiu sau ceva. Aşa că am răspuns nu, sigur că nu...
    - Ai făcut? a întrebat Richie. Ai făcut o dublură?
    A câştigat - a reuşit să facă să sune, pur şi simplu, interesat, fără cea mai infimă acuzaţie. Ceea ce era drăguţ: însemna că nu mai trebuia să-l iau peste picior, sau cel puţin nu prea rău, fiindcă vorbise.
    - Nu! De ce aş face aşa ceva?
    A sărit în picioare. Richie a ridicat din umeri şi i-a zâmbit uşor dezaprobator.
    - Doar verificam. Trebuie să întreb, ştii, da?
    Fiona s-a aşezat la loc.
    - Da. Bine.
    - Şi nimeni altcineva n-ar fi putut să facă dubluri în săptămâna aia? N-ai lăsat cheile undeva de unde colegele tale de apartament ar fi putut să le ia, sau cineva de la muncă - nimic de genul ăsta? Cum am zis, trebuie să întrebăm.
    - Le-am avut pe inelul de chei. N-au fost în vreun seif sau ceva - când sunt la lucru, am cheile în geantă, iar când sunt acasă, le ţin pe un cârlig în bucătărie. Dar nu că ar fi ştiut cineva unde erau, în caz că i-ar fi păsat. Cred că nici măcar n-am spus cuiva că le-am avut.
    Colegele ei de apartament şi colegii ei de muncă aveau să fie audiaţi în detaliu, ca să nu mai vorbim de verificarea trecutului lor.
    - Să ne întoarcem la convorbirea telefonică, am zis eu. I-ai spus lui Jenny că n-ai duplicat cheile...
   - Da. Jenny a zis: „Păi, le are cineva, iar tu eşti singura căreia i le-am dat”. Mi-a luat cam o jumătate de oră s-o conving că habar n-aveam despre ce vorbea, aşa că mi-a spus care era treaba. În cele din urmă, mi-a mărturisit că ea şi copiii s-au dus după-amiază la cumpărături sau ceva, iar când s-au înapoiat, cineva fusese prin casă.
    Fiona a început să rupă batista de hârtie în bucăţi, mănunchiuri albe aşternându-se pe haina ei roşie. Avea mâini mici, degete subţiri, cu unghii roase.
   - Am întrebat-o de unde ştia şi la început n-a spus, dar, în final, am înţeles de la ea: draperiile erau prinse greşit şi dispăruse o jumătate de pachet de şuncă şi pixul pe care-l ţinea pe frigider ca să facă listele de cumpărături. Zic: „Eşti pusă pe glume”, şi a fost cât pe ce să-mi închidă. Aşa că am făcut-o să tacă, şi de cum a încetat să mă facă să mă îngrijorez, a părut chiar speriată, înţelegi? Cu adevărat speriată. Şi Jenny nu e vreo laşă.
 
      Ăsta fusese unul dintre motivele pentru care îmi picasenecazul pe Richie că încercase să amâne interviul ăsta.
    Dacă ai pe cineva care vorbeşte chiar după ce se sfârşeşte lumea lui, există o şansă bună să nu fie capabil să se oprească. Aşteaptă până a două zi, şi deja o să înceapă să-şi reconstruiască scuturile pulverizate - oamenii lucrează repede când miza e mare - dar prinde-l imediat după ce se arată norul-ciupercă şi o să verse tot, de la preferinţele lui porno la porecla lui secretă pentru şef.
   - Destul de natural, am zis eu. Asta ar fi îndeajuns de tulburător.
    Felii de şuncă şi un pix! am reflectat eu. Dacă ţi-ar fi dispărut bijuteriile sau jumătate din chiloţi sau ceva, atunci da, sigur, ţi-ai fi pierdut capul. Însă chestia asta...
   - OK, să admitem că cineva, cumva, pentru un motiv ciudat, intră în casă, i-am zis eu. N-a fost tocmai Hannibal Lecter, nu?
    Am întrebat înainte să-şi dea seama ce tocmai zisese:
   - Ce-a spus Jenny despre asta?
   - S-a înfuriat pe mine din nou. A explicat că nu era mare lucru ce-a făcut acesta de fapt. Era vorba de toate chestiile de care nu putea să fie sigură. Cum ar fi dacă fusese în camerele copiilor, dacă le umblase prin lucruri - Jenny a zis că dacă şi-ar fi permis, ar fi aruncat tot ce aveau copiii, s-o ia de la început, pentru orice eventualitate. Ce atinsese el - a spus că totul arăta dintr-odată mişcat din loc, doar un centimetru, sau ca şi cum fusese mânjit. Cum intrase. De ce intrase - asta chiar o înfuria. Zicea: „De ce noi? Ce-a vrut de la noi? Părem noi o ţintă? Ce fel?”
    Fiona tremura, un spasm brusc care aproape a făcut-o să se îndoaie.
   - E o întrebare bună, am conchis eu cu voce joasă. Au sistem de alarmă. Ştii cumva dacă era pornit în ziua aia?
    A clătinat din cap.
    - Am întrebat. Jenny a răspuns că nu. Nu-şi bătea niciodată capul în timpul zilei - cred că-l porneau noaptea, când se duceau la culcare, şi asta fiindcă puştii din zonă dădeau petreceri şi făceau chestii în casele goale, şi uneori puteau să mai scape frâiele. Jenny zicea că proprietatea era, practic, moartă în timpul zilei - mă rog, puteţi să vedeţi şi singuri - aşa că nu-şi bătea capul. Dar spunea că avea să înceapă s-o facă. Zicea: „Dacă ai cheile alea, ai face bine să nu le foloseşti. Schimb acum codul de alarmă şi după asta rămâne activă zi şi noapte, şi cu asta basta”. Cum am menţionat, părea foarte speriată.

          Dar când poliţiştii în uniformă au dărâmat uşa şi noi, tuspatru, am umblat creanga peste tot prin preaiubita casă a lui Jenny, alarma era oprită. Explicaţia evidentă era că, dacă cineva venise de-afară, îi deschiseseră uşa cei din familia Spain. Că Jenny, speriată cum era, nu fusese speriată de acea persoană.
   - A schimbat yalele?
   - Am întrebat şi asta - dacă avea de gând. A oscilat, însă, în cele din urmă, a zis nu, probabil că nu, că ar fi costat câţiva sute de euro şi bugetul nu-i permitea să se întindă. Alarma avea să fie suficientă. A zis: „Nici nu mă deranjează atât de mult dacă încearcă să intre din nou. Aproape că aş vrea s-o facă. Cel puţin atunci am şti”. Ţi-am spus: nu e vreo laşă.
   - Pat unde a fost în ziua aia? S-a întâmplat înainte să-şi piardă locul de muncă?
   - Nu, după. Era la Athlone, pentru un interviu de angajare, asta era pe când el şi Jenny încă aveau două maşini.
   - El ce a zis despre posibila intrare prin efracţie?
   - Nu ştiu. Ea n-a spus niciodată. M-am gândit... ca să fiu sinceră, m-am gândit că nu i-a zis. Vorbea încet la telefon - ceea ce ar fi putut să fie doar fiindcă dormeau copiii, însă într-o casă aşa mare? Şi continua să se refere doar la ea - „Eu schimb codul de alarmă, eu nu pot să intru în buget, eu îl aranjez pe tip dacă pun mâna pe el”. Nu utiliza pronumele „noi”.
    Şi uite din nou: micul lucru nelalocul lui, cadoul în legătură cu care îi zisesem lui Richie să fie numai ochi.
    - De ce să nu-i spună lui Pat? N-ar fi trebuit ca asta să facă mai întâi dacă ea credea că aveau intruşi?
    Altă ridicare din umeri. Fiona şi-a lăsat bărbia în piept.
   - Fiindcă n-a vrut să-l îngrijoreze, cred. El avea destule pe cap. M-am gândit că de-asta nu planifica, probabil, să schimbe şi yalele. Nu putea să facă asta fără să ştie Pat.
   - Nu crezi că a fost un pic ciudat - chiar riscant? N-avea dreptul să ştie dacă dădea cineva buzna în casa lui?
    - Poate, mă rog, dar eu nu credeam că a fost, într-adevăr, cineva acolo. Mă rog, care e cea mai simplă explicaţie? A luat Pat pixul şi a mâncat blestemata de şuncă, iar unul dintre copii a încurcat draperiile, sau au avut un hoţ-fantomă care putea să treacă prin pereţi şi să-şi facă un sandvici?
    Vocea i s-a înăsprit, devenind defensivă.
   - I-ai spus asta lui Jenny? am întrebat-o eu.
   - Da, mai mult sau mai puţin. Doar a înrăutăţit situaţia. A explodat că pixul era de la hotelul unde au stat în luna de miere şi era special, iar Pat ştia să nu-l mişte de-acolo, şi ea ştia exact câtă şuncă fusese în pachet...
    - E tipul de persoană care ar şti genul ăsta de lucruri?
    După o clipă, Fiona a răspuns, cam cu durere:
   - Într-un fel, da. Cred că da. Lui Jenny... îi place să facă lucrurile cum trebuie. Deci, când a renunţat la serviciu, a devenit foarte serioasă în legătură cu statul ei acasă ca mamă, înţelegi? Locul era fără pată, hrănea copiii cu chestii organice pe care le prepara ea de la zero, făcea zilnic antrenament de pe DVD-uri, ca să-şi recapete silueta... Ce avea exact în frigider - da, s-ar putea să fi ştiut.
   - Ştii de la ce hotel era pixul? a întrebat Richie.
   - Golden Bay Resort, din Maldive...
    A ridicat din nou capul şi s-a uitat la el.
   - Crezi serios că...? Crezi că cineva chiar l-a luat? Crezi că e persoana care... crezi că s-au întors şi...
    Vocea a început să-i urce periculos în spirală.

