9-14
- Da, încuviință el. Vom avea nevoie să fiți martori ai apărării pentru Chris. Cine îl cunoaște mai bine decât propria lui mamă?
Gus aprobă din cap, albă ca varul.
- Ce anume trebuie să spun?
Jordan îi zâmbi cu compasiune. Se confrunta destul de des cu teama oamenilor de a intra în boxa martorilor; la urma urmelor, toți ochii din sala de judecată erau ațintiți asupra ta.
- Nimic din ce n-ai mai auzit vorbindu-se și înainte, Gus, o liniști el. Vom discuta din timp întrebările pe care ți le voi pune, când va veni mometul depoziției. În primul rând, vom acoperi subiecte care să scoată în evidență comportamentul lui Chris, interesele lui, relația pe care o avea cu Emily. Dacă, după părerea ta, fiul tău ar fi putut să comită vreodată o crimă.
- Dar procuroarea generală... nu pune și ea întrebări de obicei?
- Ba da, îi răspunse Jordan cu blândețe, dar putem să le anticipăm într-o oarecare măsură.
- Să zicem că mă întreabă dacă Chris are tendințe suicidale, ce fac atunci? izbucni Gus. Va trebui să mint.
- Dacă o să întrebe asta, voi opune obiecție. Pe motiv că nu ești specialistă în probleme de suicid în rândul adolescenților. Astfel, Barrie Delaney o să fie nevoită să reformuleze și o să te întrebe dacă Chris ți-a pomenit vreodată că vrea să se sinucidă, la care tu vei răspunde simplu „nu”.
Jordan își întoarse scaunul ca să i se adreseze lui James, care încă privea afară.
- Cât despre tine, James, pe tine nu te vom folosi ca martor al apărării. Ce vreau să aflu în schimb de la tine este dacă Emily ar fi putut să ia de una singură pistolul. Știa cumva unde țineai armele?
- Da, răspunse James încet.
- Te-a văzut vreodată luând vreuna din dulap? Sau chiar și Chris?
- Sunt sigur că da, spuse James.
- Deci, e posibil ca, de vreme ce nu ai fost de față ca să știi sigur, să fi fost Emily, și nu Chris, cea care a luat pistolul din dulap?
- E posibil, spuse James, iar chipul lui Jordan fu luminat de un zâmbet.
- Iată! făcu Jordan. Asta-i tot ce trebuie să spui.
James ridică un deget și făcu să se legene un îngeral din sticlă colorată, care, atârnat de fereastră, reflecta lumina.
- Din păcate, începu el, nu voi depune mărturie.
- Poftim? izbucni Jordan.
Crezuse, până în acel moment, că soții Harte nu s-ar fi dat în lături de la nimic, nici măcar de la mită, ca să-și elibereze fiul.
- Nu vei depune mărturie?
James scutură din cap.
- Nu pot.
- Înțeleg, făcu Jordan, deși nu înțelegea deloc. Ai putea să-mi spui de ce?
Ceasul cu cuc de pe perete se trezi necuviincios la viață, micuțul locatar ieșind în afară de 7 ori consecutiv.
- De fapt, nu pot, răspunse James.
Jordan fu cel dintâi căruia îi reveni graiul.
- Înțelegi că tot ce potate face apărarea ca să-l scoată nevinovat pe Chris se bazează momentan doar pe expunerea unor îndoieli rezonabile. Și că mărturia ta, ca posesor de drept al armei, ar duca la acest rezultat fără doar și poate.
- Înțeleg, făcu James. Dar refuz s-o fac.
- Nemernicule!
Gus stătea în picioare, cu brațele încrucișate.
- Nemernic afurisit și egoist ce ești!
Se apropie de el într-atât, încât mânia ei îi făcu părul să i se ridice pe cap.
- Spune-i de ce nu vrei s-o faci!
James se întoarse cu spatele.
- Spune-i!
Ea se răsuci, în așa fel încât să stea față în față cu Jordan.
- Nu are nicio legătură cu frica lui de a vorbi în public, șuieră ea printre dinți. Ci cu faptul că, dacă James depune mărturie la proces, nu o să mai poată pretinde că toate astea sunt doar un coșmar. Dacă depune mărturie la proces înseamnă că e direct implicat în apărarea fiului său... ceea ce ar însemna să recunoască problema care a existat de la bun început.
Ea pufni cu dezgust, iar James trecu pe lângă ea și părăsi încăperea.
Preț de-o clipă, Jordan și Gus rămaseră în tăcere. Apoi, ea își reluă locul pe scaunul din fața lui și începu să-și facă de lucru cu tacâmurile de argint din halba de bere, lovindu-le cu un clinchet ușor de buza de ceramică a halbei.
- Am să-l trec totuși pe lista martorilor, începu Jordan. În caz să se răzgândește.
- N-o să se răzgândească, spuse Gus. Dar poți să-mi pui mie întrebările pe care voiai să i le pui lui.
Surprins, Jordan ridică din sprâncene.
- Ai văzut-o pe Emily împreună cu Chris în timp ce el umbla la dulapul cu arme?
- Nu, răspunse Gus. De fapt, nici nu știu unde ține James cheia.
Își trecu degetul mare pe deasupra modelului gravat al halbei.
- Dar, de dragul lui Chris, ăot să spun orice ai nevoie să spun.
- Da, murmură Jordan, îmi imaginam că așa ai face.
Regula nescrisă a închisorii era ca ucigașilor de copii să li se facă zile fripte. Dacă erau la duș, li se aruncau diverse obiecte în cabină. Dacă erau la toaletă, cineva dădea buzna peste ei. Dacă dormeau, erau treziți.
Cum numărul deținuților din zona de securitate medie era în creștere - acest lucru se întâmpla, de obicei, după Crăciun - cei 2 deținuți care împărțiseră celula cu Chris și Steve fuseseră mutați. Unul dintre ei fusese transferat în zona de maximă securiate pentru că scuipase un gardian. Celălalt își ispășise pedeapsa și fusese eliberat.
Acum, că ceilalți 2 colegi de celulă dispăruseră din peisaj, Hector își reluă misiunea de a-l face pe Steve să plătească pentru crima comisă.
Din nefericire, Chris era cel care împărțea celula cu Steve.
Într-o luni dimineață, pe când Chris încă dormea, Hector începu să bată în gratiile celulei.
Steve și Chris se ridicară amândoi în capul oaselor când îl auziră pe Hector că se apucase să imite cântatul la xilofon trecând picioarele unui scaun de-a lungul gratiilor celulei.
- O, dormeați, băieți? făcu el, zâmbind machiavelic când dădu ochii cu ei.
- Doamne! făcu Chris, azvârlindu-și picioarele peste marginea patului. Care e problema ta?
- Nu, profesore, răspunse Hector, care e problema ta?
Își băgă capul înăuntru, făcându-și simțită respirația încă urât mirositoare de peste noapte.
- Cred că se leagă acum. Vă comparați notițele?
Chris se frecă la ochi.
- Despre ce naiba vorbești?
Hector se apropie mai mult.
- Cât crezi că îmi trebuia ca să aflu că ai omorât-o pe fata aia pentru că îți purta copilul?
- Nenorocitule! izbucni Chris, mâinile lui încleștându-se din proprie voință în jurul gâtului lui Hector.
În spatele lui, îl simțea pe Steve trăgându-l de umăr, însă îl dădu cu ușurință la o parte, concentrându-și toată puterea în a-l sugruma pe nemernicul din fața lui care rostise o asemenea minciună sfruntată.
Nu-i trecuse prin cap să se întrebe cum ajunsese informația la urechile tuturor. Poate că Jordan îi pomenise despre asta asistentei și tocmai atunci un deținut spăla podelele cabinetului medical. Poate că unul dintre gardieni trăsese cu urechea. Poate că fusese publicată în ziarele care erau puse la dispoziția deținuților în camera de zi.
- Chris, dă-i drumul! îi spuse Steve, glasul plutind subțire pe deasupra umărului său.
Brusc, Chris își dădu seama că nu putea suporta ca toată lumea de acolo - din groapa aceea de gunoi - să-l pună în aceeași oală cu Steve. Era o mare diferență între a sta cu Steve pentru că așa voia Chris și a sta cu Steve pentru că nu avea cu cine altcineva.
Ochii lui Hector ieșiseră din orbite, obrajii căpătaseră o culoare vineție, iar Chris se gândi că în viața lui nu văzuse ceva mai frumos. Dar apoi, pe neașteptate, brațele îi fură răsucite la spate și încătușate, iar el se prăbuși în genunchi în urma unei lovituri în ceafă.
Hector, reținut și el de un alt gardian, își recăpătă treptat culoarea și suflul.
- Rahatule! urlă el, pe când Chris era târât afară din zona de securitate medie. Am să ți-o plătesc pentru asta!
Abia când intrară în camera de control, Chris avu curajul să întrebe unde îl duceau. Și nici atunci nu primi un răspuns.
- Te porți ca un animal, ca un animal ești tratat! îi zise gardianul.
Îl duse pe Chris la carceră. Înainte de a-i elibera mâinile din cătușe, gardianul verifică sub saltea. Nu era nicio pernă acolo.
Fără alte cuvinte, gardianul îi scoase cătușele lui Chris și îl lăsă de unul singur.
- Hei! țipă Chris, apropiindu-se de ușa solidă de fier, excepție făcând doar orificiul pe unde urma s i se împingă tava cu mâncare.
Își băgă degetele prin deschizătură.
- Nu puteți să-mi faceți asta! Trebuie să-mi întocmiți mai întâi un raport disciplinar!
De undeva, de la capătul holului, răzbătu un hohot de râs.
Se prăbuși pe podea și începu să se uite abătut în jur. Avea să primească și raportul disciplinar, în cele din urmă, se gândi el. Între timp, avea să rămână, Dumnezeu știe cât, în carcera aceea, care nu fusese curățată după ce plecase ultimul ei ocupant. În colț, era o băltoacă de vomă.
Chris se ridică în picioare, întinzându-se ca să ajungă la policioare lungă de vreo 8 centimetri de deasupra patului, ca să vadă dacă nu cumva lăsase cineva ceva acolo. Căută sub saltea și sub patul fixat în perete, dar în zadar. Apoi, își reluă poziția dinainte, sprijinit de ușă, cu genunchii strânși la piept, sufocându-se cu fiecare gură de aer pe care o trăgea în piept.
La 12,15 prânzul îi fu împins prin orificiu.
La 14,30, deținuții din zona de maximă securitate trecură pe lângă carceră în drumul lor către încăperea cu aparate de forță. Unul dintre ei scuipă prin orificiu, murdărind pe spate tricoul lui Chris.
La 15,45, când prizonierii din zona de securitate medie fură duși în încăperea cu aparate de forță, Chris își scoase tricoul și îl strecură pe sub ușă, o pată de material moale. Așteptă ca ceva să cadă pe el când picioarele deținuților treceau pe alături, după care trase tricoul înăuntru.
Cineva, presupunea că Steve, îi aruncase un pix.
Încercă să deseneze pe pereți, dar pasta nu scria pe zidurile de ciment. Nici pe patul de metal; nu îi mai rămânea decât un singur lucru.
În următoarele 3 ore, câte mai erau până la cină, Chris făcu pe pantaloni și pe tricoul primit de la închisoare tot felul de desene nebunești, care îi aminteau de măzgăliturile artistice ale lui Emily.
După cină, se întinse pe spate și rememoră fiecare schemă de predare a ștafetei pe care antrenorul le-o desenase vreodată cu creta pe tabla din vestiar. Își încrucișă brațele la piept și își imagină sângele cum îi circulă de la inimă, la artere și vene.
Când auzi scârțâitul pantofilor de cauciuc pe podea, fu sigur că era doar în închipuirea lui.
- Hei! țipă el. Hei! Cine-i acolo?
Încerca să tragă cu ochiul prin orificiu, dar unghiul în care era metalul îl împiedica să vadă ceva. Ascuțindu-și simțurile, desluși zgomotul unor roți în mișcare și cel al mopului ud pe podea. Îngrijitorii.
- Hei! strigă el din nou. Ajutați-mă!
Mopul se opri din șters. Chris își aplecă încă o dată capul înspre orificiu, trăgându-se iute înapoi când un obiect îl lovi în tâmplă.
Bâjbâi pe la picioare, sperând să fie mâncare, însă degetele lui simțiră grosimea de neconfundat al cotorului unei Biblii.
Cu un suspin, Chris se târî până la pat și începu să citească.
Vacanța de Crăciun începea joi, așa că Selena fu cât se poate de recunoscătoare atunci când doamna profesoară Bertrand fu de acord să o primească miercuri după-amiază.
Ședea incomod pe un scaun mic de lemn, întrebându-se cui îi trecuse prin cap că mobilierul acela ți-ar fi făcut poftă de învățat. Chris Harte era aproape la fel de înalt ca ea, care avea 1,80 metri. Cum ar fi putut să-și îndese picioarele sub o băncuță ca aceea? Nici nu e de mirare că adolescențăă din zilele noastre abia așteaptă să scape de școală....
- Mă bucur atât de mult că ați venit, spuse doamna Bertrand.
- Vă bucurați?
Selena era uimită.
În profesia ei rareori i se întâmpla ca oamenii să nu o privească ciudat când le zicea că lucrează pentru avocatul apărării.
- Desigur. Vreau să spun că, firește, am citit și eu ziarele. Numai gândul că cineva precum Chris ar fi putut să... ei bine, e de-a dreptul ridicol!
Zâmbi larg, că și cum acest lucru ar fi fost suficient ca să-l achite.
- Deci, cu ce vă pot fi de folos?
Selena scoase din buzunarul hainei carnețelul și pixul care îi erau nelipisite.
- Doamnă Bertrand, începu ea.
- Te rog, spune-mi Joan.
- Joan să fie. Momentan, căutăm o informație care să poată fi prezentată juriului și să facă această crimp să pară... după cum ai spus și tu, mai puțin ridicolă. De cât timp îl cunoști pe Chris?
- O, de 4 ani, cred. L-am avut elev într-a IX-a la cursul de engleză, iar după aceea, nu știu cum s-a făcut, dar într-un fel sau altul știam de soarta lui chiar dacă nu-mi mai era elev - era genul despre care vorbeau profesorii în cancelarie, știi tu, în sensul bun - apoi a fost repartizat în clasa mea și anul ăsta.
- Predai cursul de engleză specializată?
- Pregătire intensivă, răspunse ea. Copiii dau testul în mai.
- Deci, Chris e un elev bun?
- Bun?
Joan Bertrand scutură din cap.
- Chris e extraordinar! Are un dar al clarității, care îl ajută să analizeze în profunzime până și cele mai complicate situații. Nu m-ar surprinde dacă s-ar duce la facultate să devină scriitor. Sau avocat, continuă ea. Gândul că acum își irosește luni întregi în închisoare... spuse ea și scutură din ca, nemaiputând să continue.
- Nu ești prima care crede acest lucru, murmură Selena.
Se încruntă când văzu dulapul cu dosare, ordonate alfabetic.
- Portofoliile elevilor, o lămuri Joan. Dosarele cu creațiile lor literare.
Se ridică în picioare.
- Să ți-l arăt pe-al lui Chris.
- Și Emily Gold v-a fost elevă?
