14.
Lui Emily îi luă un moment până când să-i întâlnească privirea, iar când o făcu, ochii ei se întunecară din pricina nedumerii, a șocului, ba chiar a furiei.
- Ba da, pot, replică Emily, întinzându-se după pistolul pe care Chris încerca să-l țină departe de ea.
- Chris, făcu ea 1 minut mai târziu. Dacă mă iubești, dă-mi-l înapoi.
- Te iubesc! strigă Chris, cu fața schimonosită de durere.
- Dacă nu poți sta cu mine, te înțeleg, zise ea, coborându-și privirea asupra pistolului. Pleacă, atunci. Dar lasă-mă pe mine s-o fac.
Gura lui Chris se încleștă, în timp ce aștepta ca ea să-i întâlnească privirea. Dar nu o făcu.
Uită-te la mine, o imploră el în gând. N-o să câștige niciunul din noi.
Trebuia să plece de acolo. Trebuia să plece cât mai departe de Emily, ca să nu mai simtă nimic.
Se împletici în propriile picioare, prăbușindu-se în tufișurile din jurul caruselului; lacrimile făceau ca noaptea să pară o vâltoare teribilă. Ștergându-le cu dosul mâinilor, o luă la fugă până când ajunse la Jeep.
Nu se urcă în mașină și se pomeni că așteaptă să audă împușcătura.
O jumătate de oră trecu astfel și, până să-și dea seama ce face, Chris parcursese deja jumătate de drum înapoi spre carusel.
O văzu pe Emily în același loc în care o lăsase, stând turcește pe podeaua de lemn, cu arma cuibărită în căușul palmelor.
Emily ridică privirea când îi văzu picioarele la marginea caruselului. Avea ochii roșii, nasul îi curgea.
- Nu pot s-o fac, îi zise, încecându-se cu propriile cuvinte. Aș putea să-ți spun să pleci naibii de-aici, să țip și să zbier, așa îmi vine, dar nu sunt în stare.
Cu inima bătându-i nebunește, Chris o ridică pe Emily în picioare.
Este un semn, se gândi el.
Dar, de îndată ce o puse pe picioare, ea îi apăsă pistolul în palmă. Arma era lipicioasă de la transpirația lui Emily și la fel de caldă ca pielea ei.
- Sunt prea lașă ca să mă omor, șopti ea. Și mult prea lașă ca să continui să trăiesc.
Își ridică privirea:
- Încotro s-o apuc?
Cuvintele, oricare ar fi fost ele, îi rămaseră lui Chris în gât.
Chris era transfigurat din pricina chinului pe care îl citea pe chipul lui Emily. Indiferent ce secret avea și nu i-l putea mărturisi lui, acesta o ucidea. Mai încet și mult mai dureros decât ar fi putut s-o facă un Colt.
Mintea lui Chris se limpezi, marcată de acele senzații pe care le avea uneori când despica suprafața apei cu o ultimă lovitură victorioasă de braț. Totul căpăta sens, pur și simplu. Lui Emily nu-i era frică să moară. Îi era frică dacă nu murea.
În acel moment, în care noaptea îi strângea ca într-o menghină, lui Chris nu-i trecu prin minte să fugă, să se ducă după ajutor sau să tragă de timp. Nu rămăseseră decât ei 2, nu exista alternativă: pentru prima oară, Chris înțelese cum se simțise Emily în tot acest timp.
- Te rog, îi șopti ea, iar el își dădu seama că nu-și dorise altceva decât să-i facă lui Emily pe plac.
Apucă arma cu mâna stângă și o îmbrățișă.
- Asta e ceea ce-ți dorești cu adevărat? o întrebă el în șoaptă, iar Emily, dându-și seama că el luase o decizie, încuviință din cap.
Se destinse în brațele lui, însă fărmâna de încredere îl trezi.
- Nu pot să-ți fac una ca asta, îi spuse el, trăgându-se înapoi.
Emily își puse mâna peste a lui și ridică arma la tâmplă.
- Atunci fă-o pentru mine, îi răspunse ea.
Nu putea să-i vadă fața din poziția asta, dar putea să și-o imagineze. Și-l închipui pe Chris așa cum fusese cu o vară în urmă, pe terenul de tenis din curtea școlii.
Era o zi caniculară, și Dumnezeu știe de ce se apucaseră să joace tenis, dar iată-i acolo, serviciul lui Emily trimițând mingile în afara terenului, în timp ce Chris se ducea după ele, râsul lui răsunând la fel de departe.
Și-l aminti stând cu spatele la soare, cu racheta în mâna stângă și cu o minge Wilson în cea dreaptă. Se opri ca să-și șteargă sudoarea de pe frunte, zâmbindu-i apoi larg lui Emily.
Vocea lui aspră, profundă, atât de dragă ei.
- Ești gata? o întrebă.
Emily simți arma atingându-i pielea și trase aer adânc în piept.
- Acum, răspunse ea.
- Acum, Chris, acum.
Auzea cuvintele, vocea lui Emily vibrând în pieptul lui, însă mâinile îi tremurau din nou. Dacă apăsa în acel moment pe trăgaci, probabil avea să se împuște pe el. Dar era oare asta un lucru atât de rău?
- Acum. Acum.
Chris plângea cu atâta disperare, încât, atunci când se uită la Emily cu colțul ochiului, fața ei tremura, iar el crezu că deja începuse s-o dea uitării. Dar apoi clipi, iar ea îi apăru frumoasă și senină, în așteptare, ținând gura ușor întredeschisă așa cum fcea uneori când dormea.
Deschise ochii, iar el citi în ei convingerea absolută.
- O, te iubesc! spuse el; cel puțin așa credea, însă Emily îl auzi oricum.
Fata își ridică mâna dreaptă și o așeză peste a lui, degetele ei așezându-se perfect peste ale lui, îndemnându-l să continue.
Îi strânse mâna și i-o apăsă pe trăgaci, iar el, asurzit de zgomot, fu cuprins de amețeală, de parcă s-ar fi prăbușit, cu Emily încă în brațele lui.
ACUM
MAI 1998
Chris tăcu, iar peste sala de judecată se așternu șocul.
Jordan se mișcă, fiind cel dintâi care să rupă vraja. Chris se aplecă peste balustradă, cu brațele încrucișate pe pântec, cu respirația neregulată.
Exista o singură cale de a salva cazul. Știa precis ce avea să spună acuzarea - o făcuse chiar el, ani la rând. Iar, ca să iasă învingător, singura șansă pe care o avea era să-i dejoace planurile lui Barrie Delaney: să-l judece pe Chris înainte s-o facă ea.
Jordan se apropie de boxa martorilor, gata să se năpustească asupra propriului client.
- De ce erai acolo? îl întrebă Jordan cinic. Aveai de gând să te sinucizi, sau ce?
Uimit, Chris ridică privirea către avocatul său. În ciuda a ceea ce se întâmplase în ultima oră, se presupunea că Jordan era de partea lui.
- Am crezut că pot s-o opresc.
- Serios? pufni Jordan. Ai crezut că poți s-o oprești, dar ai sfârșit în schimb prin a o împușca. Cum se face că ai adus 2 gloanțe?
- Chiar... chiar nu ștu, bâigui Chris. Pur și simplu am făcut-o.
- În cazul în care ratai ținta?
- În cazul în care... Nu gândeam limpede, recunoscu Chris. Am luat 2 gloanțe, atâta tot.
- Ai leșinat, spuse Jordan, schimbând subiectul. Ai cunoștință de acest lucru?
- M-am trezit întins pe pământ, cu o rană sângerândă la cap, răspunse el. Asta e tot ce-mi amintesc.
Brusc, îi veni în minte un lucru pe care i-l spusese Jordan cu luni în urmă:
Boxa martorilor poate fi un loc foarte singuratic.
- Erai inconștient când a sosit poliția?
- Nu, spuse Chris. Stăteam în capul oaselor, sprijinind-o pe Emily.
- Dar îți amintești că ai leșinat la un moment dat. Mai ții minte ce s-a întâmplat înainte de presupusul leșin?
Chris deschise gura și o închise la loc, incapabil să scoată un sunet.
- Amândoi țineam arma în mână, reuși el să îngaime.
- Unde erau mâinile lui Emily?
- Peste mâna mea.
- Pe armă?
- Nu știu. Așa cred.
- Îți aduci aminte locul exact?
- Nu, spuse Chris cu voce gâtuită și din ce în ce mai agitat.
- Atunci de unde știi sigur că mâinile ei erau peste a ta?
- Pentru că încă îi mai simt atingerea, și acum, când mă gândesc la asta.
Jordan își dădu ochii peste cap.
- Să fim serioși, Chris! Nu-mi servi prostiile astea siropoase. De unde știi că mâinile ei erau peste a ta?
Chris îl săgetă cu privirea pe avocat, înroșindu-se de tot la față.
- Pentru că încerca să mă facă să apăs pe trăgaci! țipă el.
Jordan nu se lăsă.
- Și de unde știi asta? îl presă el.
- Pentru că știu, pur și simplu!
Chris își încleștă mâinile pe balustrada boxei.
- Pentru că așa s-a întâmplat.
Trase iute o gură de aer, încercând să-și recapete stăpânirea de sine.
- Pentru că ăsta e adevărul, adăugă el.
- O, făcu Jordan, lăsându-se pe spate. Adevărul. Și de ce ar trebui să credem adevărul ăsta? Ne-au mai fost prezentate atâtea altele.
Chris începu să se legene ușor înainte și înapoi. Jordan îi spusese lui Chris că avea să-i distrugă toată apărarea, iar Chris își dădu seama acum că avocatul îl făcea să plătească pentru asta.
Brusc, se trezi cu Jordan din nou lângă el.
- Aveai mâna pe armă?
- Da.
- Unde?
- Pe trăgaci.
- Și mâna lui Emily unde era? întrebă el.
- Pe a mea. Pe armă.
- Ei bine, hotărăște-te! Pe mâna ta sau pe armă?
Chris își coborî capul.
- Amândouă. Nu știu.
- Să înțeleg că nu-ți amintești că ai leșinat, dar îți amintești că mâna lui Emily era pe a ta și pe armă. Cum se poate așa ceva?
- Nu știu.
- De ce era mâna lui Emily pe mâna ta?
- Pentru că încerca să mă facă să o omor.
- De unde știi asta? îl zeflemisi Jordan.
- Pentru că spunea: „Acum, Chris, acum.” Dar n-am putut s-o fac. Ea o tot spunea întruna, după care și-a pus mâna peste a mea și a apăsat-o.
- Ți-a apăsat mâna? Ți-a apăsat degetul pe trăgaci?
- Nu știu.
Avocatul se aplecă înspre el.
- Ți-a strâns încheietura astfel încât ți-a mișcat toată mâna?
- Nu știu.
- Chris, degetul ei a atins măcar trăgaciul?
- Nu sunt sigur.
Scutură violent din cap, încercând să-și limpezească gândurile.
- Mâna ei a lovit degetul tău care era pe trăgaci?
- Nu știu, suspină Chris. Nu știu.
- Tu ești cel care a apăsat pe trăgaci, Chris? întrebă Jordan, la doar câțiva centimetri depărtare de chipul lui Chris.
Acesta încuviință din cap; nasul îi curgea, iar ochii îi erau umezi și roșii.
- Chris, insistă Jordan, de unde știi?
- Nu știu, țipă Chris, acoperindu-și urechile. Nu știu. Dumnezeule, nu știu!
Jordan se întinse peste balustrada boxei martorilor, îi luă cu blândețe mâinile lui Chris și i le așeză pe despărțitorul de lemn, sub ale lui.
- Chris, nu știi sigur dacă tu ai omorât-o pe Emily, așa e?
Lui Chris i se puse un nod în gât. Se uită cu ochi mari la avocatul său.
Nu trebuie să găsești acum răspunsul, îl imploră Jordan în tăcere. Trebuie doar să recunoști că nu poți.
Era zdrobit pe dinăuntru și își simțea inima de parcă i-ar fi fost călcată în picioare... dar, pentru prima oară de luni întregi, se simțea împăcat.
- Nu, șopti Chris, acceptând darul lui Jordan. Nu pot.
Barrie Delaney nu mai avusese parte în viața ei de un asemenea caz. Jordan făcuse în mod eficient treaba în locul, până la sfârșit, când inculpatul cedă nervos și își contrazise practic propria mărturisire. Dar Barrie nu era genul care să renunțe atât de ușor.
- S-au întâmplat multe în noaptea de 7 noiembrie, nu-i așa?
Chris ridică privirea la procuroare și aprobă din cap.
- Da.
- Până la urmă, tu ai fost cel care a ținut arma în ultima clipă? întrebă Barrie.
- Da.
- Arma aceea era îndreptată spre capul lui Emily?
- Da.
- Țineai degetul pe trăgaci?
Chris trase adânc aer în piept.
- Da, răspunse el.
- S-a tras cu arma?
- Da.
- Domnule Harte, mâna dumitale era încă pe trăgaci când s-a tras cu arma?
- Da, șopti Chris.
- Crezi că tu ai împușcat-o pe Emily Gold?
Chris își mușcă buza.
- Nu știu, răspunse el.
- Mai am niște întrebări, Onorată Instanță.
Jordan se apropie din nou de boxa martorilor.
- Chris, te-ai dus în seara aceea la carusel cu gândul să îi iei viața lui Emily?
- Dumnezeule, nu!
- Te-ai dus acolo cu gând s-o omori?
- Nu.
Scutură energic din cap.
- Nu.
- Nici măcar în momentul în care îi țineai arma la tâmplă, Chris, nu voiai s-o omori?
- Nu, răspunse Chris grav. Nu voiam .
Jordan se întoarse cu spatele la Chris și cu privirea ațintită asupra lui Barrie Delaney, repetând ca un papagal întrebările procuroarei.
- În noaptea de 7 noiembrie, Chris, mâna ta era pe armă în ultima clipă?
- Da.
- Arma era îndreptată spre capul lui Emily?
- Da.
- Țineai degetul pe trăgaci?
- Da.
- S-a tras cu arma?
- Da.
- Mâna lui Emily era pe armă, peste a ta?
- Îhâm, făcu Chris.
- Și îți spunea: „Acum, Chris, acum”?
- Da.
Jordan traversă sala de judecată, oprindu-se în fața juriului.
- Ne poți spune, Chris, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că acțiunile tale, mișcările tale sunt singurele lucruri care au dus la declanșarea acelei arme?
- Nu, răspunse Chris, cu ochii strălucitori. Presupun că nu.
Spre surprinderea tuturor, judecătorul Puckett insistă să fie trase concluziile după prânz.
Pe când aprozii se apropiaseră de Chris ca să-l ducă în celula șerifului de la subsol, acesta se întinse ca să-l tragă pe Jordan de mânecă.
- Jordan, începu el.
Avocatul își strângea notițele, creioanele și documentele împrăștiate peste tot pe masă. Nu se obosi să ridice capul.
- Nu vorbi cu mine, îi spuse el și plecă fără să-i arunce nici măcar o privire.
Barrie Delaney se desfătă cu o înghețată pe băț. Ciocolată la interior, ciocolată la exterior. O adevărată sărbătoare.
Ca asistent al procurorului general, singura modalitate prin care își putea face reputație era să aibă norocul de a fi următoarea pe listă când se întâmpla să apară vreun caz important. La acest capitol, Barrie fusese norocoasă.
Crimele erau rare în Grafton County, iar sălile de judecată nu auziseră mărturisiri dramatice. Tot statul avea să vuiască despre cazul acesta în următoarele zile. Era posibil chiar ca lui Barrie să i se ia interviu pentru vreun post de știri.
Linse cu grijă înghețata de jur-împrejur, conștientă că o pată pe costumul ei n-ar fi fost o idee prea bună, de vreme ce mai avea de susținut pledoaria finală. Dar, după socoteala ei, și dacă ar fi recitat alfabetul după pledoaria lui Jordan, tot ar fi obținut condamnarea pentru crimă împotriva lui Chris Harte.
În ciuda sforțărilor lui Jordan din final, juriul știa când era dus de nas.
Jurații aveau proaspăt în memorie declarația lui Chris cum că o împușcase pe fată, circul pe care îl făcuse mama lui când depusese mărturie și faptul că, de-a lungul celor 3 zile de proces, apărarea mințise în mod intenționat.
Nimănui nu-i plăcea că fusese dus cu zăhărelul.
Barrie Delaney zâmbi.
Și cu atât mai puțin de Jordan McAfee, se gândi ea.
- Dispari! urlă Jordan peste umăr.
- Nu face pe durul! i-o întoarse Selena.
- Lasă-mă-n pace, bine?
Se îndepărtă de ea, dar era atât de înaltă, iar picioarele alea lungi îl ajunseră numaidecât din urmă.
Profită de ocazie și se furișă în toaleta bărbaților, doar ca s-o vadă pe Selena dând ușa de perete și pășind înăuntru. Se sprijini cu spatele de ușă, împiedicând pe oricine să mai intre.
- Acum, îi porunci ea. Vorbește!
Jordan se aplecă deasupra chiuvetei și închise ochii.
- Ai măcar cea mai vagă idee, începu el, cum o să-mi afecteze credibilitatea?
- N-o să ți-o afecteze în niciun fel, îi spuse Selena. L-ai pus pe Chris să semneze declarația.
- Exact ceea ce nimeni nu o să afle de la știri. O să presupună cu toții că sunt la fel de competent în sala de judecată ca unul dintre cei 7 pitici.
- Care dintre ei? întrebă Selena, zâmbind ușor.
- Mutulică.
Jordan oftă.
- Doamne, cât am fost de idiot! Cum să-l chem la bară fără să-l întreb mai întâi ce are de gând să spună?
- Erai nervos, spuse Selena.
- Și?
- Și nu știi cum reacționezi când ești nervos.
Îi puse mâna pe braț.
- Ai făcut tot ce ai putut pentru Chris, îi aminti ea cu blândețe. Nu poți să câștigi de fiecare dată.
Jordan îi aruncă o privire.
- De ce naiba nu? făcu el.
- Știți ce? începu Jordan, cu fața la jurați. Acum 3 ore, n-aveam nici cea mai vagă idee ce urma să vă spun în momentul acesta. Apoi am avut o revelație - și pentru asta trebuie să vă felicit pe dumneavoastră pentru că astăzi ați asistat la ceva cât se poate de neobișnuit. Ceva surprinzător, care niciodată, dar niciodată, nu-și va mai face apariția într-o sală de judecată. Dumneavoastră, doamnelor și domnilor, ați fost martori la adevăr.
Zâmbi, sprijinindu-se de banca apărării.
- E un cuvânt înșelător, nu-i așa? Pare mai cuprinzător decât însăși viața.
Își luă o mină serioasă din dorința de a-i face o impresie bună judecătorului Puckett.
- Foarte solemn. L-am căutat în dicționar. Webster`s spune că este starea reală a lucrurilor, întruchiparea evenimentelor și a faptelor reale.
Jordan ridică din umeri.
- Pe de altă parte, Oscar Wilde spune că purul și simplul adevăr este rareori pur și niciodată simplu. Adevărul, vedeți dumneavoastră, este în ochii privitorului.
Știați că am fost cândva procuror? Am fost. Acum 10 ani, am lucrat în același birou în care lucrează astăzi domnișoara Delaney, aici de față. Dar știți de ce am plecat? Pentru că mi-a displăcut ideea de adevăr. Când ești procuror, lumea este în alb sau negru, iar faptele fie s-au petrecut, fie nu. Întotdeauna am crezut că o poveste are mai multe versiuni, mai multe perspective. Nici nu credeam că adevărul își are locul într-un proces. Ca procuror, îți prezinți probele și martorii, după care apărării îi vine rândul să pună toate acestea într-o altă lumină. Dar veți observa că nu mai pomenit nimic de prezentarea adevărului.
Râse.
- Amuzant, nu credeți, că ar trebui acum să iau adevărul și să fug cu el în zona de apărare, nu? Pentru că asta e tot ce mi-a rămas ca să-l salvez pe Chris Harte. Procesul... în mod incredibil... a gravitat permanent în jurul adevărului.
Jordan se apropie de boxa juraților și își desfăcu brațele, sprijinindu-le de balustrada de lemn.
- Am început acest proces cu două adevăruri. Al meu, arătă către pieptul lui, și al ei.
Îndreptă un deget către Barrie Delaney.
- După care am văzut cu toții o mulțime de variațiuni pe aceeași temă. Adevărul mamei lui Emily este că nu se poate ca fiica ei să fi fost altfel decât perfectă. Dar, pe de altă parte, îi vedem pe ceilalți așa cum vrem. Adevărul detectivului și al medicului legist se bazează pe o serie de probe de necontestat. Nu înseamnă însă că probele confirmă neapărat teoriile lor.
Adevărul din perspectiva lui Michael Gold, presupune asumarea responsabilității pentru ceva neînchipuit de îngrozitor, cu toate că ar fi mai simplu să arunci vina pe altcineva. Iar adevărul pentru mama lui Chris nu are nimic de-a face cu cazul de față. Adevărul pentru ea înseamnă să creadă în fiul ei.... indiferent de implicații.
Dar cel mai important adevăr l-am auzit chiar din gura lui Chris Harte. Nu există decât 2 oameni care să știe ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte de 7 noiembrie. Unul dintre ei e mort. Iar celălalt tocmai v-a mărturisit totul.
Jordan își lăsă mâna să alunece de-a lungul balustradei boxei pe când trecea prin dreptul fiecărui jurat.