          Am întrebat, înainte să-şi piardă controlul:
   - Când a avut loc incidentul ăsta, doamnă Rafferty?
    M-a privit crunt, smulgând tare din bucata de batistă zdrenţuită, şi s-a tras înapoi.
   - În urmă cu vreo trei luni?
   - Iulie.
   - Sau poate mai devreme. În timpul verii, oricum.
    Am făcut o notă mentală: verifică înregistrările telefoanelor lui Jenny pentru apelurile de seară către Fiona, cât şi datele tuturor hoţilor raportaţi la Ocean View.
   - Şi de-atunci n-au mai avut probleme de genul ăsta?
    Fiona a respirat rapid şi am auzit scrâşnetul dureros la baza gâtului...
   - S-ar putea să se mai fi întâmplat. N-am de unde să ştiu. Jenny nu mi-ar mai fi zis nimic după ce s-a întâmplat când mi-a spus prima dată.
    Vocea a început să-i şovăie.
   - I-am zis să-şi vină în fire. Să nu mai vorbească prostii. Am crezut...
    A scos un sunet de căţeluş lovit, s-a bătut cu mâinile peste gură şi a început din nou să plângă tare. Mi-a luat ceva timp să înţeleg ce spunea, prin batistă şi muci.
   - Am crezut că era nebună, a suspinat ea iar şi iar. Am crezut că îşi ieşise din minţi. Of, Doamne, am crezut că era nebună.

                                        4.

        Şi cam asta a fost tot ce aveam să scoatem de la Fiona în acea zi. Ne-ar fi luat mai mult timp s-o calmăm decât aveam la dispoziţie.
    Sosise încă un poliţist în uniformă. I-am zis să ia nume şi numere de telefon - familie, prieteni, locuri de muncă, colegi de serviciu, de pe vremea când Fiona, Jenny şi Pat erau în scutece - s-o ducă pe Fiona la spital şi să se asigure că ştie să nu deschidă gura în prezenţa presei. Apoi i-am predat-o.
    Încă plângea.
    Am scos mobilul şi am format chiar înainte să ne despărţim de ea - cu o staţie radio ar fi fost mai simplu, dar în zilele noastre prea mulţi jurnalişti şi prea mulţi ciudaţi au scanere. L-am apucat pe Richie de cot şi l-am tras pe drum.
    Încă bătea vântul dinspre mare, pretutindeni şi îngheţat, formând smocuri din părul lui Richie. Aveam gust de sare în gură. Unde ar fi trebuit să fie potecile, erau cărări înguste de pământ în iarba necosită.
    Bernadette mi-a făcut legătura cu poliţistul în uniformă aflat la spital cu Jenny Spain. Avea vreo doisprezece ani vechime în meserie, era de la vreo fermă de undeva şi era genul analitic de care aveam nevoie. I-am transmis ordinele: de cum ieşea Jennifer Spain din operaţie, dacă supravieţuia atât de mult, trebuia dusă într-un salon privat, iar el trebuia să păzească uşa ca un rottweiler. În salonul respectiv n-avea voie să intre nimeni fără să se legitimeze, nimeni n-avea voie să intre neînsoţit, iar familia n-avea voie deloc.
   - Sora victimei o să plece într-acolo dintr-o clipă-n alta, iar mai devreme sau mai târziu o să apară mama lor. Ele n-au voie în salon.
    Richie aştepta şi-şi rodea un deget, cu capul aplecat pe telefon, dar asta l-a făcut să ridice privirea la mine.
   - Dacă vor o explicaţie, şi au să vrea, nu le spui că sunt ordinele mele. Te scuzi, explici că asta e procedura standard şi că nu eşti autorizat s-o încalci şi continui să spui asta din nou şi din nou până când se lasă păgubaşe. Şi ia-ţi un scaun confortabil, fiule. S-ar putea să stai acolo o vreme.
    Am închis.

         Richie a mijit ochii la mine din cauza luminii puternice.
   - Crezi că asta e nejustificat? am întrebat eu.
    A ridicat din umeri.
   - Dacă ce a zis sora e adevărat - despre intrarea prin efracţie - e destul de înfiorător, da.
   - Crezi că de asta vreau securitate sporită? am întrebat eu. Fiindcă e înfiorătoare povestea surorii?
    S-a tras înapoi, înălţând mâinile, şi mi-am dat seama că ridicasem vocea.
   - Voiam doar...
   - În ce mă priveşte, cumetre, nimic nu e înfiorător. Înfiorător e de Halloween, pentru copii. Eu mă asigur că am tot terenul acoperit. Cât de prost crezi că ieşim dacă cineva intră frumos în spitalul ăla şi termină treaba? Vrei să explici tu asta presei? Sau, fiindcă veni vorba, vrei să-i explici tu superiorului dacă un prim-plan cu rănile lui Jenny Spain apare pe prima pagină mâine?
   - Nu.
   - Nu. Nici eu. Şi dacă e nevoie de un pic de exagerare ca să evităm asta, atunci aşa să fie. Acum, haide să intrăm înainte ca vântul ăsta puternic şi rău să-ţi îngheţe puţulica, da?
    Richie şi-a ţinut gura închisă până ne-am întors pe strada familiei Spain. Apoi a zis cu grijă:
   - Familia.
   - Ce-i cu familia?
   - Nu vrei s-o vadă?
   - Nu, nu vreau. Ai remarcat un fragment important de informaţie concretă pe care ni l-a dat Fiona în toată chestia ta înfiorătoare?
    A răspuns fără chef:
   - Avea cheile.
   - Da, am confirmat eu. Avea cheile.
    - E dărâmată. Oi fi eu fraier, însă asta mi se pare sincer.
    - Poate că e şi poate că nu e. Ştiu doar că avea cheile.
    - Sunt grozavi, se iubesc unul pe celălalt, iubesc copiii...
    Vorbea ca şi cum ei încă erau în viaţă.
    - Şi? Dacă poate să falsifice celelalte amănunte ale declaraţiei sale, poate să falsifice şi asta. Şi relaţia cu sora ei n-a fost aşa simplă cum încearcă ea să facă să pară. O să mai petrecem mult mai mult timp cu Fiona Rafferty.
    - Corect, a zis Richie, dar când am împins uşa s-o deschid, a şovăit, foindu-se pe preşul de la intrare şi scărpinându-se în ceafă.
    Am întrebat, asigurându-mă că mi-a dispărut asprimea din voce:
   - Care-i treaba?
    - Cealaltă chestie pe care a spus-o.
    - Care?
    - Castelele gonflabile nu sunt ieftine. Sora mea a vrut să închirieze unul pentru ritualul cuminecăturii în cazul nepoatei mele. Câţiva sute de euro.
    - Ce vrei să sugerezi?
    - Situaţia lor financiară. Patrick a fost concediat în februarie, da? În aprilie, încă erau suficient de bogaţi ca să-i ia Emmei un castel gonflabil pentru petrecerea de ziua ei. Dar undeva cam prin iulie, sunt prea lefteri ca să schimbe yalele, chiar dacă Jenny crede că a fost cineva în casă.
   - Şi? Patrick primea banii de şomaj.
   - Da, probabil. Asta vreau să spun. Şi-i cheltuia mai repede decât ar fi trebuit. Am câţiva prieteni buni care şi-au pierdut slujba. Toţi cei care au lucrat în acelaşi loc destul de mult au primit suficient ca să se întreţină o perioadă bună, dacă erau grijulii.
   - La ce te gândeşti? Jocuri de noroc? Droguri? Şantaj? În liga viciilor ţării ăsteia, băutura e de departe pe primul loc, dar asta nu-ţi curăţă cu desăvârşire contul bancar în câteva luni.
Richie a ridicat din umeri.
   - Poate, da. Sau poate doar au continuat să cheltuiască la fel ca atunci când el încă mai câştiga bani. Aşa au făcut şi vreo doi prieteni de-ai mei.
   - Aşa e generaţia ta, am zis eu. Generaţia lui Pat şi Jenny. Niciodată lefteri, fără să vedeţi niciodată ţara asta falită, aşa că nu puteţi să vă imaginaţi asta nici chiar când începe să se întâmple sub ochii voştri. E bine să fii aşa - mult mai bine decât generaţia mea: jumătate din noi ar putea să se lăfăiască, şi tot devenim paranoici că avem două perechi de pantofi dacă ne trezim pe marginea drumului. Oricum, asta are dezavantajele ei.

