Liniștea umbrelor, Tana French

..............................................................
                           5-12

           Richie n-a zis nimic, dar a fost atent. Vigilența aia îi creștea pe față, înlăturând treptat celelalte stări. Aproape arăta din nou a polițist.

    - A fost o surpriză neplăcută să descopăr că nu eram cu nimic deosebit, am continuat eu. Dar, cum am menţionat mai înainte, lucrezi cu ce ai. Altfel, s-ar putea la fel de bine să-ţi cumperi singur un bilet doar dus la trenul spre eşec.
   - Atunci, rata de rezolvare...? m-a iscodit el.
   - Rata de rezolvare, am spus eu. Rata mea de rezolvare e o consecinţă a două motive: fiindcă-mi pun fundul la treabă şi fiindcă păstrez controlul. Dincolo de situaţii, dincolo de martori, dincolo de suspecţi şi, mai presus de toate, dincolo de mine. Dacă eşti destul de bun la asta, poţi să compensezi aproape orice altceva. Dacă nu eşti, Richie, dacă pierzi controlul, atunci nu contează cât de geniu eşti. Ai putea la fel de bine să te duci acasă. Uită cravata, uită interogarea tehnică, uită de tot ce am vorbit în ultimele săptămâni. Sunt doar simptome. Du-te în miez, şi absolut orice ţi-am zis să se reducă la control. Înţelegi ce-ţi spun?
    Gura lui Richie a devenit o linie încăpăţânată, exact ce voiam să văd.
   - Am controlul, domnule. Cooper m-a prins cu garda jos, asta-i tot.
   - Atunci, nu ţine garda jos.
   S-a muşcat de interiorul obrazului.
   - Da. Corect. N-o să se mai întâmple.
   - Te cred.
    L-am bătut rapid pe umăr.
   - Concentrează-te pe pozitiv aici, Richie. Există o şansă decentă ca ăsta să fie cel mai rău mod de aţi petrece vreodată o dimineaţă, şi încă eşti în picioare. Şi dacă după doar trei săptămâni la locul de muncă descoperi că nu eşti Superboy, eşti un om norocos.
    - Poate.
   - Crede-mă. Ai toată cariera înainte ca să te pui în concordanţă cu obiectivele tale. Ăsta-i un dat, prietene. Nu-l dispreţui.

            Norma de vătămări a zilei începuse să se desfăşoare în spital. Un tip într-o salopetă presându-şi o cârpă îmbibată în sânge peste mână, o fată cu o faţă slabă, tensionată, cărând un copil care arăta ameţit.
    Ceasul lui Cooper ticăia, însă asta trebuia să vină de la Richie, nu de la mine.
   - N-am să mai trăiesc asta în echipă, nu? a întrebat partenerul meu.
   - Nu-ţi face griji cu privire la asta. Sunt eu acolo.
   S-a uitat la mine cu toată faţa, pentru prima oară de când ieşisem acolo.
   - Nu vreau să-mi porţi de grijă. Nu sunt copil. Pot să-mi duc luptele proprii.
   - Eşti partenerul meu, l-am îmbărbătat eu. E treaba mea să le duc cu tine.
    Asta l-a luat prin surprindere. Am văzut ceva schimbat pe chipul lui când asta îşi făcea efectul. După o clipă, a dat din cap.
   - Mai pot să...? Adică, dr. Cooper mă mai lasă înăuntru? m-a întrebat el.
    Mi-am verificat ceasul.
   - Dacă ne mişcăm repede, da.
   - Bine, a zis Richie.
    A expirat lung, şi-a trecut mâinile peste păr şi s-a ridicat.
   - Haide să mergem.
   - Bravo. Şi, Richie...
   - Da.
   - Nu lăsa asta să te copleşească. Ăsta e doar un impuls scurt. Ai tot ce-ţi trebuie ca să fii detectiv criminalist.
    A dat din cap.
   - Oricum, am de gând să mă ocup de asta serios.
    Mulţumesc, detectiv Kennedy. Mulţumesc.
   Apoi şi-a îndreptat cravata şi ne-am dus amândoi înapoi în spital, unul lângă altul.

          Richie a făcut faţă autopsiei lui Jack. A fost una neplăcută.
    Cooper nu s-a grăbit, s-a asigurat că vedeam foarte bine fiecare detaliu, iar dacă Richie şi-ar fi ferit vreodată privirea, ar fi fost mâncat. N-a făcut-o. A privit constant, fără convulsii, abia clipind chiar. Jack fusese sănătos, bine hrănit, mare pentru vârsta lui, activ, judecând după toate crustele din genunchi şi coate.
    Mâncase musaca de cartofi şi salată de fructe cam în acelaşi timp cu Emma.
    Reziduurile din spatele urechilor arătau că făcuse o baie cu prea mult şampon ca să fi fost clătit corespunzător. Apoi se dusese la culcare şi în puterea nopţii cineva îl omorâse - probabil sufocându-l cu o pernă, dar de data asta nu puteam să fim siguri. El n-avea leziuni de apărare, însă Cooper a avut grijă să sublinieze că asta nu însemna nimic.
    Era posibil să fi murit în somn sau s-ar fi putut să fi ţipat în ultimele secunde în perna care-l oprise să se zbată. Chipul lui Richie căzuse în jurul gurii şi al nasului, de parcă pierduse cinci kilograme de când intrasem în morga aia.
    Când am ieşit, se făcuse ora prânzului, nu că vreunul dintre noi s-ar fi simţit ca şi cum ar fi vrut să mănânce.

          Ceaţa dispăruse, totuşi încă era întuneric ca în amurg. Cerul atârna greu de nori reci, iar la orizont dealurile erau de un verde fumuriu, ursuz. Traficul din spital se revigorase.
    Oameni intrând şi ieşind, o ambulanţă descărnând un tânăr motociclist îmbrăcat în costum din piele, cu un picior într-un unghi prost, un grup de fete insignifiante râzând de ceva de pe unul dintre telefoanele lor.
   - Te-ai descurcat bine, i-am zis eu. Bravo, detectiv.
   Richie a scos un sunet răguşit, la jumătatea distanţei dintre o tuse şi un râgâit, şi mi-am tras haina din drumul lui, dar şi-a pus mâna la gură şi şi-a venit în fire.
   - Cam aşa. Da.
   - Te gândeşti că data viitoare când o să ai şansa la un somn o să ai nevoie de câteva pahare cu whisky mai întâi. Nu face asta. Ultimul lucru pe care ţi-l doreşti e să visezi şi să nu fii în stare să te trezeşti.
   - Iisuse, a spus Richie încet, nu pentru mine.
   - Fii cu ochii pe premiu. În ziua în care omul nostru îşi găseşte rostul, va fi cireaşa de pe tort, ştiind că ai bifat fiecare căsuţă de-a lungul drumului.
   - Asta dacă-l prindem. Dacă nu...
   - Fără dacă, prietene. Eu nu procedez aşa. E al nostru.
   Richie încă privea în gol. M-am aşezat din nou confortabil pe zid şi am scos mobilul, ca să-i dau o şansă să respire adânc de câteva ori.
   - Haide să ne punem la curent, am zis eu când telefonul a sunat. Să vedem ce se petrece în lumea reală.
    Şi el s-a trezit şi a venit să stea lângă mine.

            Trebuia să trec mai întâi pe la sediu. O’Kelly voia, desigur, o informare completă, cu ultimele noutăţi, şi odată cu astea avea şi o şansă să-mi spună să nu mai tândălesc şi să prind pe cineva, şi aş fi fost fericit să le fac pe amândouă pentru el, iar eu chiar doream să mă pun la curent.
    Căutătorii scoseseră la iveală un mic talmeş-balmeş, un aparat de ras pentru femei şi o tavă de prăjituri. Echipa subacvatică găsise o bicicletă ruginită de tot şi o grămadă de moloz de clădire. Ei încă mai căutau, dar curenţii erau puternici şi nu prea sperau ca vreun obiect mic să fi stat pe loc mai mult de o oră-două.
    Bernadette ne repartizase o sală de protocol - una dintre cele bune, cu o grămadă de birouri - o tablă de dimensiuni decente şi un DVD player combinat cu VCR player, astfel că cineva putea să urmărească imagini CCTV şi filmele de acasă ale familiei Spain - iar câţiva salahori o pregăteau, acoperind pereţii cu fotografii de la locul crimei, hărţi, liste, organizând un registru pentru linia telefonică dedicată. Ceilalţi erau afară, pe teren, începând lungul proces de a sta de vorbă cu oricine trecuse vreodată pe la familia Spain.
    Unul dintre ei îi depistase pe prietenii de la grădiniţă ai lui Jack. Cei mai mulţi dintre micuţi nu auziseră de familia Spain din iunie, când şcoala se închisese pentru vacanţa de vară. O mamă declarase că Jack venise pe-acolo de câteva ori de-atunci, să se joace cu fiul ei, însă, la un moment dat, prin august, Jenny încetase s-o mai sune.
    Femeia adăugase ceva despre faptul că ea nu era defel ca Jenny.
   - Deci, am zis eu în timp ce închideam. Una dintre surori e o mincinoasă: Fiona sau Jenny, alege. Evident. Şi, începând din vară, Jenny s-a purtat ciudat în legătură cu micii prieteni ai lui Jack. Asta o să aibă nevoie de explicaţii.
    Richie arăta mai sănătos în clipa aia, că avea la ce să se concentreze.
   - Poate că femeia aia a făcut ceva care a supărat-o pe Jenny. Simplu.
   - Sau poate că Jenny era doar jenată să spună că trebuia să-l retragă pe Jack de la grădiniţă. Dar s-ar fi putut să fie altceva care o deranja. Poate că soţul femeii ăsteia era un pic prea prietenos sau poate unul dintre angajaţii de la grădiniţă făcuse ceva ce-l speriase pe Jack, şi Jenny nu era sigură cum să procedeze... Trebuie să aflăm, oricum. Aminteşte-ţi Regula numărul doi sau cât era: un comportament ciudat e un dar doar pentru noi.
    Îmi apelam avertizorul de mesaje, când a sunat mobilul.
    Era expertul în calculatoare, Kieran sau cum îl chema, şi a început să vorbească înainte să-mi spun numele.
   - Aşa că am încercat să recuperez istoricul browser-ului, să văd ce mare lucru fusese, de ce îl voia cineva dispărut. Până acum, o să fiu sincer cu tine, a cam fost o dezamăgire.
   - Stai, am zis eu.
    Nu era nimeni în raza auditivă. Am pus telefonul pe speaker.
   - Continuă.
   - Am câteva adrese URL sau URL-uri parţiale, dar vorbim despre eBay, nişte forumuri mămici-copii, nişte forumuri de sport, un forum Casa şi grădina şi despre un forum care vinde lenjerie de damă. A fost distractiv pentru mine, dar de niciun ajutor pentru tine. Mă aşteptam, nu ştiu, la o operaţiune de contrabandă sau la un ring pentru lupte de câini sau cam aşa ceva. Nu văd niciun motiv pentru care gagiul tău să fi vrut să şteargă numărul la sutien al victimei.
    Părea mai mult intrigat decât dezamăgit.
   - Poate nu numărul la sutien, am sugerat eu. Forumurile sunt altă poveste. Vreun semn că familia Spain a avut probleme în spaţiul virtual? Au enervat pe cineva, i-a frecat cineva?
   - De unde să ştiu? Chiar dacă ajung pe un forum, nu pot să verific tot ce-au făcut pe-acolo. Fiecare forum are minimum câteva mii de membri. Chiar dacă presupunem că victimele tale erau membri, nu doar spectatori, nu ştiu după cine ar trebui să mă fi uitat.
   - Au un fişier cu toate parolele lor, da? Nu poţi să le foloseşti? a întrebat Richie.
    Kieran începea să-şi piardă răbdarea cu laicii idioţi. Puştiul avea un prag scăzut de plictiseală.
   - Să le întrebuinţez cum? Să introduc parolele la fiecare ID, pe fiecare forum din lume până ajung să mă loghez la ceva? N-au trecut şi ID-urile de pe forum în fişierul cu parole. În jumătate din cazuri, n-au trecut nici măcar numele forumului, doar iniţiale. Deci, cum ar fi, am un rând aici pe care scrie „WW - Emmajack”, însă n-am idee dacă WW e Weight Watchers sau World of Warcraft, sau ce ID au folosit pe forumul despre care vorbim. Am ID-ul ei de pe eBay, fiindcă am găsit câteva hit-uri pe pagina de feedback pentru „sclipitoareajenny”, aşa că am încercat logarea şi, bum, am intrat. Haine pentru copii şi fard de pleoape, dacă sunteţi interesaţi. N-am mai reuşit să intru aşa pe niciun alt forum totuşi, sau nu încă.
    Richie şi-a scos agenda şi a început să-şi noteze.
   - Verifică toate forumurile cu „sclipitoareajenny”, sau variante la asta - „jennysclipitoarea”, chestii de genul ăsta, am spus eu. Dacă n-au fost deştepţi cu parolele, e ciudat că n-au devenit deştepţi cu ID-urile lor.
    Aproape că-l vedeam pe Kieran dându-şi ochii peste cap.
   - Hm, da, de fapt, m-am gândit la asta. Nicio altă „sclipitoareajenny” încă, însă o să căutăm în continuare. Vreo şansă să facem rost de ID-urile victimelor? Ne-ar scuti o grămadă de timp.
   - Ea nu şi-a revenit încă, am zis eu. Omul nostru a şters istoricul ăla cu un motiv. Mă gândesc că poate îi urmărea on-line pe Pat sau Jenny. Verifică postările care merită din ultimele zile, pe fiecare forum. Dacă a fost vreo dramă în ultimul timp, n-ar trebui să fie greu de găsit.
   - Cine, eu? Vorbeşti serios? Pune orice copil de opt ani să citească pe forumuri până i se sinucid în masă celulele creierului. Ca la cimpanzei.
    - Ai văzut câtă atenţie acordă presa cazului ăstuia, fiule? Trebuie să facem tot posibilul şi mai mult de-atât în asta, la fiecare pas. Fără cimpanzei aici.
    Kieran a oftat lung, exasperat, dar n-a mai continuat cearta.
   - Atenţie maximă pe ultima săptămână, pentru început. Dacă trebuie să sondăm mai adânc, putem.
   - Cine e acest „noi”, Kemosabe? Adică n-oi fi eu deştept, dar adu-ţi aminte că, probabil, o să intru pe mai multe forumuri decât software-ul de recuperare, ca să-şi facă treaba. Dacă victimele voastre au intrat pe o grămadă de forumuri, eu şi băieţii mei putem să le verificăm rapid sau chiar în detaliu. Alegeţi.
   - Rapid ar trebui să fie pentru forumurile de sport, dacă nu găseşti ceva bun. Doar o trecere în revistă rapidă pentru orice acţiune recentă. Pe mămici şi copii, şi Casa şi grădina, du-te în profunzime. On-line, ca şi off-line, femeile sunt cele care vorbesc.
    Kieran a gemut.
   - Mi-era teamă că ai să spui asta. Forumul mămicilor e ca Armaghedonul. E un fel de război nuclear acolo, pe tema „controlul plânsului”. Aş fi putut să trăiesc foarte bine tot restul vieţii mele fără să aflu ce e asta.
   - Cum se spune, cumetre, educaţia nu strică niciodată. Strânge din dinţi şi rabdă. Cauţi o mamă care stă acasă, cu un trecut în PR, o fiică în vârstă de şase ani, un fiu de trei ani, un credit ipotecar restant, un soţ concediat în februarie şi un set complet de probleme financiare. Sau asta presupunem. Am putea să greşim foarte rău, însă o să mergem pe varianta asta deocamdată.
    Richie a ridicat privirea din agendă.
   - Ce vrei să spui?
   - On-line, Jenny ar putea să fi avut şapte copii, o firmă de brokeraj şi un conac în Hampton, am răspuns eu. Sau să trăiască într-o comunitate hippie din Goa. Oamenii mint pe net. Cu siguranţă, nu e vreo surpriză.
   - Mint cu neruşinare, a fost Kieran de acord. Tot timpul.
    Richie m-a privit cu scepticism.
   - Pe forumurile de matrimoniale, da, aşa fac. Adaugă câţiva centimetri la înălţime, scapă de câteva kilograme, se dau mari şi îţi spun că au un doctorat, ceea ce înseamnă că-ţi faci cumpărăturile în secţiunea de lux. Dar să mănânci rahat cu o grămadă de alte femei cu care n-o să te întâlneşti niciodată? Care e câştigul în asta?
   - Am să întreb, Kemosabe. Jumătatea ta a fost vreodată on-line? a pufnit Kieran.
   - Dacă nu-ţi place propria viaţă, zilele astea te duci on-line şi-ţi iei una nouă, am replicat eu. Dacă toată lumea cu care vorbeşti crede că eşti star rock bogat şi în pas cu moda, atunci se poartă cu tine de parcă ai fi unul. Şi dacă toată lumea te tratează aşa, atunci aşa te simţi. Când ajungi la asta, care mai e diferenţa faţă de a fi, de fapt, un star rock bogat şi în pas cu moda, cel puţin part-time?
    Privirea sceptică a partenerului meu s-a înteţit.
   - Fiindcă nu eşti un afurisit de star rock bogat şi în pas cu moda, a spus Richie. Eşti tot Bobby Ratatul de la contabilitate. Stai tot în garsoniera ta din Blanchardstown, mâncând Scooby Snax, chiar dacă lumea crede că bei şampanie într-un hotel de cinci stele din Monaco.
   - Da şi nu, Richie. Fiinţele omeneşti sunt cam complicate. Viaţa ar fi mult mai simplă dacă n-ar conta decât ceea ce suntem de fapt, nişte animale sociale. Ce cred alţii că eşti, ce crezi tu că eşti, şi astea contează. Astea fac o diferenţă.
   - Practic, oamenii vorbesc rahaturi ca să se impresioneze reciproc, a zis Kieran vesel. Nimic nou. Au făcut-o dintotdeauna în viaţa reală. În spaţiul cibernetic e doar mai simplu.
   - Forumurile astea s-ar putea să fi fost locul unde Jenny scăpa de tot ce era rău în viaţa ei, am adăugat eu. Acolo putea să fie oricine.
    Richie a clătinat din cap, trecând de la neîncredere la nedumerire.
   - Deci, după ce vrei să mă uit? a întrebat Kieran.
   - Stai cu ochii pe oricine se potriveşte cu descrierile ei, şi dacă nimeni nu se potriveşte, asta nu înseamnă că nu e acolo. Uită-te după oricine are probleme serioase cu altcineva care postează, oricine menţionează că e urmărit sau hărţuit - on-line sau off-line - oricine postează că soţul sau copilul ei e urmărit sau hărţuit. Dacă găseşti ceva bun, sună-ne. Vreo şansă cu e-mailurile?
    Taste lovite în fundal.
   - Până în prezent, doar o grămadă de fragmente. Am un e-mail de la cineva pe nume Fi, din martie, care vrea să ştie dacă Emma are Trusa în ediţia limitată Dora the Explorer, şi am pe cineva din casă care şi-a depus un CV pentru un loc de muncă în iunie, dar în afară de asta e, practic, spam, spam, spam. Dacă „Fă-ţi toiagul tare pentru plăcerea ei” nu e vreun cod secret, n-avem nimic.
   - Atunci, continuă să cauţi, am spus eu.
   - Ia-o încet şi calmează-te, a opinat Kieran. Cum ai zis, gagiul vostru n-a curăţat maşinăria doar ca să-şi exhibe abilităţile de nebun. Mai devreme sau mai târziu, o să apară ceva.
    A închis.
   - Să stai acolo, în mijlocul a nimic, jucându-te de-a starul rock cu oameni pe care n-ai să-i întâlneşti niciodată, a zis Richie încet. Cât de al naibii de singur ar trebui să fii?

           Mi-am comutat mobilul de pe difuzor în timp ce mi-am verificat căsuţa vocală, pentru orice eventualitate - Richie s-a prins şi s-a îndepărtat de mine pe zid, căutând în propria agendă ca şi cum adresa de domiciliu a criminalului era undeva acolo.
    Aveam cinci mesaje.
    Primul era de la O’Kelly, de dis-de-dimineaţă, dorind să ştie unde eram, de ce Richie n-a reuşit să pună mâna pe omul nostru aseară, dacă purta altceva, şi nu un trening lucios, şi dacă voiam să mă răzgândesc şi să-mi iau ca partener la asta un detectiv criminalist adevărat.
    Al doilea era de la Geri, care-şi cerea scuze din nou pentru noaptea trecută şi spera că totul era bine la muncă şi că Dina se simţea mai bine: „Şi ascultă la mine, Mick. Dacă tot nu e bine, pot s-o iau în seara asta, niciun deranj - Sheila e în curs de normalizare şi Phil e, practic, bine, nu i-a mai fost rău decât o dată după miezul nopţii, aşa că adu-o la noi când poţi. Vorbesc serios, zău”.
    Am încercat să nu mă gândesc dacă Dina s-a trezit deja şi ce-a crezut despre faptul că era încuiată în casă.
    Al treilea mesaj era de la Larry. El şi băieţii lui rulaseră pe calculator amprentele din cuibul lunetistului şi nu obţinuseră nimic. Omul nostru nu era în sistem. Al patrulea era de la O’Kelly, din nou. Acelaşi mesaj ca mai înainte, de data asta cu bonus de înjurături. Al cincilea intrase cu doar douăzeci de minute mai devreme, de la un doctor de la etaj. Jenny Spain se trezise.
    Unul dintre motivele pentru care îmi place la nebunie Criminalistica e faptul că victimele sunt, în general, moarte.
    Prietenii şi rubedeniile sunt în viaţă, evident, dar, după un interviu sau două, putem să-i băgăm pe gâtul celor de la Ajutorul victimelor, dacă nu sunt suspecţi, caz în care să vorbeşti cu ei nu seamănă cu a-ţi trece mintea printr-un tocător. Nu obişnuiesc să împărtăşesc asta, altfel aş fi luat de bolnav mintal sau - mai rău - de pămpălău, însă dă-mi oricând un copil mort în loc de unul care plânge din toţi plămânii în timp ce-l convingi să-ţi spună ce-a mai făcut apoi omul rău.
    Victimele moarte nu apar plângând în faţa sediului să te implore să le dai răspunsuri, nu trebuie să le înghionteşti niciodată să retrăiască fiecare clipă hidoasă şi nici să-ţi faci griji vreodată cu privire la ce-o să se întâmple cu viaţa lor dacă o dai tu în bară. Ele stau întinse la morgă, la ani-lumină distanţă de orice aş putea să fac eu, bine sau rău, şi mă lasă în pace să mă concentrez asupra celor care le-au trimis acolo.
    Am vorbit despre asta fiindcă, ducându-mă s-o văd pe Jenny Spain la spital, cel mai rău coşmar al meu la locul de muncă devenea realitate. O parte din mine se ruga să primesc celălalt apel telefonic, cel care mă anunţa că plecase în lumea de dincolo să-şi recapete conştienţa, că durerea ei se sfârşise.
    Richie şi-a întors capul spre mine, moment în care mi-am dat seama că strângeam telefonul în mână.
   - Noutăţi, nu? a presupus el.
   - Se pare că putem s-o întrebăm pe Jenny Spain despre ID-urile alea, la urma urmelor, am răspuns eu. S-a trezit.
    Mergem sus.

           Medicul din faţa salonului lui Jenny era atrăgător şi slab, încercând din greu să se prefacă mai bătrân cu o cărare de vârsta a doua şi un început de barbă. În spatele lui, poliţistul în uniformă de la uşă - poate fiindcă eram obosit, toată lumea arăta de doisprezece ani - ne-a aruncat o privire, mie şi lui Richie, şi a luat poziţia de drepţi, cu bărbia în piept.
    Am arătat legitimaţia.
   - Detectiv Kennedy. E încă trează?
   Medicul s-a uitat atent la legitimaţie, în sus şi-n jos, ceea ce era bine.
   - Este, da. Mă îndoiesc totuşi că puteţi să staţi mult cu ea. E pe analgezice puternice, iar leziunile la gradul ăsta sunt obositoare în sine. Aş spune că are să adoarmă în curând.
   - Dar e în afara oricărui pericol?
    El a ridicat din umeri.
   - Nu există garanţii. Prognosticul ei e mai bun decât cu câteva ore în urmă şi păstrăm un optimism moderat cu privire la funcţia ei neurologică, deşi există încă un risc masiv de infecţie. O să avem o idee mai bună în câteva zile.
   - A zis ceva?
   - Ştiţi despre leziunile faciale, nu? Vorbeşte greu. I-a spus uneia dintre asistente că-i e sete. M-a întrebat cine sunt. Şi a zis „doare” de două-trei ori înainte să-i mărim doza de analgezice. Asta-i tot.
    Poliţistul în uniformă ar fi trebuit să fi fost lângă ea, în caz că starea ei se schimba, dar el s-a conformat exact cu ceea ce-i zisesem, să păzească uşa - şi, pe Dumnezeu, o păzea - fără să se gândească la faptul că putea intra în rezervă şi să-i dea bietei femei nişte apă.
    Ar fi trebuit să-mi trag şuturi că nu folosisem un detectiv adevărat, cu creier funcţional, în loc de o dronă puberă.
   - Ştie? Despre familia ei? a întrebat Richie.
    Medicul a clătinat din cap.
   - Nu, din câte ştiu eu. Cred că are o anumită amnezie retrogradă. E ceva destul de obişnuit după un traumatism cranian. De obicei, e tranzitoriu, însă, din nou, n-avem garanţii.
   - Şi nu i-ai spus, nu?
   - M-am gândit că poate vreţi s-o faceţi voi. Şi ea n-a întrebat. Ea... mă rog, o să vedeţi ce vreau să spun. Nu e în mare formă.
    Îşi păstrase vocea joasă şi, la o imagine anume, ochii i-au alunecat brusc peste umărul meu. N-o remarcasem până atunci: o femeie, adormită pe un scaun din plastic tare lângă perete, pe coridor, cu o geantă mare, înflorată, strânsă în poală şi cu capul înclinat pe spate, într-un unghi dureros.
    Nu arăta de doisprezece ani, ci de cel puţin o sută - părul alb îi cădea din coc, faţa era umflată şi decolorată de la plâns şi epuizare - totuşi putea să fi avut peste şaptezeci. Am recunoscut-o din albumele foto ale familiei Spain: mama lui Jenny.
    Salahorii îi luaseră o declaraţie cu o zi înainte. Trebuia să ne întoarcem la ea, mai devreme sau mai târziu, dar în acel moment ne aştepta mai mult decât suficientă agonie în salonul lui Jenny şi fără să ne facem provizii pe coridor.
   - Mulţumesc, am zis eu mult mai liniştit. Dacă se schimbă ceva, să ne anunţi.
   I-am dat legitimaţiile noastre dronei, care le-a examinat din toate unghiurile timp de vreo săptămână. Doamna Rafferty şi-a mişcat picioarele şi a gemut în somn, şi aproape că l-am luat de umeri pe poliţistul în uniformă, să-l dau din drum, însă, din fericire, el alesese acel moment ca să decidă că eram în regulă.
   - Domnule, a zis el prompt, înapoindu-ne legitimaţiile şi dându-se la o parte din uşă.

          Apoi ne-am trezit în salonul lui Jenny Spain. Nimeni n-ar fi recunoscut vreodată fata platinată care strălucea în acele fotografii de nuntă. Avea ochii închişi, pleoapele umflate şi vinete. Părul, răspândit pe pernă de sub un bandaj mare şi alb, era cleios şi brun şoarece după zile de nespălare.
    Cineva încercase să-i cureţe sângele din el, dar încă existau aglomerări mate, şuviţe fixate în puncte întărite.
    Un strat de tifon, ţinut în loc de bandaje neglijente, îi acoperea obrazul drept. Mâinile, mici şi fine ca ale Fionei, erau căzute moi pe pătura bleu pătată, un tub subţire intrând într-o vânătaie mare şi pestriţă. Avea unghii perfecte, pilite delicat şi vopsite într-un roz-bej dulce, cu excepţia a două sau trei, care fuseseră rupte din carne.
    Din nas îi ieşeau mai multe tuburi şi-i înconjurau urechile, şerpuindu-i în jos, pe piept. În jurul ei piuiau aparate, din pungi transparente picurau lichide, lumina strălucea metalic.
    Richie a închis uşa în urma noastră, şi ochii ei s-au deschis.
    S-a uitat la noi, ameţită şi cu privirea lipsită de strălucire, încercând să-şi dea seama dacă eram reali. Era sedată la greu.
   - Doamnă Spain, am zis eu cu blândeţe, dar ea tot a tresărit, mişcând din mâini să se apere. Sunt detectivul Michael Kennedy, iar el e detectivul Richard Curran. Te simţi în stare să vorbeşti cu noi câteva minute?
    Încet, ochii lui Jenny s-au focalizat într-ai mei. A şoptit - cuvintele au fost rostite cu glas gros şi întrerupt, prin leziuni şi bandaj:
   - S-a întâmplat ceva.
   - Da. Mă tem că da.
   Am tras un scaun la marginea patului şi m-am aşezat.
   Richie a făcut la fel vizavi de mine.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Aţi fost atacaţi, în casa voastră, în urmă cu două nopţi, am răspuns eu. Ai fost rănită grav, dar medicii te-au îngrijit bine şi ei spun că are să fie bine. Îţi aminteşti ceva despre atac?
   - Atac.
   S-a luptat să înoate la suprafaţă, prin dozajul mare al medicamentelor care-i guvernau mintea.
   - Nu. Cum... ce...
    Apoi ochii i-au revenit la viaţă, arzând albastru incandescent cu o teroare pură.
   - Copiii. Pat.
   Fiecare muşchi din corpul meu voia să mă zvârle pe uşă afară.
   - Îmi pare rău, am consolat-o eu.
   - Nu. Sunt - unde...
   S-a luptat să se ridice. Era mult prea slăbită ca să facă asta, dar nu prea vlăguită ca să rupă cusături încercând.
   - Îmi pare rău, am repetat eu.
   I-am prins umărul în căuşul palmei şi am apăsat cât de delicat am putut.
   - Nu mai putem să facem nimic.
   Momentul de după vorbele astea are un milion de forme. Am văzut oameni urlând până rămâneau fără voce, sau îngheţând ca şi cum sperau că ţipătul lor deznădăjduit avea să treacă peste ei, ajungând să rupă altcuiva coastele, dacă ei, pur şi simplu, rămâneau suficient de liniştiţi. I-am ţinut să nu-şi zdrobească feţele de pereţi, în încercarea de a amorţi durerea.
   Jenny Spain era dincolo de orice de genul ăsta. Ea făcuse totul ca să se apere cu două nopţi înainte. Nu-i mai rămăsese nimic pentru asta. A căzut înapoi pe perna uzată şi a plâns, constant şi în tăcere, din nou şi din nou.
   Faţa îi era roşie şi contorsionată, însă nu s-a mişcat s-o acopere.
   Richie s-a aplecat şi şi-a pus o mână pe a ei, pe cea fără tubul IV, iar ea a strâns-o până i s-au albit degetele. În spatele ei piuia un aparat, slab şi constant. M-am concentrat pe numărarea bipurilor şi mi-am dorit să fi adus cu mine apă, gumă, bomboane mentolate, ceva care să mă ajute să înghit.
   După o lungă perioadă de timp, plânsul a dispărut de la sine şi Jenny a rămas întinsă nemişcată, cu ochii roşii înceţoşaţi holbându-se la vopseaua cojită de pe perete.
   - Doamnă Spain, o să facem tot ce putem, am adăugat eu.
   Nu s-a uitat la mine. Şoapta aia groasă, aspră:
   - Sunteţi siguri? Aţi... i-aţi văzut voi înşivă?
   - Mi-e teamă că suntem siguri.
   - Copiii tăi n-au suferit, doamnă Spain, a zis Richie cu blândeţe. N-au ştiut ce se întâmpla.
   Gura ei a început să i se convulsioneze. Am spus repede, înainte să se piardă din nou:
   - Doamnă Spain, poţi să ne relatezi pe scurt ce-ţi aminteşti despre noaptea aia?
   A clătinat din cap.
   - Nu ştiu.
   - E OK. Înţelegem. Ai putea să stai un moment să te gândeşti, să vezi dacă-ţi vine vreo frântură de amintire?
   - Eu nu... Nu e nimic. Nu pot...
   S-a tensionat, mâna ei strângând-o din nou pe-a lui Richie.
   - E-n regulă. Care e ultimul lucru pe care ţi-l aminteşti? am continuat eu.
   Jenny s-a uitat în gol şi pentru o clipă am crezut că s-a pierdut, dar apoi a şoptit:
   - Baia copiilor. Emma i-a spălat părul lui Jack. I-a băgat şampon în ochi. El a început să plângă. Pat... cu mâinile în mânecile rochiei Emmei, ca şi cum dansa, ca să-l facă pe Jack să râdă...
   - Bine, am zis eu, şi Richie a strâns-o de mână încurajator. Grozav. Orice mic detaliu ar putea să ne ajute. Şi după baia copiilor...?
   - Nu ştiu. Nu ştiu. Următorul lucru a fost aici, medicul ăla...
   - OK. S-ar putea să ne întoarcem la tine. Între timp, poţi să-mi spui dacă te-a deranjat cineva în ultimele luni? Te-a îngrijorat? Poate cineva cunoscut a acţionat un pic ciudat, sau ai văzut pe cineva în jur care te-a făcut să te agiţi?
   - Nimeni. Nimic. Totul a fost în regulă.
   - Sora ta, Fiona, a menţionat că ai avut o intrare prin efracţie în timpul verii. Poţi să ne spui despre asta?
    Capul lui Jenny s-a agitat pe pernă, de parcă o durea ceva.
   - N-a fost nimic. Nu mare lucru.
   - Din ce zicea Fiona, suna ca şi cum a fost o faptă destul de gravă la momentul respectiv.
   - Fiona exagerează. Eram doar stresată în ziua aia. M-am îngrijorat degeaba.
    Ochii lui Richie i-au întâlnit pe-ai mei, peste pat. Cumva, Jenny reuşea să mintă.
   - În pereţii casei tale sunt o serie de găuri, am precizat eu. Au ceva de-a face cu intrarea prin efracţie?
   - Nu. Sunt... Sunt nimic. Sunt doar chestii DIY.
   - Doamnă Spain, a zis Richie. Eşti sigură?
   - Da. Sunt sigură.
    Prin toată ceaţa medicamentelor şi a leziunilor, ceva de pe faţa ei strălucea dens şi greu ca oţelul. Mi-am amintit ce zisese Fiona: „Jenny nu e laşă”.
   - Ce fel de chestii DIY? am întrebat-o eu.
   Am aşteptat, însă ochii lui Jenny s-au umbrit din nou.
   Respiraţia ei era atât de superficială, că abia puteam să-i văd pieptul ridicându-se şi lăsându-se.
   - Obosită, a şoptit ea.
    M-am gândit la Kieran şi la vânătoarea lui de ID-uri, dar nu era nicio şansă să găsească toate astea în epava minţii ei.
   - Doar câteva întrebări şi te lăsăm să te odihneşti, am rostit eu cu blândeţe. O femeie pe nume Aisling Rooney - fiul ei, Karl, era un prieten de-al lui Jack de la grădiniţă - a menţionat că a încercat să ia legătura cu tine peste vară, însă n-ai mai sunat-o. Îţi aminteşti asta?
   - Aisling. Da.
   - De ce nu i-ai mai telefonat?
   Ridicat din umeri. Abia un spasm, dar a făcut-o să tresară.
   - Pur şi simplu.
    - Ai avut probleme cu ea? Cu cineva din familia aia?
    - Nu. Sunt în regulă. Doar am uitat s-o sun.
    Acea sclipire de oţel din nou. M-am prefăcut că n-am văzut.
   - I-ai zis surorii tale, Fiona, că săptămâna trecută Jack a adus acasă un prieten de la grădiniţă? am întrebat-o eu în continuare.
    După un moment lung, Jenny a dat din cap. Bărbia a început să-i tremure.
   - A adus?
    A clătinat din cap. A strâns tare din ochi şi din buze.
   - Poţi să-mi spui de ce i-ai zis Fionei că băiatul tău l-a adus?
    Pe obrajii lui Jenny s-au scurs lacrimi.
   A reuşit un „...Ar trebui să am...” înainte ca un suspin s-o încovoieze ca în urma unei lovituri de pumn.
   - Atât de obosită... vă rog...
   A împins deoparte mâna lui Richie şi şi-a acoperit chipul cu braţul.
   - O să te lăsăm să te odihneşti, a spus Richie. O să trimitem pe cineva de la Sprijinul victimelor să stea de vorbă cu tine, OK?
    Jenny a clătinat din cap, trăgându-şi respiraţia. Sângele i se uscase în cutele degetelor.
   - Nu. Te rog... nu... doar... singură.
   - Promit, sunt buni. Ştiu că nimic n-o să îmbunătăţească lucrurile, totuşi ei pot să te ajute să depăşeşti momentul. Au sprijinit mulţi oameni cărora li s-a întâmplat asta. Nu vrei să le dai o şansă?
   - Eu nu...
   A reuşit să-şi tragă sufletul, cu un efort extraordinar, lipsit de vlagă. După o clipă, a întrebat ameţită:
   - Ce?
   Analgezicele îi încleştau din nou mintea, făcând-o incoerentă şi confuză.
   - Lasă, a zis Richie cu blândeţe. Putem să facem ceva pentru tine?
   - Eu nu...
   I se închideau ochii. Aluneca în somn, care era cel mai bun loc pentru ea.
   - O să ne întoarcem când o să te simţi mai puternică, am adăugat eu. Pentru moment, o să-ţi lăsăm aici cărţile de vizită. Dacă-ţi aminteşti ceva, orice, sună-l, te rog, pe unul dintre noi.
    Jenny a scos un sunet între geamăt şi suspin. A adormit cu lacrimile încă alunecându-i pe faţă. Ne-am pus cărţile de vizită pe noptiera ei şi am plecat.

           Pe coridor, totul era neschimbat. Poliţistul în uniformă stătea drepţi, iar mama lui Jenny încă dormea pe scaunul ei. Capul îi căzuse într-o parte şi degetele i se slăbiseră pe poşetă, tresărind pe toarta uzată.
   L-am trimis pe poliţistul în uniformă în salon cât de în linişte am putut şi am cotit după colţ, mergând repede, înainte să mă opresc ca să-mi pun agenda deoparte.
   - A fost interesant, nu? şi-a dat cu părerea Richie.
   Părea abătut, însă nu zguduit. Cei vii nu-l deranjau. Odată dispărută empatia aia a lui, avea să fie în regulă.
   Dacă mi-aş fi căutat un partener pe termen lung, am fi fost perfecţi unul pentru celălalt.
   - O grămadă de minciuni, în doar câteva minute.
   - Deci, ai observat. Ar putea să fie relevante sau nu - cum ţi-am zis, toată lumea minte - dar va trebui să aflăm. O să ne întoarcem la Jenny.
    Am avut nevoie de trei încercări ca să-mi pun agenda în buzunarul hainei. M-am întors cu spatele la Richie, ca să maschez asta.
   S-a aplecat, privind pe furiş la mine.
   - Eşti în regulă?
   - Sunt bine. De ce întrebi?
   - Arăţi un pic...
   A fluturat o mână.
   - A fost destul de neplăcut acolo. M-am gândit că poate...
   - De ce nu continui şi să presupui că tot ce poţi tu să duci pot şi eu. N-a fost neplăcut. Asta a fost doar o altă zi la locul de muncă - aşa cum ai să vezi, odată ce o să ai un pic de experienţă la activ. Şi chiar dacă ar fi fost neplăcut ca dracu’, aş fi în regulă. Pălăvrăgeala noastră despre control de mai devreme, Richie, nu ţi-a intrat în cap?
   A dat înapoi şi mi-am dat seama că tonul meu fusese cu o treaptă mai tăios decât intenţionasem.
   - Doar întrebam.
   A fost nevoie de o clipă ca să pricep. Chiar îi intrase în cap. Nu scormonea după puncte slabe şi nu încerca să echilibreze lucrurile după incidentul cu autopsia. Doar îşi făcea griji pentru partenerul lui.
   - Şi îţi mulţumesc, am zis eu mai blând. Scuze că m-am dat la tine. Dar tu? Eşti bine?
   - Sunt bine, da.
   Şi-a flexat mâna, înfiorându-se - am văzut urmele adânci, purpurii pe care unghiile lui Jenny le săpaseră în aceasta - şi s-a uitat peste umăr.
   - Mama. Suntem... când o lăsăm să intre?
   Am mers pe coridor spre scările de la ieşire.
   - Când vrea, cât timp e supravegheată. O să-l sun pe poliţistul în uniformă să-l anunţ.
   - Şi Fiona?
   - Asta e valabil şi pentru ea. E mai mult decât bine-venită, cât timp n-o deranjează că are companie. Poate că o să reuşească s-o facă pe Jenny să se adune un pic, să scoată de la ea mai mult decât am putut noi.
    Richie a ţinut pasul şi n-a zis nimic, însă începusem să mă obişnuiesc cu tăcerile lui.
   - Crezi, din câte intuiesc, că ar trebui să mă concentrez pe cum ar putea ele s-o ajute pe Jenny, nu la cum pot să ne ajute pe noi, am adăugat eu. Şi mai crezi că ar fi trebuit să le las să intre de ieri.
   - Ea e în iad. Ele sunt familia.
   Am pornit repede pe scări.
   - Exact, fiule. Al naibii de exact. Ele sunt familia, ceea ce înseamnă că n-avem speranţa să înţelegem dinamica de-acolo. Deocamdată. Nu ştiu cum ar fi contribuit la povestea lui Jenny câteva ore cu mama şi sora, şi n-am vrut să aflu. Poate că mama declanşează vinovăţia, o face pe Jenny să se simtă chiar mai prost că l-a ignorat pe intrus, aşa că atunci când Jenny vorbeşte cu noi, sare peste faptul că el a intrat prin efracţie de alte câteva ori de-a lungul timpului. Poate Fiona o avertizează că-l avem în vizor pe Pat, şi la momentul când ajungem la Jenny, ea nu vorbeşte deloc cu noi. Şi nu uita: poate că Fiona nu e în capul listei noastre de suspecţi, dar nu e exclusă de pe aceasta - nu până nu aflăm cum a ales omul nostru familia Spain şi ea încă e cea care ar fi moştenit tot dacă ar fi murit Jenny. Nu-mi pasă cât de mult are victima nevoie de o îmbrăţişare. Nu-i las moştenitorii să discute cu ea înaintea mea.
   - Cred, a zis Richie.
   La baza scărilor s-a dat deoparte ca să lase să treacă o asistentă medicală împingând un cărucior din plastic încolăcit şi metal sclipitor, şi a privit-o fâţâindu-se pe coridor.
   - Probabil că ai dreptate.
   - Crezi că sunt un ticălos insensibil, nu? l-am iscodit eu.
   A ridicat din umeri.
   - Nu pot să mă pronunţ.
   - Poate că sunt. Asta depinde de definiţia ta. Deoarece, vezi tu, Richie, pentru mine, un ticălos insensibil e cineva care ar putea s-o privească pe Jenny Spain în ochi şi să-i spună: „Ne pare rău, doamnă, n-o să-l prindem pe cel care ţi-a măcelărit familia, fiindcă am fost prea ocupat să mă asigur că mă place toată lumea, la revedere”, apoi să valsez spre casă pentru o cină drăguţă şi un somn bun. Aşa ceva nu pot să fac. Deci, dacă am să fac vreun rahat minor şi insensibil de-a lungul timpului, ca să fiu sigur că asta n-o să se întâmple, aşa să fie.
   Uşile de la ieşire au trepidat deschizându-se şi un val de aer rece, scăldat de ploaie, a năvălit peste noi. Am înghesuit în plămâni cât de mult am putut.
   - Haide să vorbim acum cu poliţistul în uniformă, a propus Richie. Înainte să se trezească mama Fionei.
   În lumina grea şi cenuşie, arăta groaznic, cu ochii congestionaţi, tras la faţă şi descompus. Dacă n-ar fi fost hainele pe jumătate decente, cei de la securitate l-ar fi luat de drogat. Puştiul era epuizat.
   Era aproape ora trei. Schimbul nostru de noapte începea în cinci ore.
   - Dă-i drumul, am zis eu. Dă-i un ţâr.
   Faţa lui Richie mi-a sugerat instinctiv că şi eu arătam la fel de rău ca el. Cu fiecare respiraţie, simţeam un miros de dezinfectant şi sânge, de parcă aerul spitalului se închisese în jurul meu şi-mi intrase în pori. Aproape mi-am dorit să fi fumat.
   - Şi apoi putem să plecăm de-aici. E timpul să mergem acasă.

                                                       9.

               L-am lăsat pe Richie în faţa casei sale, un duplex bej din Crumlin - vopseaua cojită arăta că era închiriată, iar bicicletele legate de balustrade, că era împărţită cu nişte colegi.
   - Du-te şi te culcă, am zis eu. Şi aminteşte-ţi ce-am spus: fără băutură. Trebuie să fim vigilenţi diseară. Ne vedem în faţa sediului la şapte fără un sfert.
   Când a introdus cheia în yală, i-am văzut capul picându-i înainte ca şi cum nu mai avea de ce să-l ţină sus. Dina nu mă sunase. Am încercat să iau asta ca pe un semn că citea sau se uita la televizor paşnic, sau poate încă dormea, oricum, ştiam că n-avea să sune chiar dacă s-ar fi urcat pe pereţi.
   Când Dina e bine, răspunde prin SMS şi ocazional sună. Când nu e, n-are suficientă încredere în mobil ca să-l atingă. Cu cât mă apropiam de casă, cu atât mai mult tăcerea devenea mai densă şi mai volatilă, o ceaţă acră cu care a trebuit să mă lupt ca să ajung la uşă.
   Dina stătea pe jos, cu picioarele încrucişate, în camera mea de zi, cu cărţile mele aruncate în jurul ei ca şi cum un uragan le azvârlise de pe rafturi, rupând o pagină din Moby Dick. M-a privit în ochi, a aruncat foaia în mormanul din faţa ei, l-a azvârlit pe Melville de peretele opus, cu un bang, şi s-a întins după altă carte.
   - Ce dracu’...
   Am lăsat servieta să cadă şi i-am luat cartea din mână.
   Mi-a tras un şut în fluierul piciorului şi am sărit înapoi.
   - Ce naiba, Dina?
   - Mă, mă ticălosul dracului nenorocit, m-ai încuiat, ce-ar fi trebuit să fac? Să stau aici, fată bună, de parcă aş fi căţelul tău? Nu sunt proprietatea ta, nu poţi să mă obligi!
   S-a aplecat după altă carte. M-am lăsat în genunchi şi am prins-o de încheieturi.
   - Dina. Ascultă-mă. Ascultă. N-am putut să-ţi las cheile. N-am un set de rezervă.
   Dina a râs, un scheunat ascuţit care i-a dezgolit dinţii.
   - Da, da, da, cum să nu, n-ai tu, domnul Chiţibuşar, cu cărţile lui. E alfabetizat, însă n-are chei de rezervă? Ştii ce aveam de gând? Să dau foc la astea.
   Şi-a smucit bărbia cu înverşunare spre grămada de pagini rupte din faţa ei.
   - Atunci să vedem dacă cineva nu mă lasă să ies. Alarma de fum sună bine şi tare. Vecinii tăi snobi şi pricopsiţi n-ar fi fericiţi atunci, nu? Oooo, drăguţele de zgomote într-o zonă rezidenţială...
   Ar fi făcut-o. Gândul la o asemenea perspectivă sumbră mi-a făcut stomacul să se strângă.
   Poate că asta mi-a slăbit strânsoarea. Dina s-a repezit în lături, aproape eliberându-şi încheieturile, întinzându-se din nou la cărţi. Am strâns-o de mâini şi mai tare şi am împins-o în perete. A încercat să mă scuipe, dar n-a ieşit nimic.
   - Dina. Dina. Uită-te la mine.
   S-a luptat, răsucindu-se şi lovind, şi scoţând un bâzâit furios printre dinţii încleştaţi, însă am ţinut-o până a înţepenit cu ochii într-ai mei, albaştri şi sălbatici ca de pisică siameză.
   - Ascultă-mă, am zis eu aproape de faţa ei. Am fost nevoit să mă duc la muncă. Am crezut că încă o să dormi când o să ajung acasă. N-am vrut să te trezesc ca să mă laşi să intru. Aşa că am luat cheile cu mine. Asta-i tot. Şi cu asta basta. OK?
    Dina s-a gândit la asta. Treptat, fracţiune cu fracţiune, încheieturile i s-au relaxat în mâinile mele.
   - Să nu mai faci asta niciodată, a spus ea cu răceală. Niciodată. O să-i sun pe poliţiştii tăi şi-am să le spun că mă ţii închisă aici şi mă violezi în fiecare zi, în toate felurile. Să vezi atunci cum e cu locul tău de muncă. Detectiv sergent.
   - Christoase, Dina.
   - Aşa am să fac.
   - Ştiu că aşa ai să faci.
   - Oh, nu te uita aşa la mine. Dacă mă închizi ca pe un animal, ca pe o nebună, atunci e vina ta dacă vreau să ies cumva. Nu e vina mea. E a ta.
   Lupta se terminase. Mi-a dat mâinile deoparte de pe ea ca şi cum alunga musculiţe şi a început să-şi pieptene părul cu degetele.
   - Bine, am zis eu.
   Inima îmi bătea tare.
   - Bine. Îmi pare rău.
   - Serios, Mikey. A fost o tâmpenie.
   - Se pare că da.
   - Nu se pare. Evident.
   Dina s-a ridicat de pe jos şi a trecut peste mine, scuturându-şi mâinile de praf şi încreţindu-şi nasul a dezgust în timp ce-şi făcea drum printre cărţile împrăştiate.
   - Doamne, ce dezordine.
   - Am să lucrez şi mâine, şi n-am avut cum să fac chei de rezervă, am explicat eu. Cred că s-ar putea să vrei să stai cu Geri până fac.
   Dina a gemut.
   - Of, Doamne, Geri. O să-mi spună despre copii. Adică, îi iubesc şi mă rog, dar, cum ar fi, ciclul Sheilei şi coşurile lui Colm?
   S-a aruncat pe canapea cu o săritură şi a început să-şi înghesuie picioarele în cizmele de motociclist.
   - Nu stau aici dacă tu chiar ai doar un singur set de chei. Aş putea să mă duc la Jezzer. Pot să folosesc telefonul tău? Eu am rămas fără credit.
   Habar n-aveam cine sau ce era Jezzer, însă nu părea să fie om.
   - Scumpo, vreau să-mi faci o favoare, am spus eu. Serios. Am multe pe cap acum şi m-aş simţi mult mai bine dacă aş şti că eşti la Geri. Ştiu că e o prostie şi ştiu că o să te plictiseşti de mutatul de colo-colo, dar e important pentru mine. Te rog.
   Dina a ridicat capul şi s-a uitat la mine, cu o uitătură de siameză, fără să clipească, ţinând şiretul încolăcit în jurul mâinilor.
   - Cazul ăsta, cu Portul Sfărâmat, te prinde, a zis ea.
   La naiba, prost, prost, prost. Ultimul lucru pe care-l voiam era să se gândească la cazul ăsta.
   - Nu chiar, am spus eu păstrându-mi vocea naturală. Mai mult Richie stă cu ochii pe el - partenerul meu, pifanul. Ţi-am povestit despre el? E treabă grea.
   - De ce? E prost?
   M-am ridicat de pe jos. Undeva în timpul luptei mă lovisem la genunchi şi cred că ar fi fost o idee proastă s-o las pe Dina să vadă.
   - Nu e prost deloc, doar nou. E un puşti bun, o să ajungă un detectiv bun, dar are multe de învăţat. Treaba mea e să-l învăţ. Pune la socoteală şi nişte schimburi de optsprezece ore, şi are să fie o săptămână lungă.
   - Schimburi de optsprezece ore în Portul Sfărâmat. Cred că ar trebui să dai altcuiva cazul.
   Am ieşit din harababură, încercând să nu şchiopătez. Trebuie că în morman erau vreo sută de pagini rupte, probabil fiecare din câte o altă carte. Am încercat să nu mă gândesc la asta.
   - Nu merge aşa. Sunt bine, scumpo. Serios.
   - Hmm.
   Dina s-a întors la şiretul ei, strângându-l cu mişcări rapide şi bruşte.
   - Îmi fac griji pentru tine, a zise ea. Ştii asta?
   - Nu-ţi face. Dacă vrei să mă ajuţi, cea mai bună chestie pe care poţi s-o faci e să mă asculţi şi să petreci o noapte, două la Geri. OK?
    Dina şi-a legat şiretul într-un fel de dublu arc fantezist şi s-a tras înapoi să-l examineze.
   - OK, a spus ea cu un oftat lung de suferinţă. Însă trebuie să mă duci acolo. Autobuzele sunt prea nesuferite. Şi fă mai repede rezervele alea de chei.

              Am lăsat-o pe Dina la Geri şi m-am scuzat că nu intram - Geri voia să rămân la cină, pe motiv că „nu te molipseşti, cu siguranţă, Colm şi Andrea nu s-au molipsit. Mai devreme am crezut că şi Colm are probleme cu intestinele, dar el zice că e bine - Pookie, jos! Nu ştiu ce-a făcut în toaletă tot timpul ăsta, dar e treaba lui...”
   Dina s-a uitat peste umăr şi mi-a arătat o faţă pe care se citea un urlet tăcut, şi a murmurat: „Îmi eşti dator”, în timp ce Geri o conducea în casă, încă vorbind, cu câinele ţopăind şi scheunând în jurul lor.
   M-am dus acasă din nou, am aruncat câteva lucruri într-o geantă de voiaj, am făcut un duş rapid şi am dormit o oră.
   M-am îmbrăcat ca un puşti pentru o primă întâlnire, neîndemânatic şi plin de emoţii, concentrându-se doar asupra lui: cămaşă şi cravată, pentru cazul în care aveam ocazia să-l interoghez, două pulovere groase, să mă protejeze în paltonul răcoros, masiv, închis la culoare, ca să pot să-l aştept până la momentul potrivit.
   Mi l-am imaginat undeva, îmbrăcat pentru mine şi gândindu-se la Portul Sfărâmat. M-am întrebat dacă încă se mai credea urmăritor sau înţelesese că se transformase în pradă.
   La şapte fără un sfert, Richie era în faţa porţii din spate a Castelului Dublin, cărând un sac de sport şi purtând o jachetă căptuşită, o căciulă de lână şi, judecând după siluetă, toate chestiile de lână pe care le deţinea. Am condus cu limita de viteză tot drumul spre Portul Sfărâmat, în timp ce câmpurile se estompau în jurul nostru şi aerul se îndulcea de adierea pajiştii şi a arăturii.
   Se întunecase când am parcat în Promenada Ocean View - pe proprietatea familiei Spain, nimic altceva decât schele, nimeni la faţa locului să identifice o maşină necunoscută - şi am luat-o pe jos.
   Memorasem traseul de pe o hartă a proprietăţii, însă când am coborât din maşină, tot m-am simţit ca şi cum ne-am rătăcit.
   Se apropia amurgul: norii de peste zi se împrăştiaseră şi cerul era de un turcoaz intens, cu o uşoară strălucire albă peste acoperişurile unde se ridica luna, dar străzile erau întunecate.
   Deschideri în zidurile grădinilor, lămpi stradale stinse şi garduri de sârmă împletită apăreau din senin şi dispăreau câţiva paşi mai târziu. Când umbrele noastre se arătau palide, erau contorsionate şi nefamiliare, cocoşate din cauza genţilor de voiaj atârnate de umeri. Urmele de paşi se întorceau la noi ca ale unor urmăritori, vibrând în zidurile goale şi peste întinderile de noroi frământat.
   Nu vorbeam. Amurgul care ne proteja pe noi ar fi putut să protejeze şi pe altcineva, oriunde.
   Aproape pe întuneric, sunetul mării era mai intens, mai puternic, dezorientând, ajungându-ne la urechi simultan din toate direcţiile. În spatele nostru s-a materializat, ca o maşină-fantomă, cu zgomotul motorului ascuns în acel urlet monoton, vechiul Peugeot bleumarin de patrulare al salahorilor, atât de aproape, că am tresărit amândoi.
   Până ne-am dat seama cine era, plecaseră, alunecând printre casele prin ale căror găuri de ferestre se vedeau stelele.
   Pe Colina Ocean View, dincolo de drum, erau dreptunghiuri de lumină. Unul dintre acestea lumina un Fiat galben parcat în faţa casei familiei Spain. Falsa noastră Fiona era acolo.
   În capătul Aleii Ocean View, l-am dus pe Richie în umbra unei case de pe colţ, mi-am apropiat gura de urechea lui şi am şopti:
   - Ochelarii.

            El s-a lăsat pe vine peste geanta lui de voiaj şi a scos o pereche de ochelari cu imagine termică. Aprovizionarea i-i dăduse pe cei buni, chiar dacă era începător.
   Stelele au dispărut şi strada întunecată a căpătat brusc o viaţă pe jumătate fantomatică, liane agăţându-se difuz pe blocuri înalte cu pereţi cenuşii, plante sălbatice intersectându-se albe şi dantelate unde ar fi trebuit să fie trotuarele. În câteva grădini, siluete mici şi strălucitoare se ghemuiau în colţuri sau alergau prin buruieni, şi trei turturele-fantomă dormeau sus într-un copac, cu capetele ascunse sub aripi. Nimic cald mai mare de-atât, nicăieri la vedere.
   Strada era tăcută, doar sunetele mării şi vântul pipăind lianele, şi o pasăre singuratică ţipând pe plajă, dincolo de zid.
    - Pare liber, am zis eu în urechea lui Richie. Haide să mergem. Cu atenţie.
   Ochelarii arătau că nu era nimic viu în vizuina omului nostru, cel puţin nu în colţurile pe care am putut să le văd.
    Schela era rugoasă de rugină şi am simţit-o clătinându-se sub greutatea noastră. La etaj, printr-o gaură de fereastră intra lumina lunii, unde plasticul fusese prins ca o draperie.
    Camera fusese golită. Echipa Biroului luase tot, ca să caute amprente, fibre, fire de păr, fluide. Pe pereţi şi pervazuri erau urme negre de praf de amprente.
    Toate luminile din casa familiei Spain erau aprinse, transformând locul într-un mare far de semnalizare pentru omul nostru. Fiona cea falsă era în bucătărie, încă îmbrăcată în haina ei roşie de sibir. Umplea ceainicul familiei Spain şi se sprijinea de bufet aşteptând ca apa să fiarbă, ţinându-şi cana cu ambele mâini şi uitându-se în gol la picturile cu degetele lipite de frigider.
    În grădină, lumina lunii cădea pe frunze lucioase, făcându-le să arate albe şi tremurătoare, astfel că părea că toţi copacii şi gardurile vii înfloriseră dintr-odată.
    Ne-am pus lucrurile unde şi le pusese şi omul nostru pe-ale lui: lângă peretele din spate al ascunzătorii, pentru o vedere clară atât a bucătăriei familiei Spain - pentru orice eventualitate cât şi a găurii de fereastră din faţă, cu vedere la plajă, pe care el o folosise ca uşă.
    Foile din plastic de pe celelalte găuri ne ascundeau de un observator ascuns în jungla dimprejur. Noaptea cobora rece. Avea să dea îngheţul înainte de ivirea zorilor. Mi-am întins sacul de dormit, ca să stau pe el, şi am mai îmbrăcat un pulovăr pe sub haină.
    Richie a îngenuncheat pe jos, trăgând chestii din geanta lui de voiaj, ca un copil într-o excursie de camping: un termos, un pachet de Hobnob cu ciocolată, un turn uşor strivit de sandviciuri împachetate în staniol.
    - Mor de foame, a zis el. Sandvici, da? Am adus destule pentru amândoi, în caz că n-ai avut ocazia să iei.
   Eram pe cale să spun nu în mod automat, când mi-am dat seama că avea dreptate, nu-mi amintisem să aduc mâncare - Dina - iar adevărul era că şi eu muream de foame.
   - Mulţumesc, am spus eu. Vreau.
   Richie a dat din cap şi a împins spre mine turnul de sandviciuri.
   - Brânză şi roşii, curcan sau şuncă. Ia câteva.
   Am luat brânză şi roşii. Richie a turnat ceai tare în capacul termosului şi l-a înclinat spre mine. Când mi-am ţinut sus sticla de apă, a turnat ceaiul brusc şi apoi şi-a luat şi pentru el un capac plin. Pe urmă s-a aşezat confortabil cu spatele la perete şi s-a pus pe treabă cu sandviciul.
   Nu părea să trăiască deloc cu impresia că seara aceea implica, într-un fel, conversaţie profundă şi semnificativă, ceea ce era bine. Ştiu că alţi detectivi ajung intimi la filaje.
   Eu nu. Au încercat vreo doi începători, fie întrucât chiar mă plăceau, fie fiindcă voiau să-şi frece nasul de şef. Nu m-am deranjat să aflu de ce înainte să curm asta din faşă.
   - Sunt bune, am zis eu luând alt sandvici. Mulţumesc.

         Înainte să se întunece suficient pentru echipele de acţiune, i-am verificat pe salahori. Vocea Fionei noastre false era calmă, poate prea calmă, dar a zis că era bine mersi, n-avea nevoie de întăriri. Marlboro Man şi prietenul lui au spus că noi am fost cele mai interesante chestii pe care le-au văzut toată seara.
   Richie muncea metodic la sandviciuri, contemplând ultimul rând de case spre plaja întunecată.
   Parfumul reconfortant al ceaiului său făcea camera să pară mai caldă.
   - Mă întreb dacă a fost, de fapt, port, a zis el după o vreme.
   - A fost, am răspuns eu.
   Avea să plece de la premisa că făcusem cercetări, domnul Plictisitor folosindu-şi fărâmele de timp liber ca să caute pe internet.
   - A fost un sat de pescari, cu mult timp în urmă. Dacă te duci să te uiţi, s-ar putea ca în capătul de sud al plajei să se vadă ce a mai rămas din dig.
   - De asta Portul Sfărâmat, da? Din cauza digului rupt?
   - Nu. E de la breacadh: crăpat de ziuă. Întrucât ar fi fost un loc bun de privit zorii, presupun eu.
   Richie a dat din cap.
   - Aş spune că înainte de toate astea a fost minunat aici, replică Richie.
   - Probabil că da, am zis eu.
   Mirosul mării trecea peste zid şi intra prin găurile goale ale ferestrei, şerpuitor şi sălbatic, cu un milion de secrete îmbătătoare. N-am încredere în mirosul ăla. Ne trage undeva mai adânc decât raţiunea sau civilizaţia, în fragmente ale celulelor noastre care au vibrat în oceane înainte ca noi să avem minte, şi ne trage până îl urmăm descreieraţi, ca în rutul animalelor.
   Când eram adolescent, mirosul ăla mă făcea să fierb, îmi curenta muşchii precum electricitatea, mă făcea să sar pe pereţii caravanei până când părinţii mei mă eliberau să mă supun chemării, tresărind după orice ispită promisă o-dată-n-viaţă. Acum ştiu mai bine. Mirosul ăsta e medicament rău.
   Ne atrage să sărim de pe stânci înalte, ne face să ne aruncăm în valuri falnice, să-i lăsăm în urmă pe toţi cei iubiţi şi să sfidăm mii de kilometri de apă deschisă de dragul a ceva ce ar putea să fie pe ţărmul celălalt. Fusese în nasul omului nostru, cu două nopţi înainte, când coborâse schelele şi trecuse peste zidul familiei Spain.
   - Se spune că e bântuit acum, a adăugat Richie. Copiii.
   - Probabil.
   - Se împing unul pe altul să alerge şi să atingă uşa casei. Să intre.
   Mai jos de noi, abajururile pe care Jenny le cumpărase pentru bucătăria confortabilă a familiei sale erau strălucitoare, cu fluturi galbeni. Unul dintre ei lipsea: ajunsese în laboratorul lui Larry.
   - Vorbeşti ca şi cum are să fie abandonată pentru totdeauna, am zis eu. Renunţă la negativism, fiule. Jenny o să fie nevoită să vândă, de îndată ce va fi în stare. Urează-i noroc. Ar putea s-o facă.
   - Încă vreo câteva luni, şi toată proprietatea o să fie abandonată, a spus răspicat Richie. E moartă în apă. Nimeni nu cumpără aici, şi chiar dacă ar face-o, sunt sute de case de unde să aleagă. Vrei să spui că tu ai alege-o pe asta?
    Şi-a smucit bărbia spre fereastră.
   - Nu cred în fantome, am răspuns eu. Şi nici tu, nu-i aşa? Nu cât timp eşti de serviciu, oricum.
   Nu i-am zis că fantomele în care cred eu n-au fost prinse în petele de sânge ale familiei Spain. Ele s-au îmbulzit pe toată proprietatea, învolburate ca nişte molii mari care intră şi ies prin uşile goale şi se răspândesc peste întinderile de pământ crăpat, bătând la rarele ferestre luminate, cu gurile larg deschise în urlete tăcute: toţi cei care fi trebuit să trăiască aici.
   Tinerii care au visat să-şi treacă soţiile peste pragurile astea, copiii care ar fi trebuit aduşi acasă de la maternitate la creşele liniştite din locurile astea, adolescenţii care ar fi trebuit să trăiască primele săruturi rezemaţi de felinarele stradale care n-au să fie aprinse niciodată.
   În timp, fantomele lucrurilor care s-au întâmplat încep să se îndepărteze. Odată ce te-au tăiat de câteva milioane de ori, cu marginile lor boante pe ţesutul tău cicatrizat, se subţiază. Cele care feliază ca aparatele de ras, pentru totdeauna, sunt fantomele lucrurilor care n-au avut niciodată şansa să se întâmple.

          Richie a demolat jumătate din sandviciuri şi făcea ghemotoc între palme o bucată de staniol.
   - Pot să întreb ceva? a zis Richie.
   A ridicat, practic, mâna. Asta m-a făcut să mă simt ca şi cum îmi ieşise păr cărunt şi purtam şi lentile bifocale. Am răspuns, auzind nota arţăgoasă din vocea mea:
   - Nu trebuie să-mi ceri permisiunea, Richie. Asta e parte din treaba mea, să răspund la orice întrebări ai.
   - Corect, a zis Richie. Atunci, mă întrebam cum de suntem aici.
   - Pe acest pământ?
   N-a ştiut dacă ar fi trebuit să râdă.
   - Nu, vreau să spun... Aici. Făcând filaj.
   - Ai fi preferat să fii acasă, în pat?
   - Nu! Sunt mulţumit unde sunt. N-aş vrea să fiu nicăieri în altă parte. Doar mă întrebam. Oricum... n-are importanţă cine e aici, nu? Dacă tipul nostru se arată, se arată. Oricine poate să-l preia. M-aş fi aşteptat ca tu să... nu ştiu. Să delegi.
   - Probabil, n-ar face nicio diferenţă la arestare, nu, am spus eu. Dar ar putea să facă o diferenţă pentru ce urmează. Dacă tu eşti cel care îi pune cătuşe omului tău, asta porneşte relaţia cu dreptul. Îi arată cine e acum tăticul lui, fix de la început. Într-o lume ideală, eu aş fi mereu cel care face arestarea.
   - Însă nu eşti. Nu de fiecare dată.
   - Nu sunt magician, prietene. Nu pot să fiu peste tot. Uneori, trebuie să dau altcuiva o şansă.
   - Dar nu de data asta. Nimeni altcineva nu aruncă o privire la asta până nu obosim suficient şi cădem amândoi. Am dreptate?
    Zâmbetul din vocea lui mi-a prins bine, o solidă luare de bună a ideii că eram împreună în asta.
   - Corect, am zis eu. Şi am luat destule tablete de cafeină ca asta să dureze o vreme.
   - Asta fiindcă sunt copii la mijloc?
   Zâmbetul se stinsese.
   - Nu, am răspuns eu. Dacă ar fi fost doar copiii, atunci n-ar fi fost mare lucru să le permit unor salahori să pună mâna pe omul nostru. Dar vreau să fiu eu cel care pune mâna pe omul care l-a ucis pe Pat Spain.
    Richie a aşteptat, privindu-mă. Când m-am oprit acolo, a întrebat:
   - Cum aşa?
   Poate erau genunchii mei trosnitori şi gâtul înţepenit când am urcat schela, senzaţia sâcâitoare că înaintez în vârstă şi obosesc. Poate că asta m-a făcut să vreau dintr-odată să ştiu despre ce vorbesc ceilalţi băieţi în nopţile lungi şi plictisitoare, care îi face ca a doua zi să vină în camera echipei mergând în cadenţă, luând decizii comune cu doar o înclinare a capului sau o ridicare de sprânceană.
   Poate că erau momentele alea, din ultimele zile, când mă surprinsesem simţindu-mă că nu doar puneam în temă un pifan, când păruse că eu şi Richie lucram împreună, cot la cot. Poate că era mirosul înşelător al mării, erodându-mi toate de-ce-nu-urile cu nisip mişcător. Poate era doar oboseala.
   - Spune-mi, am zis eu. Ce crezi că s-ar fi întâmplat dacă omul nostru ar fi fost doar un pic mai bun la ce-a făcut? Dacă ar fi curăţat locul ăsta înainte să plece la vânătoare, şi-ar fi acoperit urmele, ar fi lăsat armele la locul faptei?
   - Am fi rămas fixaţi pe Pat Spain.
   Abia îl vedeam în întuneric, doar unghiul capului său în fereastră, înclinarea bărbiei spre mine.
   - Da. Probabil aşa am fi făcut. Şi chiar dacă am fi avut o bănuială că era implicat altcineva... Ce crezi că ar fi crezut ceilalţi dacă n-am fi venit cu o descriere, n-am fi putut să aducem o dovadă că făptaşul chiar a existat? Femeia aia, Gogan, tot Brianstownul, omul de pe stradă uitându-se la cazul ăsta la ştiri. Familiile lui Pat şi Jenny. Ce-ar fi presupus?
   - Pat, a răspuns Richie sec.
   - Exact ca noi.
   - Şi adevăratul tip încă ar fi fost acolo. Poate pregătindu-se s-o facă din nou.
   - Poate că da. Dar nu asta vreau să spun. Chiar dacă s-a dus acasă noaptea trecută şi a găsit un loc drăguţ să se spânzure, tipul ăsta ar fi făcut din Pat Spain un criminal. În ochii tuturor celor care au auzit vreodată de numele lui, Pat ar fi fost un bărbat care a ucis-o pe femeia cu care se culca. Şi pe copiii pe care i-au făcut împreună.
    Şi numai spunând cuvintele, zumzetul ascuţit mi s-a mişcat prin cap: răul.
   - E mort, a rostit Richie cu blândeţe. N-ar fi putut să-l afecteze.
   - Da, e mort. Douăzeci şi nouă ani de viaţă sunt tot ce are să aibă vreodată. Ar fi trebuit să mai aibă încă cincizeci, şaizeci, însă tipul ăsta a decis să i-i ia. Şi nici chiar asta nu i-a fost de-ajuns. A vrut să se întoarcă în timp şi să-i ia şi jalnicii ăştia de douăzeci şi nouă de ani. Să ia tot ce Pat a fost vreodată. Să nu-l lase cu nimic.
    Am văzut răul ăla ca un norişor de praf negru lipicios răspândindu-se încet din camera în care stăteam, să acopere casele, câmpurile, să estompeze lumina lunii.
   - E aiurea, am zis eu. E atât de aiurea, că nici n-am cuvinte pentru asta.
   Ne-am aşezat acolo, fără să vorbim, în timp ce Fiona noastră a găsit făraşul şi a măturat cioburile unei farfurii sparte într-un colţ al bucătăriei. După un timp, Richie şi-a deschis pachetul de Hobnob, mi-a oferit şi mie un biscuit şi, când am clătinat din cap, a ronţăit fără ezitare jumătate de pachet.
   - Pot să întreb ceva? a zis el.
   - Pe bune, Richie, las-o baltă. N-are să-i inspire încredere omului nostru dacă ridici mâna în mijlocul unui interogatoriu şi mă întrebi dacă ai voie să vorbeşti.
    De data asta a zâmbit.
   - Dar e ceva personal.
    Nu răspund la întrebări personale, nu la ale stagiarilor, pentru că nu era genul de conversaţie pe care s-o port cu stagiarii. M-a luat prin surprindere cât de bine mă simţeam şi cât de confortabil să las deoparte chestia cu veteranul şi pifanul, şi toate limitările care decurg din asta, să devin doar unul dintre cei doi oameni stând de vorbă.
   - Zi, l-am îndemnat eu. Dacă întreci măsura, îţi spun.
   - Cu ce se ocupă tatăl tău?
   - E pensionar. A fost agent civil de circulaţie.
   Richie a scos un sforăit de râs.
   - Ce e amuzant în asta?
   - Nimic. Doar... Mi-am imaginat ceva un pic mai şic. Profesor la o şcoală privată, ceva asemănător, de geografie, poate. Acum, că mi-ai spus totuşi, e de înţeles.
   - Ar trebui s-o iau ca pe un compliment?
    Richie n-a răspuns. Şi-a vârât alt Hobnob în gură şi şi-a scuturat firimiturile de pe degete; am simţit că se gândea.
   - Ce-ai spus la locul faptei alaltăieri, cum că nu eşti omorât dacă nu ţi-o cauţi, a zis el după o vreme. Că lucrurile rele li se întâmplă mai ales oamenilor răi. E un lux să gândeşti aşa. Ştii ce vreau să spun?
    Am respins împunsătura a ceva mai dureros decât iritarea.
   - Nu pot să afirm că ştiu, fiule. Din experienţa mea - şi nu vreau să uzez de asta în faţa ta, deşi am mai multă ca tine - de la viaţă iei în mare parte ce ai sădit. Nu întotdeauna, nu, dar de cele mai multe ori. Dacă ai convingerea că eşti de succes, eşti de succes, sau dacă tu crezi că nu meriţi nimic altceva decât rahat, n-ai să primeşti nimic altceva decât rahat. Realitatea ta interioară o modelează pe cea exterioară, în fiecare zi a vieţii tale. Mă urmăreşti?
    Richie se uita la luminile calde, galbene, din bucătăria de mai jos de noi.
   - Eu nu ştiu ce face tatăl meu. N-a fost în preajmă.
    A zis-o firesc, ca şi cum era ceva ce fusese nevoit să spună de prea multe ori înainte.
   - Am crescut în apartamente - probabil ştiai asta deja. Am văzut întâmplându-se o grămadă de chestii rele unora care n-au cerut-o niciodată. O grămadă.
   - Şi iată-te. Detectiv într-o echipă de top, lucrând unde ţi-ai dorit mereu, la cel mai mare caz al anului şi al naibii de aproape de a-l rezolva. De oriunde ai fi venit, asta se pune ca succes. Cred că mi-am probat punctul de vedere cu asta.
    Richie n-a întors capul.
   - Aş zice că Pat Spain gândea la fel ca tine.
   - Poate că da. Şi?
   - Şi tot şi-a pierdut slujba. Şi-a pus fundul la treabă, a gândit pozitiv, a făcut totul bine, a terminat în şomaj. Cum a sădit asta?
   - Asta a fost al dracului de nedrept, iar eu am să fiu primul care zice că n-ar fi trebuit să se fi întâmplat. Însă, zău, e recesiune. Împrejurări excepţionale.
    Richie a clătinat din cap.
   - Uneori, lucrurile rele se întâmplă, pur şi simplu, a zis el.

         Cerul era bogat de stele. Trebuie că trecuseră ani de când nu mai văzusem atât de multe. În spatele nostru, sunetul mării şi sunetul vântului periind iarba lungă fuzionau în întunericul nopţii, într-o mângâiere lungă, liniştitoare.
   - Nu poţi să gândeşti aşa, am continuat eu. Fie că e adevărat sau nu. Trebuie să crezi că undeva pe drum, cumva, cei mai mulţi oameni primesc ce merită.
   - Sau...?
   - Sau cum te trezeşti dimineaţa? Crezând că relaţia cauză - efect nu e un lux. Reprezintă un element esenţial, cum ar fi calciul sau fierul. Poţi să trăieşti o vreme fără el, dar, în cele din urmă, ai să începi să te consumi din interior. Ai dreptate. Din când în când, viaţa nu e corectă. Aici intervenim noi. Pentru asta suntem noi. Intrăm acolo şi rezolvăm.
    Sub noi, s-a aprins lumina în camera Emmei - Fiona noastră, continuând să menţină lucrurile interesante. Asta a făcut ca draperiile să devină de un roz translucid blând şi a luminat siluetele animăluţelor care se lăfăiau peste ţesătură.
    Richie a dat din cap în jos, spre fereastră.
   - N-avem cum să rezolvăm asta.
    Dimineaţa aia în morgă i-a umplut vocea.
   - Nu, am zis eu. Nu poate fi rezolvat. Putem doar să ne asigurăm că plăteşte cine trebuie şi tot primeşte şansa să meargă mai departe cine trebuie. Măcar putem să gestionăm asta. Ştiu că nu salvăm lumea. Dar o facem mai bună.
   - Aşa crezi?
   Şi-a înălţat faţa albă şi tânără în lumina lunii. Îşi dorea atât de mult să am dreptate.
   - Da, am răspuns eu. Aşa cred. Poate sunt naiv - am fost acuzat de asta de câteva ori - însă aşa cred. O să vezi ce vreau să spun. Aşteaptă până punem mâna pe tipul ăsta. Şi până o să te duci acasă în noaptea aia şi o să intri în pat, ştiind că el e în spatele gratiilor şi are să stea acolo cu trei condamnări pe viaţă. O să-ţi dai seama dacă lumea în care o să fii atunci n-o să pară mai bună decât asta de-acum.
    Fiona noastră a tras draperiile Emmei şi s-a uitat afară, în grădină, o siluetă uşor întunecată având pe fundal tapet roz. Richie a privit-o.
   - Sper, a spus el.

           Reţeaua fragilă de lumini întinsă peste proprietate a început să se estompeze, şirurile luminoase de străzi locuite întunecându-se brusc.
    Richie şi-a frecat una de alta mâinile înmănuşate şi a suflat în ele.
    Fiona noastră se plimba înainte şi-napoi prin camerele goale. Aprindea şi stingea lumini, trăgea şi deschidea draperii. În betonul ascunzătorii pătrunsese frigul, intrându-mi pe şira spinării prin spatele paltonului. Noaptea se scurgea mereu şi mereu.
    De câteva ori, un zgomot - o alunecare lungă prin tufişurile de sub noi, o cascadă de zgârieri şi încăierări în casa de peste drum, un ţipăt ascuţit, sălbatic şi strident - ne-a făcut să sărim în picioare şi să ne lipim cu spatele de pereţi, gata de acţiune, înainte ca mintea noastră să înţeleagă că am auzit ceva.
    Odată, ochelarii termici au identificat o vulpe, strălucitoare şi pregătită de drum, cu capul sus, cu ceva mic atârnându-i din gură. Altă dată am sesizat o dungă sinuoasă de lumină îndepărtându-se prin grădini, printre cărămizi şi buruieni. De câteva ori am fost prea lenţi, n-am prins nimic în afară de un ultim zăngănit de pietricele, de liane legănându-se împreună, un licărit alb dispărând în noapte.
    De fiecare dată ne-a luat mai mult înainte ca bătăile inimilor noastre să revină la normal şi să putem să ne aşezăm din nou. Se făcea târziu. Omul nostru era în apropiere, indecis şi concentrându-se, căutând o cale.
   - Uitasem, a zis Richie brusc, după ora unu. Am adus ăsta.
   S-a aplecat peste sacul sport şi a scos un binoclu dintr-o cutie din plastic neagră.
   - Binoclu?
    Am întins mâna după el, deschizând cutia ca să arunc o privire. Arăta ieftin şi nu era de la aprovizionare. Cutia mirosea totuşi a plastic nou.
   - Te-ai dus să-l cumperi special?
   - Este acelaşi model cu al tipului nostru, a răspuns Richie uşor sfios. Mi-am imaginat că ar trebui să avem şi noi. Să vezi ce-a văzut el, da?
   - Of, Iisuse. Spune-mi că nu eşti tipul de onanist care şi-o freacă având impresia ca intuieşte ceva, care ajunge de fiecare dată la ideea de a vedea prin ochii criminalului în timp ce-şi foloseşte din plin intuiţia.
   - Nu, nici vorbă. Vreau să spun literalmente. Să identifici expresiile faciale, să vezi ceva pe calculator - numele forumurile pe care erau ei, sau mă rog. Genul ăsta de lucruri.
    Chiar şi în lumina lunii, am putut să-i disting teribila roşeaţă din obraz. Asta m-a impresionat. Nu doar ideea că-şi cheltuise banii şi timpul ca să aleagă binoclul potrivit, dar şi cum îi păsa în mod deschis de ce credeam eu.
   - E o idee bună. Aruncă o privire. Nu ştii niciodată ce-ar putea să iasă la iveală, am zis eu mai blând întinzându-i binoclul.
    Arăta ca şi cum şi-ar fi dorit ca respectivul binoclu să dispară, dar l-a ajustat şi s-a aplecat cu coatele pe pervazul ferestrei să se concentreze asupra casei familiei Spain.
    Fiona noastră era la chiuvetă, clătindu-şi cana.
   - Ce vezi? am întrebat eu.
   - Chipul lui Janine, chiar clar. Ca şi cum dacă i-aş citi pe buze, aş afla tot ce zice. N-aş fi putut să văd ecranul calculatorului dacă ar fi fost acolo - unghi prost - însă pot să citesc titlurile de pe raftul de cărţi şi tabla aia micuţă cu lista de cumpărături: ouă, ceai, gel de duş. Ar putea să fie ceva, nu? Dacă a putut să citească lista de cumpărături a lui Jenny în fiecare seară, atunci a ştiut unde o să fie ea a doua zi...
   - Merită verificat. O să acordăm o atenţie deosebită CCTV-urilor de pe ruta ei de cumpărături, să observăm dacă apare cineva în mod constant.
    La chiuvetă, Fiona noastră a ridicat brusc capul, ca şi cum simţise ochii noştri pe ea. Chiar şi fără binoclu, am văzut-o înfiorându-se.
   - Nene, a zis Richie brusc, destul de tare cât să mă facă să sar. La naiba, scuze. Dar uită-te la asta.
    Mi-a pasat binoclul. L-am îndreptat spre bucătărie şi l-am ajustat pentru vederea mea, care era cu o treaptă deprimantă mai rea decât a lui Richie.
   - La ce să mă uit?
   - Nu în bucătărie. Treci acolo, pe hol. Poţi să vezi uşa din faţă.
   - Şi?
   - Şi chiar în stânga uşii din faţă, a precizat Richie.
    Am mutat binoclul spre stânga, şi era acolo: panoul de alarmă. Am fluierat încet. N-am văzut numerele, dar nu era nevoie: mişcarea degetelor cuiva mi-ar fi indicat tot ce trebuia să ştiu. Jenny Spain ar fi putut să schimbe codul în fiecare zi, dacă voia, şi la doar câteva minute după ce ea sau Patrick încuiau, toată prudenţa ei ar fi fost în zadar.
   - Măi, măi, măi, am spus eu. Richie, prietene, îmi cer scuze că ţi-am dispreţuit binoclul. Cred că ştim cum ar putea cineva să treacă de sistemul de alarmă. Bună treabă. Chiar dacă omul nostru nu apare, seara asta n-a fost pierdere de timp.
    Richie şi-a lăsat capul în jos şi s-a frecat la nas, arătând undeva între jenat şi mulţumit.
   - Încă nu ştim, sigur, cum a făcut rost de chei. Fără ele n-ai ce face cu codul de alarmă.
    Şi atunci, telefonul mi-a vibrat în buzunarul de la haină: Marlboro Man.
   - Kennedy, am zis eu.
    Vocea lui era o umbră care depăşea o şoaptă.
   - Domnule, avem ceva. Am văzut un tip ieşind din Aleea Ocean View. E o fundătură care dă în zidul de nord al proprietăţii, nimic altceva decât şantiere de construcţii. Singurul motiv pentru ca să fie acolo cineva e dacă a intrat venind peste zid. Înalt, îmbrăcăminte de culoare închisă, dar n-am vrut să ne apropiem prea mult, aşa că asta e tot ce avem. L-am urmărit de la distanţă până a luat-o peste Peluzele Ocean View. Din nou, e o fundătură, niciuna dintre case nu e terminată, nu există niciun motiv legitim ca vreo persoană să vrea să meargă acolo. N-am vrut să-l urmăm în zona aia, în mod evident, însă menţinem supravegherea în capătul Peluzelor Ocean View. Până în prezent, niciun semn că iese cineva, dar s-ar putea să fi plecat din nou peste zid. O să facem un tur şi o să vedem dacă putem să-l găsim din nou.
    Richie s-a întors şi s-a uitat la mine, cu binoclul atârnându-i uitat în mâini.
   - Bună treabă, detectiv, am spus eu. Da, rămâneţi pe poziţie şi faceţi un tur rapid al zonei. Dacă puteţi să vă uitaţi mai bine la om şi să ne daţi o descriere, ar fi grozav, însă, pentru numele lui Dumnezeu, nu riscaţi să-l speriaţi. Dacă reperaţi pe cineva, nu încetiniţi, nu arătaţi că-l verificaţi, doar continuaţi să mergeţi cu maşina, discutaţi mai departe între voi şi aflaţi ce puteţi. Duceţi-vă.

            N-am putut să pun telefonul pe speaker, nu cu omul nostru liber şi oriunde, pretutindeni, ascuns, poate, chiar printre plantele agăţătoare agitate de vânt.
    Am arătat spre el şi i-am făcut semn lui Richie să se apropie. El s-a ghemuit lângă mine, cu urechea ciulită.
    Murmure dinspre salahori, unul dintre ei foşnind o hartă şi elaborând traseul, celălalt băgând maşina în viteză.
    Toarcerea lentă a motorului. Cineva bătea toba cu degetele pe bord. Apoi, un minut mai târziu, izbucnirea unei pălăvrăgeli tari, confuze: „Şi soţia mea mi-a zis: Dă-i înainte, poţi s-o ţii în coşul de gunoi cu resturile!” Şi o explozie de râs fals.
    Eu şi Richie, cu capetele aproape atingându-se deasupra telefonului, nu respiram. Pălăvrăgeala s-a încheiat, s-a stins.
    După o pauză care a părut de o săptămână, Marlboro Man a rostit, chiar mai încet, dar cu o nuanţă de emoţie în creştere în voce:
    - Domnule. Tocmai am trecut de un bărbat, 1,75-1,80 m, constituţie zveltă, îndreptându-se spre est pe Aleea Ocean View - asta e chiar peste zidul de la Peluzele Ocean View. Nu e niciun fel de iluminat stradal, aşa că n-am văzut prea bine, dar poartă o haină de culoare închisă, de lungime medie, blugi negri, căciulă de lână de culoare închisă. După mers, aş spune că are între douăzeci şi treizeci de ani.
    Am auzit şuieratul rapid de respiraţie al lui Richie.
   - Te-a mirosit? am întrebat eu tot în linişte.
   - Nu, domnule. Adică, nu pot să jur, însă, sincer, nu cred. S-a uitat repede în spatele lui când ne-a auzit, apoi şi-a pus capul în jos, dar n-a luat-o la sănătoasa, şi cât timp l-am avut la vedere în spate a fost liniştit, doar a mers de-a lungul străzii, în acelaşi ritm, în aceeaşi direcţie.
   - Aleea Ocean View e locuită?
   - Nu, domnule. Doar ziduri.
   Deci nimeni n-ar fi putut să spună că puneam locuitorii în pericol lăsând fiinţa asta să treacă nestingherită prin noapte ca să-şi găsească propriul drum spre noi. Şi nu mi-aş fi făcut griji nici în condiţiile în care Aleea Ocean View ar fi fost plină de familii sănătoase şi uşi neîncuiate. Nu era un criminal în serie care se dădea la orice îi ieşea în cale.
    Pentru tipul ăsta, nu conta nimeni, nu exista nimeni, cu excepţia familiei Spain.
   Richie s-a dus la geanta lui de voiaj, chircindu-se jos ca să nu i se vadă silueta în gaura ferestrei, şi a scos o hârtie pliată. A întins-o pe jos în faţa noastră, într-un dreptunghi palid de lumină a Lunii: o hartă a proprietăţii.
   - Bine, am zis eu. Du-te la detectiv...
   Am pocnit din degete la Richie şi i-am arătat în jos, spre bucătăria familiei Spain. El a murmurat: Oates.
   - La detectiv Oates. Spune-i că e pe cale să înceapă acţiunea, să se asigure că uşile sunt încuiate, ferestrele blocate şi arma ei încărcată. Apoi trebuie să înceapă să mişte chestii - hârtii, cărţi, DVD-uri, nu-mi pasă - din partea din faţă a casei în bucătărie, cât de vizibil posibil. Voi doi duceţi-vă înapoi în punctul unde l-aţi observat prima dată pe tipul ăsta. Dacă fuge şi încearcă să se întoarcă şi să treacă pe lângă voi, saltă-l. Nu mă mai sunaţi dacă nu e urgent. Altfel, vă anunţăm dacă se întâmplă ceva.
    Mi-am pus telefonul în buzunar. Richie a pus un deget pe hartă: Aleea Ocean View, în colţul de nord-vest al proprietăţii.
   - Aici, a zis el foarte încet, doar un murmur sub vuietul intens al mării. Dacă se îndreaptă spre noi şi se menţine pe străzile goale şi trece peste ziduri ca să scurteze drumul, o să-i ia zece, poate cincisprezece minute.
   - Sună corect. Nu-l văd venind direct aici. Înseamnă că e îngrijorat că am găsit locul ăsta. O să examineze mai întâi împrejurimile, să decidă dacă să rişte să vină aici. Se va uita după poliţişti, maşini nefamiliare, să vadă dacă e vreo activitate... Să spunem douăzeci şi cinci de minute cu totul.
    Richie m-a privit şi a spus:
   - Dacă decide că e prea riscant, o ia la sănătoasa, şi atunci trebuie să-l înhaţe salahorii. Nu noi.
   - N-am nimic împotrivă. Dacă nu vine încoace, e doar un tip ieşit la o plimbare de noapte în mijlocul pustietăţii. Putem să aflăm cine e şi să avem o discuţie drăguţă cu el, dar dacă nu e chiar atât de prost încât să poarte tenişii însângeraţi sau să facă o mărturisire completă, n-o să putem să-l reţinem. Şi eu sunt fericit să las pe altcineva să fie cel care-l umflă şi trebuie să-l elibereze câteva ore mai târziu. Nu vrem să se simtă că ar fi câştigat în faţa ta şi a mea.

       Nu contează ce-am fi făcut dacă ar fi fugit. Ştiam că venea la noi, ştiam la fel de sigur ca şi cum aş fi putut să-l miros, un mosc fierbinte şi iute fumegând peste acoperişuri şi miros de moloz, vălurindu-se mai aproape.
    Din momentul în care văzusem acel bârlog, ştiusem că avea să revină acolo. Mai devreme sau mai târziu, un animal hăituit fuge acasă.
    Mintea lui Richie se mişca în aceeaşi direcţie.
   - O să vină, a zis Richie. E deja mai aproape decât a ajuns vreodată noaptea trecută. Moare să afle care-i povestea. De cum o vede pe Janine...
   - De-asta i-am spus să mute lucrurile în bucătărie, am precizat eu. Pariez că mai întâi verifică partea din faţă a casei familiei Spain, din casele în construcţie de peste drum. Ideea e că o va observa de-acolo, are să vrea să ştie ce face cu toate lucrurile, dar ca să afle va trebui să vină înapoi aici. Casele sunt prea apropiate una de alta ca să se strecoare printre ele, aşa că nu poate să vină peste zid şi prin spate. Va trebui să coboare pe Aleea Ocean View.
    În vârful drumului era întuneric cu umbre de case. La bază, întinderea curbată a luminii lunii.
   - Eu iau capătul drumului şi ochelarii termovizuali. Tu iei baza. La orice mişcare, absolut orice, mă anunţi. Dacă vine aici, sus, am să fac tot posibilul să menţin totul în linişte - ar fi frumos să nu alertăm rezidenţii că se întâmplă ceva - însă s-ar putea să nu ne dea de ales. Nu trebuie să uităm nicio clipă că tipul ăsta e periculos. Mergând pe elemente din trecut, nu există niciun motiv să credem că e înarmat, dar vom acţiona ca şi cum ar fi. Înarmat sau nu, e un animal turbat, şi noi suntem în vizuina lui. Aminteşte-ţi exact ce-a făcut acolo, şi ia-o ca de la sine înţeles că, dacă are ocazia, ne-ar face la fel ţie şi mie.
    Richie a dat din cap. Mi-a dat ochelarii termovizuali şi a început să-şi arunce lucrurile înapoi în geanta de voiaj, rapid şi eficient.
    Am pliat harta, am îndesat ambalajele alimentare ale lui Richie într-o pungă din plastic şi am ascuns-o. Câteva secunde mai târziu, în cameră nu mai era nimic, din nou, pe jos şi pe bolţari, ca şi cum nu fusesem niciodată acolo. Am aruncat genţile noastre de voiaj într-un colţ întunecat, la o parte din drum.
    Richie s-a aşezat în gaura ferestrei care dădea spre baza drumului, ghemuit într-o pantă umbrită de lângă prag, şi a tras deoparte un colţ al plasticului, ca să poată să vadă afară.
    Am verificat casa familiei Spain. Fiona noastră a venit în bucătărie cărând un braţ de haine, le-a pus pe masă şi a plecat din nou. La etaj am putut să disting vag, prin fereastra lui Jack, strălucirea unei lumini din dormitorul lui Pat şi Jenny.
    M-am lipit de peretele de lângă fereastra cu vedere spre vârful drumului şi mi-am ridicat ochelarii la ochi. Aceştia au făcut marea invizibilă, un întuneric fără sfârşit. În capătul străzii, încrucişarea cenuşie a schelelor se întindea până în depărtare. O bufniţă a plutit peste drum, în derivă în curenţii de aer, ca o foaie de hârtie arzând.
    Liniştea a continuat şi a tot continuat.

        Am crezut că pleoapele mi-au îngheţat larg deschise, însă trebuie că am clipit. Nu se auzea niciun sunet.
    Într-un moment, capătul străzii era gol, în următorul ţinta noastră stătea acolo, strălucind alb şi cumplit ca un înger între ruinele umbrite de pe fiecare latură. Faţa îi era aproape prea luminoasă ca s-o priveşti.
    S-a oprit, ascultând, ca un gladiator la intrarea în arenă: capul sus, braţele atârnând în părţi, cu pumnii pe jumătate strânşi, pregătit.
    N-am respirat. Am ţinut un ochi pe el şi am ridicat o mână, ca să-i atrag atenţia lui Richie. Când acesta a întors capul spre mine, am arătat spre fereastră şi am făcut semn cu mâna.
    Richie s-a chircit jos şi a traversat planşeul, ca şi cum n-avea greutate, spre cealaltă parte a ferestrei mele. Când s-a lipit cu spatele de perete, i-am văzut mâna încleştată pe patul pistolului.
    Omul nostru a venit lent pe drum, păşind cu grijă, cu capul întorcându-se la fiecare mic sunet. Avea mâinile goale, niciun dispozitiv cu viziune de noapte pe faţă. Doar el.
    În grădini, animăluţele strălucitoare s-au descolăcit şi s-au îndepărtat ţopăind la apropierea lui. Radiant pe fundalul reţelei din metal şi beton, arăta ca ultimul om rămas pe Pământ.
    Când era la o casă depărtare, mi-am scos ochelarii şi acea siluetă înaltă, strălucitoare, a proiectat o masă confuză de negru, ca o piază rea în noapte, care-ţi ajunge pe prispă. L-am atenţionat pe Richie şi m-am tras departe de gaura ferestrei, în umbră.
    El s-a lăsat în jos în colţul îndepărtat opus mie. Pentru o clipă, i-am auzit respiraţia rapidă, până şi-a recăpătat-o şi s-a liniştit.
    Prima apăsare a mâinii omului nostru pe bara din metal a trimis un fior vibrant prin toată schela, încercuind casa ca o strălucire întunecată. Aceasta a crescut cât el a urcat, a zuruit grav ca pulsul unui tambur şi apoi s-a stins în tăcere. Capul şi umerii i-au apărut în fereastră, mai întunecaţi pe fundalul întunericului. I-am văzut chipul întorcându-se spre colţuri, dar camera era mare şi umbrele ne ascundeau.
    S-a avântat spre fereastră cu o uşurinţă care sugera că o făcuse de o mie de ori. În clipa în care picioarele i-au atins planşeul şi trupul i s-a întors spre fereastra de supraveghere, am ieşit din colţul meu şi m-am izbit în el din spate.
    A lăsat să iasă o respiraţie răguşită şi s-a clătinat în faţă. Mi-am pus o mână în jurul gâtului său, i-am răsucit cu cealaltă braţul sus la spate şi l-am izbit de un zid. Aerul a ieşit din el într-un mormăit aprig.
    Când a deschis ochii, s-a uitat la pistolul lui Richie.
   - Poliţia. Nu mişca, am zis eu.
    Fiecare muşchi din corpul lui era rigid. Parcă era făcut din bare de oţel.

    - Pentru siguranța tuturor, o să te încătușez, am adăugat eu şi vocea mi-a sunat rece şi tăioasă ca a altcuiva. Ai ceva la tine despre care ar trebui să ştim?
    N-a părut să mă audă. Mi-am luat mâinile de pe el, fără să-l scap din priviri. Nu s-a mişcat, nici măcar nu s-a clintit când i-am smucit încheieturile la spate şi i-am pus repede cătuşele strâns.
    Richie l-a percheziţionat rapid şi destoinic, lăsând să cadă ce-a găsit într-un mic morman: o lanternă, un pachet de batiste, o lamă de mentă. Oriunde îşi ascunsese maşina, îşi lăsase actele, banii şi cheile înăuntru.
    Călătorise uşor, asigurându-se că nu-l dădea nimic de gol, nici măcar cu un clinchet.
   - O să-ţi scot cătuşele, ca să poţi coborî pe schele, i-am spus eu. Nu mă aştept să încerci ceva stupid. Dacă o faci, n-o să se întâmple nimic altceva în afară de a ne crea mie şi partenerului meu o stare foarte proastă. Ne întoarcem la sediu pentru o discuţie. Acolo au să-ţi fie returnate bunurile. Ai vreo problemă cu oricare dintre astea?
    El era în altă parte sau se lupta din greu să fie. Ochii lui, mijiţi în lumina lunii, s-au fixat undeva pe cer în afara ferestrei, peste acoperişul familiei Spain.
   - Grozav, am zis eu când a fost evident că n-am să obţin un răspuns. Am să înţeleg din asta că nu e nicio problemă. Dacă se schimbă ceva, ai cale liberă să-mi spui. Acum, haide să mergem.
    Richie a coborât primul, cu greutate, cu câte una dintre genţile de voiaj atârnându-i de fiecare umăr. Am aşteptat, ţinând de lanţul cătuşelor dintre încheieturile omului nostru, până când Richie mi-a arătat de jos degetul mare. Apoi am desfăcut cătuşele şi am zis:
   - Du-te. Fără mişcări bruşte.
   Când l-am apucat de umăr şi i-am arătat direcţia corectă, s-a trezit şi s-a poticnit pe planşeul gol. În gaura ferestrei a rămas nemişcat pentru o clipă.
    Am intuit gândul care i-a trecut prin minte, însă înainte să pot să spun ceva, şi-a dat seama că de la înălţimea aia ar fi fost norocos să-şi rupă doar gleznele. S-a legănat afară pe fereastră şi a început să coboare, docil ca un căţel.
  
           Am cunoscut mai demult un tip care îmi dăduse porecla în facultate, când reuşisem să înscriu un gol extravagant într-un meci de fotbal.
    Am lăsat-o să se lipească fiindcă am crezut că avea să-mi ofere ceva ca să fiu vrednic de ea. În clipa în care am fost singur, în acea cameră cumplită umplută de lumina lunii şi de urletele mării, şi după luni de aşteptare şi urmărire, o părticică din spatele minţii mele s-a gândit: „Patruzeci şi opt de ore, patru soluţionări. Asta înseamnă extravagant”.
    Înţeleg cât de mulţi ar numi asta boală, şi înţeleg de ce, însă asta nu schimbă faptul că ai nevoie de mine.

                                                        10.

               Am mers pe străzi nelocuite, eu şi Richie, cu mâinile pe sub coatele omului nostru, ca şi cum ne ajutam amicul să ajungă acasă după o noapte lungă de mare beţie.
    Niciunul dintre noi n-a scos o vorbă - mai toţi oamenii ar avea cel  puţin câteva întrebări dacă le pui cătuşe şi-i înghesui într-o maşină de poliţie, dar nu şi tipul ăsta.
    Încet, sunetul mării s-a diminuat şi a ieşit din actualitate pentru restul nopţii. Lilieci gălăgioşi, vânt izbind în resturi uitate de pânză, strigăte ascuţite de adolescenţi, o vreme au ajuns la noi, slabe şi îndepărtate, trimise înainte şi-napoi de beton şi cărămidă.
    O dată am auzit o înghiţitură aspră, care m-a făcut să mă gândesc că era posibil ca omul nostru să plângă, dar n-am întors capul să mă uit.
    L-am pus în spate în maşină şi Richie s-a aplecat pe capotă în timp ce eu m-am mutat din aria auditivă ca să dau telefoane.
    I-am trimis pe salahorii care patrulau să găsească o maşină parcată undeva, nu departe de proprietate, i-am spus salahorului-momeală că poate să meargă acasă, l-am anunţat pe administratorul de noapte că o să avem nevoie de o cameră de interviu pregătită.
    Pe urmă ne-am întors la Dublin în tăcere.
    Negura bântuia proprietatea, contururile schelelor se prefigurau din senin, rigide, pe fundalul stelelor. Apoi, viteza constantă de pe autostradă, ochii de pisică ai maşinilor stingându-se şi aprinzându-se şi luna ţinând pasul într-o parte, uriaşă şi vigilentă.
    După aceea, treptat, am fost înconjuraţi de culorile şi circulaţia din oraş, de locuri de băut şi fast fooduri, de lumea revenind la viaţă dincolo de geamurile noastre etanşe.
    Camera echipei era liniştită, cei doi tipi de gardă doar au ridicat privirile de la cafelele lor când am trecut prin faţa uşii, ca să vadă cine fusese noaptea la vânătoare şi dacă adusese ceva acasă. L-am dus pe omul nostru în camera de interviu.
    Richie i-a desfăcut cătuşele şi eu l-am trecut pe tip prin foaia cu drepturile, mecanic şi plictisit, ca şi cum erau doar hârtii fără sens. Cuvântul „avocat” a atras din partea lui un scuturat violent din cap. Când i-am pus pixul în mână, a semnat fără o singură întrebare. Semnătura a fost un cârlionţ sacadat care nu trăda nimic altceva decât o iniţială C. Am luat foaia şi am plecat.
    L-am privit din camera de observaţie printr-un geam cu vedere unilaterală. Era prima dată când mă uitam cum trebuia la el.
    Păr şaten tuns scurt, pomeţi înalţi, o bărbie proeminentă, cu o mirişte roşiatică de câteva zile. Avea o haină neagră de lână cam ponosită, un pulover pe gât greoi, cenuşiu, şi blugi decoloraţi, echipat complet pentru o urmărire de noapte. Era încălţat cu bocanci, tenişii dispăruseră. Era mai în vârstă decât crezusem, şi mai înalt - spre treizeci de ani şi vreo 1,80 m - dar era atât de slab, că arăta ca în ultimele faze de greva foamei.
    Subţirimea îl făcea să pară mai tânăr, mai mic, inofensiv. Iluzia aia l-ar fi putut duce la uşa familiei Spain.
    N-avea tăieturi sau lovituri vizibile, dar sub toate hainele alea se putea ascunde orice. Am răsucit butonul termostatului din camera de interviu pe o treaptă superioară.
    M-am simţit bine văzându-l în camera aia. Cele mai multe dintre sălile noastre de interviu ar avea nevoie de un duş, un bărbierit şi un machiaj complet, însă mie îmi place la nebunie fiecare centimetru din ele. Teritoriul nostru luptă de partea noastră.
    În Portul Sfărâmat, el fusese o umbră care se mişca prin pereţi, un miros de iod, de sânge şi apă de mare, cu cioburi de lumina lunii prinse în ochi. În acele momente, era doar un tip. Aşa sunt toţi când îi bagi între cei patru pereţi.
    Stătea cocoşat rigid în scaunul incomod, cu ochii în jos, holbându-se la propriii pumni de pe masă ca şi cum îşi aduna puterile pentru tortură. Nici măcar nu se uita prin cameră - linoleum ciupit de arsuri vechi de ţigară şi bucăţi de gumă de mestecat, pereţi mâzgăliţi cu graffiti, masă cu şuruburi lipsă şi dulap de acte, lumina roşie monotonă a camerei video urmărindu-l de sus, dintr-un colţ, ca să-şi dea seama ce era cu el.

              - Ce ştim despre el? am întrebat eu.
    Richie se uita atât de intens, încât nasul lui, practic, atingea geamul.
   - Nu e drogat cu nimic. La început mă gândeam că ar putea să fie pe heroină, fiindcă e atât de slab, dar nu e.
   - Nu acum, oricum. Asta e bine pentru noi. Dacă obţinem ceva, nu vrem să spună că au vorbit drogurile. Ce altceva?
   - Singuratic. Nocturn.
   - Corect. Totul spune că se simte mai confortabil păstrând distanţa faţa de oameni decât să fie în contact strâns - şi-a făcut damblaua privind, a intrat prin efracţie mai degrabă când familia Spain era plecată decât când dormeau. Deci, când vine momentul să-l presăm, ne apropiem, ajungem în faţa lui amândoi odată. Şi din moment ce e nocturn, îl încolţim spre zori, când începe să obosească. Altceva?
   - N-are verighetă. Mai mult ca sigur că trăieşte singur. N-a observat nimeni c-a fost plecat toată noaptea, să-l tragă la răspundere.
   - Ceea ce ar trebui să aibă avantajele şi dezavantajele sale, în ceea ce ne priveşte. Niciun coleg de apartament care să depună mărturie că marţi dimineaţa s-a întors la şase şi a programat maşina de spălat pentru patru ore, însă, pe de altă parte, nimeni de care să ascundă lucruri. Când îi vom găsi casa, există o şansă să ne fi lăsat un mic dar - hainele pătate de sânge, pixul din luna de miere. Poate un trofeu pe care l-a luat în urmă cu două nopţi.
    Tipul s-a agitat, şi-a pipăit faţa, şi-a frecat stângaci gura. Buzele îi erau umflate şi crăpate, ca şi cum nu băuse apă mult timp.
   - Nu lucrează de la nouă la cinci, a spus Richie. Ar putea să fie şomer sau să desfăşoare activităţi independente, sau poate că îşi schimbă munca sau are un aranjament part-time - ceea ce înseamnă că poate să-şi petreacă noaptea sus, în cuib, când vrea, fără să fie dărâmat a două zi la muncă. Doar după haine, aş sugera clasa de mijloc.
   - Şi eu la fel. Şi n-a fost niciodată în sistem - după amprente, e curat, adu-ţi aminte. Probabil că nici măcar nu ştie pe nimeni care a fost vreodată în sistem. Are să fie dezorientat şi speriat. Asta e treabă bună, dar trebuie s-o păstrăm pentru când vom avea nevoie de ea. Vrem să fie cât de relaxat posibil, să vedem cât de departe ne duce asta, apoi să-l facem să-i meargă fulgii când vine vorba de încolţitul puternic. E bine că nu ne lasă cu buza umflată până atunci. Tip din clasa de mijloc, probabil cu respect pentru autoritate, nu ştie sistemul... O să stea până-l dăm noi afară.
   - Da. Probabil aşa o să facă.
   Richie desena absent modele abstracte în aburul lăsat de răsuflare pe geam.
   - Şi asta e tot ce pot să-mi imaginez despre el. Înţelegi? Tipul e suficient de organizat ca să înfiinţeze cuibul ăla, suficient de dezorganizat ca nici măcar să nu se deranjeze să-l strice. Destul de isteţ ca să ajungă în casa aia, destul de prost ca să ia armele cu el. Are destul autocontrol ca să aştepte cu lunile, însă nu poate să aştepte nici măcar două nopţi după crimă înainte să se întoarcă în ascunzătoare - şi ar fi trebuit să ştie că o să fim cu ochii în patru. Nu pot să-l înţeleg.
    Şi peste toate astea, tipul părea mult prea fragil ca să fi făcut asta. Nu m-am lăsat păcălit. Mulţi prădători dintre cei mai brutali pe care i-am prins arătau moi ca nişte pisoi, şi după ce termină de vânat, sunt mereu cei mai blânzi, obosiţi şi sătui.
   - N-are mai mult autocontrol decât un babuin, am continuat eu. Niciunul dintre ei n-are. Noi toţi vrem să omorâm pe cineva la un moment dat în viaţa noastră - nu-mi spune că nu. Băieţii ăştia sunt diferiţi de noi, fiindcă ei nu se opresc, de fapt, s-o facă. Zgârie-le pojghiţa de deasupra, şi sunt animale. Ţipând, aruncând cu rahat, animale care sar la gât. Cu asta avem de-a face. Să nu uiţi niciodată.
    Richie nu părea convins.
   - Crezi că sunt dur cu ei? am adăugat eu. Societatea le oferă un tratament aspru, şi ar trebui să fiu un pic mai empatic?
   - Nu chiar. Doar că... dacă n-are niciun fel de control, atunci cum de-a reuşit să se abţină atât de mult timp?
   - Nu s-a abţinut. Ne scapă ceva.
   - Ce vrei să spui?
   - Cum ai zis, tipul ăsta a petrecut cel puţin câteva luni, probabil mai mult, doar uitându-se la familia Spain, poate uneori strecurându-se în casă când aceştia nu erau în preajmă. Ăsta n-a fost uimitorul lui autocontrol în acţiune, fiindcă n-avea nevoie decât să se drogheze. Şi apoi, dintr-odată, iese vijelios din zona lui de confort, sare de la binoclu direct la full-contact. Asta n-a apărut din senin. S-a întâmplat ceva săptămâna trecută sau aşa ceva. Ceva important. O să fim nevoiţi să aflăm ce.
    În camera de interviu, omul nostru îşi freca ochii cu încheietura degetului, îşi privea mâinile ca şi cum ar fi căutat sânge sau lacrimi.
   - Şi să-ţi mai spun ceva, am zis eu. Se simte foarte conectat emoţional cu familia Spain.
    Richie s-a oprit din desenat.
   - Crezi? M-am gândit că n-a fost personal. Modul în care a păstrat distanţa...
   - Nu. Dacă ar fi fost profesionist, ar fi fost acasă până acum, ar fi considerat că nu e în stare de arest şi nici măcar n-ar fi ajuns în maşina noastră. Şi nici nu e vreun sociopat care i-a văzut doar ca pe nişte obiecte la întâmplare ce păreau să fie distractive. Uciderea blândă a copiilor, uciderea prin contact fizic direct cu adulţii, distrugerea feţei lui Jenny... A avut sentimente pentru ei. S-a crezut apropiat de ei. Mai mult ca sigur, singura interacţiune adevărată pe care au avut-o vreodată a fost când Jenny i-a zâmbit la coadă la Tesco. Dar în capul lui, cel puţin, exista o conexiune.

          Richie a aburit geamul din nou şi s-a întors la modelele lui, mult mai lent de data asta.
   - Iei ca definitiv că e omul nostru, a zis el. Da?
   - E devreme ca să iei ceva drept definitiv, am concluzionat eu.
    N-aveam cum să-i spun că bătaia de tobe din urechile mele se intensificase atât de mult în maşină, cu omul ăsta în spatele meu, că mi-a fost aproape frică să nu ieşim de pe drum.
    Omul impregna aerul din jurul lui cu incorectitudine, violenţă şi repulsie, ca păcura, ca şi cum ar fi fost înmuiat în asta.
   - Dar dacă-mi ceri părerea personală, atunci da. Să dea dracu’ dacă nu. Ăsta e omul nostru.

..............................................................