Pactul, Jodi Picoult

...............................................................
                         8-14

         Recunoștea în sinea ei că nu era corect față de Chris, care ar fi crezut că se căsătorea cu o fată neatinsă de alt bărbat.

    Dar o voce slabă, sâcâitoare din străfundurile minții ei îi spunea că nici față de ea nu era corect. Dacă uneori, după ce făcea dragoste cu Chris, se ducea acasă și vomita ore în șir, dacă uneori nu suporta ca mâinile lui să-i umble sub sutien și în chiloți, simțindu-se mai degrabă vinovată de incest decât excitată, ar fi putut oare să-și petreacă tot restul vieții alături de el?

    Emily azvârli o pietrică în lac, tulburându-i oglinda netedă. Era un sentiment ciudat să știe că viața ei avea să fie pentru totdeauna legată de a lui Chris - Dumnezeule, așa fusese de când se născuse - și totuși să spere în taină să găsească o ieșire.

    Își apăsă pântecul cu mâna. Restul vieții avea însă acum un termen-limită.

    Emily credea atunci că răspunsul era „da”. Putea să se mărite cu Chris. Alternativa ar fi constat în a-i explica faptul că îl iubea ca pe un frate, ca pe un prieten, nu neapărat ca pe un soț. Ea l-ar fi văzut cum pălește, cum inima i se zdrobește în mâinile ei.

    Nu-l iubea pe Chris suficient de mult încât să se căsătorească cu el, însă îl iubea prea mult ca să-i mărturisească acest lucru.

    Emily clipi, privind suprafața lacului, cu undele lui adânci răsunând de cântecul greierilor.

    Își imagina cât de simplu ar fi fost să intre în lacul acela, picioarele ei alunecând pe fundul mâlos, până când apa neagră i-ar fi acoperit capul și i-ar fi apăsat plămânii, scufundând-o ca pe o piatră.

    Îl simți pe Chris prinzând-o din urmă și strecurându-și ușor brațul pe după umerii ei.

    - La ce te gândești?

    - Să mă înec, răspunse ea ușor. Să mă afund în apă până peste cap. Cât se poate de liniștit.

    - Dumnezeule! făcu Chris uimit. Nu cred că ar fi deloc liniștit. Cred că ai începe să te zvârcolești, încercând să ieși la suprafață...

    - Tu ai face asta, îi răspunse Emily. Pentru că ești înotător.

    - Dar tu?

    Ea se întoarse cu fața spre el, sprijinindu-și capul de pieptul lui.

    - Eu pur și simplu m-aș lăsa în voia apei, spuse ea.

             Poate că totul ar fi decurs bine, însă doctorul la care era programată Emily ca să facă avortul era bărbat.

    Stătea întinsă pe patul de spital, cu picioarele desfăcute și ridicate, lăsând totul la iveală, și cu Stephanie lângă ea. Urmpri cu privirea cum intră doctorul și cum se duce la chiuvetă să se spele. Se întoarse și îi zâmbi lui Emily.

    - Ia te uită, ce avem noi aici? zise el.

    Apoi își vârî mâna sub halat, întocmai cum făcuse și celălalt, după ce spusese același lucru oribil, și își strecură degete înăuntrul ei.

    Emily începu să dea din picioare, dând la o parte cu gleznele suporturile, lovindu-l cu piciorul în cap pe doctor pe când acesta se dădu precaut înapoi.

    - Nu mă atinge! țipă ea, încercând să se ridice în capul oaselor, strângându-și mâinile între picioare și acoperindu-și coapsele cu halatul.

    Îi simți mâna lui Stephanie pe umăr, așa că se întoarse, îngropându-și fața în brațul consilierei.

    - Nu-l lăsa să mă atingă! șopti ea, chiar și după ce doctorul părăsi încăperea.

    Stephanie așteptă până când Emily se opri din plâns, după care se așeză pe scaunul doctorului.

    - Poate că e timpul să-i spui tatălui, sugeră ea.

              Nu voia să-i spună lui Chris, mai ales acum. Fiindcă de îndată ce ar fi făcut-o, ar fi trebuit să-i spună și despre oribilul avort, despre doctor și despre motivul pentru care nu suportase ca acel bărbat să o atingă. Dar și despre motivul pentru care nici pe Chris nu îl suporta s-o atingă. Și de ce nu era fata pe care o credea Chris că era.

    De îndată ce i-ar fi spus însemna că soarta îi era pectluită - să rămână împreună cu el.

    Până la urmă, ar fi trebuit să le spună și părinților ei. Iar ei ar fi privit-o șocați - fetița lor? Era numai vina ei, fiindcă făcuse sex acum, când n-ar fi trebuit. Era vina ei pentru că atrăsese atenția acelui bărbat dezgustător pe când era încă atât de fragedă.

    Oricum, toată lumea avea să afle mai devreme sau mai târziu. Căzuse, frumos și sigur, într-o capcană din care nu avea decât o singură ieșire, atât de întunecată și de ascunsă, încât cei mai mulți nici nu ar fi luat-o în calcul ca să-i scape din strânsoare.

    Emily o ascultă pe Stephanie, consiliera ei familială, care îi vorbi mai bine de 1 oră. Lucru uimitor, având în vedere că nu avea absolut nicio opțiune.

            - Poți să-mi dai untul? întrebă Melanie, iar Michael i-l întinse.

    - E foarte bună, spuse Michael, arătând spre mâncarea din farfuria lui. Em, scumpo, trebuie să încerci puiul.

    Emily își apăsă tâmplele cu degetele.

    - Nu mi-e foame, spuse ea.

    Melanie și Michael schimbară o privire.

    - N-ai mâncat nimic toată ziua, zise Melanie.

    - De unde știi? i-o întoarse Emily. Aș fi putut da gata un festin la școală. N-ai fost acolo.

    Își lăsă capul în jos.

    - Am nevoie de un Tylenol, șopti ea.
    - Ai văzut cererea de aplicație de la Sorbona? întrebă Melanie. A sosit azi prin poștă.
    Emily își lăsă cu zgomot furculița în farfurie.
    - Nu mă duc.
    - Ce strică să aplici? stărui Melanie.
    Îi zâmbi lui Emily de la celălalt capăt al mesei, evident interpretându-i greșit reticența:
    - Chris o să fie exact unde l-ai lăsat când o să te întorci acasă, o tachină ea.
    Emily scutură din cap, părul fluturându-i în toate părțile.
    - Ăsta crezi că e motivul? Că nu pot trăi fără el?
    Își reținu întrebarea care îi ardea gâtul: Putea oare?
    Azvârlindu-și șervețelul pe farfurie, se ridică în picioare.
    - Lăsați-mă în pace! țipă ea, ieșind în fugă din încăpere.
    Melanie și Michael se uitară lung unul la celălalt. Apoi, Michael tăie o felie de pui și o băgă în gură, mestecând-o.
    - Asta a fost, făcu el.
    - E vârsta, fu de acord Melanie, întinzându-se după  cuțitul ei.

                  De-a lungul unei porțiuni din autostrada care trecea prin spatele caselor familiilor Harte și Gold se afla un luminiș, unde oamenii își abandonau cuptoarele și frigiderele vechi, sacii cu sticle și conserve ruginite de aluminiu.
    În lipsa unui termen mai adecvat, locul era cunoscut în Bainbrdige drept groapa de gunoi, iar de ani buni servise drept spațiu de antrenament pentru trasul la țintă.
    Chris intră cu Jeepul în luminiș și o lăsă pe Emily să stea pe capotă, până când el termină de pregătit un șir de sticle și conserve la vreo 30 de metri depărtare. Încărcă pistolul Colt, în timp ce Emily se aplecă să rupă un fir de iarbă, pe care îl băgă în gură, ținându-l între dinții din față.
    Doar ce ridicase pistolul, ținându-l strâns cu ambele mâini, când auzi strigătul lui Emily.
    - Așteaptă! Nu poți trage așa, pur și simplu! spuse ea. Trebuie să-mi spui care e ținta.
    Chris zâmbi ștrengărește.
    - Da, sigur, ca să pic de fraier dacă ratez!
    Fixă ținta cu privirea, închizând un ochi, apoi ridică încă o dată pistolul.
    - Eticheta albastră, cred că e sticla de suc de mere.
     Prima împușcătură fu asurzitoare și, în ciuda șervețelelor pe care le avea, Emily își acoperi urechile cu mâinile. Nu văzu exact unde se dusese glonțul, însă copacii din spatele țintelor foșniră. A doua împușcătură nimeri în plin sticla cu etichetă albastră, făcând-o să se izbească de scoarța dură a copacilor.
    Emily sări jos de pe capota mașinii.
    - Vreau și eu să încerc, spuse ea.
    Chris își scoase șervețelele din urechi.
    - Poftim?
    - Vreau și eu să încerc.
    - Vrei să ce?
    El scutură din cap.
    - Urăști armele. Îmi spui tot timpul că nu vrei să mai vânez.
    - Pentru că folosești o pușcă, iar puștile sunt prea mari, îl lămuri Emily, uitându-se curioasă la pistol, cu ochii ușor îngustați. Ăsta arată altfel.
    Veni mai aproape și își puse mâna pe a lui Chris.
    - Deci, pot?
    Chris încuviință din cap, înfășurându-i mâinile în jurul pistolului. Ea rămase surprinsă să constate cât de greu putea fi un lucru atât de mic și cât de ciudat își simțea palmele lipite de curbele lui reci și lucioase.
    - Uite așa, îi spuse Chris, trecând în spatele ei.
    Îi arătă vizorul de pe țeavă și cum să ochească ținta.
    Ea nu voia ca el să-și dea seama că o treceau toate apele. Mâinile îi alunecară puțin pe metal, însă Chris i le ridică din nou, ținându-le cu ale lui, potrivind pistolul la nivelul de la care ea ar fi trebuit să tragă.
    - Așteaptă! strigă Emily, eliberându-se din îmbrățișarea lui Chris, în așa fel încât acum stătea cu fața și cu pistolul îndreptat spre el. Cum fac să....
    El se albi la față. Cu băgare de seamă, ridică un deget și dădu în lături țeava scurtă a pistolului.
    - Nu fluturi niciodată pistolul așa în fața cuiva, spuse el cu voce gâtuită. Ar fi putut pur și simplu să se descarce.
    Emily roși.
    - Dar n-am tras cocoșul încă.
    - Și eu de unde era să știu?
    Se prăbuși la pământ, cu capul pe genunchi, un amestec de membre și mușchi.
    - Dumnezeule mare! răsuflă el ușurat.
    Întristată, Emily ridică din nou pistolul, își propti bine picioarele în pământ, săltă piedica și trase.
    O conservă mică zăngăni și se roti, ridicându-se în aer și rămânând acolo o clipă, înainte să dacă la pământ.
    Emily fu împinsă înapoi di cauza forței reculului și s-ar fi răsturnat pe spate, dacă nu s-ar fi repezit Chris s-o pună pe picioare.
    - Uau! făcu el, sincer impresionat.
    - Norocul începătorului, spuse ea, zâmbind și îmbujorându-se de plăcere.
    Emily își privi degetele, încă încleștate în jurul pistolului, acum la fel de cald și de familiar precum mâna unui vechi prieten.

             Era umezeală în Jeep, aerul cald aburind geamurile și creând un soi de umiditate tropicală, lipicioasă.
    - Ce-ai face, începu Emily cu glas scăzut, stând la pieptul lui Chris, dacă lucrurile nu ar ieși așa cum ai plănuit?
    Ea îl simți cum se încruntă.
    - Vrei să spui dacă n-aș intra la o facultate bună?
    - Vreau să spun dacă n-ai intra la nicio facultate. Dacă părinții tăi ar muri pe neașteptate într-un accident de mașină, iar tu ai fi nevoit să ai grijă de Kate.
    El scoase un oftat, făcându-i părul să se miște.
    - Nu știu. Presupun că aș încerca să-mi dau toată silința. Și poate că aș încerca să dau mai târziu la facultate. De ce?
    - Crezi că părinții tăi ar fi dezamăgiți de tine dacă nu ai ajunge ceea ce se gândeau ei că ai să ajungi?
    Chris zâmbi.
    - Părinții mei ar fi morți, îi aminti el. Așa că șocul nu i-ar lovi prea tare.
    El își schimbă poziția, în așa fel încât să stea cu fața la ea, sprijinindu-se într-un cot.
    - Și chiar nu-mi pasă ce cred alții. În afară de tine, firește. Tu ai fi dezamăgită?
    Fata trase adânc aer în piept.
    - Și dac-aș fi? Dacă n-aș mai vrea să.... să fim împreună?
    - Ei bine, în cazul ăsta, probabil că m-aș sinucide, răspunse Chris în glumă.
    O sărută pe frunte, netezindu-i o încrețitură.
    - Oricum, de ce vorbim despre asta?
    Se aplecă înainte și deschise larg portiera din spate a mașinii, lăsând să se vadă un cer nocturn spuzit de stele.
    Emily trase adânc aer în plămâni și îl ținu acolo, asprimea lui înțepându-i nările, înainte să-l elimine sub forma unui norișor alb.
    - E frig, spuse ea, ghemuindu-se și mai mult.
    - E frumos, șopti Chris. Ca tine.
    Îi atinse fața și o sărută apăsat, ca și cum ar fi vrut să-i absoarbă toată tristețea. Buzele lor se despărțiră cu un plescăit slab.
    - Nu sunt frumoasă, spuse Emily.
    - Pentru mine ești.
    Chris o trase între genunchii lui îndoiți, cu spatele la pieptul lui, cuprinzându-i mijlocul cu brațele. Cerul părea abundent și greoi, iar clipa aceea se umplu deodată cu mii de lucruri mărunte, pe care Emily știa atunci că avea să și le amintească pentru totdeauna: părul lui Chris care o gâdila pe ceafă, bătătura netedă de pe interiorul degetului său mijlociu, farurile aprinse ale Jeepului parcat, aruncând o umbră sângerie pe suprafața ierbii.
    Chris își frecă nasul de umărul ei.
    - Ai citit deja lecția la științe?
    - Cât de romantic! râse Emily.
    Chris zâmbi larg.
    - Este, într-un fel. Scrie acolo că o stea doar o explozie care a avut loc cu miliarde de ani în urmă.  Iar lumina ei abia acum ajunge la noi.
    Emily se uită la cer cu o privire piezișă, gânditoare.
    - Și eu, care credeam că e ceva la care să-ți pui o dorință.
    - Poți face și asta, răspunse Chris, zâmbind.
    - Tu primul, îl îndemnă Emily.
    El își strânse brațele în jurul umerilor ei, iar ea avu din nou bine cunoscuta senzație că se afla în pielea lui Chris, ca și cum ar purta o mantie de căldură ori un scut de protecție, poate chiar un al doilea sine.
    - Mi-aș dori ca lucrurile să rămână așa... ca acum... pentru totdeauna, spuse el în șoaptă.
    Emily se întoarse în brațele lui, temându-se să spere, dar temându-se încă și mai mult să nu lase această șansă să-i scape. Își ținea capul înclinat într-o parte, ca să nu-l privească pe Chris drept în ochi, dar în așa fel încât cuvintele ei să cadă pe buzele lui.
    - Poate că acest lucru e posibil, spuse ea.