       În casă, tehnicienii continuau să lucreze intens: cineva striga ceva care se încheia cu: „...Ai vreunul în plus?”, iar Larry răspundea bucuros: „Sigur că am, vezi în...”
    Richie a dat din cap.
   - Pat Spain nu se aştepta să ajungă falit, a zis el. Altfel n-ar fi risipit banii pe castelul gonflabil. Sau era sigur că până la sfârşitul verii avea să aibă un nou loc de muncă, sau era sigur că avea să aibă alt mod de a face bani. Dacă ar fi crezut că asta n-are să se întâmple, iar banii se topeau...
    A întins mâna să atingă muchia ruptă a uşii cu un deget, totuşi şi-a retras-o la timp.
   - Astea sunt presiuni serioase pentru un bărbat, să ştie că nu poate să aibă grijă de familie.
   - Deci, banii tăi sunt încă pe Patrick, am concluzionat eu.
    Richie a spus cu grijă:
   - Banii mei nu sunt nicăieri până nu vedem ce crede dr. Cooper. Ziceam şi eu.
   - Bine. Patrick favoritul, bine, dar mai avem o grămadă de dezbătut, o grămadă de şanse ca un străin să apară şi să revendice poziţia. Deci, următoarea chestie pe care vrem s-o facem e să vedem dacă putem să găsim pe cineva care să restrângă aria. Sugerez să începem cu o discuţie rapidă cu Cooper, înainte să plece, apoi mergem să vedem dacă vecinii au ceva bun pentru noi. Până terminăm acolo, Larry şi oamenii lui veseli ar trebui să poată să ne facă un soi de actualizare, şi ar trebui să fi curăţat etajul suficient de bine ca să putem să mergem să scormonim pe-acolo, să încercăm să culegem câteva indicii pe ce s-ar fi putut duce banii. Cum ţi se pare?
    A dat din cap.
   - Bună şmecheria cu castelul gonflabil, am zis eu bătându-l pe umăr. Acum, haide să vedem ce poate să facă dr. Cooper cu ciudăţeniile.

          Casa arăta diferit: dispăruse liniştea aia de kilometri adâncime, risipită precum ceaţa, iar aerul era luminos şi zumzăia de eficienţă şi încredere. Doi oameni din echipa lui Larry lucrau metodic printre stropii de sânge, unul dintre ei punând tampoane în eprubete, în timp ce celălalt făcea poze cu Polaroidul, ca să indice de unde provenea fiecare tampon. O fată slabă, cu nas prea mare, se mişca în jur cu o cameră video. Tipul cu probele jupuia fâşii de pe mânerul unei ferestre. Cartograful fluiera printre dinţi în timp ce făcea schiţe. Toată lumea avea un ritm constant, care denota că aveau vechime în asta.
     Larry era în bucătărie, ghemuit peste un grup de markeri galbeni pentru probe.
   - Ce mizerie, a zis el cu poftă când ne-a văzut. Nu mai plecăm de-aici niciodată. Aţi intrat în bucătăria asta când aţi fost aici înainte?
   - Ne-am oprit la uşă, am răspuns eu. Dar au fost înăuntru poliţiştii în uniformă.
   - Normal c-au fost. Nu-i lăsa să plece de la datorie fără să ne dea urmele încălţărilor, pentru eliminare din cercul suspecţilor.
    S-a îndreptat de şale, apăsându-şi o mână mică pe spate.
   - Au, rahat, devin prea bătrân pentru slujba asta. Cooper e la etaj, cu copiii, dacă ai nevoie de el.
   - Nu-l întrerupem. Vreo urmă de armă?
    Larry a clătinat din cap.
   - Nada.
   - Vreun bilet?
   - Ăsta cu „ouă, ceai, gel de duş” se pune? Fiindcă altfel nu. Dacă te gândeşti la tipul ăsta de-aici, totuşi - un semn din cap spre Patrick - ştii la fel de bine ca mine că o mulţime de bărbaţi nu lasă. Genul puternic şi tăcut până la sfârşitul zilelor.

        Cineva îl întorsese pe Patrick pe spate. Era alb şi cu gura deschisă, însă aveai ocazia să vezi dincolo de asta: fusese un tip arătos, cu bărbie pătrată şi sprâncene drepte, genul după care se dau în vânt fetele.
   - Nu ştim ce să credem, am zis eu. Aţi găsit ceva descuiat? Uşa din spate, o fereastră?
   - Nu, până acum. Securitatea n-a fost rea, să ştii. Încuietori puternice la ferestre, geam termopan, încuietoare corespunzătoare pe uşa din spate - nu genul de care poţi să treci cu un card de credit. Nu încerc să vă fac eu treaba sau ceva, dar zic şi eu: nu e o casă în care să se pătrundă cel mai uşor din lume, mai ales fără să laşi urme.
    Şi banii lui Larry erau pe Patrick.
   - Că veni vorba de chei, am continuat eu. Anunţă-mă dacă găseşti vreuna. Ar trebui să avem cel puţin trei seturi de chei de la casă. Şi uită-te după un pix pe care scrie „Golden Bay Resort”. Nu te lăsa...

          Cooper îşi alegea drumul pe hol ca şi cum era murdar, ţinându-şi termometrul într-o mână şi servieta în cealaltă.
   - Detectiv Kennedy, a zis el resemnat, ca şi cum până atunci nu-şi pierduse speranţa că dispărusem cumva din caz. Şi detectiv Curran.
   - Dr. Cooper, am spus eu. Sper că nu întrerupem.
   - Tocmai mi-am încheiat examenele preliminare. Cadavrele pot fi mutate.
   - Poţi să ne oferi vreo noutate?
   Una dintre chestiile care mă enervează la Cooper e că atunci când e prin preajmă, sfârşesc prin a vorbi ca el.
    Cooper şi-a ridicat servieta şi a înălţat din sprâncene la Larry, care a rostit vesel:
   - Poţi să agăţi aia de uşa de la bucătărie, nu se întâmplă nimic interesant acolo.
    Apoi a pus servieta jos delicat şi s-a aplecat să poziţioneze bine termometrul.
   - Amândoi copiii par să fi fost sufocaţi, a precizat el.
    Am simţit lângă umăr cum neastâmpărul lui Richie creştea cu o treaptă de viteză.
    - Asta e, practic, imposibil de diagnosticat irevocabil, iar lipsa oricăror leziuni evidente sau simptome de intoxicaţie mă face să înclin spre privarea de oxigen drept cauză a decesului, şi nu arată nicio dovadă de sufocare, nicio urmă de strangulare a ligaturii şi nicio congestie şi hemoragie conjunctivală, de obicei asociate cu strangularea manuală.
    Biroul Tehnic va trebui să caute urme de salivă sau mucus pe perne, semne care indică faptul că au fost presate pe feţele victimelor - Cooper s-a uitat la Larry, care a ridicat degetul mare - deşi, având în vedere că pernele în cauză erau pe paturile victimelor, prezenţa fluidelor corporale ar constitui cu greu o armă care scoate fum, ca să spunem aşa, ad literam, mai exact o probă. În urma unei examinări la autopsie - care va începe mâine-dimineaţă la şase fix - am să încerc să restrâng şi mai mult posibilele mecanisme ale morţii.

         - Vreun semn de agresiune sexuală? am întrebat eu.
    Richie a tresărit de parcă l-aş fi curentat.
    Ochii lui Cooper au alunecat pentru o clipă peste umărul meu la el, amuzaţi şi dispreţuitori.
   - În urma examinării prealabile, nu par să existe semne de abuz sexual, nici recente, nici cronice, a răspuns el. Desigur, la autopsie o să explorez în profunzime posibilitatea asta.
   - Fireşte, am zis eu. Şi victima de-aici? Poţi să ne dai ceva?
    Cooper a scos o foaie de hârtie din servietă şi a inspectat-o până când eu şi Richie ne-am dus la el. Pe hârtie erau tipărite două contururi de corp generic de bărbat, faţă şi spate.
    Primul era însemnat cu un cod Morse precis şi teribil de puncte şi linii roşii făcute cu pixul.
   - Bărbatul adult are patru răni în piept, de la ceea ce pare a fi o lamă cu un singur tăiş, a explicat Cooper. Una - a arătat o linie roşie orizontală la jumătatea părţii stângi a conturului pieptului - e o crestătură relativ superficială: lama a lovit o nervură din apropierea liniei mediane şi a alunecat cam cinci centimetri de-a lungul osului, spre exterior, dar nu pare să fi pătruns mai departe. Dacă n-ar fi cauzat sângerări considerabile, n-ar fi fost fatală, nici chiar fără tratament medical.
    Degetul lui s-a mutat în sus, la trei pete roşii în formă de frunză, care formau în linii mari un arc, de sub clavicula stângă a conturului, până jos, în mijlocul pieptului victimei.
   - Celelalte leziuni majore sunt răni înţepate, tot de la o lamă cu un singur tăiş. Asta a pătruns între coastele din stânga sus, a lovit sternul şi a intrat în ţesutul moale de la marginea sternului. Până nu închei autopsia, sigur că nu pot să precizez adâncimile sau traiectoriile rănilor, sau să descriu daunele cauzate de acestea, însă dacă agresorul n-a fost deosebit de puternic, lovirea directă a sternului e puţin probabil să fi făcut mai mult decât să ciobească o aşchie din os. Cred că putem să susţinem, cu siguranţă, că moartea a fost cauzată fie de prima, fie de a treia leziune.
    S-a aprins bliţul fotografului, lăsându-mi o imagine persistentă în faţa ochilor: mâzgălituri de sânge pe pereţi, strălucitoare şi încolăcite. Pentru o clipă, am fost sigur că le simţeam mirosul.
   - Vreo leziune de apărare? am mai întrebat eu.
    Cooper a arătat cu degetul către difuzia de roşu de pe conturul braţelor.
   - În palma dreaptă are o crestătură superficială de zece centimetri şi alta mai profundă la muşchiul antebraţului stâng - m-aş aventura să presupun că rana asta e sursa celei mai mari părţi a sângelui de la locul faptei. Trebuie că a sângerat abundent. Victima prezintă şi o serie de leziuni minore - mici tăieturi, zgârieturi şi contuzii la ambele antebraţe - care sunt în concordanţă cu o luptă.
    Patrick ar fi putut să fie de orice parte a acestei lupte, şi tăietura din palmă ar fi putut să însemne fie o rană de apărare, fie alunecarea mâinii pe lamă în timp ce înjunghia.
   - Ar fi posibil ca rănile de cuţit să fi fost autoprovocate? am întrebat eu.
    Cooper a ridicat sprâncenele, de parcă aş fi fost un copil prost care reuşise cumva să spună ceva interesant.
    - Ai dreptate, detectiv Kennedy. Asta chiar e o posibilitate. Ar necesita o voinţă considerabilă, desigur, dar da: e, cu siguranţă, o posibilitate. Crestătura superficială ar fi putut să fie o rană datorată ezitării - o tentativă preliminară, urmată de cele profunde, de succes. Modelul e destul de comun în sinuciderile prin tăierea venelor. Nu văd niciun motiv pentru care n-ar trebui să fie găsit şi în alte metode. Presupunând că victima era dreptace - ceea ce ar trebui stabilit înainte să ne aventurăm chiar şi să teoretizăm poziţionarea rănilor pe partea stângă a corpului ar fi în concordanţă cu autoprovocarea.