- Aici interveniți dumneavoastră, doamnelor și domnilor. Domnișoara Delaney v-a prezentat o serie de fapte. Iar Chris Harte v-a oferit adevărul. Vreți să dați orbește ascultare domnișoarei Delaney, să vedeți lucrurile așa cum vrea ea să le vedeți, prin lentilele ei alb-negru? Vă veți spune: avem o armă, a fost o împușcătură, o fată a murit, prin urmare trebuie să fie vorba de crimă. Sau veți da ascultare adevărului?
Aveți de ales.
Fie o apucați pe cărarea bătătorită - cea pe care o urmez și eu ca avocat - anume să vă formați o opinie în baza faptelor sau a probelor. Fie prindeți adevărul în ambele mâini și îl acceptați ca pe un dar ce vi s-a oferit.
Se aplecă către jurați și își îmblânzi tonul:
- Au fost odată o fată și un băiat. Au crescut împreună. S-au iubit unul pe celălalt ca niște frați. Iar când au crescut, au devenit iubiți. Sentimentele și inimile lor s-au contopit într-atât, încât nu au mai putut să-și distingă nevoile individuale.
Apoi, dintr-un motiv pe care noi n-o să-l aflăm niciodată, unul dintre cei 2 tineri nu a mai vrut să trăiască. Astfel că a apelat la singura persoană în care avea încredere.
Jordan se îndreptă spre Chris, până când doar câțiva centimetri îl mai despărțeau de clientul său.
- El a încercat s-o ajute. A încercat s-o oprească. Dar, în același timp, îi simțea suferința de parcă ar fi fost a lui. În ultima clipă, el n-a fost în stare s-o oprească. A dat greș. Ba chiar a mers într-atât de departe încât să fugă de acolo.
Jordan se uită înspre juriu.
- Problema era că Emily nu putea să se omoare. L-a implorat, l-a rugat, a plâns și și-a pus mâna ei peste mâna lui, care era pe armp. Acum, întrebarea cu care vă confruntați dumneavoastră, domnilor jurați, este: A împușcat-o Chris de unul singur?
Nu putem ști, doamnelor și domnilor, cine a apăsat de fapt pe trăgaci. Poate că Emily a apăsat pe mâna lui Chris. Și poate că Emily i-a spus că își dorește să moară mai mult decât orice pe lume.
După cum am mai spus, Chris Harte este singura persoană din această sală de judecată care a fost acolo. Iar, conform propriei lui mărturisiri, nici măcar el, Chris, nu știe sigur ce s-a întâmplat.
Domnișoara Delaney vrea să-l condamnați pe Chris pentru crimă cu premeditare. Totuși, ca să faceți asta, ea trebuie să vă convingă mai întâi că el a avut timp suficient pentru a plănui toate astea. Că s-a gândit la ce urma să facă și că și-a fixat acest scop în minte, hotărându-se să-i ia viața lui Emily.
Jordan scutură din cap.
- Dar știți ce? Chris nu a vrut s-o omoare pe Emily, nici în seara aceea și nici în oricare altă seară. Era ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă.
Procesul acesta nu are în centrul lui faptele prezentate de domnișoara Delaney, nici pledoaria mea de deschidere, nici măcar martorii pe care i-am adus în fața dumneavoastră. Ci ceea ce Chris Harte a decis să vă dezvăluiască.
Jordan își mută încet privirea de la un membru al juriului la altul, întâlnind toate cele 12 perechi de ochi.
- El a fost acolo și are oarecare îndoieli cu privire la ce s-a întâmplat cu adevărat. Dacă el are, cum să nu aveți dumneavoastră?
Jordan se îndreptă către banca apărării, dar se opri la jumătatea distanței.
- Chris v-a spus ceea ce majoritatea juraților nu au ocazia să audă vreodată: adevărul. Acum este rândul dumneavoastră să-i dovediți că l-ați ascultat.
- Pe domnul McAfee îl așteaptă cu siguranță un viitor strălucit de romancier, începu Barrie. Și eu m-am lăsat prinsă de țesătura intrigii lui. Dar ce încearcă de fapt domnul McAfee să facă este să vă îndepărteze pe cât posibil de probele evidente ale acestui caz, pe care el nu le recunoaște a fi sinonime cu „adevărul”.
Acum, nu știm cu siguranță dacă Chris Harte ne spune sau nu adevărul continuă ea. Știm că a mai mințit înainte: pe polițiști, pe părinții lui. Prima versiune a fost că Emily voia să se sinucidă, împreună cu Chris. A doua, că Emily voia să se sinucidăă, dar Chris avea de gând s-o oprească.
Barrie făcu o pauză, apoi reluă:
- Știți, eu cred mai degrabă versiunea a doua, fiindcă mie nu-mi pare că Chris ar avea tendințe sinucigașe. O, dar apoi Chris și-a schimbat din nou povestea: Emily nu s-a simțit în stare să apese singură pe trăgaci, așa că l-a pus pe el s-o facă în locul ei.
Barrie oftă teatral:
- Domnul McAfee vrea să vedeți adevărul.
Ridică din sprâncene:
- Dar care dintre ele? De dragul conversației, să rămânem la varianta finală a lui Chris. Să presupunem că acesta e adevărul. Și, chiar dacă ar fi, nu aveți altă opțiune decât să-l condamnați.
Ați văzut probele, singurele lucruri care au rămas neschimbate pe parcursul procesului. Ați auzit-o pe detectivl Marrone spunând că pe acea armă s-au găsit amprentele lui Chris. L-ați auzit pe medicul legist spunând că traiectoria glonțului care a străbătut capul lui Emily indică faptul că altcineva a împușcat-o. L-ați auzit vorbind despre probele de piele aparținând lui Chris, care s-au găsit sub unghiile lui Emily, și despre vânătăiile de pe încheietura ei.
Dar, poate, cel mai important dintre toate, este că l-ați auzit pe Chris Harte spunând că a împușcat-o pe Emily Gold. El singur a mărturisit că a omorât-o.
O persoană se face vinovată de omor de gradul I dacă provoacă in mod intenționat moartea unei alte persoane. Dacă acțiunile sale sunt premeditate, deliberate și voite.
Să luăm în considerare următoarele: Chris Harte a cântărit avantajele și dezavantajele, după care a decis să aducă o armă la locul crimei. Un gest premeditat.
A încărcat arma. Un gest deliberat.
A luat de bunăvoie arma din mâinile lui Emily, i-a pus-o la tâmplă și a ținut-o chiar și atunci când glonțul a fost tras.
Acesta, doamnelor și domnilor, este omor de gradul I. Nu contează dacă i-a părut sau nu rău după Emily. Nu contează dacă Emily i-a cerut sau nu s-o facă. Nu contează dacă l-a durut s-o omoare. În țara asta, nu poți să iei pur și simplu o armă și să omori cu ea pe cineva. Nici măcar dacă respectivul ți-o cere.
Barrie se apropie de jurați.
- Dacă l-am crede de data asta pe Chris, unde am trage linie? Mai ales că victima nu mai este printre noi ca să depună mărturie. Pe legea mea, am avea criminali umblând nestingheriți pe străzi, asigurându-ne că victimele lor i-au obligat să le omoare!
Arătă către boxa martorilor.
- Chris Harte a stat acolo și v-a spus că a luar arma în mână, a îndreptat-o către capul lui Emily și a tras. Acesta este adevărul pe care-l căutați. Chris Harte trebuie găsit vinovat dacă moartea lui Emily Gold este rezultatul direct al acțiunilor lui. Prin urmare, cum puteți fi pe deplin convinși că acțiunile lui Chris Harte se încadrează în rândul celor enunțate?
Barrie traversă sala de judecată, înșirându-și argumentele:
- Pentru că ar fi putut să plece de acolo în orice moment. Pentru că nu a fost forțat s-o împuște pe Emily Gold.
Se opri în dreptul băncii cu probe și ridică arma crimei.
- La urma urmelor, doamnelor și domnilor, lui Chris Harte nu i-a pus nimeni pistolul la tâmplă.
Se făcuse 6 seara, și jurații nu ajunseseră încă la vreun verdict. Chris fu condus înapoi la închisoare peste noapte.
Simțea că ceva îi zvâcnește la baza craniului - ceva despre care nu pomeniseră nici Jordan și nici Barrie Delaney. Poate că pentru ei nu era important. Acest ceva avea legătură cu Emily.
Ea îl iubise. O știa prea bine, nu se îndoise niciodată de acest lucru. Dar tot ea îi ceruse și s-o omoare.
Dacă iubești pe cineva atât de mult, nu-i încarci pe umeri o povară pe care s-o poarte tot restul vieții.
Chris suferise din pricina asta, însă hotărâse că, dacă o iubea pe Emily însemna că trebuia s-o lase să plece, având în vedere că asta își dorea ea. Dar Emily fusese foarte egoistă, fiindcă nu-i dăduse niciodată lui Chris șansa de a alege.
În acel moment era furios pe Emily pentru că îi făcuse asta. Pentru că pusese dorințele ei mai presus de ale lui, pe când el făcuse exact opusul.
Pentru că îl trimisese în groapa aceea infectă, unde își petrecuse 7 luni, pe care nu avea să le mai recupereze nicicând. Pentru că nu-i spusese despre copil. Pentru că îl lăsase în urmă. Pentru că îi ruinase viața.
Iar în acel moment, Chris își dădu seama că, dacă Emily Gold s-ar fi aflat acolo, ar fi omorât-o el de bunăvoie.
Selena dădu deoparte paharul gol în care fusese vin.
- S-a terminat, spuse ea. Nu mai poți schimba nimic acum.
- Aș fi putut să....
- Nu, îi zise ea lui Jordan. N-ai fi putut.
El închise ochii și se lăsă pe spătarul scaunului, friptura rămânând aproape netinsă pe farfuria din fața lui.
- Urăsc partea asta, făcu el. Așteptarea. Ar fi fost mai ieftin pentru contribuabili să-mi dea pur și simplu o sabie pentru harakiri și să-mi spună să fac onorurile.
Selena izbucni în râs.
- Ești un optimist incurabil, n-am ce zice, spuse ea. O greșeală măruntă n-o să-ți afecteze cariera.
- Nu-mi pasă de carieră.
- Atunci de ce anume?
Ea îl scrută cu privirea, mirată.
- A... de Chris.
El își frecă fața cu podul palmelor.
- Știi ce nu pot să-mi scot din cap? Partea în care Chris era la bară și a spus că încă îi mai simte atingerea lui Emily câteodată. Iar eu i-am spus să ne scutească de prostiile astea.
- Ai fost nevoit, Jordan.
El îi infirmă vorbele cu un gest din mână.