- Da, răspunse Joan. Și ea, un copil de nota 10 pe linie. Dar mult mai rezervată decât Chris. Bineînțeles, ei erau de nedespărțit, îmi închipui că până și directorul ar fi putut să-ți spună lucrul ăsta. Dar pe ea nu am cunoscut-o la fel de bine pe cât l-am cunoscut pe Chris.
- La clasă, ți se părea deprimată?
- Nu. În general, își vedea de lucru concentrată.
Selena ridică privirea.
- Aș putea să văd și dosarul ei?
Profesoara de engleză se întoarse cu două dosare de un galben-închis.
- Ăsta-i el lui Emily spuse ea, iar ăsta-i al lui Chris.
Selena deschise mai întâi portofoliul lui Emily. Înăuntru erau niște poezii - niciuna nu pomenea de moarte - și o compunere scrisă în stilul operelor lui Arthur Conan Doyle. Absolut nimic folositor. Închise dosarul și ridică din nou privirea.
- Chris părea deprimat?
Trebuia să întrebe, cu toate că știa deja răspunsul. Era puțin probabil cu un străin să fi observat tendințele suicidale care nu existaseră niciodată.
- O, Dumnezeule, nici vorbă!
- A venit vreodată Chris la tine să-ți ceară ajutorul?
- Nu în ceea ce privește temele de școală. La asta se descurca singur. M-a întrebat odată de facultăți, când începuse să trimită cererile de înscriere. I-am scris și o scrisoare de recomandare.
- Mă refeream la chestiuni personale.
Joan își uni sprâncenele.
- L-am încurajat să vină la mine după... după moartea lui Emily. Știam că are nevoie de cineva. Dar nu am avut nicio șansă, spuse ea cu delicatețe. Am ținut la liceu o slujbă de comemorare în memoria lui Emily. Spre surprinderea tuturor, când Chris a fost rugat să spună câteva cuvinte, a izbucnit în râs.
Selena se gândi din nou dacă ar fi înțelept să o cheme la bară pe doamna Bertrand.
- Bineînțeles, la cum îl știam eu pe Chris, am pus ieșirea pe seama stresului, adăugă ea.
Vizibil stânjenită de acea amintire, Joan se întinse după dosarul lui Chris și îl deschise în fața Selenei.
- Le-am spus profesorilor care bârfeau pe tema asta să citească ce scrie aici, continuă ea, lovind cu palma peste un eseu argumentativ. Cineva cu o minte atât de promițătoare nu ar fi capabil să comită o crimă.
Selena nu îi împărtășea părerea, căci întâlnise destui criminali inteligenți, dar își coborî politicoasă privirea asupra eseului.
- Tema era să comenteze un aspect al unei probleme delicate, îi explică Joan. Să aducă argumente solide în favoarea acelui aspect și să contraargumenteze punctul de vedere opus. Ăsta e un lucru pe care, știi și tu, nici măcar majoritatea absolvenților de facultate nu prea sunt capabili să-l facă. Dar Chris s-a descurcat de minune.
Paragrafele lui Chris erau frumos aliniate, cu marginile formatate stânga-dreapta de calculator.
- „În concluzie”, începu Selena să citească, „să fii pro-alegere este impropriu spus. Pentru că, în realitate, nici nu se pune problema unei alegeri. Este împotriva legii să iei viața cuiva, punct. Să susții că fetusul nu este o formă de viață ar însemna să despici firul în 4, de vreme ce toate sistemele principale ale corpului au început deja au început deja să se dezvolte în momentul în care sunt provocate majoritatea avorturilor. Să spui că este dreptul unei femei de a alege este de asemenea ambiguu, pentru că nu mai este vorba doar de corpul ei, ci și de cel al unei ființe. Într-o societate care apără drepturile copilului, acest lucru pare într-adevăr contradictoriu....”
Selena își ridică privirea din foaie, pe chipul ei apărând un zâmbet.
- Crăciun fericit, doamnă Bertrand! spuse ea.
Părea un gest din alte vremuri să oferi o Biblie drept alinare, într-o lume în care 1 din 2 oameni ar prefera o doză de cocaină în schimb, însă Chris fu de-a dreptul fascinat.
Nu citise niciodată Biblia.
Pasajele cunoscute îi săreau în ochi, făcându-l pe Chris să se simtă ca și cum și-ar fi împărțit celula strâmtă cu un vechi prieten.
„Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide.”
Se uită lung la ușă masivă. Vezi să nu!
Când luminile se stinseră - fără niciun averisment - Chris se dădu jos din pat și se puse în genunchi,
- „Acum, când mă duc la culcare”, începu el în șoaptă, simțindu-se deodată ca un copilaș.
Își uni sprâncenele, încercând să-și amintească restul rugăciunii, însă nu reuși.
N-am mai făcu asta de o grămadă de timp, își spuse Chris, simțindu-se prost.
- Sper că mă poți auzi. Nu dau vina pe Tine pentru că mă aflu aici. Și probabil că nu merit nicio favoare.
Glasul îi pieri, gândindu-se ce anume își dorea. Desigur, dacă ar fi ceut un singur lucru, ar fi avut șanse mai mari să-l primească.
- Vreau să mă rog pentru Hector, rosti el încetișor. Mă rog să iasă de aici cât mai curând.
Chris se întrebă dacă Dumnezeu o întâlnise deja pe Emily. Își aminti ceva ce citise chiar în seara aceea: Vă voi da inimă nouă și duh nou vă voi da. Spera, acum, ca Emily să le fi primit.
Pe când se lăsa cuprins de somn, încă în genunchi pe podea ca un pocăit, Chris îl auzi pe Dumnezeu.
Veni cu zgomot de pași, de cheie răsucită în broască și de fluierături lipsite de trup. Iar El îi șopti, făcând să se ridice perișorul fin de pe ceafa lui Chris:
- Iertați și veți iertați.
Gus fu trezită de un obiect greu care îi căzu pe piept. Speriată, începu să se zbată, doar ca să-și dea seama că nu era decât Kate care o înghiontea.
- Trezește-te, mamă! îi spuse ea cu ochi strălucitori și cu un zâmbet atât de molipsitor, încât, pentru o clipă, Gus uită că trezitul însemna să ducă la capăt o nouă zi.
- Ce e? întrebă ea răgușită. Ai pierdut autobuzul?
- Nu-i niciun autobuz, răspunse Kate.
Ședea în fund, cu picioarele încrucișate.
- Vino jos!
Se băgă sub pătură, fiind primită cu un mormăit din patea tatălui.
- Și tu! spuse ea și fugi din cameră.
10 minute mai târziu, Gus și James intrară în bucătărie, îmbrăcați și cu ochii cârpiți de somn.
- Pui tu de cafea? întrebă Gus. Sau pun eu?
- Nu faceți asta! le zise Kate, ajungând dintr-un salt în fața lor.
Îi apucă pe amândoi de câte o mână și îi trase înspre panoul shoji care despărțea bucătăria de sufragerie.
- Ta-daa! făcu ea pășind în față și scoțând la iveală un pomișor de eucalipt în ghiveci, cam strâmb și împodobit în pripă cu câteva globulețe și podoabe.
- Crăciun fericit! le ură ea cântând și împresurând cu brațele mijlocul mamei sale.
Gus îi aruncă lui James o privire pe deasupra capului lui Kate.
- Scumpa mea, se auzi spunând, ai făcut tu toate astea?
Kate încuviință din cap.
- Știu că e cam aiurea, că am luat pomișorul de pe hol, și restul, dar m-am gândit că nu ați fi fost foarte încântați dacă aș fi tăiat ceva din curte.
Gus și-o imagină pe Kate prinsă sub un brad doborât la pământ.
- Dar e foarte drăguț! spuse ea. Vorbesc serios!
Beculețele de Crăciun, mici și licăritoare, aveau temporizator. Se stingeau și se aprindeau, amintindu-i lui Gus de ambulanța parcată la intrarea spitalului unde fusese chemată pentru Chris.
Kate intră în sufragerie și se așeză fericită lângă pomișor.
- M-am gândit că n-o să aveți timp să împodobiți bradul, ținând cont de cele întâmplate, le spuse ea, întinzându-i un pachet lui Gus și altul lui James. Pentru voi, continuă ea. Deschideți-le!
Gus așteptă până când James își despachetă noua lui agendă, îmbrăcată în imitație de piele de aligator. Apoi, rupse ambalajul de la cadoul ei, care consta într-o pereche de cercei de jad. Gus o privi lung pe Kate, care încă radia de fericire, întrebându-se când apucase fiica ei să se ducă la mall. Se întrabă, de asemenea, când anume decisese fiica ei că vrea, cu orice preț, să sărbătorească Crăciunul.
- Mulțumesc, scumpo! spuse Gus, îmbrățișând-o strâns pe Kate și șoptindu-i la ureche: Pentru tot!
Apoi, Kate se așeză la loc, așteptând să-i vină rândul. Gus băgă mâinile strânse pumn în buzunarul halatlui și îi aruncă lui James o privire. Cum îi spui copilului tău de 14 ani că ai uitat complet de Crăciun anul acesta?
- Cadoul tău nu este încă gata, anunță ea, născocind ceva pe moment.
Zâmbetul de pe fața lui Kate păli treptat.
- Deocamdată este... la ajustat pe mărimea ta, spuse Gus.
Între ei se ridică un zid, pe cât de durabil și de neiertător, pe atât de transparent.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Kate.
Nedorind să continue minciuna, Gus se întoarse către soțul ei, care se mulțumi doar să ridice din umeri.
- Kate, începu Gus, cu glas rugător, însă fiica ei era deja în picioare, cu o atitudine plină de reproș.
- Nu aveți niciun cadou pentru mine, așa-i? spuse ea grav. M-ai mințit.
Arătă cu mâna către pomul de eucalipt.
- Dacă n-aș fi împodobit pomul ăsta jalnic, v-ați fi învârtit pe aici de Crăciun, așa cum faceți în oricare altă zi.
- Lucrurile stau altfel anul ăsta, Kate. Știi, cu tot ce s-a întâmplat cu Chris....
- Știu doar că din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu Chris, eu nici nu mai contez!
Înșfăcă din mâna lui Gus cutia cu cercei și o dădu de perete.
- Ce trebuie să fac ca să nu mai fiu invizibilă pentru voi? țipă ea. Să omor pe cineva?
Gus o plesni pe Kate peste față.
În încăpere se așternu o liniște apăsătoare, singurul zgomot care se auzea fiind bâzâitul slab al luminițelor care se aprindeau și se stingeau.
Kate, având urma mâinii lipită de obrazul care-i ardea, se întoarse pe călcâie și fugi din cameră.
Tremurând toată și lăsându-și în jos mâinile ca și cm nici nu ar fi fost ale ei, Gus se întoarse către James.
- Fă ceva! îl imploră ea.
El o privi lung un moment, apoi încuviință din cap. Și ieși din casă.
Era unul dintre rarii ani în care Crăciunul și Hanuka se întâmpla să cadă în aceeași zi. Întreaga lumea era în sărbătoare, motiv pentru care Michael își luă liber, știind exact ce voia să facă.
Trecuseră luni întregi de când dormea pe canapea, așa că nu știa dacă Melanie se trezise sau nu. Dar făcu un duș în baia de la parter și își puse la pachet o brioșă pe care s-o mănânce în camionetă. Apoi conduse până la cimitir ca s-o viziteze pe Emily.
Parcă la o oarecare distanță, preferând să parcurgă restul drumului pe jos în pacea și liniștea înconjurătoare.
Mormântul lui Emily era dincolo de vârful dealului, ascuns de creastă. Michael urcă agale, gândindu-se ce să-i spună. Începu să gâfâie pe ultima porțiune a urcușului până în momentul în care zări mormântul.
Crescuseră flori pe el, momentan, doar niște tulpinițe fragile, față de ultima oară când fusese Michael. Fâșii de panglici și bucățele de hârtie sângerau în zăpadă. Iar Melanie, care ședea direct pe pământul înghețat, despacheta cadouri.
- O, uită-te la asta! spunea ea, când fu destul de aproape încât s-o audă. O să-ți placă la nebunie!
Atârnă un pandantiv cu safir de gâtul trandafirilor morți pe care Michael îi lăsase în urmă.
Michael își luă privirea de la bijuteria strălucitoare și se uită la celelalte cadouri, înșirate ca niște ofrande de o parte și de alta a mormântului. O caferieră cu o singură ceașcă, o carte, câteva tuburi cu vopseluri de ulei și pensule scumpe care îi plăceau lui Emily.
- Melanie! exclamă el tăios. Ce faci?
Ea se întoarse către el, încet și visătoare.
- O! făcu ea. Bună!
Michael simți cum i se încleștează maxilarul.
- Tu ai adus toate lucrurile astea aici?
- Bineînțeles, răspunse Melanie, ca și cum el ar fi fost cel care o luase razna. Cine altcineva?
- Pentru... pentru cine sunt?
Ea se uită lung la el, apoi ridică din sprâncene.
- Cum pentru cine? Pentru Emily, îi zise ea.
Michael îngenunche lângă ea.
- Mel, începu Michael cu blândețe, Emily e moartă.
Ochii soției lui se umplură numaidecât de lacrimi.
- Știu, îngăimă ea grav, dar, vezi tu....
- Nu, nu văd.
- E primul ei Hanuka departe de casă, răspunse Melanie. Și am vrut... am vrut.....
Michael o cuprinse în brațe înaine să apuce să-i vadă lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji.
- Știu ce ai vrut, spuse el. Și eu vreau același lucru.
Își îngropă fața în părul ei și închise ochii.
- Ai să vii cu mine?
O simți cum încuviințează din cap la pieptul lui, respirația ei caldă suflându-i pe gât. O porniră amândoi de-a lungul aleii din cimitir, lăsând în urmă vopselurile și pensulele, cafetiera și safirul, pentru orice eventualitate.
Aeroportul Manchester era ticsit în ziua de Crăciun, plin de oameni care duceau coșulețe cu fructe și pungi de cumpărături doldora de cadouri.
Lângă Jordan, în zona de așteptare, Thomas nu ședea o clipă locului pe scaunul lui. Se încruntă când fiul lui scăpă pe jos, pentru a nu știu câta oară, plicul cu biletele pe care îl ținea în poală.
- Ești sigur că îți amintești cum să faci transferul?
- Da, răspunse Thomas. Dacă nu mă ajută stewardesa, o să rog pe altcineva la poartă.
- Nu te duci singur, repetă Jordan.
- Nu în New York City, rostiră amândoi într-un glas.
Thomas dădea nerăbdător din picioare, lovind barele de metal din spătarul scaunelor.
- Termină! îi spuse Jordan. Deranjezi tot rândul.
- Tată, crezi că e zăpadă la Paris? întrebă Thomas.
- Nu, răspunse Jordan. Așa că mai bine te întorci acasă ca să folosești schiurile alea.
Într-o încercare fățișă de a-i câștiga afecțiunea, Jordan îi cumpărase intenționat lui Thomas, de Crăciun, o pereche de schiuri Rossignol, dându-i cadoul fiului său înainte ca acesta să plece în vacanță la Deborah.
Purtaseră vreo două convorbiri transaltantice, dezbătând aprins dacă Thomas era sau nu suficient de mare încât să călătorească singur atât de departe, urmate de un noian de compromisuri.
De fapt, timp de câteva zile, Jordan refuzase să accepte propunerea lui Deborah. Dar, într-un weekend, se trezi în toiul nopții și se duse în camera lui Thomas ca să-l vadă dormind. Se pomeni gândindu-se la întrebarea pe care i-o pusese doctorul Feinstein lui Chris Harte:
- Ce anume în legătură cu asta te înspăimântă atât de rău?
Apoi își dădu seama că răspunsul lui era identic cu al lui Chris. Până în acel moment, viața lui Thomas se învârtise în jurul lui Jordan. Dacă, având posibilitatea de a opta, acest lucru avea să se schimbe?
A doua zi de dimineață, o sună pe Deborah și îi dădu binecuvântarea lui.
- Începe îmbarcarea pentru zborul 1246 către Aeroportul LaGuardia din New York, la poarta numărul 3.
Thomas sări atât de repede în picioare, încât se împiedică de bagajul de mână.
- Ușurel, stai așa! îi spuse Jordan, făcându-i semn cu mâna să se liniștească.
Făcu o pauză, pe cale să ridice geanta, cu ochii ațintiți asupra fiului său. Jordan își dădu seama că acel moment avea să-i rămână întipărit pentru totdeauna în minte, Thomas, cu capul întors în profil: cu tuleii adolescentini pe obraji, cu brațele lui subțiri și osoase ca ale prizonierilor din lagăr, cu biletul portocaliu cu reducere pentru copii fluturându-i din buzunarul blugilor.
Dregându-și vocea, Jordan ridică geanta de mână.
- Doamne, grea mai e! făcu el. Ce-ai pus aici, mă rog?
Thomas zâmbi ștrengărește, cu privirea jucăușă.
- Doar vreo 10 sau 12 reviste Penthouse, răspunse el. De ce?
Era încă un subiect incomod, unul pe care îl ocoleau și de care pomeneau doar în treacăt, când se întâlneau în drum spre frigider sau când ieșeau de la baie. Spre ușurarea lui Jordan, simți cum tensiunea acumulată în ultimele săptămâni se risipi.
- Pleacă de-aici! îi spuse el în glumă și își îmbrățișă fiul.
Thomas îl îmbrățișă la rândul lui, încă mai strâns.
- Sărut-o pe mama din partea mea, spuse Jordan.
- Pe obraz sau pe buze? replică băiatul.
- Pe obraz, răspunse Jordan, împingându-l cu blândețe pe Thomas înspre poarta de îmbarcare.
Trase adânc aer în piept și se îndreptă către șirul de geamuri dincolo de care se vedea pântecul avionului.
O să aștept, își spuse el, în cazul în care Thomas s-ar fi răzgândit în ultimul moment.
Cu mâinile în buzunar, Jordan rămase santinelă, urmărind cu privirea aeronava cum își ia avânt pe pistă și se înalță în zbor, până când dispăru complet din raza lui vizuală.
- Crăciun fericit! îi ură gardianul, deschizând ușa carcerei.
Chris se ridică de pe podea din poziția ghemuit. Biblia căzuse sub pat. El o strecură iute pe sub tricou, prinzând-o în elasticul pantalonilor.
- Da, murmură el, legănându-se pe călcâie.
Gardianul i se adresă morcănos.
- Vrei să aștepți aici până la Anul Nou?
Chris clipi.
- Vrei să spui că-i gata? Pot să ies?
- Directorul se simte generos azi, îi răspunse gardianul, ținând ușa deschisă, astfel încât Chris să iasă.
Merse de-a lungul coridorului și se opri în dreptul camerei de control.
- Încotro acum?
- Mergi direct la închisoare! făcu gardianul, râzând la propria glumă.
- Mă refeream la ce zonă de securitate?
- În mod normal, te-ai fi dus la maximă, zise gardianul. Dar având în vedere că al tău coleg de celulă a spus că ai fost provocat și cum nu ți s-a făcut un raport disciplinar înainte să te trimită la gaură, te punem înapoi la medie.
Deschise ușa pentru Chris.
- A, era să uit, amicul tău Hector s-a întors jos, adăugă el.
- La maximă?
Gardianul încuviință și Chris închise ochii pentru o clipă.
Steve citea când Chris intră în celulă. Se strecură în patul lui și încercă să se îngroape sub pătură, simțind acel miros oribil al detergentului din închisoare, dar bucurându-se totodată de luxul de a avea o pernă.
Chiar și sub pături, simțea privirea lui Steve ațintită asupra lui, nehotărât dacă să i se adreseze sau nu.
În cele din urmă, cum tot avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu, Chris își dădu jos perna de pe față.
- Hei, spuse Steven. Crăciun fericit!
- Și ție, răspunse Chris.
- Ești bine?
Chris ridică din umeri.
- Mulțumesc pentru că le-ai spus de Hector.
Vorbea serios. Hector nu era genul care să dea uitării faptul că cineva îl dăduse în gât.
- A fost nimica toată, făcu el.
- Mulțumesc oricum.
Steve își mută privirea, făcându-și de lucru cu o ață ieșită din mâneca tricoului uzat.
- Am ceva pentru tine, îi spuse el degajat. De Crăciun.
Îngrozit, Chris intră în panică. Pentru numele lui Dumnezeu, nu se gândise nicio clipă că pe acolo se oferă cadouri!
- Eu nu am nimic pentru tine, spuse el.
- De fapt, chiar ai, făcu Steve, întinzându-se după ceva de sub patul lui.
Scoase un instrument deloc arătos, făcut din tubul unui pix Bic și având la capăt un ac lung, ce părea letal.
- Tatuaje, șopti el.
Chris ar fi vrut să întrebe de unde făcuse rost de ac - nu-și putea imagina vreun deținut de weekend care să-l fi adus băgat în fund - dar știa că, dacă voia să facă asta, nu avea mult timp la dispoziție. Tatuajele - și instrumentele folosite pentru executarea lor - erau interzise în închisoare.
Ceea ce-i oferea Steve de Crăciun era de fapt o cale de a-și spăla rușinea.
Îi întinse brațul, neștiind sigur dacă voia să facă asta sau nu, dar având destulă prezență de spirit încât să se ofere primul, căci nu i se părea atrăgătoare perspectiva de a contracta SIDA.
Aruncând iute o privire către gardianul de serviciu, Steve scoase o brichetă și ținu acul deasupra flăcării.
Chris își sprijini cotul de genunchi și simți prima înțepătură care îi ardea pielea. Mirosea ciudat de dulce, precum carnea friptă, resimțind durerea drept în vintre.
Încleștându-și pumnul, urmări cu privirea cum propriul sânge i se prelinge pe biceps în vreme ce Steve încălzea, grava și tăia. Apoi, simți cum Steve îi stoarce cerneală din pix drept în rană, frecând-o până intră de tot în pielea iritată.
- Nu-l poți vedea până când nu te cureți bine, îi spuse Steve, dar ți-am făcut o bilă de 8.
Își ridică privirea spre Chris, o privire limpede și pătrunzătoare.
- Fiindcă se pare că suntem amândoi blocați îndărătul ei*.
* expresie ce desemnează o situație fără ieșire
Chris își lăsă în jos mâneca cât putu de mult, punând salivă pe degte și începând să frece locul ca să-l curețe de sânge și cerneală. Un gardian trecu prin dreptul celulei, iar Steve îi strecură bricheta în palma lui.
- Fă-mi și mie unul, îi spuse. Te rog.
Mâinile lui Chris tremurau pe când steriliza acul și îl împlântă în brațul lui Steve. Acesta tresări, apoi își încordă mușchii.
Chris trasă cercul, apoi cifra 8 și la sfârșit fundalul negru. Frecă cerneala ca să pătrundă în rană, după care pune înapoi acul în mâinile lui Steve.
Îl usturau degetele.
- E-adevărat ce-a spus de copil? îl întrebă Steve, fără să ridice privirea.
Chris se gândi la Jordan, care îl avertizase să nu vorbească nimic cu nimeni. Se gândi la tatuajele pereche, însemnându-i pe amândoi la fel. Se gândi și la cuvintele pe care le citise cu o seară în urmă în mizeria carcerei:
Să ascultați glasul Meu, iar voi Îmi veți fi poporul meu.
Chris se uită lung la prietenul său, la confidentul său, la enoriașul său.
- Da, răspunse el.
Fusese o vizită plăcută.
Michael se ridică, după cum îi era obiceiul acum, și-l urmări cu privirea pe Chris părăsind subsolul închisorii.
Nu plănuise să vină în acea zi. Dar faptul că o văzuse pe Melanie la cimitir îl tulburase și voia să vorbească cu cineva despre asta. Dacă tot nu avusese șansa să-i vorbească lui Emily de dimineață, măcar putea vorbi cu Chris în după-amiaza aceea.
Îi urcă gardianului sărbători fericite și urcă în fugă scările până la camera de control. Era singura cale de ieșire din închisoare; pentru vizită, erai închis înăuntru ca un deținut.
Așteptă răbdător în spatele unei doamne cu haină din păr de cămilă și cu părul ascuns sub o căciulă pufoasă de mohair.
- Da, îi spuse ea gardianului. Sunt aici să-l vizitez pe Chris Harte.
- Căutat individul, făcu gardianul, apoi urlă în difuzor: Chris Harte la camera de control!
Michael simți cum inima i se face cât un purice.
- Gus, rosti el cu gura iască.
Ea se întoarse, căciula căzându-i de pe cap, iar părul ei castaniu strălucitor revărsându-i-se peste reverul hainei.
- Michael! zise ea cu răsuflarea tăiată. Ce cauți aici?
- Se pare că același lucru ca tine, răspunse el, cu un zâmbet ironic.
Preț de-o clipă, făcu sforțări să articuleze câteva cuvinte, în zadar însă. În cele din urmă, reuși să îngaime:
- Tu... tu îl vizitezi pe Chris?
Michael încuviință din cap.
- Asta fac, încuviință el. În ultima vreme.
O clipă, se priviră lung unul pe celălalt.
- Ce mai faci? întrebă Gus în același moment în care Michael o întrebă cum mai e.
Scuturând din cap, amândoi se mulțumiră doar să zâmbească. O pată de culoare se ivi pe obrajii lui Gus, iar ea își aruncă privirea către scară.
- Trebuie să plec, spuse ea.
- Crăciun fericit! îi spuse Michael.
- Și ție! Of...
- E-n regulă!
- Hanuka fericit!
- Și ție! zâmbi Michael.
Gus puse mâna pe ușa ce dădea spre scară, dar nu o deschise.
- Vrei să... adică, poate că ai vrea să bem o cafea împreună după aceea?
Ea zâmbi, iar fața i se lumină toată.
- Mi-ar plăcea, răspunse ea. Dar... Chris....
- Știu... Am să aștept, o asigură Michael.
Se sprijini de perete și își puse haina pe braț.
- Am tot timpul din lume.
PARTEA A TREIA
ADEVĂRUL
ACUM
FEBRUARIE 1998
Una peste alta, onorabilul Leslie F. Puckett nu era o alegere rea pentru rolul de judecător la proces.
Jordan fusese implicat în alte 3 cazuri, atât ca procuror, cât și ca avocat al apărării, care fuseseră judecate de Pukett. Singurul dezavantaj de a lucra cu judecătorul Puckett era slăbiciunea lui pentru migdale, pe care le ținea în borcane pe biroul lui, atât în sala de judecată, cât și în cabinet, și pe care le spărgea cu zgomot între dinți.
Audierile preliminare se țineau în ședință publică, însă gravitatea acuzației aduse lui Chris și publicitatea care se făcuse cazului îi convinsese pe toți cei implicați să considere că soluția optimă era ca audierea să se țină în cabinetul judecătorului.
Cu roba lui neagră fluturându-i în jurul gleznelor, Puckett se îndreptă cu pași mari spre încăpere, urmat îndreapoape de Jordan și de Barrie Delaney.
Se așezară cu toții pe scaune, iar Puckett scoase o migdală din borcan și o băgă în gură.
La auzul oribului crănțănit, Jordan îi aruncă o privire lui Barrie.
Deși avocații adoptau o atitudine foarte oficială în sala de judecată, până și cel mai agresiv procuror sau avocat al apărării lăsa garda jos în afara ei. În calitate de for procuror, Jordan menținea o relație cordială cu majoritatea asistenților procurorilor generali. Cu Barrie Delaney lucrurile stăteau diferit.
Nu mai lucrase niciodată cu ea - ea ajunsese la biroul procurorului general după plecarea lui furtunoasă - și părea să ia personal faptul că Jordan trecuse de cealaltă parte a legii. La dracu, fata asta părea să ia totul personal!
Ședea ca o școlăriță de pension, cu mâinile așezate în poală, cu fusta neagră strânsă în jurul picioarelor și cu un zâmbet suav pe față, rămânând astfel chiar și atunci când Leslie Puckett scuipă coaja de la migdală în palmă.
Judecătorul începu să frunzărească documentele de pe birou. Jordan tuși ca să-i atragă atenția procurorului.
- Bună treabă, Delaney! îi spuse el șoptit. Nimic nu se compară cu puțină constrângere aplicată clientului meu.
- Constrângere! șuieră ea printre dinți. Nici măcar nu era pe lista suspecților când se afla în spital. Interogatoriul ăla a fost cât se poate de legal.
- Dacă era cât se poate de legal, cum de știi că la el m-am referit?
- McAfee! Delaney! spuse judecătorul. Ați terminat?
Cei 2 se întoarseră către el.
- Da, Onorată Instanță, răspunseră ei într-un glas.
- Bun, făcu el acru. Acum, ce avem pe ordinea de zi?
- Ei bine, Onorată Instanță, sări Barrie numaidecât, avem un specialist care se ocupă de petele de sânge și care are nevoie de mai mult tim; plus că așteptăm rezultatele analizelor ADN, preciză ea, consultându-și carnetul. O să fim gata la 1 mai.
- Aveți de gând să depuneți vreun document?
- Da, Onorată Instanță. Câteva moțiuni in limine cu privire la așa-zișii martori ai apărării și alte probe cărora li se aduc obiecții.
Judecătorul scoase o altă migdală din borcanul lui și, învârtind-o pe limbă, se întoarse către Jordan.
- Iar tu?
- O cerere prin care solicităm să fie retras interogatoriul luat clientului meu când era la spital, căci reprezintă o violare a drepturilor Miranda.
- Asta-i o porcărie! strigă Barrie. Ar fi putut să-și ia tălpășița în orice moment.
Jordan își dezveli dinții într-o tentativă de zâmbet.
- Ilegalitate pe față, spuse el. Clientul meu nu avea cum să plece, având 70 de copci la rana de la cap și fiind sub efectul diverselor calmante, iar detectiva dumneavoastră știa asta foarte bine!
- Ține-o tot așa, și n-o să mai fie nevoie să-ți citesc moțiunea! zise judecătorul.
Jordan se întoarse din nou cu fața către Puckett.
- V-o pot înmâna într-o săptămână....
- Iar eu îți voi răspunde bucuroasă la ea, interveni Barrie.
- Ar fi o pierdere de timp pentru tine, Barrie, murmură Jordan. Ca să nu mai zic de timpul clientului meu.
- Tu....
- Domnilor avocați!
Jordan își drese glasul.
- Scuzele mele, Onorată Instanță. Domnișoara Delaney mă scoate din sărite.
- Văd, replică Puckett. Amândoi o să aveți moțiunile gata și o să mi le trimiteți până la sfârșitul săptămânii viitoare?
- Sigur, nicio problemă, răspunse Jordan.
- Da, spuse și Barrie, încuviințând din cap.
