PARTEA ÎNTÂI
BĂIATUL DIN VECINI
ACUM
NOIEMBRIE 1997
Nu mai era nimic de spus.
Îi acoperi trupul u al său, iar, pe când ea îl cuprindea cu brațele, și-l imagină în toate încarnările sale: la 5 ani, încă blond; la 11, înmugurind; la 13, cu mâini de bărbat. Luna vineție se rostogolea pe cerul nopții; ea adulmecă mirosul pielii lui.
- Te iubesc! spuse ea.
Ea o sărută atât de ușor, încât ea se întrebă dacă nu cumva fusese doar o închipuire. Se trase puțin înapoi, ca să-l privească în ochi.
Iar atunci se auzi împușcătura.
Deși nu fusese făcută niciodată rezervare propriu-zisă, masa din colț, de la capătul restaurantului Happy Family Chinese era întotdeauna reținută în serile de vineri pentru familiile Harte și Gold, care mergeau acolo de atâta vreme, încât nimeni nu-și mai amintea exact de când anume.
Cu ani în urmă, își aduseseră și copiii, umplând ungherul aglomerat cu scaune înalte și pachete cu scutece, până ce ospătarilor aproape că le era imposibil să aducă la masă platourile aburinde.
Acum, nu mai erau decât ei 4 și, de la ora 6, încercau să dea buzna înăuntru, unul câte unul, și să graviteze în jurul mese, de parcă toți laolaltă ar exercita un soi de atracție magnetică.
James Harte ajunsese primul. Avusese o operație în după-amiaza aceea și terminase surprinzător de repede. Ridică bețișoarele așezate dinaintea lui, le scoase din învelitoarea de hârtie și începu să le manevreze între degete ca peniște instrumente chirurgicale.
- Bună! spuse Melanie Gold, apărând brusc în fața lui. Presupun că am ajuns cam devreme.
- Nu, îi răspunse James. Ceilalți sunt în întârziere.
- Așa vasăzică?
Își dădu jos haina, pe care o făcu ghem lângă ea.
- Speram să ajung mai devreme. Nu cred să fi ajuns vreodată mai devreme.
- Dacă stau să mă gândesc, spuse James, cred că așa e.
Legătura lor era menținută de singurul lucru pe care îl aveau în comun - Augusta Harte - însă Gus nu ajunsese încă. Așa că nu aveau altceva de făcut decât să accepte stânjeneala prietenească dintre ei, ca urmare a lucrurilor deosebit de intime pe care le aflaseră indirect unul despre celălalt, detalii pe care Gus Harte i le scăpase soțului ei în pat sau Melaniei la cafea.
James își drese glasul, mânuind cu dexteritate bețișoarele.
- Ce zici? o întrebă el pe Melanie, zâmbind. Ar trebui să renunț la tot și să mă fac toboșar?
Melanie roși, ca întotdeauna când era pusă într-o situație delicată.
- Nu ți-ar plăcea, răspunse Melanie, străduindu-se să pară frivolă. Ar trebui să-ți lași părul să crească și să-ți pui un cercel în sfârc, sau ceva de genul ăsta.
- Oare vreau să știu de ce vorbiți despre cercei în sfârc? întrebă Michael Gold, apropiindu-se de masă.
Se aplecă și atinse în treacăt umărul soției sale, gest care, după atâția ani de căsnicie, echivala cu o îmbrățișare.
- Nu-ți face speranțe prea mari, zise Melanie. James vrea unul, nu eu.
Michael râse.
- Cred că ar fi un motiv suficient ca să-ți fie retras certificatul profesional.
- De ce? întrebă James, ridicând din sprâncene. Ți-l aduci aminte pe laureatul Nobel, pe care l-am întâlnit vara trecută în croaziera spre Alaska? Avea un belciug în sprânceană.
- Exact, spuse Michael. Nu e nevoie să ai un certificat profesional ca să scornești o poezie plină de înjurături.
Își desfăcu șervetul și și-l așeză în poală.
- Unde-i Gus?
James se uită la ceas. Trăia după el; Gus nici măcar nu purta ceas. Acest lucru îl scotea din minți.
- Cred că o duce pe Kate să doarmă la o prietenă.
- Ați comandat deja? întrebă Michael.
- Gus dă comanda, răspunse James, în semn de scuză.
În mod normal, Gus era cea care ajungea prima și, așa cum, de altfel, proceda în privința tuturor celorlalte aspecte, tot ea se îngrijea ca cina să decurgă cât mai bine.
Ca și cum soțul ei ar fi învocat-o, Augusta Harte intră în fugă pe ușa restaurantul chinezesc.
- Doamne, am întârziat, spuse ea, descheindu-și nasturii de la haină cu o singură mână. Nici nu vă imaginați ce zi am avut.
Ceilalți 3 se aplecară înspre ea, așteptând să le povestească una dintre istorioarele ei deșănțate, dar, în schimb, femeia îi făcu semn ospătarului.
- Ca de obicei, spuse ea, zâmbind radios.
Ca de obicei? Melanie, Michael și James se uitară unii la alți. Atât de ușor era?
Gus era ospătăriță profesionistă, nu genul celor care duc mâncarea la mese, ci dintre cele care își sacrifică timpul lor pentru ca să nu fie nevoiți ceilalți s-o facă.
Serviciile firmei sale, Other People`s Time, erau solicitate de către Locuitorii Ocupați din Noua Anglie, atunci când aceștia nu aveau chef să stea la coadă ori să aștepte toată ziua după depanatorul de la cablul TV.
Începu să-și netezească părul creț, roșcat.
- Mai întâi, începu ea, ținând între dinți un elastic de păr, mi-am petrecut dimineața la Motor Vehicles Division, ceea ce e îngrozitor chiar și în circumstanțele cele mai bune.
Se încumeta cu dârzenie să-și facă o coadă, o chestie ce semăna cu o descărcare de energie electrică, și își ridică fruntea.
- Așa. Eram următoarea la rând - știți voi, chiar în fața gemulețului de la ghișeu - când funcționarul, vă jur, a făcut un atac de cord. Pur și simplu a dat ortul popii pe podeaua registraturii.
- Îngrozitor, șopti Melanie.
- Îhî. Mai ales că au închis gișeul și a trebuit să mă așez la o altă coadă.
- Mai multe ore, numai bune de facturat, spuse Michael.
- Nu și de data asta, spuse Gus. Aveam deja programată la ora 2 o întâlnire la Exeter.
- Școală?
- Da. Cu un oarecare J. Foxhill. S-a dovedit a fi un elev dintr-a treia, cu o grămadă de bani în buzunar, care avea nevoie de un voluntar care să stea în detenție în locul lui.
James râse.
- Asta da ingeniozitate.
- Nemaivorbind că directorul nu a considerat asta o idee bună, și mi-a irosit o grămadă de timp ținându-mi morală despre responsabilitatea unui adult, chiar și după ce i-am spus că nu avusese habar de plan mai mult decât el. Apoi, când să să duc s-o iau pe Kate de la antrenamentul de fotbal, fac pană de cauciuc, iar până să pun eu roata de rezervă și să ajung la terenul de joc, ea găsise între timp pe cineva care s-o aducă acasă la Susan.
- Gus, interveni Melanie, ce s-a întâmplat cu funcționarul?
- Ai schimbat tu un cauciuc? întrebă James, ca și cum Melanie nici n-ar fi vorbit. Sunt impresionat.
- Și eu am fost. Dar, doar în caz că l-am pus invers, vreau să iau mașina ta diseară.
- Iar muncești?
Gus dădu aprobator din cap, zâmbind în timp ce ospătarul le aducea mâncarea.
- Mă duc să iau bilete la concertul Metallica.
- Ce s-a întâmplat cu funcționarul? repetă Melanie întrebarea, de data asta mai tare.
Își ațintiră toți privirile spre ea.
- Doamne, Mel, spuse Gus, nu-i nevoie să zbieri.
Melanie se înroși așa că Gus își îndulci, numaidecât vocea.
- Chiar nu știu ce s-a întâmplat cu el, recunoscu ea. O fi fost luat de vreo ambulanță.
Își puse cu lingura în farfurie niște lo mein.
- Apropo, azi am văzut pictura lui Em în clădirea Empire Stare.
- Ce căutai în Empire State? o întrebă James.
Ea ridică din umeri.
- Mă uitam după pictura lui Em, răspunse ea. Pare atât de... profesionist executată, cu rama aia aurită și cu funda mare, albastră care îi atârnă dedesubt. Și voi, care ați râs de mine când am vrut să-i păstrez desenele în creionane colorate, pe care obișnuia să le facă împreună cu Chris când venea la noi acasă.
Michael zâmbi.
- Am râs ppentru că ai spus că o să scoți bani pe ele la pensie.
- O să vedeți voi, spuse Gus. O artistă cunoscută în tot statul la 17 ani, prima galerie deschisă la 21... or să-i expună picturile în Muzeul Național de Artă înainte să împlinească 30.
Se întinse după brațul lui James și întoarse ceasul de la mână spre ea.
- Mai am 5 minute.
James își lăsă ceasul să cadă în poală.
- Ticketmaster`s se deschide la 7 seara?
- 7 dimineața, răspunse Gus. Sacul de dormit e în mașină. Cred că trebuie să-mi schimb meseria. Un post mai puțin stresant... ca de exemplu controlor de trafic aerian sau prim-ministrul Israelului.
Se întinse după farfuria cu pui mu schi, începu să ruleze clătitele și să le împartă celorlalți.
- Cum mai e cataracta doamnei Greenblatt? întrebă ea, absentă.
- I-a trecut, răspunse James. Sunt șanse să sfârșească cu o vedere perfectă.
Melanie oftă.
- Vreau să mă operez și eu de cataractă. Nu vreau să-mi închipui cum e să te trezești într-o bună zi și să nu mai vezi.
- Nu vrei să te operezi de cataractă, îi spuse Michael.
- De ce nu? Aș scăpa de lentilele de contact, plus că deja cunosc un chirurg bun.
- James n-ar putea să te opereze, spuse Gus, zâmbind. Nu există vreo lege etică în privința asta?
- Nu îi vizează și pe membrii familiei virtuale, preciză Melanie.
- Îmi place cum sună, familie virtuală, spuse Gus. Ar trebui să fie un certificat, știți voi, ca cel de căsătorie. Dacă oamenii trăiesc un timp mai îndelungat la 2 pași unii de alții, să se și înrudească.
Înghiți ultima clătită și se ridică în picioare.
- Ei bine, începu ea, a fost o cină magnifică și relaxantă.
- Nu poți pleca încă, spuse Melanie, întorcându-se să-i ceară unui picolo să aducă prăjiturelele cu răvaș.
Când acesta se întoarse, ea îi îndesă câteva lui Gus în buzunar.
- Ia de-aici, casa de bilete nu dă mâncare la pachet.
Michael luă o prăjiturică și o desfăcu.
- Un dar din dragoste nu trebuie nesocotit cu ușurință, citi el cu glas tare.
- Ești tot atât de tânăr pe cât te simți, spuse James, cercetându-și propriul răvaș. Nu-mi spune prea multe acum.
Toată lumea se uită la Melanie, însă ea își citi bilețelul în gând și și-l puse în buzunar. Credea că dacă îl citește cu voce tare, se spulbera orice șansă ca dorința să se împlinească.
Gus luă una dintre prăjiturelele rămase pe farfurie și o desfăcu.
- Închipuiți-vă numai, zise ea, râzând, am nimerit una goală.
- N-are răvaș? întrebă Michael. Ar trebui să-ți facă cinste cu o masă.
- Uită-te pe jos, Gus, poate ai scăpat-o. Cine a mai auzit de prăjitură cu răvaș fără răvaș? spuse și Melanie.
Dar pe podea nu era nimic, nici sub farfurie, nici printre faldurile hainei lui Gus. Ea scutură cu tristețe capul și își ridică ceașca de ceai.
- Pentru viitorul meu, spuse ea, dând ceaiul pe gât și plecând în grabă.
Orașul Bainbridge din New Hampshire era o comunitate restrânsă, formată cu precădere din profesorii de la Dartmouth College și din doctorii de la spitalul local.
Terenurile familiilor Gold și Harte, pus laolaltă, forma un pătrat: două triunghiuri unite printr-o ipotenuză comună. Parcela familiei Harte se îngusta înspre drum, după care se lărgea; cea a famliei Gold era exact invers, astfel că cele două case se aflau la vreun acru de pământ depărtare una de cealaltă. Erau însă separare de un mic desiș de pădure, care nu reușea totuși să blocheze complet vederea către casa vecină.
Michael și Melanie, fiecare în câte o mașină, mergeau în urma Volvoului gri al lui James, care tocmai întra pe drumul Wood Hollow.
După ce parcurse cam 1 kilometru și jumătate în susul dealului, în dreptul stâlpului de granit cu numărul 34, James o luă la stânga.
Michael viră la următoarea intersecție. Opri motorul camionetei și păși afară în micul pătrat de lumină ce fusese proiectat dinspre locul pasagerului, lăsându-i pe Grady și pe Beau să-i sară pe genunchi și la piept. Setterii irlandezi făceau tumbe în cerc în jurul lui, pe când el o aștepta pe Melanie să coboare din mașina ei.
- Se pare că Em n-a ajuns încă acasă, spuse el.
Melanie ieși din mașină și închise portiera dintr-o singură mișcare lipsită de efort.
- E 8. Probabil că doar ce-a plecat.
El o urmă pe Melanie la ușa din spate a bucătăriei. Femeia puse pe masă un mic teanc de cărți.
- Cine-i de serviciu în seara asta? întrebă ea.
Michael își întinse brațele deasupra capului.
- Habar n-am. Nu eu. Cred că richard de la Weston Animal Hospital.
Bărbatul se duse până la ușă și îi chemă pe câini, care se uitară la el, fără a se opri însă din fugăritul frunzelor bătute de vânt.
- Asta da ironie, spuse Melanie. Un veterinar care nu-și poate controla proprii câini.
Michael se dădu din ușă, pe când Melanie veni lângă el și fluieră. Câinii goniră pe lângă el, aducând înăuntru mirosul răcoros al nopții.
- Sunt câinii lui Emily, răspunse el. Și se vede.
Când telefonul sună la 3 dimineața, James Harte se trezi instantaneu. Încercă să se gândească ce anume ar fi putut să meargă prost în cazul doamnei Greenblatt, căci ea se număra printre cazurile lui urgente.
Bâjbâi după telefon, pe partea de pat unde ar fi trebuit să fie soția lui, și răspunse:
- Da?
- Domnul Harte?
- Da, doctorul Harte, corectă James.
- Domnule doctor Harte, la telefon ofițerul Stanley de la poliția din Bainbridge. Fiul dumneavoastrp a fost rănit și dus la spitalul Bainbridge Memorial.
James simți cum frazele i se opresc în gât, încâlcindu-se una peste alta.
- Este.... a fost un accident de mașină?
Polițistul făcu o pauză scurtă.
- Nu, domnule.
Inima lui James zvâcnea cu putere,
- Mulțumesc, spuse el, închizând telefonul, deși habar n-avea de ce îi mulțumea unei persoane care îi dăduse o veste atât de îngrozitoare.
De îndată ce puse receptorul în furcă, i se învălmășiră în minte o sumedenie de întrebări.
Unde fusese Christopher rănit? Rănile erau grave sau superficiale? Emily era cu el? Ce se întâmplase?
James îmbrăcă hainele pe care le aruncase la coșul cu rufe murdare și coborî la parter în doar câteva minute. Știa că, pentru a ajunge la spital, îi trebuiau 17 minute. Deja gonea pe drumul Woord Hollow, când formă numărul lui Gus pe telefonul din mașină.