- Nu-i vorba de asta. Am aproape de 2 ori vârsta lui Chris Harte, am fost căsătorit, și totuși n-am simțit niciodată așa ceva. Ce-mi zice instinctul? Ei bine, da, chiar cred că a omorât-o pe fata aia. Cel puțin, tehnic vorbind. Da, Iisuse, Selena! Sunt invidios pe el. Nu-mi imaginez cum e să iubești pe cineva atât de mult, încât să faci orice ți-ar cere. Chiar dacă ar fi vorba să comiți o crimă.
- Și tu ai face orice pentru Thomas, remarcă Selena.
- Nu e același lucru, și o știi prea bine.
Preț de-o clipă, Selena rămase tăcută.
- Să nu fii invidios pe Chris Harte. Dimpotrivă, să-ți fie milă de el. Pentru ca șansele ca el să mai găsească pe cineva de care să se apropie la fel de mult sunt foarte mici. Tu, pe de altă parte, ai toate motivele să te aștepți la așa ceva.
Jordan ridică din umeri, bătând cu degetele în masă.
- În fine, făcu el.
Selena scoase un oftat și se ridică în picioare.
- E timpul să plec acasă. Mâine ne trezim devreme.
Apoi, în mijlocul restaurantului, îi apucă urechile în mâinile ei și îi trase capul cu blândețe înspre ea ca să-l poată săruta.
Își presă gura de a lui. Până când Selena se dezlipi de el, Jordan aproape că rămase fără suflare.
- De ce ai făcut asta? reuși el să îngaime.
Ea îl bătu ușor pe obraz.
- Voiam să-ți dau o altă temă de gândire, răspunse ea, apoi făcu stânga-mprejur, lăsându-l să o urmeze.
La ora 9, familia Harte era deja pregătită de culcare. Gus nu se putea gândi la o altă metodă prin care să facă să vină ziua următoare. Stinse lumina și așteptă ca James să iasă din baie.
Patul scârțâi și se lăsă pe când James se băgă sub pături. Gus întoarse capul într-o parte, cu ochii la fereastră, unde luna se vedea cât unghia de subțire.
Știa motivul pentru care Chris îi întrerupsese depoziția, la fel de bine pe cât știa cât de prost se descurcase. Chris nu putuse niciodată să stea deoparte și să privească suferința celor dragi.
Acesta era motivul pentru care trebuise s-o împuște pe Emily.
Probabil că scosese un sunet, un suspin involuntar, fiindcă, pe neașteptate, James o trase la pieptul lui. Gus se întoarse spre căldura emanată de el și îl cuprinse cu brațele.
Voia să se apropie și mai mult, să-i intre sub piele, să devină o parte din el, astfel încât să scape de gândurile și de grijile ei. Voia să aibă puterea lui.
În loc să-i vorbească, se întoarse cu fața spre el și îl sărută, gura ei inundându-i gâtul, iar șoldurile ei presându-le grele pe ale lui.
Când sfârșiră, James o mângâie pe spatele scăldat în sudoare.
- Îți amintești de noaptea în care l-am conceput? întrebă ea în șoaptă.
El aprobă, cu capul în părul lui Gus.
- Am știut atunci, murmură ea, puteam simți că fusese diferit față de alte dăți. Ca și cum mi te-ai dăruit cu totul, ca și cum mi-ai dat o părticică din tine.
Jordan o strânse și mai puternic în brațe.
- Așa am făcut, spuse el.
Simți umărul lui Gus scuturându-se ușor și lacrimile ce-i curgeau pe pieptul lui.
- Știu, o liniști el. Știu.
Pe când jurații intrau în sala de judecată, Chris își dădu seama că nu putea înghiți. Mărul lui Adam îi bloca gâtlejul și deja simțea cum amețește și cum i se încețoșează privirea.
Nici măcar un singur membru al juriului nu se uită în direcția lui, astfel că încercă să-și aducă aminte ce îi spuseseră ceilalți deținuți, din experiența lor, în această privință: era de bine sau nu?
Judecătorul Puckett se întoarse către unul dintre jurați, un bărbat în vârstă îmbrăcat într-o haină de postav pătată, închisă până la ultimul nasture.
- Domnule președinte al juriului, ați ajuns la un verdict?
- Da, Onorată Instanță.
- Verdictul a fost luat în unanimitate?
- Da.
Judecătorul încuviință cu un semn din cap, iar unul dintre aprozi se apropie de boxa juraților și luă bucata de hârtie împăturită din mâna președintelui.
Mergea încet, în ritmul melcului, se gândi Chris.
Se duse la judecător și îi înmână hârtia. Judecătorul încuviință din cap, apoi trimise biletul înapoi la președinte.
Leslie Puckett își înălță privirea, cu chipul lipsit de orice expresie.
- Inculpatul să se ridice în picioare.
Chris îl simți pe Jordan ridicându-se de pe scaunul de lângă el. Avea toată bunăvoința să facă și el întocmai, însă picioarele nu-i dădeau ascultare. Rămâneau fără vlagă sub bancă, grele ca niște bolovani, imobile.
Jordan privi către el încruntat.
- Ridică-te!
- Nu pot, șopti Chris, apoi simți cum avocatul îl apucă de subraț și îl aduce în poziție verticală.
Inima îi bătea nebunește, iar mâinile și le simțea ca de plumb, de nu putea nici să le strângă pumn, oricât s-ar fi străduit. Era ca și cum, dintr-odată, corpul acela nu mai era al lui.
În secunda aceea, fu asaltat de simțuri: de mirosul săpunului cu care fusese curățat noaptea precedentă mobilierul din sala de judecată, de picăturile de sudoare care i se prelingeau pe spate, de bătaia în podea a piciorului stenografei.
- În cazul statului New Hampshire vs. Christopher Harte, acuzat de omor de gradul I, cum îl găsiți pe inculpat?
Președintele juriului se uită la bucata de hârtie pe care o ținea în mână.
- Nevinovat, spuse el.
Chris îl simți pe Jordan cum se întoarce către el, cu un zâmbet uimit luminându-i toată fața. La mică distanță în spatele lui, auzi plânsul înăbușit al mamei sale. Ascultă rumoarea iscată în sala de judecată, care izbucni la auzirea verdictului neașteptat.
Iar pentru a treia oară în viața lui, Christopher Harte își pierdu cunoștința.
EPILOG
Oriunde se ducea, Chris avea grijă să deschidă geamurile.
Când conducea, erau lăsate jos, chiar dacă era pornit și aerul condiționat. Le deschidea în fiecare încăpere din casă. Ba chiar și în timpul nopții, când era răcoare, preferând să pună mai multe pături pe el decât să blocheze pătrunderea aerului în încăpere.
Cu toate astea, în ciuda adierilor răcoroase, persista un miros care nu se lăsa dus de vânt. Se trezea uneori în toiul nopții, luptându-se să scape de el, sufocându-se.
Părinții îl găseau dimineața dormind pe canapea, pe podeaua din sufragerie sau chiar la picioarele patului lor.
Ce e? întrebau ei. Ce s-a întâmplat?
Dar nu era chip să-l explici cuiva care nu fusese acolo; fără absolut niciun motiv, simțea deodată în nări mirosul închisorii.
Sosi într-o sâmbătă din luna iunie - un camion lung, alb, cu harta lumii desenată pe o laterală. Parcă pe aleea familiei Gold, și din el ieșiră 6 bărbați să le care lucrurile.
Gus și James priveau de pe verandăă cum erau ridicate cutiile, așezate saltelele, lămpile înfășurate cu propriile cabluri și bicicletele duse în pântecul camionului. Nu-și adresară niciun cuvânt; amândoi își făcură de lucru pe afară, ținându-se ocupați întreagazi, ca să poată asista la aceasta.
Umbla vorba prin vecini că familia Gold s-ar muta din oraș - nu foarte departe, dar mutarea era necesară. Casa fusese scoasă la vânzare și cumpăraseră una nouă înainte de a se vinde cea veche.
Oamenii spuneau că Michael dorise să plece mai departe, în Colorado sau chiar în California. Însă Melanie nu voia s-o părăsească pe fiica lor. Și, oricum, la ce ar fi ajutat asta?
Noua casă avea și ea loc pentru birou, pentru cabinetul veterinar al lui Michael, și era, din toate punctele de vedere, o locuință frumoasă și liniștită.
Era doar un zvon, desigur, dar cineva auzise că ar avea 3 dormitoare: unul pentru Michael Gold, unul pentru soția lui și unul pentru Emily.
Înainte ca Gus să se poată opri, porni de-a lungul aleii. Urmări cu privirea camionul încălecând creasta drumului, urmat de mașina lui Melanie. Iar în spatele lui, la o oarecare distanță, venea mașina lui Michael.
Camioneta mergea cu geamurile deschise; era prea veche ca să-i mai funcționeze cum trebuie aerul condiționat. Michael încetini când trecu prin dreptul aleii familiei Harte. Văzu că are de gând să oprească.
Gus văzu că intenționa să-i vorbească. Să-i accepte scuzele, să-i ofere iertare, să-și ia pur și simplu la revedere.
Camioneta se opri la primul stop, iar Michael își întoarse capul, privirea lui sobră întâlnind-o pe a lui Gus.
Fără un cuvânt, el își văzu de drum.
Chris se afla în camera lui când camionul ieși de pe aleea familiei Harte.
Fordul lui Melanie Gold și, în urma lui, camioneta lui Michael. O caravană, se gândi Chris. Întocmai ca țiganii: plecau în căutarea unei vieți mai ușoare, mai bune.
Chris se lăsă pe pervazul geamului deschis, ascultând țiuitul greierilor și scârțâitul ușor al camionului de mutări ce se deplasa de-a lungul drumului Wood Hollow.
Curios, își întinse gâtul afară pe fereastră, încercând să vadă marginea pervazului care se curba la vârf.
Era încă acolo, scripetele pe care îl foloseau el și Emily să-și trimită mesaje în cutii de conservă pe când erau copii.
Chris întinse mâna, ciupind firul de pescuit mucegăit, altfel intact. Cu mult timp în urmă, se prinsese într-un pin dintre cele două case, încurcându-se și pierzând astfel cutia de conservă, cu tot cu mesajul din interior.
Chris încercase s-o recupereze, dar atunci fusese prea mic.
Se răsuci, astfel încât să stea cu picioarele pe pervaz, întinzându-și mâinile pe țiglele acoperișului. Reuși să prindă firul între degete și îl încercă un sentiment straniu de încântare, ca și cum însemna ceva să reușească din prima încercare.
Firul ros de vreme se rupse, iar Chris urmări cu privirea cum conserva ruginită se desprinde de pe firul ce făcea legătura între case.
Cu inima bătându-i nebunește, Chris coborî în goană scările, sărind câte două trepte deodată. Se duse glonț înspre locul unde căzuse cutia de conservă, căutând în stânga și în dreapta, până când zări un licăr argintiu.
Chris îngenunche la poalele unui pin înalt și băgă un deget în conservă, scoțând o bucată de hârtie.
Nu-și amintea ce scrisese în acest ultim mesaj, nici dacă el i-l trimisese lui Emily sau invers. Simți un gol în stomac pe când elibera biletul din conservă.
Despături cu grijă pliurile fragile ale hârtiei.
Biletul era gol.
Nu știa să spună dacă așa fusese de la bun început sau dacă anii șterseseră ceea ce fusese scris.
Chris puse biletul în buzunarul pantalonilor săi scurți și lăsă în urmă casa lui Emily, spunându-și în sinea lui că, oricum ar fi fost, nu mai conta.
SFÂRȘIT
Nu se urcă în mașină și se pomeni că așteaptă să audă împușcătura.
O jumătate de oră trecu astfel și, până să-și dea seama ce face, Chris parcursese deja jumătate de drum înapoi spre carusel.
O văzu pe Emily în același loc în care o lăsase, stând turcește pe podeaua de lemn, cu arma cuibărită în căușul palmelor.
Emily ridică privirea când îi văzu picioarele la marginea caruselului. Avea ochii roșii, nasul îi curgea.
- Nu pot s-o fac, îi zise, încecându-se cu propriile cuvinte. Aș putea să-ți spun să pleci naibii de-aici, să țip și să zbier, așa îmi vine, dar nu sunt în stare.
Cu inima bătându-i nebunește, Chris o ridică pe Emily în picioare.
Este un semn, se gândi el.
Dar, de îndată ce o puse pe picioare, ea îi apăsă pistolul în palmă. Arma era lipicioasă de la transpirația lui Emily și la fel de caldă ca pielea ei.
- Sunt prea lașă ca să mă omor, șopti ea. Și mult prea lașă ca să continui să trăiesc.
Își ridică privirea:
- Încotro s-o apuc?
Cuvintele, oricare ar fi fost ele, îi rămaseră lui Chris în gât.
Chris era transfigurat din pricina chinului pe care îl citea pe chipul lui Emily. Indiferent ce secret avea și nu i-l putea mărturisi lui, acesta o ucidea. Mai încet și mult mai dureros decât ar fi putut s-o facă un Colt.
Mintea lui Chris se limpezi, marcată de acele senzații pe care le avea uneori când despica suprafața apei cu o ultimă lovitură victorioasă de braț. Totul căpăta sens, pur și simplu. Lui Emily nu-i era frică să moară. Îi era frică dacă nu murea.
În acel moment, în care noaptea îi strângea ca într-o menghină, lui Chris nu-i trecu prin minte să fugă, să se ducă după ajutor sau să tragă de timp. Nu rămăseseră decât ei 2, nu exista alternativă: pentru prima oară, Chris înțelese cum se simțise Emily în tot acest timp.
- Te rog, îi șopti ea, iar el își dădu seama că nu-și dorise altceva decât să-i facă lui Emily pe plac.
Apucă arma cu mâna stângă și o îmbrățișă.
- Asta e ceea ce-ți dorești cu adevărat? o întrebă el în șoaptă, iar Emily, dându-și seama că el luase o decizie, încuviință din cap.
Se destinse în brațele lui, însă fărmâna de încredere îl trezi.
- Nu pot să-ți fac una ca asta, îi spuse el, trăgându-se înapoi.
Emily își puse mâna peste a lui și ridică arma la tâmplă.
- Atunci fă-o pentru mine, îi răspunse ea.
Nu putea să-i vadă fața din poziția asta, dar putea să și-o imagineze. Și-l închipui pe Chris așa cum fusese cu o vară în urmă, pe terenul de tenis din curtea școlii.
Era o zi caniculară, și Dumnezeu știe de ce se apucaseră să joace tenis, dar iată-i acolo, serviciul lui Emily trimițând mingile în afara terenului, în timp ce Chris se ducea după ele, râsul lui răsunând la fel de departe.
Și-l aminti stând cu spatele la soare, cu racheta în mâna stângă și cu o minge Wilson în cea dreaptă. Se opri ca să-și șteargă sudoarea de pe frunte, zâmbindu-i apoi larg lui Emily.
Vocea lui aspră, profundă, atât de dragă ei.
- Ești gata? o întrebă.
Emily simți arma atingându-i pielea și trase aer adânc în piept.
- Acum, răspunse ea.
- Acum, Chris, acum.
Auzea cuvintele, vocea lui Emily vibrând în pieptul lui, însă mâinile îi tremurau din nou. Dacă apăsa în acel moment pe trăgaci, probabil avea să se împuște pe el. Dar era oare asta un lucru atât de rău?
- Acum. Acum.
Chris plângea cu atâta disperare, încât, atunci când se uită la Emily cu colțul ochiului, fața ei tremura, iar el crezu că deja începuse s-o dea uitării. Dar apoi clipi, iar ea îi apăru frumoasă și senină, în așteptare, ținând gura ușor întredeschisă așa cum fcea uneori când dormea.
Deschise ochii, iar el citi în ei convingerea absolută.
- O, te iubesc! spuse el; cel puțin așa credea, însă Emily îl auzi oricum.
Fata își ridică mâna dreaptă și o așeză peste a lui, degetele ei așezându-se perfect peste ale lui, îndemnându-l să continue.
Îi strânse mâna și i-o apăsă pe trăgaci, iar el, asurzit de zgomot, fu cuprins de amețeală, de parcă s-ar fi prăbușit, cu Emily încă în brațele lui.
ACUM
MAI 1998
Chris tăcu, iar peste sala de judecată se așternu șocul.
Jordan se mișcă, fiind cel dintâi care să rupă vraja. Chris se aplecă peste balustradă, cu brațele încrucișate pe pântec, cu respirația neregulată.
Exista o singură cale de a salva cazul. Știa precis ce avea să spună acuzarea - o făcuse chiar el, ani la rând. Iar, ca să iasă învingător, singura șansă pe care o avea era să-i dejoace planurile lui Barrie Delaney: să-l judece pe Chris înainte s-o facă ea.
Jordan se apropie de boxa martorilor, gata să se năpustească asupra propriului client.
- De ce erai acolo? îl întrebă Jordan cinic. Aveai de gând să te sinucizi, sau ce?
Uimit, Chris ridică privirea către avocatul său. În ciuda a ceea ce se întâmplase în ultima oră, se presupunea că Jordan era de partea lui.
- Am crezut că pot s-o opresc.
- Serios? pufni Jordan. Ai crezut că poți s-o oprești, dar ai sfârșit în schimb prin a o împușca. Cum se face că ai adus 2 gloanțe?
- Chiar... chiar nu ștu, bâigui Chris. Pur și simplu am făcut-o.
- În cazul în care ratai ținta?
- În cazul în care... Nu gândeam limpede, recunoscu Chris. Am luat 2 gloanțe, atâta tot.
- Ai leșinat, spuse Jordan, schimbând subiectul. Ai cunoștință de acest lucru?
- M-am trezit întins pe pământ, cu o rană sângerândă la cap, răspunse el. Asta e tot ce-mi amintesc.
Brusc, îi veni în minte un lucru pe care i-l spusese Jordan cu luni în urmă:
Boxa martorilor poate fi un loc foarte singuratic.
- Erai inconștient când a sosit poliția?
- Nu, spuse Chris. Stăteam în capul oaselor, sprijinind-o pe Emily.
- Dar îți amintești că ai leșinat la un moment dat. Mai ții minte ce s-a întâmplat înainte de presupusul leșin?
Chris deschise gura și o închise la loc, incapabil să scoată un sunet.
- Amândoi țineam arma în mână, reuși el să îngaime.
- Unde erau mâinile lui Emily?
- Peste mâna mea.
- Pe armă?
- Nu știu. Așa cred.
- Îți aduci aminte locul exact?
- Nu, spuse Chris cu voce gâtuită și din ce în ce mai agitat.
- Atunci de unde știi sigur că mâinile ei erau peste a ta?
- Pentru că încă îi mai simt atingerea, și acum, când mă gândesc la asta.
Jordan își dădu ochii peste cap.
- Să fim serioși, Chris! Nu-mi servi prostiile astea siropoase. De unde știi că mâinile ei erau peste a ta?
Chris îl săgetă cu privirea pe avocat, înroșindu-se de tot la față.
- Pentru că încerca să mă facă să apăs pe trăgaci! țipă el.
Jordan nu se lăsă.
- Și de unde știi asta? îl presă el.
- Pentru că știu, pur și simplu!
Chris își încleștă mâinile pe balustrada boxei.
- Pentru că așa s-a întâmplat.
Trase iute o gură de aer, încercând să-și recapete stăpânirea de sine.
- Pentru că ăsta e adevărul, adăugă el.
- O, făcu Jordan, lăsându-se pe spate. Adevărul. Și de ce ar trebui să credem adevărul ăsta? Ne-au mai fost prezentate atâtea altele.
Chris începu să se legene ușor înainte și înapoi. Jordan îi spusese lui Chris că avea să-i distrugă toată apărarea, iar Chris își dădu seama acum că avocatul îl făcea să plătească pentru asta.
Brusc, se trezi cu Jordan din nou lângă el.
- Aveai mâna pe armă?
- Da.
- Unde?
- Pe trăgaci.
- Și mâna lui Emily unde era? întrebă el.
- Pe a mea. Pe armă.
- Ei bine, hotărăște-te! Pe mâna ta sau pe armă?
Chris își coborî capul.
- Amândouă. Nu știu.
- Să înțeleg că nu-ți amintești că ai leșinat, dar îți amintești că mâna lui Emily era pe a ta și pe armă. Cum se poate așa ceva?
- Nu știu.
- De ce era mâna lui Emily pe mâna ta?
- Pentru că încerca să mă facă să o omor.
- De unde știi asta? îl zeflemisi Jordan.
- Pentru că spunea: „Acum, Chris, acum.” Dar n-am putut s-o fac. Ea o tot spunea întruna, după care și-a pus mâna peste a mea și a apăsat-o.
- Ți-a apăsat mâna? Ți-a apăsat degetul pe trăgaci?
- Nu știu.
Avocatul se aplecă înspre el.
- Ți-a strâns încheietura astfel încât ți-a mișcat toată mâna?
- Nu știu.
- Chris, degetul ei a atins măcar trăgaciul?
- Nu sunt sigur.
Scutură violent din cap, încercând să-și limpezească gândurile.
- Mâna ei a lovit degetul tău care era pe trăgaci?
- Nu știu, suspină Chris. Nu știu.
- Tu ești cel care a apăsat pe trăgaci, Chris? întrebă Jordan, la doar câțiva centimetri depărtare de chipul lui Chris.
Acesta încuviință din cap; nasul îi curgea, iar ochii îi erau umezi și roșii.
- Chris, insistă Jordan, de unde știi?
- Nu știu, țipă Chris, acoperindu-și urechile. Nu știu. Dumnezeule, nu știu!
