3-14
Marți dimineață, când soarele abia își arunase primele raze, James era deja gata treaz și îmbrăcat. Stătea pe verandă, respirând regulat, cu un sul de afișe galbene în mână.
Sezonul de vânătoare de căprioare era pe sfârșite, însă el se hotărâse. Dăduse în sfârșit peste niște semne pe care le cumpărase cu ani în urmă și pe care le lăsase pradă uitării în pod.
Strecurându-și un ciocan prin catarama de la curea, porni către capătul terenului său, ascultând zăngănitul cuielor din buzunar.
La primul copac de la șosea, își scoase ciocanul și bătu un cui în primul semn. Apoi trecu la cel de-al doilea copac, la distanță de doar câțiva metri, și puse cel de-al doilea semn.
Pe ele scria ZONĂ DE SIGURANȚĂ. Mult mai restrictiv decât semnul obișnuit cu PROPRIETATE PRIVATĂ, care îi informa pe vânători că se aflau la aproximativ 100 de metri distanță de o locuință. Și că un glonț tras la întâmplare ar fi putut avea consecințe devastatoare.
Ultima oară când mai făcuse asta, pe când Chris era doar un băiețel, le pusese la distanță de vreo 6 metri între ele. De data asta însă, posta câte un semn pe fiecare copac.
James ieși în șosea ca să-și admire opera.
Se holbă la afișele lui, asemuindu-le cu niște amulete, pe care le porți ca să ții la distanță spiritele rele și se întrebă ce încerca el oare să țină de fapt la distanță.
ATUNCI
1989
Chris se strânse mai aproape de Emily, mâinile lor întâlnindu-se pe receptorul telefonului.
- Ești o găină fricoasă, îi spuse el, pe când tonul de apel îi răsună în ureche.
- Ba nu, șopti Emily.
La capătul firului, cineva răspunse. Chris simți cum degetele lui Emily îi ating ușor încheietura mâinii.
- Alo?
Em își îngroșă vocea.
- Îl caut pe domnul Longwanger*.
*în traducere aproximativă, domnul Poalălungă.
- Îmi pare rău, spuse femeia, însă nu e disponibil momentan. Doriți să-i transmit un mesaj?
Emily își drese glasul.
- Chiar are așa ceva?
- Ce să aibă? întrebă femeia.
- O poală lungă.
Emily trânti receptorul, rostogolindu-se pe o parte într-o criză de râs și într-un maldăr de pagini de telefon.
Lui Chris îi luă ceva până să-și poată stăpâni râsul.
- Nu credeam c-ai s-o faci, îi zise el.
- Asta, pentru că ești un măgar.
Chris îi zâmbi ștrengărește.
- Cel puțin numele meu nu e Longwanger.
Își trecu mâna pe pagina la care se deschisese cartea de telefoane.
- Ce să mai facem? întrebă el. Avem aici un Richard Ressler. Am putea să întrebăm dacă e vreun Dick în casă.
Emily se întoarse pe burtă.
- Știu ea, zise ea. Sun-o pe mama ta și spune-i că ești domnul Chambers și că Chris are probleme.
- De parcă o să și creadă că vorbește cu directorul.
Emily începu să zâmbească.
- Fricosule, fricosule, fricosule, îngână ea.
- Fă-o tu! o provocă Chris. O să creadă că ești secretara școlii.
- Ce-mi dai? îl întrebă Emily.
Chris se scotoci prin buzunare.
- 5 dolari.
Em întinse mâna, el i-o strânse și îi dădu receptorul. Formă numărul și vorbi pe o voce pițigăiată.
- Alo? Doamna Harte? Sunt Phyllis Ray, secretara domnului director. Fiul dumneavoastră are probleme.
Emily se uită la Chris într-o doară.
- Ce fel de probleme? continuă ea. Mai bine ați veni să-l luați.
Închise repede telefonul.
- De ce ai făcut asta? se văită Chris. O să se ducă pân-acolo și-i să afle că am plecat acum o oră! O să fiu pedepsit pentru tot restul vieții!
Își trecu disperat mâinile prin păr, după care se prăbuși pe partea lui de pat din camera lui Emily.
Ea îl cuprinse cu brațele pe la spate, sprijinindu-și bărbia de umărul lui.
- Dac-o să fii pedepsit, îi șopti ea, atunci am să stau cu tine.
Chris ședea cu capul plecat, părinții lui flancându-l ca niște arbori de sequoia. Se întrebă dacă asta însemna cu adevărat căsnicia: ca unul dintre ei să continue să țipe atunci când celălalt își pierde vocea, precum un uriaș cu două capete.
- Ei bine, îl întrebă gâfâind mama lui, vrând să pună capăt acelei tirade. Ai ceva de zis în apărarea ta?
- Îmi pare rău, răspunse mecanic Chris.
- Părerea de rău nu-ți scuză prostia, îi spuse tatăl său. Părerea de rău nu schimbă faptul că mama ta a trebuit să anuleze o întâlnire ca să se ducă după tine la școală.
Chris dădu să răspundă că, dacă ar fi raționat logic, și-ar fi dat seama că niciun copil nu mai era la școală la ora aceea târzie a după-amiezii, dar renunță. Își băgă din nou capul între umeri, holbându-se la țesătura covorului și dorindu-și ca el și Em să-și fi adus aminte, pe când făceau farse la telefon, cămama lui tocmai punea pe picioare o afacere nouă. Dar nici măcar nu aflase de mult, cum ar fi putut să și rețină acest lucru? Și ce afacer mai era și asta, să stai la cozi unde nimeni nu voia să-și irosească timpul?
- Aveam pretenții mai mari de la tine și de la Emily, îi reproșă mama lui.
Ei bine, nu era nicio surpriză. Toată lumea avea pretenții mai mari de la el și de la Emily, ca și cum cu toții ar fi avut un plan măreț, de care numai el și Emily nu știau.
Câteodată, Chris și-ar fi dorit să tragă cu ochiul la sfârșitul cărții, cum s-ar zice, ca să vadă cum avea să se sfârșească totul, ca să nu se mai deranjeze să parcurgă toate etapele.
- În afară de a merge la școală, n-ai să părăsești camera asta 3 zile, îi spuse tatăl său. Să vedemdacă așa o să ai timp suficient ca să te gândești la oamenii pe care i-ai deranjat cu glumițele tale.
Apoi, ca un monstru uriaș, ambii părinți ieșiră din dormitorul său.
Chris se aruncă înapoi pe pat și-și acoperii ochii cu brațul. Doamne, ce pacoste mai erau!
Dădu la o parte perdeaua de la una dintre ferestrele dormitorului. Orientată spre est, avea vedere direct către dormitorul lui Emily.
Chris știa că și Emily avea parte în acel moment de același tărăboi. Nu știa dacă părinții ei îi țineau morală în dormitorul ei, în bucătărie sau în altă cameră.
Se așeză lângă lampa de la pat și apăsă întrerupătorul, cufundând astfel încăperea în întuneric. Apoi o aprinse din nou. Și iar o stinse, și iar o aprinse. O stinse, o aprinse.
4 perioade lungi de întuneric, după care 3 scurte.
Se ridică în picioare și așteptă lângă fereastră. Camera lui Emily, un pătrat galben de lumină brăzdat de crengi de copac, se cufundă și ea în întuneric. Apoi se lumină din nou.
Înățaseră codurile Morse în tabără, cu o vară în urmă. Camera lui Emily continua să transmită semnale luminoase. H....I.
Chris începu să apese și el butonul lămpii cu degetul mare. H...O...W... B....A....D.
Camera lui Emily se întunecă de 2 ori.
Chris semnaliză de 3 ori.
Zâmbi și se întinse pe cuvertură, urmărind cuvintele lui Emily care îi luminau noaptea.
În hol, Gus și James se prăbușiră de-a lungul peretelui, străduindu-se din greu să nu izbucnească în râs.
- Îți vine să crezi, începu Gus cu răsuflarea tăiată, că au sunat la un bărbat pe nume Longwanger?
James zâmbi.
- Eu nu cred că aș fi fost în stare să mă abțin din râs.
- Mă simt ca o ramolită fiindcă am țipat la el, spuse Gus. Am 38 de ani, dar aș putea foarte bine să fiu confundată cu Jesse Helms*.
*om politic, care avea 68 de ani în anul în care se desfășoară acțiunea romanului.
- A trebuit să-l pedepsim, Gus. Astfel, data viitoare ar fi făcut glume și mai deșănțate.
- Ce fel de glume ar mai putea face?
James oftă și o luă după umeri, mergând de-a lungul holului.
- N-ai să fii niciodată ramolită, de vreme ce eu dețin titlul de ramolit.
Gus intră în dormitorul matrimonial.
- Bine. Poți fi tu țopârlanul, eu am să rămân femeia țicnită care dă buzna în biroul directorului și insistă că fiul ei a intrat în bucluc.
James râse.
- Te-au prins, nu-i așa?
Ea aruncă o pernă în el.
James o prinse de gleznă, în timp ce ea scoase un chicotit și se rostogoli departe de el.
- N-ar fi trebuit să faci asta, zise el. Oi fi eu bătrân, dar nu-s mort încă.
Își lăsă greutatea trupului pe al ei, simțind-o cum se înmoaie sub el. Gura lui o acoperi pe a ei.
Gus își ținu respirația, după care nu se mai gândi la nimic.
Dragă jurnalule,
Porcușorul de Guineea al clasei o să aibă pui.
Astăzi, la școală, Mona Ripling a spus că l-a sărutat pe Kenny Lawrence în spatele peretelui cu saltele, în timpul orei de sport. Ceea ce e total aiurea, fiindcă toate lumea știe că Kenny este cel mai scârbos băiat dintr-a patra.
În afară de Chris, cu toate că el nu e ca ceilalți băieți.
Chris citește autobiografia lui Muhammad Ali pentru recenzia pe care trebuie s-o facem la engleză. M-a întrebat ce carte mi-am ales eu, și am început să-i povestesc despre Lancelot, și Guinevere, și Regele Arthur, după care m-am oprit. Probabil că o să fie acum curios să afle mai multe despre cavaleri și despre acele părți pe care am omis să i se spun.
Capitolele cele mai reușite sunt cele în care Guinevere își petrece timpul cu Lancelot. El are părul și ochii negri. Face diverse isprăvi, spre pildă, o ajută să descalece și o numește DOAMNA MEA. Pun pariu că se poartă cu ea cum se poartă mama cu oul ei de cristal, de nu lasă pe nimeni nici măcar să RESPIRE în preajma lui. Regele Arthur este un boșorog jegos. Guinevere ar trebui pur și simplu să fugă în lume cu Lancelot, pentru că îl iubește și pentru că sunt făcuți unul pentru celălalt.
Cred că e foarte romantic.
Dacă ar afla Chris că sunt înnebunită după basme, aș muri de rușine.
Câteva zile mai târziu, în aceeași săptămână, Chris fură cartea The Joy of Sex din bibliotecă, o provocare din partea lui Emily.
Ascunse cartea sub haină până când ajunseră acasă, după care o puseră în locul lor secret.
Bolovanul era de forma unui triunghi cu vârful în jos; partea mai lată, de deasupra, a pietrei era ca un pervaz, pe care să stai sau sub care să te pitești, în funcție de imaginația fiecăruia.
Chris dădu la o parte, cu piciorul, acele de pin care căzuseră la pământ. Scoase cartea și se așeză lângă Emily.
Preț de un moment, niciunul din ei nu scoase o vorbă, aplecați deasupra imaginilor cu mâini și picioare împleticite. Emily își trecu degetele pe deasupra unui desen în cerneală înfățișând un bărbat care lua pe la spate o femeie.
- Nu știu ce să zic, șopti ea, nu văd nicio bucurie în asta.
- Trebuie să fie altfel când o faci de-adevăratelea, spuse Chris și dădu la pagina următoare. Uau, făcu el, e ca la gimnastică.
Emily răsfoi cartea până când ajunse din nou la început, Se opri la o pagină care arăta o femeie deasupra unui bărbat, întinsă de-a lungul lui.
- Mare lucru, făcu Chris, mi-ai făcut asta de un milion de ori.
- Trebuie să fie altfel atunci când iubești persoana respectivă, argumentă Emily.
Chris ridică din umeri.
- Așa o fi, spuse el.
Gus schimba lenjeria de pe patul lui Chris, când dădu peste The Joy of Sex ascunsă sub saltea.
Luă cartea și începu s-o răsfoiască, văzând niște poziții pe care de mult le dăduse uitării. Apoi, o strânse la piept și ieși din casă, întreptându-se către casa familiei Gold.
Melanie îi deschise ușa, cu o cană cu cafea într-o mână, și luă cartea pe care Gus i-o întinse fără niciun cuvânt.
- Ei bine, începu ea, asta cu siguranță depășește atribuțiile unui bun vecin.
- Are doar 9 ani, izbucni Gus, azvârlindu-și haina pe podeaua bucătăriei și prăbușindu-se pe un scaun. Copiii de 9 ani ar trebui să se gândească la baseball, nu la sex.
- Cred că, mintal, au legătură între ele, își dădu Melanie cu părerea. Știi tu, să atingi prima bază, a doua bază și restul.
- Cine l-a lăsat să plece cu asta de la bibliotecă? întrebă Gus, întorcându-se către prietena ei. Ce fel de adult ar face asta?
Melanie cercetă coperta din spate a cărții.
- Nimeni, spuse ea. Cartea asta nu a fost înregistrată pentru împrumut.
Gus își îngropă fața în mâini.
- Grozav. E un pervers și un hoț.
Ușa de la bucătărie se deschise larg și în prag apăru Michael, cărând în brațe o cutie plină cu echipamente veterinare.
- Doamnelor, le salută el, lăsând cutia să cadă cu zgomot pe podea. Ce faceți?
Trase cu ochiul peste umărul lui Melanie și, cu un zâmbet ștrengăresc, îi luă cartea din mâini.
- Uau! făcu el. Îmi amintesc de astea.
- Dar nu aveai 9 ani când ai citit-o, nu?
Michael izbucni în râs.
- Că zicem că eram într-a cincea.
Melanie se întoarse surprinsă spre el.
- Știai tu ce-s alea fete la o vârstă atât de fragedă?
El o sărută pe creștet.
- Dacă nu aș fi început devreme, zise el, nu aș ajuns armăsarul de acum.
Se așeză pe scaunul din fața lui Gus și îi întinse cartea.
- Dă-mi voie să ghicesc: ai găsit-o sub salteaua lui? Acolo îmi țineam și eu exemplarul din Penthouse.
Gus începu să se frece pe tâmple.
- Dacă îl mai pedepsim încă o dată, o să ne trezim la ușă cu cei de la Protecția Copilului.
Ridică privirea, cu o expresie nefericită întipărită pe chip.
- Poate că nici nu trebuie să-l pedepsim, continuă ea. Poate că doar încearcă să înțeleagă mai bine fetele.
Michael ridică din sprâncene.
- Când o să reușească, îl trimiți și la mine să stăm puțin de vorbă?
Melanie oftă înțelegătoare.
- Nu știu ce-aș face dacă aș fi în locul tău.
- Cine spune că nu ești? i-o întoarse Gus. De unde știi că Em n-are nimic de-a face cu asta? Tot ce fac ăștia 2 fac împreună.
Se uită la Michael:
- Poate că ea e tartorul.
- Em are 9 ani, răspunse el, îngrozit de un asemenea gând.
- Exact, spuse Gus.
Gus așteptă până când îl auzi pe fiul ei întorcând camera pe dos. Apoi ciocăni la ușă și-l găsi, agitat, într-o debandadă de haine, mănuși de baseball, corse de hochei.
- Hei, îi spuse ea pe un ton blând, ai pierdut ceva?
Îl urmări pe Chris cum se face din ce în ce mai roșu. Apoi își scoase mâinile de la spate.
- Ai pierdut cumva asta? îl întrebă ea.
- Nu e ceea ce pare, se apără Chris numaidecât, ceea ce pe Gus o uimi.
Când învățase să mintă cu atâta ușurință?
- Dar ce pare-a fi?
- Ceva ce n-ar trebui să citesc?
Gus se așeză pe patul lui.
- E o întrebare sau o afirmație?
Își îndulci tonul vocii și-și trecu palma peste coperta cărții.
- Ce te face să crezi că n-ar trebui s-o citești?
Chris ridică din umeri.
- Nu știu. Pozele cu oameni goi și restul.
- Pentru asta ai vrut s-o citești?
- Presupun că da, răspunse Chris, arătând atât de jalnic încât ei mai-mai că i se făcu milă de el.