                                           ACUM
                                 CRĂCIUNUL 1997

             - Harte la control!
    Chris își ridică ochii din cartea pe care o citea și se dădu jos din pat, ignorându-l cu bună știință pe unul dintre colegii lui de celulă, Bernard, care era așezat pe propriul pat, mestecând în dinți o bucată de gheață.
    Gardianul le aducea gheață o dată pe zi și o lăsa în congelatorul din camera comună, unde se presupunea că ar fi stat numai bine peste noapte.
    Din nefericire, Bernard reușea să șterpelească mare parte din ea înainte ca ceilalți deținuți să afle măcar de existența ei.
    Porni de-a lungul coridorului către ușa încuiată de la capătul unității de securitate medie, unde așteptă până când unul dintre gardieni se arătă la ghișeul camerei de control.
    - Ai un vizitator, îi spuse gardianul, descuind ușa și așteptându-l pe Chris să facă un pas înainte.
    Ultima oară când venise, mama lui îl anunțase cu lacrimi în ochi că nu putea să vină să-l viziteze sâmbăta următoare, căci recitalul de dans al lui Kate cădea în aceeași zi. Chris îi spusese că înțelegea situația, firește, cu toate că era extrem de gelos.
    Kate o avea la dispoziția ei pe mama lor 7 zile din 7. Nu putea să renunțe la o amărâtă de oră?
    La ușa de la demisol îl aștepta un gardian.
    - Pe-acolo, îi spuse el lui Chris, arătând către masa cea mai îndepărtată.
    Preț de-o clipă, Chris înmărmuri. Vizitatorul nu era mama lui. Nu era nici tatăl lui, lucru care ar fi fost destul de șocant.
    Era Michael Gold.
    Chris făcu anevoie un pas, apoi altul, apropiindu-se mecanic de tatăl lui Emily. Îi dădu puțin curaj faptul că gardienii, care erau cu ochii pe el ca să nu evadeze, îl și protejau în același timp.
    - Chris, făcu Michael, arătând din cap către un scaun.
    Băiatul știa că avea dreptul să refuze vizita unei persoane. Înainte să poată spune ceva, Michael scoase un oftat.
    - Nu dau vina pe tine, începu el. Dacă aș fi fost în locul tău, cred că aș fi șters-o pe scări în secunda în care mi-ai fi văzut fața.
    Chris se așeză încet pe scaun.
    - Dintre două rele, răul cel mai mic, răspunse el.
    Chipul lui Michael se adumbri.
    - E atât de rău aici, să înțeleg?
    - Totul e o petrecere strașnică, spuse Chris cu amărăciune. La ce vă așteptați.
    Michael roși.
    - Mă refeream la, ei bine... în comparație cu alternativa..
    Își coborî privirile în poală pentru o secundă, apoi își ridică din nou capul.
    - Dacă lucrurile ar fi mers cum le-ai plănuit, n-ai mai fi fost aici acum. Ai fi fost mort.
    Mâinile lui Chris, care până atunci bătuseră darabana în blatul mesei, se opriră în loc. Era suficient de înțelept să recunoască o crenguță de măslin atunci când vedea una și, în cazul în care nu se înșela, Michael Gold doar ce mărturisise că, în ciuda mizeriilor pe care procuratura i le punea în cârcă, credea versiunea lui Chris.
    Chiar dacă nu era cea adevărată.
    - Cum de ați venit aici? întrebă Chris.
    Michael își roti umerii, întâi pe unul, apoi pe celălalt.
    - Același lucru m-am întrebat și eu. Tot drumul până aici numai asta m-am întrebat.
    Îl privi în ochi pe Chris cu toată sinceritatea.
    - Nu prea știu de ce, răspunse el. Tu ce crezi?
    - Cred că ați fost trimis de procuror să mă spionați, spuse el, nu atât fiindcă într-adevăr credea în vorbele lui, cât voia să vadă reacția de pe chipul lui Michael.
    - Dumnezeule, nu! făcu Michael, uimit. Au spioni?
    Chris își târșâi piciorul de podea.
    - I-aș crede în stare, răspunse el. Scopul lor suprem e să mă vadă închis, așa-i? Să mă oprească să ucid o grămadă de alte fete, așa ca Em, nu?
    Michael clătină din cap.
    - Nu cred asta.
    - Ce nu credeți? întrebă Chris, vorbind din ce în ce mai tare. Că procurorul general nu plănuiește să înfund pușcăria? Sau că nu am omorât-o eu?
    - N-ai omorât-o, spuse Michael cu ochii în lacrimi. N-ai omorât-o tu.
    Chris simți că i se puse ceva în gât, care îl împiedică să vorbească. Hârșâi scaunul de podea, întrebându-se de ce naiba se așezase pe el, ce îl făcuse să creadă că ar avea ce discuta cu tatăl lui Emily.
    Michael rămase cu privirea pironită asupra mesei, trecându-și degetul de-a lungul marginii ei tocite.
    - Am venit să... motivul pentru care am venit, începu el, este că voiam să te întreb ceva. Pur și simplu, noi nu ne-am dat seama. Eu și Melanie nu am știut că Emily era supărată. Dar tu trebuie să fi știut. Iar eu mă întrebam... făcu o pauză, apoi își ridică privirea. Cum de n-am văzut? șopti el. Ce a spus și eu n-am auzit?
    Chris trase în barbă o înjurătură și se ridică, cu gând să plece, însă Michael îl prinse de braț. Chris se smuci către el, cu ochi scăpărători de furie.
    - Ce e? spuse el răstit. Ce vreți să vă spun eu?
    Michael înghiți în sec.
    - Că ai iubit-o, spuse el grav. Că ți-e dor de ea.
    Își apăsă colțurile ochilor cu degetele, străduindu-se din răsputeri să-și mențină calmul.
    - Melanie nu este... ei bine, nu poți vorbi cu ea despre Emily. Dar am crezut că... am crezut că...
    Își mută privirea.
    - Nu știu ce am crezut.
    Chris își sprijini coatele pe masă și își îngropă fața în mâini. Nu putea să-i promită nimic lui Michael Gold. Dar, dacă bărbatul voia să vorbească despre Emily, nu putea să găsească un interlocutor mai bun decât Chris, care nu avea cum să-l refuze.
    - Cineva o să afle că ați venit, îl avertiză el. Nu ar fi trebuit să fiți aici, știți asta.
    Michael șovăi.
    - Știu, spuse în cele din urmă. Dar nici tu.

                 Gus împinse absentă căruciorul de cumpărăuri printre rafturile supermarketului Caldor, uimită de faptul că familia ei, care nu mai era deloc una normală, încă se mai agăța de nimicurile de zi cu zi, precum nevoia de șampon, pasta de dinți sau hârtia igienică, întocmai ca orice altă familie.
    Ajunse la raionul cu articole sportive și trecu indiferentă pe lângă bicicletele strălucitoare și role, dar se opri brusc când dădu cu ochii de secțiunea cu articole pentru vânătoare și pescuit.
    Se holbă la o fotografie care înfățișa un vânător cu pușca la ochi și își dădu seama că nu voia ca James să mai pună vreodată mâna pe vreo armă.
    Dacă nu ar fi cumpărat Coltul acela de la antichități, s-ar mai fi întâmplat oare toate astea?
    Gus se prăbuși pe polița metalică de care se sprijinea suportul de podea. Trase adânc aer în piept, ținându-și capul între genunchi. Cum urechile îi țiuiau, nu auzi căruciorul apropiindu-se până când nu i se opri în vârful pantofului.
    - O, făcu ea, ridicându-și capul în același moment în care cealaltă persoană spuse „Îmi cer scuze”.
    Era Melanie.
    Gus îi cercetă liniile crispate ale feței, pielea ternă, furia de pe chip care o făcea să pară cu câțiva centimeri mai înaltă decât era în realitate. Melanie își împinse căruciorul de-a lungul culoarului.
    - Știi, de fapt nu-mi pare rău deloc, spuse ea încetișor, după care se îndepărtă.
    Abandonându-și propriul cărucior în mijlocul culoarului, Gus alergă după ea. O atinse pe Melanie pe braț, însă femeia se întoarse către ea, cu o furie rece și pătrunzătoare în priviri.
    - Pleacă! mârâi ea printre dinți.
    Gus își aminti cum fusese când o întâlnise pe Melanie pentru prima dată; cum obișnuiau să stea împreună, cu mâinile pe pântece, știind că cealaltă înțelege tremurul și freamătul unui copil care se întinde, fiorii resimțiți în vârfurile degetelor și pe ceafă care apar mai târziu pe parcursul sarcinii, după ce ți-ai dăruit corpul unei alte ființe.
    Ar fi vrut să-i spună lui Melanie: Nu ești singura care a fost rănită. Nu este singura care a pierdut pe cineva drag.
    De fapt, dacă era să tragă linie, Melanie deplângea pierderea unei singure persoane, pe când Gus, două persoane. O pierduse pe Emily, dar și pe cea mai bună prietenă a ei.
    - Te rog, reuși Gus să îngaime în cele din urmă, vorbește cu mine!
    Melanie își abandonă căruciorul și ieși din magazin.

               Brusc, Jordan se ridică de la masa înghesuită într-un colț al camerei de conferințe și căscă zdravăn în fața ferestrei, pe care o deschise larg. Era zăbrelită pe dinafară, firește, dar înăuntru pătrunse totuși o boare de aer proaspăt.
    Chris se aplecă în față, zâmbind.
    - Încerci să mă ajuți să evadez de aici?
    - Nu, răspunse Jordan. Încerc să fac în așa fel încât să nu ne sufocăm.
    Își șterse fruntea cu mâneca.
    - Ce n-aș da să arunc o privire la facturile de căldură ale ăstora.
    Chris își încrucișă mâinile peste pântec.
    - O să te obișnuiești.
    Jordan ridică iute privirea.
    - Presupun că tu n-ai de ales, spuse el, întinzând mâinile după teancul de hârtii.
    Timp de 3 ore parcurseseră împreună probele care le fuseseră puse la dispoziție de către procurorul general. Era cel mai lung interval pe care Chris îl petrecuse afară din celulă.
    Printre primele lucruri pe care Jordan ținuse să i le spună când ajunsese de dimineață fu că urma să-și construiască strategia de apărare pe ideea dublei sinucideri, care nu fusese dusă până la capăt. Îl anunțase, de asemenea, pe Chris că nu trebuia să apară în boxa martorilor. Era singura modalitate prin care Jordan credea că poate câștiga cazul.
    - Cum se face că la televizor acuzatul ajunge mereu în boxa martorilor? întrebă Chris pentru a doua oară.
     - Dumnezeule, Chris! bombăni Jordan. Iar ne întoarcem la asta? Pentru că la televizor juriul spune exact ce scrie în afurisitul de scenariu! În viața reală, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de previzibile.
    Chris își subție buzele.
    - Ți-am spus că n-a existat nicio tentativă de sinucidere din partea mea.
    - Întocmai. Ăsta e și motivul pentru care nu o să depui mărturie. Eu pot să spun ce vreau la proces ca să te achit, dar tu nu. Dacă te pun să depui mărturie, va trebui să le spui celor din juriu că nu aveai de gând să te sinucizi, ceea ce-mi va slăbi apărarea.
    - Dar ăsta-i adevărul, insistă Chris.
    Jordan se pișcă de vârful nasului.
    - Nu e adevărat, Chris. Nu poate exista decât un singur adevăr. Nu există decât ceea ce s-a întâmplat, conform percepției tale. Dacă nu te pun să depui mărturie, atunci nu fac decât să-mi expun propria percepție asupra faptelor. Fără să o cer pe a ta.
    - Adică minciună prin omisiune, observă Chris.
    Jordan pufni.
    - De când ai devenit un bun catolic? întrebă el.
    Se lăsă pe spătarul scaunului.
    - N-am de gând să mă învârt în jurul subiectului ăstuia, spuse el. Vrei să depui mărturie și să iasă ca tine? Foarte bine. Primul lucru pe care o să-l facă procurorul este să bage la înaintare interogatoriile de la poliție și să demonstreze juriului cum ți-ai schimbat deja o dată povestea. După care o să te întrebe de ce ai adus o armă cu gloanțe, și nu una goală, doar de fațadă, dacă aveai de gând să o salvezi pe Emily. Apoi, juriul o să te declare vinovat, iar eu o să fiu primul care o să-ți ureze ședere plăcută la Penitenciarul de Stat din Est.
    Chris bombăni ceva în barbă, după care se ridică în picioare, stând cu fața la peretele camerei de conferințe.
    - Potrivit raportului balistic, începu Jordan, neluându-l în seamă, tubul glonțului folosit a fost găsit în magazia revolverului, împreună cu cel de-al doilea glonț.  Amprentele tale erau pe ambele, ceea ce reprezintă o probă bună pentru noi: de ce ai fi încărcat pistolul cu două gloanțe, dacă nu aveai de gând să folosești unul pentru tine? Îmi place și faptul că amprentele ei erau pe armă, nu numai ale tale.
    - Da. Dar au găsit amprentele ei numai pe țeavă, spuse Chris, citind peste umărul lui Jordan.
    - Nu contează. Nu trebuie decât să inoculăm o îndoială rezonabilă. Amprentele lui Emily au fost găsite pe armă. Prin urmare, a ținut-o în mână la un moment dat.
    Julian își desfăcu brațele.
    - Pari foarte încrezător, îi spuse Chris.
    - Și ai fi preferat să nu fiu?
    Chris se prăbuși pe scaunul lui.
    - Doar că sunt o grămadă de probe cărora trebuie să le găsești o explicație.
    - Asta așa e, aprobă numaidecât Jordan. Toate te plasează la locul crimei - lucru pe care nu l-ai negat niciodată. Și, totuși, nu dovedesc și ce anume ai făcut acolo.
    Îi zâmbi lui Chris.
    - Stai linștit! Am câștigat cazuri cu mult mai puține indicii de la care să pornesc decât ăsta.
    Jordan deschise dosarul care conținea raportul medico-legat, cu detalii despre necropsia lui Emily.
    Fascinat, Chris întinse mâna și răsfoi dosarul, citind lista cu semnele distinctive de pe corpul ei, pe care el însuși ar fi putut să o întocmească.
    - Ești stângaci sau dreptaci? îl întrebă Jordan.
    - Stângaci, răspunse Chris. De ce?
    Jordan scutură din cap.
    - Traiectoria glonțului, spuse el. Dar Emily?
    - Dreptace.
    Jordan oftă.
    - Ei bine, asta se potrivește cu probele.
    Continuă să frunzărească observațiile trimise de procurorul general.
    - Ați făcu sex înainte să se omoare, declară Jordan.
    Chris se înroși.
    - Păi, da, recunoscu el.
    - O dată?
    Simți cum obrajii îi iau foc.
    - Da.
    - Doar normal?
    Chris își coborî privirea în pământ.
    - Chiar e nevoie să știi asta?
    - Da, chiar e nevoie, răspunse Jordan pe un ton neutru.
    Chris începu să-și facă de lucru cu o crestătură din masă.
    - Doar normal, îngăimă el.
    Îl urmări cu privirea pe avocat cum flutură paginile raportului medico-legal.
    - Ce mai zice acolo?
    Jordan expiră pe nas.
    - Nu suficient din ceea ce ne trebuie nouă.
    Îl privi lung pe Chris:
    - Ai habar de vreo afecțiune medicală din cauza căreia să fi suferit Emily de depresie?
    - Cum ar fi?
    - Cum ar fi vreun dezechilibru hormonal sau cancer.
    Chris scutură din cap de două ori.
    - Dar sarcină?
    Preț de-o clipă, tot aerul din cameră păru că devine mai greu.
    - Poftim? făcu Chris.
    Era conștient că Jordan îi urmărea îndeaproape reacția.
    - Sarcină, repetă Jordan, arătându-i din nou lui Chris raportul medico-legal. 11 săptămâni.
    Gura lui Chris se deschise și se închise la loc.
    - Era... o, Doamne! O, Doamne! Nu știam.
    Se gândi la Emily, așa cum o văzuse ultima oară: întinsă pe o parte, cu sângele îmbibându-i părul, cu mâna așezată pe pântec.
    Apoi, încăperea se cufundă în întuneric, iar el își închipui că se întinde alături de ea.

               În mod normal, un consult la cabinetul medical al închisorii costa 3 dolari, dar, din câte se pare, faptul de a leșina în prezența propriului avocat îți dă prioritate la triaj în fața celorlalți deținuți și îți aduce o vizită gratuită în cămăruța folosită pentru tratament.
    Chris se trezi când simți niște mâini reci atingându-l pe frunte.
    - Ești bine? îl întrebă o voce care trăda îngrijorare, estompată, de parcă s-ar fi auzit dintr-un tunel.
    Încercă să se ridice în capul oaselor, însă mâinile acelea erau surprinzător de puternice. O clipă mai târziu, pe când trăgea adânc aer în piept de câteva ori și încercă să se concentreze, privirea îi căzu pe chipul unui înger.
    Asistentele făceau cu rândul, luate cu împrumut de la casa de bătrâni de vizavi.
    Chris știa că unii dintre deținuți completau cererea pentru constulul medical și plăteau cei 3 dolari doar ca să vadă dacă nimeresc pe tura asistentei Carlisle, de departe cea mai frumoasă dintre cele 3 femei.
    - Ai leșinat, îi spuse asistenta Carlisle. Ține-ți picioarele sus, da, exact așa, și ai să-ți revii în câteva minute.
    El își ținu picioarele ridicate, însă își întoarse capul pe perna aspră ca s-o poată urmări cu privirea pe asistentă cum se mișcă grațioasă prin cămăruța nu mai mare decât o debara, ce servea drept cabinet.
    Se întoarse la el cu un pahar cu apă, umplut cu - o, Dumnezeule - gheață prețioasă.
    - Bea asta încet, îl îndemnă ea, iar el făcu întocmai, strecurându-și  cubulețele de gheață în gură de îndată ce ea se întoarse cu spatele.
    - Ai mai leșinat până acum? întrebă asistenta Carlisle cu spatele la el, iar Chris aproape că îi dădu un răspuns negativ, apoi își aminti de noaptea în care murise Emily.
    - O dată, răspunse el.
    - Ei bine, am fost și eu în sălile alea mici de conferințe, îi mărturisi asistenta. Mă și mir că nu iese toată lumea de acolo leșinată, la ce căldură e!
    - Da, făcu Chris, asta trebuie să fi fost.
    Dar acum, că ea pomenise de sala de ședințe, își aduse aminte de toate. De probele pe care le trecuse în revistă împreună cu Jordan. De literele mărunte, negre, care alcătuiau raportul medico-legal al lui Emily. De copil.
    Simți cum sucombează din nou așa cum făcuse când era la masă, dar numaidecât asistenta veni lângă el.
    - Te-a luat iar cu leșin? întrebă ea, ridicându-i din nou picioarele și acoperindu-l cu o pătură.
    - Aveți copii? o întrebă Chris cu voce slabă.
    - Nu, râse asistenta. De ce? Mă port ca o mamă?
    Îi așeză pătura sub el în laterale.
    - Tu?
    - Nu, răspunse Chris. Nu, nu am.
    Își încleștă mâinile pe pătură.
    - Poți rămâne aici cât dorești, spuse asistenta Carlisle. Nu-ți face griji în privința gardienilor, o să le explic eu ce s-a întâmplat.
    Dar ce anume se întâmplase? Chris nici nu mai era sigur că știe. Emily... însărcinată?
    Închise ochii strâns și încercă să-și amintească dacă pântecul ei fusese vreodată mai puțin plat, dacă trăsăturile ei se schimbaseră în vreun fel, dacă adevărul fusese întotdeauna la îndemână, gata să fie descoperit. Dar nu putea s-o vadă decât pe Emily.
    Poate că Jordan avea dreptate: sarcina fusese cea care îi provocase depresia. Dar care să fi fost motivul? Puteau să se căsătorească și să aibă copilul sau puteau să hotărască amândoi în favoarea unui avort. Ea știuse cu siguranță că, împreună, aveau s-o scoată la capăt.
    Doar dacă nu exact de asta se temuse și ea.
    Brusc, Chris fu cuprins de un val de mânie. Cum de îndrăznise să aibă încredere în el într-o privință, dar nu și în alta?
    Cu deosebită precizie, Chris se răsuci pe o parte și își lipi pumnul de zidul de beton.

                   Selena ședea pe un scaun înalt, așteptând-o pe Kim Kenly să termine de spălat pe mâini. Dădu roată cu privirea prin clasă, zăbovind asupra tablei late și negre și a peretelui cu etajere pe care erau așezate suluri de hârtie de toate culorile curcubeului, o mulțime de șevalete și de vopseluri.
    Profesoara de desen își șterse mâinile de șorțul de blugi pe care îl purta și se întoarse către Selena cu un zâmbet pe față.
    - Acum, începu ea, trăgându-și un scaun, cu ce vă pot ajuta?
    Selena își deschise carnețelul.
    - Aș vrea să-mi vorbiți despre Emily Gold, spuse ea. Am înțeles că v-a fost elevă?
    Kim zâmbi cu amărăciune.
    - Da, a fost. Era preferata mea.
    - Am auzit că era foarte talentată, o îndemnă Selena.
    - O, da! Ea era cea care realiza decorul pentru piesele clubului de teatru. Anul trecut chiar a câștigat un concurs al liceelor din stat. Cu notele pe care le avea, discutasem cu ea să aplice pentru facultatea de arte frumoase, ba chiar putea să meargă și la Sorbona.
    Asta chiar era interesant. Presiunea putea să parvină din mai multe direcții, nu doar din cea a părinților, ca să-l facă pe un copil să se simtă copleșit.
   - Vi s-a părut vreodată că Emily era preocupată să se ridice la înălțimea așteptărilor celorlalți?
    Profesoara de desen se încruntă.
    - Nu cred că cineva era mai sever cu Emily decât era ea însăși, spuse ea. Multe personalități artistice au o aplecare mai pronunțată spre perfecționism.
    Selena se lăsă pe spate, așteptând, perfect calmă, ca profesoara Kim să detalieze răspunsul.
    - Ei bine, poate că dacă vă arăt, veți înțelege mai bine, spuse ea.
    Se ridică și scormoni în spatele clasei după ceva, scoțând la iveală o pânză ce înfățișa o imagine aidoma lui Chris.
    Emily Gold fusese mai mult decât o pictoriță pricepută, fusese una înzestrată.
    - O, asta-i numai bună, făcu profesoara. L-ați cunoscut pe Chris?
    - Dumneavoastră l-ați cunoscut?
    Ea ridică din umeri.
    - Puțin. Toți elevii din liceu au avut la un moment dat oră cu mine în clasa a IX-a. Cei interesați, au optat pentru continuarea cursurilor de desen, ceilalți și-au văzut de drum.
    Zâmbi cu tristețe.
    - Chris ar fi fost printre primii care să iasă pe ușă, dacă nu ar fi fost Emily.
    - Să înțeleg că și el a urmat cursul de desen?
    - O, Doamne, nici vorbă! Dar venea destul de des când avea ore libere, ca să pozeze pentru Emily.
    Arătă cu mâna către pânză.
    - Asta e doar una dintre multe altele.
    - Dumneavoastră stăteați mereu cu ei?
    - În mare parte a timpului. Eram impresionată de maturitatea relației lor. În profesia mea, vezi o mulțime de chicoteli și giugiuleli pe holuri, dar mai rar o legătură ca a lor.
    - Puteți să fiți mai explicită?
    Ea își apăsă buzele cu degetul.
    - Cred că cel mai bun exemplu ar fi chiar Chris. E un atlet, mereu în mișcare. Și, totuși, nu pregeta să stea nemișcat ore în șir doar pentru că rugămintea venea din partea lui Emily.
    Ridică pânza, pregătindu-se să o pună deoparte, după care își aminti motivul pentru care o adusese.
    - A, perfecționismul! Vedeți aici?
    Se aplecă mai aproape de pânză, și la fel făcu și Selena, dar nu observă decât numeroasele straturi de vopsea.
    - Emily trebuie că a refăcut mâinile de vreo 6 sau 7 ori, pe parcursul câtorva lui. Spunea că nu-i ieșeau cum trebuie. Îmi amintesc cum Chris, care pe atunci se săturase de pozat, i-a zis că nu trebuie să fie ca într-o fotografie. Dar, vedeți dumneavoastră, Emily nu gândea așa. Dacă nu putea să facă un portret fidel modului în care îl vedea  cu ochiul minții, era de neacceptat.
    Kim așeză pânza în spatele celorlalte.
    - De aceea am păstrat-o, spuse ea. Emily nu ar fi  vrut s-o ia acasă. De fapt, am văzut-o distrugând alte câteva doar pentru că nu îi ieșiseră exact cum voise ea; rupea pânzele ori picta peste ele. Pe asta n-am avut inima s-o las să aibă aceeași soartă, așa că am ascuns-o și i-am spus că paznicii o rătăciseră pe undeva.
    Selena notă cu creionul o observație în carnețelul ei, după care ridică din nou privirea la profesoară.
    - Emily avea tendințe suicidale, îi spuse ea. Mă întreb dacă vi s-a părut deprimată în ultimele luni de viață sau dacă ați observat vreo schimbare, oricât de mică, în comportamentul ei.
    - Mie nu mi-a spus niciodată nimic, mărturisi Kim. De fapt, nu prea vorbea mult, oricum. Intra direct în clasă și se punea pe treabă. Însă stilul ei se schimbase. Credeam că doar voia să experimenteze.
    - Ați putea să-mi arătați?
    Cea mai recentă lucrare a lui Emily fusese sprijinită de șevaletul de lângă ferestrele mari din clasa de desen.
    - Ați văzut cum era pânza pe care era pictat Chris, începu Kim ca un fel de explicație.
    Această lucrare, ultima realizată, avea un fundal de negru și roșu. Din pictură rânjea un craniu suspendat, de un alb strălucitor, iar prin găvanele ochilor se vedea un cer dureros de albastru presărat cu nori. O limbă roșie, foarte realistă, îi șerpuia printre dinții îngălbeniți.
    În colțul de jos, Emily își semnase numele. Denumise tabloul Autoportret.

                  Femeia de serviciu a lui Jordan, întocmai ca cele 6 predecesoare ale sale, se săturase în cele din urmă să șteargă praful și să aspire printre maldărele de hârtii, care „sub nicio formă nu trebuiau mutate din loc”, și își dădu demisia.
    Ei bine, în realitate, demisionase cu o lună în urmă, adică exact când îi fusese pus în brațe avocatului cazul lui Chris, alungându-i complet din minte acest lucru.
    Asta, până în acea seară, când, tot frunzărindu-și notițele stând întins pe pat, băgă de seamă că mirosul acela persistent venea de fapt de la cearșaful lui.
    Oftând, Jordan se dădu jos din pat și își așeză cu grijă notițele pe dulap. Apoi, trase cearșaful care îmbrăca salteaua, îl făcu ghem și se îndreptă cu el către mașina de spălat.
    Trecând pe lângă camera lui Thomas, care își făcea temele uitându-se la Roata norocului, îi trecu prin minte că poate ar trebui să schimbe și cearșaful de pe patul fiului său.
    Una peste alta, dacă Maria n-ar fi demisionat, Jordan probabil că nu ar fi dat peste revista Penthouse. Dar, când o găsi, mototolită printre cearșafuri, nu putu decât să se holbeze la revistă, uimit din cale-afară.
    În cele din urmă, își veni în fire și luă în mână revista. Jordan își frecă maxilarul cu mâna și oftă. Era complet pierdut când rolul de tată îl punea în fața unor asemenea situații. Cum ar fi putut el să-i ceară fiului său să scape de revista porno, când el defila cu tot felul de pițipoance?
    Dacă tot ai de gând să porți această discuție, își spuse în sinea lui, măcar ai putea să-l faci pe Thomas să te și asculte.
    Vârându-și sub braț revista, Jordan intră în camera de zi.
    - Hei, făcu el, aruncându-se pe canapea.
    Thomas ședea ghemuit la măsuța de cafea, cu un caiet deschis în față.
    - La ce înveți?
    - Studii sociale, răspunse Thomas.
    Iar înainte să se poată opri, Jordan își spuse în gând: Puțin cam prea sociale.
    Îl urmări cu privirea pe fiul său cum notează cu stânga ceva în caietul lui mecanic, scriind de tipar cu mare atenție, astfel încât să nu se întindă creionul. Era stângaci. Moștenise asta de la Deborah. La fel și părul negru, des și forma ochilor. Dar umerii, care dădeau semne să se lățească, și linia lungă a coloanei le moștenise clar de la Jordan.
    În mod evident, îi lăsase moștenire fiului și o poftă carnală de zile mari.
    Oftând, scoase revista și o azvârli peste maldărul de foi.
    - Vrei să-mi explici ce e cu asta? întrebă el.
    Thomas aruncă o privire scurtă înspre copertă.
    - Nu chiar, răspunse el.
    - E a ta?
    Thomas se lăsă în spate pe călcâie.
    - De vreme ce doar tu și cu mine locuim în casa asta și cum tu știi că nu e a ta, atunci cred că răspunsul e destul de evident.
    Jordan râse.
    - Ai petrecut prea mult timp în preajma avocaților, spuse el.
    Redevenind serios, îl fixă pe Thomas cu privirea:
    - De unde până unde? îl întrebă el simplu.
    Thomas ridică din umeri.
    - Am vrut și eu să văd, atâta tot. Voiam să văd cum e.
    Jordan aruncă o privire spre revistă.
    - Ei bine, pot să-ți spun c nu e deloc ceea ce vezi acolo.
    Își mușcă buza.
    - De fapt, aș putea să-ți răspund la orice ai vrea să mă întrebi.
    Thomas roși până în vârful urechilor.
    - Bine, atunci, făcu el. Cum de nu ai o iubită?
    Jordan rămase cu gura căscată.
    - O ce?
    - Știi tu, tată. O iubită stabilă. O femeie care să se culce cu tine și care să se întoarcă.
    - Acum nu discutăm despre mine, răspunse Jordan întordat, întrebându-se de ce îi era mai simplu să-și păstreze calmul în fața unor străini la un proces. Vorbeam despre cum ai ajuns să pui tu mâna pe o revistă Penthouse.
    - Poată că tu vorbeai despre asta, eu nu, îi replică Thomas, ridicând din umeri. Mi-ai spus că pot să te întreb orice, dar nu vrei să-mi răspunzi la nimic.
    - Nu mă refeream la viața mea persoanlă.
    - Fir-ar să fie, dar de ce nu? izbucni Thomas. Tu mă întrebi de a mea!
    - Ce fac eu în timpul meu liber este treaba mea, îi spuse Jordan. Dacă te deranjează când vin acasă cu vreo femeie, ești liber să-ți exprimi părerea, iar apoi vom discuta problema. Dacă nu, mă aștept ca tu să-mi respecți intimitatea.
    - Ei bine, atunci și ce fac eu în timpul liber e treaba mea, i-o întoarse Thomas, strecurând revista sub teancul de manuale.
    - Thomas, începu Jordan pe o voce înfiorător de blândă, dă-o-napoi!
    Thomas se ridică în picioare.
    - Obligă-mă! făcu el.
    Amândoi erau gata de atac, tensiunea îngreunând aerul; disputa lor era potențată de aplauzele din studioul emisiunii de la televizor. Brusc, Thomas înșfăcă revista de sub manuale și o zbughi afară din cameră.
    - Vino-napoi! zbieră Jordan și porni cu pași mari către dormitorul lui Thomas, doar ca să audă ușa trântindu-se și încuitoarea învârtită pe dinăuntru.
    El rămase în hol, gândindu-se dacă să spargă sau nu ușa, doar din principiu, când auzi soneria ușii de la intrare.
    Selena. Venea să discute despre cazul Harte. Poate că asta era cea mai bună soluție pentru ambele părți implicate, cel puțin pentru moment.
    Jordan se duse la ușă și o deschise, surprins să dea nas în nas cu un bărbat necunoscut îmbrăcat în uniformă.
    - Aveți o telegramă, spuse el.
    Luând plicul, Jordan intră înapoi în casă.
    MĂ CĂSĂTORESC 25 DEC STOP MI-AR PLĂCEA THOMAS SĂ VINĂ STOP BILET AVION PARIS TRIMIS LA BIROUL TĂU STOP MULȚUMESC JORDAN STOP DEBORAH.
    Aruncă o privire în direcția ușii închise de la camera lui Thomas și se gândi, așa cum mai făcuse de mii de ori înainte, că sincronizarea era esențială.

                - Lasă-mă să ghicesc, spuse Selena câteva minute mai târziu, când intră în casă și îl găsi pe Jordan lungit pe canapea, cu o expresie abătută pe chip. Emily s-a întors din morți și l-a arătat cu degetul pe clientul tău.
    - Hm? făcu Jordan, ridicându-se într-un cot și lăsându-și jos picioarele, pentru ca Selena să aibă unde să se așeze. Nimic de genul ăsta.
    Îi întinse telegrama Selenei și așteptă ca aceasta s-o citească.
    - Nici nu știam că soția ta mai trăiește, darămită să se mai și vadă cu altul.
    - Fosta soție. Știam că trăiește. Sau, mai bine spus, contabilul meu știa. Trebuia să trimită undeva pensia alimentară.
    Oftă și se ridică în capul oaselor.
    - Partea proastă e că eu și Thomas tocmai ne-am certat.
    - Voi doi nu vă certați niciodată.
    - Ei bine, există prima dată pentru orice, bombăni Jordan. Iar acum o să dea fuga la celălalt părinte.
    - La Paris, adăugă Selena, aruncând o privire prin jur. Trebuie să-ți mărturisesc, Jordan, nu prea poți concura cu malul stâng al Senei.
    - Mulțumesc mult, mormăi el.
    Selena îl bătu pe genunchi.
    - O să se rezolve toate, rosti ea pe un ton de profeție.
    - Ce te face să fii atât de sigură?
    Ea îl privi, surprinsă.
    - Cum ce? Ăsta-i punctul tău forte.
    Scoase un teanc de carnețele și le puse pe măsuța de cafea, lângă caietele mecanice ale lui Thomas.
    - Vrei să ne petrecem seara stând la taclale? Sau să discutăm despre caz? Mie-mi convin ambele, se grăbi ea să aduage.
    - Nu, nu, despre caz, răspunse Jordan. Vreau să-mi iau gândul de la Thomas.
    Se duse în sufragerie și se întoarse cu un teanc imens de hârtii.
    - Ce faci de Crăciun?
    - Mă duc la sora mea, spuse Selena, ridicând privirea. Scuze.
    Așteptă până când Jordan se așeză la loc lângă ea.
    - Așa, începu ea. Ți-o arăt pe-a mea, dacă mi-o arăți și tu pe-a ta.
    Jordan râse.
    - Ce ai aflat de la Michael Gold?
    Selena își răsfoi carnețelul.
    - Cred că o să ne ajute. Fără prea mare tragere de inimă. Poți să-l pui să menționeze cât de puțin timp petrecea Emily cu părinții ei, să arunci o umbră de îndoială asupra faptului că nu-și cunoștea prea bine propria fiică....
    Gândul lui Jordan fugi înapoi la Thomas, ascunzând revista. De cât timp o avea oare, de vreme ce Jordan muncea mai tot timpul și era prea ocupat ca s-o găsească?
    Selena continua să vorbească despre Michael Gold.
    - ...deși nu o să mărturisească în fața juriului că nu Chris a făcut-o, cred că îl poți face să recunoască faptul că Chris a iubit-o pe Emily.
    - Hmm, făcu Jordan, uitându-se peste notițele ei. Și putem menționa și faptul că Michael s-a dus să-l viziteze pe Chris la închisoare.
    - L-a vizitat?
    Jordan zâmbi.
    - Probabil că ai trezit ceva în el.
    - Tot ce-am aflat în afară de asta este de la profesoara de desen a lui Emily, care nu a auzit nicio aluzie verbală la sinucidere, care însă are o tonă de picturi foarte grăitoare, preciză Selena, descriindu-i lui Jordan autoportretul lui Emily.
    - O să trebuiască să mă gândesc la asta. La cine putem apela ca să interpreteze diferența dintre stiluri? Nu e ca și cum am vorbi despre o pictoriță adevărată.
    - Ai fi surprins, zise Selena și își scoase pantofii. Ce avem până acum?
    - Ei bine, începu Jordan, Emily era însărcinată în 11 săptămâni.
    - Poftim?
    - Exact așa a reacționat și Chris, murmură Jordan, înainte să leșine.
    Își ridică privirea către Selena.
   - Știi, am avut de-a face cu o grămadă de mincinoși de-a lungul anilor. La naiba, mi-am făcut o carieră din a mă înhăita cu ei! Dar puștiul ăsta fie e cel mai bun din câți am întâlnit, fie chiar habar n-avea de copil.
    Gândurile i se învârtejeau în minte Selenei.
    - Pe asta se bazează acuzația procuroarei, gândi ea cu voce tare. Că el știa și că a vrut să elimine problema.
    - Adaugă la asta și mersul la facultate și poți fi și tu S. Barrett Delaney, spuse Jordan batjocoritor.
    - Ei bine, atunci e simplu. Nu trebuie decât să contruim o apărare cu dublu sens. Avem dovada că Emily voia să se sinucidă și avem dovada că Chris nu știa nimic de copil.
    - Ușor de zi, greu de făcut, îi aminti Jordan. Doar pentru că nu a spus nimănui nu înseamnă că nu știa într-adevăr nimic.
    - O să mai vorbesc o dată cu Michael Gold, spuse Selena. Și profesoara de desen a zis ceva despre Emily, cum că voia să plece la studii în străinătate sau să aplice la o facultate de arte frumoase. Poate că ea era cea care nu-și dorea copilul.
    - Sinuciderea pare o metodă cam drastică de avort, nu crezi? opină Jordan.
    - Nu-ți dai seama? E vorba de presiune. Emily era o perfecționistă, iar, pe neașteptate, planurile ei sunt date peste cap. Nu mai avea cum să se ridice la înălțimea așteptărilor celorlalți, așa că se sinucide. Sfârșitul poveștii.
     - Foarte frumos. Păcat că nu ești președintele juriului.
    - Aș putea fi, spuse Selena încântată. Doctorul ei de familie știa că e însărcinată?
    - Se pare că nu, spuse Jordan. Nu e menționat nimic în fișele medicale primite de la procuror.
    Selena începu să scrie ceva în carnețel.
    - Am putea să încercăm la organizația Wellspring și la clinica de planificare familială, începu ea. Probabil că va trebui să fiu citată pentru a depune înregistrările, dar o să văd dacă pot convinge pe cineva să vorbească. Celălalt lucru pe care vreau să-l fac este să pun sub semnul îndoielii persoana care a adus pistolul. Poate îl chemăm pe James Harte în boxa martorilor și îl întrebăm dacă Emily avea acces la dulapul cu arme, dacă știe unde era cheia, știi tu. Să-i ducem pe jurați pe o pistă A, și urmează să mă întâlnesc cu profesoara de engleză a lui Chris. Scuttlebutt crede că el e un geniu.
    Făcu o pauză ca să-și tragă răsuflarea și-și ridică privirea; îl văzu pe Jordan uitându-se lung la ea, un surâs jucându-i pe buze.
    - Ce e? întrebă ea.
    - Nimic, spuse Jordan, întorcându-și privirea.
    Își duse mâna la gât, ca și cum ar fi vrut să ascundă roșeața ce îl cuprindea.
    - Absolut nimic.

              Era foarte puțin probabil ca vreun medic să fie dispus să vorbească cu detectivul trimis din partea apărării fără să fie citat în mod oficial. Totuși, regulile de la clinicile care ofereau servicii gratuite de îngrijire și testare prenatală erau oarecum diferite.
    Selena încercă mai întâi la Wellspring, fără a reuși însă să treacă de recepționera cu fața ascuțită. Apoi, își încărcă bateriile la o cafenea din apropiere și se îndreptă optimistă către clinica de planificare familială.
    Cabinetul era mic, vopsit în culoarea lămâii și amenajat într-o casă renovată din perioaa colonială. Recepționera de aici avea părul tapat, de aceeași culoare cu a pereților, și sprâncene tatuate.
    - Pot să vă ajut? întrebă ea.
    - Da, răspunse Selena, întinzându-i cartea de vizită. Aș dori să vorbesc cu doamna directoare, dacă se poate.
    - Îmi pare rău, nu e în birou momentan. Ați putea să-mi spuneți în ce problemă?
    - Lucrez pentru avocatul apărării la cazul care are legătură cu presupusa ucidere a lui Emily Gold. Este posibil să vă fi fost pacientă, nu demult. Și aș dori să vorbesc cu cineva care a examinat-o.
    Recepționera se uită la cartea de vizită.
    - I-o voi da doamnei directoare, spuse ea, dar vă pot scuti de niște drumuri. Vă va spune că trebuie să depuneți o citație pentru a avea acces la fișe, dacă sunt la noi.
    - Minunat, spuse Selena, dezvelindu-și dinții. Mulțumesc pentru ajutor.
    O urmări cu privirea pe recepționeră cum se întoarce către telefonul care suna și se întoarse în sala de așteptare.
    O consilieră cu o fișă medicală în mână se uită la ea pe când își trase haina pe umeri. Ieșind pe ușă, o văzu pe consilieră însoțind în cabinet ofemeie cu o sarcină foarte avansată.
    Selena se urcă în mașină și porni motorul.
    - La naiba! exclamă ea, lovind cu mâna atât de puternic în volan, încât apăsă claxonul.
    Ultimul lucru pe care voia să-l facă era să depună o citație, pentru că asta ar fi însemnat să acționeze pe cale oficială, și numai Dumnezeu știe ce aveau să spună cei de la clinica de planificare familială. Din câte știa Selena, Emily Gold venise acolo plângând din cauză că acel copil era conceput cu altcineva și că Chris o amenințase că o omoară.
    Tresări când auzi o bătaie puternică în geam. Lăsându-l jos, Selena se trezi nas în nas cu consiliera pe care o văzuse mai devreme în clinică.
    - Bună! spuse ea. Am auzit că ești aici.
    Selena încuviință din cap.
    - Pot să intru? E frig afară.
    Selena băgă de seamă că femeia era îmbrăcată tot în uniforma ei scurtă, de asistentă.
    - Ești invitata mea, îi răspunse, întinzându-se să deschidă portiera locului din dreapta.
    - Mă numesc Stephanie Newell, se recomandă consiliera. Eram de serviciu în ziua când Emily Gold a venit aici.
    Trase adânc aer în piept, iar Selena începu să se roage din toate puterile.
    - Singurul motiv pentru care îmi amintesc numele ei este că am citit atâtea desprea ea în ziare. A venit de câteva ori. La început, se gândea la avort, dar s-a speriat, așa că a tot amânat momentul. Avem consilieri aici, știți probabil că toate femeile trebuie să discute mai întâi cu un consilier?
    Selena încuviință din cap.
    - Ei bine, eu am fost cea care a vorbit cu Emily. Iar când am întrebat-o de tatăl copilului, mi-a spus că el nu intră în calcul.
    - Că nu intră în calcul? Astea au fost cuvintele pe care le-a folosit?
    Stephanie aprobă din cap.
    - Am încercat s-o fac să spună mai multe, dar nu am reușit. De fiecare dată când întrebam dacă el e din alt stat sau dacă știe de copil, ea îmi răspundea că încă nu îi spusese. În calitate de consilieri, suntem instruiți să îi ajutăm pe pacienți să analizeze toate opțiunile, dar nu să-i forțăm să se răzgândească. Emily plângea întruna, iar în mare parte a timpului eu n-am făcut decât s-o ascult.
    Se foi în scaun.
    - După care am început să citesc prin ziare de băiatul ăsta, care a omorât-o pe Emily din cauza copilului, și mi s-a părut că ceva nu se leagă, fiindcă el nici măcar nu știa că era însărcinată.
    - Este posibil ca tu să o fi convins pe Emily să îi spună? Poate în urma vreunei vizite la clinică?
    - Este posbil, răspunse Stephanie. Dar de fiecare dată când o vedeam pe Emily, îmi zicea același lucru: că nu îi spusese tatălui și că nici nu voia asta. Iar ultima oară când am văzut-o a fost în ziua în care a murit.

                 Când auzi zgomotul ușii grele, zăbrelite, închizându-se în urma sa, doctorul Feinstein tresări, făcându-l pe Jordan să creadă că nu avea să fie atât de greu să-l convingă pe bărbat să nu mai revină niciodată.
    - Pe aici, domnule doctor, îi spuse Jordan aferat, conducându-l pe bărbat înspre scara îngustă ce ducea către sala de conferințe a închisorii folosită de avocați.
    Gardianul care le deschise ușa le adresă un zâmbet forțat, ținând mâinile la curea, și le spuse că Chris trebuie să apară.
    - Interesant individ, făcu Jordan, așezându-se pe un scaun din sala mică, înăbușitoare.
    - Te referi la Chris?
    - Nu, la gardian. El e cel care a fost ținut ostatic aici anul trecut.
    - A, făcu doctorul Feinstein, aruncând o privire către ușă. Îmi amintesc că am auzit despre asta la știri.
    - Da, urâtă treabă. Răzmerița a fost condusă de un ucigaș cu un topor, care aștepta să fie judecat. L-au închis pe tipul ăsta într-una din celule după ce l-au tăiat pe față cu niște lame de ras.
    Se lăsă pe spate, își prinse mâinile în poală și urmări încântat cu privirea cum chipul doctorului Feinstein pălește.
    - Acum, domnule doctor, vă amintiți regulile acestui interviu?
    Doctorul Feinstein își întoarse cu greu capul dinspre ușă.
    - Reguli? A, da. Deși, repet, interesul meu principal este acela de a-i vindeca mintea lui Chris. Iar faptul că, pentru moment, se află într-un mediu sigur, reprezintă într-adevăr un avantaj, ca să pot studia întocmai episodul care i-a afectat psihicul.
    - Ei bine, va trebui să folosiți o altă metodă pentru „a-l vindeca”, spuse Jordan pe un ton neutru. Nu trebuie să discutați nici de crimă, nici de caz.
    Doctorul Feinstein continuă cu forțe proaspete.
    - Orice spune Chris rămâne sub protecția confidențialității dintre doctor și pacient, preciză el. Chiar nu e nevoie să fiți și dumneavoastră de față.
    - În primul rând, începu Jordan, confidențialitatea pacientului a mai fost încălcată în trecut în anumite circumstanțe extreme, iar crima de gradul I se încadrează fără discuție în rândul lor. În al doilea rând, relația dumneavoastră cu clientul meu este secundară relației mele cu el. Iar dacă e să-și pună încrederea în cineva, eu voi fi acela, domnule doctor. Pentru că, deși e posibil ca dumneavoastră să-i salvați mintea, eu snt acela care poate să-i salveze viața.
    Înainte ca psihiatrul să poată răspunde, Chris se ivi în prag. Un zâmbet slab îi apăru pe chip atunci când îl văzu pe doctorul Feinstein.
    - Bună ziua, spuse el. Mi-am, ăă, schimbat domiciliul.
    - Observ, spuse doctorul Feinstein, râzând ușor și lăsându-se pe spătarul scaunului cu atâta dezinvoltură încât lui Jordan îi veni greu să creadă că era aceeași persoană pe care o văzuse cu doar câteva minute în urmă tremurând în camera de control. Avocatul tău a fost atât de amabil încât să-mi aranjeze o întrevedere privată cu tine. Singura condiție este ca el să fie de față.
    Chris aruncă o privire în direcția avocatului său și ridică din umeri. Jordan luă acest lucru drept un semn bun. Se așeză pe singurul scaun rămas liber și își așeză palmele pe masă.
    - Ce-ar fi să începem prin a-mi spune cum te simți? îi adresă doctorul Feinstein prima întrebare.
    Chris se întoarse către Jordan.
     - Ei bine... mă simt cam aiurea cu avocatul de față, răspunse el.
    - Închipuie-ți că nu sunt aici, îi sugeră Jordan, închizând ochii. Închipuie-ți că trag un pui se somn.
    Chris își trase scaunul pe podea, întorcându-l într-o parte în așa fel încât să nu-i vadă fața lui Jordan.
    - Am fost destul de speriat la început, mărturisi el. Dar după, mi-am dat seama că e în regulă, dacă nu te bagi în seamă cu nimeni. Așa că încerc să ignor aproape pe toată lumea.
    Începu să-și facă de lucru cu pielița de la degetul mare.
     - Probabil că sunt o mulțime de lucruri despre care vrei să vorbești.
    Chris ridică din umeri.
    - Așa o fi. Vorbesc puțin cu unul dintre colegii mei de celulă, Steve. El e de treabă. Dar sunt anumite lucruri despre care nu vorbesc cu nimeni.
    Bun băiat, își spuse Jordan în sinea lui.
    - Vrei să vorbim despre lucrurile astea?
    - Nu, nu vreau, răspunse Chris. Dar cred că am nevoie.
    Își ridică privirea spre psihiatru.
    - Câteodată am impresia că o să-mi crape capul, nu alta.
    Doctorul Feinstein aprobă din cap.
    - Am aflat că Emily... că urma să avem un copil.
    Făcu o pauză, ca și cum ar fi așteptat ca Jordan să intervină. În liniștea din cameră, Chris își împreună mâinile, strângându-și pumnii unul într-altul, astfel încât durerea să-i țină concentrată atenția.
    - Când ai aflat asta? îl întrebă doctorul Feinstein, atent să nu lase vreo emoție să-i transpară pe chip.
    - Acum 2 zile, răspunse Chris încetișor. Când deja era prea târziu.
    Își ridică privirea.
    - Vreți să vă povestesc visul pe care l-am avut? Psihiatrilor la plac visele, nu?
    Doctorul Feinstein izbucni în râs.
    - Doar celor care sunt adepții teoriilor lui Freud. Eu nu sunt psihanalist, dar, chiar și-așa, dă-i bătaie!
    - Ei bine, nu visez prea des de când sunt aici. Trebuie să înțelegeți că ușile se trântesc toată noaptea și, la fiecare câteva minute, vreun gardian mai nesuferit patrulează pe coridor și îți bagă lanterna în ochi. Așa că este oarecum uimitor faptul că pot dormi atât de adânc încât să mai și visez. În fine, am visat că era lângă mine - la Emily mă refer - și că plângea. Eu mi-am petrecut brațele pe după umerii ei și am simțit cum se micșorează, până când ajunge numai piele și os, iar atunci am îmbrățișat-o și mai puternic. Dar acest lucru a făcut-o să plângă și mai rău și să se strângă și mai mult, iar brusc mi-am dat seama că nu mai rămăsese nimic din ea. M-am uitat în jos și am văzut că țineam în brațe un bebeluș.
    Jordan se foi stânjenit pe scaun. Când insistase să fie de față la ședința privată, nu se gândise decât să-l protejeze pe Chris, juridic vorbind. Acum, începuse să înțeleagă că relația dintre un psihiatru și pacientul său era foarte diferită de relația dintre un avocat și clientul său.
    Avocatul nu trebuia decât să pună în lumină faptele. Psihiatrul era obliga să deceleze sentimentele.
    Jordan nu voia să audă sentimentele lui Chris. Nu voia să audă visele lui Chris. Asta ar fi însemnat să se implice personal, ceea ce nu era niciodată o idee bună atunci când profesai în domeniul dreptului.
    Avu o viziune fulgurantă cu Chris care, vlăguit de toată energia atât de doctorul Feinstein, cât și del el, era luat de vânt ca o pleavă.
    - Ce te face să crezi că a fost un vis? îl întrebă doctorul Feinstein.
    - A, n-am terminat încă. S-a întâmplat ceva după aceea.
    Chris trase adânc aer în piept.
    - Vezi, eu țineam în brațe bebelușul care plângea de foame, numai că eu nu știam cu ce să-l hrănesc. Lovea din ce în ce mai tare, iar eu încercam să-l liniștesc vorbindu-i, dar în zadar. Așa că l-am sărutat pe frunte, apoi l-am ridicat și i-am zdrobit capul de pământ.
    Jordan își îngropă fața în mâini.
    Te rog, Chris, se rugă el în gând, nu-l face pe Feinstein să primească citație.
    - Ei bine, dacă aș fi psihanalist, ți-aș spune câte ceva despre încercarea ta de a te întoarce la așa-zisa copilărie a relației tale originare, spuse doctorul Feinstein, zâmbind. Dar eu aș zice mai degrabă că erai cam deznădăjduit când te-ai dus la culcare.
    - Am făcut un curs de psihologie la școală, continuă Chris, ca și cum doctorul Feinstein nici n-ar fi vorbit. Cred că pot să-mi dau seama de ce Emily s-a transformat într-un bebeluș în visul meu: cumva, în mintea mea, le-am amestecat. Am înțeles până și de ce am încercat să-l omor. Vă amintți de tipul ăla, Steve, despre care am vorbit, colegul meu de celulă? Este la închisoare pentru că și-a zgâlțâit copilul până când l-a omorât. Și gândul ăsta nu-mi dădea pace când m-am culcat.
    Doctorul Feinstein își drese glasul.
    - Cum te-ai simțit când te-ai trezit din vis?
    - Asta-i ideea, continuă Chris. Nu am fost supărat. Mă simțeam doar furios.
    - De ce crezi că te simțeai furios?
    Chris ridică din umeri.
    - Tu ești cel care a spus că emoțiile ajung să se amestece.
    Feinstein zâmbi.
    - Deci, ai fost atent, spuse el. În visul ăsta, i-ai făcut rău bebelușului. Posibil să fi fost supărat din cauza faptului că Emily era însărcinată?
    - Ia stai așa! obiectă Julian, conștient că o informație vitală era pe punctul de a fi dezvăluită.
    Dar Chris nu-l ascultă.
    - Cum să fiu supărat? zise el. Când am aflat eu, nu prea mai conta.
    - De ce nu?
    - De-aia, făcu Chris îmbufnat.
    - „De-aia” nu e un răspuns, spuse doctorul Feinstein.
    - Pentru că e moartă! izbucni Chris.
    Se prăbuși înapoi în scaun și își trecu o mână prin păr.
    - Doamne! șopti el. Chiar sunt supărat pe ea!
    Jordan se aplecă în față, cu mâinile prinse între genunchi.
    Își aminti cum, în ziua în care Deborah îl părăsise, se dusese la lucru la biroul procurorului general și îl luase pe Thomas de la grădiniță, comportându-se ca și cum nu se întâmplase nimic neobișnuit. Și cum, o săptămână mai târziu, când Thomas vărsase un pahar cu lapte, lui Jordan nu mult i-a lipsit să-l jupoaie de viu - el, care nu-și lovise niciodată fiul - înainte să-și dea seama pe cine voia de fapt să pedepsească.
    - De ce ești supărat pe ea, Chris? întrebă tot în șoaptă doctorul.
    - Pentru că a ținut secret, spuse Chris pătimaș. Mi-a spus că mă iubește. Când iubești pe cineva, îl lași să aibă grijă de tine.
    Doctorul Feinstein rămase tăcut pentru o clipă, urmărind cu privirea cum pacientul său își recapătă stăpânirea de sine.
    - Dacă ți-ar fi spus de copil, cum ai fi avut grijă de ea?
    - Aș fi cerut-o în căsătorie, răspunse el instantaneu. Câțiva ani în minus n-ar fi fost mare diferență.
    - Hmm. Crezi că Emily știa că ai fi cerut-o în căsătorie?
    - Da, răspunse Chris cu hotărâre.
    - Și ce anume în legătură cu asta te înspăimântă atât de rău?
    Preț de-o clipă, Chris rămase fără cuvnte, cu privirea ațintită asupra doctorului Feinstein, ca și cum se întreba dacă bărbatul din fața lui era vreun fel de clarvăzător. Apoi își mută privirea de la el și își șterse nasul cu dosul palmei.
    - Toată viața mea s-a învârtit în jurul ei, răspunse Chris, pe un ton grav. Dacă viața ei nu s-a învârtit numai în jurul  meu?
    Își lăsă capul în jos în aceeași clipă în care Jordan se ridică în picioare și ieși din încăpere ca să nu mai fie nevoit să asculte, încălcându-și astfel propriile reguli.

                     Casa familiei Harte era decorată, în mare parte, în stilul anglo-saxon protestant specific Noii Anglii, reprezentat de mobilierul fusiform caracteristic creațiilor Chippendale, de covoare antice roase de vreme și de portrete cu personaje bățoase, care nu erau membrii familiei.
    Spre deosebire de restul casei, bucătăria - unde se afla Jordan momentan - arăta ca șicum ar fi găzduit mai multe festivaluri etnice deodată.
    Decorul eclectic i se potrivea de minune lui Gus, gând Jordan, în timp ce o urmărea cu privirea cum îi toarnă apă rece într-un pahar.
    Cât despre James - își îndreptă atenția către bărbatul care, cu mâinile în buzunare, privea pierdut pe fereastră la suportul de hrană pentru păsărele - ei bine, probabil că el își petrecea timpul în restul casei.
    - Poftim, spuse Gus, trăgând un al doilea scaun la măsuța rotundă.
    Se uită la ea și se încruntă:
    - Vrei să ne mutăm? întrebă ea. Nu aveam prea mult loc aici.
    Ar fi trebuit să meargă în altă parte; Jordan adusese o cutie plină cu hârtii. Dar ceva din spațiul unei încăperi mai austere, mai conservatoare, nu era pe placul lui Jordan, cel puțin nu atunci când avea de discutat un caz care necesita o mobilitate aproape acrobatică.
    - Aici e numai bine, răspunse el, unindu-și palmele.
    Își mută privirea de la Gus la James.
    - Am venit să vă vorbesc despre mărturiile voastre.
    - Mărturii?
    Gus fusese cea care pusese întrebarea. Jordan zăbovi cu privirea asupra chipului ei.

..............................................................