        Încetul cu încetul, intrusul înfiorător al Fionei şi al lui Richie ieşea din cursă, dispărând dincolo de orizontul din spatele nostru. Nu se estompase încă, dar Patrick Spain era în faţă şi în centru şi venea rapid liniar. Asta aşteptasem tot timpul, totuşi de nicăieri a apărut o mică sclipire de dezamăgire.
    Detectivii criminalişti sunt vânători. Vrei să aduci acasă un leu alb pe care l-ai urmărit în întunericul junglei fremătătoare, nu o pisicuţă turbată. Şi în toate astea, o parte slabă din mine simţea ceva asemănător cu mila pentru Pat Spain. Cum zicea Richie, tipul încercase.
   - Poţi să ne indici o oră a morţii? am întrebat eu.
    Cooper a ridicat din umeri.
   - Ca de obicei, în cel mai bun caz o estimare, iar întârzierea cu care am examinat corpurile nu îmbunătăţeşte acurateţea. Cu toate astea, e de ajutor faptul că termostatul e setat să menţină temperatura casei la douăzeci şi unu de grade. Sunt sigur că toate cele trei victime au murit nu mai devreme de ora trei în dimineaţa asta şi nu mai târziu de ora cinci, cu balanţa probabilităţii înclinând spre ora mai timpurie.
   - Vreun indiciu despre cine a murit mai întâi?
   Cooper a răspuns, silabisind ca şi cum vorbea cu un idiot:
   - Au murit între trei şi cinci dimineaţa. Dacă probele ar fi furnizat alte detalii, aş fi spus.
 
        La fiecare caz, doar de-al dracului, Cooper găseşte scuze ca să mă insulte în faţa oamenilor cu care trebuie să lucrez.
     Mai devreme sau mai târziu, am să descopăr ce fel de plângere să-i fac ca să scap de el, dar până atunci - şi el ştie asta - am s-o las aşa, fiindcă la momentul ales de el am chestii mai importante în minte.
   - Sunt sigur de asta, am zis eu. Şi arma? Poţi să ne spui ceva despre asta?
   - O lamă cu un singur tăiş. Aşa cum am zis.
    Cooper s-a aplecat din nou peste servietă, punând la loc foaia de hârtie. Nici măcar nu s-a deranjat să-mi arunce privirea nimicitoare.
   - Şi aici intervenim noi, evident, dacă nu te superi, dr. Cooper, a spus Larry.
    Cooper a fluturat graţios o mână - el şi Larry se împăcau cumva.
   - Ia vino, măi, Extravagantule. Uite ce-a găsit mica mea prietenă Maureen doar pentru tine. Sau n-a găsit, mai bine zis.
    Fata cu camera video şi nasul prea mare a plecat de lângă sertarele de bucătărie şi a arătat într-acolo. Toate sertarele aveau gadgeturi complicate care le făceau sigure pentru copii şi am văzut de ce: în partea de sus era o carcasă turnată, de-a curmezişul interiorului capacului căreia cobora cu litere fanteziste înscrisul „Cuisine Bleu”.
    Era gândită să conţină cinci cuţite. Patru erau la locul lor, de la un cuţit lung, sculptat, la o chestiuţă nostimă mai scurtă decât palma mea: strălucitoare, ascuţită de tăia firul de păr, periculoasă. Al doilea cuţit ca mărime lipsea.
   - Sertarul ăsta era deschis, a precizat Larry. De-asta l-am ochit aşa de repede.
   - Şi nicio urmă de al cincilea cuţit, am adăugat eu.
   Clătinări din cap pretutindeni în jur.
   Cooper era ocupat să-şi scoată delicat mănuşile, deget cu deget.
   - Dr. Cooper, ai putea să arunci o privire şi să ne spui dacă nu cumva cuţitul ăsta ar putea să fie în concordanţă cu rănile victimei? am întrebat eu.
    Nu s-a întors.
   - O opinie informată ar necesita o examinare completă a rănilor, atât la nivelul suprafeţei, cât şi în secţiune transversală, de preferinţă cu cuţitul în cauză disponibil pentru comparaţie. Pare că am efectuat o astfel de examinare?
    Când eram copil, mi-aş fi ieşit de fiecare dată din fire cu Cooper, dar în momentul acela am ştiut să mă stăpânesc, şi o să îngheţe iadul înainte să-i dau satisfacţie.
   - Dacă poţi să excluzi cuţitul ăsta cumva - dimensiunea lamei, poate, sau forma mânerului - atunci trebuie să ştim acum, înainte să trimitem o duzină de salahori după cai verzi pe pereţi, am zis eu.
    Cooper a oftat şi a aruncat cutiei o privire de o jumătate de secundă.
    - Nu văd niciun motiv pentru care să fie exclus din calcul.
    - Perfect. Larry, putem să luăm unul dintre celelalte cuţite cu noi, să arătăm echipei de căutare după ce ne uităm?
    - N-ai decât. Ce zici de ăsta? Dacă ne luăm după găurile din cutie, e, practic, la fel ca şi cel pe care-l cauţi, doar că mai mic.
    Larry a scos cuţitul din mijloc, l-a pus abil într-o pungă din plastic transparentă pentru probe şi mi l-a predat.
   - Adu-l înapoi când termini cu el.
   - Aşa o să fac. Dr. Cooper, poţi să-mi dai o idee cât de departe ar fi putut să ajungă victima după ce s-a ales cu rănile? Cât de mult ar fi putut să fi rămas în picioare?
    Cooper s-a uitat iar urât la mine.
   - Mai puţin de un minut, a răspuns el. Sau, eventual, mai multe ore. Doi metri sau, de presupus, un kilometru. Alege tu, detectiv Kennedy, fiindcă mi-e teamă că eu sunt în imposibilitatea de a-ţi furniza genul de răspuns pe care-l doreşti. Sunt implicate mult prea multe variabile ca să permită o presupunere inteligentă şi, indiferent ce ai face în locul meu, refuz să fac una neinteligentă.
   - Dacă vrei să ştii dacă victima ar fi putut să scape de armă, Extravagantule, pot să-ţi spun eu că n-a ieşit de-aici, oricum, a zis Larry util. Nu e strop de sânge pe hol sau pe uşa din faţă. Are tălpile pantofilor acoperite, şi la fel şi mâinile, şi ar fi trebuit să se sprijine de ceva, nu? fiindcă devenea din ce în ce mai slăbit.
    Cooper a ridicat din umeri.
   - Oh, ar fi trebuit. În plus, uită-te în jurul tău: bietul de el era ca un aspersor. Ar fi lăsat pete peste tot, ca să nu mai vorbim de un minunat traseu Hansel şi Gretel. Nu. Odată drama începută, tipul ăsta n-a mai ieşit în faţa casei şi nu s-a mai dus la etaj.
   - Corect, am confirmat eu. Dacă apare cuţitul ăla, anunţă-mă imediat. Până atunci, nu te mai sâcâim. Mulţumesc, băieţi.

       Bliţul s-a aprins din nou. De data asta m-a plesnit peste ochi silueta lui Patrick Spain: strălucind alb, cu braţele desfăcute larg în lături, de parcă se lansa într-un placaj ca la fotbalul american sau ca şi cum cădea.
   - Aşa, a zis Richie când eram pe drum. Nu e treabă din interior, la urma urmelor.
   - Nu e aşa simplu, fiule. S-ar putea ca Patrick Spain să fi ieşit în grădina din spate, poate chiar peste zid - sau ar fi putut doar să deschidă o fereastră şi să arunce cuţitul cât de departe putea. Şi aminteşte-ţi, Patrick nu e singurul suspect aici. Nu uita de Jenny Spain. Cooper n-a examinat-o încă. Din câte ştim, ea ar fi putut să fie în stare să iasă din casă, să ascundă cuţitul, să se întoarcă înăuntru şi să se aşeze frumos lângă soţul ei. Ar putea să fie un pact de sinucidere, sau ea ar fi putut să-l protejeze pe Patrick - pare genul care ar putea foarte bine să-şi dedice ultimele câteva minute din viaţă protejării reputaţiei familiei. Sau ăsta ar putea să fie aranjamentul ei, de la un capăt la altul.

            Fiatul galben plecase.
    Fiona se îndrepta spre spital, ca să încerce s-o vadă pe Jenny - speram să conducă poliţiştii în uniformă, ca să nu încolăcească maşina în jurul unui copac în timpul unei crize de plâns. În schimb, aveam un grup de maşini noi sus, la capătul drumului, lângă furgoneta de la morgă. A
    r fi putut să fie jurnalişti sau rezidenţi pe care poliţiştii în uniformă îi ţineau departe de locul faptei, dar puteam să pariez că erau salahorii mei. M-am dus la ei.
   - Şi gândeşte-te la asta, am continuat eu. Un străin nu se duce acolo neînarmat şi sperând să aibă şansa să caute prin sertarele din bucătărie şi să găsească ceva bun. Îşi aduce propria armă.
   - Poate că aşa a făcut, apoi a zărit cuţitele alea şi s-a gândit că ar fi mai bun ceva care nu conduce la el. Sau poate că nu plănuia să omoare pe nimeni. Sau poate cuţitul ăla nu e armă deloc. L-a sustras ca să-i pierdem noi urma.
   - Posibil. Ăsta e un motiv pentru care trebuie să-l găsim repede: ca să ne asigurăm că nu ne conduce pe o cale greşită. Ai tu altul?
   - Înainte să scape de ăsta, a răspuns Richie.
   - Corect. Să spunem că e opera cuiva din afară: omul nostru - sau femeia - a aruncat, probabil, arma în apă aseară, dacă are un pic de minte, însă dacă e cumva prea prost să se fi gândit la asta din proprie iniţiativă, toată activitatea asta l-a obligat să se informeze că ar putea să fie o idee să nu aibă un cuţit însângerat prin preajmă. Dacă l-a abandonat undeva pe proprietate, vrem să-l săltăm când se întoarce după el. Dacă l-a luat acasă, vrem să-l prindem când îl aruncă la gunoi. Toate astea presupunând că e încă în zonă, evident.
    Doi pescăruşi s-au înălţat rapid în zbor de pe un morman de moloz, ţipând unul la altul, şi Richie a întors repede capul.
   - N-a dat peste familia Spain din întâmplare, a zis Richie. Ăsta nu e genul de loc unde cineva ar putea să fie doar în trecere şi să se întâmple să ochească un grup de victime care-l aţâţă.
   - Nu, am replicat eu. Nu e deloc genul ăla de loc. Dacă nu e prost sau localnic, atunci a venit aici căutând ceva.
   
         Salahorii erau şapte băieţi şi o fată, toţi undeva spre treizeci de ani, atârnând pe lângă maşinile lor şi încercând să pară şmecheri şi profesionişti, şi gata de orice.
    Când ne-au văzut venind spre ei, s-au îndreptat, şi-au tras în jos jachetele, iar tipul cel mai barosan şi-a aruncat ţigara.
    Am arătat din cap spre chiştoc şi am întrebat:
   - Ce-ai de gând cu ăsta?
    A părut descumpănit.
   - Ai de gând să-l laşi acolo, nu? am întrebat eu. Pe jos, să-l găsească Biroul, să-l înregistreze şi să-l trimită mai departe, pentru testarea ADN-ului. Ce sperai? Să ajungi în capul listei noastre de suspecţi sau în fruntea celei de leneşi?
    A ridicat chiştocul şi l-a înghesuit înapoi în pachetul cu ţigări şi, rapid, toţi cei opt au înregistrat: cât timp eşti în ancheta mea, nu dai cu muci-n fasole. Marlboro Man s-a făcut stacojiu, totuşi cineva trebuia să şi-o ia pentru binele echipei.
   - Mult mai bine, am continuat eu. Sunt detectivul Kennedy şi el e detectivul Curran.
    Nu i-am întrebat cum îi cheamă. Nu era vreme pentru strângeri de mâini şi conversaţie şi, oricum, le-aş fi uitat numele. Nu ţin evidenţa sandviciurilor preferate ale salahorilor mei şi a aniversărilor copiilor lor, urmăresc ce fac şi dacă o fac bine.
   - O să primiţi un instructaj complet mai târziu, însă deocamdată asta e tot ce trebuie să ştiţi: căutăm un cuţit de bucătărie model „Cuisine Bleu”, cu lamă curbată de cincisprezece centimetri, cu mâner din plastic negru, care face parte dintr-un set, seamănă foarte mult ca ăsta, dar e puţin mai mare.
    Am ridicat punga din plastic pentru probe.
   - Aţi primit toţi telefoane cu cameră foto? Faceţi o poză, ca să vă amintiţi exact ce căutaţi. Ştergeţi poza diseară, înainte să plecaţi de la locul faptei. Nu uitaţi.
    Au scos repede telefoanele şi au trecut punga de probe de la unul la altul, manipulând-o ca şi cum ar fi fost făcută din bule de săpun.
    - Cuţitul pe care l-am descris, am explicat eu, e un pariu bun pentru arma crimei, dar în jocul ăsta nu primim garanţii, aşa că dacă daţi peste altă lamă prin tufişuri, pentru numele lui Dumnezeu, n-o ignoraţi într-o veselie doar fiindcă nu se potriveşte cu descrierea. Ne uităm şi după îmbrăcăminte plină de sânge, urme de paşi, chei şi orice altceva pare nelalocul lui. În cazul în care găseşti ceva care are potenţial, ce faci?
    Am dat din cap spre Marlboro Man - dacă răstorni cuierul cuiva, dă-i mereu o şansă să-l ridice înapoi.
   - Nu-l atingi, a răspuns el. Nu-l laşi nesupravegheat. Suni băieţii de la Birou ca să-l fotografieze şi să-l ridice.
   - Exact. Şi mă suni şi pe mine. Orice găsiţi, vreau să văd. Eu şi detectivul Curran o să intervievăm vecinii, deci o să aveţi nevoie de numerele noastre de mobil, şi viceversa - o să evităm staţia radio deocamdată. Recepţia aici e de rahat, aşa că dacă nu puteţi să sunaţi, trimiteţi SMS. Nu lăsaţi mesaje vocale. A înţeles toată lumea?
    Pe drum, prima noastră reporteriţă se urcase pe nişte schele pitoreşti şi făcea o transmisie în direct, încercând să-şi ţină haina umflată de vânt. În vreo două ore urmau să fie câteva zeci ca ea. Mulţi dintre ei n-aveau să se gândească de două ori înainte să uzeze de mesageria vocală a unui detectiv.
    Am făcut schimb de numere cu toată lumea.
   - În curând au să mai vină căutători, am zis eu. Şi când au să ni se alăture, o să am alte misiuni pentru voi, însă acum trebuie să ne mişcăm. Pornim din spatele casei. Începeţi cu zidul grădinii, vă îndreptaţi spre exterior, vă asiguraţi că nu lăsaţi nicio lacună în zonele voastre de căutare. Ştiţi procedura. Duceţi-vă.

        Casa semidecomandată prevăzută cu un perete comun cu reşedinţa familiei Spain era goală, fără nimic în camera din faţă, cu excepţia unei mingi stricate de ziare şi a unei pânze de păianjen de nivel arhitectural care era o hidoşenie. Cele mai apropiate semne de viaţă omenească erau la două uşi mai jos, pe cealaltă parte, la numărul 5: gazonul era uscat, dar la ferestre erau perdele de dantelă şi în drum era culcată într-o parte o bicicletă de copil.
    Mişcare în spatele plasei, în timp ce veneam pe potecă.
    Cineva era cu ochii pe noi.
    Femeia care a răspuns la uşă era corpolentă, cu o faţă suspicioasă şi părul negru strâns la spate într-o coadă subţire de cal. Purta un hanorac roz supradimensionat, colanţi gri subdimensionaţi, o alegere proastă, şi o grămadă de bronz fals care într-un fel o împiedica să arate bolnăvicioasă.
   - Da?
   - Poliţia, am zis eu arătându-i legitimaţia. Putem să intrăm şi să schimbăm o vorbă?
   S-a uitat la legitimaţie ca şi cum poza mea nu corespundea standardelor ei înalte.
   - Am fost mai devreme şi am întrebat gărzile alea ce se întâmplă. Mi-au spus să mă întorc înăuntru. Am dreptul să fiu pe propriul drum. Nu puteţi să-mi spuneţi că nu.
    Avea să fie o adevărată plimbare în parc.
   - Înţeleg, am spus eu. Poţi să părăseşti incinta când vrei, n-au să te împiedice.
   - Mai bine nu. Şi, oricum, nu încercam să părăsesc incinta. Doar voiam să ştiu ce se întâmplă.
   - A avut loc o crimă. Ne-ar plăcea să schimbăm câteva cuvinte cu tine.
    Privirea i-a trecut de mine şi de Richie spre acţiune, şi indiscreţia bate neîncrederea. De obicei. S-a dat la o parte din uşă.
    Casa fusese la început exact ca a familiei Spain, însă nu rămăsese aşa. Holul se îngusta din cauza unei grămezi de obiecte pe jos - Richie şi-a prins glezna în roata unui cărucior, lăsând să-i scape ceva neprofesionist - şi camera de zi era supraîncălzită şi murdară, cu tapet încărcat şi un miros intens de supă şi haine ude. Pe jos stătea cocoşat, cu gura deschisă, un copil grăsan de vreo zece ani, jucând pe PlayStation un joc care era, evident, evaluat pentru peste optsprezece ani.
    - E bolnav, a precizat femeia şi şi-a încrucişat braţele defensiv.
   - Norocul nostru, am zis eu arătând din cap spre copil, care ne ignora şi continua să butoneze. El ar putea să ne ajute. Sunt detectivul Kennedy şi el e detectivul Curran. Tu cine eşti...?
   - Sinead Gogan. Doamna Sinead Gogan. Jayden, termină cu chestia aia.
    Accentul ei era ceva semihuliganic de la periferia Dublinului.
    - Doamnă Gogan, am continuat eu aşezându-mă pe canapeaua înflorată şi scoţând agenda. De când îţi cunoşti vecinii?
    A scuturat din cap spre casa familiei Spain.
   - Pe ăştia?
   - Familia Spain, da.
    Richie m-a urmat pe canapea. Ochii mici şi pătrunzători ai lui Sinead Gogan s-au mutat la noi, dar după o clipă a ridicat din umeri şi s-a plantat într-un fotoliu.
   - Ne salutam. N-am fost prieteni.
   - Ziceai că ea era o vacă snoabă, a intervenit Jayden fără să rateze deloc să omoare zombi.
    Mama lui l-a săgetat cu o privire pe care el n-a văzut-o.
   - Tu să taci.
   - Sau?
   - Sau vezi tu.
   - Era o vacă snoabă? am întrebat eu mirat.
   - N-am zis asta, a răspuns femeia. Am văzut o ambulanţă acolo. Ce s-a întâmplat?
   - A avut loc o crimă. Ce poţi să-mi spui despre familia Spain?
   - I-a împuşcat cineva? a vrut Jayden să ştie.
    Copilul putea să îndeplinească sarcini multiple în acelaşi timp.
   - Nu. Ce era snob la familia Spain?
    Sinead a ridicat din umeri.
   - Nimic. Sunt în regulă.
    Richie s-a scărpinat cu pixul la rădăcina nasului.
   - Serios? a întrebat el un pic sfios. Fiindcă - adică n-am nicio idee, nu i-am cunoscut însă casa lor mi s-a părut destul de pretenţioasă. Se vede întotdeauna când cineva se dă mare.
   - Să fi văzut înainte. Un SUV mare afară, pe care el îl spăla şi-l lustruia în fiecare weekend, dându-şi aere. N-a durat, nu?
    Sinead încă era prăbuşită în fotoliu, cu braţele încrucişate şi picioarele groase întinse în afară, dar în voce i se citea satisfacţia.
    În mod normal, nu-i las pe băieţii cei noi să facă interogarea în prima lor zi, totuşi abordarea lui Richie era bună şi accentul lui ne dusese mai departe decât ne-ar fi dus al meu. Am lăsat asta în seama lui.
   - Nu atât de mult cât să-şi mai dea aere, a fost el de acord.
   - Asta nu-i opreşte. Tot cred că sunt încrezuţi. Jayden i-a zis ceva celei mici...
   - I-am zis căţea proastă, a completat Jayden.
   - ... şi femeia a venit aici şi şi-a vărsat sacul, despre cum copiii nu se împacă şi dacă nu există vreo posibilitate să-i facem să coopereze. Ceva atât de fals, înţelegi? Se pretindea atât de drăguţă. Am zis că băieţii sunt băieţi, să se împace cu gândul. N-a fost fericită când a auzit asta. Acum şi-o ţine pe mica prinţesă departe de noi. Ca şi cum nu suntem destul de buni pentru ei. E doar geloasă.
   - Pe ce? am întrebat eu.
    Sinead m-a privit cu acreală.
   - Pe noi. Pe mine.

       Nu puteam să-mi imaginez un singur motiv pentru care Jenny Spain ar fi fost geloasă pe oamenii ăştia, cert e că asta părea irelevant. Sinead a noastră credea, probabil, că nu fusese invitată la petrecerea pentru femei a lui Beyonce, fiindcă Beyonce era geloasă.
    - Corect, am zis eu. Când a fost asta, mai exact?
    - În primăvară. Aprilie, poate. De ce? Zice că le-a făcut Jayden ceva? Fiindcă el niciodată...
    S-a ridicat pe jumătate din fotoliu, corpolentă şi ameninţătoare.
    - Nu, nu, nu, am liniştit-o eu. Când a fost ultima dată când ai văzut familia Spain?
    După o clipă, a decis să mă creadă şi s-a aşezat înapoi.
   - De vorbit, asta a fost tot. Îi văd pe-aici, însă n-am nimic de vorbit cu ei, nu după toate astea. Ieri după-amiază am văzut-o intrând în casă cu copiii.
    - La ce oră?
   - Pe la cinci fără un sfert, poate. Aş spune că era după ce o luase pe cea mică de la şcoală şi se dusese la cumpărături - avea câteva pungi. Micuţul arăta, într-un fel, înfumurat. Făcea crize, fiindcă voia chipsuri. Răsfăţat.
   - Tu şi soţul tău aţi fost acasă aseară? am întrebat eu.
   - Da. Unde era să ne ducem? N-ai unde. Cel mai apropiat bar din oraş e la douăzeci de kilometri de-aici.
   La Whelan şi La Lynch sunt, probabil, în betoane şi schele acum, distruse ca să facă loc pentru noile versiuni strălucitoare, care nu sunt gata încă. Am simţit pentru o clipă mirosul prânzului de duminică de la La Whelan: nuggets de pui şi cartofi congelaţi bine prăjiţi, fum de ţigară.
    - Să faci tot drumul ăsta şi pe urmă să nu poţi să bei, fiindcă trebuie să conduci pe drumul spre casă - nu sunt autobuze într-acolo. Ce rost ar avea?
   - Aţi auzit ceva ieşit din comun?
    Altă holbare, de data asta mai ostilă, ca şi cum aş fi acuzat-o de ceva şi se gândea să-mi dea cu o sticlă-n cap.
   - Ce-ar fi trebuit să auzim?
    Jayden a chicotit brusc.
   - Tu ai auzit ceva, Jayden? l-am iscodit eu.
   - Ce, ţipete? a întrebat Jayden.
    Chiar s-a întors spre noi.
   - Ai auzit ţipete?
    Grimasă de enervare.
   - Nu.
    Mai devreme sau mai târziu, alt detectiv are să dea peste Jayden într-un context cu totul diferit.
    - Atunci, ce-ai auzit? Ar putea să ne fie de folos orice.
    Pe chipul lui Sinead încă era privirea aia, ostilitate amestecată cu ceva asemănător cu prudenţa.
   - N-am auzit nimic, a răspuns ea. Am avut televizorul deschis.
   - Da, a intervenit Jayden. Nimic.
    A explodat ceva pe ecran.
   - La naiba! a exclamat el şi s-a cufundat înapoi în joc.
   - Dar soţul tău, doamnă Gogan? am întrebat eu.
   - Nici el n-a auzit nimic.
   - Ar putea să ne confirme chiar el?
   - E plecat.
   - Când se întoarce?
    Ridicat din umeri.
   - Şi dup-aia ce mai vrei?
   - Poţi să ne spui dacă ai văzut recent pe cineva intrând sau ieşind din casa familiei Spain?
    Gura lui Sinead s-a strâns.
   - Eu nu-mi spionez vecinii, a răspuns ea repede, ceea ce însemna că o făcea.
    Nu că aş fi avut vreun dubiu.
   - Sunt sigur că nu, am zis eu. Dar ăsta nu e spionaj. Nu eşti oarbă şi surdă, n-ai cum să te împiedici să vezi dacă vine şi pleacă lume, sau dacă le auzi maşinile. Câte case sunt locuite pe strada asta?
   - Patru. Noi şi ei, şi două în celălalt capăt. Şi ce?
   - Deci, dacă vezi pe cineva în capătul ăsta, ştii sigur că a venit la familia Spain. Aşadar, au avut recent vreun vizitator?
    Şi-a dat ochii peste cap.
   - Dacă au avut, nu l-am văzut. Bine?
    - Nu sunt aşa de populari cum se cred, a spus Richie cu un mic zâmbet.
    Sinead a zâmbit şi ea.
   - Exact.
    El s-a aplecat în faţă.
   - Confidenţial: îşi mai bate cineva capul să vină în vizită la ei?
   - Nu mai vine nimeni. Când ne-am mutat aici, aveau musafiri duminica: la fel ca ei, care conduceau SUV-uri mari şi chestii, se învârteau pe-aici cu sticle cu vin - nişte cutii nu erau destul de bune pentru ei. Făceau grătare. Se dădeau grozavi din nou.
   - Nu şi de curând?

           Zâmbetul s-a lărgit.
   - Nu de când şi-a pierdut el locul de muncă. Au organizat o petrecere de ziua de naştere a unuia dintre copii, prin primăvară, însă asta a fost ultima dată când am văzut pe cineva intrând acolo. Cum am zis totuşi, nu pândeam. Dar vezi fără să vrei, nu?
   - Aşa e, da. Spune-ne ceva: aţi avut vreo problemă cu şoareci, şobolani, ceva de genul ăsta?
    Asta i-a atras atenţia lui Jayden. Chiar a pus pauză.
   - Iisuse! I-au mâncat şobolanii?
   - Nu, am răspuns eu.
   - Ahhh, a zis el dezamăgit, continuând să stea cu ochii pe noi.
    Puştiul era enervant. Avea ochi lipsiţi de viaţă şi incolori, ca de calmar.
   - N-am avut niciodată şobolani, a precizat mama băiatului. N-aş fi fost surprinsă, la cum e canalizarea aici, dar nu. Nu încă, oricum.
   - Nu e cine ştie ce aici, nu? a întrebat Richie.
   - E o groapă de gunoi, a răspuns Jayden.
   - Da? De ce?
    A ridicat din umeri. Sinead a zis:
   - Te-ai uitat în jur?
   -Mie mi se pare în regulă, a spus Richie surprins. Case drăguţe, o grămadă de spaţiu, aţi transformat minunat locul...
   - Da, aşa credeam şi noi. Arăta grozav pe planuri. Stai aşa...

        S-a ridicat de pe fotoliu cu un mormăit şi s-a aplecat - aş fi putut să trăiesc fără imaginea asta - să scotocească prin dezordinea de pe o masă dintr-o parte: reviste cu celebrităţi, zahăr vărsat, un monitor pentru copil, o jumătate de rulou cu cârnat pe o farfurie unsuroasă.
   - Uite, a zis ea împingând o broşură spre Richie. Asta am crezut că o să cumpărăm.
    Pe faţa broşurii se vedea OCEAN VIEW cu acelaşi scris îmbârligat ca pe panoul din afara proprietăţii, peste o poză a unui cuplu care râdea şi îmbrăţişa doi copii de catalog în faţa unei case albe ca zăpada şi a valurilor albastru mediteraneean.
    În interior era meniul: patru-cinci dormitoare, decomandată, duplex, orice-ţi pofteşte inima, toate strălucind de curăţenie şi atât de bine prelucrate în Photoshop, că abia dacă ai fi zis că erau miniaturi. Casele purtau nume: Diamant avea cinci camere decomandate şi garaj, Topaz era un duplex cu două dormitoare, Smarald, Perla şi restul erau undeva între - părea că noi eram în Safir. Mai multe litere îmbârligate gângureau emoţionate despre plajă, creşă, centru de agrement, un magazin în colţ, un loc de joacă: un paradis de sine stătător, cu toate facilităţile unei reşedinţe de lux, modernă, pe preşul de la uşa ta.
    Trebuie că arătase destul de al naibii de sexy - aşa cum am menţionat mai înainte, alţii pot să-şi ia un şut în fund fiind snobi în legătură cu noile dezvoltări dacă doresc, dar mie îmi plac la nebunie. Par pozitive, ca marile pariuri plasate în viitor.
    Din anumite motive totuşi - poate fiindcă am văzut ce era afară - broşura asta mi s-a părut ceea ce Richie ar fi numit înfiorătoare.
    Sinead a lovit cu un deget butucănos în broşură.
   - Asta au promis. Toate astea. Scrie în contract şi aşa mai departe.
   - Şi nu asta aţi primit? a întrebat Richie.
   - Pare să arate ca în broşură? a pufnit ea.
    El a ridicat din umeri.
   - Nu e gata încă. Ar putea să fie grozav când o să fie gata.
   - O să fie gata pe dracu’. Lumea a încetat să cumpere, cu recesiunea, şi constructorii s-au oprit din cauza asta din treabă. Am ieşit într-o dimineaţă, cu câteva luni în urmă, şi plecaseră. Tot, excavatoarele şi toate. Nu s-au mai întors.
    - Jaysus, a exclamat Richie clătinând din cap.
   - Da, Jaysus. Toaleta noastră de la parter e stricată, dar instalatorul care a montat-o n-are să vină s-o repare, fiindcă n-a fost plătit niciodată. Toată lumea spune că ar trebui să mergem la tribunal şi să cerem despăgubiri, însă pe cine să dăm în judecată?
   - Constructorii? am sugerat eu.
   Ea mi-a aruncat din nou privirea aia lipsită de viaţă, ca şi cum lua în considerare să mă pocnească fiindcă eram aşa de prost.
   - Hm, da, ne-am gândit la asta, de fapt. Nu putem să dăm de ei. La început se ţineau ca scaiul de noi, acum şi-au schimbat numărul de telefon. Ne-am dus chiar şi la ai voştri, dar au zis că toaleta noastră nu e treaba poliţiei.
    Richie a ridicat broşura ca să-i atragă din nou atenţia.
   - Şi toate chestiile astea, creşa şi asta?
   - Asta, a zis Sinead.
    Gura i s-a închis cu dezgust. Grimasa a făcut-o chiar urâtă.
   - Acolo e singurul loc unde n-o să vezi vreodată asta. Ne-am plâns de o grămadă de ori în legătură cu creşa, care a fost unul dintre motivele pentru care am cumpărat aici, şi apoi salut, nimic. S-a deschis, în cele din urmă. S-a închis după o lună, fiindcă nu mergeau acolo decât cinci copii. Unde ar fi trebuit să fie locul de joacă, e ca în Bagdad. Puştii îşi riscă viaţa jucându-se acolo. Centrul de agrement nici măcar nu s-a construit. Ne-am plâns şi în legătură cu asta. Au pus o bicicletă medicală într-o casă goală şi au zis: Uite centrul. Bicicleta a fost furată.
   - Şi magazinul?
    Un pufnit în râs lipsit de umor.
   - Da, cum să nu? Am de mers opt kilometri ca să cumpăr lapte, la staţia de benzină de pe autostradă. N-avem iluminat stradal. Mă tem pentru viaţa mea ca să ies singură după lăsarea întunericului, ar putea să fie violatori sau ceva - sunt o grămadă de străini care închiriază o casă în Complexul Ocean View. Şi dacă se întâmplă ceva cu mine, vin ai voştri să facă ceva în legătură cu asta? Soţul meu i-a sunat pe ai voştri cu câteva luni în urmă, când o grămadă de ţigani au dat o petrecere într-una dintre casele de peste drum. Ai voştri nu s-au arătat până dimineaţa. Am fi putut să luăm foc aici, dacă vreţi să ştiţi.
    Cu alte cuvinte, să scoatem ceva de la Sinead era întotdeauna atât de distractiv.

       - Ştii cumva dacă familia Spain o fi avut probleme similare - cu compania de dezvoltare, cu petrecăreţii de peste drum, cu oricine? am întrebat-o eu.
    Ridicat din umeri.
  - N-aş şti să-ţi răspund. Cum am zis, n-am fost prieteni, dacă înţelegi ce vreau să spun. Ce s-a întâmplat cu ei, oricum? Sunt morţi sau ce?
    În curând, băieţii de la morgă urmau să scoată corpurile.
   - Poate că Jayden ar trebui să aştepte în altă cameră, am sugerat eu.
    Sinead s-a uitat la el.
   - N-are rost. O să asculte la uşă.
    Jayden a dat din cap.
   - A fost un atac violent, am explicat eu. Nu sunt în măsură să-ţi ofer detalii, dar infracţiunea în cauză e crimă.
    - Jaysus, a oftat Sinead, balansându-se în faţă, şi a rămas cu gura deschisă, umedă şi avidă. Cine a fost omorât?
   - Nu putem să-ţi dăm informaţia asta.
   - A atacat-o el pe ea, nu?
    Jayden uitase de joc. Pe ecran, un zombi îngheţase strâmb în mijlocul căderii, cu resturi din capul lui ca o ciupercă împrăştiate pretutindeni.
   - Ai vreun motiv să crezi că el ar fi putut s-o atace pe ea? am întrebat-o eu.
    Acea tresărire precaută a pleoapelor ei. A căzut înapoi pe fotoliu şi şi-a încrucişat din nou braţele.
   - Întrebam şi eu.
   - Dacă ai, trebuie să ne spui, doamnă Gogan.
   - Nu ştiu şi nu-mi pasă.
    Rahat! Oricum, ştiu încăpăţânarea asta groasă, plină de cocoloaşe: de ce forţezi mai tare, de-aia se întăreşte.
    - Bine, am zis eu. În ultimele luni ai văzut vreun necunoscut pe proprietate?
    Jayden a lăsat să-i scape un nechezat tare şi ascuţit.
   - Nu văd niciodată pe nimeni, mai deloc, a răspuns Sinead. Şi, oricum, nu i-aş recunoaşte pe cei mai mulţi dintre ei. Nu suntem, cum ar fi, toţi excesiv de prietenoşi aici. Am prietenii mei, nu trebuie să mă agăţ de vecini.
    În traducere, n-aveai cu ce să plăteşti vecinii suficient ca să stea cu familia Gogan. Erau, probabil, toţi doar geloşi.
   - Atunci, ai văzut cumva pe cineva care nu părea de-aici? Oricine care te-a făcut să te îngrijorezi pentru vreun motiv sau altul?
   - Doar străinii din Complex. Sunt cu zecile în casa aia. Aş spune că mulţi dintre ei sunt ilegali. Dar n-o să verificaţi nici asta, nu?
   - O să comunicăm departamentului corespunzător. A sunat cineva la uşă? Vânzând ceva, poate? Solicitând să verifice conductele sau cablurile?
   - Da, cum să nu? De parcă îi pasă cuiva de cablurile noastre... Jaysus!
    Sinead a sărit în picioare.
   - A fost, cum ar fi, un psihopat care a intrat peste ei? Cum arată în emisiunea aia la televizor, vreun criminal în serie?
    Dintr-odată s-a umplut de viaţă. Frica i-a îndepărtat paloarea de pe faţă.
   - Nu putem să dăm detalii cu privire la...
   - Fiindcă dacă e aşa, mai bine îmi spui acum, da? Nu stau aici să aştept ca vreun ticălos bolnav să vină şi să ne tortureze, şi ai voştri să stea acolo şi să se uite la el cum ne-o trage, înainte să faceţi dracului ceva...

            Era prima emoţie reală pe care o vedeam la ea. Copiii fantomă-albastră din vecini: nimic altceva decât sursă de bârfă, deloc mai reală decât unele emisiuni televizate, dar asta doar până când pericolul ar putea să fie personal.
    - Pot să-ţi promit că n-o să stăm acolo să ne uităm, am asigurat-o eu.
   - Nu fi impertinent cu mine! O să sun la radio, zău, o să sun la Joe Duffy Show...
    Şi ne-am petrece restul anchetei trecând printr-un ciclon de presă de genul poliţiştilor-nu-le-pasă-de-isteria-cetăţeanului. Am trecut prin asta. E ca atunci când cineva foloseşte o maşină care azvârle mopşi hămesiţi în loc de mingi de tenis.
    Înainte să pot să vin cu ceva liniştitor, Richie s-a aplecat în faţă şi a rostit cu sinceritate:
   - Doamnă Gogan, ai tot dreptul să fii îngrijorată. Sigur, eşti mamă.
   - Exact. Am copii la care să mă gândesc. N-am să...
   - A fost un pedofil? a vrut Jayden să ştie. Ce le-a făcut?
    Începeam să văd de ce-l ignora Sinead.
   - Acum, ştii că sunt o grămadă de chestii pe care nu putem să ţi le spunem, a zis Richie. Dar nu pot să las o mamă să-şi facă griji, aşa că am încredere că n-o să mai spui la nimeni. Pot să fac asta, da?
    Aproape l-am oprit, deşi până atunci lucrase bine la interviu. Şi Sinéad s-a calmat, privirea-i avidă devenind din nou înfricoşată.
    - Da. Bine.
   - Facem aşa, a zis Richie.
    S-a aplecat mai aproape.
   - N-are de ce să-ţi fie teamă. Dacă e cineva periculos acolo, şi zic doar dacă, facem tot ce trebuie în legătură cu asta.
    A lăsat o pauză impresionantă şi a făcut un semn cu subînţeles din sprâncene.
   - Mă înţelegi, da?
    Tăcere confuză.
    - Da, a zis Sinead, în cele din urmă. Fireşte.
   - Sigur că mă înţelegi. Acum, aminteşte-ţi: nicio vorbă.
   - N-am să spun nimic, a zis ea afectat.
    Urma să povestească la toată lumea pe care o cunoştea, evident, însă n-avea niciun rahat de relatat: trebuia să păstreze un aspect infatuat şi să sugereze vag că deţinea informaţii secrete pe care nu putea să le divulge. Era un truc drăguţ. Richie urcase o treaptă pe scara mea.
   - Şi nu mai eşti îngrijorată, sigur nu mai eşti, da? Acum, că ştii.
   - A, nu. Sunt tare.
   Monitorul de copil a scos un ţipăt furios.
   - La naiba! a exclamat Jayden apăsând tasta play şi dând mai tare volumul la zombi.
   - S-a trezit copilul, a zis Sinead fără să se mişte. Trebuie să plec.
   - Mai poţi să ne spui ceva despre familia Spain? Orice? am întrebat-o eu.
    Alt ridicat din umeri. Faţa aia lipsită de viaţă nu s-a schimbat, dar în ochi i-a lucit ceva. Aveam să ne întoarcem la familia Gogan.

        Pe drum în jos i-am zis lui Richie:
   - Vrei să vorbim despre înfiorător? Uită-te la copilul ăla.
   - Da, a zis Richie.
    Şi-a pipăit urechea şi s-a uitat peste umăr la familia Gogan.
   - E ceva ce nu ne spune.
   - El? Mama, sigur. Dar copilul?
    - Categoric.
   - Corect. Când ne întoarcem la ei, poţi să-ţi încerci puterile cu el.
   - Da? Eu?
   - Ai făcut treabă bună acolo. Gândeşte-te cum ai să procedezi.
    Mi-am ascuns agenda în buzunar.
   - Între timp, pe cine altcineva vrei să întrebi despre familia Spain?
    Richie s-a întors spre mine.
   - Ştii ceva? a zis el. N-am nicio idee. În mod normal, aş propune să vorbim cu familiile, cu vecinii, cu prietenii victimelor, cu oamenii cu care lucrează, cu băieţii de la barul unde bea el, cu oamenii care i-au văzut ultima oară. Dar ei n-aveau niciunul loc de muncă. Nu există bar la care să meargă el. Nimeni nu trece pe-aici, nici chiar familiile lor, fiindcă ar însemna să bată tot drumul ăsta. Ar fi putut să treacă săptămâni până măcar să-i vadă cineva, în afară, poate, de la porţile şcolii. Şi ăştia sunt vecinii.
    Şi-a smucit capul pe spate. Jayden îşi lipise faţa de fereastra camerei de zi, cu controller-ul într-o mână, cu gura încă atârnând deschisă. M-a văzut că l-am prins uitându-se, dar nici măcar n-a clipit.
   - Bieţii ticăloşi, a zis Richie încet. N-au pe nimeni.

                                           5.

             Cele două seturi de vecini de la celălalt capăt al drumului erau la muncă sau în altă parte. Cooper se dusese, probabil, la spital, ca să arunce o privire la ce mai rămăsese din Jenny Spain. Furgoneta de la morgă plecase. Cadavrele aveau să fie transportate la acelaşi spital, să-şi aştepte rândul să le acorde Cooper atenţie, la doar un etaj sau două de Jenny, dacă ea supravieţuia până atunci.
    Echipa Biroului încă lucra din greu. Larry a fluturat o mână la mine din bucătărie.
   - Vino încoace, măi, tinere. Aruncă o privire la astea.
    „Astea” erau vizualizatoarele monitorului pentru copil, cinci la număr, puse frumos în pungile transparente pentru dovezi de pe bufet, toate acoperite cu praf negru pentru amprente.
   - Pe al cincilea l-au găsit în colţul de colo, sub o grămadă de cărţi pentru copii, a zis Larry triumfător. Înălţimea Sa vrea camere video, Înălţimea Sa primeşte camere video. Şi sunt şi de-alea bune. Nu sunt expert în echipamente pentru copil, însă aş spune că sunt de elită. Se mişcă, fac zoom, filmează în culori în timpul zilei şi alb-negru pe infraroşu automat în întuneric, probabil fac şi ouă
fierte dimineaţa...
    A plimbat două degetele de-a lungul liniei monitoarelor, plescăind fericit din limbă pentru sine, a ales unul şi a apăsat cu putere butonul prin pungă.
   - Ghici ce e asta? Dă-i drumul, ghici.
    Ecranul s-a aprins în alb-negru: cilindri şi dreptunghiuri cenuşii s-au înghesuit pe fiecare latură, făcând să plutească fire albe de praf, cu o pată informă de întuneric zăbovind în mijloc.
   - BLOB-ul? am întrebat eu.
   - Aşa am crezut şi eu. Dar apoi Declan - el e Declan, cel de acolo; fă-i cu mâna unui om drăguţ, Declan - a observat că dulapul ăsta de-aici era uşor crăpat, aşa că a aruncat o privire înăuntru. Şi ghici ce-a găsit?
    Larry a deschis dulapul cu o mişcare teatrală.
   - Ta-naaam.

...................................................................