Păruse o idee bună la momentul ăla.
- Putem să uităm treaba asta? imploră Chris.
Mai că-i venea să-l ierte, sedusă de felul în care se prepelea lângă ea, ca un fluture prins într-un bold.
Gus își drese vocea, conștientă de faptul că băiatul din fața ei, al cărui chip ar fi putut să-l recunoască și numai la atingere, îi părea străin. Era cineva care auzise de cuvântul femeie și nu se mai gândea la trăsăturile lui Gus și la îmbrățișările mamei, ci la o fată fără chip, cu sâni și șolduri voluptoase.
Când se întâmplase asta?
- Dacă ai întrebări legate, știi tu, legate de... asta... poți oricând să ne întrebi pe mine sau pe tatăl tău, reuși Gus să articuleze, sperând din tot sufletul să apeleze la James, dacă era cazul.
Se întrebă ce o determinase să abordeze subiectul acesta cu Chris. În momentul respectiv, n-ai fi putut spune care dintre ei 2 era mai stânjenit.
- Așa am să fac, spuse Chris, cu privirea în pământ și cu mâinile împreunate. Unele chestii din cartea aia.... sunt, ei bine.....
Își ridică ochii.
- Unele dintre ele nu par să funcționeze prea bine.
Gus atinse cu mâna părul fiului ei.
- Dacă n-ar funcționa, nu te-am fi avut pe tine, răspunse ea simplu.
Emily și Chris ședeau sub pătura de pe patul fetei ca într-un cort; o lanternă aprinsă se legăna între picioarele lor goale.
Părinții lui Chris plecaseră la un bal caritabil organizat de spital și îi rugaseră pe soții Gol să stea cu el și cu sora lui. Kate se dusese la culcare imediat după baie, însă Chris și Em plănuiseră să stea treji până la miezul nopții.
Melanie îi băgase în pat puțin înainte de 9 și dăduse stingerea, însă ei știau că, dacă aveau să facă liniște, nimeni nu avea să-și dea seama.
- Deci? stărui Chris. Adevăr sau provocare?
- Adevăr, răspunse Emily. Cel mai urât lucru pe care l-am făcut vreodată... a fost când am sunat-o pe mama ta și m-am dat drept secretara directorului.
- Nu-i adevărat! Ai uitat când ai turnat acetonă pe biroul mamei și ai dat vina pe Kate?
- Aia am făcut-o doar pentru că tu mi-ai zis s-o fac! șopti Emily înverșunată. Mi-ai spus că n-o să-și dea seama.
Se încruntă.
- În fine, dacă tot știau care-a fost cel mai urât lucru pe care l-am făcut, de ce m-ai mai întrebat?
- Bine, te întreb altceva, replică Chris. Citește-mi ce ai scris în jurnal cât mă spălam eu pe dinți.
Lui Emily i se tăie răsuflarea.
- Provocare!
Dinții albi ai lui Chris străluciră în raza de lumină a lanternei.
- Furișează-te în dormitorul părinților tăi, spuse el. Și adu-le periuțele de dinți, ca să știu sigur că ai făcut-o.
- Bine, încuviință Emily, dând pătura la o parte.
Părinții ei se duseseră la culcare cu o jumătate de oră în urmă. Mai mult ca sigur că n-aveau cum să fie încă treji.
În secunda în care ieși din cameră, Chris aruncă o privire înspre carnetul cu copertă înflorată, în care își revărsa Emily sentimentele seară de seară. Avea un lăcățel, dar el putea să-l spargă. Atinse cu mâna spatele jurnalului, după care o retrase, ca ars.
Îi era oare fricăă s-o facă, pentru că Emily ținea atât de mult ca el să nu-l citească? Sau îi era frică pentru ce avea să găsească acolo?
Scutură carnetul și îl deschise. Numele lui era pomenit peste tot. Făcu ochii mari, după care închise cu zgomot jurnalul și-l puse înapoi pe birou, strecurându-se în pat, temându-se că vinovăția avea să i se citească pe chip.
- Poftim, spuse Em gâfâind și strecurându-se înapoi în pat.
Îi întinse două periuțe de dinți.
- E rândul tău.
Își trase picioarele sub ea.
- Cine e cea mai drăgălașă fată din clasa a V-a?
Ei bine, asta era o întrebare ușoară. Emily se aștepta ca el să spună Molly Ettlesley, singura fată dintr-a V-a care chiar avea nevoie de sutien. Dar, dacă spunea Molly, știa că Emily se necăjea, întrucât se presupunea că el era cel mai bun prieten al ei.
Privirea îi alunecă spre jurnal. Chiar îl credea Emily vreun soi de cavaler?
- Provocare, bălmăji el.
- Bine, atunci.
Înainte ce Emily să aibă timp să se răzgândească, îi ceru lui Chris s-o sărute.
El azvârli pătura peste capetele lor.
- Să ce?!
- M-ai auzit, făcu Emily, încruntând sprâncenele. Nu e nici pe departe la fel de rău ca furișatul în dormitorul părinților.
Mâinile îi transpirară deodată, așa că și le șterse de genunchii pijamalei.
- Bine, se învoi el.
Se aplecă înainte și-și lipi gura de a ei. Apoi se retrase, la fel de roșu la față ca Emily.
- Ei bine, declară el, ștergându-și buzele cu dosul mâinii, a fost cam scârbos.
Emily își duse ușor mâna la bărbie.
- Categoric, șopti ea.
Singurul McDonald`s din Bainbridge se lăuda cu un batalion, veșnic altul, de angajați adolescenți, pe care îi munceau deasupra grătarelor unsuroase și a tigăilor cu ulei până când creșteau și absolveau studiile. Dar, de câtva timp, un singur om lucrase acolo în mod consecvent.
Dești trecut de 20 de ani, avea părul lung, negru, și un ochi cu albeață. Adulții spuneau politicos că „e ceva în neregulă cu el”. Copiii îl numeau Ciudatul și inventau povești cum că ar frige copilași în tigaia pentru prăjit cartofi sau că și-ar curăța unghiile cu un cuțit de vânătoare.
În după-amiaza aceea, Chris și Emily luau prânzul acolo și era tura Ciudatului la debarasat mesele.
Părinții lui Chris se întorseseră pe la prânz, mama lui năpustindu-se asupra lui ca un uliu să-l sărute pe frunte.
După ce schimbară câteva bârfe cu mama lui Emily despre cine și ce purtase la petrecerea din seara precedentă, Gus se oferi să o ia cu ei pe Emily la McDonald`s, la prânz, în semn de mulțumire pentru că îi supravegheaseră pe copii peste noapte.
Se duseseră cu tăvile ca să-și aleagă o masă, însă, de fiecare dată când Emily întorcea capul, îl vedea pe Ciudat la masa de lângă ea, din spatele ei, din fața ei, frecând suprafața lucioasă a meselor și fixând-o cu ochiul lui normal.
Chris ședea lângă ea pe banchetă.
- Cred că e admiratorul tău secret, îi șopti el.
- Termină! se cutremură Emily. Mă sperii.
- Poate că o să-ți ceară numărul de telefon, continuă Chris. Poate că o să....
- Chris, îl opri Emily, lovindu-l în braț.
- Ce se-ntâmplă acolo?
- Nimic, răspunseră într-un glas.
Emily îl urmări pe Ciudat făcându-și treaba, adunând pliculețele de ketchup pe care oamenii le dăduseră pe jos și ștergând cu mopul sucul de Coca-Cola vărsat. Se uită la ea, ca și cum i-ar fi simțit pivirea fetei ațintită asupra lui, iar ea își coborî numaidecât ochii la chifla cu semințe de la hamburgerul ei.
Deodată, Chris se aplecă din nou spre ea și îi șopti ceva. Îi simți răsuflarea caldă în ureche.
- Provocarea supremă, spuse el.
Provocarea supremă, în cazul în care era dusă la bun sfârșit, te ridica vertiginos în ochii celeilalte persoane.
Nu că ar fi ținut socoteala, dar, dacă ar fi făcut-o, Emily ar fi trecut fără îndoială pe primul loc. Se întrebă dacă acesta era modul lui Chris de a-și lua revanșa pentru sărutul din noaptea anterioară.
Ultima provocare supremă fusese lansată de Emily. Chris își arătase fundul pe geamul de la autobuzul școlii cât timp străbătuseră un întreg cartier rezidențial.
Ea încuviință din cap.
- Du-te să faci pipi, îi șopti Chris, în toaleta bărbaților.
Emily zâmbi. La urma urmelor, era o provocare pe cinste. Și nu era nici pe departe la fel de neplăcută precum scoaterea fundului pe geam. Dacă era cineva acolo, ea avea să spună că pur și simplu greșise și avea să iasă. Chris nu avea de unde săștie dacă se dusese într-adevăr la toaletă.
Aruncă mai întâi o privire împrejur, căci n-ar fi vrut să treacă pe lângă Ciudat, oricât de absurd ar fi părut. Ieșise deja din sala de mese; probabil că acum îi venise rândul la întors burgerii.
Pe când se dădea jos de pe banchetă, James și Gus își ridicară privirea.
- Trebuie să merg până la toaletă, spuse ea.
Gus se șterse la gură cu șervețelul.
- Te duc eu, îi zise.
- Nu! strigă Em. Adică, mă descurc și singură.
- Melanie te lasă să te duci singură? o întrebă Gus neîncrezătoare.
Emily o privi drept în ochi și încuviință din cap. Gus se întoarse către James, care ridică din umeri.
- Suntem în Bainbridge, zise el. Ce se poate întâmpla?
Gus o urmări cu privirea pe Emily cum se strecoară prin labirintul de mese și scaune până la toaletele din capătul restaurantului. Apoi își îndreptă atenția către Kate, care mânjea masa cu ketchup.
Toaleta bărbaților era la stânga, cea a femeilor, la dreapta. Emily aruncă o privire în spate, către Chris, ca să fie sigură că se uită, după care intră.
În mai puțin de 5 minute, Emily reveni pe locul ei de lângă Chris.
- Bună treabă, îi spuse el și o atinse pe braț.
- N-a fost mare lucru, murmură ea.
- A, da? șopti el. Atunci de ce tremuri?
- Nu-i mare lucru, repetă ea, ridicând din umeri, însă fără să-l privească în ochi.
Își mâncă fără grabă brugerul, al cărui gust nu-l mai simțea, și se convinse treptat că ceea ce-i spusese lui era purul adevăr.
ACUM
- Alo? Doamna Harte? Sunt Phyllis Ray, secretara domnului director. Fiul dumneavoastră are probleme.
Emily se uită la Chris într-o doară.
- Ce fel de probleme? continuă ea. Mai bine ați veni să-l luați.
Închise repede telefonul.
- De ce ai făcut asta? se văită Chris. O să se ducă pân-acolo și-i să afle că am plecat acum o oră! O să fiu pedepsit pentru tot restul vieții!
Își trecu disperat mâinile prin păr, după care se prăbuși pe partea lui de pat din camera lui Emily.
Ea îl cuprinse cu brațele pe la spate, sprijinindu-și bărbia de umărul lui.
- Dac-o să fii pedepsit, îi șopti ea, atunci am să stau cu tine.
Chris ședea cu capul plecat, părinții lui flancându-l ca niște arbori de sequoia. Se întrebă dacă asta însemna cu adevărat căsnicia: ca unul dintre ei să continue să țipe atunci când celălalt își pierde vocea, precum un uriaș cu două capete.
- Ei bine, îl întrebă gâfâind mama lui, vrând să pună capăt acelei tirade. Ai ceva de zis în apărarea ta?
- Îmi pare rău, răspunse mecanic Chris.
- Părerea de rău nu-ți scuză prostia, îi spuse tatăl său. Părerea de rău nu schimbă faptul că mama ta a trebuit să anuleze o întâlnire ca să se ducă după tine la școală.
Chris dădu să răspundă că, dacă ar fi raționat logic, și-ar fi dat seama că niciun copil nu mai era la școală la ora aceea târzie a după-amiezii, dar renunță. Își băgă din nou capul între umeri, holbându-se la țesătura covorului și dorindu-și ca el și Em să-și fi adus aminte, pe când făceau farse la telefon, cămama lui tocmai punea pe picioare o afacere nouă. Dar nici măcar nu aflase de mult, cum ar fi putut să și rețină acest lucru? Și ce afacer mai era și asta, să stai la cozi unde nimeni nu voia să-și irosească timpul?
- Aveam pretenții mai mari de la tine și de la Emily, îi reproșă mama lui.
Ei bine, nu era nicio surpriză. Toată lumea avea pretenții mai mari de la el și de la Emily, ca și cum cu toții ar fi avut un plan măreț, de care numai el și Emily nu știau.
Câteodată, Chris și-ar fi dorit să tragă cu ochiul la sfârșitul cărții, cum s-ar zice, ca să vadă cum avea să se sfârșească totul, ca să nu se mai deranjeze să parcurgă toate etapele.
- În afară de a merge la școală, n-ai să părăsești camera asta 3 zile, îi spuse tatăl său. Să vedemdacă așa o să ai timp suficient ca să te gândești la oamenii pe care i-ai deranjat cu glumițele tale.
Apoi, ca un monstru uriaș, ambii părinți ieșiră din dormitorul său.
Chris se aruncă înapoi pe pat și-și acoperii ochii cu brațul. Doamne, ce pacoste mai erau!
Dădu la o parte perdeaua de la una dintre ferestrele dormitorului. Orientată spre est, avea vedere direct către dormitorul lui Emily.
Chris știa că și Emily avea parte în acel moment de același tărăboi. Nu știa dacă părinții ei îi țineau morală în dormitorul ei, în bucătărie sau în altă cameră.
Se așeză lângă lampa de la pat și apăsă întrerupătorul, cufundând astfel încăperea în întuneric. Apoi o aprinse din nou. Și iar o stinse, și iar o aprinse. O stinse, o aprinse.
4 perioade lungi de întuneric, după care 3 scurte.
Se ridică în picioare și așteptă lângă fereastră. Camera lui Emily, un pătrat galben de lumină brăzdat de crengi de copac, se cufundă și ea în întuneric. Apoi se lumină din nou.
Înățaseră codurile Morse în tabără, cu o vară în urmă. Camera lui Emily continua să transmită semnale luminoase. H....I.
Chris începu să apese și el butonul lămpii cu degetul mare. H...O...W... B....A....D.
Camera lui Emily se întunecă de 2 ori.
Chris semnaliză de 3 ori.
Zâmbi și se întinse pe cuvertură, urmărind cuvintele lui Emily care îi luminau noaptea.
În hol, Gus și James se prăbușiră de-a lungul peretelui, străduindu-se din greu să nu izbucnească în râs.
- Îți vine să crezi, începu Gus cu răsuflarea tăiată, că au sunat la un bărbat pe nume Longwanger?
James zâmbi.
- Eu nu cred că aș fi fost în stare să mă abțin din râs.
- Mă simt ca o ramolită fiindcă am țipat la el, spuse Gus. Am 38 de ani, dar aș putea foarte bine să fiu confundată cu Jesse Helms*.
*om politic, care avea 68 de ani în anul în care se desfășoară acțiunea romanului.
- A trebuit să-l pedepsim, Gus. Astfel, data viitoare ar fi făcut glume și mai deșănțate.
- Ce fel de glume ar mai putea face?
James oftă și o luă după umeri, mergând de-a lungul holului.
- N-ai să fii niciodată ramolită, de vreme ce eu dețin titlul de ramolit.
Gus intră în dormitorul matrimonial.
- Bine. Poți fi tu țopârlanul, eu am să rămân femeia țicnită care dă buzna în biroul directorului și insistă că fiul ei a intrat în bucluc.
James râse.
- Te-au prins, nu-i așa?
Ea aruncă o pernă în el.
James o prinse de gleznă, în timp ce ea scoase un chicotit și se rostogoli departe de el.
- N-ar fi trebuit să faci asta, zise el. Oi fi eu bătrân, dar nu-s mort încă.
Își lăsă greutatea trupului pe al ei, simțind-o cum se înmoaie sub el. Gura lui o acoperi pe a ei.
Gus își ținu respirația, după care nu se mai gândi la nimic.
Dragă jurnalule,
Porcușorul de Guineea al clasei o să aibă pui.
Astăzi, la școală, Mona Ripling a spus că l-a sărutat pe Kenny Lawrence în spatele peretelui cu saltele, în timpul orei de sport. Ceea ce e total aiurea, fiindcă toate lumea știe că Kenny este cel mai scârbos băiat dintr-a patra.
În afară de Chris, cu toate că el nu e ca ceilalți băieți.
Chris citește autobiografia lui Muhammad Ali pentru recenzia pe care trebuie s-o facem la engleză. M-a întrebat ce carte mi-am ales eu, și am început să-i povestesc despre Lancelot, și Guinevere, și Regele Arthur, după care m-am oprit. Probabil că o să fie acum curios să afle mai multe despre cavaleri și despre acele părți pe care am omis să i se spun.
Capitolele cele mai reușite sunt cele în care Guinevere își petrece timpul cu Lancelot. El are părul și ochii negri. Face diverse isprăvi, spre pildă, o ajută să descalece și o numește DOAMNA MEA. Pun pariu că se poartă cu ea cum se poartă mama cu oul ei de cristal, de nu lasă pe nimeni nici măcar să RESPIRE în preajma lui. Regele Arthur este un boșorog jegos. Guinevere ar trebui pur și simplu să fugă în lume cu Lancelot, pentru că îl iubește și pentru că sunt făcuți unul pentru celălalt.
Cred că e foarte romantic.
Dacă ar afla Chris că sunt înnebunită după basme, aș muri de rușine.
Câteva zile mai târziu, în aceeași săptămână, Chris fură cartea The Joy of Sex din bibliotecă, o provocare din partea lui Emily.
Ascunse cartea sub haină până când ajunseră acasă, după care o puseră în locul lor secret.
Bolovanul era de forma unui triunghi cu vârful în jos; partea mai lată, de deasupra, a pietrei era ca un pervaz, pe care să stai sau sub care să te pitești, în funcție de imaginația fiecăruia.
Chris dădu la o parte, cu piciorul, acele de pin care căzuseră la pământ. Scoase cartea și se așeză lângă Emily.
Preț de un moment, niciunul din ei nu scoase o vorbă, aplecați deasupra imaginilor cu mâini și picioare împleticite. Emily își trecu degetele pe deasupra unui desen în cerneală înfățișând un bărbat care lua pe la spate o femeie.
- Nu știu ce să zic, șopti ea, nu văd nicio bucurie în asta.
- Trebuie să fie altfel când o faci de-adevăratelea, spuse Chris și dădu la pagina următoare. Uau, făcu el, e ca la gimnastică.
Emily răsfoi cartea până când ajunse din nou la început, Se opri la o pagină care arăta o femeie deasupra unui bărbat, întinsă de-a lungul lui.
- Mare lucru, făcu Chris, mi-ai făcut asta de un milion de ori.
- Trebuie să fie altfel atunci când iubești persoana respectivă, argumentă Emily.
Chris ridică din umeri.
- Așa o fi, spuse el.
Gus schimba lenjeria de pe patul lui Chris, când dădu peste The Joy of Sex ascunsă sub saltea.
Luă cartea și începu s-o răsfoiască, văzând niște poziții pe care de mult le dăduse uitării. Apoi, o strânse la piept și ieși din casă, întreptându-se către casa familiei Gold.
Melanie îi deschise ușa, cu o cană cu cafea într-o mână, și luă cartea pe care Gus i-o întinse fără niciun cuvânt.
- Ei bine, începu ea, asta cu siguranță depășește atribuțiile unui bun vecin.
- Are doar 9 ani, izbucni Gus, azvârlindu-și haina pe podeaua bucătăriei și prăbușindu-se pe un scaun. Copiii de 9 ani ar trebui să se gândească la baseball, nu la sex.
- Cred că, mintal, au legătură între ele, își dădu Melanie cu părerea. Știi tu, să atingi prima bază, a doua bază și restul.
- Cine l-a lăsat să plece cu asta de la bibliotecă? întrebă Gus, întorcându-se către prietena ei. Ce fel de adult ar face asta?
Melanie cercetă coperta din spate a cărții.
- Nimeni, spuse ea. Cartea asta nu a fost înregistrată pentru împrumut.
Gus își îngropă fața în mâini.
- Grozav. E un pervers și un hoț.
Ușa de la bucătărie se deschise larg și în prag apăru Michael, cărând în brațe o cutie plină cu echipamente veterinare.
- Doamnelor, le salută el, lăsând cutia să cadă cu zgomot pe podea. Ce faceți?
Trase cu ochiul peste umărul lui Melanie și, cu un zâmbet ștrengăresc, îi luă cartea din mâini.
- Uau! făcu el. Îmi amintesc de astea.
- Dar nu aveai 9 ani când ai citit-o, nu?
Michael izbucni în râs.
- Că zicem că eram într-a cincea.
Melanie se întoarse surprinsă spre el.
- Știai tu ce-s alea fete la o vârstă atât de fragedă?
El o sărută pe creștet.
- Dacă nu aș fi început devreme, zise el, nu aș ajuns armăsarul de acum.
Se așeză pe scaunul din fața lui Gus și îi întinse cartea.
- Dă-mi voie să ghicesc: ai găsit-o sub salteaua lui? Acolo îmi țineam și eu exemplarul din Penthouse.
Gus începu să se frece pe tâmple.
- Dacă îl mai pedepsim încă o dată, o să ne trezim la ușă cu cei de la Protecția Copilului.
Ridică privirea, cu o expresie nefericită întipărită pe chip.
- Poate că nici nu trebuie să-l pedepsim, continuă ea. Poate că doar încearcă să înțeleagă mai bine fetele.
Michael ridică din sprâncene.
- Când o să reușească, îl trimiți și la mine să stăm puțin de vorbă?
Melanie oftă înțelegătoare.
- Nu știu ce-aș face dacă aș fi în locul tău.
- Cine spune că nu ești? i-o întoarse Gus. De unde știi că Em n-are nimic de-a face cu asta? Tot ce fac ăștia 2 fac împreună.
Se uită la Michael:
- Poate că ea e tartorul.
- Em are 9 ani, răspunse el, îngrozit de un asemenea gând.
- Exact, spuse Gus.
Gus așteptă până când îl auzi pe fiul ei întorcând camera pe dos. Apoi ciocăni la ușă și-l găsi, agitat, într-o debandadă de haine, mănuși de baseball, corse de hochei.
- Hei, îi spuse ea pe un ton blând, ai pierdut ceva?
Îl urmări pe Chris cum se face din ce în ce mai roșu. Apoi își scoase mâinile de la spate.
- Ai pierdut cumva asta? îl întrebă ea.
- Nu e ceea ce pare, se apără Chris numaidecât, ceea ce pe Gus o uimi.
Când învățase să mintă cu atâta ușurință?
- Dar ce pare-a fi?
- Ceva ce n-ar trebui să citesc?
Gus se așeză pe patul lui.
- E o întrebare sau o afirmație?
Își îndulci tonul vocii și-și trecu palma peste coperta cărții.
- Ce te face să crezi că n-ar trebui s-o citești?
Chris ridică din umeri.
- Nu știu. Pozele cu oameni goi și restul.
- Pentru asta ai vrut s-o citești?
- Presupun că da, răspunse Chris, arătând atât de jalnic încât ei mai-mai că i se făcu milă de el.
Păruse o idee bună la momentul ăla.
- Putem să uităm treaba asta? imploră Chris.
Mai că-i venea să-l ierte, sedusă de felul în care se prepelea lângă ea, ca un fluture prins într-un bold.
Gus își drese vocea, conștientă de faptul că băiatul din fața ei, al cărui chip ar fi putut să-l recunoască și numai la atingere, îi părea străin. Era cineva care auzise de cuvântul femeie și nu se mai gândea la trăsăturile lui Gus și la îmbrățișările mamei, ci la o fată fără chip, cu sâni și șolduri voluptoase.
Când se întâmplase asta?
- Dacă ai întrebări legate, știi tu, legate de... asta... poți oricând să ne întrebi pe mine sau pe tatăl tău, reuși Gus să articuleze, sperând din tot sufletul să apeleze la James, dacă era cazul.
Se întrebă ce o determinase să abordeze subiectul acesta cu Chris. În momentul respectiv, n-ai fi putut spune care dintre ei 2 era mai stânjenit.
- Așa am să fac, spuse Chris, cu privirea în pământ și cu mâinile împreunate. Unele chestii din cartea aia.... sunt, ei bine.....
Își ridică ochii.
- Unele dintre ele nu par să funcționeze prea bine.
Gus atinse cu mâna părul fiului ei.
- Dacă n-ar funcționa, nu te-am fi avut pe tine, răspunse ea simplu.
Emily și Chris ședeau sub pătura de pe patul fetei ca într-un cort; o lanternă aprinsă se legăna între picioarele lor goale.
Părinții lui Chris plecaseră la un bal caritabil organizat de spital și îi rugaseră pe soții Gol să stea cu el și cu sora lui. Kate se dusese la culcare imediat după baie, însă Chris și Em plănuiseră să stea treji până la miezul nopții.
Melanie îi băgase în pat puțin înainte de 9 și dăduse stingerea, însă ei știau că, dacă aveau să facă liniște, nimeni nu avea să-și dea seama.
- Deci? stărui Chris. Adevăr sau provocare?
- Adevăr, răspunse Emily. Cel mai urât lucru pe care l-am făcut vreodată... a fost când am sunat-o pe mama ta și m-am dat drept secretara directorului.
- Nu-i adevărat! Ai uitat când ai turnat acetonă pe biroul mamei și ai dat vina pe Kate?
- Aia am făcut-o doar pentru că tu mi-ai zis s-o fac! șopti Emily înverșunată. Mi-ai spus că n-o să-și dea seama.
Se încruntă.
- În fine, dacă tot știau care-a fost cel mai urât lucru pe care l-am făcut, de ce m-ai mai întrebat?
- Bine, te întreb altceva, replică Chris. Citește-mi ce ai scris în jurnal cât mă spălam eu pe dinți.
Lui Emily i se tăie răsuflarea.
- Provocare!
Dinții albi ai lui Chris străluciră în raza de lumină a lanternei.
- Furișează-te în dormitorul părinților tăi, spuse el. Și adu-le periuțele de dinți, ca să știu sigur că ai făcut-o.
- Bine, încuviință Emily, dând pătura la o parte.
Părinții ei se duseseră la culcare cu o jumătate de oră în urmă. Mai mult ca sigur că n-aveau cum să fie încă treji.
În secunda în care ieși din cameră, Chris aruncă o privire înspre carnetul cu copertă înflorată, în care își revărsa Emily sentimentele seară de seară. Avea un lăcățel, dar el putea să-l spargă. Atinse cu mâna spatele jurnalului, după care o retrase, ca ars.
Îi era oare fricăă s-o facă, pentru că Emily ținea atât de mult ca el să nu-l citească? Sau îi era frică pentru ce avea să găsească acolo?
Scutură carnetul și îl deschise. Numele lui era pomenit peste tot. Făcu ochii mari, după care închise cu zgomot jurnalul și-l puse înapoi pe birou, strecurându-se în pat, temându-se că vinovăția avea să i se citească pe chip.
- Poftim, spuse Em gâfâind și strecurându-se înapoi în pat.
Îi întinse două periuțe de dinți.
- E rândul tău.
Își trase picioarele sub ea.
- Cine e cea mai drăgălașă fată din clasa a V-a?
Ei bine, asta era o întrebare ușoară. Emily se aștepta ca el să spună Molly Ettlesley, singura fată dintr-a V-a care chiar avea nevoie de sutien. Dar, dacă spunea Molly, știa că Emily se necăjea, întrucât se presupunea că el era cel mai bun prieten al ei.
Privirea îi alunecă spre jurnal. Chiar îl credea Emily vreun soi de cavaler?
- Provocare, bălmăji el.
- Bine, atunci.
Înainte ce Emily să aibă timp să se răzgândească, îi ceru lui Chris s-o sărute.
El azvârli pătura peste capetele lor.
- Să ce?!
- M-ai auzit, făcu Emily, încruntând sprâncenele. Nu e nici pe departe la fel de rău ca furișatul în dormitorul părinților.
Mâinile îi transpirară deodată, așa că și le șterse de genunchii pijamalei.
- Bine, se învoi el.
Se aplecă înainte și-și lipi gura de a ei. Apoi se retrase, la fel de roșu la față ca Emily.
- Ei bine, declară el, ștergându-și buzele cu dosul mâinii, a fost cam scârbos.
Emily își duse ușor mâna la bărbie.
- Categoric, șopti ea.
Singurul McDonald`s din Bainbridge se lăuda cu un batalion, veșnic altul, de angajați adolescenți, pe care îi munceau deasupra grătarelor unsuroase și a tigăilor cu ulei până când creșteau și absolveau studiile. Dar, de câtva timp, un singur om lucrase acolo în mod consecvent.
Dești trecut de 20 de ani, avea părul lung, negru, și un ochi cu albeață. Adulții spuneau politicos că „e ceva în neregulă cu el”. Copiii îl numeau Ciudatul și inventau povești cum că ar frige copilași în tigaia pentru prăjit cartofi sau că și-ar curăța unghiile cu un cuțit de vânătoare.
În după-amiaza aceea, Chris și Emily luau prânzul acolo și era tura Ciudatului la debarasat mesele.
Părinții lui Chris se întorseseră pe la prânz, mama lui năpustindu-se asupra lui ca un uliu să-l sărute pe frunte.
După ce schimbară câteva bârfe cu mama lui Emily despre cine și ce purtase la petrecerea din seara precedentă, Gus se oferi să o ia cu ei pe Emily la McDonald`s, la prânz, în semn de mulțumire pentru că îi supravegheaseră pe copii peste noapte.
Se duseseră cu tăvile ca să-și aleagă o masă, însă, de fiecare dată când Emily întorcea capul, îl vedea pe Ciudat la masa de lângă ea, din spatele ei, din fața ei, frecând suprafața lucioasă a meselor și fixând-o cu ochiul lui normal.
Chris ședea lângă ea pe banchetă.
- Cred că e admiratorul tău secret, îi șopti el.
- Termină! se cutremură Emily. Mă sperii.
- Poate că o să-ți ceară numărul de telefon, continuă Chris. Poate că o să....
- Chris, îl opri Emily, lovindu-l în braț.
- Ce se-ntâmplă acolo?
- Nimic, răspunseră într-un glas.
Emily îl urmări pe Ciudat făcându-și treaba, adunând pliculețele de ketchup pe care oamenii le dăduseră pe jos și ștergând cu mopul sucul de Coca-Cola vărsat. Se uită la ea, ca și cum i-ar fi simțit pivirea fetei ațintită asupra lui, iar ea își coborî numaidecât ochii la chifla cu semințe de la hamburgerul ei.
Deodată, Chris se aplecă din nou spre ea și îi șopti ceva. Îi simți răsuflarea caldă în ureche.
- Provocarea supremă, spuse el.
Provocarea supremă, în cazul în care era dusă la bun sfârșit, te ridica vertiginos în ochii celeilalte persoane.
Nu că ar fi ținut socoteala, dar, dacă ar fi făcut-o, Emily ar fi trecut fără îndoială pe primul loc. Se întrebă dacă acesta era modul lui Chris de a-și lua revanșa pentru sărutul din noaptea anterioară.
Ultima provocare supremă fusese lansată de Emily. Chris își arătase fundul pe geamul de la autobuzul școlii cât timp străbătuseră un întreg cartier rezidențial.
Ea încuviință din cap.
- Du-te să faci pipi, îi șopti Chris, în toaleta bărbaților.
Emily zâmbi. La urma urmelor, era o provocare pe cinste. Și nu era nici pe departe la fel de neplăcută precum scoaterea fundului pe geam. Dacă era cineva acolo, ea avea să spună că pur și simplu greșise și avea să iasă. Chris nu avea de unde săștie dacă se dusese într-adevăr la toaletă.
Aruncă mai întâi o privire împrejur, căci n-ar fi vrut să treacă pe lângă Ciudat, oricât de absurd ar fi părut. Ieșise deja din sala de mese; probabil că acum îi venise rândul la întors burgerii.
Pe când se dădea jos de pe banchetă, James și Gus își ridicară privirea.
- Trebuie să merg până la toaletă, spuse ea.
Gus se șterse la gură cu șervețelul.
- Te duc eu, îi zise.
- Nu! strigă Em. Adică, mă descurc și singură.
- Melanie te lasă să te duci singură? o întrebă Gus neîncrezătoare.
Emily o privi drept în ochi și încuviință din cap. Gus se întoarse către James, care ridică din umeri.
- Suntem în Bainbridge, zise el. Ce se poate întâmpla?
Gus o urmări cu privirea pe Emily cum se strecoară prin labirintul de mese și scaune până la toaletele din capătul restaurantului. Apoi își îndreptă atenția către Kate, care mânjea masa cu ketchup.
Toaleta bărbaților era la stânga, cea a femeilor, la dreapta. Emily aruncă o privire în spate, către Chris, ca să fie sigură că se uită, după care intră.
În mai puțin de 5 minute, Emily reveni pe locul ei de lângă Chris.
- Bună treabă, îi spuse el și o atinse pe braț.
- N-a fost mare lucru, murmură ea.
- A, da? șopti el. Atunci de ce tremuri?
- Nu-i mare lucru, repetă ea, ridicând din umeri, însă fără să-l privească în ochi.
Își mâncă fără grabă brugerul, al cărui gust nu-l mai simțea, și se convinse treptat că ceea ce-i spusese lui era purul adevăr.
ACUM
NOIEMBRIE 1997
S. Barrett Delaney își petrecuse mare parte din viața ei de adult încercând să se împace cu faptul că era o avocată pe nume Sue.
Trecuseră ani buni de când nu-și mai folosise numele de botez ca să semneze, dar, dintr-un motiv pe care nu-l știa, îl auzea mai tot timpul: fie de la vreun glumeț de la resurse umane pus pe șotii, fie de la vreo companie de carduri de credit, care îi solicita numele complet din certificatul de naștere, fie de la vreo persoană care răsfoia prin albumul școlii.
Erau luni întregi când trebuia să-și repete întruna că motivul pentru care alesese să fie procuror, și nu avocat al apărării, rezida în iubirea ei pentru dreptate, și nu în lipsa încrederii în sine.
Se uită la ceas și, dându-și seama că era în întârziere, o luă la fugă de-a lungul coridorului înspre cantină.
Anne-Marie Marrone ocupase deja masa din colț, având în față două pahare de unică folosință. Detectivul își ridică privirea, exact când ea se așeză pe scaunul de vizavi.
- Ți se răcește cafeaua.
În ceea ce o privește pe Anne-Marie, cel mai bun lucru era că o știa pe S. Barrett Delaney încă de pe vremea când era Sue, cu toate că nu o strigase așa niciodată.
Fuseseră colege la școala Our Lady of Perpetual Sorrow din Concord. Anne-Marie se hotărâse să dea admiterea la poliție, Barrie, la drept.
- Așadar, începu Barrie, luând capacul de pe cafeaua ei și, în același timp, deschizând dosarul în care se aflau declarațiile poliției, raportul medico-legal al lui Emily Gold și observațiile lui Anne-Marie cu privire la Chris Harte. Asta-i tot?
- Tot ce avem până acum, răspunse Anne-Marie, sorbind din cafeaua ei. Cred că ai un caz.
- Întotdeaua avem, bombăni Barrie, examinând probele. Întrebarea e: Avem unul solid?
Citi primele rânduri ale raportului medico-legal, după care se aplecă înainte, răsucind între degete cruciulița de aur de la gât.
- Spune-mi ce știi până acum, îi ceru ea.
- Polițiștii au fost chemați după ce s-a auzit o împușcătură. Au găsit o fată inconștientă, mai mult moartă. Băiatul era în stare de șoc și sângera masiv din cauza unei răni la cap.
- Unde era arma?
- În caruselul în care se aflau. S-a găsit și ceva alcool, o sticlă de Canadian Club. Un glonț fusese folosit, altul era încă în armă. Rezultatele balistice au arătat că glonțul folosit provenea de la aceeași armă, dar amprentele nu au fost încă identificate.
Își șterse buzele cu un șervețel.
- Când l-am interogat pe băiat....
- După ce, bineînțeles, i-ai citit drepturile.... o întrerupse Barrie.
- Ei bine, de fapt.... se strâmbă Anne-Marie, nu chiar cuvânt cu cuvânt. Dar a trebuit să intru acolo, Barrie. Doar ce ieșise de la reanimare, iar părinții lui nu mă voiau deloc prin preajmă.
- Continuă, o îndemnă Barrie.
O ascultă pe Anne-Marie până când aceasta termină ce avea de spus, după care păstră tăcere preț de câteva momente. Luă restul paginilor din dosar și le cercetă, scoțând din când în când câte un murmur.
- Bine, făcu ea. Iată ce cred eu.
Ridică privirea către prietena ei.
- Ca să putem face un cap de acuzare pentru crimă cu premeditare, trebuie să dovedim mai întâi că a existat actul de premeditare, voința și deliberarea. A fost o faptă deliberată? Da, altminteri băiatul nu ar fi luat arma de acasă - nu porți asupra ta un Colt vechi cu aceeași lejeritate cu care porți un set de chei. S-a gândit el s-o ucidă pe fată, chiar și preț de o clipă? Evident, de vreme ce a luat arma de acasă cu ore în urmă. A fost un act voit? Presupunând că, încă de la bun început, intenția lui a fost s-o omoare pe fată, atunci da, a reușit să-și ducă planul la bun sfârșit.
Anne-Marie își țuguie buzele.
- În apărarea lui, băiatul mi-a spus că intenționaseră un dublu suicid, distrus înainte de a-i fi venit și lui rândul.
- Ei bine, asta ne spune că e suficient de deștept încât să nu se piardă cu firea. Bună explicație, doar că nu a prevăzut ce aveau să scoată la lumină dovezile.
- Ce spui de un cap de acuzare pentru agresiune sexuală.
Barrie răsfoi adnotările detectivului.
- Nu prea cred. În primul rând, fata era însărcinată, deci, făcuseră sex înainte. Iar dacă au întreținut raporturi sexuale o perioadă mai lungă de timp, nu ai cum să-l acuzi de viol. Totuși, putem să folosim încă probele care arată că fata a opus rezistență.
Își ridică din nou privirea.
- Am nevoie să-l interoghezi din nou.
- Pun pariu că și-a luat un avocat.
- Vezi ce poți face, o îndemnă Barrie. Dacă el nu vorbește, încearcă să afli ceva de la familie sau de la vecini. Nu vreau să mă pripesc. Trebuie să aflăm dacă el știa de sarcina fetei. Avem nevoie de informații suplimentare cu privire la relația celor 2 - au existat cazuri de abuz înainte? Și mai trebuie să aflăm și dacă Emily Gold avea sau nu tendințe suicidale.
Anne-Marie, care până atunci notase în carnețelul ei, ridică privirea.
- În timp ce eu o să muncesc pe brânci, tu ce-o să faci?
Barrie zâmbi cu un aer de superioritate.
- Am să înaintez cazul marelui juriu.
În secunda în care Melanie deschise ușa, Gus își strecură prin crăpătură mâna în care ținea o conservă de măsline negre fără sâmburi.
- N-am putut să ți le aduc cu creangă cu tot, spuse ea, pe când Melanie dădu să-i închidă ușa în nas.
Hotărâtă, Gus își strecură umărul în deschizătura strâmtă, apoi restul corpului, așa încât se pomeni stând chiar în fața lui Melanie, în bucătăria acesteia.
- Te rog, îi spuse ea încetișor. Știu că suferi. La fel și eu. Și mă ucide faptul că nu putem suferi împreună.
Melanie stătea cu brațele încrucișate atât de strâns, încât lui Gus i se păru că avea să se despice în două.
- N-am ce vorbi cu tine, îi răspunse femeia pe un ton aspru.
- Mel, Dumnezeule, îmi pare rău! izbucni Gus cu ochii scăldați în lacrimi. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, îmi pare rău că te simți atât de rău, îmi pare rău că nu știu ce să fac sau ce să spun ca să te fac să te simți mai bine.
- Cel mai bun lucru pe care ai putea să-l faci, îi zise Mel, ar fi să pleci.
- Mel, insistă Gus, dând să o îmbrățișeze.
- Nu mă atinge!
Pe Melanie o trecură fiorii, iar vocea îi tremura.
Gus se retrase, șocată.
- Eu... îmi pare rău. Am să mă întorc mâine.
- Nu vreau să te întorci mâine. Nu vreau să te mai întorci niciodată!
Melanie trase adânc aer în piept.
- Fiul tău, începu ea, articulând fiecare cuvânt, mi-a ucis fiica.
Gus simți un junghi fierbinte între coaste, care i se răspândi în tot corpul.
- Chris v-a spus vouă și poliției că aveau de gând să se sinucidă. Acum, firește, nu am de unde să știu sigur unde se aflau... Dar dacă Chris spune asta, eu îl cred.
- Normal că-l crezi, i-o întoarse Melanie.
Ochii lui Gus se îngustară.
- Ascultă, începu ea, nu e ca și cum Chris a scăpat teafăr și nevătămat. A avut 70 de copci și a stat 3 zile într-o clincă de psihiatrie. A povestit poliției despre cele întâmplate când încă se afla în stare de șoc. Ce motiv ar fi avut să mintă?
Melanie izbucni în râs.
- Te auzi ce spui, Gus? Cum adică ce motiv ar fi avut să mintă?
- Pur și simplu, nu poți crede că fiica ta avea tendințe suicidale, fără ca tu să bagi măcar de seamă! ripostă Gus. Nu, câtă vreme aveați o relație atât de strânsă!
Melanie scutură din cap.
- Spre deosebire de tine, vrei să zici? Nu poți face față situației de a fi mama unui adolescent care poate recurge oricând la sinucidere. Dar poți accepta gândul de a fi mama unui criminal.
Lui Gus îi stăteau pe limbă atâtea replici pline de indignare, încât simțea durerea de a le reprima. Convinsă că aveau să o mistuie de vie dacă nu le rostea, îi întoarse spatele lui Melanie și ieși pe ușa bucătăriei.
Fugi spre casă, respirând cu nesaț aerul rece și încercând din răsputeri să-și alunge din minte gândul că Melanie ar putea interpreta plecarea ei ca pe un gest de capitulare.
- Mă simt prost, spuse Chris.
Genunchii îi ajungeau până la bărbie așa cum ședea în scaunul minuscul cu rotile, însă era singurul mod în care cei de la spital îi permiteau să părăsească instituția.
- Sunt doar niște măsuri de precauție, îi spuse mama sa, ca și cum lui i-ar fi păsat, în timp ce intră la lift alături de infirmierul care-i împingea scaunul cu rotile. Și-n plus, ai să ieși de aici în 5 minute.
- 5 minute înseamnă mult prea mult, bombăni Chris, iar mama lui îi puse mâna pe creștet.
- Cred că deja te simți mai bine, îi spuse ea.
Mama lui începu să pălăvrăgească pe tot felul de subiecte: aveau să mănânce la cină, cine sunase să se intereseze de el și dacă băiatul credea că avea să ningă de Ziua Recunoștinței.
El scrâșni din dinți, doar ca s-o facă să-i dea pace. Ceea ce ar fi vrut să-i spună de fapt era:
Încetează să te comporți ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Pentru că s-a întâmplat, și nu poți face nimic ca lucrurile să fie ca înainte.
În schimb, își ridică privirea când ea îi atinse fața și se sili să zâmbească.
Când infirmierul îi lăsă în hol, ea își strecură brațul în jurul mijlocului băiatului.
- Mulțumesc, i se adresă infirmierului, după care se îndreptă cu Chris înspre ușile glisante.
Aerul de afară era minunat. Îi pătrunse în plămâni, simțindu-l mai tare și mai proaspăt decât pe cel din spital.
- Mă duc să aduc mașina, spuse mama lui, lăsându-l pe Chris spirjinit de zidul de cărămidă al spitalului.
Dincolo de autostradă, se vedeau piscurile cenușii ale munților, iar el închise ochii pentru o clipă, încercând să și-i imprime în memorie.
Când își auzi numele, clipi. Detectivul Marrone stătea în fața lui, blocându-i splendida priveliște.
- Chris, repetă ea. Mă întrebam dacă ai fi dispus să mă însoțești până la secție.
Nu fusese arestat, dar, chiar și așa, părinții lui se împotriviseră ca el să facă acest lucru.
- Mă duc doar să-i mărturisesc adevărul, îi asigură Chris, însă mama lui fusese oricum pe punctul de a leșina, iar tatăl dăduse fuga să-i găsească un avocat care să-l aștepte la secție.
Detectivul Marrone subliniase faptul că, la 17 ani, Chris avea dreptul să decidă singur în privința reprezentării juridice, lucru pentru care trebuia să-i fie recunoscător.
O urmă de-a lungul coridorului îngust de poliție și intrară într-o sală mică de ședințe în care se afla o masă, iar pe ea un dispozitiv de înregistrare.
Îi citi drepturile, pe care el le recunoscu de la cursul despre guvern, și porni dispozitivul de înregistrare.
- Chris, începu ea, vreau să-mi spui cât mai detaliat posibil ce s-a întâmplat în noaptea de 17 noiembrie.
Chris își încrucișă mâinile pe masă și își drese glasul.
- Eu și Emily vorbiserăm la școală și rămăsese stabilit să o iau de acasă la 7,30.
- Ai mașina ta?
- Da. Era acolo când au venit polițiștii. Știți dumneavoastră, jeepul verde.
Detectivul Marrone încuviință din cap.
- Continuă.
- Luaserăm cu noi ceva de băut.....
- Ceva?
- Alcool.
- Noi?
- Eu adusesem.
- De ce?
Chris se foi pe scaun. Poate că nu ar fi trebuit să răspundă la toate întrebările acelea. Pe când detectivul Marrone își dădu seama că forțează prea mult lucrurile, schimbă întrebarea.
- Știai că Emily voia să se sinucidă?
- Da, răspunse Chris. Pusese la cale un plan.
- Vorbește-mi despre planul ăsta, stărui detectivul. Era o situație de genul „Romeo și Julieta”?
- Nu, răspunse Chris. Doar Emily voia.
- Voia să se sinucidă?
- Da, răspunse Chris.
- Și pe urmă?
- Pe urmă trebuia să mă sinucid și eu, continuă Chris.
- La ce oră ai luat-o cu mașina?
- La 7,30, răspunse Chris. Am mai spus deja.
- Corect. A mai spus Emily cuiva despre faptul că voia să se sinucidă?
Chris ridică din umeri.
- Nu cred.
- Nici tu?
- Nu.
Detectivul se așeză picior peste picior.
- De ce nu?
Chris își lăsă ochii în poală.
- Emily știa deja. Nu-mi păsa dacă mai află și altcineva.
- Și ea ce ți-a spus mai exact?
Băiatul începu să urmărească o dungă de pe masă cu unghia degetului mare.
- Îmi tot spunea că voia ca lucrurile să rămână exact așa cum erau și că și-ar fi dorit să poată face ceva ca ele să nu se schimbe niciodată. Devenea foarte neliniștită când vorbea despre viitor. Odată, mi-a spus că putea vedea viața pe care și-ar fi dorit s-o aibă - copii, un soț, o casă la periferie, știți dumneavoastră - dar că nu-și dădea seama cum să ajungă din punctul A în punctul B.
- La fel te simțeai și tu?
- Câteodată, răspunse Chris încetișor. Mai ales când mă gândeam că o să moară.
Își mușcă buza de jos.
- Ceva o frământa pe Emily, continuă el. Ceva despre care nici măcar nu putea să-mi vorbească. Uneori, când.... când....
Vocea i se frânse și-și întoarse privirea.
- Pot lua o pauză?
Imperturbabilă, polițista opri dispozitivul. Când Chris, cu ochii roșii, încuviință din cap, îl porni din nou.
- Ai încercat s-o convingi să renunțe?
- Da, răspunse Chris. De 1 milion de ori.
- În noaptea aia?
- Și înainte.
- Unde v-ați dus în acea noapte?
- La carusel. Cel de lângă vechiul bâlci, care acum e un parc pentru copii. Obișnuiam să lucrez acolo.
- Tu ai ales locul?
- Emily.
- La ce oră ați ajuns acolo?
- Pe la 8, răspunse Chris.
- După ce v-ați oprit să luați cina?
- N-am cinat împreună, preciză Chris. Fiecare a mâncat la el acasă.
- Și ce ați făcut apoi?
Chris expiră încet.
- Am ieșit din mașină și i-am deschis portiera lui Emily. Am luat cu noi sticla de Canadian Club până la carusel și ne-am așezat pe una dintre bănci.
- Ai întreținut relații sexuale cu Emily în acea seară?
Ochi lui Chris se îngustară.
- Nu cred că asta vă privește.
- Tot ce ține de asta, îi replică detectivul, mă privește. Ai întreținut sau nu?
Chris încuviință din cap, iar detectivul îi făcu semn către dispozitivul de înregistrare.
- Da, spuse el încetișor.
- A fost un act consimțit?
- Da, răspunse Chris iritat, încleștându-și maxilarul.
- Ești sigur?
Chris își deschise palmele pe masă.
- Am fost acolo, răspunse el.
- I-ai arătat arma înainte sau după ce ați făcut sex?
- Nu-mi amintesc. După, cred.
- Dar ea știa că o s-o aduci?
- A fost ideea ei, zise Chris.
Detectivul încuviință din cap.
- Ai avut vreun motiv anume s-o duci pe Emily la carusel să se sinucidă?
Chris se încruntă.
- Emily a vrut să meargă acolo, spuse el.
- A fost alegerea ei?
- Da, răspunse Chris. Am discutat o grămadă până să ne hotărâm.
- De ce la carusel?
- Lui Emily i-a plăcut dintotdeauna acolo, spuse Chris. Și presupun că și mie.
- Deci, începu Anne-Marie, să recapitulăm: v-ați dus la carusel, ați băut ceva, ați admirat împreună apusul, ați făcut sex....
Chris ezită un moment, după care se întinse după dispozitivul de înregistrat și îl închise.
- Soarele apusese deja. Era ora 8, spuse el pe o voce joasă. V-am spus deja asta.
O privi pe polițistă drept în ochi.
- Nu credeți ce vă spun?
Anne-Marie apăsă butonul dispozitivul și scoase caseta cu înregistrarea, fără să întrerupă contactul vizual cu Chris.
- Ar trebui? îl întrebă ea.
Marți după-amiază, în ciuda protestelor tuturor, Melanie se întoarse la serviciu. Era ziua când se ținea ora lecturii de povești, așa că biblioteca era ticsităă de tinere mămici cu copiii lor înfofoliți care mai de care amuțind toate dintr-odată atunci când Melanie intră și făcându-i loc să treacă înspre sala persoanlului din spate.
Pe când își atârna haina în cui, se întrebă dacă vestea despre moartea lui Emily se răspândise atât de repede sau dacă insinctul lor le spunea ceva.
- Melanie! auzi din spate o voce strigând-o pe nume.
Se întoarse și o văzu pe Rose, adjuncta ei.
- Nimeni nu se aștepta să vii.
- Vin aici de 17 ani, răspunse Melanie încetișor. E locul în care mă simt cel mai în largul meu.
- Da, te cred.
Rose nu părea să-și găsească cuvintele potrivite.
- Cum reziști, scumpo?
Melanie se dădu înapoi.
- Sunt aici, nu-i așa?
Se duse la biroul recepției și se așeză pe scaunul bibliotecarului cu un tremur ușor - dacă și acesta îi devenise brusc străin? Dar nu, era la fel ca întotdeauna, curbat după forma posteriorului ei, bucata aceea de metal deranjând-o chiar sub coapsa dreaptă.
Își puse mâinile pe tejgheaua recepției și așteptă.
Nu avea nevoie decât de 1 cititor care să vină cu o întrebare, și ar fi fost vindecată. S-ar fi simțit din nou utilă.
Zâmbi binevoitoare unui cuplu de studenți, care o salutară din cap și se îndreptară către sala cu periodice.
Își scoase pantofii, își frecă piciorul îmbrăcat cu ciorap de suportul rece, din crom, al scaunului, după care se încălță la loc. Tastă cuvinte ciudate, care îi apăreau pe monitorul calculatorului, doar ca să-și facă de lucru.
- Mă scuzați.
Melanie ridică brusc capul și văzu stând de partea cealaltă a biroului recepției o femeie de o vârstă apropiată cu ea.
- Vă pot ajuta cu ceva?
- Sper din suflet! izbucni ea. Încerc să găsesc cât mai multe informații despre Atalanta.
Ezită un moment.
- Alergătoarea din Grecia, nu orașul din Georgia, ținu ea să lămurească.
Melanie zâmbi.
- Știu.
Degetele ei începură să zboare pe tastatură, întreg trupul fiindu-i cuprins de o euforie asemănătoare cu efectul dat de nicotină.
- Ar trebui să găsiți despre Atalanta la secțiunea Mitologie. Numărul de ordine este....
Dar Melanie îl știa dinainte: 292. Nu apucă să i-l spună femeii, că aceasta își și dădu ochii peste cap, ușurată.
- Mulțumesc lui Dumnezeu! zise ea. Fiica mea are de făcut un eseu cu subiectul studii sociale, dar n-am găsit nicio informație la Biblioteca Orford. Am găsit 3 cărți despre Altas; despre Atalanta, nimic....
Fiica mea.
Melanie se uită la lista de cărți dată de calculator, cărți care se găseau chiar după colț. Deschise gura ca să-i ofere indicațiile, însă vocea care se auzi nu semăna câtuși de puțin cu a ei:
- Verificați la nonficțiune, spuse Melanie. Numărul de ordine: 641,5.
Era cel al secțiunii de cărți de bucate.
Femeia îi mulțumi din toată inima și porni să caute cartea în secțiunea greșită.
Melanie simți înăuntrul ei ceva luptându-se să se desprindă, un blocaj al unui vas de sânge instalat vineri seară care, odată eliberat, ar fi putut să-i otrăvească lent întregul organism.
Un bărbat se apropie de ea, cerându-i o recomandare pentru un roman recent. Acesta îi spuse că preferații lui erau Clancy, Cussler, Crichton, dar că ar fi vrut să încerce ceva nou.
- Atunci, cel mai potrivit ar fi ultimul roman al lui Robert James Waller, spuse Melanie.
Pe studenți îi trimitea la secțiunea pentru copii, pe istorici, la cea cu cărți motivaționale, pe cei care doreau să împrumute casete video, la secțiunea cu ghiduri de călătorie Fodor.
Și în tot acest timp, Melanie era zâmbitoare, găsind că era mult mai satisfăcător să împartă în stânga și în dreapta frustrare și nefericire în locul informațiilor precise.
Jordan McAfee, avocatul apărării recomandat de Garry Mooorhouse, ședea la masa din bucătăria familiei Harte, avându-i în dreapta pe Chris, care era îmbufnat, iar în spate pe Gus.
Venise direct de la sala de sport, așa că purta pantaloni scurți și un tricou șifonat. Era roșu în obraji, iar pe tâmplă i se scurgea o picătură de sudoare.
James credea cu tărie în primele impresii. Era 8 seara, dar totuși....
Fără costum, părul țepos și transpirat, broboanele de sudoare - poate că lui Jordan McAffe îi era pur și simplu cald, însă lui James i se păru agitat. Îi era cu neputință să și-l închipuie salvatorul în armură al cuiva, cu atât mai puțin al propriului fiu.
- Acum, începu Jordan McAfee, Chris deja mi-a povestit ce i-a spus detectivului Marrone. Pentru că s-a dus din proprie inițiativă și pentru că detectivul i-a citit drepturile, tot ceea ce a spus va putea fi folosit împotriva lui. Totuși, dacă se va ajunge la asta, mă voi lupta din răsputeri să obțin respingerea ca probe a conversațiilor de la spital.
Își îndreptă privirea către James.
- Sunt sigur că aveți întrebări. Ce-ați zice să începem cu ele?
Câte cazuri ai câștigat? îi venea lui James să-l întrebe. De unde știu eu că o să-mi poți apăra fiul?
În schimb, alungă toate aceste îndoieli. Moorhouse îl recomandase pe Jordan McAfee ca pe un fel de avocat strălucit, absolvent cu bursă la Havard, vânat apoi de toate casele mari de avocatură de la est de Mississippi, în final alegând biroul procurorului general din New Hampshire. 10 ani mai târziu, trecuse de partea apărării. Era cunoscut pentru șarmul lui, pentru mintea lui ageră și, deopotrivă, pentru temperamentul lui coleric.
James se întrebă dacă McAfee avea și el copii.
- Care sunt șansele să ajungem la un proces?
McAfee se scărpină în bărbie.
- Chris n-a fost inclus pe lista suspecților, în schimb a fost interogat de două ori. Poliția tratează orice caz de acest gen ca pe unul de omucidere. În ciuda alibiului lui Chris, dacă procurorul general consideră că are destule dovezi, poate cere numaidecât să fie pus sub acuzare.
Se uită fix în ochii lui James.
- Aș spune că șansele sunt destul de mari.
Lui Gus i se tăie respirația.
- Și ce-o să se întâmple în cazul ăsta? Are 17 ani.
- Mamă.....
- După legile statului New Hampshire, va fi judecat în calitate de adult.
- Ceea ce înseamnă? întrebă James.
- Dacă va fi arestat, în termen de 24 de ore va fi trimis în judecată și, dacă e nevoie, va trebui să depun pledoaria și să înaintăm cererea de elibrare pe cauțiune. După care se va stabili data procesului.
- Adică va fi ținut în arest peste noapte?
- Cel mai probabil, răspunse McAfee.
- Dar nu e corect! izbucni Gus. Doar pentru că procurorul general spune că a fost vorba de crimă, noi trebuie să jucăm după regulile lui? Nu a fost vorba de crimă, ci de un act de sinucidere. Nu te duci la închisoare pentru asta.
- Cărțile sunt pline de astfel de cazuri, doamnă Harte, în care procurorul se aruncă cu capul înainte, ca să descopere mai târziu că a fost doar fum fără foc, începu Jordan. Chris și Emily sunt singurii în măsură să ne spună ce s-a întâmplat cu adevărat. Concluzia? Emily nu ne mai poate da versiunea ei, așa că statul New Hampshire nu are niciun motiv să-l considere pe fiul dumneavoastră de bună credință. Tot ceea ce văd ei acum sunt o adolescentă moartă și un glonț folosit. Ei nu cunosc povestea acestor copii, relația pe care au avut-o, modul lor de gândire. Sincer, cazul se va câștiga de la sine. Vă pot spune încă de pe acum că procurorul general va face rost de raportul medico-legal și că se va lega de el cât de mult va putea. De asemenea, vă pot spune de pe acum că se va lega și de faptul că amprentele lui Chris erau pe arma cu care s-a tras. Cât despre celelalte aspecte pe care le-ar mai putea invoca... ei bine, va trebui să discut pe îndelete cu Chris.
Gus își trase un scaun.
- Singuri, adăugă McAfee și zâmbi încordat. Poate că dumneavoastră sunteți cei care-mi plătiți onorariul, dar el este clientul meu.
- Felicitări, domnule doctor Harte! îi spuse recepționerul miercuri dimineață.
Preț de un moment, James se holbă la el. Pentru ce Dumnezeu îl felicita?
Când ieșise din casă de dimineață, îl lăsase pe Chris în același loc în care șezuse cu o seară înainte, adică pe canapea, uitându-se în gol la un program TV de învățat limba spaniolă. Gus era în bucătărie, pregătindu-i lui Chris un mic dejun pe care, James era sigur de asta, nu avea să-l mănânce. Momentan, nu se întâmplau prea multe în viața lui pentru care să merite felicitări.
Un coleg îl bătu pe spate pe când se îndrepta spre cabinetul lui.
- Mereu am știut căv a fi unul dintre noi, spuse el, zâmbind larg, după care se îndepărtă.
James intră în micul cabinet de consultații și închise ușa în urma lui înainte de a mai apuca cineva să-i spună ceva bizar. Pe birou, zăcea încă de vineri corespondența pe care nu avusese timp să o verifice. Dar, în vârful teancului, stătea deschis un plic de la New England Journal of Medicine.
Era raportul anual al celor mai buni medici, clasați pe domeniile de specializare, care se întindea pe mai multe pagini. Iar la secțiunea chirurgie oftalmologică, încercuit cu roșu, era trecut numele lui James.
- Doamne sfinte! făcu el.
Inima începu să-i salte de o bucurie care răzbătu în exterior. Ridică receptorul și formă numărul de acasă, dorind să împărtășească vestea cu Gus, însă nu răspunse nimeni. Își ridică privirea către diplomele de la Harvard, gândindu-se ce bine avea să arate înrămată noua distincție.
Simțindu-se într-o dispoziție mult mai bună, James își agăță haina în cui și începu să colinde coridoarele, în căutarea primului său pacient. Chiar dacă vreunul dintre angajați știa despre șederea din weekend a lui Chris, nu pomeni niciunul nimic. Ori poate că distincția acordată din partea NEJM oferise un subiect de bârfă mult mai savuros.
Se opri în dreptul unuia dintre cabinetele de consultații, scoase dosarul și se uită prin fișa medicală a doamnei Edna Neely.
- Doamnă Neely, spuse el, deschizând larg ușa, cum vă mai simțiți astăzi?
- Nu prea bine, altminteri aș fi anulat consultația, răspunse doamna în vârstă.
- Haideți să vedem dacă putem face ceva în această privință, spuse el. Vă amintiți ce v-am spus săptămâna trecută despre degenerarea musculară?
- Domnule doctor, sunt aici pentru că am probleme cu ochii, nu pentru că aș fi senilă, făcu ea.
- Firește, încercă s-o dreagă James. Atunci, haideți să scăpăm de angiograma aceea.
O conduse pe doamna Neely la un aparat de mari dimensiuni și o așeză în fața lui. Luă apoi o duză de fluorsceină și o injectă cu un ac hipodermic în brațul doamnei Neely.
- Posibil să simțiți o ușoară senzație de arsură în braț. Scopul este să se coloreze, îi explică el. Substanța va trece din venă la inimă, apoi se va răspândi în tot corpul, ajungând în cele din urmă la ochi. Colorantul rămâne în vasele de sânge normale, dar se va estompa în cele anormale, adică cele hemoragice, care cauzează degenerarea musculară. Așa vom afla exact care sunt acelea și le vom trata.
James știa că substanței îi trebuie 12 secunde să ajungă din braț la inimă și apoi la ochi. Lumina, poziționată în spatele ochiului, ilumina colorantul fluorescent.
Întocmai ca afluenții unui râu, vasele normale de sânge din retina doamnei Neely se conturară, temporar, în linii fine. Vasele anormale erau dispuse ca niște raze de soare, artificii minuscule care-și pierdeau culoarea, devenind niște porțiuni infime de alb.
După 10 minute, timp în care colorantul dispăruse complet, James stinse aparatul.
- În regulă, doamnă Neely, spuse el, aplecându-se până la nivelul ei. Acum știm unde anume să aplicăm tratamentul cu laser.
- Ce-o să se întâmple?
- Ei bine, sperăm că vă va reface retina afectată. Degenerarea musculară cauzată de vârstă e o afecțiune gravă, dar sunt șanse să putem recupera parțial vederea, cu toate că nu va mai fi la fel de bună ca înainte de declanșarea tulburării.
- O să orbesc?
- Nu, o asigură el. Nu se va întâmpla asta. Posibil să vă pierdeți parțial vederea centrală - cea pe care o folosiți la citit sau la condus - dar veți putea să umblați, să faceți duș, să gătiți.
După o clipă, doamna Neely îi oferi un zâmbet încântător.
- Am auzit ce se vorbea cât eram în sala de așteptare domnule doctor Harte. Spuneau că sunteți unul dintre cei mai buni.
Se întinse de-a lungul spațiului mic care îi despărțea și îl bătu prietenește pe mână.
- Veți avea grijă de mine.
James privea țintă în ochiul ei dilatat, deformat. Încuviință din cap, secătuit brusc de entuziasmul care îl încercase până atunci. Distincția aceea nu era o onoare, ci o greșeală. Pentru că James cunoștea încă din acel moment sentimentul pe care avea să îl trăiască doamna Neely într-o noapte, când avea să-și dea seama că ușa nu mai are aceeași formă pe care o avea cu doar câteva minute în urmă, că scrisul din ziar nu mai e la fel de citeț, că lumea însăși nu mai e așa cum o știa ea.
Consiliul celor de la New England Journal of Medicine avea să îi retragă distincția când aveau să afle despre fiul cu tendințe suicidale, judecat pentru crimă. N-ai cum să acorzi o asemenea onoare unui specialist oftalmolog care nu prevăzuse așa ceva.
- Ai promis! spuse Chris cu îndârjire. Mi-ai spus că în ziua când voi fi externat. A trecut deja 1 zi de atunci.
Gus oftă.
- Știu ce am spus, scumpule. Dar tot nu sunt convisă că e o idee așa de bună.
Chris sări în sus de pe scaunul de la bucătărie.
- M-ai oprit deja o dată să merg s-o văd, zise el. Ții vreun sedativ în frigider, mamă? Pentru că numai așa ai să reușești și a II-a oară.
Se apropie într-atât, încât cuvintele lui o scuipară drept în obraz.
- Sunt mai mare decât tine, rosti el cu o voce joasă, și pot trece de tine dacă vreau. Am să merg pe jos tot drumul, dacă sunt nevoit.
Gus închise ochii.
- Nu e nevoie, spuse ea. E-n regulă.
- În regulă?
- Te duc eu.
Merseră cu mașina în liniște până la cimitir. Era aproape de liceu, la distanță de mers pe jos.
Gus își aminti cum îi spusese Chris că unora dintre copii le plăcea, când aveau ferestre între cursuri, să meargă acolo să-și facă temele ori să citească.
La început, Gus întoarse privirea, prefăcându-se că citește ambalajul de la guma de mestecat prins în buzunarul scaunului din dreapta. Dar apoi nu se mai putu abține. Îl urmări cu privirea pe Chris cum se apleacă asupra movilei dreptunghiulare de pământ, încă acoperită cu flori proaspete. Îl văzu cum își plimbă degetul pe buzele petalelor reci de trandafiri, pe gâtul vinețiu al unei orhidee.
Se ridică în picioare mult mai repede decât ar fi crezut ea și se întoarse la mașină. Îi bătu în geam și îi făcu semn să-l lase în jos.
- Cum se face că nu e nicio piatră de mormânt?
Gus se uită la mormântul proaspăt săpat.
- E prea devreme, răspunse ea. Dar, oricum, cred că obiceiurile sunt diferite în credința evreiască. Nu o așază decât peste 6 luni, sau cam așa ceva.
Chris încuviință din cap și își adânci mâinile în buzunarele hainei.
- Unde este capătul? întrebă el.
Gus îl privi ca trăsnită.
- Cum adică?
- Capul, o lămuri el. În ce parte e capul lui Emily?
Șocată, Gus aruncă o privire nedumerită în jurul cimitirului. Locurile de veci nu erau așezate drept, ci săpate care-ncotro. Totuși, majoritatea pietrelor funerare erau îndreptate într-o anumită direcție.
- Presupun că în partea din spate, răspunse ea. Dar nu sunt sigură.
Chris se duse din nou la mormânt și îngenunche.
Firește, se gândi Gus, vrea să-i vorbească.
Dar, spre marea ei uimire, Chris se duse la movilița de pământ și se așeză peste ea, strângând în mâini buchetele de flori zdrobite sub greutatea lui, întinzându-se cât era de lung pe mormânt și presându-și fața de pământ. Apoi se ridică, cu ochii uscați, și se întoarse la mașină.
Gus băgă în viteză și continuă să ruleze de-a lungul aleii cimitirului, abținându-se cu greu să nu se uite la fiul ei, a cărui gură era mânjită de sărutul pământului, la fel de mistuitor ca oricare alt sărut.
ATUNCI
DECEMBRIE 1993
Chris se îndrepta spre Sugarloaf în mașina părinților lui Emily, fiindcă voiau să-și cupleze Game-Boy-urile și să facă un maraton de Tetris. Se duceau cu toții la schi de Crăciun, urmând să stea într-un apartament închiriat împreună cu Emily și cu ai ei. De la casetofon răsuna Aerosmith, boxele din față fiind date la volum mic.
- Doamne! făcu Chris, râzând și continuând să butoneze micuța consolă. Ești așa o trișoare!
Cuibărită pe locul ei de pe banchetă, Emily pufni:
- Ești așa un mincinos.
- Ba nu, răspunse Chris.
- Ba da.
- A, bine atunci.
- Cum zici tu.
De la volan, Michael îi aruncă o privire soției sale.
- Ăsta e motivul pentru care nu vom avea niciodată alt copil, făcu el.
Melanie zâmbi și se uită prin parbriz la stopurile de pe spate ale mașinii familiei Harte.
- Crezi că ascultă Dvorak și mănâncă brânză Brie?
- Nu, răspunse Chris, ridicându-și privirea. Dacă îi fac pe plac lui Kate înseamnă că probabil cântă cu toții „O sută de sticle de bere pe perete”.
Se întoarse din nou la micul ecran.
- Hei, făcu el, nu e corect!
- N-ar fi trebuit să le răspunzi părinților mei, spuse Emily mieros. Am câștigat.
Chris se înroși.
- Ce rost are să ne jucăm, dacă faci așa?
- A fost un joc cinstit!
- Cinstit pe naiba! țipă Chris.
- Hei! îi admonestară Melanie și Michael într-un glas.
- Îmi pare rău, spuse Chris îmbufnat.
Emily își încrucișă brațele, cu un zâmbet abia vizibil pe chip. Chris se întoarse cu fața la geam, încruntat. Și ce dacă Emily îl bătea la Tetris? Oricum, era un joc stupid, pentru tocilari. Avea să-i arate ei weekendul ăsta. Numai să vadă ea când avea să-i dea roată cu schiurile.
Asta îl făcu să se simtă mai bine. Îmbunat, scoase din nou Game Boy-ul.
- Mai facem un joc?
Emily își ridică bărbia și se răsuci, în așa fel încât să nu dea ochii cu el.
- Doamne, ce mai e acum? făcu Chris.
- Îmi datorezi niște scuze, răspunse Emily.
- Pentru ce?
Se întoarse spre el cu o privire fulgerătoare, întunecată.
- Ai spus că am trișat. Eu nu trișez.
- Bine, nu trișezi. Acum hai să ne jucăm.
- Nu prea cred, pufni Emily. Trebuie s-o spui ca și cum o simți cu adevărat.
Ochii lui Chris se îngustară și azvârli cât colo consola, ca și cum ar fi aruncat mănușa duelului. La naiba cu jocul, la naiba cu scuzele, la naiba cu Emily. Nici nu știa de ce se lăsase convins de ea să meargă cu mașina ei. Putea fi tare amuzantă, firește. Dar erau dăți când pur și simplu îi venea s-o omoare.
Mama lui Chris era atât de nervoasăă, că tatăl lui hotărâse să plece la vânătoare cu un bărbat pe care îl cunoscuse la telescaun, dintre toate locurile posibile, încât nu-i vorbi până în dimineața zilei de ajun, când el se pregătea de culcare.
- Dar și-a adus și beagle-ul, încercă tatăl lui să-i explice.
Care erau șansele să dai peste un tip care avea cu el și niște puști de rezervă, și un câine de vânătoare, doar ca să facă o incursiune prin pădurile din ținutul Maine? Și era oare vina lui că, atunci când Chris îl auzise vorbind despre asta, întrebase dacă îl poate însoți?
- Ce căutăm? întrebă Chris, sărind în sus și-n jos pe scaunul din dreapta mașinii? Elani?
- Nu e sezonul elanilor, îi răspunse tatăl lui. Probabil fazani.
Dar, când se întâlniră cu Hank Myers la capătul unui drum nemarcat din mijlocul pustietății, acesta le spuse că e o zi numai bună pentru iepuri.
Hank fu bucuros să-l cunoască pe Chris și-i dădu o pușcă de calibru 12. Cei 3 intrară în desișul pădurii, cu câinele lui Hank, Lucy, adulmecând mormanele de frunze. Se mișcau precum vânătorii, ușor, dar sprinten, liniștea coordonându-le mișcările de parcă ar fi fost niște marionete.
Chris stătea cu privirea ațintită asupra urmelor din zăpadă, încercând să o găsească pe cea de iepure, în forma ei de Y, ultimul indiciu fiind lăsat de coada de un alb orbitor. Pretutindeni era numai alb, un alb orbitor.
După 1 oră, picioarele îi înghețaseră, îi curgea nasul și nu-și mai simțea lobii urechilor care îi ieșea de sub căciulă. Nici măcar schiatul împreună cu Em nu era atât de plictisitor.
Și, oricum, cine mânca friptură de iepure în ajunul Crăciunului?
Deodată, Lucy făcu un salt. Dedesubtul unei grămezi de ramuri, Chris zări un iepure alb cu un petic negru în jurul unui ochi, care, prins pe nepregătite, se avântă într-o goană mortală.
Chris își ridică numaidecât pușca la ochi și luă în vizor iepurele, care fugea atât de repede, încât nu-și închipuia cum cineva putea vreodată să prindă asemenea lucru.
Lucy nu-i pierduse urma, însă rămăsese cu mult în spate.
Chris simți deodată cum o mână îi coboară țeava puștii. Hank Myers îi adresă un zâmbet.
- Nu e nevoie să faci asta, spuse el. Faza e că iepurii aleargă în cercuri. Lucy n-o să-l prindă, dar e-n regulă. O să-l fugărească până în locul de unde a pornit.
Cert e că, pe când aștepta, lui Chris i se păru că lătratul lui Lucy devenea tot mai slab și mai distant... după care se apropie din nou de ei.
De nicăieri, iepurele alb ca zăpada țâșni înapoi în raza lui vizuală, încercând să se târască în grămada de ramuri din care ieșise.
Chris își ridică pușca, ochind iepurele, și apăsă pe trăgaci.
Reculul îl împinse în spate. Simți mâna tatălui său apucându-l ferm de umăr.
- L-ai nimerit! se bucură Hank Myers, în timp ce Lucy sări peste o buturugă ca să adulmece prada, cu coada fluturându-i ca un stindard.
Hank se îndreptă cu pași grei înspre pradă, zâmbind satisfăcut.
- Ce mai împușcătură! făcu el. L-ai nimerit din plin.
Ridică jivina de urechi, întinzându-i-o lui Chris.
- N-a mai rămas mare lucru din el, dar nu asta contează.
Chris mai omorâse căprioare. I-ar fi plăcut să vâneze elani, cerbi sau urși. Însă aruncă o singură privire și simți cum i se face rău. Nu știa dacă de vină era contrastul dintre zăpada albă și sângele roșu, însuși trupul mic, sfârtecat al iepurelui sau faptul că era prima oară când vâna ceva mai mic și mai lipsit de apărare decât el, dar se întoarse într-o parte și vomită.
Îl auzi pe tatăl său înjurând pe înfundate. Chris își șterse gura cu mâneca gecii, ridicându-și capul.
- Îmi pare rău, spuse el, simțind în gură gusrul propriei repulsii.
Hank Myers scuipă în zăpadă și se uită la James.
- Parcă spuneai că vânează regulat cu tine.
James încuviință din cap, cu buzele strânse într-o linie subțire.
- Așa e.
Chris nu-și privi tatăl. Știa că avea să-i vadă pe chip acel amestec de furie și rușine, așa cum se întâmpla de fiecare dată când lucrurile luau o întorsătură diferită de așteptările lui James.
- Îl curăț eu, spuse el, întinzând mâinile după iepure, în încercarea de a-și spăla rușinea.
Hank dădu să-i întindă animalul, când brusc își dădu seama că Chris era îmbrăcat cu geaca lui de schi.
- Ce-ai zice să facem schimb de geci? spuse el, dârdâind de frig pe când își dădea jos geaca de vânătoare.
Chris îmbrăcă iute geaca bărbatului, luă iepurele și-l strecură în săculețul de plastic de la spatele ei. Încă putea să simtă căldura pe care o emana trupul iepurelui.
Mergea tăcut alături de tatăl lui, temându-se, pe de-o parte, să spună ceva, iar pe de alta, să nu spună nimic, și gândindu-se la iepurele care alergase în cercuri, crezând că avea să se salveze.
Gus își strecură mâna pe sub elasticul de la boxerii soțului ei..
- Nicio făptură nu se mișca, șopti ea, nici măcar un șoarece. Se pare că până la urmă tot am dat peste o făptură.
James zâmbi ștrengărește, eliberându-se din sărutarea ei. Nu-i venea să creadă ce noroc căzuse pe capul lui, însă Gus renunțase să mai fie supărată de îndată ce el și Chris se întorseseră acasă de la vânătoare. Ceea ce era un lucru bun, având în vedere prin ce experiență abisală trecuse.
Simți degete lui Gus avansând.
- Acum nu e momentul potrivit să râzi de mine, murmură ea..
- Nu râdeam, doar mă gândeam.
Gus ridică o sprânceană.
- La ce?
James râse.
- Vine Moșul în seara asta, făcu el.
Gus chicoti și se ridică în capul oaselor, începând să-și descheie nasturii de la cămașa de noapte într-un ritm lent, ademenitor.
- Ce-ai zice să-ți deschizi unul dintre cadouri chiar acum? zise ea.
- Depinde, răspunse James. E mare?
- Spune da, necioplitule, și o să fie singurul pe care ai să-l primești, îl avertiză Gus, aruncându-și cămașa de noapte pe podea.
James o trase deasupra lui. Se rostogoliră pe pat, astfel încât James ajunse deasupra ei, și-și împletiră mâinile.
După ce terminară, Gus pieri sub el, gâfâind și asudând. James o strânse mai aproape, sprijinindu-și capul de capul ei.
- Cred că am fost foarte cumnte anul ăsta, zise el.
Simți cum Gus îl sărută ușor pe piept.
- Ai fost, murmură ea.
- N-o să-ți vină să crezi, începu Michael, dar am auzit zgomot de copite pe acoperiș.
Melanie se opri în timp ce-și punea ochelarii pe noptieră.
- Cred că glumești.
- Nu glumesc, stărui Michael. S-a întâmplat cât erai tu la duș.
- Copite?
- De reni.
Ea izbucni în râs.
- Și presupun că Moșul se ascunde în dulap.
Michael o mustră.
- Vorbesc serios. Așteaptă, fii atentă la asta! Cu ce ți se pare că seamănă zgomotul ăsta?
..................................................................
- 5 minute înseamnă mult prea mult, bombăni Chris, iar mama lui îi puse mâna pe creștet.
- Cred că deja te simți mai bine, îi spuse ea.
Mama lui începu să pălăvrăgească pe tot felul de subiecte: aveau să mănânce la cină, cine sunase să se intereseze de el și dacă băiatul credea că avea să ningă de Ziua Recunoștinței.
El scrâșni din dinți, doar ca s-o facă să-i dea pace. Ceea ce ar fi vrut să-i spună de fapt era:
Încetează să te comporți ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Pentru că s-a întâmplat, și nu poți face nimic ca lucrurile să fie ca înainte.
În schimb, își ridică privirea când ea îi atinse fața și se sili să zâmbească.
Când infirmierul îi lăsă în hol, ea își strecură brațul în jurul mijlocului băiatului.
- Mulțumesc, i se adresă infirmierului, după care se îndreptă cu Chris înspre ușile glisante.
Aerul de afară era minunat. Îi pătrunse în plămâni, simțindu-l mai tare și mai proaspăt decât pe cel din spital.
- Mă duc să aduc mașina, spuse mama lui, lăsându-l pe Chris spirjinit de zidul de cărămidă al spitalului.
Dincolo de autostradă, se vedeau piscurile cenușii ale munților, iar el închise ochii pentru o clipă, încercând să și-i imprime în memorie.
Când își auzi numele, clipi. Detectivul Marrone stătea în fața lui, blocându-i splendida priveliște.
- Chris, repetă ea. Mă întrebam dacă ai fi dispus să mă însoțești până la secție.
Nu fusese arestat, dar, chiar și așa, părinții lui se împotriviseră ca el să facă acest lucru.
- Mă duc doar să-i mărturisesc adevărul, îi asigură Chris, însă mama lui fusese oricum pe punctul de a leșina, iar tatăl dăduse fuga să-i găsească un avocat care să-l aștepte la secție.
Detectivul Marrone subliniase faptul că, la 17 ani, Chris avea dreptul să decidă singur în privința reprezentării juridice, lucru pentru care trebuia să-i fie recunoscător.
O urmă de-a lungul coridorului îngust de poliție și intrară într-o sală mică de ședințe în care se afla o masă, iar pe ea un dispozitiv de înregistrare.
Îi citi drepturile, pe care el le recunoscu de la cursul despre guvern, și porni dispozitivul de înregistrare.
- Chris, începu ea, vreau să-mi spui cât mai detaliat posibil ce s-a întâmplat în noaptea de 17 noiembrie.
Chris își încrucișă mâinile pe masă și își drese glasul.
- Eu și Emily vorbiserăm la școală și rămăsese stabilit să o iau de acasă la 7,30.
- Ai mașina ta?
- Da. Era acolo când au venit polițiștii. Știți dumneavoastră, jeepul verde.
Detectivul Marrone încuviință din cap.
- Continuă.
- Luaserăm cu noi ceva de băut.....
- Ceva?
- Alcool.
- Noi?
- Eu adusesem.
- De ce?
Chris se foi pe scaun. Poate că nu ar fi trebuit să răspundă la toate întrebările acelea. Pe când detectivul Marrone își dădu seama că forțează prea mult lucrurile, schimbă întrebarea.
- Știai că Emily voia să se sinucidă?
- Da, răspunse Chris. Pusese la cale un plan.
- Vorbește-mi despre planul ăsta, stărui detectivul. Era o situație de genul „Romeo și Julieta”?
- Nu, răspunse Chris. Doar Emily voia.
- Voia să se sinucidă?
- Da, răspunse Chris.
- Și pe urmă?
- Pe urmă trebuia să mă sinucid și eu, continuă Chris.
- La ce oră ai luat-o cu mașina?
- La 7,30, răspunse Chris. Am mai spus deja.
- Corect. A mai spus Emily cuiva despre faptul că voia să se sinucidă?
Chris ridică din umeri.
- Nu cred.
- Nici tu?
- Nu.
Detectivul se așeză picior peste picior.
- De ce nu?
Chris își lăsă ochii în poală.
- Emily știa deja. Nu-mi păsa dacă mai află și altcineva.
- Și ea ce ți-a spus mai exact?
Băiatul începu să urmărească o dungă de pe masă cu unghia degetului mare.
- Îmi tot spunea că voia ca lucrurile să rămână exact așa cum erau și că și-ar fi dorit să poată face ceva ca ele să nu se schimbe niciodată. Devenea foarte neliniștită când vorbea despre viitor. Odată, mi-a spus că putea vedea viața pe care și-ar fi dorit s-o aibă - copii, un soț, o casă la periferie, știți dumneavoastră - dar că nu-și dădea seama cum să ajungă din punctul A în punctul B.
- La fel te simțeai și tu?
- Câteodată, răspunse Chris încetișor. Mai ales când mă gândeam că o să moară.
Își mușcă buza de jos.
- Ceva o frământa pe Emily, continuă el. Ceva despre care nici măcar nu putea să-mi vorbească. Uneori, când.... când....
Vocea i se frânse și-și întoarse privirea.
- Pot lua o pauză?
Imperturbabilă, polițista opri dispozitivul. Când Chris, cu ochii roșii, încuviință din cap, îl porni din nou.
- Ai încercat s-o convingi să renunțe?
- Da, răspunse Chris. De 1 milion de ori.
- În noaptea aia?
- Și înainte.
- Unde v-ați dus în acea noapte?
- La carusel. Cel de lângă vechiul bâlci, care acum e un parc pentru copii. Obișnuiam să lucrez acolo.
- Tu ai ales locul?
- Emily.
- La ce oră ați ajuns acolo?
- Pe la 8, răspunse Chris.
- După ce v-ați oprit să luați cina?
- N-am cinat împreună, preciză Chris. Fiecare a mâncat la el acasă.
- Și ce ați făcut apoi?
Chris expiră încet.
- Am ieșit din mașină și i-am deschis portiera lui Emily. Am luat cu noi sticla de Canadian Club până la carusel și ne-am așezat pe una dintre bănci.
- Ai întreținut relații sexuale cu Emily în acea seară?
Ochi lui Chris se îngustară.
- Nu cred că asta vă privește.
- Tot ce ține de asta, îi replică detectivul, mă privește. Ai întreținut sau nu?
Chris încuviință din cap, iar detectivul îi făcu semn către dispozitivul de înregistrare.
- Da, spuse el încetișor.
- A fost un act consimțit?
- Da, răspunse Chris iritat, încleștându-și maxilarul.
- Ești sigur?
Chris își deschise palmele pe masă.
- Am fost acolo, răspunse el.
- I-ai arătat arma înainte sau după ce ați făcut sex?
- Nu-mi amintesc. După, cred.
- Dar ea știa că o s-o aduci?
- A fost ideea ei, zise Chris.
Detectivul încuviință din cap.
- Ai avut vreun motiv anume s-o duci pe Emily la carusel să se sinucidă?
Chris se încruntă.
- Emily a vrut să meargă acolo, spuse el.
- A fost alegerea ei?
- Da, răspunse Chris. Am discutat o grămadă până să ne hotărâm.
- De ce la carusel?
- Lui Emily i-a plăcut dintotdeauna acolo, spuse Chris. Și presupun că și mie.
- Deci, începu Anne-Marie, să recapitulăm: v-ați dus la carusel, ați băut ceva, ați admirat împreună apusul, ați făcut sex....
Chris ezită un moment, după care se întinse după dispozitivul de înregistrat și îl închise.
- Soarele apusese deja. Era ora 8, spuse el pe o voce joasă. V-am spus deja asta.
O privi pe polițistă drept în ochi.
- Nu credeți ce vă spun?
Anne-Marie apăsă butonul dispozitivul și scoase caseta cu înregistrarea, fără să întrerupă contactul vizual cu Chris.
- Ar trebui? îl întrebă ea.
Marți după-amiază, în ciuda protestelor tuturor, Melanie se întoarse la serviciu. Era ziua când se ținea ora lecturii de povești, așa că biblioteca era ticsităă de tinere mămici cu copiii lor înfofoliți care mai de care amuțind toate dintr-odată atunci când Melanie intră și făcându-i loc să treacă înspre sala persoanlului din spate.
Pe când își atârna haina în cui, se întrebă dacă vestea despre moartea lui Emily se răspândise atât de repede sau dacă insinctul lor le spunea ceva.
- Melanie! auzi din spate o voce strigând-o pe nume.
Se întoarse și o văzu pe Rose, adjuncta ei.
- Nimeni nu se aștepta să vii.
- Vin aici de 17 ani, răspunse Melanie încetișor. E locul în care mă simt cel mai în largul meu.
- Da, te cred.
Rose nu părea să-și găsească cuvintele potrivite.
- Cum reziști, scumpo?
Melanie se dădu înapoi.
- Sunt aici, nu-i așa?
Se duse la biroul recepției și se așeză pe scaunul bibliotecarului cu un tremur ușor - dacă și acesta îi devenise brusc străin? Dar nu, era la fel ca întotdeauna, curbat după forma posteriorului ei, bucata aceea de metal deranjând-o chiar sub coapsa dreaptă.
Își puse mâinile pe tejgheaua recepției și așteptă.
Nu avea nevoie decât de 1 cititor care să vină cu o întrebare, și ar fi fost vindecată. S-ar fi simțit din nou utilă.
Zâmbi binevoitoare unui cuplu de studenți, care o salutară din cap și se îndreptară către sala cu periodice.
Își scoase pantofii, își frecă piciorul îmbrăcat cu ciorap de suportul rece, din crom, al scaunului, după care se încălță la loc. Tastă cuvinte ciudate, care îi apăreau pe monitorul calculatorului, doar ca să-și facă de lucru.
- Mă scuzați.
Melanie ridică brusc capul și văzu stând de partea cealaltă a biroului recepției o femeie de o vârstă apropiată cu ea.
- Vă pot ajuta cu ceva?
- Sper din suflet! izbucni ea. Încerc să găsesc cât mai multe informații despre Atalanta.
Ezită un moment.
- Alergătoarea din Grecia, nu orașul din Georgia, ținu ea să lămurească.
Melanie zâmbi.
- Știu.
Degetele ei începură să zboare pe tastatură, întreg trupul fiindu-i cuprins de o euforie asemănătoare cu efectul dat de nicotină.
- Ar trebui să găsiți despre Atalanta la secțiunea Mitologie. Numărul de ordine este....
Dar Melanie îl știa dinainte: 292. Nu apucă să i-l spună femeii, că aceasta își și dădu ochii peste cap, ușurată.
- Mulțumesc lui Dumnezeu! zise ea. Fiica mea are de făcut un eseu cu subiectul studii sociale, dar n-am găsit nicio informație la Biblioteca Orford. Am găsit 3 cărți despre Altas; despre Atalanta, nimic....
Fiica mea.
Melanie se uită la lista de cărți dată de calculator, cărți care se găseau chiar după colț. Deschise gura ca să-i ofere indicațiile, însă vocea care se auzi nu semăna câtuși de puțin cu a ei:
- Verificați la nonficțiune, spuse Melanie. Numărul de ordine: 641,5.
Era cel al secțiunii de cărți de bucate.
Femeia îi mulțumi din toată inima și porni să caute cartea în secțiunea greșită.
Melanie simți înăuntrul ei ceva luptându-se să se desprindă, un blocaj al unui vas de sânge instalat vineri seară care, odată eliberat, ar fi putut să-i otrăvească lent întregul organism.
Un bărbat se apropie de ea, cerându-i o recomandare pentru un roman recent. Acesta îi spuse că preferații lui erau Clancy, Cussler, Crichton, dar că ar fi vrut să încerce ceva nou.
- Atunci, cel mai potrivit ar fi ultimul roman al lui Robert James Waller, spuse Melanie.
Pe studenți îi trimitea la secțiunea pentru copii, pe istorici, la cea cu cărți motivaționale, pe cei care doreau să împrumute casete video, la secțiunea cu ghiduri de călătorie Fodor.
Și în tot acest timp, Melanie era zâmbitoare, găsind că era mult mai satisfăcător să împartă în stânga și în dreapta frustrare și nefericire în locul informațiilor precise.
Jordan McAfee, avocatul apărării recomandat de Garry Mooorhouse, ședea la masa din bucătăria familiei Harte, avându-i în dreapta pe Chris, care era îmbufnat, iar în spate pe Gus.
Venise direct de la sala de sport, așa că purta pantaloni scurți și un tricou șifonat. Era roșu în obraji, iar pe tâmplă i se scurgea o picătură de sudoare.
James credea cu tărie în primele impresii. Era 8 seara, dar totuși....
Fără costum, părul țepos și transpirat, broboanele de sudoare - poate că lui Jordan McAffe îi era pur și simplu cald, însă lui James i se păru agitat. Îi era cu neputință să și-l închipuie salvatorul în armură al cuiva, cu atât mai puțin al propriului fiu.
- Acum, începu Jordan McAfee, Chris deja mi-a povestit ce i-a spus detectivului Marrone. Pentru că s-a dus din proprie inițiativă și pentru că detectivul i-a citit drepturile, tot ceea ce a spus va putea fi folosit împotriva lui. Totuși, dacă se va ajunge la asta, mă voi lupta din răsputeri să obțin respingerea ca probe a conversațiilor de la spital.
Își îndreptă privirea către James.
- Sunt sigur că aveți întrebări. Ce-ați zice să începem cu ele?
Câte cazuri ai câștigat? îi venea lui James să-l întrebe. De unde știu eu că o să-mi poți apăra fiul?
În schimb, alungă toate aceste îndoieli. Moorhouse îl recomandase pe Jordan McAfee ca pe un fel de avocat strălucit, absolvent cu bursă la Havard, vânat apoi de toate casele mari de avocatură de la est de Mississippi, în final alegând biroul procurorului general din New Hampshire. 10 ani mai târziu, trecuse de partea apărării. Era cunoscut pentru șarmul lui, pentru mintea lui ageră și, deopotrivă, pentru temperamentul lui coleric.
James se întrebă dacă McAfee avea și el copii.
- Care sunt șansele să ajungem la un proces?
McAfee se scărpină în bărbie.
- Chris n-a fost inclus pe lista suspecților, în schimb a fost interogat de două ori. Poliția tratează orice caz de acest gen ca pe unul de omucidere. În ciuda alibiului lui Chris, dacă procurorul general consideră că are destule dovezi, poate cere numaidecât să fie pus sub acuzare.
Se uită fix în ochii lui James.
- Aș spune că șansele sunt destul de mari.
Lui Gus i se tăie respirația.
- Și ce-o să se întâmple în cazul ăsta? Are 17 ani.
- Mamă.....
- După legile statului New Hampshire, va fi judecat în calitate de adult.
- Ceea ce înseamnă? întrebă James.
- Dacă va fi arestat, în termen de 24 de ore va fi trimis în judecată și, dacă e nevoie, va trebui să depun pledoaria și să înaintăm cererea de elibrare pe cauțiune. După care se va stabili data procesului.
- Adică va fi ținut în arest peste noapte?
- Cel mai probabil, răspunse McAfee.
- Dar nu e corect! izbucni Gus. Doar pentru că procurorul general spune că a fost vorba de crimă, noi trebuie să jucăm după regulile lui? Nu a fost vorba de crimă, ci de un act de sinucidere. Nu te duci la închisoare pentru asta.
- Cărțile sunt pline de astfel de cazuri, doamnă Harte, în care procurorul se aruncă cu capul înainte, ca să descopere mai târziu că a fost doar fum fără foc, începu Jordan. Chris și Emily sunt singurii în măsură să ne spună ce s-a întâmplat cu adevărat. Concluzia? Emily nu ne mai poate da versiunea ei, așa că statul New Hampshire nu are niciun motiv să-l considere pe fiul dumneavoastră de bună credință. Tot ceea ce văd ei acum sunt o adolescentă moartă și un glonț folosit. Ei nu cunosc povestea acestor copii, relația pe care au avut-o, modul lor de gândire. Sincer, cazul se va câștiga de la sine. Vă pot spune încă de pe acum că procurorul general va face rost de raportul medico-legal și că se va lega de el cât de mult va putea. De asemenea, vă pot spune de pe acum că se va lega și de faptul că amprentele lui Chris erau pe arma cu care s-a tras. Cât despre celelalte aspecte pe care le-ar mai putea invoca... ei bine, va trebui să discut pe îndelete cu Chris.
Gus își trase un scaun.
- Singuri, adăugă McAfee și zâmbi încordat. Poate că dumneavoastră sunteți cei care-mi plătiți onorariul, dar el este clientul meu.
- Felicitări, domnule doctor Harte! îi spuse recepționerul miercuri dimineață.
Preț de un moment, James se holbă la el. Pentru ce Dumnezeu îl felicita?
Când ieșise din casă de dimineață, îl lăsase pe Chris în același loc în care șezuse cu o seară înainte, adică pe canapea, uitându-se în gol la un program TV de învățat limba spaniolă. Gus era în bucătărie, pregătindu-i lui Chris un mic dejun pe care, James era sigur de asta, nu avea să-l mănânce. Momentan, nu se întâmplau prea multe în viața lui pentru care să merite felicitări.
Un coleg îl bătu pe spate pe când se îndrepta spre cabinetul lui.
- Mereu am știut căv a fi unul dintre noi, spuse el, zâmbind larg, după care se îndepărtă.
James intră în micul cabinet de consultații și închise ușa în urma lui înainte de a mai apuca cineva să-i spună ceva bizar. Pe birou, zăcea încă de vineri corespondența pe care nu avusese timp să o verifice. Dar, în vârful teancului, stătea deschis un plic de la New England Journal of Medicine.
Era raportul anual al celor mai buni medici, clasați pe domeniile de specializare, care se întindea pe mai multe pagini. Iar la secțiunea chirurgie oftalmologică, încercuit cu roșu, era trecut numele lui James.
- Doamne sfinte! făcu el.
Inima începu să-i salte de o bucurie care răzbătu în exterior. Ridică receptorul și formă numărul de acasă, dorind să împărtășească vestea cu Gus, însă nu răspunse nimeni. Își ridică privirea către diplomele de la Harvard, gândindu-se ce bine avea să arate înrămată noua distincție.
Simțindu-se într-o dispoziție mult mai bună, James își agăță haina în cui și începu să colinde coridoarele, în căutarea primului său pacient. Chiar dacă vreunul dintre angajați știa despre șederea din weekend a lui Chris, nu pomeni niciunul nimic. Ori poate că distincția acordată din partea NEJM oferise un subiect de bârfă mult mai savuros.
Se opri în dreptul unuia dintre cabinetele de consultații, scoase dosarul și se uită prin fișa medicală a doamnei Edna Neely.
- Doamnă Neely, spuse el, deschizând larg ușa, cum vă mai simțiți astăzi?
- Nu prea bine, altminteri aș fi anulat consultația, răspunse doamna în vârstă.
- Haideți să vedem dacă putem face ceva în această privință, spuse el. Vă amintiți ce v-am spus săptămâna trecută despre degenerarea musculară?
- Domnule doctor, sunt aici pentru că am probleme cu ochii, nu pentru că aș fi senilă, făcu ea.
- Firește, încercă s-o dreagă James. Atunci, haideți să scăpăm de angiograma aceea.
O conduse pe doamna Neely la un aparat de mari dimensiuni și o așeză în fața lui. Luă apoi o duză de fluorsceină și o injectă cu un ac hipodermic în brațul doamnei Neely.
- Posibil să simțiți o ușoară senzație de arsură în braț. Scopul este să se coloreze, îi explică el. Substanța va trece din venă la inimă, apoi se va răspândi în tot corpul, ajungând în cele din urmă la ochi. Colorantul rămâne în vasele de sânge normale, dar se va estompa în cele anormale, adică cele hemoragice, care cauzează degenerarea musculară. Așa vom afla exact care sunt acelea și le vom trata.
James știa că substanței îi trebuie 12 secunde să ajungă din braț la inimă și apoi la ochi. Lumina, poziționată în spatele ochiului, ilumina colorantul fluorescent.
Întocmai ca afluenții unui râu, vasele normale de sânge din retina doamnei Neely se conturară, temporar, în linii fine. Vasele anormale erau dispuse ca niște raze de soare, artificii minuscule care-și pierdeau culoarea, devenind niște porțiuni infime de alb.
După 10 minute, timp în care colorantul dispăruse complet, James stinse aparatul.
- În regulă, doamnă Neely, spuse el, aplecându-se până la nivelul ei. Acum știm unde anume să aplicăm tratamentul cu laser.
- Ce-o să se întâmple?
- Ei bine, sperăm că vă va reface retina afectată. Degenerarea musculară cauzată de vârstă e o afecțiune gravă, dar sunt șanse să putem recupera parțial vederea, cu toate că nu va mai fi la fel de bună ca înainte de declanșarea tulburării.
- O să orbesc?
- Nu, o asigură el. Nu se va întâmpla asta. Posibil să vă pierdeți parțial vederea centrală - cea pe care o folosiți la citit sau la condus - dar veți putea să umblați, să faceți duș, să gătiți.
După o clipă, doamna Neely îi oferi un zâmbet încântător.
- Am auzit ce se vorbea cât eram în sala de așteptare domnule doctor Harte. Spuneau că sunteți unul dintre cei mai buni.
Se întinse de-a lungul spațiului mic care îi despărțea și îl bătu prietenește pe mână.
- Veți avea grijă de mine.
James privea țintă în ochiul ei dilatat, deformat. Încuviință din cap, secătuit brusc de entuziasmul care îl încercase până atunci. Distincția aceea nu era o onoare, ci o greșeală. Pentru că James cunoștea încă din acel moment sentimentul pe care avea să îl trăiască doamna Neely într-o noapte, când avea să-și dea seama că ușa nu mai are aceeași formă pe care o avea cu doar câteva minute în urmă, că scrisul din ziar nu mai e la fel de citeț, că lumea însăși nu mai e așa cum o știa ea.
Consiliul celor de la New England Journal of Medicine avea să îi retragă distincția când aveau să afle despre fiul cu tendințe suicidale, judecat pentru crimă. N-ai cum să acorzi o asemenea onoare unui specialist oftalmolog care nu prevăzuse așa ceva.
- Ai promis! spuse Chris cu îndârjire. Mi-ai spus că în ziua când voi fi externat. A trecut deja 1 zi de atunci.
Gus oftă.
- Știu ce am spus, scumpule. Dar tot nu sunt convisă că e o idee așa de bună.
Chris sări în sus de pe scaunul de la bucătărie.
- M-ai oprit deja o dată să merg s-o văd, zise el. Ții vreun sedativ în frigider, mamă? Pentru că numai așa ai să reușești și a II-a oară.
Se apropie într-atât, încât cuvintele lui o scuipară drept în obraz.
- Sunt mai mare decât tine, rosti el cu o voce joasă, și pot trece de tine dacă vreau. Am să merg pe jos tot drumul, dacă sunt nevoit.
Gus închise ochii.
- Nu e nevoie, spuse ea. E-n regulă.
- În regulă?
- Te duc eu.
Merseră cu mașina în liniște până la cimitir. Era aproape de liceu, la distanță de mers pe jos.
Gus își aminti cum îi spusese Chris că unora dintre copii le plăcea, când aveau ferestre între cursuri, să meargă acolo să-și facă temele ori să citească.
La început, Gus întoarse privirea, prefăcându-se că citește ambalajul de la guma de mestecat prins în buzunarul scaunului din dreapta. Dar apoi nu se mai putu abține. Îl urmări cu privirea pe Chris cum se apleacă asupra movilei dreptunghiulare de pământ, încă acoperită cu flori proaspete. Îl văzu cum își plimbă degetul pe buzele petalelor reci de trandafiri, pe gâtul vinețiu al unei orhidee.
Se ridică în picioare mult mai repede decât ar fi crezut ea și se întoarse la mașină. Îi bătu în geam și îi făcu semn să-l lase în jos.
- Cum se face că nu e nicio piatră de mormânt?
Gus se uită la mormântul proaspăt săpat.
- E prea devreme, răspunse ea. Dar, oricum, cred că obiceiurile sunt diferite în credința evreiască. Nu o așază decât peste 6 luni, sau cam așa ceva.
Chris încuviință din cap și își adânci mâinile în buzunarele hainei.
- Unde este capătul? întrebă el.
Gus îl privi ca trăsnită.
- Cum adică?
- Capul, o lămuri el. În ce parte e capul lui Emily?
Șocată, Gus aruncă o privire nedumerită în jurul cimitirului. Locurile de veci nu erau așezate drept, ci săpate care-ncotro. Totuși, majoritatea pietrelor funerare erau îndreptate într-o anumită direcție.
- Presupun că în partea din spate, răspunse ea. Dar nu sunt sigură.
Chris se duse din nou la mormânt și îngenunche.
Firește, se gândi Gus, vrea să-i vorbească.
Dar, spre marea ei uimire, Chris se duse la movilița de pământ și se așeză peste ea, strângând în mâini buchetele de flori zdrobite sub greutatea lui, întinzându-se cât era de lung pe mormânt și presându-și fața de pământ. Apoi se ridică, cu ochii uscați, și se întoarse la mașină.
Gus băgă în viteză și continuă să ruleze de-a lungul aleii cimitirului, abținându-se cu greu să nu se uite la fiul ei, a cărui gură era mânjită de sărutul pământului, la fel de mistuitor ca oricare alt sărut.
ATUNCI
DECEMBRIE 1993
Chris se îndrepta spre Sugarloaf în mașina părinților lui Emily, fiindcă voiau să-și cupleze Game-Boy-urile și să facă un maraton de Tetris. Se duceau cu toții la schi de Crăciun, urmând să stea într-un apartament închiriat împreună cu Emily și cu ai ei. De la casetofon răsuna Aerosmith, boxele din față fiind date la volum mic.
- Doamne! făcu Chris, râzând și continuând să butoneze micuța consolă. Ești așa o trișoare!
Cuibărită pe locul ei de pe banchetă, Emily pufni:
- Ești așa un mincinos.
- Ba nu, răspunse Chris.
- Ba da.
- A, bine atunci.
- Cum zici tu.
De la volan, Michael îi aruncă o privire soției sale.
- Ăsta e motivul pentru care nu vom avea niciodată alt copil, făcu el.
Melanie zâmbi și se uită prin parbriz la stopurile de pe spate ale mașinii familiei Harte.
- Crezi că ascultă Dvorak și mănâncă brânză Brie?
- Nu, răspunse Chris, ridicându-și privirea. Dacă îi fac pe plac lui Kate înseamnă că probabil cântă cu toții „O sută de sticle de bere pe perete”.
Se întoarse din nou la micul ecran.
- Hei, făcu el, nu e corect!
- N-ar fi trebuit să le răspunzi părinților mei, spuse Emily mieros. Am câștigat.
Chris se înroși.
- Ce rost are să ne jucăm, dacă faci așa?
- A fost un joc cinstit!
- Cinstit pe naiba! țipă Chris.
- Hei! îi admonestară Melanie și Michael într-un glas.
- Îmi pare rău, spuse Chris îmbufnat.
Emily își încrucișă brațele, cu un zâmbet abia vizibil pe chip. Chris se întoarse cu fața la geam, încruntat. Și ce dacă Emily îl bătea la Tetris? Oricum, era un joc stupid, pentru tocilari. Avea să-i arate ei weekendul ăsta. Numai să vadă ea când avea să-i dea roată cu schiurile.
Asta îl făcu să se simtă mai bine. Îmbunat, scoase din nou Game Boy-ul.
- Mai facem un joc?
Emily își ridică bărbia și se răsuci, în așa fel încât să nu dea ochii cu el.
- Doamne, ce mai e acum? făcu Chris.
- Îmi datorezi niște scuze, răspunse Emily.
- Pentru ce?
Se întoarse spre el cu o privire fulgerătoare, întunecată.
- Ai spus că am trișat. Eu nu trișez.
- Bine, nu trișezi. Acum hai să ne jucăm.
- Nu prea cred, pufni Emily. Trebuie s-o spui ca și cum o simți cu adevărat.
Ochii lui Chris se îngustară și azvârli cât colo consola, ca și cum ar fi aruncat mănușa duelului. La naiba cu jocul, la naiba cu scuzele, la naiba cu Emily. Nici nu știa de ce se lăsase convins de ea să meargă cu mașina ei. Putea fi tare amuzantă, firește. Dar erau dăți când pur și simplu îi venea s-o omoare.
Mama lui Chris era atât de nervoasăă, că tatăl lui hotărâse să plece la vânătoare cu un bărbat pe care îl cunoscuse la telescaun, dintre toate locurile posibile, încât nu-i vorbi până în dimineața zilei de ajun, când el se pregătea de culcare.
- Dar și-a adus și beagle-ul, încercă tatăl lui să-i explice.
Care erau șansele să dai peste un tip care avea cu el și niște puști de rezervă, și un câine de vânătoare, doar ca să facă o incursiune prin pădurile din ținutul Maine? Și era oare vina lui că, atunci când Chris îl auzise vorbind despre asta, întrebase dacă îl poate însoți?
- Ce căutăm? întrebă Chris, sărind în sus și-n jos pe scaunul din dreapta mașinii? Elani?
- Nu e sezonul elanilor, îi răspunse tatăl lui. Probabil fazani.
Dar, când se întâlniră cu Hank Myers la capătul unui drum nemarcat din mijlocul pustietății, acesta le spuse că e o zi numai bună pentru iepuri.
Hank fu bucuros să-l cunoască pe Chris și-i dădu o pușcă de calibru 12. Cei 3 intrară în desișul pădurii, cu câinele lui Hank, Lucy, adulmecând mormanele de frunze. Se mișcau precum vânătorii, ușor, dar sprinten, liniștea coordonându-le mișcările de parcă ar fi fost niște marionete.
Chris stătea cu privirea ațintită asupra urmelor din zăpadă, încercând să o găsească pe cea de iepure, în forma ei de Y, ultimul indiciu fiind lăsat de coada de un alb orbitor. Pretutindeni era numai alb, un alb orbitor.
După 1 oră, picioarele îi înghețaseră, îi curgea nasul și nu-și mai simțea lobii urechilor care îi ieșea de sub căciulă. Nici măcar schiatul împreună cu Em nu era atât de plictisitor.
Și, oricum, cine mânca friptură de iepure în ajunul Crăciunului?
Deodată, Lucy făcu un salt. Dedesubtul unei grămezi de ramuri, Chris zări un iepure alb cu un petic negru în jurul unui ochi, care, prins pe nepregătite, se avântă într-o goană mortală.
Chris își ridică numaidecât pușca la ochi și luă în vizor iepurele, care fugea atât de repede, încât nu-și închipuia cum cineva putea vreodată să prindă asemenea lucru.
Lucy nu-i pierduse urma, însă rămăsese cu mult în spate.
Chris simți deodată cum o mână îi coboară țeava puștii. Hank Myers îi adresă un zâmbet.
- Nu e nevoie să faci asta, spuse el. Faza e că iepurii aleargă în cercuri. Lucy n-o să-l prindă, dar e-n regulă. O să-l fugărească până în locul de unde a pornit.
Cert e că, pe când aștepta, lui Chris i se păru că lătratul lui Lucy devenea tot mai slab și mai distant... după care se apropie din nou de ei.
De nicăieri, iepurele alb ca zăpada țâșni înapoi în raza lui vizuală, încercând să se târască în grămada de ramuri din care ieșise.
Chris își ridică pușca, ochind iepurele, și apăsă pe trăgaci.
Reculul îl împinse în spate. Simți mâna tatălui său apucându-l ferm de umăr.
- L-ai nimerit! se bucură Hank Myers, în timp ce Lucy sări peste o buturugă ca să adulmece prada, cu coada fluturându-i ca un stindard.
Hank se îndreptă cu pași grei înspre pradă, zâmbind satisfăcut.
- Ce mai împușcătură! făcu el. L-ai nimerit din plin.
Ridică jivina de urechi, întinzându-i-o lui Chris.
- N-a mai rămas mare lucru din el, dar nu asta contează.
Chris mai omorâse căprioare. I-ar fi plăcut să vâneze elani, cerbi sau urși. Însă aruncă o singură privire și simți cum i se face rău. Nu știa dacă de vină era contrastul dintre zăpada albă și sângele roșu, însuși trupul mic, sfârtecat al iepurelui sau faptul că era prima oară când vâna ceva mai mic și mai lipsit de apărare decât el, dar se întoarse într-o parte și vomită.
Îl auzi pe tatăl său înjurând pe înfundate. Chris își șterse gura cu mâneca gecii, ridicându-și capul.
- Îmi pare rău, spuse el, simțind în gură gusrul propriei repulsii.
Hank Myers scuipă în zăpadă și se uită la James.
- Parcă spuneai că vânează regulat cu tine.
James încuviință din cap, cu buzele strânse într-o linie subțire.
- Așa e.
Chris nu-și privi tatăl. Știa că avea să-i vadă pe chip acel amestec de furie și rușine, așa cum se întâmpla de fiecare dată când lucrurile luau o întorsătură diferită de așteptările lui James.
- Îl curăț eu, spuse el, întinzând mâinile după iepure, în încercarea de a-și spăla rușinea.
Hank dădu să-i întindă animalul, când brusc își dădu seama că Chris era îmbrăcat cu geaca lui de schi.
- Ce-ai zice să facem schimb de geci? spuse el, dârdâind de frig pe când își dădea jos geaca de vânătoare.
Chris îmbrăcă iute geaca bărbatului, luă iepurele și-l strecură în săculețul de plastic de la spatele ei. Încă putea să simtă căldura pe care o emana trupul iepurelui.
Mergea tăcut alături de tatăl lui, temându-se, pe de-o parte, să spună ceva, iar pe de alta, să nu spună nimic, și gândindu-se la iepurele care alergase în cercuri, crezând că avea să se salveze.
Gus își strecură mâna pe sub elasticul de la boxerii soțului ei..
- Nicio făptură nu se mișca, șopti ea, nici măcar un șoarece. Se pare că până la urmă tot am dat peste o făptură.
James zâmbi ștrengărește, eliberându-se din sărutarea ei. Nu-i venea să creadă ce noroc căzuse pe capul lui, însă Gus renunțase să mai fie supărată de îndată ce el și Chris se întorseseră acasă de la vânătoare. Ceea ce era un lucru bun, având în vedere prin ce experiență abisală trecuse.
Simți degete lui Gus avansând.
- Acum nu e momentul potrivit să râzi de mine, murmură ea..
- Nu râdeam, doar mă gândeam.
Gus ridică o sprânceană.
- La ce?
James râse.
- Vine Moșul în seara asta, făcu el.
Gus chicoti și se ridică în capul oaselor, începând să-și descheie nasturii de la cămașa de noapte într-un ritm lent, ademenitor.
- Ce-ai zice să-ți deschizi unul dintre cadouri chiar acum? zise ea.
- Depinde, răspunse James. E mare?
- Spune da, necioplitule, și o să fie singurul pe care ai să-l primești, îl avertiză Gus, aruncându-și cămașa de noapte pe podea.
James o trase deasupra lui. Se rostogoliră pe pat, astfel încât James ajunse deasupra ei, și-și împletiră mâinile.
După ce terminară, Gus pieri sub el, gâfâind și asudând. James o strânse mai aproape, sprijinindu-și capul de capul ei.
- Cred că am fost foarte cumnte anul ăsta, zise el.
Simți cum Gus îl sărută ușor pe piept.
- Ai fost, murmură ea.
- N-o să-ți vină să crezi, începu Michael, dar am auzit zgomot de copite pe acoperiș.
Melanie se opri în timp ce-și punea ochelarii pe noptieră.
- Cred că glumești.
- Nu glumesc, stărui Michael. S-a întâmplat cât erai tu la duș.
- Copite?
- De reni.
Ea izbucni în râs.
- Și presupun că Moșul se ascunde în dulap.
Michael o mustră.
- Vorbesc serios. Așteaptă, fii atentă la asta! Cu ce ți se pare că seamănă zgomotul ăsta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu