Liniștea umbrelor, Tana French

                                        1-12

                                      1.

              Să lămurim o chestie: eram omul perfect pentru cazul ăsta.

    Ați fi uimiți cât de mulți dintre băieţi ar fi dat bir cu fugiţii dacă ar fi avut de ales - şi eu am avut de ales, cel puţin la început. Câţiva dintre ei mi-au zis-o în faţă: Mai bine tu decât eu, omule. Nu m-a deranjat deloc, nicio secundă. N-am simţit decât părere de rău pentru ei.

    Unii dintre ei nu se dau în vânt după chestiile de nivel înalt, cele cu miză mare - prea multe rahaturi de presă, spun ei, şi prea multă împroşcare cu noroi dacă dai greş. Eu n-am treabă cu genul ăsta de negativitate. Dacă îţi consumi energia gândindu-te ce rău doare bătaia, eşti deja pe jumătate învins. Eu mă concentrez pe partea pozitivă, şi sunt o grămadă de chestii pozitive acolo: poţi să pretinzi că eşti mai presus de asta, dar toată lumea ştie cum cazurile mari aduc promovările mari. 

    Daţi-mi mie subiectele de prima pagină, şi voi puteţi să vă păstraţi înjunghierile de vânzători de droguri. Dacă nu poţi să sari în foc, rămâi poliţist în uniformă.
    Unii dintre băieţi nu pot să se ocupe de copii, ceea ce pot să înţeleg, însă, iartă-mă că întreb, dacă nu poţi să faci faţă la crimelor urâte, atunci ce dracu’ cauţi în Brigada Criminalistică? Pun pariu că agenţiilor pentru drepturile de proprietate intelectuală le-ar plăcea să-ţi aibă dosul sensibil la bord. Am avut de-a face cu bebeluşi, înec, crimă cu viol şi o decapitare cu puşca, fapt ce a lăsat bucăţi de creier incrustate pe toţi pereţii, şi dorm bine, cât timp merge treaba.
    Cineva trebuie s-o facă. Dacă sunt eu ăla, atunci cel puţin merge cum trebuie.
    Deoarece, haide să mai lămurim o chestie dacă tot suntem aici: sunt al naibii de bun la slujba mea. Eu încă mai cred asta. Am fost zece ani în Brigada Criminalistică, iar în şapte dintre aceştia, după ce am început să mă obişnuiesc, am avut cea mai mare rată de rezolvare a cazurilor.
    Anul ăsta am trecut al doilea, dar tipul de pe primul loc a primit o serie de ponturi la sigur, din interior, şi suspectul, practic, şi-a băgat singur încheieturile în cătuşe şi s-a predat ca pe farfurie, cu sos de mere. Eu am tras cu de-alea grele - nimeni-n-a-văzut-nimic, corvoada drogat-după-drogat, şi tot am reuşit. În cazul în care chestorul nostru ar fi avut vreo îndoială, una singură, ar fi putut să-mi ia cazul oricând. N-a făcut-o niciodată.
    Asta încerc să vă spun: cazul ăsta ar fi trebuit să meargă ca uns. Detaliile investigaţiei ar fi trebuit să ajungă în manuale ca exemplu strălucit de cum să faci totul cum trebuie. După toate regulile, ăsta ar fi fost cazul de vis.
    În secunda în care mi-am dat seama despre ce era vorba, am ştiut după cum suna că era ceva măreţ. Noi toţi ştiam.
    Infracţiunea obişnuită vine direct în camera echipei şi ajunge la cine urmează prin rotaţie sau, dacă cine urmează e plecat, la oricine se întâmplă să fie în jur. Numai cele mari, cele sensibile, care au nevoie de perechea potrivită de mâini, trec pe la superior, ca să poată să aleagă el omul.
    Aşa că atunci când inspectorul O’Kelly şi-a vârât capul pe uşă în camera echipei, a arătat spre mine, zicând scurt:
    - Kennedy, în biroul meu, şi a dispărut, cum îl ştiam.
    Mi-am smuls geaca de pe spătarul scaunului şi am tras-o pe mine. M-a apucat emoţia. Trecuse o lungă perioadă, prea mult, de când nu-mi mai ieşise în cale un caz ca ăsta.
    - Stai pe-aproape, i-am zis eu lui Richie, partenerul meu.
    - Oooo, a strigat Quigley de la biroul lui, pretinzând că e îngrozit şi agitând o mână durdulie. Iar e Extravagantul1 în rahat? Nu credeam să apuc ziua.
    - Desfată-ţi ochii, fiule.
    M-am asigurat că aveam cravata dreaptă.
    Quigley era un pic afurisit, fiindcă el trebuia să fie următorul în rotaţie. Dacă n-ar fi fost aşa un bou, O’Kelly ar 1 În original, Scorcher, definit ca un apelativ usturător; numele unui cântăreţ de rapp şi actor din Enfield, Anglia, dar şi al unui film din 2002 cu dezastre naturale, de aici şi aluzia că Extravagantul poate fi numit, eufemistic, şi un dezastru când apare (n.red.) ar fi putut să lase cazul să ajungă la el.
    - Ce-ai făcut?
    - I-am tras-o soră-tii. Şi am avut grijă să-mi iau pungi din hârtie, să-i acopăr faţa.
    Băieţii au chicotit, ceea ce l-a determinat pe Quigley să strângă din buze ca o femeie bătrână.
    - Nu e amuzant.
    - Doare, ai?
    Richie a rămas cu gura căscată şi, practic, a ţopăit cu scaunul de curiozitate. Mi-am smuls pieptenele din buzunar şi mi l-am trecut rapid prin păr.
    - Sunt bun sau ce?
    - Linge funduri, a replicat tăios Quigley în supărarea lui.
    L-am ignorat.
    - Da, a zis Richie. Eşti colosal. Ce...?
    - Stai pe-aproape, am repetat eu şi am plecat după O’Kelly.
    Al doilea indiciu pentru mine: stătea în picioare în spatele biroului său, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, legănându-se înainte şi-napoi pe călcâie. Cazul de faţă îi pompase suficientă adrenalină ca să n-aibă răbdare să stea pe scaun.
    - Nu prea te-ai grăbit.
    - Scuze, domnule.
    A rămas unde era, şi-a supt dinţii şi a recitit programarea de pe birou.
    - Cum merge dosarul Mullen?
    Petrecusem ultimele câteva săptămâni întocmind un dosar pentru directorul Ministerului Public, axat pe una dintre mizeriile dificile cu vânzătorii de droguri, asigurându-mă că micul ticălos nu găsea în acesta nici cea mai mică fisură.
    Unii detectivi cred că treaba lor se sfârşeşte în secunda în care depun acuzaţiile, dar eu o iau personal când una dintre capturile mele se zvârcoleşte să scape din cârlig, ceea ce se întâmplă rar.
    - Misiune îndeplinită. Mai mult sau mai puţin.
    - N-ar putea să-l termine altcineva?
    - Nicio problemă.
    A dat din cap şi a continuat să citească. Lui O’Kelly îi place să întrebi tu - asta arată că ştii cine e şeful - şi cum el chiar e şeful meu, n-am nicio problemă să mă gudur ca un căţeluş drăguţ dacă asta face ca treaba să meargă mai bine.
    - A apărut ceva, domnule?
    - Ai auzit de Brianstown?
    - Nu.
    - Nici eu. E unul dintre locurile astea noi. Pe coastă în sus, pe lângă Balbriggan. I se spunea Golful Sfărâmat, ceva de genul ăsta.
    - Portul Sfărâmat, am precizat eu. Da. Am auzit de Portul Sfărâmat.
    - Îi zice Brianstown acum. Şi în seara asta toată ţara a auzit de el.
    - Asta e de rău, am adăugat eu.
    O’Kelly şi-a pus o palmă grea pe foaia de programare, de parcă voia s-o ţină să nu zboare. Apoi a zis:
    - Soţul, soţia şi doi copii, înjunghiaţi în propria casă. Soţia a fost dusă la spital. Starea ei este instabilă. Ceilalţi sunt morţi.
    Am tăcut pentru un moment, ascultând mica vibraţie generată de rezumat, pe urmă am întrebat:
    - Cum s-a aflat?
    -  Sora soţiei. Vorbesc în fiecare dimineaţă, însă astăzi n-a mai putut să dea de ea. Asta a îngrijorat-o suficient ca să se urce în maşină şi să se ducă la Brianstown. Maşina era pe alee, luminile erau aprinse ziua în amiaza mare, n-a răspuns nimeni la uşă, aşa că a sunat poliţiştii în uniformă. Ei au spart uşa şi... surprize, surprize.
    - Cine e acolo?
    - Doar poliţiştii în uniformă. Au aruncat o privire şi şi-au dat seama că îi depăşea, deci au sunat aici.
    - Frumos, am zis eu.
    Erau acolo mai mulţi cretini care s-ar fi jucat ore întregi de-a detectivii şi ar fi băgat tot cazul în rahat, înainte să-şi recunoască înfrângerea şi să-i cheme pe cei care se pricep la asta.
    Se părea că am avut noroc de o pereche cu creiere funcţionale.
    - Vreau să te ocupi tu. Poţi să preiei cazul?
    - Aş fi onorat.
    - Dacă e ceva la care nu poţi să renunţi, spune-mi acum, şi i-l dau lui Flaherty. Ăsta are prioritate.
    Flaherty e tipul cu ponturile la sigur şi rata mare de rezolvare a cazurilor.
    - Nu este necesar, domnule. Pot să-l preiau, am spus eu.
    - Bine, a zis O’Kelly, dar n-a predat foaia de programare.
    A înclinat-o spre lumină, inspectând-o şi frecându-şi maxilarul cu un deget.
    - Curran e capabil pentru asta? a întrebat el.
    Tânărul Richie era în echipă de două săptămâni. Multor băieţi nu le place să-i formeze pe nou-veniţi, aşa că o fac eu. Dacă-ţi ştii meseria, ai responsabilitatea să transmiţi mai departe cunoştinţele.
    - Are să fie, l-am asigurat eu.
    - Pot să-l detaşez în altă parte pentru un timp. Îţi dau pe cineva care ştie ce are de făcut.
    - Am avea acum ocazia să aflăm dacă Richie se poate dovedi capabil.
    Nu voiam pe cineva care ştia ce avea de făcut. Bonusul la bătaia de cap cu novicii e că te scutesc de o grămadă de griji: toţi care am fost pe-acolo o vreme avem propriile moduri de a acţiona, şi prea mulţi cu idei etc... Un pifan, dacă ştii cum să-l iei, te încetineşte mult mai puţin decât unul bătrân în meserie. Nu puteam să-mi permit să pierd timpul jucând după-dumneavoastră-nu-după-dumneavoastră, nu în cazul ăsta.
    - Oricum, tu ai fi şeful.
    - Crede-mă, domnule. Curran se descurcă.
    - E un risc.
    Pentru pifani, primul an e o perioadă de probă. Nu e oficial, însă asta nu înseamnă că nu e destul de serios.
    Dacă Richie făcea o greşeală chiar în poartă, sub un reflector aşa luminos, putea la fel de bine să înceapă să-şi facă ordine pe birou.
    - O să se descurce. Am să mă asigur de asta, am adăugat eu.
    - Nu doar pentru Curran, a zis O’Kelly. De când n-ai mai avut un caz mare?
    Mă fixa cu ochii lui mici şi pătrunzători. Ultimul important mersese prost. Nu din vina mea - mă făcuse unul despre care credeam că mi-era prieten, căzusem în rahat şi rămăsesem acolo - totuşi, oamenii îşi amintesc.
    - De aproape doi ani, am răspuns eu.
    - Aşa e. Rezolvă-l pe ăsta, şi te întorci pe pistă.
    A lăsat nerostită cealaltă jumătate, ceva dens şi greu pe biroul dintre noi.
    - Am să-l rezolv, am spus eu.
    O’Kelly a dat din cap.
    - Aşa m-am gândit şi eu. Ţine-mă la curent.
    S-a aplecat în faţă, peste birou, şi mi-a dat foaia de programare.
    - Mulţumesc, domnule. N-am să te dezamăgesc.
    - Cooper şi Biroul Tehnic sunt pe drum.
    Cooper e medicul legist.
    - O să aveţi nevoie de forţă de muncă. O să cer la Unitatea Generală să trimită o echipă. Ajung şase oameni pentru moment?
    - Şase e bine. Dacă am nevoie de mai mulţi, o să solicit.
    În timp ce plecam, O’Kelly a adăugat:
    - Şi, pentru Dumnezeu, fă ceva cu hainele lui Curran.
    - Am avut o discuţie săptămâna trecută.
    - Porneşte alta. Ieri purta un blestemat de hanorac, nu?
    - L-am făcut să renunţe la trening. Pas cu pas.
    - Dacă vrea să rămână în cazul ăsta, ar fi bine să facă vreo câţiva paşi uriaşi înainte să ajungeţi la locul faptei. Presa are să fie peste tot, ca nişte muşte pe rahat. Cel puţin pune-l să-şi ţină haina pe el, ca să acopere treningul sau cu ce ne-a onorat pe ziua de azi.
    - Am o cravată de rezervă la birou. O să fie bine.
    O’Kelly a murmurat ceva acru despre un porc în smoching.
 
          Pe drumul spre camera echipei, am despăturit foaia de programare: doar ceea ce O’Kelly îmi spusese deja.
    Victimele erau Patrick Spain, soţia lui, Jennifer, şi copiii lor, Emma şi Jack. Sora care sunase era Fiona Rafferty. Sub numele ei, expeditorul adăugase, cu litere mari de avertizare, NB: AGENTUL ADUCE LA CUNOŞTINŢĂ CĂ APELANTA E ISTERICĂ.
    Richie s-a ridicat de pe scaun, oscilând de pe un picior pe altul, de parcă avea arcuri în genunchi.
    - Ce...?
    - Ia-ţi haina. Plecăm.
    - Ţi-am spus eu, i-a zis Quigley lui Richie.
    Richie l-a privit cu ochi larg deschişi şi inocenţi.
    - Nu, zău? Îmi pare rău, omule, n-am fost atent. Am alte chestii în minte, înţelegi?
    - Încerc să-ţi fac o favoare, Curran. O accepţi sau nu.
    Quigley încă avea o privire rănită.
    Am aruncat haina pe mine şi am început să-mi verific servieta.
    - Se pare că voi doi aţi avut o discuţie fascinantă. Vreţi s-o împărtăşiţi?
    - N-a fost nimic, a zis Richie prompt. Am trăncănit şi noi.
    - Doar l-am pus la curent pe tânărul Richie, mi-a precizat Quigley sigur pe el. N-a fost a bună să te cheme superiorul numai pe tine, singur. Să-ţi dea informaţiile pe la spatele lui Richie al nostru. Ce spune asta despre locul lui în echipă? M-am gândit că s-ar putea să vrea să se gândească un pic la asta.
    Lui Quigley îi plăcea la nebunie să joace „Bate-ţi joc de pifan”, aşa cum îi plăcea şi să pună presiune prea mare pe suspecţi. Toţi făceam aşa, numai că el folosea asta mai mult decât majoritatea dintre noi. De obicei însă, avea suficient creier ca să-mi lase băieţii în pace. Richie îl enervase cumva.
    - O să aibă o grămadă de timp să se gândească după, am zis eu. Nu-şi permite să fie distras de rahaturi inutile. Detectiv Curran, mergem?
    - Mă rog, a zis Quigley îndesându-şi bărbiile una în alta. Nu pe mine mă deranjează.
    - Pe mine, niciodată, cumetre.
    Am scos cravata din sertar şi mi-am pus-o în buzunar protejat de birou. Nu era nevoie să-i dau muniţie lui Quigley.
    - Gata, detectiv Curran? Haide să mergem.
    - Pe curând, i-a zis Quigley lui Richie, deloc agreabil, în timp ce ne îndreptam spre ieşire.
    Richie i-a trimis o bezea pe care se presupunea că nu trebuia s-o văd, aşa că n-am făcut-o.

         Era luna octombrie, o dimineaţă de marţi întunecată, rece şi cenuşie, ursuză şi isterică precum martie. Am luat Beemerul argintiu, preferatul meu dintre maşinile folosite în comun – oficial, primul venit, primul servit, dar, în practică, niciun puşti de la Departamentul Violenţa în familie n-are să meargă în cea mai bună maşină a unui detectiv de la Criminalistică, prin urmare, scaunul e reglat mereu aşa cum îmi place şi nimeni nu aruncă ambalaje de hamburger pe jos.
     Aş fi pariat că încă aş fi putut să conduc şi în somn spre Portul Sfărâmat, însă nu era ziua cea mai nimerită în care să aflu că mă înşelam, aşa că am instalat GPS-ul.
    Dispozitivul nu ştia unde era Portul Sfărâmat. Voia să meargă la Brianstown.
    Richie îşi petrecuse primele două săptămâni la echipă ajutându-mă să lucrez la dosarul cazului Mullen şi la reintervievarea martorului ciudat. Aceasta era prima acţiune adevărată de Criminalistică pe care o vedea şi era, practic, pierit tot de emoţie. A reuşit să se stăpânească până ne-am pus în mişcare. Apoi a izbucnit cu o întrebare ce parcă-i stătea pe buze:
    - Avem un caz?
    - Da.
    - Ce fel de caz?
    - Omucidere.
    Am oprit la semafor, la roşu, am scos cravata şi i-am dat-o. Am avut noroc: purta o cămaşă, chiar dacă era una ieftină albă, atât de subţire, că am putut să văd unde ar fi fost părul de pe piept, şi o pereche de pantaloni cenuşii care ar fi fost aproape OK dacă n-ar fi fost cu un număr prea mari.
    - Pune-ţi asta.
    S-a uitat la ea ca şi cum nu mai văzuse cravată în viaţa lui.
    - Da?
    - Da.
    Pentru o clipă, am crezut că o să fie nevoie să i-o pun eu la gât - ultima oară purtase una, probabil, când fusese botezat - însă a reuşit, în cele din urmă, mai mult sau mai puţin. A înclinat parasolarul ca să se vadă în oglindă.
    - E bine, da?
    -  Mai bine, am zis eu.
    O’Kelly avea o teorie: cravata îl face pe om. Era una frumoasă, de mătase maronie, cu o dungă subtilă în ţesătură, dar unii pot să poarte lucruri bune, iar alţii, pur şi simplu, nu.
    Richie are 1,80 m, numai coate, picioare slăbănoage şi umeri înguşti - pare cam de paisprezece ani, deşi cartea lui de identitate indică negreşit că are treizeci şi unu - şi ziceţi-mi că sunt plin de prejudecăţi. Oricum, aş putea să spun exact, doar după o privire, din ce fel de cartier provine. E totul acolo: părul ăla prea scurt şi fără culoare, trăsăturile alea ascuţite, mersul ăla elastic, agitat, ca şi cum cu un ochi ar pândi după vreun pericol şi cu celălalt s-ar uita după ceva uitat descuiat. Pe el, cravata părea de căpătat.
    A frecat-o experimental cu un deget.
    - Îi frumoasă. Ţi-o dau înapoi.
    - Ţine-o. Şi ia-ţi şi tu vreo câteva când ai ocazia.
    S-a uitat la mine şi pentru o clipă am crezut că o să spună ceva, dar s-a oprit.
    - Mulţumesc, a zis el în schimb.
    Am ajuns pe chei şi ne-am îndreptat spre autostrada M1.
    Vântul bătea în rafale dinspre mare peste Liffey, forţând pietonii să înainteze anevoie cu capul înainte. Când traficul s-a blocat - un onanist într-un 4x4 care nu observase, sau nu-i păsase, că nu poate să treacă prin intersecţie - am căutat după Blackberry şi i-am trimis un mesaj surorii mele, Geraldine.
    Geri, favoare URGENTĂ. Poţi s-o iei pe Dina de la muncă ASAP? Dacă pomeneşte de orele pierdute, spune-i că-i dau eu banii pe ele. Nu-ţi face griji, e bine după cum ştiu, dar ar trebui să stea cu tine pentru câteva zile. Te sun mai târziu. Mersi.
 
      Superiorul avea dreptate: aveam, poate, vreo câteva ore înainte ca presa să fie peste tot la Portul Sfărâmat, şi viceversa. Dina e copilul. Geri şi cu mine încă avem grijă de ea. Când avea să audă povestea asta, trebuia să fie undeva în siguranţă.
    Richie a ignorat scrierea mesajului, ceea ce a fost bine, şi s-a uitat în schimb la GPS, întrebând:
   - Afară din oraş, nu?
   - Brianstown. Ai auzit de el?
    A clătinat din cap.
    - Cu un nume ca ăsta, trebuie că e una dintre proprietăţile astea noi.
    - Aşa e. Pe coastă. A fost un sat, numit Portul Sfărâmat, însă se pare că cineva l-a dezvoltat.
    Onanistul în 4x4 a reuşit să se dea la o parte din calea tuturor şi traficul s-a pus din nou în mişcare. Una dintre părţile bune ale recesiunii: în vreme ce jumătate din maşini sunt trase pe dreapta, aceia dintre noi care încă mai au unde să se ducă pot chiar să ajungă acolo.
    - Spune-mi ceva. Care e cea mai nasoală chestie pe care ai văzut-o la muncă?
    Richie a ridicat din umeri.
    - Înainte de înmatriculări auto am lucrat o veşnicie la Circulaţie. Am văzut nişte chestii îndeajuns de urâte. Accidente.
    Toţi cred asta. Sunt sigur că aşa am gândit şi eu, odată ca niciodată.
    - Nu, fiule. N-ai văzut. Asta îmi spune doar cât eşti de inocent. Nu e distractiv să vezi un copil cu capul crăpat fiindcă vreun cretin a luat o curbă cu viteză prea mare, dar nu se compară cu a vedea un copil cu capul crăpat fiindcă un idiot l-a izbit deliberat de un perete până n-a mai suflat. Până acum ai văzut numai ce poate să facă ghinionul pentru oameni. Eşti pe cale să vezi, pentru prima dată, ce pot să-şi facă oamenii unii altora. Crede-mă, nu e tot aia.
    Richie a întrebat:
    - E un copil unde ne ducem acum?
    - O familie. Tatăl, mama şi doi copii. Soţia s-ar putea să scape. Ceilalţi sunt morţi.
    Mâinile i-au rămas nemişcate pe genunchi. Era pentru prima dată când îl vedeam complet nemişcat.
    - Of, dulce Jaysus. Cât de mari erau copiii?
    - Nu ştim încă.
    - Ce li s-a întâmplat?
    - Se pare că au fost înjunghiaţi. În casa lor, probabil cândva aseară.
    - Ce porcărie mai e şi asta! Ce porcăria dracului!
    Richie a făcut o grimasă.
    - Da, i-am zis eu. Aşa e. Şi când o să ajungem la locul faptei, tu trebuie să fi trecut peste asta. Regula Numărul 1, şi poţi s-o notezi: fără emoţii la locul faptei. Numără până la zece, spune rugăciunea, fă bancuri proaste, fă tot ce vrei să faci. Dacă ai nevoie de câteva sfaturi ca să faci faţă situaţiei, întreabă-mă acum.
    - Sunt bine.
    - Ai face bine să fii. Sora soţiei lui Spain e acolo şi nu e interesată de cât de mult îţi pasă. Vrea să ştie doar că eşti stăpân pe situaţie.
    - Sunt stăpân pe situaţie.
    - Bine. Citeşte asta.
    I-am trecut foaia de programare şi l-am lăsat treizeci de secunde s-o parcurgă. Expresia feţei i s-a schimbat când s-a concentrat: părea mai în vârstă şi mai inteligent.
    - Când o să ajungem acolo, care e prima întrebare pe care ai de gând să le-o adresezi poliţiştilor în uniformă? l-am întrebat eu când timpul i-a expirat.
    - A fost găsită arma la locul faptei?
    - De ce nu „Vreo urmă de intrare forţată”?
    - Cineva ar fi putut să le falsifice.
    - Haide să nu ne învârtim în jurul cozii, am zis eu. Prin „cineva” înţelegi Patrick sau Jennifer Spain.
    Tresărirea a fost îndeajuns de mică, încât s-o ratez dacă nu m-aş fi aşteptat la asta.
    - Oricine a avut acces. O rudă sau un prieten. Pe oricine ar fi lăsat ei să intre.
    - Însă nu asta ai avut în minte, nu? Te-ai gândit la familia Spain.
    - Da. Cred că da.
    - Se întâmplă, fiule. N-are rost să pretinzi că nu. Faptul că Jennifer Spain a supravieţuit o aduce în prim-plan. Pe de altă parte, când se întâmplă aşa ceva, de obicei e tatăl. O femeie omoară copiii şi pe urmă se sinucide, un bărbat ucide toată familia. În niciun caz însă nu se deranjează în mod normal să simuleze intrarea forţată. Nu le pasă de asta.
    - Şi totuşi. Cred că putem să decidem noi înşine, din moment ce vine acolo Biroul. N-o să ne bazăm pe cuvântul poliţiştilor în uniformă pentru asta. Oricum, aş vrea să ştiu despre armă imediat.
    - Bravo. Asta e în capul listei poliţiştilor în uniformă, bine. Şi ce vrei s-o întrebi mai întâi pe soră?
    - Dacă Jennifer Spain a avut vreun duşman. Sau Patrick Spain.
    - Păi, sigur, asta îi întrebăm pe toţi pe care-i găsim. Ce vrei s-o întrebi anume pe Fiona Rafferty?
    Richie a clătinat din cap.
    - Nu? Personal, aş fi foarte interesat să aflu ce face ea acolo.
    - Se spune...
    Richie a ridicat foaia de programare.
    - Cele două vorbeau în fiecare zi. N-a putut să mai ia legătura.
    - Şi? Gândeşte-te la coordonarea în timp, Richie. Să spunem că în mod normal vorbeau la cât? Ora nouă, odată ce soţiorii plecau la lucru şi copiii erau la şcoală...
    - Sau odată ce erau ele însele, femeile, la lucru. Poate aveau slujbe.
    - Jennifer Spain n-avea, altfel problema surorii ei ar fi fost „Nu e la muncă”, nu varianta „Nu pot să iau legătura”. Deci Fiona o sună pe Jennifer la nouă, poate la opt şi jumătate cel mai devreme - până atunci or fi fost încă ocupate cu pregătirea zilei în curs. Şi la zece treizeci şi şase - am lovit foaia de programare - ea e în Brianstown, sunând poliţiştii în uniformă. Nu ştiu unde locuieşte Fiona Rafferty sau unde lucrează, dar ştiu că Brianstown e la o oră bună de condus de aproape orice. Cu alte cuvinte, când Jennifer întârzie o oră trăncăneala lor de dimineaţă - şi vorbim de maximum o oră, ar putea să fie mult mai puţin - Fiona intră în panică suficient cât să lase totul baltă şi să-şi mişte fundul la dracu-n praznic. Asta mi se pare mult prea exagerat. Nu ştiu tu, omule, însă mie mi-ar plăcea foarte mult să aflu ce-a apucat-o aşa, din senin.
    - S-ar putea să nu fie o oră distanţă. Poate că locuieşte alături, a sunat doar ca să vadă care era treaba.
    - Atunci, de ce a venit cu maşina? Dacă e prea departe să meargă pe jos, înseamnă că e destul de departe ca mersul ei acolo să fie ciudat. Şi uite regula Numărul 2: comportamentul ciudat al cuiva e un mic dar doar pentru tine, şi nu-i dai drumul până nu-l dezambalezi. Aici nu e înmatriculări auto, Richie. În aranjamentul ăsta nu ajungi să spui: „A, sigur, probabil că nu e important, doar că a fost într-o stare de spirit ciudată în ziua aia, haide s-o lăsăm baltă”. Niciodată.
    S-a aşternut genul de tăcere care însemna că discuţia nu se încheiase. În cele din urmă, Richie a zis:
   - Sunt un detectiv bun.
   - Sunt destul de sigur că într-o zi o să fii un detectiv excelent. Dar acum încă mai ai aproape tot de învăţat.
    - Fie că port cravată sau nu.
    - N-ai cincisprezece ani, cumetre, am replicat eu. Dacă te îmbraci ca un bufon, nu înseamnă că eşti o mare ameninţare îndrăzneaţă pentru instituţie. Ci doar tâmpit.
    Richie şi-a pipăit materialul subţire al pieptului cămăşii. A spus, alegându-şi cuvintele cu grijă:
   - Ştiu că băieţii de la Criminalistică nu sunt, de obicei, de unde sunt eu. Toată lumea se trage din fermieri, nu? Sau din dascăli. Eu nu sunt ce se aşteaptă lumea. Înţeleg asta.
    Ochii lui în oglinda retrovizoare erau verzi şi netulburaţi.
   - Nu contează de unde te tragi, am zis eu. Nu poţi să faci nimic în legătură cu asta, aşa că nu-ţi consuma energia gândindu-te. Important e încotro te îndrepţi. Şi asta, amice, poţi să controlezi.
   - Ştiu. Sunt aici, nu?
    - Şi treaba mea e să te ajut să ajungi mai departe. Una dintre modalităţile de a lua în primire cazul spre care te îndrepţi e să acţionezi ca şi cum eşti deja acolo. Mă urmăreşti?
    Se uita în gol.
   - Ia-o aşa. De ce crezi că mergem într-un Beemer?
    Richie a ridicat din umeri.
    - Mi-am imaginat că îţi place maşina asta.
    Mi-am luat o mână de pe volan ca să îndrept un deget spre el.
    - Vrei să sugerezi că tu ţi-ai imaginat că ego-ului meu i-a plăcut maşina asta. Nu te păcăli, nu e aşa de simplu. Nu mergem după hoţi din magazine, Richie. În cazul ăsta, ucigaşii sunt peştii mari. Ce fac ei e o afacere mare. Dacă noi apărem la locul faptei într-o Toyota rablagită din ’95, pare lipsă de respect. Ca şi cum nu credem că victimele merită să facem tot posibilul. Asta scoate lumea din sărite. Aşa vrei să începi?
    - Nu.
    - Nu, evident. Şi, pe deasupra, o Toyota rablagită ne-ar face să arătăm ca o pereche de rataţi. Asta contează, omule. Nu doar pentru ego-ul meu. Dacă băieţii răi văd o pereche de rataţi, se simt ca şi cum ar avea ouăle mai mari decât ale noastre, iar asta face să ne fie mai greu să-i înfrângem. Dacă băieţii buni văd o pereche de rataţi, îşi imaginează că n-o să rezolvăm cazul respectiv, aşa că de ce ar trebui să se deranjeze să încerce să ne ajute? Şi dacă noi vedem o pereche de rataţi de fiecare dată când ne uităm în oglindă, ce crezi că se întâmplă cu cotele noastre de câştig?
    - Scad. Presupun.
   - Bingo. Dacă vrei să ai succes, Richie, nu poţi să te duci acolo puţind a eşec. Înţelegi ce vreau să spun eu aici?
    Şi-a atins nodul de la noua cravată.
   - Îmbrăcat mai bine. În principiu.
    - Doar că nu în principiu, fiule. Nu e niciun în principiu aici. Regulile există pentru un motiv. Înainte să le încalci, ai face bine să te gândeşti care ar putea să fie motivul ăsta.

         Am intrat pe autostrada M1 şi am accelerat puternic, lăsând Beemerul să-şi facă treaba. Richie s-a uitat la vitezometru, însă eu ştiam fără să mă uit că îl dusesem la limită, nici un singur kilometru peste, şi el şi-a ţinut gura închisă. Probabil, s-a gândit ce ratat plictisitor eram. Mulţi oameni cred asta. Toţi sunt adolescenţi, mintal, dacă nu fizic. Numai adolescenţii consideră că plictiseala e ceva rău.
    Adulţii, bărbaţi şi femei care au fost de câteva ori aproape de eşafod, ştiu că plictiseala e un dar direct de la Dumnezeu. Viaţa are în mânecă mai mult decât suficient freamăt, gata să te lovească brusc atunci când nici nu te aştepţi, fără să sporeşti drama.
    Dacă Richie nu ştia asta deja, era pe cale să descopere.
    Cred foarte mult în dezvoltare - daţi vina pentru recesiunea asta pe dezvoltatorii imobiliari şi pe bancherii, şi politicienii lor de casă, dacă vreţi, dar cert e că, dacă ei n-ar fi gândit la scară mare, n-am fi ieşit niciodată din ultima.
     Prefer un bloc de apartamente pline cu oameni care merg la muncă în fiecare dimineaţă şi păstrează ţara asta duduind şi apoi vin acasă în locurile mici şi frumoase pe care le-au câştigat decât o tarla care încurcă pe toată lumea în afară de câteva vaci. Locurile sunt ca oamenii, sunt ca rechinii: dacă se opresc din mişcare, mor. Dar toată lumea are un loc despre care îi place să creadă că n-are să se schimbe niciodată.
    Când eram un tip mic şi slăbănog, tuns acasă şi cu blugi cârpiţi, ştiam Portul Sfărâmat ca pe propria palmă.
    În zilele noastre, copiii au avut parte de vacanţe însorite în timpul boomului economic, două săptămâni pe Costa del Sol fiind doar minimum pentru ei.
    Numai că eu am patruzeci şi doi de ani şi generaţia mea a avut aşteptări mici. Câteva zile lângă Marea Irlandei, într-o rulotă închiriată, te făceau cel mai şmecher. Pe atunci, Portul Sfărâmat nu exista. O duzină de case împrăştiate, pline cu familii purtând numele Whelan sau Lynch, aflate acolo de la începutul evoluţiei, un magazin numit La Lynch şi un pub numit La Whelan, şi o mână de locuri pentru rulote, doar o fugă rapidă în picioarele goale peste dunele instabile de nisip şi printre smocurile de iarbă uscată din întinderea plajei crem. Mergeam acolo două săptămâni în fiecare iunie, într-un buncăr ruginit pentru patru persoane pe care tata îl rezerva cu un an în avans.
    Geri şi cu mine luam paturile de sus. Dina era instalată jos, vizavi de părinţii mei. Geri alegea prima, fiindcă era cea mai mare, dar ea voia întotdeauna partea cu vedere la uscat, ca să vadă poneii pe câmpul din spatele nostru.
    Asta însemna că în fiecare dimineaţă deschidem ochii pe liniile albe de spumă de mare şi pe păsările cu picioare lungi mergând elegant prin nisip, totul sclipind în lumina zorilor.
    Tustrei ne trezeam şi ieşeam afară în zori, cu o felie de pâine şi zahăr în fiecare mână. Ne jucam toată ziua de-a piraţii cu copiii din alte rulote, deveneam pistruiaţi, ni se jupuia pielea de la sare şi ne bronzam de la vânt şi de la orele ciudate de stat în soare. La ceai, mama prăjea ouă şi cârnaţi pe un aragaz de camping, şi după aceea tata ne trimitea La Lynch după îngheţată.
    Când ne întorceam, o găseam pe mama stând în poala lui, sprijinindu-şi capul în curba gâtului lui şi zâmbind visătoare către apă. El îi încolăcea părul în jurul mâinii libere, astfel ca briza mării să nu i-l vâre în îngheţată.
    Aşteptam tot anul ca să-i văd aşa.

                După ce am scos Beemerul de pe drumurile principale, am început să-mi amintesc traseul, ca şi cum aş fi ştiut că o s-o fac, doar o schiţă palidă în ungherele minţii: trec de pâlcul ăsta de copaci - mai înalţi, acum - la stânga în cotul curbei zidului din piatră.
    Însă chiar în locul unde apa ar fi trebuit să apară la vedere peste un deluşor verde, au răsărit de nicăieri proprietăţile imobiliare şi ne-au blocat drumul ca o baricadă: rânduri de acoperişuri de ardezie şi frontoane albe se întindeau în toate direcţiile pe ceea ce păreau kilometri, în spatele unui zid înalt împotriva brizei.
    Pe panoul de la intrare scria, cu litere viu colorate şi îmbârligate, cât capul meu de mari: BUN VENIT LA OCEAN VIEW, BRIANSTOWN. O NOUĂ REVELAŢIE ÎNTR-O REŞEDINŢĂ DE VIS. ACUM PENTRU VIZITARE, CASE LUXOASE.
    Cineva pictase cu spray un cocoş mare şi roşu şi baloane deasupra.
    La prima vedere, Ocean View arăta destul de elegant: case mari, decomandate, care-ţi ofereau ceva substanţial pentru banii tăi, benzi ornamentale de indicatoare verzi şi bizare te îndreptau spre CREŞA MICA BIJUTERIE şi CENTRUL DE RECREERE DIAMANTUL.
    La a doua vedere, trebuia plivită iarba şi erau găuri în poteci. La a treia vedere, ceva nu era în regulă. Casele erau prea asemănătoare. Chiar şi la cele pe care un semn roşu-albastru striga triumfător VÂNDUTĂ, nimeni nu vopsise uşa din faţă cu o culoare aiurea, nu pusese ghivece cu flori pe pervazul ferestrelor sau nu aruncase pe gazon jucăriile din plastic ale copiilor. Erau maşini parcate pretutindeni, deşi cele mai multe dintre drumurile de acces erau goale, şi nu într-un fel care sugera că toată lumea aducea foloase economiei.
    În trei din patru case puteai să te uiţi direct la ferestrele goale din spate şi la peticele cenuşii de cer.
    O fată solidă, într-un hanorac roşu, împingea un cărucior pe o cărare, cu vântul răvăşindu-i părul. Ea şi copilul ei cu chipul ca luna ar fi putut să fie singurele persoane pe kilometri întregi.
    - Jaysus, a exclamat Richie.
    În linişte, vocea lui s-a auzit îndeajuns de tare ca să tresărim amândoi.
    - Satul damnaţilor.


             Pe foaia de programare fusese trecut Colina Ocean View 9, ceea ce ar fi avut mai mult sens dacă Marea Irlandei ar fi fost un ocean sau măcar dacă ar fi fost vizibilă, dar cred că trebuie să te mulţumeşti cu ce ai.
    GPS-ul îşi ieşise din drepturi: ne-a dus în jos, pe Aleea Ocean View, blocându-ne în fundătura Dumbrava Ocean View - care a făcut tripla, fiindcă nu se vedea niciunde neam de copaci - şi ne-a informat: „Aţi ajuns la destinaţie. La revedere”.
    Am făcut o întoarcere în U şi am căutat. Cu cât intram mai adânc pe proprietate, cu atât casele erau tot mai nefinisate, ca şi cum vizionai un film de la coadă la cap.
    Destul de curând au apărut grămezi haotice de ziduri şi schele, cu găuri căscate bizar pentru o fereastră. Unde lipsea partea din faţă a casei, camerele erau pline cu scări rupte, ţevi, saci putrezi de ciment. De câte ori dădeam un colţ, mă aşteptam să văd un roi de constructori la muncă, însă cel mai mult ne-am apropiat de un excavator galben ponosit, într-o parcelă goală, înclinat într-o parte printre movile de noroi frământat şi dâmburi împrăştiate de murdărie.
    Acolo nu locuia nimeni. Am încercat să ne întoarcem în direcţia generală a intrării, dar proprietatea era construită ca unul dintre vechile labirinturi din gard viu, numai fundături şi întoarceri în ac de păr, şi ne-am rătăcit aproape imediat. Prin mine a trecut o mică săgeată de panică. Nu mi-a plăcut niciodată să-mi pierd orientarea.
    M-am oprit la o intersecţie - din reflex: nu era nimeni care să dea buzna în faţa mea - şi în liniştea prin care străbătea zgomotul motorului am auzit bubuitul adâncului mării.
    Atunci, Richie a ridicat capul şi a întrebat:
    - Ce-i asta?
    S-a auzit un ţipăt scurt, dubios, viguros şi sfâşietor, repetat mereu şi mereu, atât de regulat, că suna mecanic.
    Acesta s-a răspândit peste tot noroiul şi betonul şi s-a izbit de pereţii nefinisaţi, şi ar fi putut să vină de oriunde sau de peste tot. Din ce puteam să-mi dau seama, ţipătul ciudat şi marea erau singurele sunete de pe proprietate.
    - Aş putea să pariez că e sora, am zis eu.
    Richie mi-a aruncat o privire, de parcă ar fi crezut că-l hărţuiam.
    - E o vulpe sau ceva. Poate călcată de maşină.
    - Şi eu care credeam că eşti domnul Cunoscătorul străzii, care, pur şi simplu, ştie cât de rău are să fie. Trebuie să te ţii bine, Richie. Acu-i acu’.
    Am lăsat jos geamul şi am urmat sunetul. Ecourile m-au dezorientat de câteva ori, dar am ştiut asta când am văzut-o.
    De-o parte a Colinei Ocean View erau case impecabile, albe, cu vedere spre golf, semidecomandate, aliniate în perechi, de bun-gust, ca piesele de domino. De cealaltă parte erau schele şi moloz. Printre piesele de domino, peste zidul proprietăţii, se mişcau şuviţe cenuşii de mare. Câteva case aveau în faţă o maşină sau două, însă o casă avea trei: un Volvo alb hatchback care avea Familie scris peste tot, un Fiat Seicento galben care văzuse şi zile mai bune şi o maşină cu însemne.     De-a lungul zidului scund al grădinii se întindea banda alb-albastră pentru locul crimei.

         Vorbisem serios cu ce-i spusesem lui Richie: în slujba asta totul contează, până şi modul în care îţi deschizi uşa maşinii. Cu mult timp înainte să adresez primul cuvânt unui martor sau unui suspect, el trebuie să ştie că a venit Mick Kennedy şi că am primit cazul ăsta fiindcă am ouă.
    Am şi noroc - sunt înalt, am capul plin de păr şi încă e nouăzeci şi nouă la sută castaniu închis, arăt decent, dacă pot să spun asta despre mine, şi toate astea ajută - dar pentru celelalte trăsături fizice am recurs la antrenament şi multe ore pe banda de alergare.
    Am păstrat viteza până în ultima secundă, am frânat puternic, m-am extras pe mine şi servieta mea din maşină într-o singură mişcare lină şi m-am îndreptat spre casă într-un ritm rapid şi eficient.
    Richie trebuia să înveţe să ţină pasul.
    Unul dintre poliţiştii în uniformă era ghemuit neîndemânatic lângă autovehiculul lui, mângâind pe cineva de pe bancheta din spate, care era destul de clar sursa ţipătului. Celălalt se plimba în faţa porţii, prea repede, cu mâinile împreunate la spate.
    Aerul mirosea proaspăt, dulce şi sărat: mare şi câmpuri. Era mai frig acolo decât fusese în Dublin. Vântul fluiera şovăielnic printre schelăriile şi grinzile expuse.
    Tipul care se plimba era de vârsta mea, cu burtă şi cocoaşă: era, evident, de douăzeci de ani în forţa de intervenţie, fără să fi văzut aşa ceva, şi se aşteptase să reziste încă douăzeci. El s-a prezentat:
    - Garda Wall. Acolo, lângă maşină, e garda Mallon.
    Richie a ridicat o mână. Parcă aveam un căţeluş. Am zis înainte să înceapă să se împrietenească:
    - Detectiv sergent Kennedy şi detectiv gardă Curran. Aţi fost în casă?
    - Numai când am ajuns aici. De cum am putut, am ieşit şi v-am sunat pe voi.
    - Bună treabă. Spune-mi exact ce-ai făcut de când ai intrat până ai ieşit.
    Ochii poliţistului în uniformă s-au îndreptat spre casă, ca şi cum nu-i venea să creadă că era acelaşi loc în care ajunsese cu doar câteva ore mai devreme. A zis:
    - Am fost chemaţi pentru o verificare - sora ocupantei era îngrijorată. Am ajuns la sediu chiar după ora unsprezece şi am încercat să luăm legătura cu rezidenţii sunând la uşă şi pe telefon, dar n-am primit niciun răspuns. N-am văzut niciun indiciu că ar fi avut loc o intrare forţată, însă când ne-am uitat pe fereastra din faţă, luminile de la parter erau aprinse şi camera de zi părea în dezordine. Pereţii...
   - O să vedem singuri dezordinea într-un minut. Continuă.
    Nu lăsa pe nimeni să-ţi descrie detaliile înainte să ajungi la locul faptei, altfel o să vezi ce-au văzut ei.
   - Bun.
    Poliţistul în uniformă a clipit, apoi a revenit la subiect:
    - Aşa. Am încercat să ne ducem în spatele casei, dar, după cum vedeţi, niciun copil n-ar putea să treacă pe-acolo.
    Avea dreptate: distanţa dintre case era exact de lărgimea zidului lateral.
    - Am simţit că tulburarea şi îngrijorările surorii îndreptăţeau faptul că am forţat intrarea pe uşa din faţă. Am găsit...
    S-a întors, încercând să vorbească în timp ce vedea casa, ca şi cum reşedinţa ar fi fost un animal încolăcit care putea să se năpustească în orice secundă.
    - Am intrat în camera de zi, n-am găsit nimic demn de menţionat - dezordine, însă... Am continuat apoi spre bucătărie, unde am găsit un bărbat şi o femeie pe podea. Ambii înjunghiaţi, după cum arătau. O rană de pe chipul femeii era vizibilă clar pentru mine şi garda Mallon. Părea o rană de cuţit. E...
    - Medicii legişti au să decidă asta. Ce-aţi făcut în continuare?
   - Am crezut că erau morţi amândoi. Eram siguri. Era o grămadă de sânge. O grămadă de...
    A făcut un gest vag spre propriul corp, o mişcare de scobire diformă.
    Există un motiv pentru care unii băieţi rămân poliţişti în uniformă.
    - Garda Mallon le-a verificat totuşi pulsurile. Femeia, care era chiar peste bărbat, ca şi cum se ghemuise pe el - capul ei era pe braţul lui, ca şi cum dormea... Când garda Mallon a verificat, avea puls. A avut parte de şocul vieţii lui. Nu ne aşteptam... Nu i-a venit să creadă până nu s-a aplecat şi i-a auzit respiraţia. Atunci am chemat ambulanţa.
   - Şi în timp ce aţi aşteptat?
    - Garda Mallon a rămas cu femeia. A vorbit cu ea. Era inconştientă, dar... doar îi spunea că era în regulă, că eram gărzile, că era o ambulanţă pe drum şi îi spunea să reziste... Eu m-am dus la etaj. În dormitoarele din spate... Acolo erau doi copii mici, detective. Un băieţel şi o fetiţă, în paturile lor. Am încercat REP (resuscitare). Erau... erau reci, rigizi, însă am încercat oricum. După ce se întâmplase cu mama, m-am gândit, nu se ştie niciodată, poate că totuşi ar fi putut...
    Şi-a frecat mâinile de pieptul hainei, inconştient, ca şi cum încerca să îndepărteze simţământul. Nu l-am dojenit pentru distrugerea de probe: făcuse doar ce crezuse de cuviinţă.
    - Nicio plăcere. Când am ştiut că nu se mai poate face nimic, m-am întors lângă garda Mallon în bucătărie şi am sunat după voi.
    - Femeia şi-a revenit? A spus ceva? am întrebat eu.
    A clătinat din cap.
    - Nu se mişca. Ne-am tot gândit că o să moară, a trebuit să continuăm să verificăm, ca să ne asigurăm că încă era...
    Şi-a şters din nou mâinile.
   - Avem pe cineva cu ea la spital?
    - Am sunat la secţie, au trimis ei pe cineva. Poate că ar fi trebuit să meargă cu ea unul dintre noi, dar trebuia asigurat locul faptei, iar sora - ea era... Sigur, poţi să auzi.
    - I-ai dat vestea, am zis eu.
    Asta trebuie să fac eu, când pot. Poţi să spui multe după acea primă reacţie.
    Poliţistul în uniformă a adăugat defensiv:
    - Înainte să intrăm i-am zis să stea pe loc, însă n-am avut pe cine să lăsăm cu ea. A aşteptat o grămadă şi abia apoi a venit înăuntru. În casă. Noi eram cu victima, vă aşteptam pe voi. Sora a ajuns la uşa bucătăriei înainte s-o vedem. A început să ţipe. Am scos-o din nou afară, dar s-a luptat... A trebuit să-i spun, detective. Era singurul mod în care puteam s-o opresc să intre înapoi, în afară de a o
încătuşa.
    - Bine. N-o să plângem pentru laptele vărsat. Şi pe urmă?
    - Eu am stat afară, cu sora. Garda Mallon a aşteptat lângă victimă până la sosirea ambulanţei. Apoi a ieşit din casă.
   - Fără să faceţi o căutare?
   - M-am dus eu înapoi, de îndată ce a ieşit el să stea cu sora. Garda Mallon e plin tot de sânge, domnule, n-a vrut să lase urme în toată casa. Am făcut o căutare elementară de siguranţă, doar ca să confirm că nu era nimeni la faţa locului. Nimeni în viaţă, cum ar veni. Am lăsat pentru voi şi pentru Birou căutarea amănunţită.
    - Asta-mi place să aud.
    Am ridicat o sprânceană la Richie. Puştiul era pe fază. A întrebat, prompt:
   - Aţi găsit vreo armă?
    Poliţistul în uniformă a clătinat din cap.
    - Dar s-ar putea să fie acolo. În corpul bărbatului sau... oriunde. Cum am zis, am încercat să nu deranjăm locul faptei mai mult decât a trebuit.
    - Vreun bilet?
   Altă clătinare din cap.
    Am dat din cap spre maşina cu însemne.
    - Ce făcea sora?
    - Din timp în timp, am reuşit s-o calmăm un pic, însă de fiecare dată...
    Poliţistul în uniformă a aruncat o privire supărată peste umăr, la maşină.
    - Paramedicii au vrut să-i dea un sedativ, dar ea n-a acceptat. Putem să-i chemăm înapoi dacă...
    -  Lasă. N-o vreau sedată, dacă se poate, înainte să vorbim cu ea. O să aruncăm o privire asupra locului faptei. Restul echipei e pe drum. Dacă ajunge medicul legist, spuneţi-i să aştepte aici, dar asiguraţi-vă că băieţii de la morgă şi de la Biroul Tehnic stau feriţi până o verificăm pe soră – numai să-i vadă, şi o s-o dea peste cap cu adevărat. În afară de asta, ţineţi-o unde e, ţineţi vecinii la distanţă şi dacă se întâmplă să se rătăcească pe-aici cineva, ţine-l şi pe el la distanţă. Clar?
    - Bine, a zis poliţistul în uniformă.
    Ar fi executat dansul puiului dacă l-aş fi pus, atât de uşurat era că îi lua cineva asta de pe cap. Vedeam ce poftă avea să ajungă la localul lui şi să dea peste cap un whisky dublu dintr-o singură înghiţitură.
    Eu nu voiam să fiu nicăieri în altă parte decât în casă.
    - Mănuşi, i-am zis eu lui Richie. Protecţii pentru încălţăminte.
    Deja le scosesem pe ale mele din buzunar. El a scotocit după ale lui şi am pornit amândoi la treabă. Bubuitul prelung şi tăcerea mării năvăleau şi ne loveau frontal, ca un bun venit sau ca o provocare. În spatele nostru, ţipetele alea continuau să cadă ca loviturile de ciocan.

                                                2.

          Locul faptei nu e doar pentru noi. Există limite, chiar şi pentru noi, până ne dă undă verde Biroul Tehnic. Până atunci, sunt tot timpul altele de făcut - martori care trebuie intervievaţi, supravieţuitori care trebuie anunţaţi - şi tu faci astea, uitându-te la ceas la fiecare treizeci de secunde şi silindu-te să ignori teribila atracţie din spatele benzii de la locul faptei.
    De data asta era altceva. Poliţiştii în uniformă şi paramedicii călcaseră deja în picioare fiecare centimetru din casa familiei Spain. Eu şi Richie n-aveam ce să stricăm dacă aruncam o privire rapidă. Era convenabil - dacă Richie nu putea să facă operaţiunile urâte, ar fi fost frumos să descopăr fără audienţă - însă era mai mult de-atât. Când ai o ocazie să vezi aşa locul faptei, profiţi de ea.
    Acolo te aşteaptă crima în sine, fiecare secundă urlătoare a acesteia, prinsă şi păstrată pentru tine în chihlimbar. Nu contează dacă cineva a făcut curăţenie, a ascuns dovezi, a încercat să simuleze o sinucidere: chihlimbarul păstrează şi toate astea. Odată prelucrarea începută, asta dispare pentru totdeauna. Nu rămân decât oamenii tăi roind la locul faptei, dezmembrând de zor amprentă cu amprentă şi fibră cu fibră.
   Ocazia în speţă am simţi-o ca pe un cadou în cazul ăsta în care aveam cel mai mult nevoie de ea. Ca un semn bun.
    Mi-am setat telefonul pe modul silent. Mulţi oameni ar fi vrut să dea de mine în perioada următoare. Toţi puteau să aştepte până îmi vizitam locul faptei.
    Uşa casei era deschisă câţiva centimetri, legănându-se uşor la adierea brizei. Când fusese dintr-o singură bucată, arătase a stejar masiv, dar în locul în care o spărseseră poliţiştii în uniformă se vedea porcăria sub formă de pulbere de dedesubt. Avuseseră nevoie, probabil, doar de un brânci. Prin fisură se vedea un covor cu model geometric alb-negru, foarte la modă, cu un foarte mare adaos de preţ, ca să se asorteze.
    - Asta e doar o plimbare preliminară, i-am zis eu lui Richie. Chestiile serioase pot să aştepte până când băieţii de la Birou înregistrează totul oficial. Deocamdată nu atingem nimic, încercăm să nu călcăm pe nimic, să nu suflăm pe nimic, ne formăm o impresie cu ce avem de-a face şi ieşim. Gata?
    A dat din cap. Am împins uşa cu un deget în marginea fragmentată.
    Primul meu gând a fost că, dacă garda Cum-îl-cheamă numea asta dezordine, atunci suferea de OCD. Holul era întunecat şi perfect: oglindă strălucitoare, cuier pentru haine organizat, miros de lămâie de la odorizantul de cameră. Pereţii erau curaţi. Pe unul fusese pictată o acuarelă, ceva verde şi liniştitor, cu vaci.
    Al doilea meu gând: familia Spain avusese un sistem de alarmă. Panoul era unul modern şi luxos, discret ascuns în spatele uşii. Lumina pentru OFF era constant galbenă.
    Apoi am văzut gaura din perete. Cineva pusese măsuţa telefonului în faţa acesteia, dar era suficient de mare ca o spărtură în formă de semilună să rămână vizibilă. Atunci am simţit acea vibraţie ca de ac fin, care-mi pleca de la tâmple şi-mi cobora prin oase în timpane. Unii detectivi o simt în ceafă, alţii în părul de pe braţe - ştiu un biet nătărău care o simte în vezică, ceea ce poate fi incomod - însă toţi detectivii buni o simt undeva. Mă cuprinde la nivelul oaselor capului.
    Spuneţi-i cum vreţi - devianţă socială, tulburare psihologică, animalul din mine, diavolul, în cazul în care credeţi în asta. E chestia pentru care ne petrecem viaţa vânând-o. Toată pregătirea din lume nu te ajută când se apropie. Înţelegi sau nu.
    M-am uitat scurt la Richie. Făcea grimase şi-şi lingea buzele, ca un animal care pusese gura pe ceva putred. El o simţea în gură, şi ar fi trebuit să înveţe să ascundă asta, dar cel puţin o simţea.
    În stânga noastră era o uşă deschisă pe jumătate: camera de zi. Drept înainte, scările şi bucătăria.
    Cineva se îndeletnicise cu punerea la punct a camerei de zi. Canapele din piele maronie, măsuţă de cafea elegantă, din crom şi sticlă, un perete vopsit în culoarea untului pentru unul dintre motivele pe care doar femeile şi designerii de interior le înţeleg. Aspectul de cameră locuită îl dădea un televizor mare şi de ultimă tehnologie, o consolă pentru jocuri Nintendo Wii, o grămadă de gadgeturi sclipitoare, un mic raft pentru cărţi cu coperte moi şi altul pentru DVD-uri şi jocuri, lumânările şi fotografiile decolorate deasupra căminului cu ardere pe gaz.
    Ar fi trebuit ca locul să fie primitor, numai că igrasia umflase podeaua şi pătase un perete, iar tavanul jos şi proporţiile, pur şi simplu, greşite erau amuzante. Copleşeau toată purtarea de grijă plină de iubire şi transformau camera înghesuită şi întunecoasă într-un loc în care nimeni n-ar fi putut să se simtă confortabil pentru mult timp.
    Draperiile erau aproape trase. Doar o crăpătură prin care se uitaseră poliţiştii în uniformă. Lămpile de podea erau aprinse. Indiferent ce se întâmplase, avusese loc noaptea, sau cineva voia ca eu să cred asta.
    Deasupra şemineului era o altă gaură în perete, cam de mărimea unei farfurii. Lângă canapea se zărea una mai mare. În interiorul întunecat se vedeau pe jumătate ţevi şi fire răsucite.
    Lângă mine, Richie încerca să-şi menţină neastâmpărul la un nivel minim, dar am simţit un genunchi tremurând. Voia să treacă peste momentele rele şi să termine cu asta.
    - Bucătăria, am zis eu.
    Era greu de crezut că acelaşi tip care proiectase camera de zi reuşise asta. Era o bucătărie mare combinată cu sufragerie şi cu loc de joacă, desfăşurată pe toată lungimea spatelui casei şi făcută în mare parte din sticlă. Afară, ziua era încă cenuşie, însă camera era luminată din plin şi atât de orbitor, că te făcea să clipeşti cu o forţă şi o claritate care-ţi spuneau că marea era foarte aproape.
    N-am reuşit niciodată să înţeleg de ce trebuie să plusezi când vecinii pot să vadă ce mănânci la micul dejun - dă-mi oricând intimitatea draperiilor, trendy sau nu - dar lumina aia aproape m-a făcut să înţeleg.
    În spatele micii grădini ornamentale existau două rânduri de case terminate pe jumătate, îngrămădite dezolant şi urât pe cer, un banner lung din plastic fluturând violent pe un stâlp gol. În spatele lor era zidul proprietăţii, iar apoi, când terenul cobora, iată, prin unghiurile brute din lemn şi beton: imaginea pe care ochii mei o aşteptaseră toată ziua, de când mă auzisem rostind Portul Sfărâmat.
    Curba rotunjită a golfului, curată ca un C de mână, dealurile joase prinzând-o ca într-un căuş la fiecare capăt, nisipul moale şi cenuşiu, iarba uscată aplecându-se sub vântul inofensiv, mici păsări împrăştiate de-a lungul liniei orizontului. Şi marea, furioasă în acea zi, ridicându-se spre mine verde şi înşelătoare.
    Greutatea a tot ce era cu noi în bucătărie înclina partea ca o sferă a golfului, bascula apa spre partea de sus, ca şi cum se pregătea să treacă prin toată sticla aia strălucitoare şi s-o zdrobească.
    Aceeaşi grijă care făcuse camera de zi trendy reuşise să-i confere şi o atmosferă veselă şi îmbietoare. Masă lungă din lemn deschis la culoare, scaune galben floarea-soarelui, un calculator pe un birou din lemn vopsit în aceeaşi nuanţă, ca să se asorteze, chestii din plastic colorat pentru copii, saci cu fasole, o tablă cu cretă. Pe pereţi erau pasteluri înrămate. Camera era curată, mai ales în locul în care se jucau copiii. Cineva făcuse curat când tuspatru se îndreptaseră spre sfârşitul ultimei lor zile în viaţă. Măcar atât reuşiseră să facă.
    Odaia mare constituia visul unui agent imobiliar, doar că era imposibil de imaginat să mai locuiască cineva vreodată acolo. O luptă frenetică răsturnase masa, trântind-o cu un colţ într-o fereastră şi făcând o stea mare în sticlă. Mai multe găuri în pereţi: una sus, deasupra mesei, una mare în spatele unui castel Lego răsturnat.
    Un sac cu fasole plesnise şi se răspândiseră peste tot mici ghemotoace albe de hârtie; pe jos era împrăştiat un şir de cărţi de bucate, cioburi de sticlă străluceau unde fusese spartă o ramă foto.
    Era sânge peste tot. Evantaie de stropi răsfiraţi în sus pe pereţi, fragmente neregulate de urme de picături şi contururi de paşi intersectându-se pe pardoseala din gresie, pete mari la ferestre, altele groase impregnate în ţesătura galbenă a scaunelor.
    La câţiva centimetri de picioarele mele se aflau o jumătate sfâşiată dintr-o hartă maritimă, frunze mari de vrej de fasole şi un desen cu un copil care se căţăra, Emma 17/06/09, aproape şters de sângele roşu coagulat.
    În celălalt capăt al camerei, în ceea ce fusese zona de joacă pentru copii, printre saci cu fasole, creioane colorate şi cărţi cu poze, se afla Patrick Spain. Era în pijama - bluză bleumarin, pantaloni cu dungi albe şi bleumarin, împroşcate cu cruste de culoare închisă.
    Zăcea cu faţa în jos pe pardoseală, cu un braţ îndoit sub el, iar celălalt întins deasupra capului, ca şi cum se străduise chiar până în ultima secundă să se târască. Avea capul orientat spre noi.
    Poate încercase să ajungă la copiii lui, din orice motiv vreţi.
    Era blond, un tip înalt, cu umeri largi. Constituţia sugera că, poate, jucase rugby, cu mult timp în urmă, ramolit însă în ultima vreme. Trebuia să fii îndeajuns de puternic, de supărat sau de nebun ca să te iei de el. În balta răspândită de sub pieptul lui, sângele devenise lipicios şi întunecat.
   Pretutindeni în jur era un amestec murdar, extrem de neplăcut, de băuturi alcoolice pregătite acasă, amprente, urme provocate de ceva ce fusese târât. Din mizerie ieşea şi se îndrepta spre noi o încâlceală de urme de sânge amestecate, decolorându-se până la dispariţie la jumătatea gresiei, ca şi cum cei care le lăsaseră se evaporaseră.
    În stânga lui, balta de sânge se întindea larg, gros, cu un luciu bogat. Trebuia să verificăm încă o dată cu poliţiştii în uniformă, dar era un pariu destul de sigur că în partea aceea o găsiseră pe Jennifer Spain. Fie se târâse să moară ghemuită pe soţul ei, fie el rămăsese aproape după ce terminase cu ea, fie cineva îi lăsase să facă împreună acest ultim gest.

       Am stat în prag mai mult decât era nevoie. Durează ceva ca să-ţi fixezi în cap o scenă ca asta, pentru prima dată.
    Lumea ta interioară se ţine departe de cea exterioară, ca să se protejeze. Deschizi ochii larg, dar în minte îţi ajung dungile roşii şi un mesaj de eroare. Nu era nimeni cu ochii pe noi. Richie putea să aştepte cât voia ca să se obişnuiască. Mi-am luat ochii de pe el.
    O rafală de vânt a lovit spatele casei şi a continuat să intre printr-o crăpătură, potopindu-ne ca apa rece.
    - Jaysus, a exclamat Richie.
    Rafala l-a făcut să sară, şi era cu o nuanţă mai palid ca de obicei, dar avea vocea destul de stabilă. Era bine până în momentul ăla.
    - Pune mâna. Din ce e făcută casa asta? Din carton presat?
    - Nu-l dărâma. Cu cât sunt mai subţiri pereţii, cu atât mai probabil ca vecinii să fi auzit ceva.
    - Dacă există vecini.
   - Să ne rugăm pentru asta. Eşti gata să mergem mai departe?
    A dat din cap. L-am lăsat pe Patrick Spain în bucătăria lui luminoasă, cu uşoare vârtejuri de vânt în jurul lui, şi ne-am dus la etaj.
    Etajul era întunecat. Mi-am deschis servieta şi am scos lanterna - poliţiştii în uniformă murdăriseră, probabil, totul cu labele lor grase, totuşi nu atingi niciodată întrerupătoarele de lumină: era posibil ca altcineva să fi vrut lumina asta aprinsă sau stinsă. Am aprins lanterna şi am împins cu un deget de la picior cea mai apropiată uşă deschisă.
    Trebuie că mesajul fusese deformat undeva pe drum, fiindcă nimeni nu-l înjunghiase pe Jack Spain. După mizeria coagulată roşie de la parter, camera asta era aproape odihnitoare. Nimic nu era însângerat, nimic nu fusese stricat sau smuls. Jack Spain avea un nas cârn şi păr blond, lăsat să crească în bucle.
    Era pe spate, cu braţele aruncate în sus, deasupra capului, cu faţa spre tavan, ca şi cum se prăbuşise adormit după o zi lungă de fotbal. Aproape îţi venea să asculţi, să-l auzi respirând, doar că faţa lui îţi spunea ceva. Avea calmul secret pe care doar copiii morţi îl au, pleoape subţiri ca de hârtie, închise strâns ca la copiii nenăscuţi, ca şi cum când lumea devine ucigaşă se întorc spre interior şi invers, înapoi în acel prim loc sigur.
    Richie a scos un sunet mic, ca o pisică jucându-se cu un ghem de păr. Am plimbat lanterna prin cameră, să-i dau timp să se adune. Erau câteva crăpături în pereţi, dar fără găuri, cu excepţia cazului în care erau ascunse de postere - Jack fusese fan Manchester United.
    - Ai copii? l-am întrebat eu.
    - Nu. Nu încă.
    Şi-a păstrat vocea joasă, ca şi cum încă ar fi putut să-l trezească pe Jack Spain sau să-l facă să viseze urât.
    - Nici eu, am spus eu. În zile ca asta, e bine. Copiii te înmoaie. Ai un detectiv în formă care poate să se uite la o autopsie şi să comande o friptură crudă pentru masa de prânz. Apoi nevastă-sa îi toarnă un plod şi următoarea chestie pe care o afli e că s-a pierdut cu firea dacă o victimă are sub optsprezece ani. Am văzut asta de zeci de ori. De fiecare dată, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru contracepţie.
    Am întors lanterna înapoi spre pat.
    Sora mea, Geri, are copii, iar eu petrec destul timp cu ei ca să-mi dau seama că au vârsta lui Jack Spain: în jur de patru ani, poate trei, dacă fusese prea mare pentru vârsta lui.
    Plapuma fusese trasă înapoi unde poliţistul în uniformă încercase resuscitarea lui inutilă: pijama roşie ridicată în sus, coaste delicate dedesubt.
    Am văzut chiar locul unde resuscitarea, sau speram că fusese resuscitare, îi rupsese vreo două coaste.
    Era albastru în jurul buzelor.
    - Sufocat? a întrebat Richie.
    Se străduia din greu să-şi ţină vocea sub control.
    - Va trebui să aşteptăm autopsia, dar e posibil, i-am răspuns eu. Dacă avem asta, îi bănuim pe părinţi. De cele mai multe ori, în general, încearcă ceva delicat. Dacă ăsta e cuvântul pe care-l caut.
    Încă nu mă uitam la el, însă l-am simţit încordându-se să-şi înfrâneze o tresărire.
   - Haide să găsim fiica, am adăugat eu.

       Nici aici nu erau găuri în pereţi, nici luptă. Când se dăduse bătut, poliţistul în uniformă trăsese plapuma roz înapoi peste Emma Spain - îi protejase castitatea, fiindcă era fată. Avea acelaşi nas cârn ca fratele ei, dar buclele ei erau ca ghimbirul de nisip şi avea faţa plină de pistrui care ieşeau în evidenţă pe alb-albastrul de dedesubt. Ea era cea mare, şase-şapte ani. Avea gura puţin deschisă şi am văzut locul gol de unde căzuse un dinte din faţă.
    Camera era roz-prinţesă, plină de funde şi volane. Patul era înţesat cu perne brodate, pisoi cu ochi mari şi căţei care se uitau la noi. Apărând din întuneric în lumina lanternei, lângă feţişoara aia goală, arătau ca nişte necrofagi.
    Nu m-am uitat la Richie până ne-am întors pe palier. Apoi am întrebat:
    - Ai observat ceva ciudat în cele două camere?
    Chiar şi în acea lumină arăta ca şi cum făcuse toxiinfecţie alimentară gravă. A trebuit să înghită în sec de încă două ori înainte să poată să răspundă:
   - Nu există sânge.
   - Bingo.
    Am împins cu lanterna uşa de la baie.
    Prosoape aranjate pe culori, jucării de baie din plastic, şampoanele şi gelurile de duş obişnuite, accesorii de un alb sclipitor. Dacă cineva s-ar fi spălat aici, ar fi ştiut cum să fie atent.
    - O să punem Biroul să dea cu luminol pe parchetul ăsta, ca să verificăm urmele, însă, dacă nu cumva ne scapă ceva, fie au fost mai mulţi criminali, fie s-a dus întâi după copii. N-a venit nimeni din mizeria aia - am arătat eu din cap spre bucătărie - şi n-a atins nimic aici.
   - Pare o treabă din interior, nu? m-a iscodit Richie.
    - Cum aşa?
   - Dacă sunt un psihopat care vrea să elimine o întreagă familie, nu încep cu copiii. Dacă unul dintre părinţi aude ceva şi vine să-i verifice când eu sunt în toiul trebii? În secunda următoare, mămica şi tăticul mă ciomăgesc de-mi merg fulgii. Nu. Aştept până adoarme bine toată lumea, apoi încep prin a elimina cele mai mari ameninţări. Singurul motiv pentru care aş începe aici - gura i-a zvâcnit, dar s-a ţinut bine - e dacă ştiu că n-am să fiu întrerupt. Adică de unul dintre părinţi.
   - Corect, am zis eu. E departe de a fi definitiv, dar asta pare la prima vedere. Ai observat altceva care să indice asta?
    A clătinat din cap. Am precizat:
   - Uşa de la intrare. Are două încuietori, una model Chubb şi o yală, şi înainte ca poliţiştii în uniformă să forţeze intrarea, ambele erau închise. Uşa n-a fost doar trasă ca şi cum cineva a plecat, a fost încuiată cu cheia. Şi n-am văzut nicio fereastră deschisă sau spartă. Deci, dacă a intrat cineva de afară sau familia Spain a lăsa pe cineva înăuntru, cum a ieşit înapoi? Din nou, nu e definitiv - una dintre ferestre ar putea să fie deblocată, cheile ar fi putut să fie luate, un prieten sau asociat ar putea să aibă un set. O să fim nevoiţi să verificăm toate astea. Însă e orientativ. Pe de altă parte...
    Am arătat cu lanterna: altă gaură, poate de mărimea unei cărţi, era decupată deasupra plintei de pe palier.
   - Cum or fi ajuns pereţii la genul ăsta de stricăciuni?
   - O luptă. După...
    Richie s-a frecat din nou la gură.
   - După ce copiii au adormit sau i-or fi trezit. Mi se pare că cineva a dat o luptă bună, ca pe vremuri.
   - Probabil că a făcut cineva asta, dar nu aşa a distrus pereţii. Limpezeşte-ţi mintea şi uită-te din nou. Stricăciunea asta n-a fost făcută noaptea trecută. Poţi să-mi spui de ce?
    Uşor, privirea verde a început să fie înlocuită de concentrarea pe care o văzusem în maşină. După o clipă, Richie a răspuns:
    - Nu e sânge în preajma găurilor. Şi nu e moloz dedesubt. Nici măcar praf. Cineva a făcut curat.
    - Ai dreptate. E posibil ca ucigaşul sau ucigaşii blocaţi aici să fi dat bine cu aspiratorul, treaba lor de ce. Dar dacă nu găsim ceva care să arate că s-a întâmplat aşa, explicaţia cea mai probabilă e că găurile au fost făcute cu cel puţin câteva zile în urmă, s-ar putea să fie mult mai mult. Ai vreo idee de unde ar putea să provină?
    Arăta mai bine în clipa aia, că lucra.
    - Probleme cu structura? Umezeală, tasări, poate cineva lucrând la cabluri defecte... În camera de zi e umezeală - ai văzut parchetul, da? Şi pata de pe perete? Şi sunt fisuri peste tot. N-aş fi surprins dacă şi cablajul ar fi distrus. Întregul imobil e o groapă de gunoi.
    - Poate. O să chemăm un inspector de clădiri să arunce o privire. Dar să fim sinceri, înseamnă că e un electrician de rahat dacă a lăsat locul în starea asta. La ce altă explicaţie te gândeşti?
    Richie şi-a supt dinţii şi s-a uitat lung şi gânditor la gaură.
    - Dacă ar fi să nu mă gândesc prea mult, aş zice că cineva a căutat ceva, a răspuns el.
   - Şi eu la fel. Ar putea să fie arme sau obiecte de valoare, dar, de obicei, e vorba de vechile chestii serioase: droguri sau bani. Biroul o să caute reziduuri de droguri.
    - Totuşi, a zis Richie.
    Şi-a smucit bărbia spre uşa camerei Emmei.
   - Copiii. Părinţii deţineau ceva pentru care puteau să fie ucişi? Cu copiii în casă?
   - Credeam că familia Spain e în capul listei tale de suspecţi.
   - Asta-i altceva. Lumea face tâmpenii, chestii nebuneşti. Asta se poate întâmpla oricui. Un kilogram de droguri în spatele tapetului, unde copiii ar putea să-l găsească: asta nu se întâmplă niciodată, pur şi simplu.
    S-a auzit un scârţâit sub noi şi ne-am întors amândoi, însă era doar uşa din faţă, zgâlţâită de vânt.
   - Haide, fiule. Am văzut asta de sute de ori. Pun pariu că şi tu.
    - Nu cu oameni ca ăştia.
    Am ridicat din sprâncene.
    - N-aş fi zis că eşti snob.
   - Nu, nu vorbesc de clasa socială. Vreau să spun că oamenii ăştia au încercat. Uită-te la locul ăsta: totul e corect, înţelegi ce vreau să spun? Totul e curat. E curat chiar şi în spatele geamurilor. Totul se asortează. Chiar şi condimentele de pe raft sunt în termenul de garanţie, toate dintre cele mai bune. Familia asta a încercat să facă totul corect. Pur şi simplu, nu mi se pare stilul lor să se încurce cu chestii dubioase.
    - Acum nu pare, nu, am replicat eu. Dar ţine minte, în clipa asta nu ştim absolut nimic despre oamenii ăştia. Şi-au păstrat casa în bune condiţii, cel puţin ocazional, şi au fost omorâţi. Crede-mă, a doua chestie înseamnă mult mai mult decât prima. Oricine poate să dea cu aspiratorul. Nu toată lumea e omorâtă.
    Graţie inimii lui nevinovate, Richie mi-a aruncat o privire în care era scepticism pur, cu un dram de ultraj moral în el.
   - O grămadă de victime ucise şi care n-au făcut nimic periculos în viaţa lor.
   - Unii n-au făcut, nu. Dar o grămadă? Uite secretul murdar al noului tău loc de muncă, Richie, prietene. Aici e partea pe care n-o vezi niciodată în interviuri sau documentare, fiindcă o ţinem pentru noi. Cele mai multe victime îşi caută exact ce primesc.
    Gura lui a început să se deschidă. Am continuat:
   - Evident, nu copiii. Nu vorbim aici despre copii. Însă adulţii... Dacă încerci să vinzi droguri pe teritoriul altui nemernic sau te duci şi te măriţi cu Făt-Frumos după ce te trimite la Urgențe de patru ori la rând, sau dacă înjunghii un tip fiindcă frate-său ţi-a înjunghiat prietenul deoarece i-a înjunghiat vărul, atunci iartă-mă dacă asta e incorect politic, dar tocmai ţi-ai cerut exact ce ai primit, în cele din urmă. Ştiu că nu asta ne predau la cursul de detectivi, însă aici, în lumea reală, omule, ai fi uimit de cât de rar pătrunde crima în viaţa oamenilor. În nouăzeci şi nouă la sută din cazuri se ajunge acolo întrucât ei deschid uşa şi o invită înăuntru.

       Richie s-a foit pe picioare - curentul de aer a cuprins scările şi ni s-a învolburat în jurul gleznelor, zăngănind mânerul uşii Emmei.
   - Nu văd cum cineva ar fi putut să şi-o ceară aici, a zis el.
   - Nici eu, cel puţin nu încă. Dar dacă familia Spain trăia ca familia Walton, atunci cine le-a găurit pereţii? Şi de ce n-au sunat pe cineva şi să repare locul - asta dacă nu cumva nu voiau ca să nu ştie nimeni în ce erau implicaţi? Sau în ce era implicat cel puţin unul dintre ei?
    A ridicat din umeri. Am continuat:
   - Ai dreptate. Ăsta ar putea să fie acel unu la sută. O să ne păstrăm mintea deschisă. Şi dacă e aşa, o să fie doar un alt motiv pentru care nu putem să dăm greş.

       Camera lui Patrick şi Jennifer Spain era imaginea perfectă, la fel ca restul casei. Fusese zugrăvită în stil bombastic roz, crem şi auriu, ca să arate retro. Nu era sânge, nici vreun semn de luptă, nici vreun fir de praf pe undeva. O găurică unde peretele întâlnea tavanul, deasupra patului.
    Două detalii ieşeau în evidenţă. Primul: plapuma şi cearşafurile erau mototolite şi date peste cap, ca şi cum cineva tocmai plecase brusc. Restul casei arăta că patul nu fusese lăsat nefăcut de mult timp. Cel puţin unul dintre ei fusese învelit când începuse.
    Al doilea: noptierele. Pe fiecare dintre ele era o mică lampă cu ciucure în nuanţă crem. Ambele erau stinse. Pe masa îndepărtată se aflau câteva borcane ce păreau destinate femeilor, cremă de faţă sau, mă rog, un telefon mobil roz şi o carte cu copertă de aceeaşi culoare şi litere ciudate.
    Cea mai apropiată era presărată cu gadgeturi: ceva ce semăna cu două walkie-talkie albe şi două telefoane mobile argintii, toate puse la încărcat, şi trei încărcătoare goale, toate argintii. Nu eram sigur ce era cu walkie-talkie-urile, dar singurii care aveau cinci telefoane mobile erau marii brokeri şi traficanţii de droguri, iar ăsta nu mi se părea că arăta ca un loc pentru brokeri mari.
    Pentru o secundă, m-am gândit că lucrurile începeau să se lege.
    Apoi Richie a exclamat, ridicând din sprâncene:
   - Jaysus! S-au întrecut cu firea, nu?
   - Cum aşa?
   - Monitorizarea copilului.
    A arătat din cap spre noptiera lui Patrick.
   - Ăsta?
   - Da. A luat sora mea pentru copii. La astea albe asculţi. Alea care arată a telefoane sunt video. Supraveghezi somnul copilului.
   - Gen Big Brother.
   Am mutat fascicolul lanternei pe gadgeturi. Cele albe erau aprinse, cu ecranele slab iluminate din spate, cele argintii, stinse.
   - Câte au oamenii în mod normal? Câte una pentru fiecare copil?
   - Nu ştiu alţii. Sora mea are trei copii şi un singur monitor. E în camera copilului, pentru când doarme. Când fetele erau mici, a avut doar audio, ca astea - walkie-talkie - însă micuţul a fost prematur, aşa că a luat video, ca să stea cu ochii pe el.
   - Deci familia Spain era genul exagerat de protector. Un monitor în fiecare cameră.
    Unde ar fi trebuit să le reperez. Una era ca Richie să fie distras de lucrurile mari şi să scape detaliile. Dar eu nu eram virgin.
    Richie a clătinat din cap.
   - Dar de ce? Erau suficient de mari ca s-o strige pe mămica dacă aveau nevoie de ea. Şi nu e ca şi cum ăsta e un conac imens şi masiv. Dacă păţesc ceva, îi auzi ţipând.
   - Recunoşti celelalte jumătăţi de la chestiile astea dacă le vezi? am întrebat eu.
   - Probabil.
   - Bine. Atunci, haide să le găsim.
    Pe dulapul roz cu sertare al Emmei am văzut o chestie rotundă şi albă ca un radio cu ceas, care, potrivit lui Richie, era un monitor audio.
   - E un pic cam mare pentru asta, dar poate că părinţii aveau somnul greu şi voiau să fie siguri c-o aud dacă strigă...
    Celălalt monitor audio l-am descoperit pe dulapul cu sertare al lui Jack. Nici urmă de camere video până ne-am întors pe palier.
   - O să-i cerem Biroului să verifice podul, am continuat eu, pentru orice eventualitate, fiindcă ceea ce căutăm...
    Şi apoi am mutat fascicolul lanternei spre tavan şi m-am oprit din vorbit.

       Trapa pentru pod era acolo, da, deschisă spre întuneric - lumina a dezvăluit capacul, sprijinit de ceva, şi a permis o ocheadă spre grinzile acoperişului de deasupra.
    Cineva trăsese plasă de sârmă peste deschidere, de dedesubt, fără să se preocupe prea mult de estetică: margini zdrenţuite ale sârmei, capete de cuie mari ieşite în unghiuri ascuţite.
    În colţul opus al palierului, sus pe perete, se zărea ceva argintiu şi prost montat, că n-am avut nevoie să-mi spună Richie că era un monitor video. Camera de supraveghere era îndreptată direct spre trapă.
   - Ce dracu’ e asta? am întrebat eu mirat.
   - Şobolani? Găurile...
   - Nu configurezi blestemata de supraveghere pentru şobolani. Ţii trapa lăsată şi suni la deratizare.
   - Atunci ce?
   - Nu ştiu. O capcană, poate, în caz că cine a găurit pereţii se întoarce pentru runda a doua. O să vrem ca Biroul să se uite cu atenţie acolo.
    Am ţinut lanterna ridicată şi am mutat-o în jur, încercând să arunc o privire la ce era în pod. Cutii din carton, o valiză neagră prăfuită.
   - Să vedem dacă restul camerelor video ne sugerează ceva.

          A doua cameră de supraveghere era în sufragerie, pe o măsuţă din crom şi sticlă de lângă canapea. Era îndreptată spre gaura de deasupra căminului şi o luminiţă roşie indica faptul că era pornită. A treia rula într-un colţ al bucătăriei, înconjurată de saci cu fasole, şi era orientată spre pardoseală; şi ea conectată, deci în funcţiune.
    Un vizualizator era pe jumătate sub aragaz - îl remarcasem de la primul tur, luându-l drept telefon - şi altul, sub masa din bucătărie. Nici urmă de ultimul sau de celelalte două camere video.
   - O să avertizăm Biroul, să stea cu un ochi pe astea, am zis eu. Vrei să te mai uiţi la ceva înainte să-i chemăm înăuntru?
    Richie părea nesigur.
   - Nu e o întrebare-capcană, fiule.
   - A, bine. Atunci, nu. Sunt impresionat.
   - Şi eu, Haide să mergem.
    O altă rafală de vânt a trecut prin casă şi de data asta am tresărit amândoi. Aş fi făcut orice ca să nu-l las pe tânărul Richie să vadă asta, dar locul începuse să pună stăpânire pe mine.
    Nu erau copiii sau sângele - aşa cum am zis, pot să mă descurc cu ambele, nicio problemă. Poate ceva legat de găurile din perete sau de camerele care clipesc. Sau de toată sticla aia, toate casele alea scheletice cu ochii pe noi ca nişte animalele înfometate dând ocol căldurii unui foc.
    Mi-am reamintit că m-am descurcat cu scene mai rele şi nu m-au trecut sudorile, însă vibraţia aia care-mi trecea prin oasele capului a zis: Asta e altceva.

                                             3.

          Un mic secret romantic: jumătate din a fi detectiv criminalist ţine de competenţa managerială. Stagiarii îşi imaginează lupul singuratic îndreptându-se spre sălbăticie după umbra bănuielii, dar în practică cei care nu relaţionează bine cu alţii ajung la Agenţi sub acoperire.
    Chiar şi o mică investigaţie - iar asta n-avea să fie mică - implică salahori, legături cu presa, cu Biroul Tehnic, cu medicul legist, cu lumea şi cu mătuşa, şi trebuie să te asiguri că în orice secundă toate astea te ţin la curent, că nimeni nu stă în calea nimănui şi toată lumea lucrează la planul tău măreţ, fiindcă răspunderea e a ta. Pacea aia cu încetinitorul din interiorul chihlimbarului se încheiase.
    În clipa în care am ieşit din casă, chiar înainte să ne oprim din mersul nostru liniştit, sosise timpul să începem încăierările.
    Cooper, medicul legist, era la poartă, bătând darabana pe servietă şi arătând nefericit. Nu că n-ar fi fost oricum: în cel mai bun caz, Cooper e un mic ticălos negativist şi nu se simte în largul lui în preajma mea. Nu i-am făcut niciodată nimic, însă pentru un motiv oarecare, numai de el ştiut, nu mă place, şi când un ratat arogant precum Cooper nu te place, nu se încurcă el cu unul ca tine. O greşeală de scriere într-un formular de cerere, şi îl trimite înapoi şi mă face s-o iau de la început, şi să uit de grabă: chestiile mele, urgente sau nu, îşi aşteaptă rândul.
   - Detectiv Kennedy, a zis el strâmbând din nas ca şi cum puţeam. Pot să te întreb dacă semăn cu un chelner?
    - Deloc. Dr. Cooper, el e detectivul Curran, partenerul meu.
    L-a ignorat pe Richie.
   - Sunt uşurat să aud asta. În cazul ăsta, de ce stau şi aştept?
    Pesemne că-şi petrecuse timpul de aşteptare descoperind asta.
   - Îmi cer scuze, am zis eu. Trebuie că a fost o neînţelegere. Evident că nu ţi-aş irosi timpul. O să lăsăm asta în seama ta.
   Cooper mi-a aruncat o privire nimicitoare, care spunea că nu se lăsa dus de nas aşa.
    - Nu putem decât să sperăm că ai reuşit să nu contaminezi prea mult locul faptei, a adăugat el şi s-a frecat de mine în trecere, trăgându-şi mănuşile mai ferm şi intrând în casă.
    Nici urmă de salahorii mei deocamdată. Unul dintre poliţiştii în uniformă încă se învârtea în jurul maşinii şi al surorii femeii rănite. Cel de-al doilea era în capătul drumului, vorbind cu o mână de băieţi între două dube albe: Biroul Tehnic, morga.

        - Ce facem acum? l-am întrebat eu pe Richie.
    De îndată ce am ieşit, a început să se legene din nou.
    Răsucindu-şi capul înainte şi-napoi, ca să verifice drumul, cerul, celelalte case, bătând uşor cu două degete micul tatuaj de pe coapse. Întrebarea l-a oprit.
    - Îi trimitem pe cei de la Birou înăuntru?
   - Sigur, dar tu ce ai de gând să faci cât timp ei lucrează? Dacă atârnăm pe-aici întrebând „N-aţi terminat?”, doar le consumăm şi timpul lor, şi pe-al nostru.
    Richie a dat din cap.
   - Dacă ar fi după mine, aş vorbi cu sora.
   - Nu vrei să te duci să vezi dacă Jenny Spain poate să ne spună ceva?
   - Cred că o să mai treacă un timp înainte să poată să discute cu noi. Chiar dacă...
   - Chiar dacă scapă cu viaţă. Probabil că ai dreptate, însă putem să considerăm asta de la sine înţeles. Trebuie să rămânem pe poziţie.
    Deja formam numărul pe telefon. Legătura se simţea ca şi cum am fi fost în Mongolia - a trebuit să ne ducem la baza drumului, unde nu erau case, ca să am semnal - şi a fost nevoie de o grămadă de apeluri efectuate şi primite, înainte să dau de medicul care o avea în grijă pe Jennifer Spain şi să-l conving că nu eram un reporter. Părea tânăr şi obosit rău.
    - Oricum, e încă în viaţă, dar nu pot să promit nimic. E în operaţie acum. Dacă scapă din asta, o să ştim mai bine.
    Am pus pe difuzor, ca Richie să audă asta.
    - Poţi să-mi descrii rănile?
    - N-am examinat-o decât în treacăt. Nu sunt sigur...
    Briza mării îi acoperea vocea. Eu şi Richie a trebuit să ne aplecăm peste telefon.
    - Vreau doar o imagine de ansamblu preliminară, am zis eu. O s-o examineze mai târziu medicul nostru legist, într-un fel sau altul. Pentru moment, am nevoie doar de o idee generală dacă a fost împuşcată, strangulată, înecată sau altceva.
    Oftat.
   - Înţelegi că asta e provizoriu. S-ar putea să greşesc.
   - Am înţeles.
   - OK. Practic, a fost norocoasă să supravieţuiască până acum. Are patru leziuni abdominale care mi se pare că arată a răni de cuţit, însă asta o să decidă medicul vostru legist. Două dintre astea sunt profunde, dar se pare că au ratat toate organele şi arterele importante, altfel ar fi sângerat de moarte înainte să ajungă aici. Mai e o rană pe obrazul drept, care arată ca o crestătură de cuţit, direct prin gură - dacă scapă cu viaţă, o să aibă nevoie de o grămadă de intervenţii de chirurgie plastică. Are şi un fel de tăietură la cap, în partea din spate a craniului. Razele X au arătat o fractură pe linia părului şi un hematom subdural, însă judecând după reflexele ei, există o şansă decentă să fi scăpat fără leziuni ale creierului. Din nou, a fost foarte norocoasă.
    Asta era, probabil, ultima dată când cineva folosea vreodată cuvântul ăsta în legătură cu Jennifer Spain.
    - Altceva?
    L-am auzit sorbind ceva, probabil cafea, şi luând o înghiţitură uriaşă.
   - Îmi pare rău. S-ar putea să mai fie răni minore - nu m-am uitat după aşa ceva, prioritatea mea a fost s-o operez înainte de a o pierde, şi e posibil ca sângele să fi acoperit unele tăieturi şi contuzii. Nimic altceva major, totuşi.
    - Vreun semn de agresiune sexuală?
    - Cum am zis, asta nu s-a aflat printre priorităţile mele. Din ce am văzut, nimic nu indică asta.
    - Cu ce era îmbrăcată?
    O clipă de tăcere, în timp ce se întreba dacă nu cumva greşise, şi eu eram vreun pervers.
    - Pijama galbenă. Nimic altceva.
   - Ar trebui să fie un poliţist la spital. Aş vrea să pui pijamaua într-o pungă din hârtie şi să i le predai lui. Fă o listă cu toţi cei care le-au atins, dacă poţi.
    Am mai înregistrat încă două motive pentru care Jennifer Spain era victimă. Femeile nu-şi distrug faţa şi e sigur ca dracu’ că nu se duc să moară în pijamale. Îmbracă cele mai bune rochii ale lor, îşi iau timp să se dea cu mascara şi aleg o metodă prin care cred - şi aproape întotdeauna greşesc - că o să moară în linişte şi graţios, fără durere şi nimic altceva decât pace rece şi palidă. Undeva, în ceea ce rămâne din mintea lor stinsă, ele au convingerea că o să le deranjeze dacă sunt surprinse arătând mai rău ca de obicei.
    Cei mai mulţi sinucigaşi nu prea cred că mor până la capăt.
    Poate că niciunul dintre noi nu crede.
   - I-am dat pijamaua. O să fac lista de îndată ce pot.
   - Şi-a recăpătat vreun pic conştienţa?
   - Nu. Cum am zis, există o mare posibilitate ca asta să nu se întâmple niciodată. O să ştim mai multe după operaţie.
   - Dacă o face, când crezi că o să putem să vorbim cu ea?
    Oftat.
   - Presupunerea ta e la fel de bună ca a mea. Cu răni la cap, nimic nu e previzibil.
   - Mulţumesc, doctore. Poţi să mă anunţi imediat dacă apar schimbări?
   - O să fac tot posibilul. Te rog să mă scuzi, trebuie să...
    Şi a închis. Am format un apel rapid către Bernadette, administratorul echipei, ca s-o informez că am nevoie de cineva care să înceapă să scoată înregistrările financiare şi telefonice ale familiei Spain, şi asta rapid.
    Închideam, când telefonul mi-a vibrat: trei noi mesaje vocale, de la apelurile pe care nu le primisem din cauza recepţiei de rahat.

         O’Kelly, care mă informa că-mi făcuse rost de alţi câţiva salahori, un jurnalist de contact, cerşind un pont pe care n-avea să-l primească de data asta, şi Geri. Se auzeau numai fragmente din mesageria vocală: „... nu pot, Mick... îi e rău la fiecare cinci minute... nu pot să ies din casă, nici chiar pentru... e totul OK? Dă-mi un telefon când...”
   - Rahat, am zis eu înainte să pot replica.
    Dina lucrează în oraş, într-un magazin de delicatese. Am încercat să calculez în câte ore aş fi putut să ajung din nou undeva aproape de oraş şi care erau şansele să nu pornească cineva pentru atât de mult timp un radio în prezenţa ei.
    Richie şi-a înclinat capul întrebător.
   - Nimic, am zis eu.
    Mi se părea inutil s-o sun pe Dina - ea urăşte telefoanele - şi n-aveam pe cine altcineva să sun. Am respirat rapid şi mi-am scos asta din minte.
   - Haide să mergem. I-am lăsat destul să aştepte pe băieţii de la Birou.
    Richie a dat din cap. Am pus telefonul în buzunar şi ne-am îndreptat spre capătul drumului, ca să vorbim cu oamenii în alb.

.............................................................