- Bine atunci, conchise Puckett, întinzându-și mâinile peste calendar, ca și cum ar fi vrut să găsească o dată disponibilă. Haideți să începem selecția juraților pe 7 mai.
Jordan își luă servieta și o urmări cu privirea pe Barrie cum își strânge hârtiile. Își aminti cum obișnuia el să fie pe vremea când era procuror - numărul incredibil de mare de dosare și timpul prea scurt pentru a face dreptate fiecărui caz în parte.
De dragul lui Chris Harte, spera ca asta să fie încă valabilă.
Îi deschise ușa domnișoarei Delaney, un vechi obicei al lui, căci, personal, o vedea mai degrabă ca pe un pitbull decât ca pe o exponentăă a sexului frumos.
Străbătură împreună coridorul judecătoriei, amândoi furioși și tăcuți, fiecare ațâțat de dorința victoriei. Deodată, Barrie se întoarse către Jordan, blocându-i drumul.
- Dacă vrei o pledoarie, rosti ea pe un ton neutru, o să vă măcelărim.
Jordan își încrucișă brațele.
- 30 de ani sau închisoare pe viață, adăugă Barrie.
Când văzu că Jordan nici măcar nu clipește, Barrie scutură ușor din cap.
- Uite ce e, Jordan, continuă ea. O să se ducă la fund oricum. Amândoi știm bine că o să câștig cazul. Ai văzut și tu ce probe solide am - amprentele, glonțul, traiectoria glonțului prin craniu - iar amândoi știm că fata nu avea cum să se împuște singură în halul ăla. Juriul n-o să treacă cu vederea toate aceste fapte, indiferent cu ce o să încercă să le distragi atenția. Dacă ne învoim la 30 de ani, măcar o să iasă până când împlinește 50.
Jordan așteptă un moment, apoi își desfăcu brațele.
- Ai terminat?
- Da.
- Bun, făcu el și își văzu de drum.
Barrie fugi după el.
- Deci?
Jordan se opri.
- Singurul motiv pentru care o să-i vorbesc clientului meu despre căcaturile pe care le-ai propus drept înțelegere este pentru că sunt obligat.
Se uită lung la Barrie, cu un surâs vag pe chip.
- Sunt mai vechi în branșa asta decât tine, îi spuse el. De fapt, am fost cândva de aceeași parte a baricadei ca tine. Obișnuiam să joc același joc pe care îl faci tu acum. Ceea ce înseamnă și că știu prea bine că nu ești așa sigură în privința unei condamnări cum vrei să pară.
El dădu scurt din cap.
- O să vorbesc cu clientul meu, dar, oricum, ne vedem la proces.
După ce Jordan termină de vorbit, Chris începu să bată darabana în masă.
- 30 de ani, făcu el cu voce frântă, în ciuda efortului pe care îl făcea de a-și menține controlul.
Își ridică privirea la avocat:
- Câți ani ai?
- 38, răspunse Jordan, știind exact unde bătea Chris.
- Asta ar însemna cam toată viața ta, spuse Chris. Și de două ori cât a mea.
- Totuși, observă Jordan, este jumătate din cât ar fi pedeapsa pe viață. Și ar mai fi și eliberarea condiționată.
Chris se ridică în picioare și se duse la fereastră.
- Ce-ar trebui să fac? întrebă el șoptit.
- Nu sunt eu în măsură să-ți spun, răspunse Jordan. Am menționat 3 lucruri în privința cărora trebuie să decizi singur. Dacă să ajungem sau nu la proces este unul dintre ele.
Chris se întoarse încet către el.
- Dacă ai avea 18 ani și ai fi în locul meu, ce-ai face?
Pe chipul lui Jordan înflori un zâmbet.
- Aș avea un avocat la fel de tare?
- Sigur, râse Chris, ești invitatul meu.
Jordan se ridică și el în picioare și își băgă mâinile în buzunare.
- Nu-ți pot spune că victoria e asigurată, pentru că nu e. Dar nici că nu avem nicio șansă să câștigăm. Totuși, îți pot spune că, dacă accepți învoiala, o să-ți petreci 30 de ani întrebându-te dacă am fi putut să-i învingem sau nu.
Chris încuviință din cap, însă nu scoase niciun cuvânt, privind pierdut pe geamul închisorii la peisajul acoperit de zăpadă.
- Când ar trebui să înceapă procesul?
- Pe 7 mai, răspunse Jordan. Cu alegerea juraților.
Umerii lui Chris fură scuturați de un fior, iar Jordan se apropie de el, îngrijorat că gândul de a mai sta 3 luni în închisoare îl aducea pe Chris în pragul nebuniei. Dar, când îi atinse umerii, își dădu seama că de fapt Chris râdea.
- Ești supersițios? îl întrebă Chris.
- De ce?
- Pe 7 mai e ziua de naștere a lui Emily.
- Glumești, făcu Jordan, rămânând cu gura căscată.
Încerca să se gândească la ce avea să facă Barrie Delaney când urma să lege aceste informații. Probabil că avea să servească juriul cu tort de înghețată, pe care să-l savureze în timpul pledoariei de deschidere. Și mai încerca să-și dea seama cam cât de milos ar putea fi Puckett într-o astfel de situație.
- Fă-o! rosti Chris atât de încet, încât Jordan nici nu-l auzi prima oară.
- Ce?
- Cu învoiala.
Buzele lui Chris tremurau.
- Spune-le să se ducă la naiba!
Nu era nicio regulă scrisă conform căreia Gus și Michael trebuiau să-ți țină secrete ieșirile săptămânale, tăinuite, precum un zâmbet din timpul unei îmormântări, și totuși o făceau, furișându-se în interiorul localurilor ca și cum ar fi trecut liniile inamice.
- Bună! spuse Gus cu răsuflarea tăiată, strecurându-se în separeu.
Îi zâmbi lui Michael, care parcurgea meniul laminat cu unghia degetului mare.
- Cum se simte astăzi?
- E bine, răspunse Michael. Abia așteaptă să te vadă.
- Mai e bolnav? întrebă Gus. Săptămâna trecută avea tusea aia oribilă.
- E mult mai bine, o asigură Michael. A luat niște Robitussin de la farmacie.
Gus își așeză șervetul în poală, un fior scuturându-i pieptul și umerii la vederea lui, simțindu-se întocmai ca o școlăriță îndrăgostită. Îl știa pe Michael de 20 de ani, dar abia acum începea să-l vadă cu adevărat, ca și cum situația prezentă îi schimbase nu numai perceția asupra lumii, ci și pe oamenii care o populau.
Cum de nu băgase niciodată de seamă că vocea lui Michal poate oferi atât de ușor alinare? Că mâinile lui păreau atât de puternice, iar ochii lui atât de blânzi? Că o asculta ca și cum ar fi fost singura persoană din încăpere?
Gus era pe deplin conștientă și vinovată de faptul că dialogul pe care îl purta cu acest bărbat era întocmai dialogul pe care ar fi trebuit să-l poarte cu soțul ei. James încă refuza să vorbească despre fiul lui. Începuse să aștepte cu nerăbdare prânzul săptămânal pe care îl luau împreună, stabilit în preajma orelor de vizită de la închisoarea Grafton, pentru că avea cu cine să vorbeascăă.
Că se nimerise ca acea persoană să fie Michael era câteodată ciudat. De vreme ce soția lui fusese cea mai bună prietenă a lui Gus, știau o mulțime de lucruri unul despre celălalt, aflate pe căi indirecte.
Era lucruri pe care Melanie i le spusese lui Gus despre Michael și lucruri pe care Melanie i le spusese lui Michael despre Gus. Acestea îi făceau să se simtă stânjenitor de intimi, oferindu-le din plin niște informații pe care nu ar fi trebuit să le aibă unul despre celălalt.
- Arăți foarte bine azi, îi spuse Michael.
- Eu? râse Gus. Vai, mulțumesc! Și tu!
Era sinceră. Cămășile din flanel ale lui Michael și blugii lui decolorați, aleși astfel din pricina profesiei lui, o făceau pe Gus să se gândească la cuvintel blânde, încărcate de semnificație, precum confort, cuibărit sau cocoloșeală.
- Te gătești pentru vizite, așa-i?
- Așa cred, răspunse Gus.
Se uită în jos la rochia ei cu imprimeu și zâmbi.
- Mă întreb pe cine încerc să impresionez.
- Pe Chris, răspunse Michael în locul ei. Fiindcă așa vrei să te țină el minte.
- Și de unde știi tu asta? îl tachină Gus.
- Pentru că și eu fac la fel când mă duc la mormântul lui Emily, zise. Costum și cravată - îți poți închipui una ca sta? - doar în cazul în care mă vede.
Șocată, Gus își înălță capul.
- Of, Michael! făcu ea.Câteodată uit că ție îți este și mai greu!
- Nu știu ce să zic, răspunse Michael. Cel puțin pentru mine s-a terminat. Dar pentru tine, abia acum începe.
Gus își trecu degetul de-a lungul marginii farfuriei.
- Cum se face că îmi aduc aminte cum prindeau broaște și se jucau leapșa de parcă ar fi fost ieri?
- Pentru că așa a fost, răspunse Michael abia șoptit. Nu a trecut atât de mult timp de atunci.
Aruncă o privire prin micuțul restaurant.
- Nu știu cum de am ajuns aici, continuă el. Zilele alea îmi par atât de reale, încât pot simți mirosul ierbii pe care abia o tunsesem și pot vedea smoala de pin prelingându-se pe piciorul lui Emily. Iar apoi, bum! Ajung să vizitez mormântul fiicei mele și pe Chris la închisoare.
Gus închise ochii.
- Totul era atât de ușor atunci. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că nu s-ar putea întâmpla una ca asta.
- Asta pentru că nu ar fi trebuit să li se întâmple unor oameni ca noi.
- Dar totuși s-a întâmplat. De ce?
El scutură din cap.
- Nu știu. Mă tot întreb și eu același lucru, caut indicii în trecut. Îmi închipui că e ca un fel de rădăcină ieșită în afară, pe care nu am văzut-o prima oară și de care, în cele din urmă, m-am împiedicat.
O privi lung pe Gus.
- Copii precum Emily și Chris nu hotărăsc pur și simplu să se sinucidă, nu-i așa?
Gus răsuci în mână șervetul. În ciuda nou-descoperitei apropieri de Michael, nu-i mărturisise vreodată că fiul ei nu avusese de gând să se sinucidă. Pe de-o parte, pentru că nu dorise să divulge informația pe care se baza apărarea lui Chris. Iar pe de alta, fiindcă știa că ar fi redeschis rana din inima lui Michael care abia se vindeca.
- Îți aduci aminte, începu ea, încercând să schimbe subiectul, cum obișnuia Emily să țipe când jucau leapșa? Chris o fugărea, iar ea țipa atât de tare, încât și tu, și eu, ieșeam în fugă din casă?
Pe chipul lui Michael apăru un zâmbet.
- Da, zise el. Țipa de parcă o omora, nu alta.
De îndată ce cuvintele fură rostite, privirea lui Gus se îndreptă iute asupra lui.
- Îmi pare rău, zise el, pălind. N-am.... vrut să spun asta.
- Știu.
- Chiar nu am vrut.
- E-n regulă, spuse Gus. Înțeleg.
Michael își drese glasul, vizibil stânjenit.
- Bine, atunci. Ce comandăm?
- Ca de obicei, răspunse Gus, luminându-se la față. Încă nu pot trece peste faptul că am găsit în orășelul Grafton pastramă gătită în stil newyorkez.
- Există un aspect pozitiv în orice, spuse Michael, făcându-i semn chelneriței.
Dădură comanda, apoi fură absorbiți de conversație, ocolind intenționat subiectele sensibile în privința cărora făcuseră o înțelegere tacită: Melanie, James și tot ceea ce însemnaseră vreodată unii pentru alții.
Interesant lucru, unul dintre subiectele permise era chiar procesul ce urma să aibă loc în viitorul apropiat.
Avându-l pe Chris drept punte de legătură, discutară despre faptul că Jordan voia ca Michael să depună mărturie în favoarea apărării și despre reticența firească a lui Michael.
- Nu știu de ce îți cer ție sfatul, spuse Michael. Nu e ca și cum ai fi nepărtinitoare.
- Sunt rușinos de părtinitoare, recunoscu Gus. Dar trebuie să te gândești numai la ce-o să creadă juriul dacă o să apari în boxa martorilor susținându-l pe Chris, chit că n-ai scoate mai mult de-un cuvânt.
Michael își lăsă jos bucata de vită cu porumb.
- Exact la asta mă gândesc și eu! răspunse el șoptit. Îmi spun: Ce fel de tată sunt eu?
Începu să bată în masă cu degetele de la mâna dreaptă.
- Oricât de mult l-aș iubi pe Chris, aș putea să-i fac așa ceva lui Emily?
- Emily nu ar vrea ca Chris să fie condamnat pentru o crimă pe care nu a comis-o, rosti ea ferm.
Michael afișă un zâmbet prefăcut.
- Aha, deci de-asta iei tu prânzul cu mine! Tu ești arma secretă din arsenalul lui McAfee.
Gus se albi la față.
Arma secretă din arsenalul lui Jordan era ca ea să mintă - să le imprime juraților convingerea că și Chris avusese de gând să se omoare. La fel cum, momentan, îi lăsa și lui Michael de înțeles același lucru.
Își așeză șervetul peste mâncarea neterminată și se întinse până în colțul separeului după haină.
- Ar trebui să plec, bălmăji ea, încercând să-și deschidă poșeta ca să plătească partea ei de consumație. A naibii geantă! zise ea, în timp ce degetele îi tremurau pe încuietoare.
- Hei, Gus! făcu Michael.
Se întinse pe deasupra mesei, până în locul în care degetele lui Gus se căzneau furioase cu încuietoarea, și își puse mâna peste a ei.
Gus încremeni.
E atât de bine să fie atinsă, se gândi ea.
Două pete stacojii apărură pe obrajii lui Michael.
- N-am vorbit serios, zise el. Când am spus că lucrezi pentru avocat.
- Știu, reuși ea să îngaime.
- Atunci de ce te-ai ridicat să pleci așa deodată?
Gus se uită la marginea farfuriei.
- Nu-i spun lui James că mă întâlnesc cu tine să luăm prânzul. Tu îi spui lui Melanie?
- Nu, recunoscu Michael, nu-i spun.
- De ce crezi că procedăm astfel?
- Nu știu, răspunse Michael.
Gus își trase cu blândețe mâna dintr-a lui.
James ședea la biroul lui și ridică bilețelul roz pe care fusese notat mesajul telefonic adus de secretară.
Palm d`Or, acesta era numele restaurantului, se afla la 65 de kilometri depărtare, în inima pustietății, cu toate că fusese evaluat la 5 stele de majoritatea ghidurilor turistice și de localuri. Firește, acest lucru era practic garantat de meniul cu preț fix - plăteai înainte 75 de dolari și primeai ce aveau ei chef să servească în ziua respectivă.
Oftând, James se uită lung la numărul restaurantului și se întinse după telefon. Era aniversarea de 15 ani a lui Kate. Ea alesese restaurantul, iar el nu voia s-o dezamăgească.
De fapt, începând de la Crăciun fusese foarte atent cu Kate. Își formaserăă obiceiul să stea cu toții la masa de seară și, după ce toate farfuriile erau spălate, să discute.
Spre deosebire de mama ei, Kate chiar era interesată de cazurile și de operațiile cu care James se confruntase în ziua respectivă.
James o asculta pe Kate pălăvrăgind despre băieți, despre dorința ei aprinsă de a-și face găuri în urechi și despre neîncrederea ei în demonstrațiile de la algebră. Astfel că se îndrăgosti a doua oară de fiica lui. Se uita la ea seară de seară și se gândea:
Încă mai am atât de multe.
- Alo? rosti el, când o voce îi răspunse de la celălalt capăt al firului. Aș vrea să fac o rezervare. Serviți și prânzul și cina? Excelent. Da, sâmbăta viitoare. Pe numele Harte, H-A-R-T-E.
Începu să bată cu creionul în teancul de hârtii de pe birou.
- Da, suntem 4 persoane, spuse el și tresări. 3, corectă el. O rezervare pentru 3 persoane..
Puse receptorul în furcă, gândindu-se de câte ori uitase acest lucru în ultimele câteva luni, când aruncase câte o privire la bancheta din spate, așteptându-se să-l vadă acolo pe Chris, stând cu picioarele lui lungi încrucișate, sau când, în toiul nopții, deschisese ușor ușa de la dormitorul lui Chris ca să vadă dacă doarme.
O petrecere de 3 persoane.
Halal petrecere!
Melanie trânti un castron cu supă în fața lui Michael și se așeză la masă vizavi de el. Își ridică lungura și începu să mănânce fără să scoată o vorbă.
- Deci, începu el curajos, ce ai făcut astăzi?
Privirea lui Melanie se focaliză în cele din urmă asupra lui.
- Poftim?
- Te-am întrebat ce ai făcut astăzi.
Ea râse.
- De ce?
Michael ridică din umeri.
- Nu știu. Făceam și eu conversație.
- Suntem căsătoriți, spuse ea sec. Nu e nevoie să facem conversație.
Michael amestecă în supă, simțind țelina și morcovii cam tari.
- Eu, ăăă....
Șovăi. Avusese de gând să-i spună că fusese să-l viziteze pe Chris la închisoare, dar își dăduse seama că nu era o informație pe care era pregătit să o mărturisească.
- M-am întâlnit cu Gus azi. Am luat prânzul împreună.
O spuse pe un ton neafectat, dar, până și lui Michael, cuvintele îi părură prea nonșalante, atât de nefirești, încât era evident că fuseseră repetate în minte.
- E bine, adăugă el.
Melanie rămase cu gura deschisă. o picătură infimă de supă lucindu-i pe buza de jos.
- Ai luat prânzul cu ea?
- Da, răspunse Michael. Ce-i cu asta?
- Nu-mi vine să cred că ai luat, de bună voie, prânzul cu ea!
- Doamne, Mel! A fost cândva prietena ta cea mai bună.
- Asta, înainte ca fiul ei s-o omoare pe Emily.
- Nu știi dacă el a făcut-o, zise Michael.
- Și oare cine ți-a băgat asta în cap? pufni Melanie, cu vocea plină de sarcasm. A izbucnit în plâns în timp ce-și mânca salata? Sau a așteptat să termine de mâncat și după aceea ți-a spus ce greșeală teribilă a făcut procuroarea?
- N-a făcut nimic, zise Michael în șoaptă. Chiar dacă... Chiar dacă....
Nu se putea convinge s-o spună.
- Ea tot nu s-ar face vinovată cu nimic.
Melanie scutură din cap.
- Ești un prost. Nu înțelegi de ce ar fi în stare o mamă ca să-și protejeze copilul?
Ridică privirea, pufnind pe nas și cu buzele palide.
- Asta face Gus, Michael. Ceea ce e mai mult decât pot spune despre tine.
Planul de sâmbăta următoare era ca James și Kate să meargă împreună la Palm d`Or, iar Gus să li se alăture mai târziu după ce îl vizita pe Chris.
James și Kate așteptau deja de jumătate de oră la masa elegantă ce le fusese rezervată, când chelnerul veni pentru a treia oară.
- Poate că ați dori să începeți fără cea de-a treia persoană, sugeră el.
- Nu, tati, spuse Kate încruntată. Vreau s-o așteptăm și pe mami.
James ridică din umeri.
- Atunci mai așteptăm câteva minute, răspunse el.
Se lăsă pe spătarul scaunului, urmărind-o pe Kate cum se joacă cu marginile delicate ale orhideei care trona maiestuoasă în centrul mesei.
- Ea întârzie de obicei, spuse Kate, ca pentru sine, dar niciodată atât de mult.
Deodată, Gus dădu buzna în micuța sală de mese, cu haina ei de păr de cămilă aproape zburând în mâinile șefului de salon pe când se îndrepta grăbită către James și Kate.
- Îmi pare atât de rău, spuse ea, aplecându-se spre Kate. La mulți ani, scumpo! zise și îi dădu un sărut.
Apoi se adresă chelnerului:
- Doar apă, te rog. Nu mi-e foame.
- Cum de nu-ți e foame? întrebă James. E ora prânzului.
Gus își ținu privirea în poală.
- Am mâncat ceva pe drum, răspunse ea. Acum, făcu ea, întorcându-se spre Kate, spune-mi cum te simți la 15 ani?
- Tati spune că pot să-mi fac găuri în urechi dacă ești și tu de acord, spuse ea, radiind. Chiar azi, după prânz.
- Ce idee grozavă! spuse Gus, întorcându-se către James. O poți duce tu?
Nu o auzi de prima oară pe Gus, pentru că se desfăta cu mirosul pe care îl adusese ea în sufocanta sală de mese - mireasma iernatică a zăpezii de afară, a merelor din balsamul ei de păr și mirosul persistent al parfumului. Dar mai era ceva, profund și tropical, pe care nu-l putea identifica... oare ce să fi fost?
- Poți? îl întrebă Gus încă o dată.
- Ce să pot?
- S-o duci pe Kate la bijutier. Pentru găuri, spuse Gus, jucându-se cu lobii propriilor urechi.
Se îmbujoră la față.
- Eu... ei bine, eu nu pot. Mă duc înapoi la Chris.
- Dar de acolo vii, remarcă James.
El n-ar fi crezut că era posibil, dar obrajii lui Gus se împurpurară și mai mult.
- Astăzi au ore de vizită suplimentare, răspunse ea, netezindu-și șervetul în poală. I-am promis lui Chris că mă întorc la el.
James scoase un oftat și se întoarse către Kate.
- O să mergem la bijutier după prânz, îi spuse el.
Apoi, reveni cu fața la soția lui, vrând s-o întrebe de ce se mai obosise să bată atâta drum până la restaurant, dacă tot avea de gând să se întoarcă, dar se răzgândi tot din pricina mirosului ei. Își dădu seama că era ceva diferit.
După ce îl vizita pe Chris de fiecare dată venea acasă aducând cu ea mirosul rânced al închisorii, un miros care nu-i ieșea din haine și din piele până când nu-l îndepărta frecându-se cu buretele. Îl vizitase pe Chris, spusese ea, însă astăzi acel miros lipsea.
Era altceva în locul lui - acel element exotic, pe care James îl rescunoscu pe dată ca fiind mireasma dulceagă, înfierbântată a minciunii.
Chris se lăsă pe spătarul scaunului, încercând să nu se enerveze din pricina mamei sale și să strice totul. Nu era ca și cum aștepta cu nerăbdare vizitele ei - încerca să fie cât mai detașat în privința aceasta, căci dacă el nu făcea prea mare caz din asta, atunci restul zilelor dintre cele două vizite nu erau chiar atât de rele.
În orice caz, stătuse în celula lui de la 10.45, oră la care ea venea de obicei, așteptând și tot așteptând, însă nu fu chemat decât în jurul orei două.
- Ce s-a întâmplat cu tine? bombăni el.
- Îmi pare rău, se scuză mama lui. Am scos-o pe Kate în oraș de ziua ei.
- Și? replică Chris îmbufnat. Puteai să vii înainte de asta.
- De fapt, am avut ceva de făcut înainte, răspunse Gus.
Ceva de făcut înainte?
Chris se încruntă, lăsându-se pe spate.
Unde credea ea că se afla el? Ce fel de treabă afurisită era mai importantă decât să-și facă timp să-și viziteze fiul, care zăcea în închisoare?
- Chris, începu mama lui, atingându-i fruntea cu mâna. Nu te simți bine din nou?
El se feri de atingerea ei.
- Sunt bine.
- Nu te porți ca și cum ai fi bine.
- Chiar așa? Cum se presupune că ar trebui să mă port de vreme ce sunt nevoit să stau încă 3 luni în închisoare până când juriul o să mă închidă pentru tot restul vieții?
- Despre asta-i vorba? întrebă Gus. Ai emoții în privința procesului? Pentru că pot să-ți spun că....
- Ce, mamă? Ce poți să-mi spui?
Își întoarse fața; dezgustul ce i se citea pe chip îi schimonosea trăsăturile.
- Nu poți să-mi spui absolut nimic.
- Ei bine, începu Gus, eu și Michael credem că Jordan are un caz foarte bun.
Chris izbucni deodată în râs.
- Cum să nu, o să ascult de Michael, tatăl îndurerat al victimei.
- N-ai niciun drept să spui asta! Își calcă pe inimă ca să te ajute pe tine. Ar trebui să-i fi recunoscător pentru asta!
- Pentru că el mi-a obținut condamnarea de la bun început?
- El n-a avut nimic de-a face cu asta. Asta ține de stat, nu de soții Gold.
- Doamne, mamă! făcu Chris, uimit din cale-afară. Tu de partea cui ești?
Gus îl fixă cu privirea pentru un moment.
- De partea ta, răspunse ea în cele din urmă. Dar Michael a decis în sfârșit că vrea să fie martorul apărării, ceea ce e un lucru foarte bun.
- Ți-a zis el asta? întrebă Chris, cu un optimism reținut.
- Astăzi, mărturisi Gus.
La auzul acestui răspuns, Chris miji ochii, privind-o cu neîncredere.
- Când? întrebă el.
..................................................................
Își uni sprâncenele, încercând să-și amintească restul rugăciunii, însă nu reuși.
N-am mai făcu asta de o grămadă de timp, își spuse Chris, simțindu-se prost.
- Sper că mă poți auzi. Nu dau vina pe Tine pentru că mă aflu aici. Și probabil că nu merit nicio favoare.
Glasul îi pieri, gândindu-se ce anume își dorea. Desigur, dacă ar fi ceut un singur lucru, ar fi avut șanse mai mari să-l primească.
- Vreau să mă rog pentru Hector, rosti el încetișor. Mă rog să iasă de aici cât mai curând.
Chris se întrebă dacă Dumnezeu o întâlnise deja pe Emily. Își aminti ceva ce citise chiar în seara aceea: Vă voi da inimă nouă și duh nou vă voi da. Spera, acum, ca Emily să le fi primit.
Pe când se lăsa cuprins de somn, încă în genunchi pe podea ca un pocăit, Chris îl auzi pe Dumnezeu.
Veni cu zgomot de pași, de cheie răsucită în broască și de fluierături lipsite de trup. Iar El îi șopti, făcând să se ridice perișorul fin de pe ceafa lui Chris:
- Iertați și veți iertați.
Gus fu trezită de un obiect greu care îi căzu pe piept. Speriată, începu să se zbată, doar ca să-și dea seama că nu era decât Kate care o înghiontea.
- Trezește-te, mamă! îi spuse ea cu ochi strălucitori și cu un zâmbet atât de molipsitor, încât, pentru o clipă, Gus uită că trezitul însemna să ducă la capăt o nouă zi.
- Ce e? întrebă ea răgușită. Ai pierdut autobuzul?
- Nu-i niciun autobuz, răspunse Kate.
Ședea în fund, cu picioarele încrucișate.
- Vino jos!
Se băgă sub pătură, fiind primită cu un mormăit din patea tatălui.
- Și tu! spuse ea și fugi din cameră.
10 minute mai târziu, Gus și James intrară în bucătărie, îmbrăcați și cu ochii cârpiți de somn.
- Pui tu de cafea? întrebă Gus. Sau pun eu?
- Nu faceți asta! le zise Kate, ajungând dintr-un salt în fața lor.
Îi apucă pe amândoi de câte o mână și îi trase înspre panoul shoji care despărțea bucătăria de sufragerie.
- Ta-daa! făcu ea pășind în față și scoțând la iveală un pomișor de eucalipt în ghiveci, cam strâmb și împodobit în pripă cu câteva globulețe și podoabe.
- Crăciun fericit! le ură ea cântând și împresurând cu brațele mijlocul mamei sale.
Gus îi aruncă lui James o privire pe deasupra capului lui Kate.
- Scumpa mea, se auzi spunând, ai făcut tu toate astea?
Kate încuviință din cap.
- Știu că e cam aiurea, că am luat pomișorul de pe hol, și restul, dar m-am gândit că nu ați fi fost foarte încântați dacă aș fi tăiat ceva din curte.
Gus și-o imagină pe Kate prinsă sub un brad doborât la pământ.
- Dar e foarte drăguț! spuse ea. Vorbesc serios!
Beculețele de Crăciun, mici și licăritoare, aveau temporizator. Se stingeau și se aprindeau, amintindu-i lui Gus de ambulanța parcată la intrarea spitalului unde fusese chemată pentru Chris.
Kate intră în sufragerie și se așeză fericită lângă pomișor.
- M-am gândit că n-o să aveți timp să împodobiți bradul, ținând cont de cele întâmplate, le spuse ea, întinzându-i un pachet lui Gus și altul lui James. Pentru voi, continuă ea. Deschideți-le!
Gus așteptă până când James își despachetă noua lui agendă, îmbrăcată în imitație de piele de aligator. Apoi, rupse ambalajul de la cadoul ei, care consta într-o pereche de cercei de jad. Gus o privi lung pe Kate, care încă radia de fericire, întrebându-se când apucase fiica ei să se ducă la mall. Se întrabă, de asemenea, când anume decisese fiica ei că vrea, cu orice preț, să sărbătorească Crăciunul.
- Mulțumesc, scumpo! spuse Gus, îmbrățișând-o strâns pe Kate și șoptindu-i la ureche: Pentru tot!
Apoi, Kate se așeză la loc, așteptând să-i vină rândul. Gus băgă mâinile strânse pumn în buzunarul halatlui și îi aruncă lui James o privire. Cum îi spui copilului tău de 14 ani că ai uitat complet de Crăciun anul acesta?
- Cadoul tău nu este încă gata, anunță ea, născocind ceva pe moment.
Zâmbetul de pe fața lui Kate păli treptat.
- Deocamdată este... la ajustat pe mărimea ta, spuse Gus.
Între ei se ridică un zid, pe cât de durabil și de neiertător, pe atât de transparent.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Kate.
Nedorind să continue minciuna, Gus se întoarse către soțul ei, care se mulțumi doar să ridice din umeri.
- Kate, începu Gus, cu glas rugător, însă fiica ei era deja în picioare, cu o atitudine plină de reproș.
- Nu aveți niciun cadou pentru mine, așa-i? spuse ea grav. M-ai mințit.
Arătă cu mâna către pomul de eucalipt.
- Dacă n-aș fi împodobit pomul ăsta jalnic, v-ați fi învârtit pe aici de Crăciun, așa cum faceți în oricare altă zi.
- Lucrurile stau altfel anul ăsta, Kate. Știi, cu tot ce s-a întâmplat cu Chris....
- Știu doar că din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu Chris, eu nici nu mai contez!
Înșfăcă din mâna lui Gus cutia cu cercei și o dădu de perete.
- Ce trebuie să fac ca să nu mai fiu invizibilă pentru voi? țipă ea. Să omor pe cineva?
Gus o plesni pe Kate peste față.
În încăpere se așternu o liniște apăsătoare, singurul zgomot care se auzea fiind bâzâitul slab al luminițelor care se aprindeau și se stingeau.
Kate, având urma mâinii lipită de obrazul care-i ardea, se întoarse pe călcâie și fugi din cameră.
Tremurând toată și lăsându-și în jos mâinile ca și cm nici nu ar fi fost ale ei, Gus se întoarse către James.
- Fă ceva! îl imploră ea.
El o privi lung un moment, apoi încuviință din cap. Și ieși din casă.
Era unul dintre rarii ani în care Crăciunul și Hanuka se întâmpla să cadă în aceeași zi. Întreaga lumea era în sărbătoare, motiv pentru care Michael își luă liber, știind exact ce voia să facă.
Trecuseră luni întregi de când dormea pe canapea, așa că nu știa dacă Melanie se trezise sau nu. Dar făcu un duș în baia de la parter și își puse la pachet o brioșă pe care s-o mănânce în camionetă. Apoi conduse până la cimitir ca s-o viziteze pe Emily.
Parcă la o oarecare distanță, preferând să parcurgă restul drumului pe jos în pacea și liniștea înconjurătoare.
Mormântul lui Emily era dincolo de vârful dealului, ascuns de creastă. Michael urcă agale, gândindu-se ce să-i spună. Începu să gâfâie pe ultima porțiune a urcușului până în momentul în care zări mormântul.
Crescuseră flori pe el, momentan, doar niște tulpinițe fragile, față de ultima oară când fusese Michael. Fâșii de panglici și bucățele de hârtie sângerau în zăpadă. Iar Melanie, care ședea direct pe pământul înghețat, despacheta cadouri.
- O, uită-te la asta! spunea ea, când fu destul de aproape încât s-o audă. O să-ți placă la nebunie!
Atârnă un pandantiv cu safir de gâtul trandafirilor morți pe care Michael îi lăsase în urmă.
Michael își luă privirea de la bijuteria strălucitoare și se uită la celelalte cadouri, înșirate ca niște ofrande de o parte și de alta a mormântului. O caferieră cu o singură ceașcă, o carte, câteva tuburi cu vopseluri de ulei și pensule scumpe care îi plăceau lui Emily.
- Melanie! exclamă el tăios. Ce faci?
Ea se întoarse către el, încet și visătoare.
- O! făcu ea. Bună!
Michael simți cum i se încleștează maxilarul.
- Tu ai adus toate lucrurile astea aici?
- Bineînțeles, răspunse Melanie, ca și cum el ar fi fost cel care o luase razna. Cine altcineva?
- Pentru... pentru cine sunt?
Ea se uită lung la el, apoi ridică din sprâncene.
- Cum pentru cine? Pentru Emily, îi zise ea.
Michael îngenunche lângă ea.
- Mel, începu Michael cu blândețe, Emily e moartă.
Ochii soției lui se umplură numaidecât de lacrimi.
- Știu, îngăimă ea grav, dar, vezi tu....
- Nu, nu văd.
- E primul ei Hanuka departe de casă, răspunse Melanie. Și am vrut... am vrut.....
Michael o cuprinse în brațe înaine să apuce să-i vadă lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji.
- Știu ce ai vrut, spuse el. Și eu vreau același lucru.
Își îngropă fața în părul ei și închise ochii.
- Ai să vii cu mine?
O simți cum încuviințează din cap la pieptul lui, respirația ei caldă suflându-i pe gât. O porniră amândoi de-a lungul aleii din cimitir, lăsând în urmă vopselurile și pensulele, cafetiera și safirul, pentru orice eventualitate.
Aeroportul Manchester era ticsit în ziua de Crăciun, plin de oameni care duceau coșulețe cu fructe și pungi de cumpărături doldora de cadouri.
Lângă Jordan, în zona de așteptare, Thomas nu ședea o clipă locului pe scaunul lui. Se încruntă când fiul lui scăpă pe jos, pentru a nu știu câta oară, plicul cu biletele pe care îl ținea în poală.
- Ești sigur că îți amintești cum să faci transferul?
- Da, răspunse Thomas. Dacă nu mă ajută stewardesa, o să rog pe altcineva la poartă.
- Nu te duci singur, repetă Jordan.
- Nu în New York City, rostiră amândoi într-un glas.
Thomas dădea nerăbdător din picioare, lovind barele de metal din spătarul scaunelor.
- Termină! îi spuse Jordan. Deranjezi tot rândul.
- Tată, crezi că e zăpadă la Paris? întrebă Thomas.
- Nu, răspunse Jordan. Așa că mai bine te întorci acasă ca să folosești schiurile alea.
Într-o încercare fățișă de a-i câștiga afecțiunea, Jordan îi cumpărase intenționat lui Thomas, de Crăciun, o pereche de schiuri Rossignol, dându-i cadoul fiului său înainte ca acesta să plece în vacanță la Deborah.
Purtaseră vreo două convorbiri transaltantice, dezbătând aprins dacă Thomas era sau nu suficient de mare încât să călătorească singur atât de departe, urmate de un noian de compromisuri.
De fapt, timp de câteva zile, Jordan refuzase să accepte propunerea lui Deborah. Dar, într-un weekend, se trezi în toiul nopții și se duse în camera lui Thomas ca să-l vadă dormind. Se pomeni gândindu-se la întrebarea pe care i-o pusese doctorul Feinstein lui Chris Harte:
- Ce anume în legătură cu asta te înspăimântă atât de rău?
Apoi își dădu seama că răspunsul lui era identic cu al lui Chris. Până în acel moment, viața lui Thomas se învârtise în jurul lui Jordan. Dacă, având posibilitatea de a opta, acest lucru avea să se schimbe?
A doua zi de dimineață, o sună pe Deborah și îi dădu binecuvântarea lui.
- Începe îmbarcarea pentru zborul 1246 către Aeroportul LaGuardia din New York, la poarta numărul 3.
Thomas sări atât de repede în picioare, încât se împiedică de bagajul de mână.
- Ușurel, stai așa! îi spuse Jordan, făcându-i semn cu mâna să se liniștească.
Făcu o pauză, pe cale să ridice geanta, cu ochii ațintiți asupra fiului său. Jordan își dădu seama că acel moment avea să-i rămână întipărit pentru totdeauna în minte, Thomas, cu capul întors în profil: cu tuleii adolescentini pe obraji, cu brațele lui subțiri și osoase ca ale prizonierilor din lagăr, cu biletul portocaliu cu reducere pentru copii fluturându-i din buzunarul blugilor.
Dregându-și vocea, Jordan ridică geanta de mână.
- Doamne, grea mai e! făcu el. Ce-ai pus aici, mă rog?
Thomas zâmbi ștrengărește, cu privirea jucăușă.
- Doar vreo 10 sau 12 reviste Penthouse, răspunse el. De ce?
Era încă un subiect incomod, unul pe care îl ocoleau și de care pomeneau doar în treacăt, când se întâlneau în drum spre frigider sau când ieșeau de la baie. Spre ușurarea lui Jordan, simți cum tensiunea acumulată în ultimele săptămâni se risipi.
- Pleacă de-aici! îi spuse el în glumă și își îmbrățișă fiul.
Thomas îl îmbrățișă la rândul lui, încă mai strâns.
- Sărut-o pe mama din partea mea, spuse Jordan.
- Pe obraz sau pe buze? replică băiatul.
- Pe obraz, răspunse Jordan, împingându-l cu blândețe pe Thomas înspre poarta de îmbarcare.
Trase adânc aer în piept și se îndreptă către șirul de geamuri dincolo de care se vedea pântecul avionului.
O să aștept, își spuse el, în cazul în care Thomas s-ar fi răzgândit în ultimul moment.
Cu mâinile în buzunar, Jordan rămase santinelă, urmărind cu privirea aeronava cum își ia avânt pe pistă și se înalță în zbor, până când dispăru complet din raza lui vizuală.
- Crăciun fericit! îi ură gardianul, deschizând ușa carcerei.
Chris se ridică de pe podea din poziția ghemuit. Biblia căzuse sub pat. El o strecură iute pe sub tricou, prinzând-o în elasticul pantalonilor.
- Da, murmură el, legănându-se pe călcâie.
Gardianul i se adresă morcănos.
- Vrei să aștepți aici până la Anul Nou?
Chris clipi.
- Vrei să spui că-i gata? Pot să ies?
- Directorul se simte generos azi, îi răspunse gardianul, ținând ușa deschisă, astfel încât Chris să iasă.
Merse de-a lungul coridorului și se opri în dreptul camerei de control.
- Încotro acum?
- Mergi direct la închisoare! făcu gardianul, râzând la propria glumă.
- Mă refeream la ce zonă de securitate?
- În mod normal, te-ai fi dus la maximă, zise gardianul. Dar având în vedere că al tău coleg de celulă a spus că ai fost provocat și cum nu ți s-a făcut un raport disciplinar înainte să te trimită la gaură, te punem înapoi la medie.
Deschise ușa pentru Chris.
- A, era să uit, amicul tău Hector s-a întors jos, adăugă el.
- La maximă?
Gardianul încuviință și Chris închise ochii pentru o clipă.
Steve citea când Chris intră în celulă. Se strecură în patul lui și încercă să se îngroape sub pătură, simțind acel miros oribil al detergentului din închisoare, dar bucurându-se totodată de luxul de a avea o pernă.
Chiar și sub pături, simțea privirea lui Steve ațintită asupra lui, nehotărât dacă să i se adreseze sau nu.
În cele din urmă, cum tot avea să se întâmple mai devreme sau mai târziu, Chris își dădu jos perna de pe față.
- Hei, spuse Steven. Crăciun fericit!
- Și ție, răspunse Chris.
- Ești bine?
Chris ridică din umeri.
- Mulțumesc pentru că le-ai spus de Hector.
Vorbea serios. Hector nu era genul care să dea uitării faptul că cineva îl dăduse în gât.
- A fost nimica toată, făcu el.
- Mulțumesc oricum.
Steve își mută privirea, făcându-și de lucru cu o ață ieșită din mâneca tricoului uzat.
- Am ceva pentru tine, îi spuse el degajat. De Crăciun.
Îngrozit, Chris intră în panică. Pentru numele lui Dumnezeu, nu se gândise nicio clipă că pe acolo se oferă cadouri!
- Eu nu am nimic pentru tine, spuse el.
- De fapt, chiar ai, făcu Steve, întinzându-se după ceva de sub patul lui.
Scoase un instrument deloc arătos, făcut din tubul unui pix Bic și având la capăt un ac lung, ce părea letal.
- Tatuaje, șopti el.
Chris ar fi vrut să întrebe de unde făcuse rost de ac - nu-și putea imagina vreun deținut de weekend care să-l fi adus băgat în fund - dar știa că, dacă voia să facă asta, nu avea mult timp la dispoziție. Tatuajele - și instrumentele folosite pentru executarea lor - erau interzise în închisoare.
Ceea ce-i oferea Steve de Crăciun era de fapt o cale de a-și spăla rușinea.
Îi întinse brațul, neștiind sigur dacă voia să facă asta sau nu, dar având destulă prezență de spirit încât să se ofere primul, căci nu i se părea atrăgătoare perspectiva de a contracta SIDA.
Aruncând iute o privire către gardianul de serviciu, Steve scoase o brichetă și ținu acul deasupra flăcării.
Chris își sprijini cotul de genunchi și simți prima înțepătură care îi ardea pielea. Mirosea ciudat de dulce, precum carnea friptă, resimțind durerea drept în vintre.
Încleștându-și pumnul, urmări cu privirea cum propriul sânge i se prelinge pe biceps în vreme ce Steve încălzea, grava și tăia. Apoi, simți cum Steve îi stoarce cerneală din pix drept în rană, frecând-o până intră de tot în pielea iritată.
- Nu-l poți vedea până când nu te cureți bine, îi spuse Steve, dar ți-am făcut o bilă de 8.
Își ridică privirea spre Chris, o privire limpede și pătrunzătoare.
- Fiindcă se pare că suntem amândoi blocați îndărătul ei*.
* expresie ce desemnează o situație fără ieșire
Chris își lăsă în jos mâneca cât putu de mult, punând salivă pe degte și începând să frece locul ca să-l curețe de sânge și cerneală. Un gardian trecu prin dreptul celulei, iar Steve îi strecură bricheta în palma lui.
- Fă-mi și mie unul, îi spuse. Te rog.
Mâinile lui Chris tremurau pe când steriliza acul și îl împlântă în brațul lui Steve. Acesta tresări, apoi își încordă mușchii.
Chris trasă cercul, apoi cifra 8 și la sfârșit fundalul negru. Frecă cerneala ca să pătrundă în rană, după care pune înapoi acul în mâinile lui Steve.
Îl usturau degetele.
- E-adevărat ce-a spus de copil? îl întrebă Steve, fără să ridice privirea.
Chris se gândi la Jordan, care îl avertizase să nu vorbească nimic cu nimeni. Se gândi la tatuajele pereche, însemnându-i pe amândoi la fel. Se gândi și la cuvintele pe care le citise cu o seară în urmă în mizeria carcerei:
Să ascultați glasul Meu, iar voi Îmi veți fi poporul meu.
Chris se uită lung la prietenul său, la confidentul său, la enoriașul său.
- Da, răspunse el.
Fusese o vizită plăcută.
Michael se ridică, după cum îi era obiceiul acum, și-l urmări cu privirea pe Chris părăsind subsolul închisorii.
Nu plănuise să vină în acea zi. Dar faptul că o văzuse pe Melanie la cimitir îl tulburase și voia să vorbească cu cineva despre asta. Dacă tot nu avusese șansa să-i vorbească lui Emily de dimineață, măcar putea vorbi cu Chris în după-amiaza aceea.
Îi urcă gardianului sărbători fericite și urcă în fugă scările până la camera de control. Era singura cale de ieșire din închisoare; pentru vizită, erai închis înăuntru ca un deținut.
Așteptă răbdător în spatele unei doamne cu haină din păr de cămilă și cu părul ascuns sub o căciulă pufoasă de mohair.
- Da, îi spuse ea gardianului. Sunt aici să-l vizitez pe Chris Harte.
- Căutat individul, făcu gardianul, apoi urlă în difuzor: Chris Harte la camera de control!
Michael simți cum inima i se face cât un purice.
- Gus, rosti el cu gura iască.
Ea se întoarse, căciula căzându-i de pe cap, iar părul ei castaniu strălucitor revărsându-i-se peste reverul hainei.
- Michael! zise ea cu răsuflarea tăiată. Ce cauți aici?
- Se pare că același lucru ca tine, răspunse el, cu un zâmbet ironic.
Preț de-o clipă, făcu sforțări să articuleze câteva cuvinte, în zadar însă. În cele din urmă, reuși să îngaime:
- Tu... tu îl vizitezi pe Chris?
Michael încuviință din cap.
- Asta fac, încuviință el. În ultima vreme.
O clipă, se priviră lung unul pe celălalt.
- Ce mai faci? întrebă Gus în același moment în care Michael o întrebă cum mai e.
Scuturând din cap, amândoi se mulțumiră doar să zâmbească. O pată de culoare se ivi pe obrajii lui Gus, iar ea își aruncă privirea către scară.
- Trebuie să plec, spuse ea.
- Crăciun fericit! îi spuse Michael.
- Și ție! Of...
- E-n regulă!
- Hanuka fericit!
- Și ție! zâmbi Michael.
Gus puse mâna pe ușa ce dădea spre scară, dar nu o deschise.
- Vrei să... adică, poate că ai vrea să bem o cafea împreună după aceea?
Ea zâmbi, iar fața i se lumină toată.
- Mi-ar plăcea, răspunse ea. Dar... Chris....
- Știu... Am să aștept, o asigură Michael.
Se sprijini de perete și își puse haina pe braț.
- Am tot timpul din lume.
PARTEA A TREIA
ADEVĂRUL
ACUM
FEBRUARIE 1998
Una peste alta, onorabilul Leslie F. Puckett nu era o alegere rea pentru rolul de judecător la proces.
Jordan fusese implicat în alte 3 cazuri, atât ca procuror, cât și ca avocat al apărării, care fuseseră judecate de Pukett. Singurul dezavantaj de a lucra cu judecătorul Puckett era slăbiciunea lui pentru migdale, pe care le ținea în borcane pe biroul lui, atât în sala de judecată, cât și în cabinet, și pe care le spărgea cu zgomot între dinți.
Audierile preliminare se țineau în ședință publică, însă gravitatea acuzației aduse lui Chris și publicitatea care se făcuse cazului îi convinsese pe toți cei implicați să considere că soluția optimă era ca audierea să se țină în cabinetul judecătorului.
Cu roba lui neagră fluturându-i în jurul gleznelor, Puckett se îndreptă cu pași mari spre încăpere, urmat îndreapoape de Jordan și de Barrie Delaney.
Se așezară cu toții pe scaune, iar Puckett scoase o migdală din borcan și o băgă în gură.
La auzul oribului crănțănit, Jordan îi aruncă o privire lui Barrie.
Deși avocații adoptau o atitudine foarte oficială în sala de judecată, până și cel mai agresiv procuror sau avocat al apărării lăsa garda jos în afara ei. În calitate de for procuror, Jordan menținea o relație cordială cu majoritatea asistenților procurorilor generali. Cu Barrie Delaney lucrurile stăteau diferit.
Nu mai lucrase niciodată cu ea - ea ajunsese la biroul procurorului general după plecarea lui furtunoasă - și părea să ia personal faptul că Jordan trecuse de cealaltă parte a legii. La dracu, fata asta părea să ia totul personal!
Ședea ca o școlăriță de pension, cu mâinile așezate în poală, cu fusta neagră strânsă în jurul picioarelor și cu un zâmbet suav pe față, rămânând astfel chiar și atunci când Leslie Puckett scuipă coaja de la migdală în palmă.
Judecătorul începu să frunzărească documentele de pe birou. Jordan tuși ca să-i atragă atenția procurorului.
- Bună treabă, Delaney! îi spuse el șoptit. Nimic nu se compară cu puțină constrângere aplicată clientului meu.
- Constrângere! șuieră ea printre dinți. Nici măcar nu era pe lista suspecților când se afla în spital. Interogatoriul ăla a fost cât se poate de legal.
- Dacă era cât se poate de legal, cum de știi că la el m-am referit?
- McAfee! Delaney! spuse judecătorul. Ați terminat?
Cei 2 se întoarseră către el.
- Da, Onorată Instanță, răspunseră ei într-un glas.
- Bun, făcu el acru. Acum, ce avem pe ordinea de zi?
- Ei bine, Onorată Instanță, sări Barrie numaidecât, avem un specialist care se ocupă de petele de sânge și care are nevoie de mai mult tim; plus că așteptăm rezultatele analizelor ADN, preciză ea, consultându-și carnetul. O să fim gata la 1 mai.
- Aveți de gând să depuneți vreun document?
- Da, Onorată Instanță. Câteva moțiuni in limine cu privire la așa-zișii martori ai apărării și alte probe cărora li se aduc obiecții.
Judecătorul scoase o altă migdală din borcanul lui și, învârtind-o pe limbă, se întoarse către Jordan.
- Iar tu?
- O cerere prin care solicităm să fie retras interogatoriul luat clientului meu când era la spital, căci reprezintă o violare a drepturilor Miranda.
- Asta-i o porcărie! strigă Barrie. Ar fi putut să-și ia tălpășița în orice moment.
Jordan își dezveli dinții într-o tentativă de zâmbet.
- Ilegalitate pe față, spuse el. Clientul meu nu avea cum să plece, având 70 de copci la rana de la cap și fiind sub efectul diverselor calmante, iar detectiva dumneavoastră știa asta foarte bine!
- Ține-o tot așa, și n-o să mai fie nevoie să-ți citesc moțiunea! zise judecătorul.
Jordan se întoarse din nou cu fața către Puckett.
- V-o pot înmâna într-o săptămână....
- Iar eu îți voi răspunde bucuroasă la ea, interveni Barrie.
- Ar fi o pierdere de timp pentru tine, Barrie, murmură Jordan. Ca să nu mai zic de timpul clientului meu.
- Tu....
- Domnilor avocați!
Jordan își drese glasul.
- Scuzele mele, Onorată Instanță. Domnișoara Delaney mă scoate din sărite.
- Văd, replică Puckett. Amândoi o să aveți moțiunile gata și o să mi le trimiteți până la sfârșitul săptămânii viitoare?
- Sigur, nicio problemă, răspunse Jordan.
- Da, spuse și Barrie, încuviințând din cap.
- Bine atunci, conchise Puckett, întinzându-și mâinile peste calendar, ca și cum ar fi vrut să găsească o dată disponibilă. Haideți să începem selecția juraților pe 7 mai.
Jordan își luă servieta și o urmări cu privirea pe Barrie cum își strânge hârtiile. Își aminti cum obișnuia el să fie pe vremea când era procuror - numărul incredibil de mare de dosare și timpul prea scurt pentru a face dreptate fiecărui caz în parte.
De dragul lui Chris Harte, spera ca asta să fie încă valabilă.
Îi deschise ușa domnișoarei Delaney, un vechi obicei al lui, căci, personal, o vedea mai degrabă ca pe un pitbull decât ca pe o exponentăă a sexului frumos.
Străbătură împreună coridorul judecătoriei, amândoi furioși și tăcuți, fiecare ațâțat de dorința victoriei. Deodată, Barrie se întoarse către Jordan, blocându-i drumul.
- Dacă vrei o pledoarie, rosti ea pe un ton neutru, o să vă măcelărim.
Jordan își încrucișă brațele.
- 30 de ani sau închisoare pe viață, adăugă Barrie.
Când văzu că Jordan nici măcar nu clipește, Barrie scutură ușor din cap.
- Uite ce e, Jordan, continuă ea. O să se ducă la fund oricum. Amândoi știm bine că o să câștig cazul. Ai văzut și tu ce probe solide am - amprentele, glonțul, traiectoria glonțului prin craniu - iar amândoi știm că fata nu avea cum să se împuște singură în halul ăla. Juriul n-o să treacă cu vederea toate aceste fapte, indiferent cu ce o să încercă să le distragi atenția. Dacă ne învoim la 30 de ani, măcar o să iasă până când împlinește 50.
Jordan așteptă un moment, apoi își desfăcu brațele.
- Ai terminat?
- Da.
- Bun, făcu el și își văzu de drum.
Barrie fugi după el.
- Deci?
Jordan se opri.
- Singurul motiv pentru care o să-i vorbesc clientului meu despre căcaturile pe care le-ai propus drept înțelegere este pentru că sunt obligat.
Se uită lung la Barrie, cu un surâs vag pe chip.
- Sunt mai vechi în branșa asta decât tine, îi spuse el. De fapt, am fost cândva de aceeași parte a baricadei ca tine. Obișnuiam să joc același joc pe care îl faci tu acum. Ceea ce înseamnă și că știu prea bine că nu ești așa sigură în privința unei condamnări cum vrei să pară.
El dădu scurt din cap.
- O să vorbesc cu clientul meu, dar, oricum, ne vedem la proces.
După ce Jordan termină de vorbit, Chris începu să bată darabana în masă.
- 30 de ani, făcu el cu voce frântă, în ciuda efortului pe care îl făcea de a-și menține controlul.
Își ridică privirea la avocat:
- Câți ani ai?
- 38, răspunse Jordan, știind exact unde bătea Chris.
- Asta ar însemna cam toată viața ta, spuse Chris. Și de două ori cât a mea.
- Totuși, observă Jordan, este jumătate din cât ar fi pedeapsa pe viață. Și ar mai fi și eliberarea condiționată.
Chris se ridică în picioare și se duse la fereastră.
- Ce-ar trebui să fac? întrebă el șoptit.
- Nu sunt eu în măsură să-ți spun, răspunse Jordan. Am menționat 3 lucruri în privința cărora trebuie să decizi singur. Dacă să ajungem sau nu la proces este unul dintre ele.
Chris se întoarse încet către el.
- Dacă ai avea 18 ani și ai fi în locul meu, ce-ai face?
Pe chipul lui Jordan înflori un zâmbet.
- Aș avea un avocat la fel de tare?
- Sigur, râse Chris, ești invitatul meu.
Jordan se ridică și el în picioare și își băgă mâinile în buzunare.
- Nu-ți pot spune că victoria e asigurată, pentru că nu e. Dar nici că nu avem nicio șansă să câștigăm. Totuși, îți pot spune că, dacă accepți învoiala, o să-ți petreci 30 de ani întrebându-te dacă am fi putut să-i învingem sau nu.
Chris încuviință din cap, însă nu scoase niciun cuvânt, privind pierdut pe geamul închisorii la peisajul acoperit de zăpadă.
- Când ar trebui să înceapă procesul?
- Pe 7 mai, răspunse Jordan. Cu alegerea juraților.
Umerii lui Chris fură scuturați de un fior, iar Jordan se apropie de el, îngrijorat că gândul de a mai sta 3 luni în închisoare îl aducea pe Chris în pragul nebuniei. Dar, când îi atinse umerii, își dădu seama că de fapt Chris râdea.
- Ești supersițios? îl întrebă Chris.
- De ce?
- Pe 7 mai e ziua de naștere a lui Emily.
- Glumești, făcu Jordan, rămânând cu gura căscată.
Încerca să se gândească la ce avea să facă Barrie Delaney când urma să lege aceste informații. Probabil că avea să servească juriul cu tort de înghețată, pe care să-l savureze în timpul pledoariei de deschidere. Și mai încerca să-și dea seama cam cât de milos ar putea fi Puckett într-o astfel de situație.
- Fă-o! rosti Chris atât de încet, încât Jordan nici nu-l auzi prima oară.
- Ce?
- Cu învoiala.
Buzele lui Chris tremurau.
- Spune-le să se ducă la naiba!
Nu era nicio regulă scrisă conform căreia Gus și Michael trebuiau să-ți țină secrete ieșirile săptămânale, tăinuite, precum un zâmbet din timpul unei îmormântări, și totuși o făceau, furișându-se în interiorul localurilor ca și cum ar fi trecut liniile inamice.
- Bună! spuse Gus cu răsuflarea tăiată, strecurându-se în separeu.
Îi zâmbi lui Michael, care parcurgea meniul laminat cu unghia degetului mare.
- Cum se simte astăzi?
- E bine, răspunse Michael. Abia așteaptă să te vadă.
- Mai e bolnav? întrebă Gus. Săptămâna trecută avea tusea aia oribilă.
- E mult mai bine, o asigură Michael. A luat niște Robitussin de la farmacie.
Gus își așeză șervetul în poală, un fior scuturându-i pieptul și umerii la vederea lui, simțindu-se întocmai ca o școlăriță îndrăgostită. Îl știa pe Michael de 20 de ani, dar abia acum începea să-l vadă cu adevărat, ca și cum situația prezentă îi schimbase nu numai perceția asupra lumii, ci și pe oamenii care o populau.
Cum de nu băgase niciodată de seamă că vocea lui Michal poate oferi atât de ușor alinare? Că mâinile lui păreau atât de puternice, iar ochii lui atât de blânzi? Că o asculta ca și cum ar fi fost singura persoană din încăpere?
Gus era pe deplin conștientă și vinovată de faptul că dialogul pe care îl purta cu acest bărbat era întocmai dialogul pe care ar fi trebuit să-l poarte cu soțul ei. James încă refuza să vorbească despre fiul lui. Începuse să aștepte cu nerăbdare prânzul săptămânal pe care îl luau împreună, stabilit în preajma orelor de vizită de la închisoarea Grafton, pentru că avea cu cine să vorbeascăă.
Că se nimerise ca acea persoană să fie Michael era câteodată ciudat. De vreme ce soția lui fusese cea mai bună prietenă a lui Gus, știau o mulțime de lucruri unul despre celălalt, aflate pe căi indirecte.
Era lucruri pe care Melanie i le spusese lui Gus despre Michael și lucruri pe care Melanie i le spusese lui Michael despre Gus. Acestea îi făceau să se simtă stânjenitor de intimi, oferindu-le din plin niște informații pe care nu ar fi trebuit să le aibă unul despre celălalt.
- Arăți foarte bine azi, îi spuse Michael.
- Eu? râse Gus. Vai, mulțumesc! Și tu!
Era sinceră. Cămășile din flanel ale lui Michael și blugii lui decolorați, aleși astfel din pricina profesiei lui, o făceau pe Gus să se gândească la cuvintel blânde, încărcate de semnificație, precum confort, cuibărit sau cocoloșeală.
- Te gătești pentru vizite, așa-i?
- Așa cred, răspunse Gus.
Se uită în jos la rochia ei cu imprimeu și zâmbi.
- Mă întreb pe cine încerc să impresionez.
- Pe Chris, răspunse Michael în locul ei. Fiindcă așa vrei să te țină el minte.
- Și de unde știi tu asta? îl tachină Gus.
- Pentru că și eu fac la fel când mă duc la mormântul lui Emily, zise. Costum și cravată - îți poți închipui una ca sta? - doar în cazul în care mă vede.
Șocată, Gus își înălță capul.
- Of, Michael! făcu ea.Câteodată uit că ție îți este și mai greu!
- Nu știu ce să zic, răspunse Michael. Cel puțin pentru mine s-a terminat. Dar pentru tine, abia acum începe.
Gus își trecu degetul de-a lungul marginii farfuriei.
- Cum se face că îmi aduc aminte cum prindeau broaște și se jucau leapșa de parcă ar fi fost ieri?
- Pentru că așa a fost, răspunse Michael abia șoptit. Nu a trecut atât de mult timp de atunci.
Aruncă o privire prin micuțul restaurant.
- Nu știu cum de am ajuns aici, continuă el. Zilele alea îmi par atât de reale, încât pot simți mirosul ierbii pe care abia o tunsesem și pot vedea smoala de pin prelingându-se pe piciorul lui Emily. Iar apoi, bum! Ajung să vizitez mormântul fiicei mele și pe Chris la închisoare.
Gus închise ochii.
- Totul era atât de ușor atunci. Nu mi-ar fi trecut niciodată prin minte că nu s-ar putea întâmpla una ca asta.
- Asta pentru că nu ar fi trebuit să li se întâmple unor oameni ca noi.
- Dar totuși s-a întâmplat. De ce?
El scutură din cap.
- Nu știu. Mă tot întreb și eu același lucru, caut indicii în trecut. Îmi închipui că e ca un fel de rădăcină ieșită în afară, pe care nu am văzut-o prima oară și de care, în cele din urmă, m-am împiedicat.
O privi lung pe Gus.
- Copii precum Emily și Chris nu hotărăsc pur și simplu să se sinucidă, nu-i așa?
Gus răsuci în mână șervetul. În ciuda nou-descoperitei apropieri de Michael, nu-i mărturisise vreodată că fiul ei nu avusese de gând să se sinucidă. Pe de-o parte, pentru că nu dorise să divulge informația pe care se baza apărarea lui Chris. Iar pe de alta, fiindcă știa că ar fi redeschis rana din inima lui Michael care abia se vindeca.
- Îți aduci aminte, începu ea, încercând să schimbe subiectul, cum obișnuia Emily să țipe când jucau leapșa? Chris o fugărea, iar ea țipa atât de tare, încât și tu, și eu, ieșeam în fugă din casă?
Pe chipul lui Michael apăru un zâmbet.
- Da, zise el. Țipa de parcă o omora, nu alta.
De îndată ce cuvintele fură rostite, privirea lui Gus se îndreptă iute asupra lui.
- Îmi pare rău, zise el, pălind. N-am.... vrut să spun asta.
- Știu.
- Chiar nu am vrut.
- E-n regulă, spuse Gus. Înțeleg.
Michael își drese glasul, vizibil stânjenit.
- Bine, atunci. Ce comandăm?
- Ca de obicei, răspunse Gus, luminându-se la față. Încă nu pot trece peste faptul că am găsit în orășelul Grafton pastramă gătită în stil newyorkez.
- Există un aspect pozitiv în orice, spuse Michael, făcându-i semn chelneriței.
Dădură comanda, apoi fură absorbiți de conversație, ocolind intenționat subiectele sensibile în privința cărora făcuseră o înțelegere tacită: Melanie, James și tot ceea ce însemnaseră vreodată unii pentru alții.
Interesant lucru, unul dintre subiectele permise era chiar procesul ce urma să aibă loc în viitorul apropiat.
Avându-l pe Chris drept punte de legătură, discutară despre faptul că Jordan voia ca Michael să depună mărturie în favoarea apărării și despre reticența firească a lui Michael.
- Nu știu de ce îți cer ție sfatul, spuse Michael. Nu e ca și cum ai fi nepărtinitoare.
- Sunt rușinos de părtinitoare, recunoscu Gus. Dar trebuie să te gândești numai la ce-o să creadă juriul dacă o să apari în boxa martorilor susținându-l pe Chris, chit că n-ai scoate mai mult de-un cuvânt.
Michael își lăsă jos bucata de vită cu porumb.
- Exact la asta mă gândesc și eu! răspunse el șoptit. Îmi spun: Ce fel de tată sunt eu?
Începu să bată în masă cu degetele de la mâna dreaptă.
- Oricât de mult l-aș iubi pe Chris, aș putea să-i fac așa ceva lui Emily?
- Emily nu ar vrea ca Chris să fie condamnat pentru o crimă pe care nu a comis-o, rosti ea ferm.
Michael afișă un zâmbet prefăcut.
- Aha, deci de-asta iei tu prânzul cu mine! Tu ești arma secretă din arsenalul lui McAfee.
Gus se albi la față.
Arma secretă din arsenalul lui Jordan era ca ea să mintă - să le imprime juraților convingerea că și Chris avusese de gând să se omoare. La fel cum, momentan, îi lăsa și lui Michael de înțeles același lucru.
Își așeză șervetul peste mâncarea neterminată și se întinse până în colțul separeului după haină.
- Ar trebui să plec, bălmăji ea, încercând să-și deschidă poșeta ca să plătească partea ei de consumație. A naibii geantă! zise ea, în timp ce degetele îi tremurau pe încuietoare.
- Hei, Gus! făcu Michael.
Se întinse pe deasupra mesei, până în locul în care degetele lui Gus se căzneau furioase cu încuietoarea, și își puse mâna peste a ei.
Gus încremeni.
E atât de bine să fie atinsă, se gândi ea.
Două pete stacojii apărură pe obrajii lui Michael.
- N-am vorbit serios, zise el. Când am spus că lucrezi pentru avocat.
- Știu, reuși ea să îngaime.
- Atunci de ce te-ai ridicat să pleci așa deodată?
Gus se uită la marginea farfuriei.
- Nu-i spun lui James că mă întâlnesc cu tine să luăm prânzul. Tu îi spui lui Melanie?
- Nu, recunoscu Michael, nu-i spun.
- De ce crezi că procedăm astfel?
- Nu știu, răspunse Michael.
Gus își trase cu blândețe mâna dintr-a lui.
James ședea la biroul lui și ridică bilețelul roz pe care fusese notat mesajul telefonic adus de secretară.
Palm d`Or, acesta era numele restaurantului, se afla la 65 de kilometri depărtare, în inima pustietății, cu toate că fusese evaluat la 5 stele de majoritatea ghidurilor turistice și de localuri. Firește, acest lucru era practic garantat de meniul cu preț fix - plăteai înainte 75 de dolari și primeai ce aveau ei chef să servească în ziua respectivă.
Oftând, James se uită lung la numărul restaurantului și se întinse după telefon. Era aniversarea de 15 ani a lui Kate. Ea alesese restaurantul, iar el nu voia s-o dezamăgească.
De fapt, începând de la Crăciun fusese foarte atent cu Kate. Își formaserăă obiceiul să stea cu toții la masa de seară și, după ce toate farfuriile erau spălate, să discute.
Spre deosebire de mama ei, Kate chiar era interesată de cazurile și de operațiile cu care James se confruntase în ziua respectivă.
James o asculta pe Kate pălăvrăgind despre băieți, despre dorința ei aprinsă de a-și face găuri în urechi și despre neîncrederea ei în demonstrațiile de la algebră. Astfel că se îndrăgosti a doua oară de fiica lui. Se uita la ea seară de seară și se gândea:
Încă mai am atât de multe.
- Alo? rosti el, când o voce îi răspunse de la celălalt capăt al firului. Aș vrea să fac o rezervare. Serviți și prânzul și cina? Excelent. Da, sâmbăta viitoare. Pe numele Harte, H-A-R-T-E.
Începu să bată cu creionul în teancul de hârtii de pe birou.
- Da, suntem 4 persoane, spuse el și tresări. 3, corectă el. O rezervare pentru 3 persoane..
Puse receptorul în furcă, gândindu-se de câte ori uitase acest lucru în ultimele câteva luni, când aruncase câte o privire la bancheta din spate, așteptându-se să-l vadă acolo pe Chris, stând cu picioarele lui lungi încrucișate, sau când, în toiul nopții, deschisese ușor ușa de la dormitorul lui Chris ca să vadă dacă doarme.
O petrecere de 3 persoane.
Halal petrecere!
Melanie trânti un castron cu supă în fața lui Michael și se așeză la masă vizavi de el. Își ridică lungura și începu să mănânce fără să scoată o vorbă.
- Deci, începu el curajos, ce ai făcut astăzi?
Privirea lui Melanie se focaliză în cele din urmă asupra lui.
- Poftim?
- Te-am întrebat ce ai făcut astăzi.
Ea râse.
- De ce?
Michael ridică din umeri.
- Nu știu. Făceam și eu conversație.
- Suntem căsătoriți, spuse ea sec. Nu e nevoie să facem conversație.
Michael amestecă în supă, simțind țelina și morcovii cam tari.
- Eu, ăăă....
Șovăi. Avusese de gând să-i spună că fusese să-l viziteze pe Chris la închisoare, dar își dăduse seama că nu era o informație pe care era pregătit să o mărturisească.
- M-am întâlnit cu Gus azi. Am luat prânzul împreună.
O spuse pe un ton neafectat, dar, până și lui Michael, cuvintele îi părură prea nonșalante, atât de nefirești, încât era evident că fuseseră repetate în minte.
- E bine, adăugă el.
Melanie rămase cu gura deschisă. o picătură infimă de supă lucindu-i pe buza de jos.
- Ai luat prânzul cu ea?
- Da, răspunse Michael. Ce-i cu asta?
- Nu-mi vine să cred că ai luat, de bună voie, prânzul cu ea!
- Doamne, Mel! A fost cândva prietena ta cea mai bună.
- Asta, înainte ca fiul ei s-o omoare pe Emily.
- Nu știi dacă el a făcut-o, zise Michael.
- Și oare cine ți-a băgat asta în cap? pufni Melanie, cu vocea plină de sarcasm. A izbucnit în plâns în timp ce-și mânca salata? Sau a așteptat să termine de mâncat și după aceea ți-a spus ce greșeală teribilă a făcut procuroarea?
- N-a făcut nimic, zise Michael în șoaptă. Chiar dacă... Chiar dacă....
Nu se putea convinge s-o spună.
- Ea tot nu s-ar face vinovată cu nimic.
Melanie scutură din cap.
- Ești un prost. Nu înțelegi de ce ar fi în stare o mamă ca să-și protejeze copilul?
Ridică privirea, pufnind pe nas și cu buzele palide.
- Asta face Gus, Michael. Ceea ce e mai mult decât pot spune despre tine.
Planul de sâmbăta următoare era ca James și Kate să meargă împreună la Palm d`Or, iar Gus să li se alăture mai târziu după ce îl vizita pe Chris.
James și Kate așteptau deja de jumătate de oră la masa elegantă ce le fusese rezervată, când chelnerul veni pentru a treia oară.
- Poate că ați dori să începeți fără cea de-a treia persoană, sugeră el.
- Nu, tati, spuse Kate încruntată. Vreau s-o așteptăm și pe mami.
James ridică din umeri.
- Atunci mai așteptăm câteva minute, răspunse el.
Se lăsă pe spătarul scaunului, urmărind-o pe Kate cum se joacă cu marginile delicate ale orhideei care trona maiestuoasă în centrul mesei.
- Ea întârzie de obicei, spuse Kate, ca pentru sine, dar niciodată atât de mult.
Deodată, Gus dădu buzna în micuța sală de mese, cu haina ei de păr de cămilă aproape zburând în mâinile șefului de salon pe când se îndrepta grăbită către James și Kate.
- Îmi pare atât de rău, spuse ea, aplecându-se spre Kate. La mulți ani, scumpo! zise și îi dădu un sărut.
Apoi se adresă chelnerului:
- Doar apă, te rog. Nu mi-e foame.
- Cum de nu-ți e foame? întrebă James. E ora prânzului.
Gus își ținu privirea în poală.
- Am mâncat ceva pe drum, răspunse ea. Acum, făcu ea, întorcându-se spre Kate, spune-mi cum te simți la 15 ani?
- Tati spune că pot să-mi fac găuri în urechi dacă ești și tu de acord, spuse ea, radiind. Chiar azi, după prânz.
- Ce idee grozavă! spuse Gus, întorcându-se către James. O poți duce tu?
Nu o auzi de prima oară pe Gus, pentru că se desfăta cu mirosul pe care îl adusese ea în sufocanta sală de mese - mireasma iernatică a zăpezii de afară, a merelor din balsamul ei de păr și mirosul persistent al parfumului. Dar mai era ceva, profund și tropical, pe care nu-l putea identifica... oare ce să fi fost?
- Poți? îl întrebă Gus încă o dată.
- Ce să pot?
- S-o duci pe Kate la bijutier. Pentru găuri, spuse Gus, jucându-se cu lobii propriilor urechi.
Se îmbujoră la față.
- Eu... ei bine, eu nu pot. Mă duc înapoi la Chris.
- Dar de acolo vii, remarcă James.
El n-ar fi crezut că era posibil, dar obrajii lui Gus se împurpurară și mai mult.
- Astăzi au ore de vizită suplimentare, răspunse ea, netezindu-și șervetul în poală. I-am promis lui Chris că mă întorc la el.
James scoase un oftat și se întoarse către Kate.
- O să mergem la bijutier după prânz, îi spuse el.
Apoi, reveni cu fața la soția lui, vrând s-o întrebe de ce se mai obosise să bată atâta drum până la restaurant, dacă tot avea de gând să se întoarcă, dar se răzgândi tot din pricina mirosului ei. Își dădu seama că era ceva diferit.
După ce îl vizita pe Chris de fiecare dată venea acasă aducând cu ea mirosul rânced al închisorii, un miros care nu-i ieșea din haine și din piele până când nu-l îndepărta frecându-se cu buretele. Îl vizitase pe Chris, spusese ea, însă astăzi acel miros lipsea.
Era altceva în locul lui - acel element exotic, pe care James îl rescunoscu pe dată ca fiind mireasma dulceagă, înfierbântată a minciunii.
Chris se lăsă pe spătarul scaunului, încercând să nu se enerveze din pricina mamei sale și să strice totul. Nu era ca și cum aștepta cu nerăbdare vizitele ei - încerca să fie cât mai detașat în privința aceasta, căci dacă el nu făcea prea mare caz din asta, atunci restul zilelor dintre cele două vizite nu erau chiar atât de rele.
În orice caz, stătuse în celula lui de la 10.45, oră la care ea venea de obicei, așteptând și tot așteptând, însă nu fu chemat decât în jurul orei două.
- Ce s-a întâmplat cu tine? bombăni el.
- Îmi pare rău, se scuză mama lui. Am scos-o pe Kate în oraș de ziua ei.
- Și? replică Chris îmbufnat. Puteai să vii înainte de asta.
- De fapt, am avut ceva de făcut înainte, răspunse Gus.
Ceva de făcut înainte?
Chris se încruntă, lăsându-se pe spate.
Unde credea ea că se afla el? Ce fel de treabă afurisită era mai importantă decât să-și facă timp să-și viziteze fiul, care zăcea în închisoare?
- Chris, începu mama lui, atingându-i fruntea cu mâna. Nu te simți bine din nou?
El se feri de atingerea ei.
- Sunt bine.
- Nu te porți ca și cum ai fi bine.
- Chiar așa? Cum se presupune că ar trebui să mă port de vreme ce sunt nevoit să stau încă 3 luni în închisoare până când juriul o să mă închidă pentru tot restul vieții?
- Despre asta-i vorba? întrebă Gus. Ai emoții în privința procesului? Pentru că pot să-ți spun că....
- Ce, mamă? Ce poți să-mi spui?
Își întoarse fața; dezgustul ce i se citea pe chip îi schimonosea trăsăturile.
- Nu poți să-mi spui absolut nimic.
- Ei bine, începu Gus, eu și Michael credem că Jordan are un caz foarte bun.
Chris izbucni deodată în râs.
- Cum să nu, o să ascult de Michael, tatăl îndurerat al victimei.
- N-ai niciun drept să spui asta! Își calcă pe inimă ca să te ajute pe tine. Ar trebui să-i fi recunoscător pentru asta!
- Pentru că el mi-a obținut condamnarea de la bun început?
- El n-a avut nimic de-a face cu asta. Asta ține de stat, nu de soții Gold.
- Doamne, mamă! făcu Chris, uimit din cale-afară. Tu de partea cui ești?
Gus îl fixă cu privirea pentru un moment.
- De partea ta, răspunse ea în cele din urmă. Dar Michael a decis în sfârșit că vrea să fie martorul apărării, ceea ce e un lucru foarte bun.
- Ți-a zis el asta? întrebă Chris, cu un optimism reținut.
- Astăzi, mărturisi Gus.
La auzul acestui răspuns, Chris miji ochii, privind-o cu neîncredere.
- Când? întrebă el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu