Pactul, Jodi Picoult

..........................................................
                            5-14

            Gus dădu aprobator din cap.

    - Doar nu împlinești 18 ani în fiecare zi, spuse ea.

    Aruncă o privire înspre șuncă și morcovi și spre plăcinta cu cartofi dulci.

    - De fapt, adăugă ea, în cinstea evenimentului, cred că ar trebui să începem chiar cu tortul.

    Ochii lui Chris străluciră.

    - Ai dreptate, mamă, declară el.

    Gus luă cutia de chibrituri și aprinse cele 19 lumânări - una în plus pentru noroc. Îi trebuiră 3 chibrituri să le aprindă pe toate; le lăsă să ardă până când flacăra îi atinse buricele degetelor.

    - Mulți ani trăiască! începu ea să cânte și, când constată că nimeni nu îi ține isonul, își puse mâinile în șold și le spuse dojenitor: Dacă vreți să mâncați, trebuie să cântați!

    Auzind asta, James și Kate se puseră pe cântat. Chris își ridică furculița, pregătit încă dinainte ca Gus să apuce a-i tăia prima felie.

    - Cum te simți la 18 ani? îl întrebă Kate.

    - Cum să mă simt, glumi Chris, mă cam supără artrita.

    - Foarte amuzant. Adică te simți mai deștept, mai matur?

    Chris ridică din umeri.

    - Acum aș putea fi recrutat în armată, răspunse el. Asta e singura diferență.

    Gus deschise gura să afirme că, slavă Domnului, nu era război, însă își dădu seama că acest lucru nu era nici pe departe adevărat. Războiul ți-l faci singur. Doar pentru că trupele americane nu erau detașate niciunde nu însemna că Chris nu avea propriile războaie de purtat.
    - Ei bine, spuse James, întinzându-se după a doua felie de tort, cred că Chris ar trebui să facă 18 ani în fiecare zi.
    - Chiar așa! făcu Gus, iar Chris își plecă zâmbind capul.
    Se auzi soneria.
    - Mă duc eu, spuse Gus, aruncând șervetul pe masă.
    Sună încă o dată înainte să ajungă la ușă. O deschise larg, lumina din verandă căzând pe siluetele a  ofițeri de poliție în uniformă.
    - Bună seara! i-o luă înainte unul dintre ofițeri. Christopher Harte este acasă?
    - Ei bine, da, răspunse Gus, însă doar ce ne-am așezat la....
    Polițistul scoase o foaie de hârtie.
    - Avem un mandat de arestare pe numele lui.
    Gus își pierdu răsuflarea, plămânii ei fiind secătuiți de aer.
    - James, îngăimă ea, iar soțul ei apăru.
    Acesta luă mandatul din mâna polițistului și îl citi.
    - Pe ce temei? întrebă el scurt.
    - A fost acuzat de crimă cu premeditare, domnule.
    Polițistul trecu pe lângă Gus și se îndreptă înspre sufrageria luminată.
    - James, spuse Gus, fă ceva!
    James o apucă de umeri.
    - Sună-l pe McAfee! spuse el și se grăbi în sufragerie. Chris! strigă el. Nu spune nimic! Nu scoate niciun cuvânt!
    Gus încuviință din cap, dar în loc să se ducă la telefon, îl urmă pe James în agitația din sufragerie.
    Kate ședea la masă, plângând. Chris fusese tras de pe scaun. Unul din ofițeri îi punea cătușele, cu mâinile la spate, celălalt îi citea drepturile. Ochii îi erau bulbucați, fața albă ca varul. Buzele, mânjite încă de la glazura de cocos, îi tremurau.
    Polițiștii îl apucară fiecare de câte un braț și îl escortară afară din casă. El se împletici între ei, caun orb, cu niște ochi perplecși, care nu păreau să recunoască nimic din mobilierul familiar al casei.
    Când ajunseră în pragul ușii, unde stătea Gus, polițiștii ezitară o clipă, așteptând ca ea să se dea la o parte.
    În acea pauză scurtă, Chris o privi direct în ochi.
    - Mami? șopti el, după care îi fu smuls din fața ochilor.
    Ea dădu să-l atingă, însă ei se mișcară prea repede. Îl auzi pe James alergând prin casă și telefonându-i chiar el lui McAfee. O auzi pe Kate plângând cu suspine. Dar, mai presus de toate acestea, Gus îl auzi pe Chris, băiatul ei de 18 ani, adresându-i-se cu un apelativ plin de afecțiune, ceea ce nu mai făcuse de 10 ani.

                                    PARTEA A DOUA
                                   FATA DIN VECINI
                                              ACUM
                        SFÂRȘIT DE NOIEMBRIE, 1997

            Chris tremura de frig pe bancheta din spate a mașinii de poliție. Dăduseră căldura la maximum, însă el nu putea să stea altfel decât într-o parte, ca să nu-i intre cătușele în spate și, oricând de mult s-ar fi foit și și-ar fi schimbat poziția, nu se putea opri din tremurat.
    - Ești bine acolo în spate? îl întrebă ofițerul care conducea.
    Chris răspunse afirmativ, vocea frângându-i-se chiar rostind acel cuvânt monosilabic.
    Nu era bine deloc. Nici măcar pe aproape. În viața lui nu fusese mai speriat.
    Începu să se legene ușor pe banchetă, concentrându-se să nu se scape în pantaloni. Era o greșeală. Indiferent unde l-ar fi dus, tatăl și avocatul lui aveau să-l aștepte acolo, iar Jordan McAfee le-ar fi ținut un discurs în stilul Perry Mason, și toată lumea avea să își dea seama că se comisese o eroare. Mâine avea să se trezească și să râdă când avea să-și amintească de asta.
    Brusc, mașina se aplecă înspre dreapta, iar la geam se văzu lumina unei lanterne. Pierduse complet noțiunea timpului și a direcției, însă bănui că se aflau la secția de poliție din Bainbridge.
    - Să mergem! îi spuse ofițerul cel înalt, deschizând portiera din spate.
    Chris se grăbi să treacă la marginea banchetei, străduindu-se din răsputeri să-și mențină echilibrul cu mâinile legate. Cu un picior pe bordură, Chris se opinti afară din mașină, însă căzu drept cu fața în jos.
    Polițistul îl ridică de cătușe și-l trase fără menajamente înspre secția de poliție.
    Chris se trezi în fața unei recepții, unde ședea un sergent pe jumătate adormit. I se permise să stea jos cât timp i se solicitară informații legate de nume, vârstă și domiciliu, iar el le răspunse cât putu de politicos, în caz că ar fi primit puncte bonus pentru bună purtare.
    Pe urmă, polițistul care îl adusese îl puse să stea la un perete și să țină în mână un cartonaș, pe care erau trecute un număr și data, întocmai ca în filmele de la televizor. Se întoarse spre dreapta, apoi spre stânga, în timp ce blițul aparatului tot declanșa.
    Chris primi ordin să-și golească buzunarele și întinse palma pentru a-i fi luate amprentele. Apoi, ofițerul îi curăță mâiinile cu un șervețel umed, îi luă pantofii, haina și cureaua și ceru prin stație să fie deschisă celula numărul 3.
    - Șeriful e pe drum, îl anunță el pe Chris.
    - Șeriful? întrebă Chris, pe care îl apucă din nou tremuratul. Cum așa?
    - Nu poți rămâne aici peste noapte, îl lămuri polițistul. Te va muta la închisoarea Grafton.
    - Închisoare? șopti Chris.
    Îl duceau la închisoare? Așa pur și simplu?
    Se opri din mers, făcându-l și pe polițist, care era lângă el, să se oprească.
    - Nu pot să mă duc nicăieri, protestă el, avocatul meu o să vină aici.
    Polițistul izbucni în râs.
    - Fii serios, îi zise și îl împinse înainte.
    Celula provizorie era de 1,8 metri pe 1,5 metri și se afla la subsolul secției de poliție. Era dotată cu o chiuvetă și cu o toaletă din oțel inoxidabil și cu un pat prins în lanțuri. Ușa era făcută numai din bare, iar o cameră video era îndreptată înspre interiorul celulei.
    Polițistul verifică sub saltea - după gândaci? arme? - apoi îi desfăcu lui Chris cătușele și îl băgă înăuntru.
    - Ți-e foame? întrebă el. Sete?
    Surprins că polițistului îi păsa de nevoile lui omenești, Chris își ridică privirea. Nu îi era foame, dar îi era rău de la stomac din pricina a tot ce se întâmplase.
    Scutură din cap, încercând să nu ia seama la zgomotul pe care îl făcu ușa celulei când fu închisă.
    Ar fi vrut să le spună polițistului care îl arestase și celui care îl condusese în celulă că nu o omorâse el pe Emily Gold. Însă tatăl lui îi spusese să nu scoată o vorbă, iar avertismentul lui răsuna puternic în mintea paralizată de teamă a lui Chris.
    Gândul îi fugi la tortul pe care i-l făcuse mama lui, la lumânările care arseseră până la glazură, la jumătatea de felie ce zăcea încă neatinsă pe farfuria lui, cu crema de căpșune la fel de roși ca o dâră de sânge.
    Își trecu degetele peste zidul de beton și așteptă.

                  Pentru Jordan McAfee, nimic nu era mai plăcut decât să alunece de-a lungul unui trup de femeie.
    Se frământa sub cearșafurile de pe propriul pat, croindu-și drum cu buzele și cu mâinile, ca și cum ar fi încercat să cartografieze acel tărâm.
   - O, da! șopti ea, încelștându-și mâinile în părul lui des și negru. O, Doamne!
    Vocea ei era din ce în ce mai sonoră. Deranjant de sonoră. Își trecu ușor mâna peste abdomenul ei.
    - Liniște! îi șopti el, cu gura lipită de coapsa ei. Ți-aduci aminte?
     - Cum... aș.... putea... uita! făcu ea.
    Ea îl prinse de cap și i-l trase înspre al ei, în același moment în care el se dădu în spate ca să-i acopere gura cu mâna. Crezând că e un jos, ea îl mușcă.
    - Rahat! zise el, dându-se jos de pe ea.
    Îi aruncă femeii o privire piezișă. Jordan scutură din cap, nemafiind câtuși de puțin stârnit. Își frecă palma iritată, gândindu-se că nu avea să mai iasă niciodată cu vreo altă asistentă a lui sau, chiar dacă o făcea, era al naibiii de sigur că nu avea să mai bea atât de mult, încât s-o aducă acasă la el.
    - Uite ce e, începu el să spună, zâmbind binevoitor, ți-am spus de ce....
    Femeia, Sandra - acesta era numele ei - se rostogoli și ajunse deasupra lui, lipindu-și gura de a lui. Se trase înapoi și-și plimbă arătătorul de-a lungul buzei de jos.
    - Îmi plac tipii care au același gust ca al meu, spuse ea.
    Jordan simți cum are din nou erecție. Poate că, până la urmă, seara lui nu se sfârșise încă.
    Telefonul sună, și Sandra îl dădu jos de pe noptieră. Jordan trase o înjurătură și se ridică să meargă după receptor, însă ea îl prinse de încheietură.
    - Lasă-l! șopti ea.
    - Nu se poate, spuse Jordan, îndepărtându-se de ea și orbecăind pe podea după telefon. McAfee! răspunse el în receptor.
    Ascultă în liniște, intrând instantaneu în stare de alertă, corpul său rotindu-se instinctiv după carnetul cu pix de pe noptieră și notând ce îi spusese apelantul.
    - Nu-ți face griji, zise el pe un ton calm. Ne ocupăm de asta. Da. Ne vedem acolo.
    Închise telefonul, se ridică în picioare cu o grație de felină și își trase pe el pantalonii care fuseseră aruncați lângă ușa de la baie.
    - Îmi pare rău că fac asta, spuse Jordan, trăgând fermoarul, dar trebuie să plec.
    Sandra rămase cu gura deschisă.
    - Așa, pur și simplu?
    Jordan ridică din umeri.
    - Cineva trebuie să facă și profesia asta.
    Se uită la femeia care stătea întinsă pe patul lui.
    - Ăă, nu trebuie să mă aștepți, să știi, adăugă el.
    - Și dacă vreau să te aștept?
    Jordan îi întoarse spatele.
    - Poate să dureze mult, îi spuse el.
    Își îndesă mâinile în buzunar, aruncându-i o ultimă privire.
    - Te sun eu, adăugă el.
    - N-o s-o faci, îl contrazise Sandra veselă.
    Se dădu jos din patul lui, unduindu-și corpul gol, dispăru în baie, încuind ușa.
    Jordan scutură din cap și merse în liniște în bucătărie. Se roti în stânga și în dreapta, căutând ceva pe care să scrie.
    Brusc, încăperea fu inundată de lumină, iar Jordan se trezi față în față cu fiul lui de 13 ani.
    - Ce faci aici?
    Thomas ridică din umeri.
    - Ascult lucruri care nu mă privesc, răspunse el.
    Jordan îl mustră.
    - Ar fi trebuit să dormi de mult. Mâine e zi de școală.
    - E abia 8,30, protestă Thomas.
    Jordan ridică din sprâncene. Doar atât era ceasul? Cât de mult băuse la cină?
    - Deci, începu Thomas zâmbind cu subînțeles, ai venit să iei o gură de aer?
    Bărbatul zâmbi.
    - Îmi plăceai mai mult când erai mic.
    - Pe vremea aia, făceam pipi pe peretele de la baie dacă nu eram atent. Eu cred că la vârsta asta e cu mult mai bine.
    Jordan nu era la fel de sigur.
    Își crescuse fiul singur încă de când Thomas avea 4 ani, iar Deborah hotărâse că nu este făcută să fie mamă și măritată cu un avocat debutant de carieră. Ultimul lucru pe care Jordan îl auzise despre ea era că locuia împreună cu un pictor de două ori mai în vârstă decât ea, pe malul stâng al Senei, în Paris.
    Thomas își urmări cu privirea tatăl cum bea cu lăcomie direct din carafa cu cafea rece, veche de o zi.
    - Ce scârbos! făcu el. Dar poate nu chiar la fel de scârbos cum e faptul că ai adus acasă o....
    - Ajunge! spuse Jordan. N-ar fi trebuit să fac asta, bine? Tu ai dreptate, iar eu am greșit.
    Thomas zâmbi radios.
    - Chiar așa? Putem înregistra video acest moment istoric?
    Jordan puse carafa înapoi la filtrul de cafea și își strânse nodul de la cravată.
    - Era un client la telefon. Trebuie să ălec.
    Își trase jacheta pe el, apoi îi întoarse spatele fiului său.
    - Nu suna pe pager dacă ai nevoie de mine. Aparent, e pe silențios. Sună la birou; o să-mi verific căsuța vocală.
    - N-o să am nevoie de tine, răspunse Thomas.
    Făcu un semn către dormitorul tatălui său.
    - Poate că ar trebui să intru și să o salut.
    - Poate că ar trebui să-ți miști fundul în camera ta, îi spuse Jordan zâmbind, apoi țâșni afară pe ușă, cu un sentiment plăcut pe care i-l dădea admirația fiului său pentru el.

                      Gus se aplecă în partea din spate a mașinii, încheind până la gât nasturii de la haina lui Kate.
    - Ți-e suficient de cald? o întrebă ea.
    Kate încuviință din cap, încă prea șocată de gândul că fratele ei fusese luat de poliție. O luaseră cu ei pentru că Melanie, singura prietenă apropiată pe care ar fi îndrăznit s-o cheme în ultimul moment ca să stea cu Kate, credea că Chris îi ucisese fiica.
    Însă oricât și-ar fi dorit Gus să o menajeze pe fiica ei de toate acestea, o voce sâcâitoare din capul ei îi spunea întruna să o țină pe Kate cât mai aproape posibil.
    Ți-a mai rămas un singur copil, îi zicea. N-o pierde din ochi!
    Gus se întinse de-a lungul celor 30 de centimetri care le despărțea și îi netezi părul lui Kate.
    - Ne întoarcem repede, îi spuse ea. Să încui ușile la mașină după ce plecăm.
    - Știu, răspunse Kate.
    - Să fii cuminte!
    De parcă Chris n-ar fi fost.
    Gândul acesta le străfulgeră și pe Gus și pe Kate, ca un curent îngrozitor, perfid, iar cele două se despărțiră înainte ca vreuna din ele să-i dea glas ori să recunoască că i-a trecut prin minte.

                   Gus și James Harte așteptau nerăbdători avocatul în micul con de luminăă generat de felinarul din fața secției de poliție.
    Jordan ridică o mână în semn de salut pe când traversa strada înspre ei și-și aminti de vechea zicală potrivit căreia oamenii care locuiau împreună un timp îndelungat ajungeau să semene unul cu celălalt.
    Trăsăturile soților Harte nu era atât de asemănătoare, însă scopul comun ce le ardea amândurora în priviri îi îngemăna instantaneu.
    - James, spuse Jordan, strângând mâna doctorului.
    Gus aruncă o privire către ușa secției de poliție.
    - Ați fost deja înăuntru?
    - Nu, răspunse Gus. Te-am așteptat pe tine.
    James se gândi să-i conducă repede în hol, dar apoi se răzgândi. Se trase mai aproape de ei și le ceru soților Harte să îi explice ce se întâmplase.
    Gus îi spuse despre arestul din timpul cinei.
    Jordan o ascultă pe Gus, dar, în același timp, îl urmări gânditor pe soțul femeii, care se ținea deoparte.
    - Deci, încheie Gus, frecându-și mâinile ca să se încălzeascăă, poți vorbi cu cineva să-l scoată de acolo, nu?
    - De fapt, nu pot. Chris trebuie ținut în arest peste noapte, când va avea loc înfățișarea la tribunalul Grafton, cel mai probabil, mâine-dimineață.
    - Trebuie să stea închis peste noapte?
    - Ei bine, nu, spuse Jordan. Poliția din Bainbridge nu are dotările necesare pentru a-l reține peste noapte într-o celulă provizorie. Va fi mutat la închisoarea Grafton.
    James se întoarse cu spatele.
    - Ce putem face? zise Gus în șoaptă.
    - Mai nimic, recunoscu Jordan. Acum mă duc înăuntru să vorbesc cu Chris. Mâine la prima oră, când va fi chemat la înfățișare, voi fi aici.
    - Și ce se va întâmpla acolo?
    - În principiu, procurorul general va înainta acuzația împotriva lui Chris. Noi vom depune pledoaria pentru nevinovăție. Voi încerca să-i obțin  eliberarea pe cauțiune, dar s-ar putea să fie destul de greu, având în vedere capul de acuzare deosebit de grav.
    - Vrei să spui, replică Gus, tremurând de mânie, că fiul meu, care nu a făcut nimic rău, trebuie să stea la închisoare peste noapte, și poate mai mult de atât, iar tu nu poți face nimic în legătură cu asta?
    - Poate că fiul tău nu a făcut nimic rău, începu Jordan cu blândețe, dar poliția nu i-a crezut povestea cu pactul sinucigaș.
    James își drese glasul și interveni.
    - Tu o crezi? întrebă el.
    Jordan se uită la părinții lui Chris - mama lui, pe punctul de a se prăbuși pe trotuat, tatăl lui, vizibil stânjenit și neliniștit - și decise să le spună adevărul.
    - Sună foarte.... convenabil, le spuse el.
    După cum se așteptase Jordan, James își întoarse privirea, iar Gus izbucni într-un acces de furie.
    - Ei bine, se răsti ea, dacă nu pui suflet în treaba asta, o să găsim pe altcineva.
    - Nu e treaba mea să vă cred fiul, răspunse Jordan. Treaba mea este să-l scap.
    Se uită țintă în ochii lui Gus.
    - Pot face asta, adăugă el cu blândețe.
    Ea îi susținu privirea preț de o clipă îndelungată, suficient cât să îi dea lui Jordan sentimentul că încerca să îi ghicească gândurile.
    - Vreau să-l văd pe Chris acum, ceru ea.
    - Nu se poate. Doar când e schimb de tură, adică peste câteva ore bune. Am să-i transmit eu orice vreți să-i spuneți.
    Jordan îi ținu deschisă ușa secției de poliție, simțind aerul de indignare pe care îl emană în urma ei. Tocmai dădea și el să intre, când James Harte îl opri.
    - Pot să te rog ceva?
    Jordan încuviință din cap.
    - Și să rămână între noi?
    Jordan dădu încă o dată aprobator din cap, de data asta ceva mai încet.
    - Problema este, începu James prudent, că arma era a mea.
    Trase adânc aer în piept.
    - Nu vorbesc despre ce s-a întâmplat sau nu s-a întâmplat. Spun doar că poliția știe că acel Colt a fost luat din dulapul meu cu puști.
    Jordan se încruntă.
    - Prin urmare, continuă James, asta mă face complice?
    - La crimă? întrebă Jordan.
    Scutură din cap.
    - N-ai pus în mod deliberat arma acolo cu intenția ca fiul tău s-o ia și să împuște pe cineva cu ea.
    James scoase treptat aerul din piept.
    - N-am spus că Chris a folosit-o ca să împuște pe cineva, lămuri el.
    - Nu, răspunse Jordan, știu asta.
    Și-l urmă pe bărbat în  incinta secției de poliție.

                 Când auzi zgomot de pași, Chris sări în picioare și își presă fața de gemulețul de plastic al celulei.
    - A venit avocatul, îi spuse polițistul și, pe neașteptate, Jordan McAfee apăru de cealată parte a barelor.
    Se așeză pe un scaun pe care i-l aduse ofițerul și își scoase din servietă un caiet A4.
    - Ai spus ceva? îl întrebă Jordan direct.
    - Despre? răspunse Chris.
    - Despre orice. Le-ai spus ceva polițiștilor, ofițerului de la recepție? Indiferent ce.
    Chris scutură din cap.
    - Doar că urma să vii.
    Jordan se relaxă vizibil.
    - În regulă. Asta-i bine, spuse el.
    Îl văzu pe Chris aruncând o privire spre camera de supraveghere din tavan.
    - Nu vor înregistra asta, îl liniști el. Și nici nu vor asculta. Sunt drepturile fundamentale ale prizonierului.
     - Prizonier, repetă Chris.
    Încerca să pară indiferent, ca și cum nu s-ar fi plâns de nimic, însă vocea îi tremura.
    - Pot să merg acasă acum?
    - Nu. Mai întâi, nu trebuie să vorbești nimic cu nimeni. În scurt timp, o să vină șeriful și o să te ducă la închisoare Grafton. Vei fi transferat acolo. Fă tot ce-ți spun ei să faci, e vorba doar de câteva ore. Până când te trezești dimineață, eu am să fiu acolo și vom merge împreună la tribunal pentru înfățișarea ta.
    - Nu vreau să merg la închisoare, spuse Chris, albindu-se la față.
    - N-ai încotro. Trebuie să rămâi în arest până la momentul audierii, iar procurorul a aranjat în așa fel încât să fii reținut peste noapte. Adică la închisoare Grafton.
    Îl privi țintă pe Chris.
    - A făcut asta ca să te bage în sperieți. Procuroarea vrea să tremuri tot când o să fii față în față cu ea, mâine, la tribunal.
    Chris încuviință din cap și înghiți cu greu.
    - Ai fost acuzat de crimă cu premeditare, continuă Jordan.
    - N-am făcut-o eu, îl întrerupse Chris.
    - Nu vreau să știu dacă ai făcut-o sau nu, îi spuse Jordan pe un ton blajin. Nu contează ce-ai făcut și ce n-ai făcut. Eu tot am să te apăr.
    - N-am făcut-o eu, repetă Chris.
    - Bine, spuse Jordan calm. Mâine, procurorul va depune cerere ca să fii reținut fără drept de cauțiune, și asta ca acuzație să aibă greutate.
    - Vrei să spui că o să fiu trimis la închisoare?
    Jordan încuviință din cap.
    - Pentru cât timp?
    Ceva din vocea lui Chris îi atinse o coardă sensibilă.
    Jordan își înclină capul într-o parte și, deodată, mina îngrozită a clientului său căpătă noi forme, astfel încât i se păru că îl vede pe Thomas, mult mai mic, atunci când îl întrebase când avea să-și revadă mama.
    Era tonul vocii oricărui băita care abia și-a dat seama că nu e invincibil, care abia a înțeles cât de încet poate să se scurgă timpul.
    - Atât cât va fi nevoie, răspunse el.

                      În toiul nopții, James se trezi speriat.
    Buimac, mintea îl purtă cu ani în urmă, astfel că se ridică în capul oaselor ca să asculte plânsul înfundat al lui Kate de când era bebeluș și suferea de dureri de urechi sau zgomotul piciorușelor lui Chris atuni când se trezea dintr-un coșmar și se furișa în patul părinților să caute alinare.
    Dar, acum, casa era cufundată în liniște. Observă că jumătatea de pat a lui Gus era goală.
    Se scutură de senzația de somn și porni de-a lungul holului. Kate sforăia în pace, iar Chris, ei bine, patul lui Chris îl aștepta făcut cu grijă.
    Porni în jos pe scări, atras de un zgomot înăbușit.
    Gus era pe jos, pe gresia rece a debaralei, sprijinită cu spatele de uscătorul pe care îl pornise ca să înăbușe zgomotul plânsetelor ei.
    James se gândi să dea ușa întredeschisă de perete și să îngenuncheze lângă soția lui, cuprinzând-o în brațe. Ridică mâna, atingând ușor lemnul ușii și gândindu-se la ceva ce i-ar putea spune ca s-o liniștească.
    Dar ce lucru înțelept i-ar fi putut spune lui Gus, când nici măcar lui nu își putea adresa unul?
    James urcă înapoi scările, se băgă în pat și-și acoperi capul cu o pernă.
    Câteva ore mai târziu, când Gus se furișă sub pături, încercă să pretindă că nu simte povara durerii ei.

                  În jurul închisorii erau garduri înalte de metal, cu spirale de sârmă ghimpată la capăt.
    Chris închise ochii, întrebându-se, cu o tenacitate de copil, dacă era cu putință să pună capăt acestui calvar, astfel încât să nu se întâmple cu adevărat.
    Șeriful îl ajută să iasă din mașină și îl conduse până la poarta închisorii. Un gardian descuie ușa masivă din metal și îi lăsă să intre.
    Chris urmări cu privirea cum se închide în urma lui.
    - Ai mai prins unul, Joe?
    - Sunt ca puricii, răspunse șeriful. Apar întruna!
    Replica și se păru foarte haioasă, așa că râseră o bună bucată de vreme.
    - Completezi tu actele? De restul ne ocupăm noi.
    Șeriful plecă fără să-i mai arunce vreo privire lui Chris. Singur cu 2 bărbați pe care îi știa încă și mai puțin decât îl știa pe șerif, Chris începu din nou să tremure.
    - Mâinile în lateral, ordonă unul din gardieni.
    Se postă în fața lui Chris, pipăindu-l de la gât în jos până la talie, apoi pe fiecare picior.
    Cel de-al doilea gardian începu să treacă în registru obiectele personale ale lui Chris.
    - Haide!
    Primul gardian îl apucă pe Chris de braț și îl duse în sala de primire. Căută o pancartă, i-o dădu lui Chris și îl puse să stea drept lângă un perete.
    - Zâmbește! mormăi el, declanșând blițul și făcând fotografia.
    Apoi, îl puse pe Chris să ia loc la singura masă din încăpere și îi înmuie degetele în cerneală ca să-i ia amprentele.
    În timp ce gardianul scotocea după un creion, Chris aruncă o privire la chestionar.
    - Completează asta, îi spuse el.
    Prima întrebare îl blocă pe Chris: Ai tendițe sinucigașe?
    Psihiatrul lui știa că nu. Avocatul lui credea că da. Șovăind, bifă în dreptul lui „Da”, apoi șterse și bifă în dreptul lui „Nu”.
    Ai SIDA?
    Ai probleme medicale?
    Dorești să fii examinat de un doctor pe durata șederii în închisoare?
    Chris începu să roadă capătul creionului. Bifă „Da” și notă pe margine Dr. Feinstein.
    Termină chestionarul și gardianul îl conduse la etaj, unde era o zonă de control plină cu mici monitoare TV.
    Schimbă cu gardianul de servicu câteva vorbe, care pentru Chris nu aveau nicio noimă, apoi fu condus într-o altă încăpere micuță.
    Pe când ușa se închidea în urma lui, Chris începu din nou să tremure.
    - Ți-e frig? îl întrebă gardianul pe un ton indiferent. Norocul tău că în camera asta primești haine gratis.
    Așteptă până când Chris se ridică în picioare, după care îi întinse o salopetă albastră.
    - Haide, zise el, îmbrac-o!
    - Aici? întrebă Chris rușinat. Acum?
    - Nu, în Aruba, răspunse gardianul.
    Nu-i mare lucru, își spuse Chris în sinea lui. În vestiar, se dezbrăcase până la piele de 1 milion de ori în fața atâtor băieți. Dar până când își trase fermoarul salopetei până la gât, mâinile îi tremurau atât de tare,încât fu nevoit să și le ascundă la spate.
    - În regulă, spuse ofițerul. Să mergem!
    Îl escortă pe Chris de-a lungul coridorului până în zona de maximă securitate. De-o parte și dealta erau celule individuale, însă ușile cu zăbrele erau deschise.
    Deodată, aerul fu despicat de un strigăt, care răzbătu dincolo de celulele deschise și de culoarul pustiu.
    - Stingerea! strigă vocea, iar Chris auzi tropăitul prizonierilor care se întorceau agale la celulele alor.
   - Intră aici, îi spuse gardianul lui Chris, conducându-l la o celulă neocupată. Patul de jos.
    În celulele vecine mai erau 3 oameni.
    Un bărbat mic de statură, cu niște ochi mici și negri, adânciți în orbite și cu barba tunsă în formă de cioc intră în celula alăturată.
    Gardianul închise ușa celulei lui Chris. Lumina scăzu în intensitate, dar nu se stinse complet. Treptat, întreaga închisoare amuți și nu se mai auzi nimic în afară de respirația prizonierilor.
    Chris se ghemui pe patul de jos. Pe măsură ce ochii lui se obișnuiau cu lumina slabăă, începu să deslușească silueta gardianului care patrula de partea cealalt a gratiilor, licărirea zâmbetului acelui om.
    Se întoarse cu spatele, astfel încât să nu aibă în fața ochilor decât zidul de beton care îl împresura. Își îndesă în gură mâneca făcută ghemotoc a salopetei, ca să înbușe zgomotul, și se lăsă să plângă în voie.

                   A doua zi dimineață, când Michael intră în bucătărie, abia dacă putea să-și creadă ochilor Melanie era la aragaz, cu o spatulă în mână și cu o mănușă de bucătărie în cealaltă.
    O urmări cu privirea cum întoarce o clătită și cum își dă o șuviță de păr după ureche și gândi:
    Așa, da! Asta este femeia cu care m-am căsătorit.
    Făcu intenționat zgomot, ca ea să creadă că abia intrase.
    Întorcându-se cu fața, Melanie îi trimise un zâmbet radios.
    - O, bun! făcu ea. Tocmai voiam să vin să te trezesc.
    - Ca să mănânc, sper.
    Melanie râse. Era un sunet atât de nefamiliar, încât și Melanie, și Michael încremeniră pentru o cliă. Apoi, Melanie se întoarse brusc și aduse o farfurie cu clătite.
    - Făină de hrișcă, spuse ea încetișor.
    - De fapt, numele meu e Michael, răspunse el.
    Melanie zâmbi și, pe negândite Michael îi cuprinse coapsele cu brațul și o trase mai aproape de el, presându-și tare capul de pântecul ei. Îi simți mâna cum îi mângâie părul.
    - Mi-a fost dor de tine, murmură el.
    - Știu, răspunse Melanie.
    Își lăsă mâna să mai zăbovească în părul lui preț de o secundă, după care și-o retrase.
    - Îți mai trebuie sirop, spuse ea.
    Aduse o tigaie de pe aragaz, cu sirop  de arțar clocotit, și-l turnă peste clătitele lui Michael.
    - Mă gândeam să facem o plimbare în dimineața asta.
    Michael luă un dumicat din clătitele suculente. Trebuia să meargă în orașul învecinat ca să trateze de viermi intestinali niște pui de câine abia fătați, să examineze un cal cu colici și să facă o vizită la domiciliul unei lame bolnave. Însă nu o mai văzuse pe Melanie atât de... ei bine, aproape ca în zilele ei bune.
    - Sigur, răspunse el. Trebuie doar să dau câteva telefoane ca să reprogramez niște consultații.
    Melanie se lăsă să alunece pe scaunul de lângă el. Când Michael întinse mâna, ea și-o strecură într-a lui.
    - Ar fi drăguț, spuse ea.
    Termină de mâncat și se duse la biroul lui ca să dea telefoanele. Când se întoarse, o găsi pe Melanie stând în fața unei oglinzi din hol și dându-și cu un strat subțire de ruj pe buze.
    Își țuguie buzele și îl văzu pe Michael în oglindă.
    - Ești gata? întrebă ea.
    - Sigur, răspunse el. Unde mergem?
    Melanie îl luă de braț.
     - Dacă ți-aș spune, n-ar mai fi o surpriză, zise ea.
     Michael încercă să ghicească unde voia Melanie să îl ducă. Nu la mormântul lui Emily, căci astfel n-ar fi fost atât de veselă.
    Melanie conduse în afara orașului. Un indicator mic, verde anunță încă 15 kilometri până în orășelul Woodsville.
    Ce naiba căutau în Woodsville?
    Mai fusese o dată acolo, ca să eutanasieze un cal cu piciorul rupt.
    Melanie trecu pe lângă o clădire din cărămidă, în spatele căreia se zăreau spirale de sârmă ghimpată.
    Atunci, Michael își aminti că în Woodsville se află închisoarea districtuală, amplasată mai jos, pe aceea stradă, cu sediul tribunalului districtual.
    Soția lui opri mașina în parcarea tribunalului.
    - E ceva aici ce cred că ar trebui să vezi, spuse ea pe un ton inexpresiv.

                    Când, la 5,45 AM, ușa celulei se deschise cu un scârțâit, Chris era deja treaz. Fermoarul salopetei îi pătrundea în piele și era lihnit de foame.
    - Haleală! strigă un gardian, aruncând o tavă cu mâncare în interiorul celulei
    Chris își mută privirea de la cocoloașele respingătoare de mâncare din tavî la culoar. Bărbatul cu ochi negri din celula de vizavi îl fixa cu privirea.
    Chris mâncă și se spălă pe dinți, apoi porni spre duș.
    Trase perdeaua cât mai bine, însă tot putea să-l vadă prin crăpătură pe bărbatul cu ochi negri săpunindu-și fața la chiuvetă, cu prosopul legat în jurul taliei.
    Chris se dezbrăcă și își agăță hainele de vergeaua perdelei. Apoi, dădu drumul la apă și încercă să se săpunească.
    - De ce ești aici?
    Chris clipi ca să-și scoată apa din ochi.
    - Poftim? făcu el.
    Prin crăpătura dintre perdeaua de duș și perete, Chris îl văzu pe bărbat sprijinindu-se de perete.
    - Cum de ești aici?
    Fiind ud, părul îi ajungea până la umeri. Asta era diferența între el și deținuți - cei care își ispășeau pedeapsa aveau părul tuns scurt, militărește. Cum era al lui.
    - N-ar trebui să fiu aici, răspunse Chris. E o greșeală.
    Bărbatul râse.
    - Așa zic toți. Pentru o închisoare, sunt cam mult pe-aici care n-au făcut nici pe naiba!
    Chris se întoarse și începu să se săpunească pe piept.
    - Doar fiindcă nu mă vezi nu înseamnă că m-am cărat, spuse bărbatul.
    Scuturându-și apa din păr, Chris simți cum i se înmoaie genunchii.
    Voia acasă.
    Un gardian intră.
    - Ți-a venit avocatul, îi spuse el. Și ți-a adus și niște haine. Îmbracă-te și te ducem sus să te schimbi.
    Chris încuviință din cap, așteptându-se ca gardianul să rămână acolo cu ochii pe el în timp ce se îmbrăca, însă acesta plecă.
     - Sunt.... ăăă.... gata, îl anunță el pe alt gardian, care îl escortă până la ușa ce dădea în exteriorul zonei de celule.
     - Noroc! îi strigă bărbatul cu ochi negri.
    Chris șovăi și se uită peste umăr.
    - Mulțumesc, spuse el timid.

               Hainele de schimb îl așteptau în sala de primire. Erau hainele pe care le cumpărase să le poarte la interviurile pentru admiterea la facultate.
    În schimba, le purta acum pentru înfățișarea lui la tribunal.
    După ce se termină de îmbrăcat se îndreptă înspre gardianul care, în timp ce-l aștepta, completa niște acte.
    Merseră în liniște până într-o încăpere pe care Chris nu o mai văzuse până atunci, iar gardianul deschise ușa.
    Jordan McAfee îl aștepta în sala de interogatoriu.
    - Mulțumesc, spuse el către gardian și îi făcu semn lui Chris să se așeze la masă, în fața lui.
    Așteptă până când gardianul închise ușa după el.
    - Neața! zise el. Cum ai dormit?
    Știa al naibii de bine cum dormise. Orice idiot și-ar fi dat seama, după pungile de sub ochii lui Chris, că băiatul nu pusese geană pe geanăă. Dar Jordan aștepta să vadă ce avea să-i răspundă clientul său.
    În funcție de asta își dădea seama exact la cât curaj se putea aștepta din partea lui Chris pentru a înfrunta lungul drum pe care îl mai avea de parcurs.
     - Am dormit bine, răspunse Chris fără să clipească.
    Jordan schiță un zâmbet.
    - Îți amintești ce ți-am spus despre ziua de azi?
    Chris încuviință din cap.
    - Unde sunt părinții mei?
    - La tribunal, așteaptă.
    - Mama ți-a adus hainele?
    - Da, răspunse Jordan. Frumoasă ținută. Foarte tinerească, foarte șic. O să-l ajute pe judecător să te încadreze într-o categorie.
    - Fac parte dintr-o categorie? întrebă Chris.
    Jordan flutură mâna.
    - Da. Alb, clasa de mijloc, elev, sportiv, băiat bun, bla-bla-bla.
    Îl țintui cu privirea pe Chris.
    - Spre deosebire de ucigași, care sunt niște scursuri din pătura de jos.
    Bătu ușor cu pixul în carnetul din fața lui, pe care erau notate niște aiureli.
    - Astăzi, ia-te după mine! Dacă o să am nevoie să faci ceva, am să-ți scriu în carnet. Dar cred că o să decurgă totul destul de simplu.
    - Bine, spuse Chris.
    Se ridică pe picioarele care îi tremurau ca și cum s-ar fi pregătit pentru o cursă.
    - Să mergem! îl îndemnă el.
    Jordan își înălță privirea surprins, pentru că nu se așteptase la asta.
    - Nu poți să mergi la tribunal cu mine,îi spuse el. Șeriful o să te ducă acolo.
    - A, făcu Chris, prăbușindu-se înapoi pe scaun.
    - Dar te voi aștepta acolo, se grăbi Jordan să adauge. La fel și părinții tăi.
    - Bine, răspunse Chris.
    Jordan își strecură carnetul înapoi în servietă. Îl privi pe Chris și se încruntă când îi văzu cravata.
    - Vino-ncoace! îi spuse el.
    Chris se ridică și îl lăsă să-i aranjeze cravata.
    - N-am putut s-o leg cum trebuie, se scuză Chris. N-am avut oglindă.
    James nu spuse nimic. Îl bătu pe Chris pe umăr și încuviință din cap, mulțumit de înfățișarea lui. Apoi, ieși din încăpere, lăsându-l pe Chris cu privirea pironită asupra ușii deschise și asupra gardianului.

                  La Tribunalul Grafton era ziua judecății crimei.
    Într-un stat atât de rural cum era New Hampshire, omorurile deosebit de grave se săvârșeau destul de rar, așa că înfățișările pentru crimă se programau, de obicei, la grămadă, o dată la câteva săptămâni. Mai interesante decât infracțiunile mărunte, atrăgeau o mulțime de oameni.
    Tocmai de aceea, familia Harte se așeză în primul rând, în spatele băncii apărării. Ajunseseră la tribunal dis-de-dimineață, cu puțin peste ora 6, ca să fie siguri, cum spusese Gus.
    Femeia își ținea mâinile atât de încleștate în poală, încât nu știa dacă avea să le mai poată descelșta vreodată.
    James ședea lângă ea, cu privirea ațintită asupra judecătoarei, o femeie în vârstă, cu alură de bunicuță și cu un permanent nereușit.
    Gus se aplecă înspre Jordan McAfee, care își așeza documentele în poală.
    - Când o să-l aducă? întrebă ea.
    - Din clipă-n clipă, răspunse Jordan.
    James se întoarse către bărbatul de lângă el.
    - Ăla e The Times? întrebă el.
    Când bărbatul îi oferi ziarul pe care îl dăduse deoparte, James îi mulțumi cu un zâmbet forțat.
    Gus se holbă la soțul ei, stupefiată.
    - Poți citi? întrebă ea. Într-un astfel de moment?
    James împături meticulos ziarul cât să se vadă doar prima rubrică. O parcurse de la un capăt la altul, trecându-și degetul mare de-a lungul ei, după care o luă de la început.
    - Dacă n-o fac, răspunse el pe un ton inexpresiv, o să-mi pierd mințile.
    Apoi, începu să citească cu atenție prima pagină.
    Mai erau acolo și alte femei în situația ei, se gândi Gus. Femei care aveau un fiu care urma să fie adus în fața tribunalului întocmai precum Chris, acuzat de vreo faptă inimaginabilă. Unii dintre copiii aceia chiar comiseseră crimele de care erau acuzați.
    În cazul acesta, era norocoasă, presupuse ea.
    Când auzi zgomotul tocurilor pocănind pe culoar, Gus întoarse capul.
    Melanie și Michael Gold se strecurară pe scaunele vizavi de Gus. Melanie îi aruncă lui Gus o privire absentă, iar Gus simți o strângere de inimă.
    Se așteptase să fie tratată cu dispreț; nu îi trecuse însă prin cap că indiferența poate durea atât de mult.
    Un aprod deschise ușa din capătul sălii de judecată și îl introduse pe Chris. Mâinile îi erau încătușate în față și prinse de un lanț din jurul taliei. Își ținea ochii în pământ.
    Jordan se ridică numaidecât și ieși din banca apărării, ajutându-l pe Chris să se așeze în scaunul de lângă el.
    Procurorul general-adjunct era o femeie tânără, cu părul negru, tuns scurt, și cu un mers agitat. Vocea ei o irita pe Gus.
    Judecătoarea Hawkins își împinse ochelarii de pe vârful nasului.
    - Ce urmează? întrebă ea.
    Grefierul dădu citire următoarelor:
    - Statul New Hampshire împotriva lui Christopher Harte. Mare Juriu 5327, la data de 17.11.1197, a deliberat în favoarea punerii sub acuzație a inculpatului pentru crimă de gradul I. Christopher Harte este acuzat de împușcarea voită, deliberată și conștientă a lui Emily Gold și de provocarea intenționată a morții ei.
    Cătușele zăngăniră pe când Chris începu să se legene înainte și înapoi. La auzul acelor cuvinte, la rostirea numelui său în asociere cu acele fapte, simți un imbold oribil, de nestăvilit, de a izbucni din nou în râs, așa cum făcuse și la comemorarea lui Em.
    Dinspre public se auzi un râs aspru și, preț de-o clipă, Chris chiar fu convins că al lui fusese, că îl eliberase din spatele dinților încleștați.
    Dar, când întoarse capul, ca toți ceilalți de altfel, o văzu pe mama lui Emily încă chicotind.
    - Domnule Harte, cum pledați?
    Chris se uită la Jordan, care încuviință din cap.
    - Nevinovat, spuse el cu o voce firavă.
     Din spatele lui, Melanie Gold izbucni.
    - Nevinovat de ce?
    Judecătoarea îi aruncă lui Melanie o privire piezișă.
    - Doamnă, vă rog să faceți liniște!
    Când fu mustrată, Gus nu se uită la Melanie. În timp ce se citise capul de acuzare, își ținuse capul foarte mult aplecat înspre poală. Crima de gradul I era un subiect de telenovele cu procese, de filme de televiziune. Nu se întâmplă în viața reală. Nu în viața ei.
    - Statul dorește să stabilească vreo cauțiune?
    Procurorul general-adjunct se ridică în picioare.
    - Onorată instanță, începu Barrie Delaney, dată fiind gravitatea acuzației, solicităm ca acuzatul să fie reținut fără drept de cauțiune.
    Jordan McAfee se opuse înainte ca ea să termine măcar ce avea de spus.
    - Dar, onorată instanță, este absolut ridicol! Clientul meu este un bun elev, un atlet respectabil. Familia lui are o reputație bună în comunitate. Are puține resurse proprii la dispoziție și nici nu se pune problema să fugă.
    - Cum se face, strigă Melanie, că ar putea să fie pus în libertate? Fiica mea nu se mai întoarce.
    Judecătoarea bătu frenetic cu ciocănelul.
    - Aprod, condu-o pe femeia aceasta afară din sala de judecată!
    Gus ascultă țăcănitul tocurilor lui Melanie până când aceasta ieși.
    - Onorată instanță, continuă procuroarea, ca și cum nici nu fusese întreruptă, având în vedere sentința acordată pentru crimă de gradul I, există fără îndoială riscul de a fugi.
    - Onorată instanță, replică Jordan, acuzarea presupune în mod eronat că va exista o hotărâre de condamnare.
    - În regulă, în regulă.
    Judecătoarea își presă tâmplele cu mâinile și închise ochii.
    - Domnule avocat, păstrați-vă pentru proces. Vorbim aici de crimă de gradul I. Acuzatul va fi reținut fără drept de cauțiune.
    Gus trase aer în piept, însă simâi că nu era suficient. Simți mâna lui James strecurându-i-se în poală și apucând-o strâns pe a ei.
    Un aprod se apropie de Chris ca să-l conducă afară din sala de judecată.
    - Așteaptă, spuse Chris, privind peste umăr.
    Se uită la mama lui, apoi la avocat.
    - Unde mă trimit acum?
    Chris începu să tremure din cap până în picioare. Se trezi înapoi în celula provizorie din biroul șerifului de la judecătoria districtuală, cu ajutorul de șerif care încuia ușa în urma lui.
    - Mă scuzați, începu Chris, făcând apel la toată forța care îi mai rămăsese ca să-l cheme înapoi pe bărbatul care deja se îndepărtase. Unde mă trimit acum?
    - Înapoi, răspunse ajutorul de șerif.
    - În sala de judecată?
    Bărbatul scutură din cap.
    - La închisoare.

                    În micuța cantină a tribunalului, Gus se luă de Jordan McAfee.
    - Nici măcar nu te-ai obosit să spui ceva! îl acuză ea cu înverșunare. Nici măcar nu ai încercat să nu ajungă la închisoare.
    Jordan își ținea mâinile în față, încercând să liniștească spiritele.
    - A fost procedura standard pentru o astfel de acuzare. Nu am putut face prea multe. O acuzare pentru crimă cu premeditare atrage după sine o sentință cu închisoare pe viață. Procuroarea s-a gândit că ăsta-i un motiv suficent pentru Chris să vrea să fugă din oraș. Sau ca tu să-l ajuți să facă asta.
    Ezită preț de o secundă.
    - N-a avut nimic de-a face cu Chris, doar că judecătorii nu acordă dreptul de eliberare pe cauțiune în cazul celor acuzați de crimă.
    Gus tăcu, palidă la față. James ședea aplecat, cu mâinile împreunate.
    - Trebuie să fie cineva la care să putem apela, spuse el. Să tragem niște sfori. Nu mi se pare corect - să fii nevinovat, dar să te țină în închisoare până la proces.
    - În primul rând, replică Jordan, așa funcționează sistemul judiciar. În al doilea rând, este în interesul lui Chris să aibă la dispoziție câteva luni înainte de proces.
    - Luni? șopti Gus.
    - Da, luni, răspunse Jordan, fără să clipească. Nu vreau să depun cerere pentru urgentarea procedurilor - cât timp așteaptă să ajungă pe lista cazurilor care urmează să fie judecate, eu îmi pregătesc apărarea.
    - Fiul meu o să trăiască luni întregi laolaltă cu criminalii? întrebă Gus.
    - Va sta împreună cu deținuții obișnuiți, dar sunt sigur că, datorită bunei lui purtări, va fi transferat la o secție cu securitate medie. Nu o să stea laoaltă cu criminali care-și execută pedeapsa, ci doar cu alți oameni care așteaptă ca și el termenul de judecată.
    - A, făcu Gus, vrei să spui ca bărbatul care a violat-o pe fetița de 12 ani sau ca tipul care l-a împușcat pe patronul benzinăriei în timp ce comitea jaful, sau ca toți ceilalți cetățeni cumsecade care au avut înfățișare în dimineața asta.
    - Gus, începu Jordan calm, oricare dintre oamenii aceștia ar putea fi avuzați pe nedrept la fel cum crezi și tu despre fiul tău.
    - Termină cu asta! rosti Gus, ridicându-se în picioare atât de brusc, încât își dărâmă scaunul. Uită-te la ei! Uită-te la ei și compară-i cu Chris!
    Jordan apărase de-a lui carierei lui o mulțime de clienți înstăriți, cu toții ascunși după o mască perfectă, dar vinovați precum păcatul pe dinăuntru.
    - Timpul va trece mai repede decât îți poți închipui, veni răspunsul lui.
    - Poate pentru tine, i-o întoarse Gus. Nu și pentru Chris. Cum o să-l afecteze chestia asta? Dacă acum o săptămână voia să se sinucidă....
    - Am putea face în așa fel încât să primească vizita psihiatrului său la Grafton, spuse Jordan.
    - Și cum rămâne cu școala?
    - Aranjăm noi cumva.
    Se uită la James, care își privea soția de la distanță, împietrit în spatele propriului zid de groază.
    - Mă scuzați, spuse James cu o voce gâtuită și părăsi cantina.
    Gus se făcu ghem, îmbrățișându-și genunchii.
    - Trebuie să-l văd. Trebuie să intru să-l văd.
    - Poți face asta, îi spuse Jordan. Au ore de vizită săptămânal.
    Se lăsă pe spate și scoase un oftat.
    - Uite ce e, Gus, continuă el, o să încerc să trec peste toate piedicile posibile ca să-mi dau seama ce pot face ca să-l scot pe Chris definitv. Vreau să mă crezi.
    Gus încuviință din cap.
    - Bine.
    - Bine, spuse Jordan încetișor. Ce-ar fi să te conduc afară?
    Gus scutură din cap.
    - O să stau aici o vreme, răspunse ea, legănându-se înainte și înapoi pe marginea scaunului.
    - Bine, atunci, în regulă.
    Jordan se ridică în picioare.
    - Te sun de îndată ce aflu ceva.
    Gus încuviință absentă din cap, cu privirea ațintită asupra mesei. Când începu să vorbească, vocea îi era atât de slabă, încât, prima oară, Jordan crezu că o aude doar în închipuirea lui.
    - Chris știe?
    Întreba, după cum își dădu el seama, dacă fiul ei înțelesese că urma să rămână în închisoare timp de câteva luni. Însă Jordan înțelese întrebarea la cel mai elementar nivel: Chris știe? Și se gândi că, poate, Chris era singurul dintre ei care într-adevăr știa.

                 Aprodul o escortase pe Melanie de-a lungul coridorului, la câțiva metri de sala de judecată. Nu-i păsa că fusese dată afară din sală după ce se făcuse de râs. Nu o duruse câtuși de puțin văzându-l pe Chris în sala de judecată.
    Melanie se zgâise la cătușele de la încheieturile lui, la roșeața pe care i-o provocaseră în locul unde îi roseseră pielea.
    Bun, se gândise ea.
    Se sprijinea acum de peretele de cărămidă, așteptând ca înfățișarea să se sfârșească și să vină Michael să-i spună ce se decisese.
    Când ușa sălii de judecată se deschise larg, ea stătea cu ochii închiși și cu capul dat pe spate.
    Un tânăr îmbrăcat într-o jachetă de piele întoarsă se apropie de ea, oprindu-se la distanță de câțiva metri. Din buzunarul interior al jachetei scoase un pachet de Camel și i-l întinse.
    Melanie nu mai fumase din 1973. Luă o țigară.
    - Mulțumesc, spuse ea, zâmbind.
    - Arătai ca și cum aveai nevoie de o doză.
    O doză. Chiar avea nevoie. Dar de una în adevăratul sens al cuvântului.
    - Te-am văzut înăuntru, spuse tânărul, întinzând mâna. Eu sunt Lou Ballard.
    - Melanie Gold.
    - Gold, repetă Lou, cu un fluierat. Trebuie să fii mama victimei.
    Melanie încuviință din cap.
    - Ceea ce explică motivul pentru care mă aflam acolo.
    - Eu sunt reporter la ziarul local Grafton County Gazette.
    Melanie ridică din sprâncene, trăgând adânc aer în piept.
    - Rubrica juridică?
    - Care alta?
    Râse.
    - Sunt sigur că mi-ai văzut articolele înghesuite pe pagina 18, sub harta metei.
    Melanie strivi țigara sub toc.
    - Judecătorul a luat o decizie?
    - S-a respins cauțiunea.
    Melanie răsuflă ușurată.
    - Bine, spuse ea încetișor.
    Se simțea ca și cum ar pluti la câțiva centimetri deasupra pământului.
    - Cred că am nevoie de încă o țigară, adăugă.
    Lou băgă din nou mâna în buzunarul interior al jachetei.
    - Ce spui de-un târg cinstit? Tu te alegi cu țigările, începu el, întinzându-i pachetul, iar eu cu o poveste de prima pagină.

                   În sala de primire a închisorii, Chris se schimbă la loc în salopetă. Un gardian îl conduse în celula în care își petrecuse noaptea.
    Chris se ghemui pe salteaua pe care dormise cu o seară în urmă. Rămase acolo preț de 5 minute, chircit.
    - Vreau acasă, spuse el. Vreau acasă.
    Se ridică în picioare, ieși din celulă și se îndreptă spre capătul holului, unde, dincolo de ușa închisă de metal, se afla un gardian. Semăna cu ușa unei afurisite de cuști. Acum devenise un animal.
    Chris se apucă cu mâinile de gratii și începu să le zgâlțâie cu putere.
    Gardianul se holbă la el. Ceilalți deținuți nu-l băgară în seamă. Câțiva chicotiră pe înfundate.
    Chris zgâlțâi gratiile încă o dată și încă o dată, până începură să-l doară mâinile de cât de tare le strânsese. Căzu în genunchi și rămase în acea poziție o bună bucată de vreme.
    Apoi, se ridică în picioare.
    Cu ochii uscați, lăsă în urmă celula lui și porni către televizorul din capătul coridorului. Se așeză pe un scaun, în spatele bărbatului cu ochi negri și cioc.
    Nimeni nu-i adresă niciun cuvânt. Nimeni nu dădu măcar vreun semn că fusese martor la criza lui de mai devreme.
    La televizor era Sally Jessy Raphael.
    Chris făcu ochii mari și se lăsă absorbit de imaginile de pe ecran până când nu mai văzu absolut nimic.

                                                    ATUNCI
                                               APRILIE 1996

                   - Înotători, pe locuri!
    Emily se aplecă în față, ajungând pe marginea scaunului ei din mijlocul tribunei sălii de sport a liceului. Îl urmări cu privirea pe Chris cum se pregătește. Când se aplecă, întoarse capul și o văzu numaidecât pe Emily în marea de chipuri din sală. Îi făcu cu ochiul.
    Se auzi semnalul, apoi Chris țâșni în apă, înotând cu viteza fulgerului aproape de suprafață, ca să iasă mai apoi la jumătatea bazinului. Ajunse la marcajul de 50 de metri înaintea tuturor celorlalți înotători.
    Apoi se întoarse, călcâiele lui parcă prinzând aripi în graba de a ajunge la bază.
    Sala vuia de aclamațiile mulțimii, iar Emily se pomeni zâmbind.
    Chris atinse peretele într-o explozie de urale.
    Pe deasupra ovațiilor, un elev anunță triumfător timpul obținut de Chris.
    - Un nou record personal, declară el, jubilând, și un nou record al școlii la competiție de 100 de metri, fluture!
    Gâfâind, Chris ieși din bazin. Râdea cu gura până la urechi.
    Emily se ridică în picioare și își croi drum printre oamenii care ședeau pe același rând cu ea în tribună. Coborî scările, ajunse jos, unde o nouă întrecere era pe punctul să înceapă.
    Chris o îmbrățișă și își îngropă fața în gâtul ei.
    Emily simțea efortul făcut de inima și de plămânii lui. Se gândi la mulțimea care îi urmărea îmbrățișându-se și la faptul că toată lumea știa că cineva ca el alesese o fată ca ea. Era unul dintre motivele pentru care îi plăcea la nebunie să fie iubita lui Chris.
    Din păcate, existau și altele pe care le ura.

                   Carlos Creighton, care era un înotător la fel de faimos la stilul bras cum era Chris la stilul fluture, avea dulapul lângă al lui.
    - Frumoasă cursă, îi spuse Carlos lui Chris, scoțându-și capul de sub un prosop, cu părul tot numai țepi.
    - Mulțumesc, și a ta la fel.
    Carlos ridică din umeri.
    - Firește. Probabil că aș fi înotat mai repede dacă m-ar și așteptat și pe mine la linia de sosire așa o bucățică.
    Chris zâmbi încordat. Nu era niciun secret că el și Emily erau împreună, de aproape 3 ani, însă remarca insinua niște presupuneri care nu erau neapărat adevărate. Ca de exemplu, că și-o punea cu Emily, altfel de ce și-ar fi pierdut Chris atâta vreme cu ea?
    Problema era că, dacă ar fi ales să-i dea lămuriri lui Carlos, Chris ar fi picat de tăntălău.
    - Pun pariu că ai să primești ceva în seara asta, spuse Carlos.
    Chris ridică din umeri și își trase tricoul pe el.
    - Cine știe, răspunse el, suficient de nonșalant cât să frizeze modestia.
    - Ei bine, când se satură de tine, dă-i numărul meu, adăugă Carlos.
    Chris își aruncă ghiozdanul pe umăr.
    - Nu-ți ține respirația, i-o întoarse el.

                  Emily știa că relația pe care o avea cu Chris era ceva cu mult diferită față de celelalte relații pe care le vedea la școală.
    În primul rând, nu era ceva trecător - îl știa pe Chris de-o viață. În al doilea rând, chiar era vorba de dragoste adevărată, și nu de o pasiune școlărească: Chris făcea practic parte din familie.
    Din această cauză Emily nu-și putea da seama ce era în neregulă cu ea.
    Când ea și Chris începuseră să iasă împreună, în urmă cu 2 ani, toată situația a fost ca o aventură uimitoare. Nu era cale mai sigură să explorezi intimitatea decât împreună cu un prieten bun. Apoi, ceva s-a schimbat.
    Chris începu să facă diverse gesturi, iar Emily se trezi în postura de a-l respinge. La început, dintr-un sentiment de frică, care însă deschise calea curiozității. Iar problema era că această curiozitate deschise calea unei noi posibilități.
    Em nu știa cum ar trebui să se simtă când făcea sex, însă nu vedea nimic rău în a i se face pielea de găină când o atingea pe a lui, în a i se strânge stomacul sau în a-i zvâcni capul. Din nefericire, nu se putea vedea expunându-și vulnerabilitatea în fața nimănui, nici măcar în fața lui Chris.
    Băiatul țipase la ea când dăduse înapoi. Ba chiar o numise ațâțătoare. Însă Emily nu se supărase, pentru că alternativa era să-l aștepte pe Chris să o întrebe care era problema.
    Când se întâmplă asta, ea rămase tăcută, nedorind și neputând să-l rănească recunoscând adevărul.
    Trecându-și o dată peria prin păr cu o mișcare bruscă, Emily se întoarse cu spatele la oglinda din dormitor. Își azvârli peria pe pat și își strânse cărțile de matematică.
    - Unde crezi că pleci, când mâine ai școală? o întrebă mama, de îndată ce Emily apăru în bucătărie cu haina pe ea.
    - La Chris, îi răspunse. Să învățăm.
    - A, bine, în regulă.
    Melanie apăsă câteva butoane ale mașinii de spălat vase, care se trezi la viață cu un bâzâit.
    - Să mă suni când ești gata să te întorci acasă. Nu vreau să umbli prin pădure când se întunecă.
    Emily încuviință din cap și își trase fermoarul de la gracă. Vremea era încă rece pentru luna aprilie. Simți mâna mamei pe umărul ei.
    - Ești bine?
    - Da, așa cred.
    Ridică ochii și o privi țintă pe mama ei, dorindu-și ca Melanie să așeze piesele puzzle-ului pe care Emily nu reușea să-l rezolve de una singură.
    - Dacă m-aș fi dus la altcineva, și nu la Chris, m-ai fi lăsat să plec?
    Melanie o mângâie pe fiica sa pe păr.
    - Probabil că nu, răspunse ea zâmbind. Dar de ce să vorbim despre ceva atât de improbabil?

                       Preț de-o clipă, amândoi rămaseră în pragul dormitorului lui Chris, temându-se să intre.
    Chris înghiți în sec. Cum de nu observase până atunci cât de puține piese de mobilier avea? Un șifonier, un birou micuț și patul.
    - Ce-ai zice să stăm pe podea? sugeră el.
    Ușurată, Emily se așeză și începu numaidecât să-și împrăștie pe jos notițele.
    - Cred că McCarthy o să încerce să ne prindă cu demonstrațiile. Așa că m-am gândit să ne uităm peste....
    Fu întreruptă de Chris, care se aplecă înspre ea și o sărută.
    - Se presupune că ar trebui să învățăm, șopti ea.
    - Știu. Dar pur și simplu așa mi-a venit.
    Buza lui Emily zvâcni.
    - Așa ți-a venit.
    - Nici nu-ți poți imagina, spuse Chris.
    Se așeză în spatele ei, arcuindu-se după forma corpului ei, strângându-i protector coapsele cu mâna lui mare.
    Îi plăcea asta. Să se afle atât de aproape de Chris, să fie ținută în brațe și să stea așa, nimic mai mult. Celălalt lucru o deranja pe ea.
    Privi țintă paginile tipărite cu grijă și pline de grafice, tresărind când și când din pricina a ceea ce-i făcea Chris. Îi simțea dinții mușcând-o ușor de tendoanele gâtului.

                   Podeaua păruse o idee bună. Dar cu Emily acolo, unduirile și rotunjimile corpului ei erau și mai accentuate. Nu înceta să-l uimească pe Chris cum, într-un moment, Emily îi era la fel de familiară ca soră, pentru ca în al doilea, un mister total.
    Se gândea la ce-i spusese Carlos. Toată lumea gândea probabil că el și Em făcuseră sex. Era practic stabilit că într-o zi aveau să se căsătorească, așa că ce mare lucru? Nu era ca și cum acesta ar fi fost singurul motiv pentru care voia să fie cu Emily. Și ea știa fără îndoială acest lucru.
    Îl lăsă să o sărute. Câteodată, îl lăsa să-i strecoare mâna pe sub tricou. Însă nu încercase niciodată să coboare mai jos de talie. Și, că tot veni vorba, nici ea.
    Chris se trase mai aproape de ea și începu s-o sărute pe gât. Ea i se răsuci în îmbrățișare.
    - N-o să terminăm de învățat, așa-i?
    El scutură din cap.
    - Am învățat aseară, recunoscu el.
    - Grozav, n-am ce zice! bombăni Emily, întorcându-se cu spatele la el. Și eu ce ar trebui să fac?
    Îi venea să-i spună „Înveți mâine”, însă nu rosti cuvintele așa cum ar fi trebuit și, înainte să-și dea seama, o apucă pe Emily de încheietura mâinii și i-o apăsă între picioarele lui.
    - Ar trebui să mă atingi, îi spuse el.
    Preț de-o clipă, degetele ei se strânseră în jurul membrului lui. Chris închise ochii, savurând momentul. Apoi, mâna ei se retrase numaidecât, tremurând. Emily se smuci, revenind în șezut.
    - Nu.... nu.... pot, șopti ea și își întoarse fața.
    Uluit - plângea oare? - Chris se ridică în genunchi..
    - Em, începu el încetișor, îmi pare rău.
    Temându-se să o atingă, întinse brațele către ea.
    Ea se uită la el cu ochi mari și umezi. După o clipă, ea veni la el.

                   - Perioada asta a anului e preferata mea! declară Gus.
    Ședea pe veranda lui Melanie, bând limonadă, temperaturile nefiresc de ridicate topind ultimele zăpezi ale iernii.
    - Fără muște, fără țânțari, fără zăpadă.
    - Noroi, spuse Melanie, privind fix într-un punct, dincolo de linia copacilor. O grămadă.
    - Dintotdeauna am preferat noroiul, răspunse Gus. Îți amintești cum îi lăsam pe Em și pe Chris să se rostogoleasc prin el ca niște porcușori?
    Melanie râse.
    - Îmi amintesc cum frecam cada ca să scot mizeria, spuse ea.
    Ambele femei rămaseră cu privirea ațintită asupra aleii.
    - Au fost vremuri bune, replică Melanie, scoțând un oftat.
    - A, nu știu ce să zic. Se rostogolesc și acum.... doar că din alte motive.
    Gus sorbi din băutura ei.
    - I-am prins aseară în camera lui Chris.
    - Făcând ce?
    - Ei bine, nu pot să zic că făceau ceva.
    - De unde știi?
    - Pur și simplu.
    Sprâncenele lui Gus se uniră.
    - Tu nu crezi?
    - Nu cu o certitudine la fel de mare, răspunse Melanie.
    - Ei, și chiar dacă o fac, ce? Oricum, tot or să ajungă și la sex, mai devreme sau mai târziu.
    - Așa e, răspunse Melanie încetișor, dar nu trebuie să se întâmple la 15 ani.
    - 16.
    - Greșit. Chris are 16. Emily are 15.
    - E matură pentru 15 ani.
    - E o fată de 15 ani.
    Gus lăsă din mână limonada.
    - Și ce are de-a face cu asta?
    - Totul are de-a face cu asta, spuse Melanie, scuturând din cap. Așteaptă numai până îi vine rândul lui Kate.
    - Voi presupune, așa cum fac acum cu Chris, că și Kate va fi destul de mare și de isteață cât să ia deciziile potrivite.
    - Nu, nu o vei face. Vei vrea să o păstrezi cât mai mult lângă tine pe fetița ta.
    Gus izbucni în râs.
    - Emily va fi întotdeauna fetița ta, spuse ea.
    Melanie se răsuci în scaun.
    - Gândește-te la tine, după ce ai făcut-o prima oară, o îndemnă ea. Emily este a mea, deocamdată. După aceea, însă, îi va aparține lui Chris.
    O clipă, Gus păstră tăcerea.
    - Te înșeli, adăugă ea pe un ton scăzut. Chiar și acum, Emily îi aparține lui Chris.

                   Cu 1 an în urmă, în primăvară, Chris începuse să munceasă la Shady Acres - un teren de joacă micuț, care nu era nici umbrit și nici nu se întindea pe o suprafață de acri întregi.
    Chris se ocupa de carusel.
    Era o muncă care nu te solicita intelectual, dar obositoare: trebuia să strângă monedele, să-i așeze pe copii pe căluți, să le verifice centurile de siguranță, să apese butonul care pornea motorul, apoi să aștepte ca tonomatul să-și termine cântecul, care dura exact o tură, să apese butonul care oprea motorul și să lase caruselul să se învârtă ușor până se oprea de tot.
    Anul acesta, patronul îi dăduse și lui o cheie.
    Era într-o seară de vineri, extrem de caldă pentru luna aprilie.
    Chris și Emily fuseseră la film, însă era încă devreme, iar Chris nu voia să meargă acasă. Conducând fără o direcție anume, ajunse în parcarea de la locul de joacă.
    - Hei, spuse Emily radiind, hai să ne dăm în leagăne!
    Coborî din mașină și fugi prin noroi.
    Până când Chris să o ajungă din urmă, ea era deja în aer, cu fața îndreptată către cerul înstelat.
    El se duse în direcția opusă și, auzind-o pe Emily cum îl strigă, își folosi cheia de la carusel ca să pornească panoul de control.
    În lumina lunii, căluții începură să prindă viață.
    Încântată, Emilu se dădu jos din leagăn și veni mai aproape.

.........................................................