- Ce-au spus? întrebă Melanie pentru a zecea oară. Ce-au spus mai exact?
Michael își încheie nasturii de la blugi și își vârî picioarele în adidași. Își aminti, prea târziu, că nu avea șosete în picioare.
- Michael.
Își frecă ochii.
- Că Em a fost rănită și a fost dusă la spital.
Mâinile îi tremurau; totuși, era uimit de faptul că era în stare să facă ceea ce trebuia: să o împingă pe Mel spre ușă, să găsească cheile de la mașiă și să se gândească la drumul cel mai scurt către spital.
Se întrebase de multe ori cum ar fi să primească un telefon în toiul nopții, care să-l lase fără cuvinte și căruia să nu-i poată da crezare. În sinea lui, se așteptase să nu fie altceva decât o închipuire. Și, totuși, iată-l ieșind cu mașina de pe aleea casei și stăpânindu-și cumpătul, singurul lucru care îi trăda panica fiind o ușoară zvâcnire în obraz.
- James operează acolo, spuse Melanie, ca o litanie șoptită, abia perceptibilă. El va ști ce să facem, cu cine să luăm legătura.
- Scumpo, îi spuse Michael, bâjbâind prin întuneric după mâna ei, încă nu știm nimic sigur.
Dar, pe când trecea pe lângă casa familiei Harte, cufundată într-o liniște și pace depline, cu toate luminile stinse, nu-și putu reține un sentiment de gelozie văzând normalitatea ce i se înfățișa dinaintea ochilor.
De ce noi? gândi el.
Gus stătea întinsă pe trotuar, între un grup de 3 adolescenți cu creste verzi și un cuplu care puțin mai avea să nu facă sex în public.
Se gândi la Chris.
De îndată ce au început să simtă ceva unul pentru celălalt, Emily și Chris au început să iasă împreună, ceea ce toți ceilalți îi încurajaseră încă de la început.
Peste 4 ore și jumătate, fiul clientului ei avea să aibă locuri în primele rânduri la Metallica. Ea avea să se întoarcă acasă și să se culce.
- Cucoană, i se adresă unul dintre puștii cu creste verzi, ai un foc?
Cuvintele acestuia se rostogoliseră ca o mitralieră, așa că, la început, Gus rămase năucită de îndrăzneala întrebării.
Nu, îi venea să spună, n-am un foc, și nici tu n-ar trebui să ceri unul.
Apoi își dădu seama că puștiul îi flutura o țigară prin fața ochilor - cel puțin, spera să fie o simplă țigară.
- Îmi pare rău, răspunse ea, scuturând din cap.
Găsea că e aproape imposibil de crezut că există astfel de specimene de adolescenți, atâta vreme cât Chris al ei părea să facă parte dintr-o specie cu totul diferită.
Poate că puștii ăștia, cu părul lor de stegozaur și cu vestele lor de piele, nu arătau așa decât în timpul lor liber, transformându-se apoi în niște adolescenți îngrijiți și educație, atunci când stăteau împreună cu părinții lor.
E ridicol, și-a spus în sinea ei.
Numai gândul că Chris ar fi putut avea un astfel de alter ego ieșea pur și simplu din discuție. Nu puteai să dai naștere unei ființe și să nu-ți dai seama că trece printr-o dramă.
Simți ceva vibrându-i pe șold și se depărtă, gândindu-se că cei 2 amorezi veniseră mai aproape. Dar vibratul nu încetă, și, când se aplecă să identifice sursa zgomotului, își aminti de pagerul pe care îl căra în geantă de când pusese bazele firmei. James era cel care stăruise în privința lui: dacă trebuie să se ducă de urgență la spital sau vreunul dintre copii avea nevoie de ceva?
Bineînțeles, ca și în cazul medicamentelor de prevenție, tot astfel, de când avea pagerul, reușise să evite situațiile de urgență.
Nu sunase decât de două ori în 5 ani: o dată, când a sunat-o Kate ca s-o întrebe unde ținea produsele de curățat covoare, și a doua oară, când rămăsese fără baterie.
Îl pescui de pe fundul genții și apăsă butonul care îl identifica pe apelant. Era telefonul din mașina ei. Dar cine să fie în mașina ei la ora aceasta din noapte?
James se dusese acasă de la restaurant.
După ce se târî afară din sacul de dormit, Gus merse de-a lungul străzii până când dădu de prima cabină telefonic, pe care erau scrise cu graffiti inițiale rotunde ca niște cârnați. De îndată ce James răspunse, putu să audă uruitul cauciucurilor pe caldarâm.
- Gus, spuse James cu o voce pierdută. Trebuie să vii.
O clipă mai târziu, lăsându-și sacul de dormit în urmă, o luă la fugă.
Luminile îi intrau în ochi.
Dispozitivele luminoase atârnau chiar deasupra lui, niște farfurii de un argintiu strălucitor, care îl făceau să clipească. Simțea că îl ating cel puțin 3 persoane - puneau mâna pe el, țipau, dând instrucțiuni, îi tăiau hainele de pe el.
Nu-și putea mișca mâinile sau picioarele, iar, când a încercat să facă acest lucru, a simți curelele care îl imobilizau și gulerul care îi ținea fix capul.
- Îi scade pulsul, anunță o femeie. Are doar 70 de bătăi pe minut.
- Pupilele sunt dilatate, dar nereceptive. Christopher? Christopher? Mă auzi?
- A intrat în tahicardie. Dă-mi două branule de 14 sau 16. Pune-i o perfuzie cu soluție salină D5 normală, de 1litru, pentru început. Și vreau să-i recoltez și niște sânge... vreau o hemoleucogramă completă, teste de coagulare, analize uzuale sangvine, sumar de urină și test toxicologic, și trimite probele la banca de sânge.
Apoi simți o înțepătură la îndoitura brațului și auzi sunetul ascuțit al unei benzi adezive care este ruptă.
- Ce avem noi aici? întrebă o voce necunoscută.
- Ditamai beleaua, răspunse femeia dinainte.
Chris simți din nou o înțepătură puternică la nivelul frunții, care-l făcu să se încovoaie, în ciuda legăturilor care-l strângeau, și să revină la loc în brațele moi, calde ale asistentei.
- E-n regulă, Chris, îl liniști ea.
De unde știau cum îl cheamă?
- Avem vizibilitate la craniu. Cheamă radiologia, să vină să vadă dacă totu-i în ordine cu coloana.
În jur, agitație, țipete. Chris își mută privirea la crăpătura din perdeaua din dreapta lui și își zări tatăl. Era la spital; tatăl lui lucra la spital. Dar nu era în halatul alb. Purta haine de stradă, o cămașă pe care nici nu și-o încheiase cum trebuie.
Stătea în picioare lângă părinții lui Emily, încercând să treacă de un grup de asistente care nu-i dădeau voie înăuntru.
Chris se smuci atât de puternic, încât reuși să-și scoată branula din braț. Se uită țintă la Michael Gold și dădu să strige, însă nu scoase niciun sunet, niciun zgomot cât de mic, iar un val de frică îl cuprinse.
- Nu dau 2 bani pe procedură, țipa James Harte, după care zgomotul unor instrumente căzute și al unor pași le distraseră atenția asistentelor suficient cât să se poată strecura în spatele perdelei pătate.
Fiul lui se lupta cu curelele și cu gulerul cervical care-l țintuau la pat. Avea sânge peste tot, pe toată fața, pe tricoul și pe gât.
- Sunt doctorul Harte, îi spuse el medicului de gardă care venea în grabă spre el. Amabil personal, adăugă el.
Întinse mâna și o strânse într-a lui pe cea a lui Chris.
- Ce s-a întâmplat?
- El și o fată au fost aduși la spital cu ambulanța, spuse medicul cu glas scăzut. Din câte putem vedea, are o lacerație a scalpului. Tocmai îl trimiteam la radiologie, ca să verificăm dacă are fracturi craniene sau vertebrale, iar dacă rezultatul e negativ, îl trimitem la tomograf.
James simți cum Chris îi strânge mâna atât de puternic, încât îi intră verigheta în piele.
Fără îndoială, gândi el, trebuie să fie bine dacă are așa o forță.
- Emily, șopti Chris răgușit. Unde au dus-o pe Em?
- James? se auzi o voce nesigură.
Se întoarse și îi văzu pe Melanie și Michael opriți în dreptul perdelei, în mod sigur îngroziți să vadă atâta sânge. Numai Dumnezeu știe cum trecuseră de balaurii de la triaj.
- Chris e bine?
- E bine, răspunse James, mai mult pentru sine decât pentru cei din încăpere. O să fie bine.
O rezidentă puse telefonul în furcă.
- Vă așteaptă la radiologie, spuse ea.
Medicul de gardă făcu un semn aprobator din cap către James.
- Puteți merge cu el. Liniștiți-l.
James mergea pe lângă patul mobil, fără să-i dea însă drumul mâinii lui Chris. Începu să mărească pasul pe măsură ce personalul de gardă trecu înviteză pe lângă familia Gold.
- Cum se simte Emily? își aminti el să întrebe, dispărând înainte ca ei să-i poată răspunde.
Medicul care se îngrijise de Chris se întoarse către ei.
- Dumneavoastră sunteți domnul și doamna Gold?
Ei înaintară simultan.
- Puteți veni cu mine, vă rog?
Medicul îi conduse către un mic intrând din spatele automatului de cafea, decorat cu canapele albastre, iar Melanie se liniști pe dată. Era expertă în descifrarea indiciilor verbale sau nonverbale. Dacă nu fuseseră conduși într-un salon de reanimare înseamnă că pericolul trebuie să fi trecut.
Poate că Emily fusese deja mutată într-un salon sau dusă la radiologie, unde era și Chris. Sau poate că urma să fie adusă aici, să-i întâlnească.
- Vă rog, le spuse medicul, luați loc.
Melanie ar fi vrut să rămână în picioare, însă genunchii îi cedară, Michael rămase încremenit pe loc.
- Îmi pare foarte rău, începu medicul, rostind singurele cuvinte cărora Melanie nu reușea să le găsească alt sens decât cel primar.
Se ghemui în față, trupul chircindu-i-se parcă pe dinăuntru, până ce își îngropă adânc capul în brațele tremurânde, încât nu mai auzea nimic din ceea ce le spunea bărbatul.
- Fiica dumneavoastră a fost declarată moartă la sosire. Avea o rană de glonț la cap. Moartea a survenit instantaneu, nu a suferit.
Făcu o pauză.
- Voi avea nevoie de unul din dumneavoastră să identifice cadavrul.
Michael încercă să-și aducă aminte să clipească. Până atunci, fusese un act involuntar, însă acum totul - până și respiratul, statul în picioare, însuși faptul de a exista - depindea de propriul autocontrol.
- Nu înțeleg, spuse el pe un ton mult prea ridicat ca să fie al lui. Era cu Chris Harte.
- Așa e, răspunse doctorul. Au fost aduși împreună.
- Nu înțeleg, repetă Michael, deși ceea ce voia să spună era: Cum de ea e moartă, iar el, în viață?
- Cine-i făptașul? se forță Melanie să interbină rostind cuvintele cu dinții încleștați, de parcă ar fi avut în gură un os căruia nu voia să-i dea drumul. Cine a împușcat-o?
Medicul clătină din cap.
- Nu știu, doamnă Gold. Sunt sigur că polițiștii care au fost la locul faptei vor veni aici în scurt timp ca să discute cu dumneavoastră.
Polițiști?
- Sunteți pregătit să veniți cu mine?
Michael rămase cu privirea ațintită asupra doctorului, gândindu-se de ce Dumnezeu credea omul acela că trebuia să se ducă undeva. După care își aminti. Emily. Cadavrul ei.
Îl urmă pe medic înapoi în departamentul de urgențe.
Era doar închipuirea lui, sau asistentele chiar îl priveau altfel?
Trecu pe lângă paturile dinspre care se auzeau gemetele oamenilor răniți, aflați în viață, și, în cele din urmă, se opriră dinaintea unei perdele dincolo de care nu se auzea nuciun zgomot, niciun foșnet, nimic. Medicul așteptă până când Michael încuviință din cap, apoi trase perdeaua.
Emily zăcea întinsă cu fața în sus pe o masă. Michael făcu un pas înainte, punându-i mâna pe creștet. Fruntea îi era netedă, caldă încă. Medicul se înșelase, asta era tot. Nu era moartă, nu avea cum să fie moartă, ea....
Își mută mâna, înclinându-i capul către el, atât cât să vadă gaura de deasupra urechii drepte, de mărimea unei monede de 1 dolar, zimțată pe margini și pătată cu sânge uscat. Din ea însă nu se scurgea nici picătură de sânge proaspăt.
- Domnule Gold? se făcu auzită vocea medicului.
Michael încuviință din cap, după care se năpusti afară din salon. Trecu în fugă pe lângă bărbatul întins pe targă, care se ținea de inimă, de 4 ori mai în vârstă decât avea să fie Emily vreodată. Trecu în fugă și pe lângă Gus Harte, care, cu sufletul la gură, dădu să-l ajungă din urmă. El iuți pasul.
Apoi merse după colț, se prăbuși în genunchi și vomită.
Gus alergase tot drumul până la Bainbridge Memorial, agățându-se în tot acel timp de o speranță, ce devenea o povară tot mai grea cu fiecare pas pe care îl făcea.
James nu era în sala de așteptare de la urgențe, iar toate așteptările ei că era vorba de o rană minoră - un braț rupt sau o contuzie ușoară - îi fură spulberate atunci când dădu de Michael în zona de triaj.
- Mai verificați o dată, îi ceru ea asistentei de acolo. Christopher Harte. Fiul doctorului James Harte.
Asistenta încuviință din cap.
- A fost aici puțin mai devreme. Dar nu știu unde l-au dus.
Ridică o privire plină de compasiune.
- Ce-ați zice să mă duc să văd dacă nu cumva știe cineva ceva?
- Da, răspunse Gus pe tonul ei cel mai imperios, pierzându-și stăpânirea de sine de îndată ce asistenta se întoarse cu spatele.
Dădu roată cu privirea prin recepția de la secția de Urgențe, de la scaunele cu rotile goale înșirate precum niște fete care așteptau să fie scoase la dans până la televizorul agățat în tavan.
În capătul sălii, Gus zări un colț de material roșu. Se apropie și recunoscu haina de un roșu stacojiu, pe care ea și Melanie o cumpăraseră de la Filene`s cu o reducere de 80 la sută.
- Mel? șopti Gus.
Melanie își ridică ochii, având pe chip întipărită o durere la fel de copleșitoare ca cea a lui Michael.
- Și Emily a fost rănită?
Melanie o fixă cu privirea îndelung.
- Nu, spuse ea încet. Emily nu e rănită.
- O, slavă Domnului....
- Em, o întrerupse Melanie, e moartă.
- De ce durează atât? întrebă Gus pentru a treia oară, măsurând în lung și-n lat salonul privat ce-i fusese alocat lui Chris. Dacă este într-adevăr teafăr, atunci de ce nu l-au adus încă aici?
James ședea pe singurul scaun din încăpere, cu capul în mâini. Văzuse el însuși rezultatul tomografului. Nu se mai uitase niciodată la niște analize cu o spaimă atât de mare de a găsi vreo contuzie intracraniană sau vreo hemoragie epidurală. Însă creierul lui Chris era intact, iar rănile, superficiale.
Fusese dus înapoi în salonul de la Urgențe, ca rana să-i fie suturatăă de un chirurg. Avea să fie ținut sub supraveghere peste noapte, iar a doua zi urma să i se facă niște analize suplimentare.
- Ție ți-a spus cumva ceva? Despre ce s-a întâmplat?
James scutură din cap.
- Era speriat, Gus. Avea dureri. N-am vrut să-l forțez.