Jordan se întinse peste balustrada boxei martorilor, îi luă cu blândețe mâinile lui Chris și i le așeză pe despărțitorul de lemn, sub ale lui.
- Chris, nu știi sigur dacă tu ai omorât-o pe Emily, așa e?
Lui Chris i se puse un nod în gât. Se uită cu ochi mari la avocatul său.
Nu trebuie să găsești acum răspunsul, îl imploră Jordan în tăcere. Trebuie doar să recunoști că nu poți.
Era zdrobit pe dinăuntru și își simțea inima de parcă i-ar fi fost călcată în picioare... dar, pentru prima oară de luni întregi, se simțea împăcat.
- Nu, șopti Chris, acceptând darul lui Jordan. Nu pot.
Barrie Delaney nu mai avusese parte în viața ei de un asemenea caz. Jordan făcuse în mod eficient treaba în locul, până la sfârșit, când inculpatul cedă nervos și își contrazise practic propria mărturisire. Dar Barrie nu era genul care să renunțe atât de ușor.
- S-au întâmplat multe în noaptea de 7 noiembrie, nu-i așa?
Chris ridică privirea la procuroare și aprobă din cap.
- Da.
- Până la urmă, tu ai fost cel care a ținut arma în ultima clipă? întrebă Barrie.
- Da.
- Arma aceea era îndreptată spre capul lui Emily?
- Da.
- Țineai degetul pe trăgaci?
Chris trase adânc aer în piept.
- Da, răspunse el.
- S-a tras cu arma?
- Da.
- Domnule Harte, mâna dumitale era încă pe trăgaci când s-a tras cu arma?
- Da, șopti Chris.
- Crezi că tu ai împușcat-o pe Emily Gold?
Chris își mușcă buza.
- Nu știu, răspunse el.
- Mai am niște întrebări, Onorată Instanță.
Jordan se apropie din nou de boxa martorilor.
- Chris, te-ai dus în seara aceea la carusel cu gândul să îi iei viața lui Emily?
- Dumnezeule, nu!
- Te-ai dus acolo cu gând s-o omori?
- Nu.
Scutură energic din cap.
- Nu.
- Nici măcar în momentul în care îi țineai arma la tâmplă, Chris, nu voiai s-o omori?
- Nu, răspunse Chris grav. Nu voiam .
Jordan se întoarse cu spatele la Chris și cu privirea ațintită asupra lui Barrie Delaney, repetând ca un papagal întrebările procuroarei.
- În noaptea de 7 noiembrie, Chris, mâna ta era pe armă în ultima clipă?
- Da.
- Arma era îndreptată spre capul lui Emily?
- Da.
- Țineai degetul pe trăgaci?
- Da.
- S-a tras cu arma?
- Da.
- Mâna lui Emily era pe armă, peste a ta?
- Îhâm, făcu Chris.
- Și îți spunea: „Acum, Chris, acum”?
- Da.
Jordan traversă sala de judecată, oprindu-se în fața juriului.
- Ne poți spune, Chris, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, că acțiunile tale, mișcările tale sunt singurele lucruri care au dus la declanșarea acelei arme?
- Nu, răspunse Chris, cu ochii strălucitori. Presupun că nu.
Spre surprinderea tuturor, judecătorul Puckett insistă să fie trase concluziile după prânz.
Pe când aprozii se apropiaseră de Chris ca să-l ducă în celula șerifului de la subsol, acesta se întinse ca să-l tragă pe Jordan de mânecă.
- Jordan, începu el.
Avocatul își strângea notițele, creioanele și documentele împrăștiate peste tot pe masă. Nu se obosi să ridice capul.
- Nu vorbi cu mine, îi spuse el și plecă fără să-i arunce nici măcar o privire.
Barrie Delaney se desfătă cu o înghețată pe băț. Ciocolată la interior, ciocolată la exterior. O adevărată sărbătoare.
Ca asistent al procurorului general, singura modalitate prin care își putea face reputație era să aibă norocul de a fi următoarea pe listă când se întâmpla să apară vreun caz important. La acest capitol, Barrie fusese norocoasă.
Crimele erau rare în Grafton County, iar sălile de judecată nu auziseră mărturisiri dramatice. Tot statul avea să vuiască despre cazul acesta în următoarele zile. Era posibil chiar ca lui Barrie să i se ia interviu pentru vreun post de știri.
Linse cu grijă înghețata de jur-împrejur, conștientă că o pată pe costumul ei n-ar fi fost o idee prea bună, de vreme ce mai avea de susținut pledoaria finală. Dar, după socoteala ei, și dacă ar fi recitat alfabetul după pledoaria lui Jordan, tot ar fi obținut condamnarea pentru crimă împotriva lui Chris Harte.
În ciuda sforțărilor lui Jordan din final, juriul știa când era dus de nas.
Jurații aveau proaspăt în memorie declarația lui Chris cum că o împușcase pe fată, circul pe care îl făcuse mama lui când depusese mărturie și faptul că, de-a lungul celor 3 zile de proces, apărarea mințise în mod intenționat.
Nimănui nu-i plăcea că fusese dus cu zăhărelul.
Barrie Delaney zâmbi.
Și cu atât mai puțin de Jordan McAfee, se gândi ea.
- Dispari! urlă Jordan peste umăr.
- Nu face pe durul! i-o întoarse Selena.
- Lasă-mă-n pace, bine?
Se îndepărtă de ea, dar era atât de înaltă, iar picioarele alea lungi îl ajunseră numaidecât din urmă.
Profită de ocazie și se furișă în toaleta bărbaților, doar ca s-o vadă pe Selena dând ușa de perete și pășind înăuntru. Se sprijini cu spatele de ușă, împiedicând pe oricine să mai intre.
- Acum, îi porunci ea. Vorbește!
Jordan se aplecă deasupra chiuvetei și închise ochii.
- Ai măcar cea mai vagă idee, începu el, cum o să-mi afecteze credibilitatea?
- N-o să ți-o afecteze în niciun fel, îi spuse Selena. L-ai pus pe Chris să semneze declarația.
- Exact ceea ce nimeni nu o să afle de la știri. O să presupună cu toții că sunt la fel de competent în sala de judecată ca unul dintre cei 7 pitici.
- Care dintre ei? întrebă Selena, zâmbind ușor.
- Mutulică.
Jordan oftă.
- Doamne, cât am fost de idiot! Cum să-l chem la bară fără să-l întreb mai întâi ce are de gând să spună?
- Erai nervos, spuse Selena.
- Și?
- Și nu știi cum reacționezi când ești nervos.
Îi puse mâna pe braț.
- Ai făcut tot ce ai putut pentru Chris, îi aminti ea cu blândețe. Nu poți să câștigi de fiecare dată.
Jordan îi aruncă o privire.
- De ce naiba nu? făcu el.
- Știți ce? începu Jordan, cu fața la jurați. Acum 3 ore, n-aveam nici cea mai vagă idee ce urma să vă spun în momentul acesta. Apoi am avut o revelație - și pentru asta trebuie să vă felicit pe dumneavoastră pentru că astăzi ați asistat la ceva cât se poate de neobișnuit. Ceva surprinzător, care niciodată, dar niciodată, nu-și va mai face apariția într-o sală de judecată. Dumneavoastră, doamnelor și domnilor, ați fost martori la adevăr.
Zâmbi, sprijinindu-se de banca apărării.
- E un cuvânt înșelător, nu-i așa? Pare mai cuprinzător decât însăși viața.
Își luă o mină serioasă din dorința de a-i face o impresie bună judecătorului Puckett.
- Foarte solemn. L-am căutat în dicționar. Webster`s spune că este starea reală a lucrurilor, întruchiparea evenimentelor și a faptelor reale.
Jordan ridică din umeri.
- Pe de altă parte, Oscar Wilde spune că purul și simplul adevăr este rareori pur și niciodată simplu. Adevărul, vedeți dumneavoastră, este în ochii privitorului.
Știați că am fost cândva procuror? Am fost. Acum 10 ani, am lucrat în același birou în care lucrează astăzi domnișoara Delaney, aici de față. Dar știți de ce am plecat? Pentru că mi-a displăcut ideea de adevăr. Când ești procuror, lumea este în alb sau negru, iar faptele fie s-au petrecut, fie nu. Întotdeauna am crezut că o poveste are mai multe versiuni, mai multe perspective. Nici nu credeam că adevărul își are locul într-un proces. Ca procuror, îți prezinți probele și martorii, după care apărării îi vine rândul să pună toate acestea într-o altă lumină. Dar veți observa că nu mai pomenit nimic de prezentarea adevărului.
Râse.
- Amuzant, nu credeți, că ar trebui acum să iau adevărul și să fug cu el în zona de apărare, nu? Pentru că asta e tot ce mi-a rămas ca să-l salvez pe Chris Harte. Procesul... în mod incredibil... a gravitat permanent în jurul adevărului.
Jordan se apropie de boxa juraților și își desfăcu brațele, sprijinindu-le de balustrada de lemn.
- Am început acest proces cu două adevăruri. Al meu, arătă către pieptul lui, și al ei.
Îndreptă un deget către Barrie Delaney.
- După care am văzut cu toții o mulțime de variațiuni pe aceeași temă. Adevărul mamei lui Emily este că nu se poate ca fiica ei să fi fost altfel decât perfectă. Dar, pe de altă parte, îi vedem pe ceilalți așa cum vrem. Adevărul detectivului și al medicului legist se bazează pe o serie de probe de necontestat. Nu înseamnă însă că probele confirmă neapărat teoriile lor.
Adevărul din perspectiva lui Michael Gold, presupune asumarea responsabilității pentru ceva neînchipuit de îngrozitor, cu toate că ar fi mai simplu să arunci vina pe altcineva. Iar adevărul pentru mama lui Chris nu are nimic de-a face cu cazul de față. Adevărul pentru ea înseamnă să creadă în fiul ei.... indiferent de implicații.
Dar cel mai important adevăr l-am auzit chiar din gura lui Chris Harte. Nu există decât 2 oameni care să știe ce s-a întâmplat cu adevărat în acea noapte de 7 noiembrie. Unul dintre ei e mort. Iar celălalt tocmai v-a mărturisit totul.
Jordan își lăsă mâna să alunece de-a lungul balustradei boxei pe când trecea prin dreptul fiecărui jurat.
- Aici interveniți dumneavoastră, doamnelor și domnilor. Domnișoara Delaney v-a prezentat o serie de fapte. Iar Chris Harte v-a oferit adevărul. Vreți să dați orbește ascultare domnișoarei Delaney, să vedeți lucrurile așa cum vrea ea să le vedeți, prin lentilele ei alb-negru? Vă veți spune: avem o armă, a fost o împușcătură, o fată a murit, prin urmare trebuie să fie vorba de crimă. Sau veți da ascultare adevărului?
Aveți de ales.
Fie o apucați pe cărarea bătătorită - cea pe care o urmez și eu ca avocat - anume să vă formați o opinie în baza faptelor sau a probelor. Fie prindeți adevărul în ambele mâini și îl acceptați ca pe un dar ce vi s-a oferit.
Se aplecă către jurați și își îmblânzi tonul:
- Au fost odată o fată și un băiat. Au crescut împreună. S-au iubit unul pe celălalt ca niște frați. Iar când au crescut, au devenit iubiți. Sentimentele și inimile lor s-au contopit într-atât, încât nu au mai putut să-și distingă nevoile individuale.
Apoi, dintr-un motiv pe care noi n-o să-l aflăm niciodată, unul dintre cei 2 tineri nu a mai vrut să trăiască. Astfel că a apelat la singura persoană în care avea încredere.
Jordan se îndreptă spre Chris, până când doar câțiva centimetri îl mai despărțeau de clientul său.
- El a încercat s-o ajute. A încercat s-o oprească. Dar, în același timp, îi simțea suferința de parcă ar fi fost a lui. În ultima clipă, el n-a fost în stare s-o oprească. A dat greș. Ba chiar a mers într-atât de departe încât să fugă de acolo.
Jordan se uită înspre juriu.
- Problema era că Emily nu putea să se omoare. L-a implorat, l-a rugat, a plâns și și-a pus mâna ei peste mâna lui, care era pe armp. Acum, întrebarea cu care vă confruntați dumneavoastră, domnilor jurați, este: A împușcat-o Chris de unul singur?
Nu putem ști, doamnelor și domnilor, cine a apăsat de fapt pe trăgaci. Poate că Emily a apăsat pe mâna lui Chris. Și poate că Emily i-a spus că își dorește să moară mai mult decât orice pe lume.
După cum am mai spus, Chris Harte este singura persoană din această sală de judecată care a fost acolo. Iar, conform propriei lui mărturisiri, nici măcar el, Chris, nu știe sigur ce s-a întâmplat.
Domnișoara Delaney vrea să-l condamnați pe Chris pentru crimă cu premeditare. Totuși, ca să faceți asta, ea trebuie să vă convingă mai întâi că el a avut timp suficient pentru a plănui toate astea. Că s-a gândit la ce urma să facă și că și-a fixat acest scop în minte, hotărându-se să-i ia viața lui Emily.
Jordan scutură din cap.
- Dar știți ce? Chris nu a vrut s-o omoare pe Emily, nici în seara aceea și nici în oricare altă seară. Era ultimul lucru pe care ar fi vrut să-l facă.
Procesul acesta nu are în centrul lui faptele prezentate de domnișoara Delaney, nici pledoaria mea de deschidere, nici măcar martorii pe care i-am adus în fața dumneavoastră. Ci ceea ce Chris Harte a decis să vă dezvăluiască.
Jordan își mută încet privirea de la un membru al juriului la altul, întâlnind toate cele 12 perechi de ochi.
- El a fost acolo și are oarecare îndoieli cu privire la ce s-a întâmplat cu adevărat. Dacă el are, cum să nu aveți dumneavoastră?
Jordan se îndreptă către banca apărării, dar se opri la jumătatea distanței.
- Chris v-a spus ceea ce majoritatea juraților nu au ocazia să audă vreodată: adevărul. Acum este rândul dumneavoastră să-i dovediți că l-ați ascultat.
- Pe domnul McAfee îl așteaptă cu siguranță un viitor strălucit de romancier, începu Barrie. Și eu m-am lăsat prinsă de țesătura intrigii lui. Dar ce încearcă de fapt domnul McAfee să facă este să vă îndepărteze pe cât posibil de probele evidente ale acestui caz, pe care el nu le recunoaște a fi sinonime cu „adevărul”.
Acum, nu știm cu siguranță dacă Chris Harte ne spune sau nu adevărul continuă ea. Știm că a mai mințit înainte: pe polițiști, pe părinții lui. Prima versiune a fost că Emily voia să se sinucidă, împreună cu Chris. A doua, că Emily voia să se sinucidăă, dar Chris avea de gând s-o oprească.
Barrie făcu o pauză, apoi reluă:
- Știți, eu cred mai degrabă versiunea a doua, fiindcă mie nu-mi pare că Chris ar avea tendințe sinucigașe. O, dar apoi Chris și-a schimbat din nou povestea: Emily nu s-a simțit în stare să apese singură pe trăgaci, așa că l-a pus pe el s-o facă în locul ei.
Barrie oftă teatral:
- Domnul McAfee vrea să vedeți adevărul.
Ridică din sprâncene:
- Dar care dintre ele? De dragul conversației, să rămânem la varianta finală a lui Chris. Să presupunem că acesta e adevărul. Și, chiar dacă ar fi, nu aveți altă opțiune decât să-l condamnați.
Ați văzut probele, singurele lucruri care au rămas neschimbate pe parcursul procesului. Ați auzit-o pe detectivl Marrone spunând că pe acea armă s-au găsit amprentele lui Chris. L-ați auzit pe medicul legist spunând că traiectoria glonțului care a străbătut capul lui Emily indică faptul că altcineva a împușcat-o. L-ați auzit vorbind despre probele de piele aparținând lui Chris, care s-au găsit sub unghiile lui Emily, și despre vânătăiile de pe încheietura ei.
Dar, poate, cel mai important dintre toate, este că l-ați auzit pe Chris Harte spunând că a împușcat-o pe Emily Gold. El singur a mărturisit că a omorât-o.
O persoană se face vinovată de omor de gradul I dacă provoacă in mod intenționat moartea unei alte persoane. Dacă acțiunile sale sunt premeditate, deliberate și voite.
Să luăm în considerare următoarele: Chris Harte a cântărit avantajele și dezavantajele, după care a decis să aducă o armă la locul crimei. Un gest premeditat.
A încărcat arma. Un gest deliberat.
A luat de bunăvoie arma din mâinile lui Emily, i-a pus-o la tâmplă și a ținut-o chiar și atunci când glonțul a fost tras.
Acesta, doamnelor și domnilor, este omor de gradul I. Nu contează dacă i-a părut sau nu rău după Emily. Nu contează dacă Emily i-a cerut sau nu s-o facă. Nu contează dacă l-a durut s-o omoare. În țara asta, nu poți să iei pur și simplu o armă și să omori cu ea pe cineva. Nici măcar dacă respectivul ți-o cere.
Barrie se apropie de jurați.
- Dacă l-am crede de data asta pe Chris, unde am trage linie? Mai ales că victima nu mai este printre noi ca să depună mărturie. Pe legea mea, am avea criminali umblând nestingheriți pe străzi, asigurându-ne că victimele lor i-au obligat să le omoare!
Arătă către boxa martorilor.
- Chris Harte a stat acolo și v-a spus că a luar arma în mână, a îndreptat-o către capul lui Emily și a tras. Acesta este adevărul pe care-l căutați. Chris Harte trebuie găsit vinovat dacă moartea lui Emily Gold este rezultatul direct al acțiunilor lui. Prin urmare, cum puteți fi pe deplin convinși că acțiunile lui Chris Harte se încadrează în rândul celor enunțate?
Barrie traversă sala de judecată, înșirându-și argumentele:
- Pentru că ar fi putut să plece de acolo în orice moment. Pentru că nu a fost forțat s-o împuște pe Emily Gold.
Se opri în dreptul băncii cu probe și ridică arma crimei.
- La urma urmelor, doamnelor și domnilor, lui Chris Harte nu i-a pus nimeni pistolul la tâmplă.
Se făcuse 6 seara, și jurații nu ajunseseră încă la vreun verdict. Chris fu condus înapoi la închisoare peste noapte.
Simțea că ceva îi zvâcnește la baza craniului - ceva despre care nu pomeniseră nici Jordan și nici Barrie Delaney. Poate că pentru ei nu era important. Acest ceva avea legătură cu Emily.
Ea îl iubise. O știa prea bine, nu se îndoise niciodată de acest lucru. Dar tot ea îi ceruse și s-o omoare.
Dacă iubești pe cineva atât de mult, nu-i încarci pe umeri o povară pe care s-o poarte tot restul vieții.
Chris suferise din pricina asta, însă hotărâse că, dacă o iubea pe Emily însemna că trebuia s-o lase să plece, având în vedere că asta își dorea ea. Dar Emily fusese foarte egoistă, fiindcă nu-i dăduse niciodată lui Chris șansa de a alege.
În acel moment era furios pe Emily pentru că îi făcuse asta. Pentru că pusese dorințele ei mai presus de ale lui, pe când el făcuse exact opusul.
Pentru că îl trimisese în groapa aceea infectă, unde își petrecuse 7 luni, pe care nu avea să le mai recupereze nicicând. Pentru că nu-i spusese despre copil. Pentru că îl lăsase în urmă. Pentru că îi ruinase viața.
Iar în acel moment, Chris își dădu seama că, dacă Emily Gold s-ar fi aflat acolo, ar fi omorât-o el de bunăvoie.
Selena dădu deoparte paharul gol în care fusese vin.
- S-a terminat, spuse ea. Nu mai poți schimba nimic acum.
- Aș fi putut să....
- Nu, îi zise ea lui Jordan. N-ai fi putut.
El închise ochii și se lăsă pe spătarul scaunului, friptura rămânând aproape netinsă pe farfuria din fața lui.
- Urăsc partea asta, făcu el. Așteptarea. Ar fi fost mai ieftin pentru contribuabili să-mi dea pur și simplu o sabie pentru harakiri și să-mi spună să fac onorurile.
Selena izbucni în râs.
- Ești un optimist incurabil, n-am ce zice, spuse ea. O greșeală măruntă n-o să-ți afecteze cariera.
- Nu-mi pasă de carieră.
- Atunci de ce anume?
Ea îl scrută cu privirea, mirată.
- A... de Chris.
El își frecă fața cu podul palmelor.
- Știi ce nu pot să-mi scot din cap? Partea în care Chris era la bară și a spus că încă îi mai simte atingerea lui Emily câteodată. Iar eu i-am spus să ne scutească de prostiile astea.
- Ai fost nevoit, Jordan.
El îi infirmă vorbele cu un gest din mână.
- Nu-i vorba de asta. Am aproape de 2 ori vârsta lui Chris Harte, am fost căsătorit, și totuși n-am simțit niciodată așa ceva. Ce-mi zice instinctul? Ei bine, da, chiar cred că a omorât-o pe fata aia. Cel puțin, tehnic vorbind. Da, Iisuse, Selena! Sunt invidios pe el. Nu-mi imaginez cum e să iubești pe cineva atât de mult, încât să faci orice ți-ar cere. Chiar dacă ar fi vorba să comiți o crimă.
- Și tu ai face orice pentru Thomas, remarcă Selena.
- Nu e același lucru, și o știi prea bine.
Preț de-o clipă, Selena rămase tăcută.
- Să nu fii invidios pe Chris Harte. Dimpotrivă, să-ți fie milă de el. Pentru ca șansele ca el să mai găsească pe cineva de care să se apropie la fel de mult sunt foarte mici. Tu, pe de altă parte, ai toate motivele să te aștepți la așa ceva.
Jordan ridică din umeri, bătând cu degetele în masă.
- În fine, făcu el.
Selena scoase un oftat și se ridică în picioare.
- E timpul să plec acasă. Mâine ne trezim devreme.
Apoi, în mijlocul restaurantului, îi apucă urechile în mâinile ei și îi trase capul cu blândețe înspre ea ca să-l poată săruta.
Își presă gura de a lui. Până când Selena se dezlipi de el, Jordan aproape că rămase fără suflare.
- De ce ai făcut asta? reuși el să îngaime.
Ea îl bătu ușor pe obraz.
- Voiam să-ți dau o altă temă de gândire, răspunse ea, apoi făcu stânga-mprejur, lăsându-l să o urmeze.
La ora 9, familia Harte era deja pregătită de culcare. Gus nu se putea gândi la o altă metodă prin care să facă să vină ziua următoare. Stinse lumina și așteptă ca James să iasă din baie.
Patul scârțâi și se lăsă pe când James se băgă sub pături. Gus întoarse capul într-o parte, cu ochii la fereastră, unde luna se vedea cât unghia de subțire.
Știa motivul pentru care Chris îi întrerupsese depoziția, la fel de bine pe cât știa cât de prost se descurcase. Chris nu putuse niciodată să stea deoparte și să privească suferința celor dragi.
Acesta era motivul pentru care trebuise s-o împuște pe Emily.
Probabil că scosese un sunet, un suspin involuntar, fiindcă, pe neașteptate, James o trase la pieptul lui. Gus se întoarse spre căldura emanată de el și îl cuprinse cu brațele.
Voia să se apropie și mai mult, să-i intre sub piele, să devină o parte din el, astfel încât să scape de gândurile și de grijile ei. Voia să aibă puterea lui.
În loc să-i vorbească, se întoarse cu fața spre el și îl sărută, gura ei inundându-i gâtul, iar șoldurile ei presându-le grele pe ale lui.
Când sfârșiră, James o mângâie pe spatele scăldat în sudoare.
- Îți amintești de noaptea în care l-am conceput? întrebă ea în șoaptă.
El aprobă, cu capul în părul lui Gus.
- Am știut atunci, murmură ea, puteam simți că fusese diferit față de alte dăți. Ca și cum mi te-ai dăruit cu totul, ca și cum mi-ai dat o părticică din tine.
Jordan o strânse și mai puternic în brațe.
- Așa am făcut, spuse el.
Simți umărul lui Gus scuturându-se ușor și lacrimile ce-i curgeau pe pieptul lui.
- Știu, o liniști el. Știu.
Pe când jurații intrau în sala de judecată, Chris își dădu seama că nu putea înghiți. Mărul lui Adam îi bloca gâtlejul și deja simțea cum amețește și cum i se încețoșează privirea.
Nici măcar un singur membru al juriului nu se uită în direcția lui, astfel că încercă să-și aducă aminte ce îi spuseseră ceilalți deținuți, din experiența lor, în această privință: era de bine sau nu?
Judecătorul Puckett se întoarse către unul dintre jurați, un bărbat în vârstă îmbrăcat într-o haină de postav pătată, închisă până la ultimul nasture.
- Domnule președinte al juriului, ați ajuns la un verdict?
- Da, Onorată Instanță.
- Verdictul a fost luat în unanimitate?
- Da.
Judecătorul încuviință cu un semn din cap, iar unul dintre aprozi se apropie de boxa juraților și luă bucata de hârtie împăturită din mâna președintelui.
Mergea încet, în ritmul melcului, se gândi Chris.
Se duse la judecător și îi înmână hârtia. Judecătorul încuviință din cap, apoi trimise biletul înapoi la președinte.
Leslie Puckett își înălță privirea, cu chipul lipsit de orice expresie.
- Inculpatul să se ridice în picioare.
Chris îl simți pe Jordan ridicându-se de pe scaunul de lângă el. Avea toată bunăvoința să facă și el întocmai, însă picioarele nu-i dădeau ascultare. Rămâneau fără vlagă sub bancă, grele ca niște bolovani, imobile.
Jordan privi către el încruntat.
- Ridică-te!
- Nu pot, șopti Chris, apoi simți cum avocatul îl apucă de subraț și îl aduce în poziție verticală.
Inima îi bătea nebunește, iar mâinile și le simțea ca de plumb, de nu putea nici să le strângă pumn, oricât s-ar fi străduit. Era ca și cum, dintr-odată, corpul acela nu mai era al lui.
În secunda aceea, fu asaltat de simțuri: de mirosul săpunului cu care fusese curățat noaptea precedentă mobilierul din sala de judecată, de picăturile de sudoare care i se prelingeau pe spate, de bătaia în podea a piciorului stenografei.
- În cazul statului New Hampshire vs. Christopher Harte, acuzat de omor de gradul I, cum îl găsiți pe inculpat?
Președintele juriului se uită la bucata de hârtie pe care o ținea în mână.
- Nevinovat, spuse el.
Chris îl simți pe Jordan cum se întoarce către el, cu un zâmbet uimit luminându-i toată fața. La mică distanță în spatele lui, auzi plânsul înăbușit al mamei sale. Ascultă rumoarea iscată în sala de judecată, care izbucni la auzirea verdictului neașteptat.
Iar pentru a treia oară în viața lui, Christopher Harte își pierdu cunoștința.
EPILOG
Oriunde se ducea, Chris avea grijă să deschidă geamurile.
Când conducea, erau lăsate jos, chiar dacă era pornit și aerul condiționat. Le deschidea în fiecare încăpere din casă. Ba chiar și în timpul nopții, când era răcoare, preferând să pună mai multe pături pe el decât să blocheze pătrunderea aerului în încăpere.
Cu toate astea, în ciuda adierilor răcoroase, persista un miros care nu se lăsa dus de vânt. Se trezea uneori în toiul nopții, luptându-se să scape de el, sufocându-se.
Părinții îl găseau dimineața dormind pe canapea, pe podeaua din sufragerie sau chiar la picioarele patului lor.
Ce e? întrebau ei. Ce s-a întâmplat?
Dar nu era chip să-l explici cuiva care nu fusese acolo; fără absolut niciun motiv, simțea deodată în nări mirosul închisorii.
Sosi într-o sâmbătă din luna iunie - un camion lung, alb, cu harta lumii desenată pe o laterală. Parcă pe aleea familiei Gold, și din el ieșiră 6 bărbați să le care lucrurile.
Gus și James priveau de pe verandăă cum erau ridicate cutiile, așezate saltelele, lămpile înfășurate cu propriile cabluri și bicicletele duse în pântecul camionului. Nu-și adresară niciun cuvânt; amândoi își făcură de lucru pe afară, ținându-se ocupați întreagazi, ca să poată asista la aceasta.
Umbla vorba prin vecini că familia Gold s-ar muta din oraș - nu foarte departe, dar mutarea era necesară. Casa fusese scoasă la vânzare și cumpăraseră una nouă înainte de a se vinde cea veche.
Oamenii spuneau că Michael dorise să plece mai departe, în Colorado sau chiar în California. Însă Melanie nu voia s-o părăsească pe fiica lor. Și, oricum, la ce ar fi ajutat asta?
Noua casă avea și ea loc pentru birou, pentru cabinetul veterinar al lui Michael, și era, din toate punctele de vedere, o locuință frumoasă și liniștită.
Era doar un zvon, desigur, dar cineva auzise că ar avea 3 dormitoare: unul pentru Michael Gold, unul pentru soția lui și unul pentru Emily.
Înainte ca Gus să se poată opri, porni de-a lungul aleii. Urmări cu privirea camionul încălecând creasta drumului, urmat de mașina lui Melanie. Iar în spatele lui, la o oarecare distanță, venea mașina lui Michael.
Camioneta mergea cu geamurile deschise; era prea veche ca să-i mai funcționeze cum trebuie aerul condiționat. Michael încetini când trecu prin dreptul aleii familiei Harte. Văzu că are de gând să oprească.
Gus văzu că intenționa să-i vorbească. Să-i accepte scuzele, să-i ofere iertare, să-și ia pur și simplu la revedere.
Camioneta se opri la primul stop, iar Michael își întoarse capul, privirea lui sobră întâlnind-o pe a lui Gus.
Fără un cuvânt, el își văzu de drum.
Chris se afla în camera lui când camionul ieși de pe aleea familiei Harte.
Fordul lui Melanie Gold și, în urma lui, camioneta lui Michael. O caravană, se gândi Chris. Întocmai ca țiganii: plecau în căutarea unei vieți mai ușoare, mai bune.
Chris se lăsă pe pervazul geamului deschis, ascultând țiuitul greierilor și scârțâitul ușor al camionului de mutări ce se deplasa de-a lungul drumului Wood Hollow.
Curios, își întinse gâtul afară pe fereastră, încercând să vadă marginea pervazului care se curba la vârf.
Era încă acolo, scripetele pe care îl foloseau el și Emily să-și trimită mesaje în cutii de conservă pe când erau copii.
Chris întinse mâna, ciupind firul de pescuit mucegăit, altfel intact. Cu mult timp în urmă, se prinsese într-un pin dintre cele două case, încurcându-se și pierzând astfel cutia de conservă, cu tot cu mesajul din interior.
Chris încercase s-o recupereze, dar atunci fusese prea mic.
Se răsuci, astfel încât să stea cu picioarele pe pervaz, întinzându-și mâinile pe țiglele acoperișului. Reuși să prindă firul între degete și îl încercă un sentiment straniu de încântare, ca și cum însemna ceva să reușească din prima încercare.
Firul ros de vreme se rupse, iar Chris urmări cu privirea cum conserva ruginită se desprinde de pe firul ce făcea legătura între case.
Cu inima bătându-i nebunește, Chris coborî în goană scările, sărind câte două trepte deodată. Se duse glonț înspre locul unde căzuse cutia de conservă, căutând în stânga și în dreapta, până când zări un licăr argintiu.
Chris îngenunche la poalele unui pin înalt și băgă un deget în conservă, scoțând o bucată de hârtie.
Nu-și amintea ce scrisese în acest ultim mesaj, nici dacă el i-l trimisese lui Emily sau invers. Simți un gol în stomac pe când elibera biletul din conservă.
Despături cu grijă pliurile fragile ale hârtiei.
Biletul era gol.
Nu știa să spună dacă așa fusese de la bun început sau dacă anii șterseseră ceea ce fusese scris.
Chris puse biletul în buzunarul pantalonilor săi scurți și lăsă în urmă casa lui Emily, spunându-și în sinea lui că, oricum ar fi fost, nu mai conta.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu