Liniștea umbrelor, Tana French

............................................................
                            3-12

           Un inel de lumini roșii s-a uitat la noi pentru o clipă, apoi s-a stins și a dispărut. Camera era prinsă de interiorul ușii dulapului cu ceea ce părea o rolă întreagă de bandă adezivă.

    Cutiile de cereale şi conservele de mazăre fuseseră împinse în părţi pe rafturi. În spatele lor, cineva făcuse în perete o gaură de mărimea unei farfurii.

   - Ce naiba! am exclamat eu.

   - Stai aşa. Înainte să zici ceva, aruncă o privire la asta.

    Alt monitor. Aceleaşi nuanţe estompate de televizor alb-negru: bare înclinate, cutii cu vopsea, un talmeş-balmeş de chestii mecanice ascuţite despre care n-am descoperit ce reprezentau.

   - Podul? am mai întrebat eu.

   - Fiecare colţişor.

   - Şi năzbâtia aia de pe jos?

    - E o capcană, una pentru animale. Şi nu ca să prindă vreun şoricel drăgălaş. Nu sunt vreun expert în sălbăticie, n-am de unde să ştiu, însă năzbâtia aia arată de parcă ar putea să pună jos o pumă.

    - Are momeală în ea? a întrebat Richie.

    - Îmi place de el, a zis Larry către mine. Flăcău tânăr şi deştept. Merge direct la rădăcina lucrurilor. O să ajungă departe. Nu, detectiv Curran, din păcate, nu era momeală, aşa că n-avem cum să ghicim ce dracu’ încercau să prindă. E o gaură sub streaşină prin care s-ar putea să fi intrat ceva - acum nu te entuziasma, Extravagantule, nu vorbim despre o persoană aici. Poate o vulpe la dietă s-ar putea să se fi strecurat pe-acolo, oricum, nu ceva care să aibă nevoie de o capcană de urs. Am căutat în pod urme de labe şi excremente, să vedem dacă aşa am putea să obţinem un indiciu, dar acolo nu e nimic mai mult decât caca de păianjen. Dacă victimele voastre au avut paraziţi, sunt nişte paraziţi foarte, foarte discreţi.

    - S-au găsit amprente? am întrebat eu.

    - Of, Doamne, da, amprente cu duzina. Amprente pe toate camerele şi pe capcană, şi pe aranjamentul de pe trapa podului. Iar tânărul Gerry zice să nu-l cităm cu asta, deşi la o ochire foarte preliminară nu există niciun motiv să credem că nu sunt ale victimelor voastre - victimele astea de-aici, evident, nu copiii. La fel pentru urmele din pod: mascul adult, dimensiunea pantofilor se potriveşte cu a flăcăului ăstuia.

   - Şi găurile din pereţi - ceva pe-acolo?

   - Din nou, găleţi de amprente - nu glumeai când ziceai că ne dai de lucru, nu? Multe dintre ele, după mărime, sunt ale copiilor, care au explorat. Despre cele mai multe dintre celelalte, Gerry spune din nou la fel: niciun motiv să credem că nu sunt ale victimei voastre, dar o să fie nevoie să le ducă la laborator ca să confirme. Pe nepregătite, aş zice că victimele au făcut chiar ele găurile, că n-au legătură cu noaptea trecută.

   - Uită-te la locul ăsta, Larry, am spus eu. De felul meu, sunt genul de om ordonat, însă casa mea n-a mai fost în forma asta bună din ziua în care m-am mutat în ea. Oamenii ăştia erau mai mult decât preocupaţi de casă. Aliniau sticlele de şampon. Îţi dau cincizeci de euro dacă găseşti un fir de praf. De ce să-ţi baţi capul să-ţi păstrezi casa în condiţii perfecte, apoi să faci găuri în pereţi? Şi dacă trebuie să faci găuri, de ce nu le repari? Sau cel puţin să le acoperi?

   - Oamenii sunt nebuni, a zis Larry.

    Îşi pierduse interesul. Lui îi păsa ce se întâmpla, nu de ce.

   - Toţi. Ar trebui să ştii asta, Extravagantule. Spun doar că, dacă cineva din afară a făcut găurile astea, se pare că fie pereţii au fost curăţaţi între timp, fie a purtat mănuşi.

   - Altceva în jurul găurilor? Sânge, urme de droguri, ceva?

    Larry a clătinat din cap.

   - Sânge nu, nici în găuri, nici în jurul lor, în afară de cazul în care stropii au ajuns acolo din mizeria asta. N-am găsit urme de droguri, dar dacă tu crezi că am fi putut să le ratăm, o să aduc un câine pentru droguri.

    - Lasă asta acum, dacă nu apare ceva care să indice asta. Şi aici, în sânge? Nicio amprentă care n-ar proveni de la victimele noastre?

   - Ai văzut locul? De când crezi că suntem aici? Întreabă-mă din nou peste o săptămână. Poţi să vezi şi singur. Sunt suficiente urme de sânge pentru fanfara lui Dracula, însă pun pariu că cele mai multe dintre ele sunt ale poliţiştilor în uniformă, ale paramedicilor şi ale picioarelor lor grozave, mari şi neîndemânatice. Nu putem decât să sperăm că vreo câteva amprente de la crima propriu-zisă s-au uscat suficient ca să-şi păstreze forma, cu toată grămada asta care a hălăduit peste tot, înainte şi-napoi. La fel şi cu blestematele de amprente: avem o grămadă, dar nimeni nu poate să spună dacă rămâne vreuna bună.

    Era în elementul lui. Larry adoră la nebunie complicaţiile şi îi place la nebunie să se vaite.

   - Şi dacă cineva poate să le recupereze, tu eşti ăla, Lar. Vreo urmă de telefoanele victimelor?

   - Dorinţa ta e ordin pentru mine. Mobilul femeii era pe noptiera ei, al lui, pe masa de pe hol, şi am pus în pungă, doar de chichi, telefonul fix. Am găsit şi calculatorul.

   - Frumos, am zis eu. Trimite totul la Infracţiuni informatice. Cheile?

   - Un set complet în poşeta ei, pe masa de pe hol: două chei de la uşa din faţă, cheia de la uşa din spate, cheia maşinii. Alt set complet în buzunarul hainei lui. Un set de rezervă pentru casă în sertarul mesei de pe hol. Niciun pix Golden Bay Resort până acum, dar te ţinem la curent.

   - Mulţumesc, Larry. Ne ducem să dăm o raită la etaj, dacă e OK.

   - Şi eu care îmi făceam griji că are să fie doar alt caz de supradozaj plictisitor, a spus Larry fericit când am plecat. Îţi mulţumesc, Extravagantule. Îţi rămân dator.

           Dormitorul familiei Spain strălucea într-un auriu cald, estompat - draperiile erau încă trase, ca să nu saliveze vecinii şi jurnaliştii cu lentile cu zoom, însă Larry lăsase luminile aprinse pentru noi când terminaseră cu prelevarea de amprente de pe întrerupătoare. Aerul avea acel miros intim de spaţiu locuit: o foarte uşoară nuanţă de şampon, after-shave, piele.

    De-a lungul unui perete era montat un dulap, şi în colţuri două comode crem, genul cu margini curbate, pe care cineva le dăduse cu şmirghel ca să le facă să arate vechi şi interesante. Pe dulap, în partea lui Jenny, erau trei rame douăzeci pe douăzeci şi cinci centimetri. În două erau câţiva bebeluşi ca nişte dovlecei, cu obrajii moi şi roşii, în cea din mijloc era o poză de nuntă făcută pe scara unui hotel de lux rustic. 

    Patrick - în smoching, cu cravată şi un trandafir de culoare roz la butonieră, Jenny - într-o rochie mulată cu o trenă care se revărsa pe scări, buchet de trandafiri roz, o grămadă de lemn în nuanţă închisă, suliţe de lumină solară prin ferestrele ornamentate ale palierului.

    Jenny era drăguţă, sau fusese. Înălţime medie, siluetă frumoasă şi subţire, cu părul lung, pe care-l purta drept şi blond, şi răsucit în ceva complicat în vârful capului. Patrick era pe-atunci într-o formă mai bună, cu pieptul larg şi stomacul plat. Ţinea un braţ în jurul lui Jenny şi amândoi aveau un zâmbet până la urechi.

   - Să începem cu comodele, am zis eu.

    Şi m-am îndreptat spre a lui Jenny. Dacă în perechea asta cineva avea secrete, ea era aia. Lumea ar fi un loc diferit, mult mai dificil pentru noi şi mult mai binecuvântat de neaşteptat pentru soţi dacă femeile ar arunca, pur şi simplu, lucruri.

În sertarul de sus erau mai ales articole de machiaj, plus un pachet cu pilule - pilula de luni dispăruse, era la zi - şi o casetă cu bijuterii, din catifea albastră. Avea de toate printre bijuterii, de la unele ostentative ieftine la piese drăguţe, de bun-gust, care mi s-au părut destul de luxoase - fostei mele soţii îi plăceau pietrele, mă pricep la carate.

    Inelul cu smarald menţionat de Fiona era acolo încă, într-o cutie neagră care arăta ponosită, aşteptând-o pe Emma să crească.

   - Uită-te la asta, am spus eu.

    Richie examina sertarul de lenjerie al lui Patrick - lucra repede şi frumos, scuturând rapid fiecare pereche de boxeri şi aruncând-o într-un morman pe jos.

    - Deci, n-a fost jaf, a conchis el.

    - Probabil că nu. Nu unul profesionist, oricum. Dacă lucrurile au mers prost, un amator ar fi putut să se sperie şi să fugă, însă un profesionist - sau un recuperator - n-ar fi plecat fără să ia pentru ce venise.

   - Nu pare amator. Cum ziceam mai înainte, n-a fost întâmplător.

   - E adevărat. Ai o teorie despre ce avem?

    Richie derula perechile de şosete şi le arunca în morman, punându-şi ideile în ordine.

        - Intrusul despre care a vorbit Jenny, a zis el după o clipă. Să spunem că a găsit o modalitate să intre din nou, de mai multe ori, poate. Fiona a menţionat şi ea că Jenny nu i-ar fi spus.

    Nu erau prezervative clandestine pe fundul casetei de bijuterii, nici vreun Mic Ajutor al lui Mami ascuns între pensulele de machiaj.

   - Dar Jenny i-a zis Fionei că are să înceapă să utilizeze alarma, am adăugat eu. Cum să treacă de asta?

   - A spart încuietorile mai întâi. Parcă Patrick se gândea să intre în casă prin pod. S-ar putea să fi avut dreptate. Din casa de alături, probabil.

   - Dacă Larry şi echipa lui ar fi găsit vreun punct de acces în pod, ne-ar fi anunţat. Şi ai auzit: au cercetat.

    Richie a început să pună şosetele şi boxerii înapoi în sertar, cu grijă. În general, nu ne deranjăm să lăsăm lucrurile în perfectă stare. Nu puteam să spun dacă el se gândea la Jenny, care trebuia să vină acasă în locul ăsta  - ceea ce, având în vedere şansele să-l cumpere cineva, era, de fapt, o posibilitate - sau la Fiona, care trebuia să facă deci curăţenie.

    Oricum, trebuia să aibă grijă cu empatia.

   - OK, poate că omul tău a găsit o modalitate să ocolească sistemul de alarmă, a replicat Richie. S-ar putea ca aşa să-şi câştige existenţa. S-ar putea chiar ca aşa să fi ales familia Spain: le-a instalat sistemul, s-a încurcat cu ei...

   - Sistemul a venit odată cu casa, conform broşurii. Era aici dinainte să se mute ei. Sună-l iar pe Tipu’ de la cablu, fiule.

    Sertarul de lenjerie al lui Jenny era împărţit cu grijă în vestimentaţii speciale sexy, echipament alb de sport şi ceea ce am presupus că erau chestii cu volănaşe roz şi albe de zi cu zi. Nimic pervers, nici jucării. Se părea că familia Spain era una tradiţionalistă.

   - Dar haide să presupunem, doar pentru o clipă, că omul nostru a găsit o modalitate să intre. Şi apoi?

   - Devine tot mai agresiv, face toate găurile alea în pereţi. Nici vorbă să-l împiedice pe Patrick să descopere atunci. Poate Patrick gândea ca Jenny: voia să ştie care era treaba şi mai degrabă ar fi pus mâna pe el decât să-l împuşte sau să-l sperie. Aşa că a instalat camere de supraveghere în locurile unde ştia sau credea că a fost omul tău.

   - Deci, asta din pod e o capcană pentru oameni. Ca să-l prindă pe tip în flagrant şi să-l ţină acolo până ajungem noi.

   - Sau până când termină Patrick cu el. Depinde, completă Richie.

    Am ridicat din sprâncene.

    - Ai o minte creaţă, fiule. Asta e bine. Însă n-o lăsa s-o ia razna.

    - Dacă cineva îţi sperie nevasta, îţi ameninţă copiii...

    Richie a scuturat o pereche de pantaloni. Păreau uriaşi pe lângă fundul lui sfrijit, ca şi cum ar fi aparţinut unui supererou.

    - S-ar putea să vrei să faci nişte daune, a spus el.

    - Pare destul de logic. E logic.

    Am închis sertarul de lenjerie al lui Jenny.

    - Exceptând o singură chestie: de ce?

    - Vrei să spui de ce umblă omul tău după familia Spain, sau ceva în genul ăsta?

    - De ce ar face toate astea? Vorbim despre luni de urmărire, încheiate cu crime în masă. De ce a ales familia asta? De ce intră şi nu face nimic altceva decât să mănânce felii de şuncă? De ce intră din nou şi sparge pereţii? De ce ajunge la crimă? De ce îşi asumă riscul să înceapă cu copiii? De ce pe ei îi sufocă, dar pe adulţi îi înjunghie? De ce toate astea?

         Richie a pescuit cincizeci de cenţi din buzunarul de la spate al pantalonilor şi a ridicat din umeri - a făcut asta ca un copil, umerii săltându-i pe lângă urechi.

   - Poate că e nebun.

    M-am oprit din ce făceam.

    - Asta ai de gând să pui în dosarul pentru şeful procuraturii? Ştiu şi eu? Poate că e, într-un fel, total nebun?

    Richie a roşit, însă n-a dat înapoi.

   - Nu ştiu cum o numesc medicii. Oricum, ştii ce vreau să spun.

   - De fapt, fiule, nu ştiu. „Nebun” nu e un motiv. Asta presupune o grămadă de caracteristici, cele mai multe dintre ele sunt nonviolente şi fiecare prezintă un fel de logică aparte, chiar dacă are sau nu sens pentru tine şi pentru mine. Nimeni nu omoară o familie fiindcă, hei, s-a simţit cam nebun într-o anumită zi.

   - Ai cerut o teorie care acoperă ce avem. Doar atât am putut.

   - O teorie care e construită pe „fiindcă e nebun” nu e o teorie. E o eschivare ieftină. Şi e o gândire leneşă. Mă aştept la chestii mai bune de la tine, detectiv.

    M-am întors cu spatele la el şi am revenit la sertare, totuşi l-am simţit nemişcat în spatele meu.

   - Scuipă tot, am adăugat eu.

   - Ce i-am zis femeii ăleia, Gogan. Că nu trebuie să-şi facă griji cu privire la vreun ţicnit. Am vrut doar s-o fac să nu sune din goarnă pe-acolo, şi chestia e că are dreptate să fie speriată. Nu ştiu ce cuvânt vrei să folosesc, dar dacă tipul ăsta e nebun, atunci nimeni nu trebuie să caute probleme. Le aduce el.

    Am închis sertarul şi m-am lăsat pe spate, sprijinit de dulap şi cu mâinile în buzunare.

   - Un filosof, în urmă cu câteva sute de ani, a zis că ar trebuie să cauţi întotdeauna soluţia cea mai simplă, am continuat eu. Şi nu vorbea despre răspunsul mai facil. Se gândea la soluţia care implică adăugarea a cât mai puţine chestii suplimentare peste ce ai, de fapt, în mână. Cât mai puţine „dacă” şi „poate”, cât mai puţini necunoscuţi care ar fi putut să se nimerească, eventual, acolo în mijlocul acţiunii. Înţelegi unde bat cu asta?

   - Tu nu crezi că a fost vreun intrus, a replicat Richie.

   - Greşit. Cred că îi avem în mână pe Patrick şi pe Jennifer Spain, şi orice soluţie care-i implică are nevoie de mai puţine chestii suplimentare decât una care nu-i implică. Ce s-a întâmplat aici provine din unul dintre cele două locuri: interiorul casei ăsteia sau exteriorul ei. Nu spun că n-a fost niciun intrus, ci chiar dacă ucigaşul a venit din afară, cea mai simplă soluţie e că motivul se găseşte în interior.

   - Stai, a zis Richie. Ai spus la un moment dat: liniştită cameră pentru cineva venit din afară. Şi chestia aia cu trapa podului, ai zis: construită, poate, ca să-l prindă pe cel care a făcut găurile. Ce...?

    Am oftat.

   - Richie. Când am zis din afară, vorbeam despre cel care i-a împrumutat lui Patrick Spain bani pentru jocuri de noroc. Tipul cu care şi-o trage Jenny. Fiona Rafferty. Nu vorbeam despre afurisitul de Freddy Krueger. Înţelegi diferenţa?

   - Da, a răspuns Richie, înţeleg.

    Avea vocea calmă, dar postura fălcii arăta că începea să se enerveze.

   - Ştiu, cazul ăsta pare - care e cuvântul pe care l-ai folosit? - înfiorător. Ştiu că e genul care face imaginaţia s-o ia razna. Ăsta e un motiv în plus să te menţii cu picioarele pe pământ. Cea mai probabilă soluţie aici e încă cea de când am venit: caz obişnuit de crimă urmată de sinucidere.

   - Asta nu e o chestie obişnuită, a spus Richie arătând spre gaura de deasupra patului. Doar pentru începători.

    - De unde ştii? Poate că tot timpul ăla liber l-a scos din sărite pe Patrick Spain şi a decis să aducă îmbunătăţiri casei, sau poate e ceva slăbit în sistemul electric, cum ai sugerat, şi a încercat să repare singur în loc să plătească un electrician - asta ar putea să explice şi de ce alarma nu era pornită. Poate că familia Spain avea un şobolan, la urma urmelor, l-au prins şi au pus din nou capcana, în caz că veneau prietenii lui să adulmece. Poate găurile se lărgeau de fiecare dată când trecea o maşină pe lângă casă şi au vrut o înregistrare video pentru tribunal, când aveau să dea în judecată constructorii. Din câte ştim, tot ce e ciudat în cazul ăsta e legat de clădirea de proastă calitate.

    - Aşa crezi? Serios?

   - Eu cred, Richie, prietene, că imaginaţia e periculoasă. Regula numărul şase, sau la cât am mai ajuns acum: rămâi credincios soluţiei drăguţe şi plictisitoare, care solicită cel mai puţin imaginaţia, şi are să fie bine.

    Şi m-am întors să cotrobăi printre tricourile lui Jenny Spain. Am recunoscut unele dintre mărci: avea aceleaşi gusturi ca fosta mea.

    După un minut, Richie a clătinat din cap, a aruncat moneda de cincizeci de cenţi pe dulap şi a început să plieze pantalonii lui Patrick. Ne-am lăsat reciproc în pace pentru o vreme.

          Secretul pe care-l aşteptam era pe fundul sertarului de jos al lui Jenny, şi anume un ghemotoc ascuns în mâneca unui cardigan roz de caşmir. 

    Când am scuturat mâneca, s-a prelins ceva pe covorul gros: ceva mic şi tare, împachetat strâns într-o bucată de hârtie.

    - Richie, am zis eu, dar el deja pusese jos un pulover şi venise să vadă.

    Era o insignă rotundă cu ac, genul de metal ieftin, pe care poţi s-o cumperi de la tarabele de pe stradă dacă ai chef să porţi o efigie cu frunză de haşiş sau cu numele unei formaţii muzicale. Vopseaua de pe ea era sărită pe alocuri, dar fusese bleu. Într-o parte era un soare galben zâmbitor, în cealaltă ceva alb, care ar fi putut să fie un balon cu aer cald, sau, poate, un zmeu. În mijloc era scris, cu litere galbene spumoase, „MĂ DUC LA JOJO!”

    - Ce părere ai de asta? am întrebat eu.

    - Mi se pare ceva obişnuit, a răspuns Richie şi mi-a aruncat o privire directă.

   - Şi mie la fel, dar nu şi locul unde am găsit-o. Chiar pe nepregătite, poţi să-mi dai un motiv obişnuit pentru asta?

    - Poate că unul dintre copii a ascuns-o acolo. Unii copii ascund chestii.

    - Poate.

    Am răsucit insigna în palmă. Pe ac erau două benzi înguste de rugină, semn că stătuse o lungă perioadă agăţat de aceeaşi bucată de material.

   - Aş vrea să ştiu totuşi ce e. „Jojo” te face să-ţi sune vreun clopoţel?

    A clătinat din cap.

    - Cocktail-bar? Restaurant? Grădiniţă?

    - S-ar putea. N-am auzit de asta, însă e posibil să se fi desfiinţat de mult. N-ar fi o noutate pentru mine. Sau ar putea să fie în Maldive, sau undeva unde pleacă ei în vacanţă. Nu văd totuşi de ce Jenny Spain ar fi trebuit să ascundă ceva de genul ăsta. Dacă ar fi fost ceva scump, m-aş fi gândit la un cadou de la iubit, dar asta?

    - Dacă se trezeşte...

   - O s-o întrebăm care-i povestea. Asta nu înseamnă totuşi că o să ne spună.

    Am înfăşurat insigna înapoi în batista ei de hârtie şi am luat o pungă pentru probe. Din dulapul cu sertare mi-a zâmbit Jenny, ascunsă în curba braţului lui Patrick. Sub părul capricios şi toate straturile de machiaj, era ridicol de tânără. 

    Triumful simplu şi strălucitor de pe faţa ei îmi spunea că totul de după acea zi era doar un abur aurit în mintea ei: Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.

          Starea de spirit a lui Cooper s-a îmbunătăţit, probabil întrucât cazul ăsta era la celălalt capăt al disperării. M-a sunat de la spital după ce a aruncat o privire la Jenny Spain.

    Până în acel moment, eu şi Richie trecuserăm la şifonierul familiei Spain, care era în cea mai mare parte la fel: de regulă nu chestii de designer, ci partea de vârf a tendinţei, şi o grămadă - Jenny avea trei perechi de cizme model UGG. Nu droguri, nu bani, nu latură întunecată. Într-o cutie veche de biscuiţi, de pe raftul de sus al lui Patrick, se găseau un pumn de tulpini uscate, o bucată de lemn adusă de mare, pătată cu vopsea verde exfoliată, o grămadă de pietricele, scoici albite: cadouri de la copii, culese la plimbarea pe plajă ca să-i ureze tatei bun venit acasă.

    - Detectiv Kennedy, a zis Cooper. Vei fi încântat să afli că victima în viaţă rămâne în viaţă.

   - Dr. Cooper, am spus eu.

    Am dat pe difuzor şi am întins Blackberry-ul între mine şi Richie, care a lăsat jos o mână de cravate - o grămadă de Hugo Boss - ca să asculte.

   - Îţi mulţumesc că ne ţii la curent. Ce face?

   - Starea încă e critică, dar medicul ei crede că are o şansă excelentă de supravieţuire.

    Am murmurat „Da!” către Richie, care a făcut o grimasă neutră: ar fi fost drăguţ pentru noi, însă nu atât de mult pentru ea, ca Jenny Spain să supravieţuiască.

   - Aş putea spune că sunt de acord, deşi supravieţuirea pacienţilor nu prea e specialitatea mea.

    - Poţi să ne spui ceva despre leziunile ei?

    A fost o pauză, timp în care Cooper a evaluat dacă să mă facă să-i aştept raportul, dar starea bună de spirit a prevalat.

    - A suferit mai multe răni, dintre care multe sunt importante. O tăietură începând de la maxilarul drept la colţul din dreapta al gurii. O rană de cuţit pornind de la stern şi încheindu-se în lateralul sânului drept. O rană adâncă exact sub omoplatul drept, plus o alta, la fel de profundă, la nivelul abdomenului, chiar în dreapta ombilicului. Există şi o serie de mici tăieturi pe faţă, gât, piept şi braţe - astea au să fie detaliate şi cartografiate în raportul meu. Înjunghierea s-a făcut cu o lamă sau cu mai multe, cu un singur tăiş, în concordanţă cu cea utilizată în cazul lui Patrick Spain.

    Când cineva distruge chipul unei femei, în special al unei femei tinere şi frumoase, e aproape întotdeauna o răzbunare personală. Am prins din nou, cu coada ochiului, zâmbetul ăla şi trandafirii ăia roz, şi m-am întors cu spatele la ei.

   - A fost lovită şi în ceafă, chiar în stânga liniei mediane, cu un obiect greu a cărui suprafaţă de lovire are aproximativ forma şi mărimea unei mingi de golf. Sunt vânătăi proaspete la ambele încheieturi şi antebraţe. Formele şi poziţiile sunt în concordanţă cu imobilizarea manuală în timpul unei lupte. Nu există niciun semn de vreo agresiune sexuală şi n-a avut recent contact sexual.

    Cineva o terminase pe Jenny Spain.

   - Cât de puternic ar fi trebuit să fie atacatorul sau atacatorii? am întrebat eu.

   - Judecând după marginile rănilor, arma cu lamă pare să fi fost extrem de ascuţită, ceea ce înseamnă că n-ar fi fost nevoie de o forţă deosebită ca să aplice lovituri cu cuţitul şi să provoace răni şi tăieturi. Traumatismul provocat de un corp contondent la cap ar depinde de natura armei: dacă,  într-adevăr, a fost provocat de o minge de golf ţinută în mână de atacator, de exemplu, ar cere o forţă considerabilă, în timp ce dacă a fost provocat de, să zicem, o minge de golf plasată în vârful unui ciorap lung, impulsul ar substitui forţa, ceea ce înseamnă că ar fi putut s-o facă şi un copil. Vânătăile de la încheieturi implică faptul că n-a fost un copil, de fapt: degetele atacatorului au alunecat în timpul luptei, ceea ce a făcut imposibil să măsor mâinile care au imobilizat-o pe doamna Spain, dar pot să spun că nu aparţin unui copil.

    - Există vreo posibilitate ca leziunile să fi fost autoprovocate?

    Verifică de două ori totul, chiar şi lucrurile care par evidente, altfel vreun avocat al apărării o să facă asta pentru tine.

   - Ar necesita un extrem de talentat aşa-zis sinucigaş, a răspuns Cooper folosindu-şi din nou vocea de Idiot Clevetitor. Să se înjunghie singură sub omoplat, să se lovească în spatele capului şi apoi, în fracţiunea de clipă dinainte să survină inconştienţa, să ascundă atât de bine ambele arme, cât să nu fie descoperite timp de cel puţin câteva ore. În absenţa unei dovezi că doamna Spain nu e un contorsionist instruit şi un magician, cred că putem să excludem, probabil, autoprovocarea.
   - Probabil? Sau definitiv?
   - Dacă te îndoieşti de ce zic, detectiv Kennedy, nu ezita să încerci chiar tu isprava, a zis Cooper dulce şi a închis.

          Richie s-a scărpinat după ureche cum face un câine, gândindu-se din greu.
   - Şi aşa iese Jenny din calcul, a conchis el.
    Mi-am pus telefonul înapoi în buzunarul sacoului.
   - Dar nu şi Fiona. Şi dacă a ţintit-o pe Jenny, indiferent din ce motiv, s-ar putea, la fel de bine, să-i fi ţintit chipul. Să fii cea antipatică ar putea să te sece de puteri după o viaţă întreagă. Adio, soră mai mare, fără sicriu deschis, nu mai eşti preferata familiei.
    Richie a examinat poza de nuntă.
   - Jenny nu e, de fapt, mai drăguţă. Doar mai îngrijită.
   - Concluzia ta duce la acelaşi rezultat. Dacă se duc împreună în club, pun pariu că pot să-ţi spun cine atrage toată atenţia bărbaţilor şi cine e premiu de consolare.
   - Totuşi, asta a fost nunta lui Jenny. S-ar putea să nu fie aşa în mod normal.
   - Pun pariu pe ce vrei că e aşa. E mai mult machiaj în sertar decât a folosit Fiona toată viaţa ei, şi cam fiecare piesă de îmbrăcăminte de aici valorează mai mult decât toate hainele Fionei la un loc - şi ea ştia asta: îţi aminteşti comentariul ăla despre hainele scumpe ale lui Jenny? Jenny e o frumuseţe de fată, Fiona nu e. Simplu. Şi dacă tot suntem la atenţia bărbaţilor, gândeşte-te la asta: Fiona a fost foarte, foarte protectoare cu Patrick. A zis că ei trei se ştiu de o bună bucată de vreme. Aş vrea să ştiu un pic mai mult despre povestea asta. Am văzut la vremea mea triunghiuri amoroase ciudate.
    Richie a dat din cap, încă examinând fotografia.
   - Fiona doar e mai mică de înălţime. Crezi că ar fi putut să elimine un tip mare ca Patrick?

   - Cu o lamă ascuţită şi elementul-surpriză? Da, cred că ea, probabil, ar fi putut. Nu spun că e în capul listei, dar încă nu putem s-o excludem.

          Când ne-am întors la căutare, Fiona a urcat încă vreo două poziţii pe listă. 

    Ascuns în partea de jos a şifonierului lui Patrick, în spatele raftului de pantofi, era jackpotul: o cartotecă scundă şi cenuşie. În afara vederii - nu se potrivea cu decorul - însă nu dată uitării: păstraseră evidenţa timp de trei ani pentru aproape tot, îndosariat în perfectă ordine. Îmi venea să pup cutia. 

    Dacă am de ales doar un singur unghi de vedere asupra vieţii victimei, dă-mi oricând partea financiară. Oameni îşi înfăşoară e-mailurile şi prieteniile şi chiar jurnalele intime în mai multe straturi de rahaturi, dar extrasele lor de cont pentru cardurile de credit nu mint niciodată.

    Toate astea aveau să fie duse la sediu, ca să ne familiarizăm mult mai bine cu ele, însă voiam o imagine de ansamblu imediat.

    Ne-am aşezat pe pat - Richie a ezitat pentru o clipă, ca şi cum ar fi putut să-l contamineze, sau poate viceversa - şi am întins hârtiile.

    Documentele importante, în primul rând: patru certificate de naştere, patru paşapoarte, certificatul de căsătorie.

    Aveau o poliţă de asigurare de viaţă, la zi, care le plătea ipoteca dacă vreunul dintre ei murea. Mai era o poliţă, de două sute de mii pentru Patrick şi o sută de mii pentru Jenny, numai că expirase în cursul verii. Testamentul lor, în care lăsau totul unul celuilalt. Dacă mureau amândoi, totul, inclusiv custodia copiilor, ajungea la Fiona. 

    Există mulţi oameni cărora le-ar plăcea câteva sute de mii şi o casă nouă, şi cui nu i-ar plăcea chiar mai mult dacă astea n-ar veni cu o pereche de copii ataşaţi.

    

          Şi apoi am găsit documentele financiare, şi Fiona Rafferty a căzut atât de mult pe listă, că abia se mai vedea. 

    Familia Spain păstra lucrurile simplu, totul într-un cont comun, care a fost un bonus pentru noi. Şi, aşa cum ne-am aşteptat, erau lefteri. 

    Patrick primise o grămadă frumoasă de bani când fusese concediat de la fostul loc de muncă, pe urmă singurul numerar care venise fuseseră ajutorul lui de şomaj şi alocaţia pentru copii. Şi continuaseră să cheltuiască.

    Februarie, martie, aprilie, banii continuaseră să iasă din cont în acelaşi ritm ca de obicei. În mai începuseră să economisească. Până în august, întreaga familie trăise cu mai puţin decât mine. Mult prea târziu. 

    Ipoteca era neplătită de trei luni şi existau două scrisori de la creditor - unul cu nume cu sonoritate de marcă de îmbrăcăminte pentru cowboy, HomeTime - a doua mult mai obraznică decât prima. În iunie, familia Spain înlocuise factura la telefoanele mobile cu cartele preplătite, şi amândoi încetaseră, mai mult sau mai puţin, să mai sune. Facturile pentru convorbirile telefonice pe patru luni erau prinse cu agrafa împreună, şi consumaseră abia cât o adolescentă într-o săptămână. 

    La sfârşitul lunii iulie, SUV-ul se întorsese de unde venise. Erau cu o lună în întârziere pentru Volvo, cu patru luni în întârziere la cardul de credit şi cincizeci de euro restanţă la energia electrică. În ultimul lor extras de cont existau 314 euro şi cincizeci şi şapte de centime într-un cont curent. 

    Dacă familia Spain ar fi fost implicată în ceva dubios, ori erau foarte proşti, ori foarte, foarte buni.

    Chiar şi când au ajuns să fie grijulii, şi-au păstrat wirelesul în bandă largă. Trebuia să le cer celor de la Infracţiuni informatice să considere acel calculator o prioritate. Poate că Patrick şi Jenny n-aveau pe nimeni în carne şi oase, dar avuseseră tot internetul cu care să vorbească, şi unii spun în spaţiul virtual chestii pe care nu le-ar spune celor mai buni prieteni.

    Într-un fel, s-ar fi putut zice că fuseseră lefteri chiar dinainte ca Patrick să-şi fi pierdut locul de muncă. El făcuse bani buni, însă cardul lor de credit avea o limită de şase mii de euro, şi cea mai mare parte a timpului o folosiseră pe toată - erau o grămadă de sume cu trei cifre pentru Brown Thomas, Debenhams, câteva forumuri cu nume pentru fete vag familiare - şi apoi erau cele două credite auto şi ipoteca.

    Dar numai naivii cred că falimentul e făcut din cât câştigi şi cât datorezi. Întrebaţi orice economist: falimentul e făcut din cum te simţi. Criza creditelor nu s-a întâmplat fiindcă oamenii s-au trezit mai săraci decât cu o zi înainte. S-a întâmplat fiindcă oamenii s-au trezit speriaţi.

    În ianuarie, când Jenny cheltuise 270 de euro pe un forum numit Shoes2You, familia Spain fusese foarte bine.

    Până în iulie, când fusese prea speriată să schimbe încuietorile de frica unui intrus, erau lefteri ca dracu’.

  

          Unii sunt loviţi de val, scurmă cu unghiile şi se ţin bine. Stau concentraţi pe partea pozitivă, continuă să vizualizeze drumul prin asta până când se deschide în faţa lor. Unii scapă prinderea, ca la fotbalul american. 

    Falimentul îi duce pe oameni în locuri unde nu şi-ar fi imaginat niciodată. Se poate da un ghiont unui cetăţean care respectă legea de pe acea margine înceţoşată şi fărâmiţată, unde o duzină de tipuri de infracţiuni pare la doar o lungime de braţ. Poţi să duci o viaţă de o decenţă blândă şi paşnică până nu-ţi mai rămân decât dinţi, gheare şi teroare.

     Aproape puteai să simţi mirosul de frică, umed ca algele marine putrede, venind din spaţiul închis din spatele dulapului unde familia Spain îşi ţinea încuiaţi monştrii.

   - Se pare că n-o să fie nevoie să alergăm după povestea surorii, la urma urmelor, am zis eu.

    Richie şi-a trecut din nou un deget peste extrasele de cont, oprindu-l pe acea jalnică ultimă pagină.

    - Iisuse, a exclamat el clătinând din cap.

   - Om cinstit, cu soţie şi copii, loc de muncă bun, şi-a luat casa lui şi are o viaţă exact cum şi-a dorit. Apoi din senin, presto, totul i se prăbuşeşte în cap. Nu tu loc de muncă, nu tu maşină, casa o pierde - din câte ştim, Jenny s-ar fi putut să planifice să-l părăsească, de vreme ce nu mai era bun de nimic, şi să ia copiii cu ea. S-ar putea ca asta să-l fi făcut să-şi piardă minţile.

    - Toate în mai puţin de un an, a spus Richie.

    A pus extrasele de cont pe pat, lângă scrisorile de la Home Time, ţinându-le între degete ca şi cum erau radioactive.

   - Da. Asta ar putea să se întâmple, nu-i aşa?

   - Încă mai avem o grămadă dintr-astea pe masă. Oricum, dacă băieţi lui Larry nu găsesc nicio dovadă că cineva a venit din afară, şi dacă arma apare într-un loc accesibil, şi dacă Jenny Spain nu se trezeşte şi nu ne relatează o poveste foarte plauzibilă despre cum altcineva decât soţul ei a făcut-o... Cazul ăsta s-ar putea să se termine mult mai repede decât ne-am aştepta.

           Şi atunci, telefonul mi-a sunat din nou.

   - Începe, am zis eu scoţându-l din buzunar. Cât vrei să pariezi că e unul dintre salahori, care vrea să ne spună că avem arma, undeva destul de aproape?

    Era Marlboro Man, şi atât de entuziasmat, că vocea îi era spartă, ca de adolescent.

   - Domnule, a spus el. Domnule, trebuie să vezi asta.

    Era pe Aleea Ocean View, o linie dublă de case - n-ai fi putut să-i zici chiar stradă - între Colina Ocean View şi apă.

    Când am trecut, capetele celorlalţi salahori au ieşit prin găurile din pereţi, ca ale unor animale curioase. Marlboro Man a fluturat mâna către noi de la o fereastră de la primul etaj.

    Casa avea pereţi şi acoperiş, blocuri cenuşii şi grele, cu liane verzi încurcate. În grădina din faţă, buruienile şi orzul sălbatic erau înalte până la piept, năpădind aleea şi spaţiul gol al uşii. Am fost nevoiţi să urcăm pe schele ruginite, scuturându-ne lianele de pe picioare şi strecurându-ne prin gaura unei ferestre.

    Marlboro Man a zis:

   - N-am fost sigur dacă să... Adică, ştiu că eşti ocupat, domnule, dar ai zis să te sunăm dacă găsim ceva care ar putea fi interesant. Şi asta...

       Cineva transformase cu grijă şi în timp berechet etajul de sus al casei într-o vizuină privată. Pe jos, la baza unei bucăţi dure din beton, era împăturit un sac de dormit, unul dintre cele serioase, destinate expediţiilor naturale semiprofesionale. 

    Peste găurile ferestrei fuseseră prinse foi groase din plastic, ca să nu lase vântul să intre. Trei sticle de doi litri cu apă, frumos aliniate lângă un perete. O cutie transparentă din plastic, doar suficient de mare pentru un deodorant stick Right Guard, un săpun, un prosop, o periuţă de dinţi şi un tub de pastă de dinţi. Un făraş şi o perie într-un colţ curat: nici urmă de pânze de păianjen aici. 

    O pungă de supermarket în care era o altă bucată de ceva solid, câteva sticle goale de Lucozade, un ambalaj mototolit de ciocolată şi o crustă de sandvici ieşind din staniolul strivit.

    De un cui bătut într-o grindă atârna una dintre glugile de ploaie, din plastic, pe care le poartă femeile în vârstă. Şi, pe sacul de dormit, un binoclu negru, lângă tocul lui ponosit.

    Nu părea chiar ultima modă, dar nici nu era nevoie. Găurile din ferestrele din spate dădeau drept spre minunata bucătărie de sticlă a lui Patrick şi Jenny Spain, la doar zece-doisprezece metri distanţă. Larry şi gaşca lui discutau ceva în legătură cu unul dintre sacii cu fasole.

    - Dulce Jaysus, a zis Richie încet.

    Eu n-am suflat o vorbă. Eram atât de furios, că totul ar fi sunat ca un urlet. 

    Tot ce ştiam despre cazul ăsta se ridicase în sus, se agitase acolo şi mi se prăbuşise în cap. Ăsta nu era un post de veghe pentru vreun asasin angajat să recupereze bani sau droguri - un profesionist ar fi făcut curat înainte să-şi facă treaba, n-am fi aflat niciodată că a fost acolo. Ăsta era nebunul lui Richie, aducând cu el toate problemele proprii.

    Patrick Spain era unul dintr-o sută, la urma urmelor. El făcuse totul cum trebuie. Se însurase cu iubita din copilărie, făcuseră doi copii sănătoşi, cumpărase o casă frumoasă şi îşi rupea oasele plătind pentru ea şi agitându-se să aibă toate chestiile care ar fi făcut-o locuinţa perfectă. Făcuse fiecare blestemat de lucru pe care trebuise să-l facă. 

    Apoi rahatul ăsta venise tacticos cu binoclul lui ieftin, transformase în cenuşă fiecare atom din asta şi-l lăsase pe Patrick cu nimic altceva decât învinuirea.

      Marlboro Man mă privea temător, îngrijorat că o dăduse iar în bară.

   - Bun, bun, bun, am zis eu cu răceală. Se pare că ia o parte din necaz de pe Patrick.

   - Parcă ar fi un cuib de lunetist, a opinat Richie. 

   - E fix ca un cuib de lunetist. Bine. Toată lumea afară. Detectiv, cheamă-ţi colegii şi spune-le să se retragă de la locul faptei. Şi să se comporte firesc, nu ca şi cum s-a întâmplat ceva important, dar du-te acum.

    Richie a ridicat din sprâncene. Marlboro Man a deschis gura, însă ceva de pe chipul meu l-a făcut s-o închidă din nou.

    - Tipul ăsta s-ar putea să fie chiar acum cu ochii pe noi, am continuat eu. Ăsta e singurul lucru pe care îl ştim despre el, nu? Îi place să se uite. Îţi garantez că a zăbovit ascuns pe undeva pe-aici toată dimineaţa, aşteptând să vadă cum ne place lucrarea lui.

    Rândurile de case pe jumătate ridicate, în dreapta, în stânga şi drept înainte, înghesuindu-se să se holbeze la noi.

    Plaja din spatele nostru, toate dunele de nisip şi marile aglomerări de iarbă şuierătoare. Dealurile din fiecare capăt, cu liniile zimţate ale stâncilor la poale. Ar fi putut să intre oriunde în pământ. Oricum mă întorceam, simţeam cătarea lunetistului în frunte.

   - S-ar putea ca toată activitatea asta să-l fi speriat şi să-l fi făcut să se ţină departe pentru un timp - dacă avem noroc, n-a descoperit că am găsit asta, am adăugat eu. Dar are să se întoarcă. Şi când o să apară, vrem să-l facem să se gândească dacă găurica lui ascunsă e încă un loc sigur. Deoarece, cu prima ocazie, o să fie nevoit să vină aici. După asta.

    Am dat din cap în jos, la Larry şi la echipa lui, care se învârteau prin bucătăria luminoasă.

   - Aş paria fiecare cent pe care-l am: n-are să poată să se ţină departe.

                                             6.

                  Oricum ai lua-o, crima înseamnă haos. Treaba noastră e simplă, dacă stai bine să te gândeşti: îi ţinem piept, pentru început.

    Îmi amintesc ţara asta pe vremea când eram în creştere.

    Ne duceam la biserică, luam cinele în familie în jurul mesei, şi unui copil nici măcar nu i-ar fi trecut prin minte să-i spună unui adult să se ducă la dracu’.

    Erau şi o grămadă de rele acolo, nu uit asta, dar ştiam cu toţii exact cum stăteam şi nu încălcăm regulile una-două.

    Dacă asta ţi se pare neînsemnat, dacă ţi se pare plictisitor sau de modă veche, sau nasol, gândeşte-te la asta: oamenii le zâmbeau străinilor, oamenii îşi salutau vecinii, oamenii îşi lăsau uşile neîncuiate şi ajutau bătrânele la pungile de cumpărături, şi rata criminalităţii tindea spre zero.

    La un moment dat, am început să devenim necivilizaţi.

    Violenţa planează în aer ca un virus şi se propagă. Uită-te la grupurile de puşti răspândite în oraşe. Ei sunt lipsiţi de raţiune şi neînfrânaţi ca babuinii, în căutarea a ceva sau cineva de distrus. Uită-te la oamenii de afaceri care îmbrâncesc femeile gravide când trec pe lângă ele, pentru un loc în tren, folosindu-şi maşinile 4x4 ca să facă să se dea la o parte din calea lor automobilele mai mici, înroşindu-se şi indignându-se când lumea îndrăzneşte să-i contrazică.

    Uită-te la adolescenţii care ţipă isteric bătând din picior când, o dată în viaţă, nu pot să aibă ce-şi doresc. Tot ce ne opreşte să fim animale se erodează, se scurge ca nisipul, venind şi plecând. Pasul final e crima violentă. 

    Noi stăm între asta şi tine. Noi spunem, când nimeni altcineva n-o face: Aici sunt reguli. Sunt limite. Există graniţe care nu se clintesc.

    Eu sunt cel mai puţin visător tip din lume, dar în nopţile în care mă întreb dacă viaţa mea are vreun rost, mă gândesc la asta: primul lucru pe care l-am făcut vreodată, când am început să ne transformăm în oameni, a fost să tragem o linie în gura peşterii şi să spunem: Violenţa rămâne afară. Acum fac ce au făcut primii oameni. Au construit diguri ca să împiedice marea să avanseze. S-au luptat cu lupii pentru focul din vatră.

           Am adunat toată lumea în camera de zi a familiei Spain - era mult prea mică, dar nici vorbă să purtăm discuţia asta în bucătăria-acvariu. Salahorii s-au grupat umăr lângă umăr, încercând să nu stea pe covor sau să se frece de televizor, ca şi cum familia Spain încă voia ca oaspeţii lor să aibă bune maniere. 

    Le-am spus ce era în spatele zidului grădinii. Unul dintre tehnicieni a fluierat, un sunet lung şi molatic.

   - Uite ce e, Extravagantule, a zis Larry.

    Se aşezase comod pe canapea.

   - Acum, nu mă îndoiesc de ce spui, amândoi ştim bine asta, însă nu e nicio şansă să fie doar un tip fără adăpost care şi-a găsit un loc frumos şi confortabil unde să tragă pentru o vreme?

    - Cu un binoclu şi un sac de dormit scump, şi absolut nimic altceva? Nicio şansă, Lar. Cuibul ăla a fost înfiinţat pentru un motiv: cineva să spioneze familia Spain.

    - Şi nu e persoană fără adăpost, a zis Richie. Sau, dacă e, se duce undeva să se spele şi să spele şi sacul de dormit. Nici urmă de miros.

    Am spus către cel mai apropiat salahor:

    - Du-te la Poliţia Canină şi spune-le să trimită aici un câine pentru uz general, ASAP. Spune-le că suntem în căutarea unui suspect de crimă şi avem nevoie de cel mai bun câine de luat urma pe care-l au.

    El a dat din cap şi a ieşit pe hol, deja scoţându-şi telefonul.

    - Nu intră nimeni în casa aia până nu ia câinele mirosul. Voi toţi - am făcut semn din cap spre salahori - puteţi să reluaţi căutarea armei, dar de data asta ţineţi-vă departe de ascunzătoarea aia, duceţi-vă în faţă, prin ambele părţi şi luaţi-o în jos spre plajă. Când soseşte supraveghetorul câinelui, vă trimit câte un SMS şi vă întoarceţi fuga aici. Vreau să am haos în faţa locului ăstuia: oameni alergând, strigând, pornind lumini de zi şi sirene, înghesuindu-se să se uite la ceva - faceţi cât de mult spectacol puteţi. Apoi alegeţi-vă un sfânt, sau fiecare ce are, şi spune-ţi o rugăciune ca, dacă omul nostru se uită, haosul să-l scoată în faţă, să vadă ce se întâmplă.

         Richie stătea rezemat de un perete, cu mâinile în buzunare.

    - Cel puţin şi-a lăsat binoclul în urmă, a adăugat el. Dacă vrea să vadă care-i treaba, nu poate să stea undeva în spate şi să verifice de la distanţă. Va trebui să vină în faţă, să se apropie.

   - N-avem nicio garanţie că nu mai are unul, dar să sperăm. Dacă vine destul de aproape, s-ar putea chiar să punem mâna pe el, deşi, probabil, cerem prea mult. Toată proprietatea asta e un labirint, are destule locuri unde să se ascundă cu lunile. Între timp, câinele dă ocol cuibului ăluia, adulmecă sacul de dormit - supraveghetorul poate să-l pună jos, pe pământ, dacă nu poate să meargă acolo cu câinele - şi porneşte la treabă. Un tehnician se duce acolo cu ei, extrem de discret, face o înregistrare video, ia amprente şi pleacă. Orice altceva poate să aştepte.

   - Gerry, a zis Larry arătând spre un tânăr greoi, care a dat din cap. Cel mai rapid prelevator de amprente din Occident.

   - Bravo, Gerry. Dacă ai amprente, te duci direct la laborator şi faci ce ai de făcut. Noi, ceilalţi, continuăm acţiunea în faţă cât timp ai nevoie, apoi ne întoarcem la ce făceam. Lucrăm până la ora şase fix. Pe urmă, părăsim zona. Oricine lucrează încă în reşedinţa familiei Spain poate să continue, însă afară trebuie să arate ca şi cum am împachetat şi am plecat acasă peste noapte. Vreau coasta liberă - literalmente - pentru omul nostru.

    Larry îşi ridică, practic, sprâncenele până la baza frunţii.

          Era un joc de noroc, mizând toată munca de seară pe şansa asta unică - amintirile martorilor pot să se schimbe chiar peste noapte, aversele de ploaie pot să spele sângele şi urmele, valurile pot duce în mare, pentru totdeauna, armele sau hainele însângerate - şi jocurile de noroc nu erau genul meu, dar cazul de faţă nu era ceva ce mai întâlnisem.

   - De cum se întunecă, relocăm, am zis eu.

   - Presupui că, mă rog, câinele n-o să-l găsească, a subliniat Larry.

   - Crezi că tipul ăsta ştie ce are de gând?

    I-am văzut pe salahori foindu-se, ca şi cum presupusele intenţii ale ucigaşului trimiseseră, prin eter, telepatic, o undă de atenţionare asupra lor.

   - Asta vrem să descoperim, am răspuns tot eu. Probabil nu, altfel ar fi făcut curat după el, însă nu-mi asum niciun risc. Apusul e cam la şapte şi jumătate, poate un pic mai târziu. Cam la opt şi jumătate, de îndată ce nu se mai vede, eu şi detectivul Curran o să ne ducem la cuibul ăla, unde o să ne petrecem noaptea.

    I-am atras atenţia lui Richie. A dat din cap.

   - Între timp, doi detectivi au să patruleze pe proprietate - din nou, discret - păstrându-se vigilenţi pentru orice acţiune, în special orice acţiune care se îndreaptă încoace. Voluntari?

    Toate mâinile salahorilor au ţâşnit în sus. I-am ales pe Marlboro Man - şi-o câştigase - şi pe un puşti care arăta destul de tânăr ca o noapte fără somn să nu-l epuizeze pentru restul săptămânii.

   - Ţineţi minte că ar putea să vină din afara proprietăţii sau din interior, e posibil să se fi ascuns într-o casă abandonată sau chiar să locuiască aici, şi aşa să fi ochit familia Spain. Dacă reperaţi ceva interesant, sunaţi-mă imediat, încă nu folosim staţiile de emisie-recepţie. Trebuie să presupunem că tipul ăsta are un echipament de supraveghere suficient de şmecher ca să conţină un scaner. Dacă cineva arată promiţător, ţineţi-vă după el pe cât posibil, dar prioritatea voastră principală e să vă asiguraţi că nu vă vede. Dacă aveţi chiar cea mai vagă senzaţie că vă urmăreşte, vă întoarceţi imediat şi-mi raportaţi. Aţi înţeles?

    Au dat din cap.

   - Am nevoie şi de o pereche de tehnicieni care să-şi petreacă noaptea aici, am adăugat eu.

   - Eu nu, s-a eschivat Larry. Ştii că te iubesc, Extravagantule, însă mi-am făcut deja program şi sunt prea bătrân ca să trag toată noaptea. Dublul înţeles n-a fost intenţionat.

   - Nicio problemă. Sunt sigur că cineva poate să facă ore suplimentare, am dreptate?

    Larry a mimat că lasă bărbia în piept - aveam reputaţia că nu autorizam orele suplimentare. Câţiva dintre tehnicieni au dat din cap.

   - Puteţi să aduceţi saci de dormit şi să trageţi pe rând câte un pui de somn în camera de zi, dacă doriţi. Vreau doar un fel de activitate în curs de desfăşurare vizibilă. Duceţi şi aduceţi lucrurile din maşină, tamponaţi în bucătărie, luaţi un laptop acolo şi editaţi un grafic care arată profesionist... Treaba voastră e să-l faceţi pe omul nostru suficient de interesat ca să nu poată să reziste tentaţiei de a se duce la cuibul lui, ca să-şi ia binoclul şi să verifice cu ce vă îndeletniciţi.

   - Momeală, a intuit cu voce tare Gerry, tehnicianul cu amprentele.

   - Exact. Avem momeli, copoi, vânători şi nu putem decât să sperăm că omul nostru o să cadă în capcană. O să dispunem de un răgaz de câteva ceasuri între ora şase şi căderea nopţii. Luaţi ceva de mâncare, duceţi-vă înapoi la birou dacă trebuie să verificaţi ceva, procuraţi-vă tot ce vreţi pentru filaj. Deocamdată vă las să vă întoarceţi la ce făceaţi. Mulţumesc, băieţi şi doamnelor.

    S-au pus în mişcare - doi dintre tehnicienii au dat cu banul pentru orele suplimentare, alţi doi salahori au încercat să mă impresioneze pe mine sau unul pe altul luând notiţe. Schela îmi lăsase dâre de rugină pe mânecile paltonului. Am găsit o batistă în buzunar şi m-am dus în bucătărie s-o umezesc.

    Richie a venit după mine.

   - Dacă vrei ceva de mâncare, poţi să iei maşina şi să găseşti benzinăria de care vorbea femeia aia, Gogan, am zi eu.

    - Sunt bine, a spus el clătinând din cap.

    - Bun. Şi eşti OK pentru diseară?

    - Da. Nicio problemă.

    - La şase revenim la sediu, să-l informăm pe superior, să luăm tot ce avem nevoie, apoi ne întâlnim din nou şi ne întoarcem aici.

    Dacă eu şi Richie puteam să ajungem în oraş destul de repede şi discuţia nu dura prea mult, exista, pur şi simplu, o şansă să am timp s-o iau pe Dina şi s-o urc într-un taxi spre Geri.

    - Poţi să te treci la ore suplimentare, dacă vrei. Eu n-am de gând.

    - De ce nu?

    - Nu cred în orele suplimentare.

    Băieţii lui Larry opriseră apa şi scoseseră sifonul de la chiuvetă, în caz că omul nostru se spălase, dar din robinet s-a mai scurs un firicel rămas pe ţeavă. L-am prins pe batistă şi mi-am frecat mâneca.

    - Am auzit, da. Cum aşa?

    - Nu sunt dădacă sau chelner. Nu sunt plătit cu ora. Şi nu sunt vreun politician care caută modalităţi să fie plătit de trei ori mai mult pentru fiecare treabă pe care o face. Mi se plăteşte salariul ca să-mi fac treaba, indiferent ce se întâmplă să însemne asta.

    Richie n-a comentat.

    - Ţi-e destul de clar că tipul ăsta e cu ochii pe noi, da? a spus el vizavi de acţiunea de supraveghere.

    - Dimpotrivă: e, probabil, la kilometri distanţă, la serviciu, dacă are un loc de muncă la care să meargă şi a avut sângele-rece să se ducă azi. Dar, cum i-am zis lui Larry, nu-mi asum niciun risc.

             Cu coada ochiului, am văzut ceva alb. Eram cu faţa la fereastră, pregătit să mă năpustesc la uşa din spate, înainte să ştiu că m-am mişcat. În grădină se afla unul dintre tehnicieni, ghemuit pe o piatră de pavaj, tamponând.

    Richie a lăsat asta să vorbească de la sine, în timp ce eu m-am ridicat şi mi-am pus batista în servietă.

    - Deci, poate „clar” nu e cuvântul potrivit, a zis el. Însă crezi că e.

             Marea pată Rorschach de pe jos, acolo unde fusese întinsă familia Spain, se întunecase, uscată pe margini.

    Deasupra acesteia, ferestrele făceau ca lumina după-amiezii cenuşii să ricoşeze înainte şi înapoi, aruncând reflexii răsucite, neregulate: frunze învolburate, o bucată de zid, plonjonul de infarct al unei păsări pe fundalul unui nor.

    - Da, am zis eu. Cred. Cred că se uită.

    Şi asta ne-a lăsat timp să ne gândim tot restul după-amiezii, până spre seară.

          Presa începuse să roiască - mai târziu decât mă aşteptasem. 

    Clar, nici GPS-urilor lor nu le plăcea locul mai mult decât la al meu - şi-şi făcea treaba atârnată de banda de la locul crimei, ca să le facă poze tehnicienilor care intrau şi ieşeau, vorbind la cameră cu cele mai bune vocile solemne ale lor. În cartea mea, presa e un rău necesar.

    Reporterii trăiesc de pe urma animalului din noi, momesc pe primele pagini cu sânge la mâna a doua hienele care adulmecă, dar devin utili destul de des ca să vrei să te pui bine cu ei. Am verificat în oglinda din baia familiei Spain cum îmi stătea părul şi am ieşit să le dau o declaraţie.

    Pentru o clipă, m-am gândit, de fapt, să-l trimit pe Richie.

    Gândul că Dina o să-mi audă vocea vorbind despre Portul Sfărâmat îmi provoca arsuri la stomac.

    Erau acolo vreo duzină, toţi, de la foi volante la tabloide şi de la televiziunea naţională la radioul local.

    Am dat o declaraţie cât mai scurtă şi mai monotonă cu putinţă, în eventualitatea că au să mă citeze în loc să folosească înregistrările actuale, şi m-am asigurat că trăiam cu impresia că toţi cei patru membri ai familiei Spain dispăruseră complet. 

    Omul meu se uita la ştiri, iar eu îl voiam îngâmfat şi sigur pe el: niciun martor în viaţă, crima perfectă, bată-te singur pe spate fiindcă eşti un aşa câştigător, şi apoi haide să arunci o privire la premiul pentru care ai muncit.

          Nu la mult timp după aceea au sosit echipa de căutare şi supraveghetorul câinelui, ceea ce însemna că aveam o grămadă de membri ai distribuţiei pentru piesa de teatru din grădina din faţă - femeia Gogan şi copilul au încetat să pretindă că nu se uitau şi au scos capetele afară pe uşă, iar reporterii, practic, au rupt banda de la locul faptei încercând să vadă ce se întâmpla, ceea ce am luat ca semn bun. 

    M-am aplecat peste ceva imaginar pe hol, cu restul găştii, am strigat în jargon afară pe uşă, am alergat în sus şi-n jos pe cărare, ca să iau lucruri din maşină. A fost nevoie de toată voinţa ca să nu cercetez talmeş-balmeşul de case după o licărire de mişcare, un bliţ de lumină în lentile, însă nu m-am uitat nici măcar o dată.
    Câinele era un alsacian cu blana strălucitoare şi musculos care a luat mirosul sacului de dormit într-o fracţiune de secundă, l-a urmărit până la capătul drumului şi apoi l-a pierdut. I-am spus supraveghetorului să plimbe câinele prin casă - în caz că omul nostru privea, trebuia să creadă că de-asta îi chemasem.
    Pe urmă am cerut echipei de căutare să preia operaţiunea de găsire a armei, şi le-am dat salahorilor sarcini noi. Să meargă până la şcoala Emmei - rapid, înainte să le dau drumul pe ziua respectivă - să discute cu învăţătoarea ei, cu prietenii copilei şi cu părinţii lor. Să se ducă la grădiniţa lui Jack, idem. Să meargă la fiecare magazin de lângă şcoli, să afle de unde a luat Jenny pungile cu care a văzut-o Sinead Gogan, şi dacă cineva a văzut pe cineva urmărind-o, dacă cineva are imagini CCTV. Să se ducă la spital, unde era Jenny, să discute cu orice rude apar, să dea de urma oricăreia nu apare, să se asigure că ştiu toţi să-şi ţină gura închisă şi să stea departe de presă. Să meargă la fiecare spital pe o rază de şaizeci de kilometri, să întrebe despre răni de cuţit apărute noaptea trecută, şi să spere că băiatul nostru a fost tăiat în luptă. Să sune la sediu şi să afle dacă familia Spain a telefonat la poliţie în ultimele şase luni, apoi la departamentul de poliţie din Chicago şi să le ceară să trimită pe cineva să-i spună veştile fratelui lui Pat, Ian. Să se ducă să găsească pe cine stă în locul ăsta uitat de Dumnezeu, să-i ameninţe cu totul până şi cu închisoarea dacă relatează presei ceva ce nu ne declară mai întâi nouă. Să afle dacă au văzut familia Spain, dacă au zărit ceva ciudat, dacă n-au văzut absolut nimic.

             Eu şi Richie ne-am întors la căutarea în casă.
    Era altceva, odată ce familia Spain se transformase pe jumătate în mit, rară ca o pasăre ascunsă cu voce dulce pe care nimeni n-o vedea niciodată în viaţă: victime autentice, complet nevinovate. Căutasem ce greşiseră. În momentul acela, căutam ceva ce ei n-ar fi ghicit că greşiseră.
    Facturile care ar fi demonstrat cine le vânduse alimente, benzină, haine pentru copii. Carduri de ziua de naştere, care să ne indice cine venise la petrecerea Emmei. Broşura în care erau menţionate persoanele care au participat la vreo reuniune a locuitorilor.
    Eram în căutarea nadei strălucite care prinsese ceva cu gheare şi semănând cu o maimuţă, şi pe care o făcuse să-i urmărească apoi acasă.
    Primul s-a întors salahorul pe care îl trimisesem la grădiniţa lui Jack.
   - Domnule, a zis el. Jack Spain nu mergea aici.
    Luasem numărul dintr-o listă cu scris de mână spumos, de fată, fixată deasupra măsuţei telefonului: doctor, cameră de gardă, serviciu - tăiat - şcoală E, grădiniţă J.
    - Niciodată?
    - Nu, a fost acolo până-n iunie, când au intrat în vacanţa de vară. Era pe listă să revină anul ăsta, dar în august Jennifer Spain a sunat şi i-a anulat rezervarea. A zis că aveau de gând să-l ţină acasă în schimb. Doamna care conduce locul crede că problema au fost banii.
    Richie s-a aplecat mai aproape de telefon - încă eram aşezaţi pe patul familiei Spain, adânciţi în hârtii.
   - James, ce faci? Sunt Richie Curran. Ai vreun nume de-al copiilor cu care a fost prieten Jack?
   - Da. Mai ales trei băieţei.
   - Bine, am zis eu. Du-te şi vorbeşte cu ei şi cu părinţii lor. Apoi întoarce-te la noi.
   - Poţi să-i întrebi pe părinţi când l-au văzut ultima dată pe Jack? l-a întrebat Richie. Şi când şi-au adus micuţii ultima dată la familia Spain să se joace?
   - Se face. Vă contactez ASAP, a spus James.
    - Aşa să faci.
    Am închis.
    - Care-i treaba?
    - Fiona a zis că ieri-dimineaţă, când vorbea cu Jenny, ea i-a spus că Jack a adus acasă un coleg de grădiniţă. Dar dacă Jack n-a fost la grădiniţă...
    - O fi vrut să spună un prieten pe care şi l-a făcut anul trecut.
   - N-a prea sunat aşa totuşi, nu? S-ar putea să fi fost o neînţelegere, dar cum ai zis: altceva care nu se pupă. Nu înţeleg de ce ne-ar fi minţit Fiona cu privire la asta, sau de ce Jenny ar fi minţit-o pe Fiona, însă...
    Oricum, dacă vreuna dintre ele minţise, ar fi fost frumos să ştim.
    - Fiona ar fi putut să născocească, fiindcă ea şi Jenny s-au certat rău ieri-dimineaţă şi se simte vinovată, am zis eu. Jenny ar fi putut să născocească, fiindcă nu voia ca Fiona să ştie cât de lefteri erau. Regula numărul şapte, cred: toată lumea minte, Richie. Ucigaşii, martorii, persoanele din jur, victimele. Toată lumea.

           Ceilalţi salahori s-au întors unul câte unul. Potrivit băieţilor din Chicago, reacţia lui Ian Spain fusese „în regulă” - amestecul obişnuit de şoc şi durere, fără să fie nevoie să fie ridicate steaguri roşii.
    A zis că el şi Pat nu făcuseră prea mult schimb de e-mailuri, însă Pat nu vorbise despre niciun urmăritor, despre nicio confruntare, de nimeni care îl îngrijora.
    Jenny abia dacă avea mai mulţi membri de familie decât el - venise la spital mama ei, precum şi nişte veri de la Liverpool, şi asta era tot.
    Şi reacţia mamei fusese în regulă, completată cu o garnitură de isterie gata să izbucnească fiindcă nu era lăsată să se apropie de Jenny. Într-un final, salahorul reuşise să obţină o declaraţie de bază despre ce era important.
    Jenny şi mama ei nu erau apropiate, şi doamna Rafferty ştia mai puţin decât Fiona despre viaţa familiei Spain. Salahorul încercase s-o facă să meargă acasă, dar ea şi Fiona îşi stabiliseră tabăra la spital, ceea ce însemna că cel puţin ştiam de unde să le luăm.
    Emma mersese, într-adevăr, la şcoala primară, unde profesorii ziceau că fusese un copil drăguţ dintr-o familie bună: populară, bine-crescută, plăcută, nu un geniu, însă capabilă să ţină pasul. Salahorul avea o listă cu profesori şi prieteni.
    Nicio rană de cuţit suspectă la departamentele A&E din apropiere, niciun apel telefonic către noi de la familia Spain.
    Demersul din uşă-n uşă nu adusese nimic: dintre două sute cincizeci de case, probabil cincizeci sau şaizeci nu prezentau niciun semn că ar fi fost ocupate oficial, cam în jumătate fusese cineva acasă, şi nimeni din cele câteva zeci nu ştia prea multe despre familia Spain. Niciunul dintre ei nu credea că văzuse sau auzise ceva neobişnuit, însă nu erau siguri.
    Erau tot timpul curse de maşini, mai mereu adolescenţi pe jumătate nebuni care se plimbau pe străzile goale, făcând focuri în aer liber şi găsind ceva de spart.
    Cumpărăturile lui Jenny fuseseră făcute la supermarketul din cel mai apropiat oraş de dimensiuni decente, unde, cam la ora patru în după-amiaza precedentă, cumpărase lapte, carne tocată, chipsuri şi alte câteva lucruri pe care fata de la casă nu şi le mai amintea - magazinul se ocupa cu eliberarea bonului şi cu înregistrările CCTV.
    Jenny părea în regulă, zicea fata, grăbită şi un pic stresată, dar politicoasă.
    Nimeni nu vorbise cu familia, nimeni nu-i urmărise afară, cel puţin nu din câte văzuse fata. Ea şi-a amintit de ei doar fiindcă Jack împingea viguros căruciorul în sus şi-n jos, cântând, şi, în timp ce ea le scana cumpărăturile, îi zisese că de Halloween avea să fie un animal mare şi înfricoşător.

          Căutarea scosese la iveală mărunţişuri.
    Albume foto, agende, felicitări pentru familia Spain de la logodna lor, de la nuntă, pentru copii. Reţete de la un dentist, de la un medic, de la un farmacist.
    Fiecare nume şi fiecare număr au fost trecute în agenda mea. Încet, se scurta lista cu semne de întrebare şi se lungea cea cu posibile puncte de contact.
    Mai târziu în acea după-amiază m-au sunat cei de la Infracţiuni informatice ca să-mi spună că aruncaseră o privire preliminară la ce le trimisesem.
    Eram în camera Emmei: îi căutasem prin ghiozdan (o grămadă de pasteluri roz, ASTĂZI SUNT O PRINŢESĂ cu majuscule atente şi şovăielnice), Richie stătuse pe vine pe jos, scotocind printre basmele de pe raftul ei. Cu ea plecată şi patul dezgolit - băieţii de la morgă o înfăşuraseră în cearşafuri şi o luaseră cu totul, în caz că omului nostru îi căzuseră fire păr sau fibre în timp ce făcea ce făcea - camera era atât de goală, încât îţi tăia răsuflarea, ca şi cum fusese abandonată cu mii de ani în urmă, şi de-atunci nu mai intrase nimeni aici.
    Pe tehnician îl chema Kieran sau Cian, sau aşa ceva. Era tânăr, vorbea repede şi se simţea bine. Asta era, în mod evident, mai aproape de treaba pentru care se angajase decât studierea de hard disk-uri pentru pornografie infantilă, sau ce făcea el, de obicei, toată ziua. În telefoane nu găsise nimic remarcabil, şi nimic interesant despre monitoarele de copii, dar cu calculatorul era altă poveste.
    Cineva îl curăţase.
    - Deci, n-o să pornesc maşinăria şi n-o să aflu toate orele de accesare a fişierelor, bine? În plus, din câte ştiu, cineva a pus un comutator care şterge totul când începe să fie alimentat. Aşadar, prima dată fac o copie după hard disk.
    L-am pus pe difuzor. Deasupra noastră se învârtea la o înălţime prea joasă, insistentă şi nesuferită, drona unui elicopter - presa.
    Unul dintre salahori ar fi trebuit să afle a cui era şi să-i alunge, ca să nu dea imagini cu ascunzătoarea.
    - O să conectez copia la propria maşinărie şi o să aflu istoricul browser-ului - dacă e ceva bun, acolo găseşti. Exceptând cazul în care calculatorul nu are un istoric al browser-ului. Adică nimic. Nici o singură pagină.
    - Deci, îl foloseau doar pentru e-mail.
    Ştiam deja că mă înşelam: cumpărăturile on-line ale lui Jenny.
    - Ei, na. Nimeni nu foloseşte internetul doar pentru e-mail. Chiar şi bunică-mea a reuşit să găsească un forum al fanilor lui Val Doonican, şi are calculator doar fiindcă i l-am luat eu, ca să n-o las să fie deprimată după ce a murit bunicul. Poţi să-ţi setezi browser-ul să şteargă istoricul de fiecare dată când închizi calculatorul, însă cei mai mulţi nu fac asta. Vezi setarea asta pe calculatoarele publice, în internet cafe-uri sau, mă rog, însă nu pe maşinăriile de-acasă. Am verificat, oricum, şi, nope, browser-ul nu e setat să şteargă istoricul. Aşa că am verificat ştergerile din istoricul browser-ului şi al fişierelor temporare, şi voila: la patru zero opt în dimineaţa asta, cineva a şters totul manual.
    Richie, încă în genunchi pe podea, mi-a prins privirea.
   Fusesem foarte concentraţi pe postul de veghe şi intrarea prin efracţie. Nu ne trecuse deloc prin minte că omul nostru ar fi putut să aibă moduri subtile să vină şi să plece, cum ar fi o uşiţă pentru pisică, mai puţin vizibilă, care îi permiteau să cutreiere prin viaţa familiei Spain.
    A trebuit să mă abţin să mă uit peste umăr, ca să mă asigur că nu mă urmărea nimeni din şifonierul Emmei.
    - Bravo! am exclamat eu.
    - Acum aş vrea să ştiu ce altceva a mai făcut gagiul în timp ce pierdea vremea pe-acolo, da? a continuat tehnicianul. Aşa că am scanat orice alte chestii şterse cam în acelaşi timp. Şi ghici ce apare? Toate fişierele Outlook PST. Distruse. La patru şi unsprezece minute dimineaţa.
    Richie şi-a proptit agenda de pat şi a luat notiţe.
    - Ăsta e e-mailul lor? am întrebat eu.
    - Oh, da. Toate e-mailurile, tot ce-au trimis şi ce-au primit vreodată. Şi adresele de e-mail.
    - Altceva şters?
    - Nu, asta-i tot. Există o grămadă de alte chestii în maşinărie - toate elementele de bază, cum ar fi fotografii, documente şi muzică, dar niciunul n-a fost accesat sau modificat în ultimele douăzeci şi patru de ore. Gagiul vostru a intrat acolo, s-a dus direct la chestiile on-line şi a ieşit.
    - „Gagiul nostru”, am zis eu. Eşti sigur că n-au făcut-o chiar proprietarii?
    Kieran sau Cian a pufnit.
    - Nicio şansă.
    - De ce nu?
    - Fiindcă ei nu sunt tocmai genii ale calculatorului. Tu ştii ce e în maşinăria aia, chiar pe desktop? Un fişier numit, n-aş fi putut să scornesc eu asta, „Parole”. În care sunt, n-ai să ghiceşti, toate parolele oamenilor ăstora. E-mailuri, banking on-line, tot. Însă asta nu e partea cea mai bună. Au folosit aceeaşi parolă pentru o grămadă de chestii, precum o serie de forumuri, eBay, calculatorul actual: „EmmaJack”. Am avut o presimţire rea cu privire la linia asta dreaptă, dar sunt pentru acordarea prezumţiei de nevinovăţie, aşa că, înainte să încep să mă dau cu capul de tastatură, îl sun pe Larry şi-l întreb dacă proprietarii au copii şi cum îi cheamă. El zice - ţineţi-vă bine - Emma şi Jack.
    - Probabil, au presupus că dacă va fi atacat calculatorul, urma să o facă cineva care nu ştia numele copiilor, aşa că n-avea să fie capabil să-l pornească, şi deci să nu citească fişierul care să-i permită introducerea parolei, am spus eu.
    Tehnicianul a oftat furtunos, ceea ce-mi sugera că tocmai mă aruncase şi pe mine în aceeaşi categorie cu familia Spain.
    - Hm, nu e asta. Pe prietena mea o cheamă Adrienne şi mi-aş scoate ochii cu o lingură înainte să-i folosesc prenumele ca parolă la orice, fiindcă am standarde. Ascultă ce-ţi spun: cineva suficient de stupid ca să utilizeze afurisitele de nume ale copiilor săi ca parolă nu poate să se şteargă singur la fund, ce să mai vorbim de hard disk. Altcineva a făcut asta.
   - Cineva care are cunoştinţe informatice.
    - Mă rog, ceva cunoştinţe, da. Mai multe decât proprietarii, oricum. Nu e vorba neapărat despre un profesionist, cert e că ştia să umble cu aşa ceva.
    - Cât timp i-ar fi luat?
    - Toată treaba? Nu mult. A oprit maşinăria la patru şi şaptesprezece minute. Intrat şi ieşit în mai puţin de zece minute.
    - Ar fi ştiut tipul ăsta că ai să descoperi ce-a făcut? a întrebat Richie. Sau îşi imaginează că şi-a şters urmele?
    Tehnicianul a scos un sunet neutru.
    - Depinde. Mulţi tipi cred că suntem o adunătură de sălbatici îngălaţi cu abia suficient creier ca să găsim butonul de pornire. Şi la fel de mulţi tipi se pricep la calculator doar cât să se bage singuri în rahat, mai ales dacă sunt pe grabă, care ar fi putut să fie şi gagiul vostru, nu? Dacă voia, într-adevăr, să distrugă prostiile din fişierele alea sau să-şi şteargă urmele în aşa fel ca eu să nu ştiu niciodată că s-a atins cineva de maşinărie, există modalităţi - un program de ştergere - însă asta necesită mai mult timp şi mai multă inteligenţă. Gagiul vostru n-avea fie una, fie cealaltă, fie pe ambele. În general, aş paria că ştia că o să fim capabili să vedem ştersăturile.
    Dar le făcuse oricum. Nu era ceva important acolo.

          - Spune-mi că poţi să le recuperezi, am zis eu.
    - Unele dintre ele, cu siguranţă. Întrebarea e cât de multe. Am să încerc programul de recuperare pe care-l avem, dar dacă gagiul ăsta a suprascris de câteva ori fişierele eliminate - şi eu aşa aş fi făcut dacă aş fi fost în locul lui - atunci au să fie cam terminate, sau exact corupte în limbaj informatic. Şi-aşa blestematele se strică repede, doar prin utilizare normală. Aruncă-le într-o mică ştersătură ostilă, şi dai de dracu’. Dar lăsaţi asta pe mine.
    Suna ca şi cum îl mânca să se pună pe treabă.
    - Fă tot ce poţi, am zis eu. Îţi ţinem pumnii.
    - Nu vă deranjaţi. Dacă nu pot să bat un amator cam prost şi butonul lui de ştergere, aş putea la fel de bine să-mi pun în cui chinga de jocheu şi să-mi găsesc un loc de muncă în infernul suportului tehnic. O să vin cu ceva. Crede-mă.
    - „Amator cam prost”, a spus Richie când mi-am pus telefonul deoparte.

       Încă era în genunchi pe jos, pipăind absent o fotografie înrămată pe raft: Fiona şi un tip cu păr castaniu în dezordine, care o ţinea pe micuţa Emma agăţată de dantela rochiei ei de botez, toţi trei zâmbind.
    - Cert e că a reuşit să treacă de parola de autentificare.
    - Da, am zis eu. Fie calculatorul era deja pornit când a ajuns el aici, în mijlocul nopţii, fie ştia numele copiilor.
   - Extravagantule! a exclamat Larry fericit sărind peste pervazul ferestrei de la bucătărie când ne-a văzut în uşă. Exact omul la care mă gândeam. Vino încoace şi adu-l şi pe tânărul ăla cu tine. O să fiţi foarte, foarte fericiţi cu mine.
    - N-ar fi rău să fiu foarte fericit cu ceva chiar acum. Ce ai?
    - Ce ţi-ar face ziua frumoasă?
    - Nu mă mai fierbe, Lar. N-am energie. Ce magie ai făcut?
    - Nicio magie. A fost doar noroc de modă veche. Ştii cum au trecut pe-aici poliţiştii tăi în uniformă, ca o turmă de bivoli în sezonul de împerechere?
    Am agitat un deget spre el.
    - Nu sunt poliţiştii mei în uniformă, prietene. Dacă aş fi avut poliţiştii în uniformă, s-ar fi strecurat pe vârful picioarelor la locul faptei. Nici n-ai fi ştiut măcar că au fost acolo.
    - Păi, am ştiut că ăştia au fost aici, da. Evident, au trebuit să salveze victima în viaţă, dar, pe cuvânt, cred că s-au întins pe jos şi s-au zvârcolit, sau cam aşa ceva. Mă rog. M-am gândit că o să avem nevoie de o minune ca să obţinem ceva care să nu provină de la uriaşii, grozavii lor bocanci, însă într-un fel, crezi sau nu, au reuşit să nu distrugă tot locul faptei. Băieţii mei minunaţi au găsit amprente. Trei. În sânge.
    - Bengosule, am zis eu.
    Vreo doi tehnicieni au dat din cap la mine. Ritmul lor de muncă începea să încetinească. Se apropiau de final, schimbând viteza într-o treaptă inferioară ca să se asigure că n-au ratat nimic. Toţi arătau obosiţi.
    - Fii pe fază, mi-a zis Larry. Nu asta e partea care o să-ţi placă cel mai mult. Nu-mi place să te dezamăgesc, dar amicul tău a purtat mănuşi.
   - Rahat! am exclamat eu.
    Chiar şi cel mai cretin criminal ştie că trebuie să poarte mănuşi, însă te rogi mereu pentru o excepţie, aceea că s-a lăsat dus de valul dorinţei şi i-a ieşit din minte.
    - Nu te plânge, măi. Cel puţin v-am găsit dovezi că aseară a fost altcineva în casa asta. Stau şi mă gândesc dacă asta contează.
   - Contează foarte mult.
    Rememorarea imaginii cu mine la etaj, în dormitorul lui Pat, aruncând într-o voioşie totul pe umerii acestuia, m-a lovit cu un val de dezgust.
   - N-o să dăm vina pe tine pentru mănuşi, Lar. Îmi menţin versiunea: eşti un giuvaer.
   - Păi, sigur că sunt. Vino aici şi aruncă o privire.

       Prima amprentă era o palmă şi cinci degete, la înălţimea umărului, pe una dintre ferestrele cu geam cu vedere la grădina din spate.
    - Vezi textura, punctele alea mici? Piele, a explicat Larry.
   - Şi mâini mari. N-a fost vreun pipernicit.
    A doua amprentă era înfăşurată în jurul marginii de sus a bibliotecii copiilor, ca şi cum omul nostru se apucase cu mâna de ea ca să-şi păstreze echilibrul. A treia era exact pe vopseaua galbenă a biroului pentru calculator, alături de conturul vag unde fusese computerul, ca şi cum îşi odihnise acolo o mână în timp ce citea pe îndelete ce era pe ecran.
   - Şi tocmai pentru asta coborâsem să întrebăm, am spus eu. Aţi găsit vreo amprentă pe calculatorul ăla înainte să-l trimiteţi la laborator?
   - Am încercat. Ai crede că o tastatură ar fi suprafaţa de vis, nu? Ai greşi enorm. Oamenii nu-şi folosesc tot degetul ca să lovească tasta, ci doar o mică parte din suprafaţă, apoi lovesc mereu şi mereu, în unghiuri uşor diferite... E ca şi cum ai lua o bucată de hârtie şi ai tipări o sută de cuvinte diferite pe ea, unul peste altul, iar pe urmă te-ai aştepta ca noi să descoperim ce scrie acolo. Cel mai bun pariu e mouse-ul - avem o pereche de amprente parţiale care s-ar putea să fie utilizabile. În afară de asta, nimic suficient de mare sau suficient de clar ca să fie demn de luat în considerare.
   - Şi sânge? Pe tastatură sau pe mouse, mai precis?
   Larry a clătinat din cap.
   - Au fost nişte stropi pe monitor, câteva picături pe lateralul tastaturii. N-au fost pete pe taste sau pe mouse totuşi. Nu le-a folosit nimeni cu sânge pe degete, dacă asta întrebi.
   - Deci, aparent, calculatorul a fost înaintea crimelor - înainte de adulţi, oricum, am conchis eu. Trebuie că a avut ceva tupeu, dacă el stătea aici şi le accesa istoricul pe internet în timp ce ei dormeau la etaj.
    - Nu e nevoie să vină calculatorul mai întâi, a intervenit Richie. Mănuşile alea erau din piele, au fost rigide, mai ales dacă erau complet însângerate. Poate că n-a putut să scrie cu ele, şi le-a scos, i s-a luat sânge pe degete...
    La primele lor ieşiri, cei mai mulţi pifani îşi ţin gura închisă şi dau din cap la tot ce spun. De obicei, asta e atitudinea corectă, dar, din când în când, văzând cum alţi parteneri susţin şi încearcă teorii încolo şi-ncoace şi se fac unii pe alţii cum le vine la gură, îmi vine în gând ideea singurătăţii. Începusem să mă simt bine să lucrez cu Richie.
   - Apoi a stat acolo jucându-se cu istoricul pe internet al lui Pat şi Jenny, în timp ce aceştia sângerau la un metru de el.
   - Ceva tupeu, oricum, am reiterat eu ideea acelei cutezanţe.
   - Alo? ne-a atenţionat Larry fluturând mâna spre noi. Mă ţineţi minte? Vă amintiţi cum v-am spus că nu amprentele sunt partea bună a poveştii?
    - Îmi place să păstrez desertul la urmă, am zis eu. Când eşti pregătit, Larry, ne-ar plăcea să aflăm subiectul adevărat.
    Ne-a luat pe fiecare de câte un cot şi ne-a întors spre întinderea de sânge coagulat.

   - Aici a fost victima de sex masculin, am dreptate? Cu faţa în jos, cu capul spre uşa de la hol, cu picioarele spre fereastră. Potrivit bivolilor tăi, femeia era în stânga lui, culcată pe partea stângă, cu faţa la el, sprijinită de corpul lui, cu capul pe partea de sus a braţului lui. Şi aici, la doar vreo jumătate de metru de unde a fost spatele ei, avem asta.

    A arătat la pardoseală, la bolboroseala de sânge gen Jackson Pollock care radia în jurul bălţii.

   - O urmă de încălţăminte? am întrebat eu.

   - De fapt, câteva sute de urme de paşi, Dumnezeu să ne ajute. Doar aruncaţi o privire la asta de-aici.

    Eu şi Richie ne-am aplecat mai aproape. Urma era atât de slabă, că abia am văzut-o pe modelul marmorean al plăcilor, însă Larry şi băieţii lui vedeau chestii pe care noi, ceilalţi, nu le vedeam.

    - Asta e specială, a zis Larry. E o amprentă de la pantoful sport stâng al unui bărbat, mărimea zece sau unsprezece, lăsată în sânge. Şi fii atent: nu le aparţine nici poliţiştilor în uniformă, nici paramedicilor - unii oameni au destul creier ca să poarte pantofi acoperiţi - şi nu le aparţine nici victimelor voastre.

    Satisfacţia i-a izbucnit, practic, prin costumul de protecţie. Avea tot dreptul să fie mulţumit.

   - Larry, am spus eu. Cred că te iubesc.

   - Ia un număr de ordine. Nu vreau să vă faceţi speranţe prea mari totuşi. În primul rând, e doar o jumătate de amprentă - unul dintre bivolii tăi a şters cealaltă jumătate - apoi, dacă amicul tău nu e un idiot total, pantoful ăla este deja pe fundul Mării Irlandei. Dar dacă ajungeţi să puneţi cumva mâna pe el, aici intervine norocul: urma asta e perfectă. Nici eu n-aş fi putut să prelevez una mai bună. Când luăm pozele de la laborator, o să putem să vă spunem mărimea şi, dacă ne daţi destul timp, foarte probabil şi marca, şi modelul. Găseşte-mi pantoful cu pricina şi ţi-l potrivesc într-o clipă.

   - Mulţumesc, Larry, am spus eu. Ai avut dreptate, ca întotdeauna: ăsta e adevăratul subiect.

    Am prins privirea lui Richie şi am pornit spre uşă, dar Larry m-a bătut pe braţ.

   - Am zis eu că am terminat? Ăsta e doar începutul, Extravagantule, ştii manevra. Nu spune nimănui ce-am zis, altfel s-ar putea să divorţez de tine. Dar ai zis că vrei să-ţi spun tot ce ştiu despre cum ar fi putut să arate lupta.

   - Nu aşa vreau mereu? Accept cu recunoştinţă orice ajutor.

   - Se pare că lupta s-a limitat la camera asta, aşa cum te-ai gândit. Aici, cel puţin, a fost în toi. S-a desfăşurat pe toată lăţimea camerei - mă rog, poţi să vezi şi singur după cum e distrus locul, însă vreau să detaliez partea de după înjunghiere. Avem un sac cu fasole tăiat cu un cuţit însângerat chiar acolo, în cealaltă parte, o grămadă de stropi de sânge pe peretele din partea asta, deasupra mesei, şi am numărat cel puţin nouă pete separate de stropi între cele două locuri.

    Larry a arătat, şi petele de stropi mi-au sărit în ochi de pe perete, dintr-odată, vii ca un tablou.

   - Unele dintre astea provin, probabil, din braţul victimei de sex masculin - l-ai auzit pe Cooper, a sângerat peste tot. Dacă îşi scutura braţul ca să se apere, stropea cu sânge - şi unele provin, probabil, de la arma scuturată de omul vostru. Între cele două, oricum, au fost o grămadă de scuturări. Şi petele de stropi sunt la niveluri distincte, în unghiuri diferite: omul vostru a înjunghiat în timp ce victimele se luptau cu el, pe când erau la pământ...

    Umărul lui Richie a săltat. A încercat să mascheze asta scărpinându-se ca şi cum îl muşcase ceva.

   - De fapt, e un mare plus, a continuat Larry aproape cu blândeţe. Cu cât lupta e mai dezordonată, cu atât mai multe probe rămân în urmă: amprente, fire de păr, fibre... Dă-mi oricând un loc al faptei însângerat.

    - Şi acolo? S-au apropiat de acolo? am întrebat eu arătând spre uşa de pe hol.

    Larry a clătinat din cap.

    - Nu pare să fi ajuns acolo. Nimic până la vreun metru jumate de uşa aia: nu stropi, nu urme însângerate de paşi, în afară de cele ale poliţiştilor în uniformă şi ale paramedicilor, nimic nelalocul lui. Totul doar cum au menit Dumnezeu şi decoratorii.

   - E vreun telefon aici? Unul fără fir, poate?

   - Noi n-am găsit niciunul.

   - Vezi că am ajuns la asta, m-am adresat eu lui Richie.

    - Da. Telefonul fix era pe masa de pe hol.

    - Corect. De ce Patrick sau Jennifer nu s-au dus spre el şi n-au format 999, sau cel puţin să încerce? Cum i-a împiedicat pe amândoi deodată?

    Richie a ridicat din umeri. Încă îşi rotea privirea de-a lungul peretelui din spatele bucătăriei, de la o pată de stropi de sânge la alta.

   - Ai auzit-o pe femeia aia, Gogan, a zis Richie. Proprietatea asta n-are o reputaţie grozavă. S-ar putea să fi crezut că n-are rost.

       Imaginea îmi stătea pe creier: Pat şi Jenny Spain terorizaţi, crezând că noi eram prea departe şi prea indiferenţi chiar ca să merite să sune, că toată protecţia din lume îi părăsise, că erau singuri, doar ei doi, cu întunericul şi marea urlând din toate părţile, la ei acasă, împotriva unui bărbat cu un cuţit într-o mână şi cu perspectiva iminentă a uciderii copiilor lor în cealaltă.

    Judecând după mişcarea maxilarului strâns al lui Richie, şi el îşi imagina la fel.

   - O altă posibilitate e să fi fost două lupte separate, am emis eu o ipoteză. Omul nostru îşi face treaba la etaj, apoi fie Pat, fie Jenny se trezesc şi-l aud plecând - Pat ar avea mai multă noimă, ar fi mai puţin probabil ca Jenny să se ducă să investigheze pe cont propriu. El se duce după tip, îl prinde aici, încearcă să-l reţină. Asta ar explica arma de ocazie, precum şi amploarea luptei: omul nostru încearcă să scape de un tip mare, puternic, furios pe el. Lupta o trezeşte pe Jenny, dar când ajunge ea aici, omul nostru îl pusese jos pe Pat, şi e liber să se ocupe de ea. S-ar putea ca totul să fi mers foarte repede. Nu ia prea mult să faci genul ăsta de mizerie când ai un cuţit ascuţit.

   - Asta face din copii principalele ţinte, a concluzionat Richie.

   - Oricum, aşa pare. Uciderea copiilor e organizată, curată. A fost un fel de plan acolo, şi totul a mers conform planului respectiv. Adulţii au creat o blestemată de harababură scăpată de sub control, care s-ar fi putut încheia cu uşurinţă foarte diferit. Fie n-a plănuit să se intersecteze cu adulţii deloc, fie a avut un plan şi pentru ei, şi ceva a mers prost. Oricum, a început cu copiii. Asta îmi spune că ei au fost, probabil, prioritatea lui.

   - Sau ar fi putut să fie invers, a zis Richie luându-şi din nou ochii de la mine, ca să se uite la haos, apoi a continuat: Adulţii au fost ţinta principală, sau unul dintre ei, blestemata de harababură a fost tot timpul în plan. Asta a căutat. De copii trebuia să scape doar ca să nu se trezească şi să-l împiedice de la ce voia să facă.

    Larry şi-a vârât delicat un deget sub glugă şi s-a scărpinat unde ar fi trebuit să fie linia părului. Se plictisise - numai pălăvrăgeală psihologică.

    - Indiferent cum a început, aş spune că a sfârşit plecând pe uşa din spate, nu pe cea din faţă. Holul e curat, la fel şi poteca, dar am găsit trei pete de sânge pe pietrele pavajului din grădina din spate.

    Ne-a indicat fereastra şi a arătat: benzi galbene ordonate, una chiar în afara uşii, două la marginea ierbii.

   - Suprafaţa nu e plană, aşa că n-o să fim capabili să vă spunem ce fel de pete - ar putea să fie urme de paşi sau o urmă unde cineva a scăpat un obiect însângerat, sau ar putea să fie picături care au pătat cumva, ca şi cum cineva ar fi sângerat şi apoi ar fi călcat în sânge. S-ar putea ca unul dintre copii să-şi fi julit genunchii în urmă cu câteva zile, din ce ştim în stadiul ăsta. Nu putem să spunem decât că sunt acolo.

    - Deci, are o cheie de la uşa din spate, am zis eu.

    - Asta sau un sistem de teleportare. Şi am mai găsit ceva în grădină despre care am crezut că s-ar putea să vreţi să ştiţi. Ceva în legătură cu capcana din pod şi restul.

    Larry i-a făcut semn cu degetele unuia dintre băieţii lui, care a ales o pungă pentru probe dintr-un morman şi a scos-o afară.

   - Dacă nu sunteţi interesaţi, o aruncăm la gunoi, a zis el. Dezgustătoare chestie.

    Era un prigor, sau cea mai mare parte din el. Ceva îl lăsase fără cap cu câteva zile în urmă. În gaura zdrenţuită şi întunecată se încolăceau nişte chestii de culoare deschisă.

   - Suntem interesaţi, am zis eu. Aţi putea cumva să descoperiţi ce l-a ucis?

   - Ăsta chiar nu e domeniul meu, însă unul dintre băieţii de la laborator face ieşiri în natură la sfârşit de săptămână. Caută viezuri încălţaţi în mocasini, sau cam aşa ceva, mă rog. O să văd ce zice el.

    

           Richie s-a aplecat să se uite mai atent la biata pasăre cântătoare: gheruţe încleştate, fragmente de pământ agăţate de penele strălucitoare de pe piept. Începuse să pută, dar el nu părea să observe.

   - Cele mai multe animale îl mănâncă dacă-l omoară, a spus Richie, pisicile, vulpile... I-ar fi scos maţele. Ele nu omoară de dragul de a omorî.

   - N-aş fi zis că eşti genul de om al pădurii, a replicat Larry arcuind o sprânceană.

    Richie a ridicat din umeri.

   - Nu sunt. Am stat o vreme la ţară, în Galway. Am învăţat ascultându-i pe localnici.

    - Continuă, atunci, Crocodile Dundee. Ce vietate i-o fi luat capul prigorului şi a lăsat trupul?

    - O nurcă, poate? Un jder de pin?

   - Sau un om, am completat eu.

    Nu capcana din pod m-a făcut să mă gândesc la asta în clipa în care am văzut ce a mai rămas din prigorul ăla. Ci Emma şi Jack, ţopăind prin grădină să se joace, dimineaţa devreme, şi găsind asta prin iarbă şi rouă. Din acea ascunzătoare, cineva ar fi avut o vedere perfectă.

   - Ăştia omoară tot timpul de dragul de a omorî.

          La douăzeci şi şase minute, am trecut prin zona locului de joacă, şi lumina care pătrundea de-afară prin ferestrele bucătăriei începuse să se îmblânzească odată cu venirea serii.

   - Poţi să termini tu aici? l-am întrebat eu pe Richie.

    A ridicat privirea, fără să aibă ceva obiecţii.

    - Nicio problemă.

   - Revin într-un sfert de oră. Fii gata să ne întoarcem la sediu.

    M-am ridicat în picioare - genunchii mi s-au destins şi au trosnit; deveneam prea bătrân pentru asta - şi l-am lăsat ghemuit acolo pe Richie, scotocind printre cărţi cu poze şi tuburi din plastic cu creioane colorate, înconjurat de stropii de sânge care lui Larry şi echipei lui nu le mai erau de niciun folos. Când am plecat, am dat cu piciorul într-un fel de animal albastru şi pufos, care a scos un chicotit ascuţit şi a început să cânte. 

    Cântul lui subţire, dulce şi neomenesc m-a urmărit pe hol şi pe uşă afară.

...........................................................