Se ridică în picioare și se sprijini de tocul ușii.
- M-a întrebat unde au dus-o pe Emily.
Gus se întoarse încet spre el.
- Nu i-ai spus, se asigură ea.
- Nu.
James înghiți cu greu.
- În momentele alea, nici măcar nu m-am gândit la asta. La faptul că fuseseră împreună când s-a întâmplat.
Gus traversă încăperea și îl cuprinse în brațe pe James. Chiar și acum, el rămase rigid; nu era deprins cu îmbrățișările în public, și nici măcar în preajma morții lucrurile nu se schimbau.
- Nici nu vreau să mă gândesc, murmură ea, cu obrazul lipit de spatele lui. Am văzut-o pe Melanie și mi-am tot spus cât de ușor aș fi putut fi eu în locul ei.
James o îndepărtă și se îndreptă către radiatorul electric ce emana căldură.
- Ce naiba o fi fost în capul lor să se ducă într-un cartier rău famat?
- Ce cartier? întrebă Gus, agățându-se de noul detaliu. De unde-a venit ambulanța?
James se întoarse spre ea.
- Habar n-am. Doar am presupus.
Brusc, devenise o femeie cu o misiune clară.
- Aș putea să mă duc înapoi la recepție cât așteptăm, spuse Gus. Trebuie să aibă înregistrată undeva informația asta.
Porni cu pas hotărât spre ușă, dar, exact când să o deschidă, cineva intră în salon. Un infirmier împinse scaunul cu rotile în care era Chris, cu capul înfășurat tot în bandaje albe, groase.
Parcă prinsese rădăcini în podea, incapabilă să facă legătura dintre băiatul acesta cu înfățișare jalnică și fiul ei puternic, care o dominase prin prezența lui chiar în acea dimineață. Asistenta explica ceva ce Gus nu se obosi să asculte, după care ea și infirmierul părăsiră salonul.
Gus își auzi propria inimă cum bătea în ritmul picăturii de la perfuzia lui Chris. Ochii lui erau sticloși, efect al sedativelor, iar privirea îi rătăcea speriată. Gus se așeză pe marginea patului și îl strânse la piept.
- Șșt, îl liniști ea când el începu să plângă cu fața afundată în bluzonul ei, inițial cu larimi mici, apoi cu suspine zgomotoase, de neoprit. Totu-i în regulă, îi spuse.
După câteva minute, suspinele lui Chris se domoliră și închise ochii. Gus încercă să-l țină aproape de ea chiar și atunci când trupul lui greoi i se lăsă moale în brațe. Îi aruncă o privire lui James, care ședea pe scaunul de lângă patul de spital ca o santinelă rigidă și neclintită. Îi venea să plângă, dar se abținea. James nu mai plânsese de la vârsta de 7 ani.
Nici Gus nu voia să plângă în preajma lui. Nu că i-ar fi interzis vreodată, dar simplul fapt că el nu părea la fel de supărat pe cât era ea, o făcea să se simtă mai degrabă ridicolă, nicidecum sensibilă.
Își mușcă buza și ieși pe ușa salonului, căci nu dorea să facă o criză de față cu altcineva. Pe coridor, își sprijini palmele de zidul rece de beton și încercă să se liniștească.
- Mă scuzați.
Gus întoarse capul și dădu cu ochii de o femeie înaltă, cu părul negru.
- Mă numesc Marrone, detectiv comisar la secția de polișie din Bainbridge. Dumneavoastră suneți doamne Harte?
Încuviință din cap și strânse mâna polițistei.
- Dumneavoastră sunteți cea care i-a găsit?
- Nu, nu eu. Dar am fost chemată la locul faptei. Trebuie să vă pun niște întrebări.
- O, făcu Gus surprinsă. Și eu, care credea că dumneavoastră veți putea să răspundeți la întrebările mele.
Detectivul Marrone zâmbi. Gus fu surprinsă pe moment cât de frumoasă o arăta această transformare.
- Îmi faci o favoare, îți întorc serviciul, făcu femeia.
- Nu cred că am să vă fiu de mare ajutor, spuse Gus. Ce anume doriți să știți?
Detectivul scoase un carnețel și un creion.
- Fiul dumneavoastră v-a spus că iese în oraș în seara asta?
- Da.
- V-a spus și unde avea de gând să se ducă?
- Nu, răspunse Gus. Dar are 17 ani, și întotdeauna a fost foarte responsabil.
Aruncă o privire către ușa salonului.
- Până în seara asta, adăugă ea.
- Îhî. O cunoașteți pe Emily Gold, doamnă Harte?
Gus simți numaidecât cum lacrimile îi umezesc ochii. Rușinată, le șterse repede cu dosul palmei.
- Da,începu ea. Emily îmi era... ca o fiică.
- Și ce legătură avea cu fiul dumneavoastră?
- Era iubita lui.
Gus era acum mai confuză ca niciodată. Fusese oare Emily implicată în ceva ilegal sau periculos? Acesta să fie motivul pentru care Chris se dusese într-un cartier rău famat?
Nu băgă de seamă că gândise cu voce tare până când nu o văzu pe detectivul Marrone cum se încruntă:
- Un cartier rău famat?
- Ei bine, murmură Gus îmbujorată, știm că a fost implicată o armă.
Detectivul își închise carnețelul cu un gest brutal și se îndreptă spre ușă.
- Aș vrea să vorbesc cu Chris acum, ceru ea.
- Nu puteți, stărui Gus blocându-i calea femeii. Doarme. Are nevoie de odihnă. Plus că nici măcar nu știe de Emily. Nu putem să-i spune, nu în starea ăn care e acum. O iubea.
Detectivul Marrone o pironi pe Gus cu privirea.
- Poate că așa o fi fost, începu ea, dar e posibil ca tot el s-o fi și împușcat.
ATUNCI
TOAMNA ANULUI 1979
După cum ținea Melanie bucata de pâine cu banane de forma unei cărămizi minucule, soțul ei nu ar fi putut spune dacă urma să o mănânce sau să o arunce la gunoi. Închise ușa de la intrare, încă strălucind după ce fusese proaspăt vopsită, și puse bucata de pâine și cele două cartoane care țineau loc de masă în bucătărie.
Atinse grijulie panglica fină și desfăcu felicitarea pe care era desenat de mână un cal: Bine ați venit în cartier.
- Reputația ta de veterinar ți-a luat-o înainte, spuse ea, întinzându-i felicitarea lui Michael.
Michael examină atent mesajul scurt, zâmbi și rupse ceolofanul.
- E bună, zise el. Vrei să guști?
Melanie păli. Numai gândul la pâinea cu banane - sau la orice alt aliment, de altfel - înainte de prânz îi provoca greață în ultima vreme.
Ceea ce era ciudat, pentru că, potrivit tuturor cărților despre sarcină pe care le citise până atunci - și citise multe - de acum, fiind în a patra lună, ar fi trebuit să se simtă mai bine.
- O să-i sun să le mulțumesc, spuse ea, retrăgând mâna. O, vai!
Ridică privirea spre Michael..
- De la Gus și James. Ne-au trimis niște prăjiturele. Crezi că sunt... știi tu?
- Gay?
- Aș fi spus „adepții unui stil de viață alternativ”.
- Dar n-ai făcut-o, răspunse Michael cu un zâmbet ștrengăresc.
Ridică cutia și începu să urce scările.
- Ei bine, continuă Melanie diplomată, oricare ar fi orientarea lor, sunt convinsă că sunt extrem de drăguți.
Dar, pe măsură ce rostea aceste vorbe, se întrebă încă o dată în ce fel de oraș se mutaseră.
Nu voise să vină în Bainbridge. Era pe deplin fericită în Boston, și așa destul de departe de locul ei natal, Ohio. Însă orășelul acesta ar fi putut foarte bine să fie în mijlocul pustietății, căci nu avusese nicioată abilitatea de a lega prietenii. Și n-ar fi găsit oare Michael niște animale mari de doftoricit undeva, mai la sud?
O voce de femeie răspunse la al treilea ton de apel.
- Gara centrală, spuse vocea, și Melanie trânti receptorul în furcă.
Formă din nou numărul, de data asta cu mai multă atenție, însă îi răspunse aceeași voce, acum zâmbitoare, care spuse hotărât: familia Harte.
- Alo? începu Melanie, vă sun de alături. Sunt Melanie Gold. Voiam să îi mulțumesc familiei Harte pentru pâinea cu banane.
- O, ce bine, ați primit-o! V-ați mutat deja cu totul?
Se lăsă tăcere câteva clipe, timp în care Melanie se gândi cine să fie oare persoana de la telefon și care o fi protocolul prin partea aceea a țării; adică dacă s-ar fi cuvenit să-i dea detalii private îngrijitoarei sau dădacei.
- James sau Gus sunt acolo? întrebă Melanie cu jumătate de voce. Eu, ah, aș vrea să fac cunoștință cu ei.
- Eu sunt Gus, răspunse femeia.
- Dar nu ești bărbat, izbucni Melanie.
Gus Harte râse.
- Așa credeai? Uau! Nu, scuze că te dezamăgesc, dar ultima oară când am verificat eram femeia. Gus vine de la Augusta. Dar nimeni nu mi-a mai spus așa de când bunica mea a murit încercând. Hei, aveți nevoie de ajutor pe-acolo? James e plecat, iar eu aproape am terminat curățenia în sufragerie. N-aș mai avea nimic de făcut.
Înainte ca Melanie să ridice vreo obiecție, Gus hotărâse deja în locul ei.
- Lasă ușa deschisă, spuse ea. Sunt la tine în câteva minute.
Melanie încă se holba la receptor, când Michael reveni în bucătărie, cărând o cutie voluminoasă cu porțelanuri.
- Ai vorbit cu Gus Harte? mormăi el. Cum ți s-a părut individul?
Tocmai deschisese gura să-i răspundă, când ușa de la intrare se dădu de perete, izbindu-se de acesta lovită ca de o rafală de vânt, iar în prag apăru o femeie cu o sarcină avansată, o claie de păr răvășit și un zâmbet nepotrivit de agreabil pe chipu-i angelic.
- Este o ea, răspunse Melanie, și e un uragan.
La noua ei slujbă, Melanie ocupa postul de adiministrator la Biblioteca Publică din Bainbridge.
Se îndrăgostise de clădirea micuță din cărămidă încă din ziua în care mersese acolo pentru interviu, cucerită de vitraliile din spatele recepției, de tenacurile ordonate de hârtie reciclată și îngălbenită de deasupra cataloagelor.
Era o bibliotecă adorabilă, care avea nevoie de ea.
Cărțile erau puse alandala în teancuri, înghesuite una într-alta, fără pic de spațiu între ele. Fișetele metalice erau doldora până la refuz.
În opinia lui Melanie, bibliotecarii erau pe picior de egalitate cu Dumnezeu însuși, căci cine altcineva și-ar fi bătut capul, sau, și mai bine spus, ar fi știut răspunsurile la atâtea feluri de întrebări? Cunoașterea înseamnă putere, însă un bun bibliotecar nu ține acest dar numai pentru sine. El îi învață pe alții cum să găsească, unde să caute, cum să vadă.
Se îndrăgostise de Michael pentru că o pusese în încurcătură. El era student la Facultatea de Medicină Veterinară Tufts și i se adresase ei, la biroul de informații, cu două întrebări: unde putea găsi studii asupra problemelor de ficat pentru pisicile diabetice și dacă i-ar plăcea să iasă la cină cu el.
La prima întrebare i-ar fi putut da răspunsul și cu ochii închiși. A doua însă a lăsat-o fără cuvinte.
Chiar și după ce se căsătoriră, în timpul primilor lui ani de practică pe animale mici, Melanie continuase să lucreze la biblioteca facultății. Avansă în ierarhia bibliotecarilor, gândindu-se că, dacă într-o bună zi Michael n-ar mai fi iubit o tocilară așa drăguță ca ea, ar rămâne totuși impresionat de mintea ei.
Însă Michael se dusese la facultate ca să învețe să îngrijească vaci și oi și să împerecheze rase de cai între ele, astfel că după câțiva ani de castrat cățeluși și de făcut vaccinuri antirabice, îi spuse lui Melanie că avea nevoie de o schimbare. Problema era că nu găseai foarte multe animale de fermă într-un oraș mare.
Cu recomandările pe care le avea, lui Melanie nu i-a fost greu să găsească un post la bibliotecă. Cu toate astea, era obișnuită cu tineri plini de însuflețire, cu cărturari aplecați cu pasiune asupra textelor studiate. La biblioteca din Bainbridge, cea mai interesantă activitate era ora de povești a sugarilor, și asta pentru că mamele erau servite cu cafea din partea casei.
Erau zile întregi când Melanie nu făcea altceva decât să stea la recepție, singurul om cu care dădea ochii fiind poștașul.
Tânjea după un cititor, unul avid, așa cum era și ea. Și l-a găsit, cu totul surprinzător, în persoana: Gus Harte.
Gus venea, fără excepție, la bibliotecă în zielele de marți și vineri. Cu mersul ei de rață, trecea de intrarea îngustă și boltită, predând cărțile pe care le împrumutase cu câteva zile în urmă.
Gus Harte citea Dostoievski, Kundera și Pope, George Eliot, Thackeray și cărți de istorie a lumii. Uneori, în doar câteva zile. Acest lucru o uimea pe Melanie. Și o și îngrozea.
Ca bibliotecară, era obișnuită să fie expertă în propriul domeniu, însă mai avea de lucru la acest aspect. Cât despre Gus Harte, aceasta asimila cunoștințele cu o ușurință uluitoare, la fel cum făcea cu orice altceva, de altfel.
- Trebuie să-ți mărturisesc, îi spuse ea într-o zi de marți lui Gus, cred că ești singura persoană din orașul ăsta care îi apreciază pe clasici.
- Într-adevăr, îi răspunse Gus serioasă. Chiar îi apreciez.
- Ți-a plăcut Le Morte d`Arthur?
Gus scutură din cap.
- N-am găsit ce căutam.
Dar oare ce căutai? se întrebă Melanie. Izbăvire? Amuzament? Un plâns pe cinste?
Ca și cum Melanie ar fi gândit cu voce tare, Gus ridică privirea și spuse:
- Un nume.
Melanie simți în sinea ei un suspin de ușurare. Se simțise provocată de cineva ca Gus, care devora romane istorice încâlcite ca pe niște romane polițiste. Faptul că doar le frunzărise în căutarea unui nume clasic și puternic pentru bebelușul ei... ei bine, asta ar fi trebuit s-o dezamăgească pe Melanie. Însă nu se întâmplă așa.
- Pe al tău cum o să-l cheme? o întrebă Gus.
Melanie tresări. Nimeni nu știa că e însărcinată; sarcina nu era încă vizibilă, și ea era suficient de superstițioasă cât să vrea să păstreze secretul cât mai mult timp.
- Nu știu, răspunse cu un glas scăzut.
- Ei bine, anunță Gus radioasă, suntem în aceeași barcă.
Melanie, care în gimnaziu fusese un șoarece de bibliotecă în asemenea măsură încât nu mai avea viață socială, se trezise pe neașteptate cu o prietenă de suflet.
În loc ca exuberanța lui Gus să-i ecpliseze timiditatea lui Melanie, cele două se completau reciproc.
Gus obișnuia să-i dea telefon dimineața și s-o întrebe cum e vremea, deși putea face bine mersi această constatare și de la fereastra ei, sau cum ar trebui să se îmbrace.
Se pomenea stând alături de Gus pe canapeaua ei mare de piele, uitându-se pe albumul de nuntă și râzând de coafurile ca niște coifuri ale rudelor ei. Când se certa cu Michael, o suna pe Gus, care de fiecare dată îi ținea partea.
Gus ajunsese să se simtă în largul ei într-atât încât intra în casa familiei Gold fără să mai bată la ușă. Melanie împrumuta cărți cu nume de bebeluși cu permisul ei de bibliotecară și i le lăsa lui Gus în cutia poștală.
Melanie începuse să poarte hainele de gravidă ale lui Gus. Aceasta din urmă cumpăra marca de cafea decofeinizată a lui Melanie, ca s-o aibă la îndemână. Ajunsesetă atât de apropiate, încât își terminau frazele una alteia.
- Așa deci, începu Michael, acceptând amestecul de gin și tonic oferit de James Harte, ești chirurg.
James se așeză în fotoliu în fața lui Michael. Din bucătărie se auzeau vocea lui Gus și a lui Melanie, ciripind vesel și ascuțit ca niște măcăleandri.
- Corect, spuse James. Sunt cu bursă la Spitalul Bainbridge Memorial. Chirurgie oftalmologică.
Luă o gură din băutură.
- Gus mi-a spus că i-ai preluat cabinetul lui Howath?
Michael dădu din cap.
- Mi-a fost profesor la Tufts, îl lămuri el. Când mi-a scris să-mi spună că se retrage aici, m-am gândit că poate mai e loc de un veterinar.
Râse.
- N-am dat încă de-o holstein nici la 30 de kilometri depărtare de Boston, dar azi am văzut 6.
Cei 2 bărbați zâmbiră stânjeniți, holbându-se fiecare la paharul său.
Michael privi în direcția din care răzbăteau vocile celor două femei.
- Se înțeleg de minune, spuse el. Gus petrece atât de mult timp aici, încât uneori am impresia că s-a mutat la noi.
James râse.
- Gus avea nevoie de cineva ca Melanie. Mi se pare că soția ta e mai înțelegătoare decât mine când vine vorba de vergeturi și glezne umflate.
Michael nu răspunse. Poate că James era mai rezervat în legătură cu sarcina, însă Michael voia să afle cât mai multe detalii posibil.
Pe cât se rușina Melanie de corpul ei care creștea văzând cu ochii, pe atât îl găsea el de încântător. Rotund și apetisant ca o rodie coaptă, se abținea cu greu să nu pună mțna pe soția lui ori de câte ori aceasta trecea pe lângă el.
Însă Melanie se dezbrăca pe întuneric, își trăgea păturile până sub bărbie și îl respingea atunci când dădea s-o îmbrățișeze.
Din când în când, Michael o urmărea pe Gus umblând prin cala lor - greoaie, cu sarcina mai avansată cu 5 luni, dar cu o încredere și o vigoare care o luminau din interior - și se gândea:
Așa ar trebui să fie și Melanie.
Privi acum spre bucătărie și zări pântecul umflat al lui Gus, care se ivea înaintea ei.
- De fapt, începu Michael cu glas scăzut, mie-mi place treaba asta cu sarcina.
James pufni.
- Crede-mă, spuse el, am fost prin rotație și la obstretică. Urâtă treabă.
- Știu, încuviință Michael.
- Îhâm. Dar cu vițeii, lucrurile stau cu totul altfel, stărui James. O vacă nu țipă, amenințându-și soțul că o să-l omoare pentru că a făcut-o să treacă prin așa ceva. Placenta unei vaci nu țâșnește în partea opusă a sălii de naștere ca un glonț argintiu.
- Ah, interveni Gus, care intrase în cameră, iar vorbești prostii.
Își puse mâna pe umărul lui James.
- Soțul meu, doctorul, este de-a dreptul îngrozit de naștere, îl tachină ea, adresându-i-se lui Michael. N-ai vrea să fii tu cel care să mă moșească?
- Sigur, zâmbi Michael ștrengărește. Dar cel mai confortabil mă simt când operez într-un hambar.
Gus luă tava cu brânzeturi din mâinile lui Melanie și o așeză pe măsuța de cafea.
- Sunt flexibilă, spuse ea.
Michael o urmări cu privirea pe Gus cum se așază pe brațul fotoliului în care ședea James. Acesta nu se clinti din loc ca s-o atingă. În schimb, se aplecă pe lângă ea către tava de brânzeturi.
- Ăsta e pate-ul? întrebă el.
Gus încuviință din cap.
- Făcut în casă, lămuri ea. James merge la vânătoare de rațe.
- Chiar așa? făcu Michael.
Luă un biscuit și gustă pate-ul.
- Câteodată, și la vânătoare de căprioare, de urși sau de iepurași drăgălași și pufoși, continuă Gus.
- După cum ți-ai dat seama, interveni James calm, Gus nu e o mare iubitoare a acestui sport.
Își ridică privirea către Michael.
- Presupun că nicitu nu ești, ținând cont că ești veterinar. Dar are un farmec aparte - te trezești înainte tuturor, în jurul tău e liniște deplină și încerci să pătrunzi în mintea prăzii tale.
- Înțeleg, spuse Michael, cu toate că nu era așa.
- James se comportă ca un idiot, i se confesă Gus lui Melanie, când aceasta o sună într-o după-amiază de iarnă în care ningea. Mi-a spus că, dacă nu vreau să nasc copilul lângă un stâlp de telefon, să fac bine să nu mă mai plimb de-a lungul drumului Wood Hollow.
- Cred că mai ai până să naști.
- Spune-i lui asta!
- Schimbă tactica, îi sugeră Melanie. Spune-i că, dacă te menții în formă până se naște copilul, o să-ți vină mai ușor după aceea să-ți recapeți silueta dinainte.
- Cine a spus că vreau să-mi recapăt silueta dinainte? întrebă Gus. Nu pot s-o iau pe a alteia? Să zicem Farrah Fawcett, Christie Brinkley...
Oftă.
- Habar n-ai ce norocoasă ești.
- Pentru că sunt însărcinată în doar 5 luni?
- Pentru că ești căsătorită cu Michael.
Preț de o clipă, răspunsul lui Melanie întârzie. Îi plăcea James Harte, cu atitudinea lui detașată în stilul celor din Noua Anglie, cu șarmul lui natural. Multe dintre trăsăturile pe care le avea Melanie le întâlnea și la James, numai că în varianta pozitivă. Ea era rezervată, el era calculat. Ea era timidă, el, introspectiv. Ea era obsedată, el, precis.
Unde mai pu că avea și dreptate. Lui Gus i se rupse apa 3 zile mai târziu, la 1 kilometru și jumătate mai departe pe drumul Wood Hollow, iar dacă mașina unei companii de telefonie n-ar fi fost chiar atunci în trecere pe acolo, oprind și întrebând-o dacă e în regulă, ar fi putut foarte bine să-l nască pe Christopher pe marginea străzii.
Visul fusese cam așa: Melanie nu putea să-i vadă spatele lui Michael, cum stătea așa, ghemuit pe jos, într-un hambar, cu părul lui argintiu strălucind în lumina soarelui de dimineață și cu mâinile care mângâiau pântecul uriaș al unei iepe în chinurile facerii. Ea stătea undeva deasupra - într-o șură, poate? - apa prelingându-i-se pe picioare, ca și cum s-ar fi udat, țipând după el, deși nu putea scoate niciun sunet.
Astfel știu că avea să nască singură.
- O să te sun din oră în oră, o asigură Michael.
Dar Melanie știa prea bine stilul lui Michael: odată ce devenea preocupat cu vreun cal suferind de colici sau cu vreo oaie cu mastită, timpul trecea în zbor pe lângă el. Iar cele mai multe dintre locurile în care se ducea ca vetrinar nu aveau luxul cabinelor telefonice.
Sorocul ei veni și trecu la sfârșitul lunii aprilie.
După care, într-o noapte, Melanie îl auzi pe Michael răspunzând la telefonul de lângă pat. Șopti ceva neinteligibil pentru ea, apoi îl văzu dispărând în întuneric..
Avu din nou visul cu hambarul, iar când se trezi, salteaua era udă leoarcă.
Se crispă de durere. Michael trebuia să fi lăsat pe undeva vreun bilet cu un număr de telefon. Melanie căută prin dormitor și prin baie, oprindu-se din când în când și așteptând să-i treacă contracțiile, însă nu găsi nimic.
Puse mâna pe telefon și o sună pe Gus.
- Acum, spuse ea, iar Gus înțelese despre ce era vorba.
James era la spital, așa că Gus a venit și cu Chris, care ședea în scaunul lui de mașină.
- Dăm noi de Michael, o liniști ea pe Melanie.
Îi puse mâna lui Melanie pe schimbătorul de viteze și îi spuse să îl strângă când o apucau durerile. Parcă mașina în fața secției de Urgențe.
- Stai aici, îi zise ea, înfășcându-l pe Chris și luând-o la fugă prin ușile glisante. Trebuie să mă ajutați, o auzi țipând la o asistentă de la triaj. E vorba de o femeie în travaliu.
Asistenta se uită la ea, apoi la Chris.
- Se pare că ați ajuns cam târziu, făcu ea.
- Nu despre mine e vorba, răspunse Gus, ci de prietena mea. Acolo, în mașină.
Câteva minute mai târziu, Melanie era în sala de nașteri. Asistenta de la obstretică se întoarse către Gus.
- Presupun că nu știți pe unde e tatăl?
- Pe drum, răspunse Gus, cu toate că nu era câtuși de puțin adevărat. Eu îi țin locul.
Asistenta se uită la Melanie, care își întinse mâna după a lui Gus, apoi la Chris, care dormea într-un coș de plastic.
- Am să-l duc în salonul pentru copii. Nu putem avea un copil în sala de nașteri.
- Credeam că asta e și ideea, bombăni Gus, iar Melanie scoase un icnet de râs.
- Nu mi-ai spus că o să doară, gemu Melanie.
- Firește că ți-am spus.
- Nu mi-ai spus că o să fie atât de rău, se plânse ea.
Doctorul lui Melanie îl adusese pe lume și pe Chris.
- Dă-mi voie să ghicesc, i se adresă el lui Gus, băgând mâna pe sub halat ca să verifice cervixul lui Melanie. Te-ai distrat atât de bine prima oară, încât n-ai putut să stai deoparte.
O ajută pe Melanie să se ridice în capul oaselor.
- Bine, Melanie, spuse doctorul, vreau să împingi.
Având-o alături pe prietena ei care o ținea de umeri și țipa cu ea la unison, Melanie născu o fetiță.
- O, Doamne, spuse cu ochii umezi, uită-te la ea!
- Știu, spuse Gus, cu un nod în gât. Cunosc sentimentul.
Și plecă în căutarea propriului copil.
Asistenta doar ce terminase să-i pună gheață între picioare lui Melanie și să-i tragă păturile până la talie, că în cameră întră Gus cu Chris în brațe.
- Ia te uită peste cine am dat, spuse ea, ținând ușa ca să intre Michael.
- Ți-am spus eu, îi reproșă Melanie, întorcând bebelușul spre el, astfel încât să-l vadă.
Michael atinse sprâncenele fine și blonde ale fiicei lui. Unghia lui era mai mare decât năsucul ei.
- E perfectă, e....
Scutură din cap și-și ridică privirea.
- Nici nu știu ce să spun.
- Îmi ești datori, îi sugeră Gus.
- Așa e, spuse Michael, zâmbind cu toată ființa lui. Îți dau orice în afară de primul meu născut.
Ușa salonului se deschise larg din nou, iar în prag apăru James Harte, îmbrăcat în halat și fluturând o sticlă de șampanie.
- Hei, spuse el, scuturând mâna lui Michael. Am auzit că ai avut o dimineață pe cinste.
Îi zâmbi lui Gus.
- Și-am auzit că ai făcut pe moașa.
Deschise sticla de Moet, scuzându-se că vărsă puțin pe patul lui Melanie, după care turnă conținutul în 4 pahare de plastic.
- Pentru statutul de părinte, spuse el, ridicând paharul. Pentru... i-ați pus vreun nume.
Michael se uită la soția lui.
- Emily, răspunse ea.
- Pentru Emily.
Michael ridică și el paharul.
- Și pentru Chris, deși cam târziu.
Melanie privi pleoapele translucide ale bebelușului ei, apoi îl puse fără prea mare tragere de inimă în pătuțul de lângă pat.
Emily abia dacă ocupa o treime din el.
- Te deranjează? o întrebă Gus încet, arătând către pătuț, apoi către Chris, care sforăia ușor în brațele ei.
- Te rog.
Melanie o urmări cu privirea pe Gus cum îl așază pe fiul ei lângă Emily.
- Ia te uită, începu Michael, fiica mea a venit pe lume doar de 1 oră și deja doarme cu un tip.
Rămaseră cu toții cu privirea la pătuț. Bebelușul tresări, un reflex. Degețelele ei lungi se deschiseră în toată splendoarea, apoi se îndoiră la loc în pumnișori, strângându-i cu un scop precis.
Și, cu toate că nicinu era conștientă de asta, Emily Gold se cufundă din nou în somn, ținându-l strând se mânuță pe Christopher Harte.
ACUM
NOIEMBRIE 1997
Puține lucruri o șocau pe Anne-Marie Marrone.
Ar fi crezut că cei 10 ani în care lucrase pentru poliția metropolitană din Washington D.C. îi oferiseră mai multe surprize decât aveau s-o facă următorii 10 ani petrecuți în Bainbridge, orășelul adormit din New Hampshire, dar se înșelase.
În D.C., nu-i cunoștea pe infractori. Însă un caz de violență domestică era mult mai tulburător atunci când era implicat legendarul, mult iubitul director al școlii generale din Bainbridge. Să găsești o adolescentă rănită mortal, un băiat sângerând și o armă fumegândă nu era tocmai o întâmplare obișnuită în Bainbridge, dar asta nu însemna că Anne-Marie nu se aștepta la așa ceva.
- Aș vrea să vorbesc acum cu Chris, repetă ea.
- Vă înșelați, spuse Gus Harte, încrucișându-și brațele.
- Poate că fiul dumneavoastră mă va lămuri în această privință.
Nu avea de gând să-i împărtășească mamei adevărul: că, deși avea temei să-l aresteze pe Christopher Harte ca suspect de omucidere, nu avea s-o facă până când nu va fi fost demonstrat contrariul.
- Îmi cunosc drepturile, începu Gus, însă Anne-Marie o întrerupse cu un gest din mână.
- Și eu, doamnă Harte. Vi le-aș citi bucuroasă dumneavoastră și fiului dumneavoastră, dacă doriți. Momentan însă, nu e suspect. Doar ne-ar ajuta să aflăm de unde să începem investigația. Și, de vreme ce el e singurul martor în viață, nu văd de ce considerați inoportun să vorbesc cu el. Asta, dacă nu cumva v-a dat el vreo informație pe care simțiți nevoia să o ascundeți.
Obrajii lui Gus Harte se făcură roșii ca focul. Făcu un pas înapoi și o lăsă pe polițistă să intre în salonul lui.
Cu toate că femeia nu era îmbrăcată în uniformă și nici nu purta la vedere ceva mai amenințător decât un carnețel, emana în încăpere un aer acuzator, ceea ce îl făcu pe James să se ridice în picioare și să se apropie de patul lui Chris.
- James, șopti Gus, sperând ca fiul ei să nu se trezească. Detectivul Marrone ar vrea să discute cu Chris.
- Ei bine, începu James, ca doctor, vă pot spune că nu e în stare să....
- Cu tot respectul cuvenit, domnule doctor Harte, răspunse detectivul Marrone, nu dumneavoastră sunteți medicul care se îngrijește de el. Doctorul Coleman mi-a aprobat deja vizita.
Se așeză pe marginea patului și-și puse carnețelul în poală.
Gus o urmări cu privirea pe femei cum stătea în locul în care ar fi trebuit să stea ea și cumți cum i se pune un nod în piept, senzație care îi aminti de sentimentul pe care îl avusese cu ani în urmă, atunci când un copil îl împinsese pe Chris pe terenul de joacă.
James îi spunea „tigroaica” atunci când Gus, furioasă, era în stare de orice pentru a-și proteja copilul. Dar de ce anume voia să-l protejeze de data asta?
- Chris? îl strigă ușor detectivul. Chris? Pot vorbi cu tine?
Băiatul deschise ochii. Avea ochii cârpiți de somn.
- Sunt detectivul Marrone, de la poliția din Bainbridge.
- Doamnă detectiv, interveni James, Chris a trecut printr-o traumă serioasă. Nu văd de ce asta nu mai poate aștepta.
Mâinile lui Chris strânseră marginea păturii. Ridică privirea către detectiv.
- Știți ce s-a întâmplat cu Emily?
Lui Anne-Marie îi luă un moment ca să-și dea seama dacă băiatul vrea un răspuns sau dacă se oferă să-i facă o mărturisire.
- Emily, începu ea, a fost dusă la spital, ca tine.
Își pregăti pixul.
- Chris, ce făceai în seara asta la carusel?
- Am mers... ăă, să ne distrăm și noi.
Apucă marginea păturii.
- Aveam cu noi și niște Canadian Club (marcă de whiskey).
Gus rămase cu gura deschisă. Chris băuse și se urcase la volan?
- Nu mai aveați cu voi și altceva?
- Nu. Doar că am luat și arma tatei, spuse Chris în șoaptă.
- Ce? exclamă Gus, făcând un pas în față exact când James dădu să obiecteze.
- Chris, făcu detectivul Marrone, fără să clipească măcar, vreau doar să știu ce s-a întâmplat în seara asta.
Îl fixă cu privirea.
- Să aud versiunea ta.
- Pentru că Em nu v-o poate da pe a ei? izbucni Chris, ghemuindu-se în față. E moartă?
Înainte ca Gus să se apropie de pat și să-și cuprindă fiul în brațe, detectivul Marrone făcu acest gest în locul ei.
- Da, îi răspunse ea, iar Chris începu să plângă în hohote.
Spatele lui - atât putea vedea Gus de polițista care-l ținea pe fiul ei în brațe - tresărea spasmodic.
Gus recunoscu imediat momentul în care Chris își dădu seama ce anume insinua detectivul. Ieși afară, îi venea să-i spună, clocotind de furia aceea protectoare, însă își dădu seama că nu poate să scoată niciun cuvânt. Așteptă, întocmai ca James, ca fiul lor să obiecteze.
Preț de un moment, chiar se îndoi că avea să o facă.
Chris scutură violent din cap, ca și cum ar fi încercat să alunge gândul pe care Marrone i-l inoculase în minte.
- Doamne, Dumnezeule, nu! O iubesc! O iubesc pe Em!
Își strânse genunchii la piept pe sub pătură și își îngropă fața în ei.
- Trebuia s-o facem împreună, bălmăji el.
- Ce anume?
Deși nu Gus fusese cea care îi pusese întrebarea, Chris ridică privirea către mama lui, cu spaima întipărită pe chip.
- Să ne sinuciem, răspunse el aproape în șoaptă. Em trebuia să fie prima, începu el să explice, adresându-i-se lui Gus. Ea... s-a împușcat. Și înainte să apuc s-o fac și eu, a venit poliția.
Nu te gândi la asta, își ordonă Gus în gând. Acionează.
Dădu fuga la pat, îl apucă pe Chris, mintea ei neputând concepe asemenea idee. Emily și Chris? Să se sinucidă? Era pur și simplu imposibil - însă asta ar fi lăsat loc de o interpretare mult mai sinistră. Cea pe care o insinuase detectivul Marrone.
Gus își îți capul pe deasupra umărului lat al lui Chris, ca s-o poată vedea pe detectiv.
- Plecați, spuse ea, acum!
Anne-Marie încuviiință din cap.
- Ținem legătura, spuse ea. Îmi pare rău.
După ce detectivul ieși din încăpere, Gus continuă să-l legene pe Chris, întrebându-se dacă acesteia îi părea rău pentru ceea ce se întâmplase sau pentru ceea ce avea să se întâmple când se întorcea.
Michael o așeză pe Melanie în pat, după ce îi dădu o doză de Valium prescrisă de un medic de gardă grijuliu. El se așeză pe partea opusă, așteptând să audă că respirația ei își reia ritmul normal; nu voia să pelce până ce nu se asigura că nu avea să-i fie luată și ea brusc de lângă el.
Apoi, merse de-a lungul coridorului până la camera lui Emily. Ușa stătea închisă ca să-i ofere intimitate. De îndată ce o deschise, un val de amintiri năvăli peste el, ca și cum însăși esența fiicei lui se concentrase acolo, în camera ei.
Ea avea să se întoarcă. Trebuia să se întoarcă. Lăsase prea multe lucruri neterminate acolo.
La spital, vorbise cu detectivul care se ocupa de caz. Michael presupusese că fusese vorba de vreun atacator mascat, de vreun jaf ori de vreo răfuială cu arme de foc. Își închipuise ce plăcere ar fi simțit să-l strângă de gât pe necunoscutul care-i ucisese fiica.
Nu se gândise nicio clipă că acea persoană era chiar Emily.
Însă detectivul Marrone vorbise și cu Chris. Afirmase că, deși un asemenea caz - cu un supraviețuitor și un decedat - ar fi fost tratat ca o omucidere, Chris Harte pomenise de un pact suicidal.
Michael se străduise să-și amintească detalii, frânturi de conversații, întâmplări. Ultima conversație care o avusese cu Emily fusese la micul dejun.
- Tată, mi-ai văzut ghiozdanul? îl întrebase ea.
Să fi fost vreun soi de cod?
Michael merse până la oglinda atârnată de șifonierul lui Emily și văzu reflectat un chi care semăna prea mult cu cel al fiicei sale.
Ieși în fugă din cameră, în liniștea din casă, și se îndreptă cu mașina către nord.
Membrii familiei Simpson, a căror mândrețe de iapă aproape că murise cu o săptămână în urmă, fură surprinși să-l găsească în grajd la revărsatul zorilor, când veniră să dea de mâncare la cai. Nu-l chemaseră, din câte știau ei, iar totul decursese bine în ultimele zile.
Dar Michael îi alungă cu un gest al mâinii, spunându-le să stea liniștiți, căci, după nașterile dificile era inclus în preț și un control.
Când Chris se trezi, simți ca și cum îi fusese îndesată pe gât o lămâie, iar pleoapele îi erau atât de uscate, încât, când le închidea, avea senzația că îi intraseră în ochi cioburi de sticlă. Îl durea capul îngrozitor, dar știa că asta se datora căzăturii și copcilor.
Mama sa ședea ghemuităă la capătul patului, tatăl dormea pe singurul scaun din încăpere. Nu mai era nimeni altcineva acolo. Nici urmă de asistente, doctori, detectivi.
Încercă să și-o imagineze pe Emily, unde era ea acum. La vreo capelă? La morgă? Și la care morgă? Nu văzuse să fie vreuna menționată la opririle liftului. Se mișcă greu, încercând să-și aducă aminte care era ultimul lucru pe care i-l spusese Emily.
Capul îl durea îngrozitor, dar nici pe departe la fel cum îl durea inima.
- Chris? se auzi vocea mamei, învăluindu-l ca într-un fum.
Se ridicase în capul oaselor pe marginea patului. Pe obraz îi rămăseseră urme de la pătură.
- Scumpul meu, ești bine?
Simți mâna mamei, rece ca un izvor, atingându-i obrazul.
- Te doare capul? întrebă ea.
La un moment dat, se trezi și tatăl său. Acum, ambii părinți flancau patul, având întipărite pe chip milă și durere. Chris se întoarse pe o parte, acoperindu-și capul cu perna.
- Când o să te întorci acasă, începu mama lui, ai să te simți mai bine.
- Weekendul ăsta vreau să închiriez o drujbă ca să tai lemnele, adăugă și tatăl său. Dacă doctorii spun că ești în regulă, nu ai niciun motiv să nu-mi dai o mână de ajutor.
O drujbă? O afurisită de drujbă?
- Scumpule, îl liniști mama sa, mângâindu-l pe umeri. E perfect normal să plângi, îi spuse, repetând una dintre milioanele de banalități cu care îi împuiaseră capul doctorii de gardă încă din seara precedentă.
Chris nu schiță niciun gest de a-și scoate capul de sub pernă. Mama o apucă de un colț, trăgând-o încetișor în jos. Perna căzu de pe patul de spital, scoțând la iveală chipul lui Chris, roșu, furios și cu ochi uscați.
- Ieșiți afară, spuse el, parcă scuipând fiecare cuvânt.
..........................................................
De îndată ce au început să simtă ceva unul pentru celălalt, Emily și Chris au început să iasă împreună, ceea ce toți ceilalți îi încurajaseră încă de la început.
Peste 4 ore și jumătate, fiul clientului ei avea să aibă locuri în primele rânduri la Metallica. Ea avea să se întoarcă acasă și să se culce.
- Cucoană, i se adresă unul dintre puștii cu creste verzi, ai un foc?
Cuvintele acestuia se rostogoliseră ca o mitralieră, așa că, la început, Gus rămase năucită de îndrăzneala întrebării.
Nu, îi venea să spună, n-am un foc, și nici tu n-ar trebui să ceri unul.
Apoi își dădu seama că puștiul îi flutura o țigară prin fața ochilor - cel puțin, spera să fie o simplă țigară.
- Îmi pare rău, răspunse ea, scuturând din cap.
Găsea că e aproape imposibil de crezut că există astfel de specimene de adolescenți, atâta vreme cât Chris al ei părea să facă parte dintr-o specie cu totul diferită.
Poate că puștii ăștia, cu părul lor de stegozaur și cu vestele lor de piele, nu arătau așa decât în timpul lor liber, transformându-se apoi în niște adolescenți îngrijiți și educație, atunci când stăteau împreună cu părinții lor.
E ridicol, și-a spus în sinea ei.
Numai gândul că Chris ar fi putut avea un astfel de alter ego ieșea pur și simplu din discuție. Nu puteai să dai naștere unei ființe și să nu-ți dai seama că trece printr-o dramă.
Simți ceva vibrându-i pe șold și se depărtă, gândindu-se că cei 2 amorezi veniseră mai aproape. Dar vibratul nu încetă, și, când se aplecă să identifice sursa zgomotului, își aminti de pagerul pe care îl căra în geantă de când pusese bazele firmei. James era cel care stăruise în privința lui: dacă trebuie să se ducă de urgență la spital sau vreunul dintre copii avea nevoie de ceva?
Bineînțeles, ca și în cazul medicamentelor de prevenție, tot astfel, de când avea pagerul, reușise să evite situațiile de urgență.
Nu sunase decât de două ori în 5 ani: o dată, când a sunat-o Kate ca s-o întrebe unde ținea produsele de curățat covoare, și a doua oară, când rămăsese fără baterie.
Îl pescui de pe fundul genții și apăsă butonul care îl identifica pe apelant. Era telefonul din mașina ei. Dar cine să fie în mașina ei la ora aceasta din noapte?
James se dusese acasă de la restaurant.
După ce se târî afară din sacul de dormit, Gus merse de-a lungul străzii până când dădu de prima cabină telefonic, pe care erau scrise cu graffiti inițiale rotunde ca niște cârnați. De îndată ce James răspunse, putu să audă uruitul cauciucurilor pe caldarâm.
- Gus, spuse James cu o voce pierdută. Trebuie să vii.
O clipă mai târziu, lăsându-și sacul de dormit în urmă, o luă la fugă.
Luminile îi intrau în ochi.
Dispozitivele luminoase atârnau chiar deasupra lui, niște farfurii de un argintiu strălucitor, care îl făceau să clipească. Simțea că îl ating cel puțin 3 persoane - puneau mâna pe el, țipau, dând instrucțiuni, îi tăiau hainele de pe el.
Nu-și putea mișca mâinile sau picioarele, iar, când a încercat să facă acest lucru, a simți curelele care îl imobilizau și gulerul care îi ținea fix capul.
- Îi scade pulsul, anunță o femeie. Are doar 70 de bătăi pe minut.
- Pupilele sunt dilatate, dar nereceptive. Christopher? Christopher? Mă auzi?
- A intrat în tahicardie. Dă-mi două branule de 14 sau 16. Pune-i o perfuzie cu soluție salină D5 normală, de 1litru, pentru început. Și vreau să-i recoltez și niște sânge... vreau o hemoleucogramă completă, teste de coagulare, analize uzuale sangvine, sumar de urină și test toxicologic, și trimite probele la banca de sânge.
Apoi simți o înțepătură la îndoitura brațului și auzi sunetul ascuțit al unei benzi adezive care este ruptă.
- Ce avem noi aici? întrebă o voce necunoscută.
- Ditamai beleaua, răspunse femeia dinainte.
Chris simți din nou o înțepătură puternică la nivelul frunții, care-l făcu să se încovoaie, în ciuda legăturilor care-l strângeau, și să revină la loc în brațele moi, calde ale asistentei.
- E-n regulă, Chris, îl liniști ea.
De unde știau cum îl cheamă?
- Avem vizibilitate la craniu. Cheamă radiologia, să vină să vadă dacă totu-i în ordine cu coloana.
În jur, agitație, țipete. Chris își mută privirea la crăpătura din perdeaua din dreapta lui și își zări tatăl. Era la spital; tatăl lui lucra la spital. Dar nu era în halatul alb. Purta haine de stradă, o cămașă pe care nici nu și-o încheiase cum trebuie.
Stătea în picioare lângă părinții lui Emily, încercând să treacă de un grup de asistente care nu-i dădeau voie înăuntru.
Chris se smuci atât de puternic, încât reuși să-și scoată branula din braț. Se uită țintă la Michael Gold și dădu să strige, însă nu scoase niciun sunet, niciun zgomot cât de mic, iar un val de frică îl cuprinse.
- Nu dau 2 bani pe procedură, țipa James Harte, după care zgomotul unor instrumente căzute și al unor pași le distraseră atenția asistentelor suficient cât să se poată strecura în spatele perdelei pătate.
Fiul lui se lupta cu curelele și cu gulerul cervical care-l țintuau la pat. Avea sânge peste tot, pe toată fața, pe tricoul și pe gât.
- Sunt doctorul Harte, îi spuse el medicului de gardă care venea în grabă spre el. Amabil personal, adăugă el.
Întinse mâna și o strânse într-a lui pe cea a lui Chris.
- Ce s-a întâmplat?
- El și o fată au fost aduși la spital cu ambulanța, spuse medicul cu glas scăzut. Din câte putem vedea, are o lacerație a scalpului. Tocmai îl trimiteam la radiologie, ca să verificăm dacă are fracturi craniene sau vertebrale, iar dacă rezultatul e negativ, îl trimitem la tomograf.
James simți cum Chris îi strânge mâna atât de puternic, încât îi intră verigheta în piele.
Fără îndoială, gândi el, trebuie să fie bine dacă are așa o forță.
- Emily, șopti Chris răgușit. Unde au dus-o pe Em?
- James? se auzi o voce nesigură.
Se întoarse și îi văzu pe Melanie și Michael opriți în dreptul perdelei, în mod sigur îngroziți să vadă atâta sânge. Numai Dumnezeu știe cum trecuseră de balaurii de la triaj.
- Chris e bine?
- E bine, răspunse James, mai mult pentru sine decât pentru cei din încăpere. O să fie bine.
O rezidentă puse telefonul în furcă.
- Vă așteaptă la radiologie, spuse ea.
Medicul de gardă făcu un semn aprobator din cap către James.
- Puteți merge cu el. Liniștiți-l.
James mergea pe lângă patul mobil, fără să-i dea însă drumul mâinii lui Chris. Începu să mărească pasul pe măsură ce personalul de gardă trecu înviteză pe lângă familia Gold.
- Cum se simte Emily? își aminti el să întrebe, dispărând înainte ca ei să-i poată răspunde.
Medicul care se îngrijise de Chris se întoarse către ei.
- Dumneavoastră sunteți domnul și doamna Gold?
Ei înaintară simultan.
- Puteți veni cu mine, vă rog?
Medicul îi conduse către un mic intrând din spatele automatului de cafea, decorat cu canapele albastre, iar Melanie se liniști pe dată. Era expertă în descifrarea indiciilor verbale sau nonverbale. Dacă nu fuseseră conduși într-un salon de reanimare înseamnă că pericolul trebuie să fi trecut.
Poate că Emily fusese deja mutată într-un salon sau dusă la radiologie, unde era și Chris. Sau poate că urma să fie adusă aici, să-i întâlnească.
- Vă rog, le spuse medicul, luați loc.
Melanie ar fi vrut să rămână în picioare, însă genunchii îi cedară, Michael rămase încremenit pe loc.
- Îmi pare foarte rău, începu medicul, rostind singurele cuvinte cărora Melanie nu reușea să le găsească alt sens decât cel primar.
Se ghemui în față, trupul chircindu-i-se parcă pe dinăuntru, până ce își îngropă adânc capul în brațele tremurânde, încât nu mai auzea nimic din ceea ce le spunea bărbatul.
- Fiica dumneavoastră a fost declarată moartă la sosire. Avea o rană de glonț la cap. Moartea a survenit instantaneu, nu a suferit.
Făcu o pauză.
- Voi avea nevoie de unul din dumneavoastră să identifice cadavrul.
Michael încercă să-și aducă aminte să clipească. Până atunci, fusese un act involuntar, însă acum totul - până și respiratul, statul în picioare, însuși faptul de a exista - depindea de propriul autocontrol.
- Nu înțeleg, spuse el pe un ton mult prea ridicat ca să fie al lui. Era cu Chris Harte.
- Așa e, răspunse doctorul. Au fost aduși împreună.
- Nu înțeleg, repetă Michael, deși ceea ce voia să spună era: Cum de ea e moartă, iar el, în viață?
- Cine-i făptașul? se forță Melanie să interbină rostind cuvintele cu dinții încleștați, de parcă ar fi avut în gură un os căruia nu voia să-i dea drumul. Cine a împușcat-o?
Medicul clătină din cap.
- Nu știu, doamnă Gold. Sunt sigur că polițiștii care au fost la locul faptei vor veni aici în scurt timp ca să discute cu dumneavoastră.
Polițiști?
- Sunteți pregătit să veniți cu mine?
Michael rămase cu privirea ațintită asupra doctorului, gândindu-se de ce Dumnezeu credea omul acela că trebuia să se ducă undeva. După care își aminti. Emily. Cadavrul ei.
Îl urmă pe medic înapoi în departamentul de urgențe.
Era doar închipuirea lui, sau asistentele chiar îl priveau altfel?
Trecu pe lângă paturile dinspre care se auzeau gemetele oamenilor răniți, aflați în viață, și, în cele din urmă, se opriră dinaintea unei perdele dincolo de care nu se auzea nuciun zgomot, niciun foșnet, nimic. Medicul așteptă până când Michael încuviință din cap, apoi trase perdeaua.
Emily zăcea întinsă cu fața în sus pe o masă. Michael făcu un pas înainte, punându-i mâna pe creștet. Fruntea îi era netedă, caldă încă. Medicul se înșelase, asta era tot. Nu era moartă, nu avea cum să fie moartă, ea....
Își mută mâna, înclinându-i capul către el, atât cât să vadă gaura de deasupra urechii drepte, de mărimea unei monede de 1 dolar, zimțată pe margini și pătată cu sânge uscat. Din ea însă nu se scurgea nici picătură de sânge proaspăt.
- Domnule Gold? se făcu auzită vocea medicului.
Michael încuviință din cap, după care se năpusti afară din salon. Trecu în fugă pe lângă bărbatul întins pe targă, care se ținea de inimă, de 4 ori mai în vârstă decât avea să fie Emily vreodată. Trecu în fugă și pe lângă Gus Harte, care, cu sufletul la gură, dădu să-l ajungă din urmă. El iuți pasul.
Apoi merse după colț, se prăbuși în genunchi și vomită.
Gus alergase tot drumul până la Bainbridge Memorial, agățându-se în tot acel timp de o speranță, ce devenea o povară tot mai grea cu fiecare pas pe care îl făcea.
James nu era în sala de așteptare de la urgențe, iar toate așteptările ei că era vorba de o rană minoră - un braț rupt sau o contuzie ușoară - îi fură spulberate atunci când dădu de Michael în zona de triaj.
- Mai verificați o dată, îi ceru ea asistentei de acolo. Christopher Harte. Fiul doctorului James Harte.
Asistenta încuviință din cap.
- A fost aici puțin mai devreme. Dar nu știu unde l-au dus.
Ridică o privire plină de compasiune.
- Ce-ați zice să mă duc să văd dacă nu cumva știe cineva ceva?
- Da, răspunse Gus pe tonul ei cel mai imperios, pierzându-și stăpânirea de sine de îndată ce asistenta se întoarse cu spatele.
Dădu roată cu privirea prin recepția de la secția de Urgențe, de la scaunele cu rotile goale înșirate precum niște fete care așteptau să fie scoase la dans până la televizorul agățat în tavan.
În capătul sălii, Gus zări un colț de material roșu. Se apropie și recunoscu haina de un roșu stacojiu, pe care ea și Melanie o cumpăraseră de la Filene`s cu o reducere de 80 la sută.
- Mel? șopti Gus.
Melanie își ridică ochii, având pe chip întipărită o durere la fel de copleșitoare ca cea a lui Michael.
- Și Emily a fost rănită?
Melanie o fixă cu privirea îndelung.
- Nu, spuse ea încet. Emily nu e rănită.
- O, slavă Domnului....
- Em, o întrerupse Melanie, e moartă.
- De ce durează atât? întrebă Gus pentru a treia oară, măsurând în lung și-n lat salonul privat ce-i fusese alocat lui Chris. Dacă este într-adevăr teafăr, atunci de ce nu l-au adus încă aici?
James ședea pe singurul scaun din încăpere, cu capul în mâini. Văzuse el însuși rezultatul tomografului. Nu se mai uitase niciodată la niște analize cu o spaimă atât de mare de a găsi vreo contuzie intracraniană sau vreo hemoragie epidurală. Însă creierul lui Chris era intact, iar rănile, superficiale.
Fusese dus înapoi în salonul de la Urgențe, ca rana să-i fie suturatăă de un chirurg. Avea să fie ținut sub supraveghere peste noapte, iar a doua zi urma să i se facă niște analize suplimentare.
- Ție ți-a spus cumva ceva? Despre ce s-a întâmplat?
James scutură din cap.
- Era speriat, Gus. Avea dureri. N-am vrut să-l forțez.
Se ridică în picioare și se sprijini de tocul ușii.
- M-a întrebat unde au dus-o pe Emily.
Gus se întoarse încet spre el.
- Nu i-ai spus, se asigură ea.
- Nu.
James înghiți cu greu.
- În momentele alea, nici măcar nu m-am gândit la asta. La faptul că fuseseră împreună când s-a întâmplat.
Gus traversă încăperea și îl cuprinse în brațe pe James. Chiar și acum, el rămase rigid; nu era deprins cu îmbrățișările în public, și nici măcar în preajma morții lucrurile nu se schimbau.
- Nici nu vreau să mă gândesc, murmură ea, cu obrazul lipit de spatele lui. Am văzut-o pe Melanie și mi-am tot spus cât de ușor aș fi putut fi eu în locul ei.
James o îndepărtă și se îndreptă către radiatorul electric ce emana căldură.
- Ce naiba o fi fost în capul lor să se ducă într-un cartier rău famat?
- Ce cartier? întrebă Gus, agățându-se de noul detaliu. De unde-a venit ambulanța?
James se întoarse spre ea.
- Habar n-am. Doar am presupus.
Brusc, devenise o femeie cu o misiune clară.
- Aș putea să mă duc înapoi la recepție cât așteptăm, spuse Gus. Trebuie să aibă înregistrată undeva informația asta.
Porni cu pas hotărât spre ușă, dar, exact când să o deschidă, cineva intră în salon. Un infirmier împinse scaunul cu rotile în care era Chris, cu capul înfășurat tot în bandaje albe, groase.
Parcă prinsese rădăcini în podea, incapabilă să facă legătura dintre băiatul acesta cu înfățișare jalnică și fiul ei puternic, care o dominase prin prezența lui chiar în acea dimineață. Asistenta explica ceva ce Gus nu se obosi să asculte, după care ea și infirmierul părăsiră salonul.
Gus își auzi propria inimă cum bătea în ritmul picăturii de la perfuzia lui Chris. Ochii lui erau sticloși, efect al sedativelor, iar privirea îi rătăcea speriată. Gus se așeză pe marginea patului și îl strânse la piept.
- Șșt, îl liniști ea când el începu să plângă cu fața afundată în bluzonul ei, inițial cu larimi mici, apoi cu suspine zgomotoase, de neoprit. Totu-i în regulă, îi spuse.
După câteva minute, suspinele lui Chris se domoliră și închise ochii. Gus încercă să-l țină aproape de ea chiar și atunci când trupul lui greoi i se lăsă moale în brațe. Îi aruncă o privire lui James, care ședea pe scaunul de lângă patul de spital ca o santinelă rigidă și neclintită. Îi venea să plângă, dar se abținea. James nu mai plânsese de la vârsta de 7 ani.
Nici Gus nu voia să plângă în preajma lui. Nu că i-ar fi interzis vreodată, dar simplul fapt că el nu părea la fel de supărat pe cât era ea, o făcea să se simtă mai degrabă ridicolă, nicidecum sensibilă.
Își mușcă buza și ieși pe ușa salonului, căci nu dorea să facă o criză de față cu altcineva. Pe coridor, își sprijini palmele de zidul rece de beton și încercă să se liniștească.
- Mă scuzați.
Gus întoarse capul și dădu cu ochii de o femeie înaltă, cu părul negru.
- Mă numesc Marrone, detectiv comisar la secția de polișie din Bainbridge. Dumneavoastră suneți doamne Harte?
Încuviință din cap și strânse mâna polițistei.
- Dumneavoastră sunteți cea care i-a găsit?
- Nu, nu eu. Dar am fost chemată la locul faptei. Trebuie să vă pun niște întrebări.
- O, făcu Gus surprinsă. Și eu, care credea că dumneavoastră veți putea să răspundeți la întrebările mele.
Detectivul Marrone zâmbi. Gus fu surprinsă pe moment cât de frumoasă o arăta această transformare.
- Îmi faci o favoare, îți întorc serviciul, făcu femeia.
- Nu cred că am să vă fiu de mare ajutor, spuse Gus. Ce anume doriți să știți?
Detectivul scoase un carnețel și un creion.
- Fiul dumneavoastră v-a spus că iese în oraș în seara asta?
- Da.
- V-a spus și unde avea de gând să se ducă?
- Nu, răspunse Gus. Dar are 17 ani, și întotdeauna a fost foarte responsabil.
Aruncă o privire către ușa salonului.
- Până în seara asta, adăugă ea.
- Îhî. O cunoașteți pe Emily Gold, doamnă Harte?
Gus simți numaidecât cum lacrimile îi umezesc ochii. Rușinată, le șterse repede cu dosul palmei.
- Da,începu ea. Emily îmi era... ca o fiică.
- Și ce legătură avea cu fiul dumneavoastră?
- Era iubita lui.
Gus era acum mai confuză ca niciodată. Fusese oare Emily implicată în ceva ilegal sau periculos? Acesta să fie motivul pentru care Chris se dusese într-un cartier rău famat?
Nu băgă de seamă că gândise cu voce tare până când nu o văzu pe detectivul Marrone cum se încruntă:
- Un cartier rău famat?
- Ei bine, murmură Gus îmbujorată, știm că a fost implicată o armă.
Detectivul își închise carnețelul cu un gest brutal și se îndreptă spre ușă.
- Aș vrea să vorbesc cu Chris acum, ceru ea.
- Nu puteți, stărui Gus blocându-i calea femeii. Doarme. Are nevoie de odihnă. Plus că nici măcar nu știe de Emily. Nu putem să-i spune, nu în starea ăn care e acum. O iubea.
Detectivul Marrone o pironi pe Gus cu privirea.
- Poate că așa o fi fost, începu ea, dar e posibil ca tot el s-o fi și împușcat.
ATUNCI
TOAMNA ANULUI 1979
După cum ținea Melanie bucata de pâine cu banane de forma unei cărămizi minucule, soțul ei nu ar fi putut spune dacă urma să o mănânce sau să o arunce la gunoi. Închise ușa de la intrare, încă strălucind după ce fusese proaspăt vopsită, și puse bucata de pâine și cele două cartoane care țineau loc de masă în bucătărie.
Atinse grijulie panglica fină și desfăcu felicitarea pe care era desenat de mână un cal: Bine ați venit în cartier.
- Reputația ta de veterinar ți-a luat-o înainte, spuse ea, întinzându-i felicitarea lui Michael.
Michael examină atent mesajul scurt, zâmbi și rupse ceolofanul.
- E bună, zise el. Vrei să guști?
Melanie păli. Numai gândul la pâinea cu banane - sau la orice alt aliment, de altfel - înainte de prânz îi provoca greață în ultima vreme.
Ceea ce era ciudat, pentru că, potrivit tuturor cărților despre sarcină pe care le citise până atunci - și citise multe - de acum, fiind în a patra lună, ar fi trebuit să se simtă mai bine.
- O să-i sun să le mulțumesc, spuse ea, retrăgând mâna. O, vai!
Ridică privirea spre Michael..
- De la Gus și James. Ne-au trimis niște prăjiturele. Crezi că sunt... știi tu?
- Gay?
- Aș fi spus „adepții unui stil de viață alternativ”.
- Dar n-ai făcut-o, răspunse Michael cu un zâmbet ștrengăresc.
Ridică cutia și începu să urce scările.
- Ei bine, continuă Melanie diplomată, oricare ar fi orientarea lor, sunt convinsă că sunt extrem de drăguți.
Dar, pe măsură ce rostea aceste vorbe, se întrebă încă o dată în ce fel de oraș se mutaseră.
Nu voise să vină în Bainbridge. Era pe deplin fericită în Boston, și așa destul de departe de locul ei natal, Ohio. Însă orășelul acesta ar fi putut foarte bine să fie în mijlocul pustietății, căci nu avusese nicioată abilitatea de a lega prietenii. Și n-ar fi găsit oare Michael niște animale mari de doftoricit undeva, mai la sud?
O voce de femeie răspunse la al treilea ton de apel.
- Gara centrală, spuse vocea, și Melanie trânti receptorul în furcă.
Formă din nou numărul, de data asta cu mai multă atenție, însă îi răspunse aceeași voce, acum zâmbitoare, care spuse hotărât: familia Harte.
- Alo? începu Melanie, vă sun de alături. Sunt Melanie Gold. Voiam să îi mulțumesc familiei Harte pentru pâinea cu banane.
- O, ce bine, ați primit-o! V-ați mutat deja cu totul?
Se lăsă tăcere câteva clipe, timp în care Melanie se gândi cine să fie oare persoana de la telefon și care o fi protocolul prin partea aceea a țării; adică dacă s-ar fi cuvenit să-i dea detalii private îngrijitoarei sau dădacei.
- James sau Gus sunt acolo? întrebă Melanie cu jumătate de voce. Eu, ah, aș vrea să fac cunoștință cu ei.
- Eu sunt Gus, răspunse femeia.
- Dar nu ești bărbat, izbucni Melanie.
Gus Harte râse.
- Așa credeai? Uau! Nu, scuze că te dezamăgesc, dar ultima oară când am verificat eram femeia. Gus vine de la Augusta. Dar nimeni nu mi-a mai spus așa de când bunica mea a murit încercând. Hei, aveți nevoie de ajutor pe-acolo? James e plecat, iar eu aproape am terminat curățenia în sufragerie. N-aș mai avea nimic de făcut.
Înainte ca Melanie să ridice vreo obiecție, Gus hotărâse deja în locul ei.
- Lasă ușa deschisă, spuse ea. Sunt la tine în câteva minute.
Melanie încă se holba la receptor, când Michael reveni în bucătărie, cărând o cutie voluminoasă cu porțelanuri.
- Ai vorbit cu Gus Harte? mormăi el. Cum ți s-a părut individul?
Tocmai deschisese gura să-i răspundă, când ușa de la intrare se dădu de perete, izbindu-se de acesta lovită ca de o rafală de vânt, iar în prag apăru o femeie cu o sarcină avansată, o claie de păr răvășit și un zâmbet nepotrivit de agreabil pe chipu-i angelic.
- Este o ea, răspunse Melanie, și e un uragan.
La noua ei slujbă, Melanie ocupa postul de adiministrator la Biblioteca Publică din Bainbridge.
Se îndrăgostise de clădirea micuță din cărămidă încă din ziua în care mersese acolo pentru interviu, cucerită de vitraliile din spatele recepției, de tenacurile ordonate de hârtie reciclată și îngălbenită de deasupra cataloagelor.
Era o bibliotecă adorabilă, care avea nevoie de ea.
Cărțile erau puse alandala în teancuri, înghesuite una într-alta, fără pic de spațiu între ele. Fișetele metalice erau doldora până la refuz.
În opinia lui Melanie, bibliotecarii erau pe picior de egalitate cu Dumnezeu însuși, căci cine altcineva și-ar fi bătut capul, sau, și mai bine spus, ar fi știut răspunsurile la atâtea feluri de întrebări? Cunoașterea înseamnă putere, însă un bun bibliotecar nu ține acest dar numai pentru sine. El îi învață pe alții cum să găsească, unde să caute, cum să vadă.
Se îndrăgostise de Michael pentru că o pusese în încurcătură. El era student la Facultatea de Medicină Veterinară Tufts și i se adresase ei, la biroul de informații, cu două întrebări: unde putea găsi studii asupra problemelor de ficat pentru pisicile diabetice și dacă i-ar plăcea să iasă la cină cu el.
La prima întrebare i-ar fi putut da răspunsul și cu ochii închiși. A doua însă a lăsat-o fără cuvinte.
Chiar și după ce se căsătoriră, în timpul primilor lui ani de practică pe animale mici, Melanie continuase să lucreze la biblioteca facultății. Avansă în ierarhia bibliotecarilor, gândindu-se că, dacă într-o bună zi Michael n-ar mai fi iubit o tocilară așa drăguță ca ea, ar rămâne totuși impresionat de mintea ei.
Însă Michael se dusese la facultate ca să învețe să îngrijească vaci și oi și să împerecheze rase de cai între ele, astfel că după câțiva ani de castrat cățeluși și de făcut vaccinuri antirabice, îi spuse lui Melanie că avea nevoie de o schimbare. Problema era că nu găseai foarte multe animale de fermă într-un oraș mare.
Cu recomandările pe care le avea, lui Melanie nu i-a fost greu să găsească un post la bibliotecă. Cu toate astea, era obișnuită cu tineri plini de însuflețire, cu cărturari aplecați cu pasiune asupra textelor studiate. La biblioteca din Bainbridge, cea mai interesantă activitate era ora de povești a sugarilor, și asta pentru că mamele erau servite cu cafea din partea casei.
Erau zile întregi când Melanie nu făcea altceva decât să stea la recepție, singurul om cu care dădea ochii fiind poștașul.
Tânjea după un cititor, unul avid, așa cum era și ea. Și l-a găsit, cu totul surprinzător, în persoana: Gus Harte.
Gus venea, fără excepție, la bibliotecă în zielele de marți și vineri. Cu mersul ei de rață, trecea de intrarea îngustă și boltită, predând cărțile pe care le împrumutase cu câteva zile în urmă.
Gus Harte citea Dostoievski, Kundera și Pope, George Eliot, Thackeray și cărți de istorie a lumii. Uneori, în doar câteva zile. Acest lucru o uimea pe Melanie. Și o și îngrozea.
Ca bibliotecară, era obișnuită să fie expertă în propriul domeniu, însă mai avea de lucru la acest aspect. Cât despre Gus Harte, aceasta asimila cunoștințele cu o ușurință uluitoare, la fel cum făcea cu orice altceva, de altfel.
- Trebuie să-ți mărturisesc, îi spuse ea într-o zi de marți lui Gus, cred că ești singura persoană din orașul ăsta care îi apreciază pe clasici.
- Într-adevăr, îi răspunse Gus serioasă. Chiar îi apreciez.
- Ți-a plăcut Le Morte d`Arthur?
Gus scutură din cap.
- N-am găsit ce căutam.
Dar oare ce căutai? se întrebă Melanie. Izbăvire? Amuzament? Un plâns pe cinste?
Ca și cum Melanie ar fi gândit cu voce tare, Gus ridică privirea și spuse:
- Un nume.
Melanie simți în sinea ei un suspin de ușurare. Se simțise provocată de cineva ca Gus, care devora romane istorice încâlcite ca pe niște romane polițiste. Faptul că doar le frunzărise în căutarea unui nume clasic și puternic pentru bebelușul ei... ei bine, asta ar fi trebuit s-o dezamăgească pe Melanie. Însă nu se întâmplă așa.
- Pe al tău cum o să-l cheme? o întrebă Gus.
Melanie tresări. Nimeni nu știa că e însărcinată; sarcina nu era încă vizibilă, și ea era suficient de superstițioasă cât să vrea să păstreze secretul cât mai mult timp.
- Nu știu, răspunse cu un glas scăzut.
- Ei bine, anunță Gus radioasă, suntem în aceeași barcă.
Melanie, care în gimnaziu fusese un șoarece de bibliotecă în asemenea măsură încât nu mai avea viață socială, se trezise pe neașteptate cu o prietenă de suflet.
În loc ca exuberanța lui Gus să-i ecpliseze timiditatea lui Melanie, cele două se completau reciproc.
Gus obișnuia să-i dea telefon dimineața și s-o întrebe cum e vremea, deși putea face bine mersi această constatare și de la fereastra ei, sau cum ar trebui să se îmbrace.
Se pomenea stând alături de Gus pe canapeaua ei mare de piele, uitându-se pe albumul de nuntă și râzând de coafurile ca niște coifuri ale rudelor ei. Când se certa cu Michael, o suna pe Gus, care de fiecare dată îi ținea partea.
Gus ajunsese să se simtă în largul ei într-atât încât intra în casa familiei Gold fără să mai bată la ușă. Melanie împrumuta cărți cu nume de bebeluși cu permisul ei de bibliotecară și i le lăsa lui Gus în cutia poștală.
Melanie începuse să poarte hainele de gravidă ale lui Gus. Aceasta din urmă cumpăra marca de cafea decofeinizată a lui Melanie, ca s-o aibă la îndemână. Ajunsesetă atât de apropiate, încât își terminau frazele una alteia.
- Așa deci, începu Michael, acceptând amestecul de gin și tonic oferit de James Harte, ești chirurg.
James se așeză în fotoliu în fața lui Michael. Din bucătărie se auzeau vocea lui Gus și a lui Melanie, ciripind vesel și ascuțit ca niște măcăleandri.
- Corect, spuse James. Sunt cu bursă la Spitalul Bainbridge Memorial. Chirurgie oftalmologică.
Luă o gură din băutură.
- Gus mi-a spus că i-ai preluat cabinetul lui Howath?
Michael dădu din cap.
- Mi-a fost profesor la Tufts, îl lămuri el. Când mi-a scris să-mi spună că se retrage aici, m-am gândit că poate mai e loc de un veterinar.
Râse.
- N-am dat încă de-o holstein nici la 30 de kilometri depărtare de Boston, dar azi am văzut 6.
Cei 2 bărbați zâmbiră stânjeniți, holbându-se fiecare la paharul său.
Michael privi în direcția din care răzbăteau vocile celor două femei.
- Se înțeleg de minune, spuse el. Gus petrece atât de mult timp aici, încât uneori am impresia că s-a mutat la noi.
James râse.
- Gus avea nevoie de cineva ca Melanie. Mi se pare că soția ta e mai înțelegătoare decât mine când vine vorba de vergeturi și glezne umflate.
Michael nu răspunse. Poate că James era mai rezervat în legătură cu sarcina, însă Michael voia să afle cât mai multe detalii posibil.
Pe cât se rușina Melanie de corpul ei care creștea văzând cu ochii, pe atât îl găsea el de încântător. Rotund și apetisant ca o rodie coaptă, se abținea cu greu să nu pună mțna pe soția lui ori de câte ori aceasta trecea pe lângă el.
Însă Melanie se dezbrăca pe întuneric, își trăgea păturile până sub bărbie și îl respingea atunci când dădea s-o îmbrățișeze.
Din când în când, Michael o urmărea pe Gus umblând prin cala lor - greoaie, cu sarcina mai avansată cu 5 luni, dar cu o încredere și o vigoare care o luminau din interior - și se gândea:
Așa ar trebui să fie și Melanie.
Privi acum spre bucătărie și zări pântecul umflat al lui Gus, care se ivea înaintea ei.
- De fapt, începu Michael cu glas scăzut, mie-mi place treaba asta cu sarcina.
James pufni.
- Crede-mă, spuse el, am fost prin rotație și la obstretică. Urâtă treabă.
- Știu, încuviință Michael.
- Îhâm. Dar cu vițeii, lucrurile stau cu totul altfel, stărui James. O vacă nu țipă, amenințându-și soțul că o să-l omoare pentru că a făcut-o să treacă prin așa ceva. Placenta unei vaci nu țâșnește în partea opusă a sălii de naștere ca un glonț argintiu.
- Ah, interveni Gus, care intrase în cameră, iar vorbești prostii.
Își puse mâna pe umărul lui James.
- Soțul meu, doctorul, este de-a dreptul îngrozit de naștere, îl tachină ea, adresându-i-se lui Michael. N-ai vrea să fii tu cel care să mă moșească?
- Sigur, zâmbi Michael ștrengărește. Dar cel mai confortabil mă simt când operez într-un hambar.
Gus luă tava cu brânzeturi din mâinile lui Melanie și o așeză pe măsuța de cafea.
- Sunt flexibilă, spuse ea.
Michael o urmări cu privirea pe Gus cum se așază pe brațul fotoliului în care ședea James. Acesta nu se clinti din loc ca s-o atingă. În schimb, se aplecă pe lângă ea către tava de brânzeturi.
- Ăsta e pate-ul? întrebă el.
Gus încuviință din cap.
- Făcut în casă, lămuri ea. James merge la vânătoare de rațe.
- Chiar așa? făcu Michael.
Luă un biscuit și gustă pate-ul.
- Câteodată, și la vânătoare de căprioare, de urși sau de iepurași drăgălași și pufoși, continuă Gus.
- După cum ți-ai dat seama, interveni James calm, Gus nu e o mare iubitoare a acestui sport.
Își ridică privirea către Michael.
- Presupun că nicitu nu ești, ținând cont că ești veterinar. Dar are un farmec aparte - te trezești înainte tuturor, în jurul tău e liniște deplină și încerci să pătrunzi în mintea prăzii tale.
- Înțeleg, spuse Michael, cu toate că nu era așa.
- James se comportă ca un idiot, i se confesă Gus lui Melanie, când aceasta o sună într-o după-amiază de iarnă în care ningea. Mi-a spus că, dacă nu vreau să nasc copilul lângă un stâlp de telefon, să fac bine să nu mă mai plimb de-a lungul drumului Wood Hollow.
- Cred că mai ai până să naști.
- Spune-i lui asta!
- Schimbă tactica, îi sugeră Melanie. Spune-i că, dacă te menții în formă până se naște copilul, o să-ți vină mai ușor după aceea să-ți recapeți silueta dinainte.
- Cine a spus că vreau să-mi recapăt silueta dinainte? întrebă Gus. Nu pot s-o iau pe a alteia? Să zicem Farrah Fawcett, Christie Brinkley...
Oftă.
- Habar n-ai ce norocoasă ești.
- Pentru că sunt însărcinată în doar 5 luni?
- Pentru că ești căsătorită cu Michael.
Preț de o clipă, răspunsul lui Melanie întârzie. Îi plăcea James Harte, cu atitudinea lui detașată în stilul celor din Noua Anglie, cu șarmul lui natural. Multe dintre trăsăturile pe care le avea Melanie le întâlnea și la James, numai că în varianta pozitivă. Ea era rezervată, el era calculat. Ea era timidă, el, introspectiv. Ea era obsedată, el, precis.
Unde mai pu că avea și dreptate. Lui Gus i se rupse apa 3 zile mai târziu, la 1 kilometru și jumătate mai departe pe drumul Wood Hollow, iar dacă mașina unei companii de telefonie n-ar fi fost chiar atunci în trecere pe acolo, oprind și întrebând-o dacă e în regulă, ar fi putut foarte bine să-l nască pe Christopher pe marginea străzii.
Visul fusese cam așa: Melanie nu putea să-i vadă spatele lui Michael, cum stătea așa, ghemuit pe jos, într-un hambar, cu părul lui argintiu strălucind în lumina soarelui de dimineață și cu mâinile care mângâiau pântecul uriaș al unei iepe în chinurile facerii. Ea stătea undeva deasupra - într-o șură, poate? - apa prelingându-i-se pe picioare, ca și cum s-ar fi udat, țipând după el, deși nu putea scoate niciun sunet.
Astfel știu că avea să nască singură.
- O să te sun din oră în oră, o asigură Michael.
Dar Melanie știa prea bine stilul lui Michael: odată ce devenea preocupat cu vreun cal suferind de colici sau cu vreo oaie cu mastită, timpul trecea în zbor pe lângă el. Iar cele mai multe dintre locurile în care se ducea ca vetrinar nu aveau luxul cabinelor telefonice.
Sorocul ei veni și trecu la sfârșitul lunii aprilie.
După care, într-o noapte, Melanie îl auzi pe Michael răspunzând la telefonul de lângă pat. Șopti ceva neinteligibil pentru ea, apoi îl văzu dispărând în întuneric..
Avu din nou visul cu hambarul, iar când se trezi, salteaua era udă leoarcă.
Se crispă de durere. Michael trebuia să fi lăsat pe undeva vreun bilet cu un număr de telefon. Melanie căută prin dormitor și prin baie, oprindu-se din când în când și așteptând să-i treacă contracțiile, însă nu găsi nimic.
Puse mâna pe telefon și o sună pe Gus.
- Acum, spuse ea, iar Gus înțelese despre ce era vorba.
James era la spital, așa că Gus a venit și cu Chris, care ședea în scaunul lui de mașină.
- Dăm noi de Michael, o liniști ea pe Melanie.
Îi puse mâna lui Melanie pe schimbătorul de viteze și îi spuse să îl strângă când o apucau durerile. Parcă mașina în fața secției de Urgențe.
- Stai aici, îi zise ea, înfășcându-l pe Chris și luând-o la fugă prin ușile glisante. Trebuie să mă ajutați, o auzi țipând la o asistentă de la triaj. E vorba de o femeie în travaliu.
Asistenta se uită la ea, apoi la Chris.
- Se pare că ați ajuns cam târziu, făcu ea.
- Nu despre mine e vorba, răspunse Gus, ci de prietena mea. Acolo, în mașină.
Câteva minute mai târziu, Melanie era în sala de nașteri. Asistenta de la obstretică se întoarse către Gus.
- Presupun că nu știți pe unde e tatăl?
- Pe drum, răspunse Gus, cu toate că nu era câtuși de puțin adevărat. Eu îi țin locul.
Asistenta se uită la Melanie, care își întinse mâna după a lui Gus, apoi la Chris, care dormea într-un coș de plastic.
- Am să-l duc în salonul pentru copii. Nu putem avea un copil în sala de nașteri.
- Credeam că asta e și ideea, bombăni Gus, iar Melanie scoase un icnet de râs.
- Nu mi-ai spus că o să doară, gemu Melanie.
- Firește că ți-am spus.
- Nu mi-ai spus că o să fie atât de rău, se plânse ea.
Doctorul lui Melanie îl adusese pe lume și pe Chris.
- Dă-mi voie să ghicesc, i se adresă el lui Gus, băgând mâna pe sub halat ca să verifice cervixul lui Melanie. Te-ai distrat atât de bine prima oară, încât n-ai putut să stai deoparte.
O ajută pe Melanie să se ridice în capul oaselor.
- Bine, Melanie, spuse doctorul, vreau să împingi.
Având-o alături pe prietena ei care o ținea de umeri și țipa cu ea la unison, Melanie născu o fetiță.
- O, Doamne, spuse cu ochii umezi, uită-te la ea!
- Știu, spuse Gus, cu un nod în gât. Cunosc sentimentul.
Și plecă în căutarea propriului copil.
Asistenta doar ce terminase să-i pună gheață între picioare lui Melanie și să-i tragă păturile până la talie, că în cameră întră Gus cu Chris în brațe.
- Ia te uită peste cine am dat, spuse ea, ținând ușa ca să intre Michael.
- Ți-am spus eu, îi reproșă Melanie, întorcând bebelușul spre el, astfel încât să-l vadă.
Michael atinse sprâncenele fine și blonde ale fiicei lui. Unghia lui era mai mare decât năsucul ei.
- E perfectă, e....
Scutură din cap și-și ridică privirea.
- Nici nu știu ce să spun.
- Îmi ești datori, îi sugeră Gus.
- Așa e, spuse Michael, zâmbind cu toată ființa lui. Îți dau orice în afară de primul meu născut.
Ușa salonului se deschise larg din nou, iar în prag apăru James Harte, îmbrăcat în halat și fluturând o sticlă de șampanie.
- Hei, spuse el, scuturând mâna lui Michael. Am auzit că ai avut o dimineață pe cinste.
Îi zâmbi lui Gus.
- Și-am auzit că ai făcut pe moașa.
Deschise sticla de Moet, scuzându-se că vărsă puțin pe patul lui Melanie, după care turnă conținutul în 4 pahare de plastic.
- Pentru statutul de părinte, spuse el, ridicând paharul. Pentru... i-ați pus vreun nume.
Michael se uită la soția lui.
- Emily, răspunse ea.
- Pentru Emily.
Michael ridică și el paharul.
- Și pentru Chris, deși cam târziu.
Melanie privi pleoapele translucide ale bebelușului ei, apoi îl puse fără prea mare tragere de inimă în pătuțul de lângă pat.
Emily abia dacă ocupa o treime din el.
- Te deranjează? o întrebă Gus încet, arătând către pătuț, apoi către Chris, care sforăia ușor în brațele ei.
- Te rog.
Melanie o urmări cu privirea pe Gus cum îl așază pe fiul ei lângă Emily.
- Ia te uită, începu Michael, fiica mea a venit pe lume doar de 1 oră și deja doarme cu un tip.
Rămaseră cu toții cu privirea la pătuț. Bebelușul tresări, un reflex. Degețelele ei lungi se deschiseră în toată splendoarea, apoi se îndoiră la loc în pumnișori, strângându-i cu un scop precis.
Și, cu toate că nicinu era conștientă de asta, Emily Gold se cufundă din nou în somn, ținându-l strând se mânuță pe Christopher Harte.
ACUM
NOIEMBRIE 1997
Puține lucruri o șocau pe Anne-Marie Marrone.
Ar fi crezut că cei 10 ani în care lucrase pentru poliția metropolitană din Washington D.C. îi oferiseră mai multe surprize decât aveau s-o facă următorii 10 ani petrecuți în Bainbridge, orășelul adormit din New Hampshire, dar se înșelase.
În D.C., nu-i cunoștea pe infractori. Însă un caz de violență domestică era mult mai tulburător atunci când era implicat legendarul, mult iubitul director al școlii generale din Bainbridge. Să găsești o adolescentă rănită mortal, un băiat sângerând și o armă fumegândă nu era tocmai o întâmplare obișnuită în Bainbridge, dar asta nu însemna că Anne-Marie nu se aștepta la așa ceva.
- Aș vrea să vorbesc acum cu Chris, repetă ea.
- Vă înșelați, spuse Gus Harte, încrucișându-și brațele.
- Poate că fiul dumneavoastră mă va lămuri în această privință.
Nu avea de gând să-i împărtășească mamei adevărul: că, deși avea temei să-l aresteze pe Christopher Harte ca suspect de omucidere, nu avea s-o facă până când nu va fi fost demonstrat contrariul.
- Îmi cunosc drepturile, începu Gus, însă Anne-Marie o întrerupse cu un gest din mână.
- Și eu, doamnă Harte. Vi le-aș citi bucuroasă dumneavoastră și fiului dumneavoastră, dacă doriți. Momentan însă, nu e suspect. Doar ne-ar ajuta să aflăm de unde să începem investigația. Și, de vreme ce el e singurul martor în viață, nu văd de ce considerați inoportun să vorbesc cu el. Asta, dacă nu cumva v-a dat el vreo informație pe care simțiți nevoia să o ascundeți.
Obrajii lui Gus Harte se făcură roșii ca focul. Făcu un pas înapoi și o lăsă pe polițistă să intre în salonul lui.
Cu toate că femeia nu era îmbrăcată în uniformă și nici nu purta la vedere ceva mai amenințător decât un carnețel, emana în încăpere un aer acuzator, ceea ce îl făcu pe James să se ridice în picioare și să se apropie de patul lui Chris.
- James, șopti Gus, sperând ca fiul ei să nu se trezească. Detectivul Marrone ar vrea să discute cu Chris.
- Ei bine, începu James, ca doctor, vă pot spune că nu e în stare să....
- Cu tot respectul cuvenit, domnule doctor Harte, răspunse detectivul Marrone, nu dumneavoastră sunteți medicul care se îngrijește de el. Doctorul Coleman mi-a aprobat deja vizita.
Se așeză pe marginea patului și-și puse carnețelul în poală.
Gus o urmări cu privirea pe femei cum stătea în locul în care ar fi trebuit să stea ea și cumți cum i se pune un nod în piept, senzație care îi aminti de sentimentul pe care îl avusese cu ani în urmă, atunci când un copil îl împinsese pe Chris pe terenul de joacă.
James îi spunea „tigroaica” atunci când Gus, furioasă, era în stare de orice pentru a-și proteja copilul. Dar de ce anume voia să-l protejeze de data asta?
- Chris? îl strigă ușor detectivul. Chris? Pot vorbi cu tine?
Băiatul deschise ochii. Avea ochii cârpiți de somn.
- Sunt detectivul Marrone, de la poliția din Bainbridge.
- Doamnă detectiv, interveni James, Chris a trecut printr-o traumă serioasă. Nu văd de ce asta nu mai poate aștepta.
Mâinile lui Chris strânseră marginea păturii. Ridică privirea către detectiv.
- Știți ce s-a întâmplat cu Emily?
Lui Anne-Marie îi luă un moment ca să-și dea seama dacă băiatul vrea un răspuns sau dacă se oferă să-i facă o mărturisire.
- Emily, începu ea, a fost dusă la spital, ca tine.
Își pregăti pixul.
- Chris, ce făceai în seara asta la carusel?
- Am mers... ăă, să ne distrăm și noi.
Apucă marginea păturii.
- Aveam cu noi și niște Canadian Club (marcă de whiskey).
Gus rămase cu gura deschisă. Chris băuse și se urcase la volan?
- Nu mai aveați cu voi și altceva?
- Nu. Doar că am luat și arma tatei, spuse Chris în șoaptă.
- Ce? exclamă Gus, făcând un pas în față exact când James dădu să obiecteze.
- Chris, făcu detectivul Marrone, fără să clipească măcar, vreau doar să știu ce s-a întâmplat în seara asta.
Îl fixă cu privirea.
- Să aud versiunea ta.
- Pentru că Em nu v-o poate da pe a ei? izbucni Chris, ghemuindu-se în față. E moartă?
Înainte ca Gus să se apropie de pat și să-și cuprindă fiul în brațe, detectivul Marrone făcu acest gest în locul ei.
- Da, îi răspunse ea, iar Chris începu să plângă în hohote.
Spatele lui - atât putea vedea Gus de polițista care-l ținea pe fiul ei în brațe - tresărea spasmodic.
Gus recunoscu imediat momentul în care Chris își dădu seama ce anume insinua detectivul. Ieși afară, îi venea să-i spună, clocotind de furia aceea protectoare, însă își dădu seama că nu poate să scoată niciun cuvânt. Așteptă, întocmai ca James, ca fiul lor să obiecteze.
Preț de un moment, chiar se îndoi că avea să o facă.
Chris scutură violent din cap, ca și cum ar fi încercat să alunge gândul pe care Marrone i-l inoculase în minte.
- Doamne, Dumnezeule, nu! O iubesc! O iubesc pe Em!
Își strânse genunchii la piept pe sub pătură și își îngropă fața în ei.
- Trebuia s-o facem împreună, bălmăji el.
- Ce anume?
Deși nu Gus fusese cea care îi pusese întrebarea, Chris ridică privirea către mama lui, cu spaima întipărită pe chip.
- Să ne sinuciem, răspunse el aproape în șoaptă. Em trebuia să fie prima, începu el să explice, adresându-i-se lui Gus. Ea... s-a împușcat. Și înainte să apuc s-o fac și eu, a venit poliția.
Nu te gândi la asta, își ordonă Gus în gând. Acionează.
Dădu fuga la pat, îl apucă pe Chris, mintea ei neputând concepe asemenea idee. Emily și Chris? Să se sinucidă? Era pur și simplu imposibil - însă asta ar fi lăsat loc de o interpretare mult mai sinistră. Cea pe care o insinuase detectivul Marrone.
Gus își îți capul pe deasupra umărului lat al lui Chris, ca s-o poată vedea pe detectiv.
- Plecați, spuse ea, acum!
Anne-Marie încuviiință din cap.
- Ținem legătura, spuse ea. Îmi pare rău.
După ce detectivul ieși din încăpere, Gus continuă să-l legene pe Chris, întrebându-se dacă acesteia îi părea rău pentru ceea ce se întâmplase sau pentru ceea ce avea să se întâmple când se întorcea.
Michael o așeză pe Melanie în pat, după ce îi dădu o doză de Valium prescrisă de un medic de gardă grijuliu. El se așeză pe partea opusă, așteptând să audă că respirația ei își reia ritmul normal; nu voia să pelce până ce nu se asigura că nu avea să-i fie luată și ea brusc de lângă el.
Apoi, merse de-a lungul coridorului până la camera lui Emily. Ușa stătea închisă ca să-i ofere intimitate. De îndată ce o deschise, un val de amintiri năvăli peste el, ca și cum însăși esența fiicei lui se concentrase acolo, în camera ei.
Ea avea să se întoarcă. Trebuia să se întoarcă. Lăsase prea multe lucruri neterminate acolo.
La spital, vorbise cu detectivul care se ocupa de caz. Michael presupusese că fusese vorba de vreun atacator mascat, de vreun jaf ori de vreo răfuială cu arme de foc. Își închipuise ce plăcere ar fi simțit să-l strângă de gât pe necunoscutul care-i ucisese fiica.
Nu se gândise nicio clipă că acea persoană era chiar Emily.
Însă detectivul Marrone vorbise și cu Chris. Afirmase că, deși un asemenea caz - cu un supraviețuitor și un decedat - ar fi fost tratat ca o omucidere, Chris Harte pomenise de un pact suicidal.
Michael se străduise să-și amintească detalii, frânturi de conversații, întâmplări. Ultima conversație care o avusese cu Emily fusese la micul dejun.
- Tată, mi-ai văzut ghiozdanul? îl întrebase ea.
Să fi fost vreun soi de cod?
Michael merse până la oglinda atârnată de șifonierul lui Emily și văzu reflectat un chi care semăna prea mult cu cel al fiicei sale.
Ieși în fugă din cameră, în liniștea din casă, și se îndreptă cu mașina către nord.
Membrii familiei Simpson, a căror mândrețe de iapă aproape că murise cu o săptămână în urmă, fură surprinși să-l găsească în grajd la revărsatul zorilor, când veniră să dea de mâncare la cai. Nu-l chemaseră, din câte știau ei, iar totul decursese bine în ultimele zile.
Dar Michael îi alungă cu un gest al mâinii, spunându-le să stea liniștiți, căci, după nașterile dificile era inclus în preț și un control.
Când Chris se trezi, simți ca și cum îi fusese îndesată pe gât o lămâie, iar pleoapele îi erau atât de uscate, încât, când le închidea, avea senzația că îi intraseră în ochi cioburi de sticlă. Îl durea capul îngrozitor, dar știa că asta se datora căzăturii și copcilor.
Mama sa ședea ghemuităă la capătul patului, tatăl dormea pe singurul scaun din încăpere. Nu mai era nimeni altcineva acolo. Nici urmă de asistente, doctori, detectivi.
Încercă să și-o imagineze pe Emily, unde era ea acum. La vreo capelă? La morgă? Și la care morgă? Nu văzuse să fie vreuna menționată la opririle liftului. Se mișcă greu, încercând să-și aducă aminte care era ultimul lucru pe care i-l spusese Emily.
Capul îl durea îngrozitor, dar nici pe departe la fel cum îl durea inima.
- Chris? se auzi vocea mamei, învăluindu-l ca într-un fum.
Se ridicase în capul oaselor pe marginea patului. Pe obraz îi rămăseseră urme de la pătură.
- Scumpul meu, ești bine?
Simți mâna mamei, rece ca un izvor, atingându-i obrazul.
- Te doare capul? întrebă ea.
La un moment dat, se trezi și tatăl său. Acum, ambii părinți flancau patul, având întipărite pe chip milă și durere. Chris se întoarse pe o parte, acoperindu-și capul cu perna.
- Când o să te întorci acasă, începu mama lui, ai să te simți mai bine.
- Weekendul ăsta vreau să închiriez o drujbă ca să tai lemnele, adăugă și tatăl său. Dacă doctorii spun că ești în regulă, nu ai niciun motiv să nu-mi dai o mână de ajutor.
O drujbă? O afurisită de drujbă?
- Scumpule, îl liniști mama sa, mângâindu-l pe umeri. E perfect normal să plângi, îi spuse, repetând una dintre milioanele de banalități cu care îi împuiaseră capul doctorii de gardă încă din seara precedentă.
Chris nu schiță niciun gest de a-și scoate capul de sub pernă. Mama o apucă de un colț, trăgând-o încetișor în jos. Perna căzu de pe patul de spital, scoțând la iveală chipul lui Chris, roșu, furios și cu ochi uscați.
- Ieșiți afară, spuse el, parcă scuipând fiecare cuvânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu