Prieten imaginar, Stephen Chbosky

 ..............................................

6-

             Ambrose se străduise, la înmormântare, să fie un bun catolic.
Ascultase predica despre pace și iertare a părintelui Tom. Luase
împărtășania cu gust de plastic rânced. Se străduise să ajute la
purtatul sicriului – și, la naiba, cu spinarea și genunchii măcinați de
artrită. Ar fi preferat să-și rupă spatele decât să îngăduie ca David să
fie coborât în pământ fără participarea lui. Părintele Tom mai
spusese câteva cuvinte lângă groapă. Ambrose așezase un trandafir
pe piatra funerară.
Dar nu se coborâse pacea. Nu apăruseră nici lacrimile.
Ci doar o senzație de încordare.
Sentimentul că toate acestea nu se sfârșiseră.
Fratele lui nu era împăcat.
Și-acum Ambrose trebuia să se ducă la casa lor de altădată. În
clipa asta.
Mai avea mașina, însă, din cauza ochilor slabi, statul îi anulase
permisul. Kate Reese, din fericire, se oferise să-l ducă acolo, fiindcă
locuia în fostul lui cartier. Ambrose era recunoscător pentru
tovărășie, fiindcă o altă senzație începuse să crească în el pe măsură
ce se apropia de vechea lui casă.
Ceva înrudit cu groaza.
Nu deschide ușa. Nu-i un bebeluș acolo. Fratele tău spunea adevărul!
Ambrose puse piciorul pe vechea verandă. Sună la ușă. Așteptând
să i se deschidă, se uită către exact locul unde descoperise căruciorul
de copil. Încă auzea plânsetele bebelușului. Încă auzea polițiștii
vorbind cu tatăl lui.
Nu am găsit amprente pe reportofon, domnule. Nici pe căruț.
Atunci cine l-a pus aici?
Și mama lui, vorbind cu el.
De ce n-ai avut grijă de frățiorul tău?
Ambrose întoarse privirea către casele dimprejur, ca să scape de
starea asta proastă. Își aminti, un moment, acea ultimă vară de

dinainte ca David să se îmbolnăvească. Toți tații meștereau, însoțiți
de băieții lor, la mașinile parcate pe aleile de acces. Barry Hopkins
încerca să preschimbe Dodge-ul ăla bun de dat la fiare vechi în ceva.
Străzile erau sigure. Oamenii își purtau de grijă unii altora. Toți
bărbații ascultau meciul la radio, în vreme ce femeile își făceau de
lucru cu partide de bridge, cu pahare de vin alb și gin. În vara de
după dispariția lui David, oamenii parcă nu mai petreceau atâta
timp pe lângă case. Copiii nu mai erau lăsați aproape niciodată afară
din curți. Și, privitor la partidele de bridge, dacă se mai țineau,
atunci familia Olson nu mai era invitată. Pe mama lui asta o rănise
profund, însă Ambrose îi înțelesese mereu pe aceia care socoteau că

tragediile sunt contagioase. Ar fi fost totuși drăguț ca maică-sa să nu-
și piardă și toți prietenii după ce-și pierduse fiul.

— Bună, vă pot ajuta cu ceva?
Ambrose întoarse capul și văzu o femeie tânără. Avea cam treizeci
de ani. Era drăguță, curățică. Își scoase instinctiv căciula din cap și
simți aerul iernii pe creștetu-i pleșuv.
— Da, doamnă. Mă iertați că vă deranjez. Cândva am locuit aici,
în casa asta, cu familia mea. Și... ăă...
Ambrose se poticni. Voia s-o întrebe dacă n-ar putea să arunce o
privire înăuntru, însă acum, că ajunsese, nu mai era sigur că voia să
intre. Simți o gheară în piept. Ceva nu era în regulă aici. Kate Reese
se grăbi să intervină.
— Domnul Olson ar vrea să știe dacă poate arunca o privire
înăuntru. Eu sunt Kate Reese. Stau un pic mai încolo, zise arătând
spre stradă.
— Sigur. Vă rog, intrați, domnule Olson. Casa mea e și a
dumneavoastră. Ori, mai bine zis, casa dumneavoastră e și a mea,
glumi femeia.

Ambrose se strădui să zâmbească și-o urmă înăuntru. După ce ușa
se închise în urma lui, dădu instinctiv să-și atârne în colț paltonul și
căciula. Dar, firește, cuierul mamei lui nu mai era. Nici tapetul de pe
perete. Și nici ea.
— Vă fac o cafea? întrebă femeia.
Ambrose nu voia cafea, însă voia să fie lăsat un pic singur, ca să-și
adune gândurile. Așa că fu de acord cu o ceașcă de Vanilie și Alune
(ce naiba mai era și asta?) și-i mulțumi femeii pentru ospitalitate.
Doamna Reese o urmă la bucătărie pe Jill, cum se prezentase femeia,
și se puseră pe trăncănit despre valoarea proprietăților imobiliare.
Ambrose străbătu camera de zi. Șemineul era încă acolo, însă
mocheta de pe jos fusese desprinsă, lăsând la iveală dușumeaua de
dedesubt. Își aminti de vremurile când era un semn de statut social
să ai toată casa mochetată. Cât de mândră fusese mama lui când tatăl
începuse să câștige destul ca să-și permită și ei asta. Era sigur că Jill
era acum la fel de mândră de podelele ei din lemn tare, fiindcă aflase
că ce e vechi este iarăși nou. Poate într-o zi, când Jill avea să
îmbătrânească și să-și vândă casa, mocheta avea să revină la modă și
poate cuplurile de atunci aveau să facă haz de dușumelele ciudate
ale bătrânilor.
Auzi, în spate, podeaua scârțâind.
Se răsuci iute, așteptându-se s-o vadă pe Jill cu cafeaua. Dar nu
era nimeni. Doar casa pustie și sunetul răsuflării lui. Ambrose văzu
că Jill alesese peretele dinspre vest ca să pună canapeaua. Mama lui
preferase estul, din pricina luminii de după-amiază. Pe vremuri,
scopul unei camere de zi era să stai în ea ziua. Nu să te uiți la

televizor. Își aminti când tatăl lui adusese acasă primul televizor alb-
negru. Mamei lui i se păruse că-i sfârșitul lumii.

Ambrose, putem să ne uităm la un film diseară?
Sigur, David. Găsește tu unul bun.

Frățiorul lui se apuca, atunci, să răsfoiască ghidul TV. Era cu ani
înainte ca lumea să aibă parte, oricând, de orice. Copiii trebuiau să-și
dea silința pentru un film și, din cauza, asta, filmele erau, cumva,
mai cu greutate. David citea rând cu rând ghidul, încercând să
găsească un film bun, care să-l mulțumească pe fratele mai mare.
Așa ajunsese Ambrose Olson să vadă Dracula, Omul-lup, Mumia și,
firește, preferatul absolut al lui David, Frankenstein. David se uita la
Frankenstein ori de câte ori avea ocazia. Iar cartea o împrumutase de
o sută de ori de la bibliotecă. Ambrose cedase într-un târziu și
plănuise să-i cumpere lui David un exemplar al lui, de Crăciun, însă
David voia să citească, cine știe de ce, doar volumul de la bibliotecă.
Așa că Ambrose îi dăruise, până la urmă, o mănușă de baseball.
La finalul filmului, David era, de obicei, deja adormit. Ambrose îl
lua de pe canapea și-l ducea în brațe, sus, la culcare. Asta până ce
David a început să aibă coșmaruri despre lucruri cu mult mai
înfricoșătoare decât monstrul lui Frankenstein.
Ambrose auzi iarăși scârțâitul în podea. Nu voia să urce la etaj.
Însă trebuia să vadă iarăși încăperea. Picioarele începură să i se miște
înainte să-și dea seama, conștient, că pornise într-acolo. Înșfăcă
balustrada și încercă să-și facă genunchii să uite vârsta.
Apoi porni să urce treptele.
Portretul de familie, cel plătit în rate de mama lui, nu mai era. În
locul lui se iviseră fotografii dintr-o excursie, cu Jill și cu soțul ei.
Ambrose, mi-e frică.
Liniștește-te. Nu-i nimic în camera ta.
Ambrose ajunse în capătul scării și înaintă pe culoar. Podeaua
scârțâia la fiecare pas. Ambrose se opri la ușa dormitorului lui
David. Ușa era închisă. Puhoiul de amintiri se prăvăli iarăși peste el.
David țipând, lovind cu picioarele și strigând de după ușă.
Nu mă obliga să mă culc! Te rog, nu mă obliga, Ambrose!

David, nu-i nicio vrăjitoare la tine în cameră. Oprește-te, o sperii pe
mami.
Ambrose deschise ușa fostei camere a fratelui său. Era pustie.
Tăcută. Era deja aranjată pentru viitorul bebeluș. Ambrose simți izul
proaspăt al vopselei galbene. Simți mirosul de lemn și de rigips
folosite la renovare. Se uită spre pătuțul sprijinit de perete. Peretele
pe care obișnuia David să deseneze. Nu mai avea tapet. Nu se mai
vedeau groaznicele închipuiri din coșmarurile lui. Nu mai exista
delirul de copil bolnav psihic. Era doar o cameră de bebeluș în care
Jill și soțul ei își puteau trăi fericirea, nu un dormitor plin de
mâzgăleli și deliruri.
Mami, îi trebuie un psihiatru!
Nu. Îi trebuie un somn bun.
Tati, a stat două zile ascuns sub pat! Vorbește singur tot timpul!
O să-l învăț să se poarte ca un bărbat!
Ambrose se uită către ungherul unde cândva David avusese un
raft cu cărți. Raftul care găzduise cărțile de la bibliotecă: Frankenstein
și Insula Comorilor. Își aminti cât se chinuise să citească fratele lui,
când era mai mic. Pe atunci nu exista termenul de „dislexie”.
Puștilor ca David li se spunea doar „înceți”. Însă David se străduise
și ajunsese un cititor de mâna întâi.
Când se mutase de-acolo, Ambrose nu avusese inima să ia cu el
raftul acela, așa că-l vânduse unui anticar. Și-ar fi dat toți banii să-l
recapete acum. L-ar fi putut pune la el în cameră, la Shady Pines. Și
pe polița de sus ar fi așezat albumul cu amintirile de copil ale lui
David.
Scâââârț.
Ambrose se opri. Auzi scândura din spate. Se răsuci iute. Ușa era
închisă în spatele lui. Și n-o închisese el.
— Jill? Doamnă Reese?

Nu era nimeni acolo, însă Ambrose simți, deodată, o prezență în
odaie. O adiere de vânt. Ceva ca o șoaptă pe firele de păr de la ceafă.
— David? șopti. Ești aici?
Temperatura din cameră scăzu brusc. Simți izul mănușii vechi de
baseball. Miji ochii încețoșați, încercând să vadă. Cataracta îi făcuse
din albul ochilor o chisăliță ca de parbriz spart. Era, de-acum, o
chestiune de timp. Ochii aveau să-l lase. N-avea să mai vadă cum
tapetul e înlocuit cu zugrăveală. Covorul înlocuit cu parchet. Vechiul
raft înlocuit cu un pătuț. Familia lui înlocuită cu cea a lui Jill.
Frățiorul lui înlocuit de copilașul lor. Copilașul plângea pe verandă.
Lasă-mă să ies, Ambrose! Lasă-mă!
Ambrose își simți fratele în odaie.
— Îmi pare rău, șopti.
Ambrose, te rog!
— David, îmi pare rău, șopti.
Ambrose simți cum un curent de aer se strecoară printre
scândurile dușumelei. Afară vântul șuiera, izbind în fereastra pe care
David ieșise și nu apucase să se mai întoarcă. Ambrose urmări cum

pătrunde curentul de aer prin spațiile dintre scânduri. Ajunse într-
un colț. Colțul unde cândva fusese patul lui David. Colțul unde citise

Frankenstein și unde desenase pe perete imagini înfricoșătoare, peste
care mama lui pusese tapet, repetând întruna: „E-n regulă, n-are
nimic”. Ambrose se lăsă pe genunchii artritici. Și simți.
Scândura se mișca.
Ambrose scoase cuțitul lui din armată și-l vârî în crăpătură. Îl
hâțână, obținând mai mult spațiu. Reuși să slăbească suficient
capătul scândurii și să facă o pârghie cu lama cuțitului. Săltă
scândura din loc și se opri văzând ce era acolo. Ascunsă. Așteptând.
Vechea mănușă de baseball a lui David.

Ambrose o ridică din ascunzătoare și o duse la piept, îmbrățișând-
o ca pe un copil rătăcit. Trase aer în piept, cu putere. Izul de piele

Î

tăbăcită îl cuprinse, aducând amintiri. În clipa aceea, observă că
mănușa era prea groasă.
Era ceva ascuns în ea.
Ambrose răsuflă iute și o deschise ca pe o cochilie. Văzu o cărțulie
înfășurată cu grijă în folie de plastic. O cărțulie cu coperte de piele.
Era prinsă cu o chingă și închisă cu un lăcățel cu cheie. Ambrose nu
o mai văzuse vreodată, însă era aproape sigur că știe ce-i, fiindcă
fratele lui îi vorbise despre ea. Era cel mai bine păstrat secret al lui
David.
Ambrose avea sub ochi jurnalul fratelui său mai mic.

Capitolul 49

Christopher se opri în stradă, ridicând ochii spre fosta casă Olson.
Omul cel amabil era pe-acolo, pe undeva. Trebuia să-l salveze pe
omul cel amabil. De la școală mersese glonț în pădure. Când intrase
în căsuța din copac, se simțise ca în cabina telefonică a lui Superman
din filmele mai vechi. Un loc în care să se schimbe. Odată ce
închisese ușa și trecuse în lumea imaginară, se simțise imediat mai
bine. Febra și migrena fuseseră înlocuite cu claritate și forță.
Dar doamna șuierătoare putea fi oriunde.
Christopher se ghemui și-l văzu pe Ambrose în fostul dormitor al
lui David. Bătrânul strângea la piept o mănușă de baseball. David
Olson se afla lângă el, încercând să-i pună o mână pe umăr. Dar
Ambrose nu știa că frățiorul lui era acolo.

David...
David ne ajută.
Să nu scoți o vorbă. Ea o să te testeze, să vadă dacă ești
acolo.
NU PICA TESTUL.

Christopher păși pe verandă. Fără zgomot. Privi în ochiurile de
geam aflate pe amândouă laturile ușii. Holul de la intrare era pustiu.
Însă doamna șuierătoare îl putea aștepta acolo. Putea să stea
ghemuită de cealaltă parte a ușii. Încercă să-și domolească frica
reamintindu-și că era invizibil pe timp de zi. Nu înțelegea exact de
ce. Avea nevoie de omul cel amabil ca să-i explice regulile. Neapărat
trebuia să-l salveze pe omul cel amabil. În clipa asta.

Dacă te prinde, n-o să-ți mai dea drumul afară din lumea
imaginară.
Christopher stătu să asculte încă vreun minut. Apoi deschise cu o
mișcare iute ușa, făcând cât mai puțin zgomot cu putință. O închise
după el și rămase nemișcat un moment, în caz că doamna
șuierătoare îl auzea. Camera de zi era tăcută. Într-un colț, era un ceas
cu pendul. Secunde prețioase scurgându-se, tic-tic-tic.
Christopher străbătu în vârful picioarelor încăperea goală.
Dușumelele scârțâiră sub tălpi. Se lăsă rapid într-un genunchi și-și
scoase încălțămintea. Și-o petrecu peste gât ca pe o eșarfă și păși pe
scânduri în șosete. Simțea un curent de aer. Auzea cum se întețește
afară vântul. Câțiva oameni-cutii poștale stăteau la capătul aleii de
acces.
Erau și copii care săreau coarda.
Cu ochii închiși, cusuți.
Christopher se apropie de casa scării și se uită la etaj, așteptând să
vadă dacă apare. Era pe cale să pună piciorul pe trepte, când un
zgomot îl opri.
— Școala e excelentă, zise vocea.
Christopher încremeni. Cunoștea acea voce.
— Ai ales un loc fantastic ca să-ți întemeiezi o familie.
Era mama lui.
Christopher se grăbi spre bucătărie și-și văzu mama așezată la o
măsuță, cu altă femeie.
Numele ei... este Jill.
A cumpărat casa cu soțul el... Clark.
Încearcă să aibă un copil.

— Ei bine, eu și cu Clark ne-am pus deja pe întemeiat familia, zise
Jill.
— Spor la treabă, glumi mama lui Christopher.
Jill râse și-i turnă mamei lui Christopher o ceașcă aburindă de
cafea.
— Vrei și niște lapte?
— Mi-ar plăcea.
Jill și Clark... aproape că au avut un copil anul trecut.
Ea a pierdut copilul. Dar au păstrat leagănul.
Și au schimbat culoarea zugrăvelii, ca să se potrivească și pentru o
fată, și pentru un băiat.
Jill aduse la masă cutia de carton cu lapte. Christopher văzu
fotografia fetei dispărute, Emily Bertovich. Fetița era înghețată în
poză. Zâmbind cu strungăreață. Însă deodată tresări și-și aruncă
privirea peste umărul lui. Apoi, cât ai clipi, îi întoarse spatele și-o luă
la fugă, dispărând din cadru.
Christopher înlemni.
Se uită la geamurile din bucătărie. Și la ce reflectau.
Doamna șuierătoare se afla chiar lângă el.
Urcase din pivniță, ducând cu ea un vas cu hrană pentru câini,
care mirosea a mâncare stricată. Doamna șuierătoare se opri, cu
cheia pe sfoară la gât, și ciuli urechea. Așteptând. Ascultând.
Christopher își ținu răsuflarea.
Doamna șuierătoare nu poate...
Doamna șuierătoare nu poate... să mă vadă.
Aștepta. Cerceta cu urechile. Fu, după un minut, satisfăcută. O
văzu pe doamna șuierătoare apropiindu-se de chiuvetă și aruncând

în apa mizerabilă vasul câinelui. Vasul scoase un zăngănit strident.
— Ce s-a auzit? întrebă mama lui Christopher.
— Casa încă nu s-a așezat bine, răspunse Jill.
Jill și mama lui Christopher continuară să vorbească, neștiutoare
la toate cele ce se petreceau în jurul lor. Doamna șuierătoare se așeză
lângă Jill și-i puse o linguriță de zahăr în cafea. Apoi îi atinse brațul.
Jill fu îndată cuprinsă de mâncărime și se puse pe scărpinat.
— Doamne, vremea asta urâtă. E criminală cu pielea mea.
— Mie-mi spui... nu mai reușesc să mă dau cu suficientă cremă.
Doamna șuierătoare se uită drept la mama lui Christopher. Se
apropie încetișor de ea. Lui Christopher îi veni să strige: „MAMI!
PLEACĂ DE AICI! TE ROG!”, însă știa că poate fi vorba de un test.
Așa că, pe nevăzute, își luă, din lumea imaginară, mama de mână.
Închise ochii și își încordă gândul cât de tare putu.
Mami. Pleacă de aici. Acum!
Dogoarea începu să i se întindă pe frunte. Vântul, afară, prinse să
bată mai tare. Doamna șuierătoare ridica mereu privirea. Știa că ceva
se schimbase, doar că nu și ce anume.
MAMI. PLEACĂ DE AICI. ACUM.
Capul lui Christopher ardea ca un cuptor. Își simțea degetele și
brațele ca pe niște lumânări care se topesc pe tort.
Doamna șuierătoare îi dădu peste mână mamei lui, peste mâna cu
care ținea ceașca. Mama lui Christopher scăpă deodată ceașca,
opărindu-se cu cafea.
— AU! se văită ea.
— Ai pățit ceva? făcu Jill, apucând o cârpă de vase.
Mama lui Christopher se duse la chiuvetă și-și băgă sub robinet
mâna, lăsând apa rece să curgă peste locul vătămat.
— Ia să vedem. A, e nevoie de prim-ajutor, zise Jill.
Doamna șuierătoare zăbovea în bucătărie, așteptând o eventuală
reacție. Dar Christopher își ținu gura. Nu făcu decât s-o urmeze pe

Jill spre chiuvetă ca să-și acopere sunetul pașilor. Apoi luă mâna
mamei lui, în apă, închise ochii și se concentră cât de tare putu.

MAMI! PLEACĂ DIN LOCUL ĂSTA! ACUM!
Mama lui Christopher se uită deodată la ceas.
— Doamne, atâta e ceasul? zise alarmată.
— Te rog, lasă-mă să-ți pun un bandaj, zise Jill.
— Nu, n-am nimic. Mulțumesc. Trebuie să-l duc înapoi pe
domnul Olson și să ajung la timp la autobuzul școlar al fiului meu.
Mama lui Christopher se ridică, lăsându-l pe Christopher fără
răsuflare și cu fruntea picurând de sudoare. Jill o urmă pe mama lui
Christopher în holul de la intrare.
— Păi... ce-ar fi să veniți cândva la cină, tu și cu băiatul tău?
— Mi-ar face multă plăcere, zise mama lui Christopher, apoi
strigă către casa scării.
— Domnule Olson, îmi pare rău că vă grăbesc, dar trebuie să vă
duc înapoi. Fiul meu o să ajungă acasă curând.
Christopher îl privi pe Ambrose coborând scările, cu mănușa de
baseball. Fratele lui mai mic îl urma, jucând șotron cu umbra lui.
— DAVID! CE-AI MAI FĂCUT! țipă ascuțit doamna șuierătoare.
David, fără o vorbă, o tuli înapoi speriat. Christopher urmări în
taină cum Ambrose și mama lui îi mulțumesc lui Jill și ies din casă.
Cum se duc la mașină. Departe de doamna șuierătoare. Departe de
primejdie.
Jill se întoarse la bucătărie cu cana de ceai în mână. Doamna
șuierătoare se ținu după ea. Christopher nu avea o clipă de pierdut.
Tăcut ca o umbră, se furișă în șosete pe ușa care dădea spre pivniță.
O deschise iute și se strecură înăuntru. O auzi pe Jill vorbind dincolo
de ușă.
— Clark, îmi iei și mie niște unguent? Am o alergie sau ceva. Nu
mă pot opri din scărpinat. Și i-ai sunat pe cei de la deratizare? încă
miroase a rahat în pivniță.

Pivnița era întunecoasă. Christopher se opri la capătul șirului
lung de trepte. Miji ochii ca să deslușească ceva jos, dar nu văzu
nimic. Nu auzi nimic. Și totuși știa că lucrul acela aflat acolo, jos, era
oribil.
Din cauza mirosului.
Mirosul de mâncare împuțită era omniprezent, amestecat cu un iz
de mănușă de baseball și ceva ce părea rezultatul a sute de ani de
„tras la țintă”, fără să se fi nimerit vasul de toaletă. Doamna
șuierătoare urcase cu o strachină plină cu mâncare alterată. Era
pentru prizonier?
Sau pentru vreun animal.
Christopher auzi un zuruit de lanț în pivniță. Își aruncă privirea
în jos, peste treptele de lemn. Trepte expuse. Expuse mâinilor
dornice să-l apuce.
— Domnule, sunteți acolo? șopti Christopher.
Liniște. Iar Christopher n-avea încredere în liniște. Ceva nu era-n
regulă. O simțea până în ultima fibră a corpului său. Făcu un pas
mic, ca să se uite mai bine, dar fu cât pe ce să alunece. Se uită la
picioare și văzu ceva ud pe tălpile șosetelor.
Era sânge.
O dâră de sânge șerpuia pe trepte ca un pârâu. Lui Christopher îi
veni să vomite, dar reuși să se abțină. Voia s-o rupă la fugă, dar o
simțea pe doamna șuierătoare în bucătărie, gata să-i blocheze
retragerea.
Nu putea merge decât în jos.
Coborî încetișor, treaptă cu treaptă, în beznă. Cu scândurile
scârțâind sub tălpi. Aproape că alunecă în sânge, dar se agăță de
balustradă și-și recăpătă echilibrul. Mai făcu un pas. Auzi o
respirație întretăiată. Încercă să deslușească vreo siluetă în încăpere,

dar nu văzu niciun contur. Doar întuneric. Și putoarea pestilențială.
Putregai și cocleală. Duhnea tot mai tare, cu fiecare pas.
Coborî până la capăt.
Christopher puse picioarele încălțate cu șosete pe cimentul rece al
podelei. Întinse mâna ca să apese întrerupătorul electric, dar era
stricat. I se păru că aude pe cineva respirând într-un ungher. Întinse
mâinile orbește, încercând să se obișnuiască cu bezna. Mai făcu un
pas, pe nevăzute.
Și atunci se împiedică de un corp.
Era omul cel amabil. Cu gleznele și încheieturile mâinilor
înlănțuite. Scăldat în sânge cu iz de rugină.
— Domnule? șopti Christopher.
Omul cel amabil nu făcu nicio mișcare. Christopher întinse mâna
în întuneric. Găsi două găleți lipite de zid. Prima servea de toaletă. A
doua era cu apă curată, cu un polonic vechi băgat în ea. Christopher
îl apucă. Cuprinse în palme capul omului cel amabil.
Băgă polonicul până la fundul găleții și duse la buzele crăpate ale
omului cel amabil apa rece. Încercă să-i dea să bea, însă omul cel
amabil nu mișca defel.
Omul cel amabil e...
Omul cel amabil e... pe moarte.

Christopher nu știa ce-i de făcut, însă, instinctiv, întinse brațele și-
și lipi palmele de rănile omului cel amabil. Închise ochii. Îndată

începu să-l doară capul și febra i se răspândi, de pe frunte, în brațe și
în buricele degetelor. Christopher simți că-i curge sânge din nas și că
îi picură pe buze. Sângele avea gust de ruginit, ca o țeavă de cupru.
Era sângele omului amabil. Febra dogorea prea intens și Christopher
fu silit să-și ia mâinile. Însă rănile dispăruseră. Nu mai rămăsese
decât piele sănătoasă, vindecată.

Atunci omul cel amabil îl apucă de braț.
— Dă-mi pace! Nu mă mai tortura! N-o să-ți spun niciodată!
Sunetele ar fi putut-o aduce pe doamna șerpuitoare, însă omul cel
amabil era așa de slăbit, că vocea abia dacă i se auzea.
— Domnule, e în regulă. Eu sunt, Christopher, șopti băiatul.
— Christopher? Ce faci? Ți-am spus să nu intri fără mine.
— Trebuie să ieșim de aici, zise Christopher. Poate dăm de ceva
cu care să descuiem.
— Christopher, o să se facă întuneric curând. Și ea o să te poată
vedea. Trebuie să pleci de-aici. Acum.
— Nu plec fără dumneata, zise Christopher.
Liniștea încăpățânată se prelungi. Omul cel amabil, până la urmă,
oftă a încuviințare.
— Masa, zise.
— Unde? Nu văd nimic, zise Christopher.
— E un bec deasupra, zise omul cel amabil. Întinde mâna după
sfoară.
Omul cel amabil luă mâna lui Christopher și i-o îndreptă cu
blândețe către un punct din beznă. Christopher se târî în patru labe
până ce ajunse la o masă rece de metal. Pipăi prin întuneric ce se afla
pe masă, ca pe o carte pentru orbi. Îi luă o clipă să proceseze mental
unde se aflau marginile, muchiile și ascuțișurile.
Cuțite și șurubelnițe.
Toate ude de sânge.
Doamna șuierătoare...
Doamna șuierătoare... l-a schingiuit pe omul cel amabil.
Christopher se săltă pe tăblia mesei. Se ridică în picioare pe
sângele umed. Întinzând mâna după lumină. După o clipă, degetele
sale găsiră un bec care atârna de o sfoară lungă. Ca lațul de care

atârna, la gâtul doamnei șuierătoare, cheia. Christopher trase de
sfoară, scăldând încăperea într-o lumină gălbuie, bolnăvicioasă.
Ce văzu aproape că-i smulse un strigăt.
Spațiul nu era o pivniță amenajată. Nu văzu niciun fotoliu-sac sau
lambriuri de lemn. Era doar o podea de ciment. O masă de metal. Și
patru pereți plini cu fierăstraie, cuțite și șurubelnițe. De peste tot
picura sânge.
Era o cameră de tortură.
Omul cel amabil era înlănțuit într-un ungher, ca un animal. Era
plin de murdărie, sânge și vânătăi. Pielea îi fusese despicată și pusă
la loc de multe ori. Se uită chiorâș la lumină, de parcă s-ar fi trezit
dintr-un coșmar. Christopher mai văzuse asemenea priviri când se
dusese la adăpostul de câini din Michigan, cu Jerry. Unii dintre
câinii aceia fuseseră bătuți atâta vreme, că nu mai știau să facă
altceva decât să tresară speriați la orice.
Christopher se grăbi să coboare de pe masă. Apucă un cuțit și o
șurubelniță. Se înapoie în grabă și le dădu omului cel amabil, care se
apucă să lucreze la cătușa de la încheietură. Degetele îi tremurau de
durere.
— Cum de m-ai găsit? șopti.
— David Olson.
— David? Dar el... e de partea ei.
Felul în care omul cel amabil pronunță „ei” îl făcu pe Christopher
să simtă fiori reci.
— Nu. Ne ajută pe noi. Vrea să îl iau și pe el în lumea reală.
Veștile își făcură efectul. Chipul omului cel amabil arătă, la
început, nedumerire. Apoi speranță. Omul cel amabil era palid și
tras la față, cu un picior în groapă de la atâta sânge pierdut. Însă,
pentru prima oară, Christopher îl văzu surâzând.
Doamna șuierătoare îi smulsese și câțiva dinți.

Omul cel amabil își deschise una dintre cătușe. Șurubelnița
alunecă din mâna lui slăbită și însângerată, căzând cu zgomot pe
ciment. Deasupra lor, în bucătărie, se auzi scârțâind o scândură.
Doamna șuierătoare rămase nemișcată. Ciulind urechile.
— Da, domnule doctor Haskell, zicea Jill. Îmi dați o trimitere la
dermatolog? Nu se mai oprește mâncărimea.
Christopher culese șurubelnița de pe jos și i-o întinse omului cel
amabil.
— Puteți? șopti.
— Da, zise cu voce slabă omul cel amabil.
Cât încerca el să se elibereze, Christopher se uită prin pivniță cu
luare-aminte, în căutarea unei ieșiri. Ochii i se opriră, până la urmă,
asupra unei ferestruici mânjite, cu draperie, aflată de cealaltă parte a
pivniței. Geamul era la cel puțin trei metri de podea. Prea înaltă
chiar și pentru omul cel amabil. Le trebuia ceva pe care să se suie. Un
scaun. Un dulap de cărți.
O masă metalică.
Christopher se repezi spre masa însângerată și începu să mute
fără zarvă instrumentele pe podea. Când eliberă masa de orice obiect
care ar fi putut să cadă, se încălță iarăși, ca să aibă mai multă priză.
Luă niște cârpe îmbibate cu sânge și le vârî sub picioarele mesei, ca
să atenueze zgomotul.
Așteptă apoi ca vocea lui Jill să-i acopere zgomotele.
— Nu, domnule doctor. A început brusc. Nu știu ce este.
Christopher se opinti în masă. Mișcând-o la fiecare cuvânt.
Oprindu-se la fiecare pauză.
— Nu cred că e vreo alergie. Suntem în decembrie.
Centimetru cu centimetru, chinuitor, ca și cum ar fi scos un dinte.
— Circulă vreo boală sau ceva?

Cârpele lăsau dâre mari și roșii pe ciment. Christopher împinse
masa la perete. Își lăsă imprimată în sânge forma palmelor.
— Sezon de gripă? Și de obicei apar și iritații ale pielii?
Se grăbi spre omul cel amabil, care reușise să-și desfacă trei dintre
cătușe.
— Bine, mulțumesc, domnule doctor. Ne vedem mâine deci, zise
Jill și puse capăt convorbirii.
Christopher o auzi, deasupra, cum revine în camera de zi. Însă
podeaua bucătăriei scârțâia încă. Doamna șuierătoare aștepta acolo.
Omul cel amabil dibuia disperat cu șurubelnița în închizătoarea
cătușei de pe gleznă.
— Nu pot, șopti delirând de durere. Lasă-mă aici și gata.
— Nu! șopti Christopher.
— Ești invizibil pe timp de zi. Poți să scapi.
— Nu te las aici.
Christopher apucă încuietoarea de la gleznă cu mâinile goale.
Febra i se răspândi pe frunte. Puterea îi circula prin degete.
Christopher începu să desfacă belciugul încuietorii ca și cum ar fi
împărțit în două un pachet de cărți. Rupse metalul de pe glezna
omului cel amabil și-l lăsă ușor jos. Omul cel amabil amuți.
— Cum ai făcut? Doar ea poate, șopti în cele din urmă.
— Nu știu, zise Christopher. Să mergem.
Îl sprijini de perete pe omul cel amabil. Părea amețit. Pe cale să
leșine. Christopher îl stropi cu un pumn de apă. Apa se scurse pe
gâtul murdar al omului cel amabil ca un torent de noroi alunecând
pe pantă.
— Nu pot sta-n picioare, zise omul cel amabil.
— Ba poți. Ridică-te.
Christopher îl luă de mână și-l săltă în picioare. Genunchii omului
cel amabil se îndoiră și-și lăsă palma pe umărul lui Christopher ca să

se îndrepte.
Avându-l pe Christopher pe post de cârjă, șchiopătă către
fereastră.
Omul cel amabil ajunse la masă. Christopher se îndreptă de șale și
se răsuci. Luă mâna omului cel amabil ca să-l ajute să se suie și să se
țină pe picioare, aproape alunecând în sângele cleios. Omul cel
amabil trase draperia. Văzu zeci de oameni-căsuță poștală stând de
pază în jurul casei. Sforile lor se întindeau ca niște frânghii de rufe pe
care fusese pusă la uscat lumea.
— Paznicii ei, șopti el.
Christopher își făcu palmele căuș pentru piciorul omului cel
amabil.
— Sunt prea mare, zise el.
— Nu și pentru mine, spuse Christopher.
Omul cel amabil își sprijini talpa de palmele împreunate ale
băiatului. Părea neîncrezător. Ca și cum nu i-ar fi venit să creadă că
băiețelul îi putea susține greutatea. Însă Christopher împinse cu
putere. Omul cel amabil se săltă greoi în susul peretelui și se prinse
cu vârfurile degetelor de pervazul ferestruicii. Apoi folosi bruma de
puteri care-i mai rămăsese ca să se tragă spre pervaz. Deschise
fereastra murdară și lăsă ca aerul proaspăt să pătrundă în pivniță.
Trecu pe jumătate prin deschizătură și se lăsă moale, sleit, gâfâind ca
un câine uitat în mașină.
— Ridică-te! îl imploră Christopher.
Apucă piciorul însângerat al omului cel amabil și, cu toată
puterea, îi împinse pe fereastră restul corpului.
Apoi alunecă pe masa plină de sânge. Întinse brațul într-o
încercare de a-și regăsi echilibrul, însă forța era prea mare.
Christopher căzu.
Luând cu el și masa de metal.

Zdrang!
La etaj, dușumeaua bucătăriei scârțâi. Christopher sări în picioare.
Masa zăcea cu picioarele în sus ca un gândac mort. Pe picioarele ei
nu se putea cățăra.
— Stai aici, David, zise la etaj doamna șuierătoare.
— Vine, șopti omul cel amabil. Hai că poți!
Christopher ridică ochii spre geam. La trei metri de pământ. Omul
cel amabil se lungi spre el peste pervaz, întinzând brațul.
Christopher porni în fugă. Sări. Mâinile lor pline de sânge se
întâlniră o clipă, apoi alunecară. Christopher căzu.
— Stinge lumina! șopti omul cel amabil.
Doamna șuierătoare apăsă pe clanță.
Christopher puse mâna pe sfoara ce atârna de bec. Omul cel
amabil trase draperia. Lumea, într-o clipă, se făcu neagră.
Sus, în capătul scărilor, se deschise ușa.
Lumina din bucătărie scăldă interiorul pivniței. Christopher se
ghemui ca un șoricel și se piti după casa scării.
Doamna șuierătoare începu să coboare.
Scârț. Scârț. Scârț.
Inima lui Christopher bătea cu putere. Nu avea încotro să fugă.
Îi zări încălțările mânjite cu sânge prin spațiile dintre treptele de
lemn.
Christopher își ținu răsuflarea. Sângele îi zvâcnea în tâmple.
Picioarele doamnei șuierătoare ajunseră la nivelul ochilor lui. Băgă
mâna printre trepte și se ținu bine. O secundă. Două. Trei. Patru.
Înghite-ți frica ori lasă frica să te înghită.
Christopher, fără veste, o apucă de picioare pe doamna
șuierătoare și trase. Se prăbuși pe scări, lovindu-se cu capul de
podeaua însângerată.
— AHHHHH! șuieră.

Avea doar câteva secunde la dispoziție. Christopher ieși de după
trepte și sări peste brațele ei desfăcute. Ea îl înhăță, făcându-l să se
împiedice. Christopher, cu un țipăt, ateriză pe treptele de deasupra
ei. Ea dădu să-l apuce. Mâinile ei îi lăsară pe pantaloni dâre
însângerate; se aburca pe el ca și cum s-ar fi cățărat pe un zid.
— Aici erai! șuieră.
Christopher o lovi cu piciorul, din toate puterile. Cu adrenalina
curgându-i prin vene precum sângele lumii întregi. O nimeri în piept
și-o propulsă pe spate. Doamna șuierătoare, cu un vaiet ascuțit, se
izbi de perete. Băiatul o luă la fugă pe trepte în sus. Ajunse la ușă și
se uită peste umăr. Doamna șuierătoare se ridicase deja și se
năpustea după el. Mai iute decât văzuse pe cineva mișcându-se.
Christopher trânti ușa, închizând-o.
BUM.
Doamna șuierătoare se aruncase asupra ușii. Ca un animal în
cușcă.
Christopher luă poziție defensivă, ghemuindu-se între ușă și
peretele bucătăriei.
— Instalatorii Mill Grove? zicea la telefon Jill. Puteți veni imediat?
Cred că ceva nu e-n regulă cu țevile mele.
BUM. BUM.
Christopher își propti călcâiele în dușumea. Doamna șuierătoare
pusese mâna pe clanță și-o apăsa. Christopher se întinse spre zăvor,
cu degetele ridicate deasupra capului.
— O SĂ MORI! șuieră doamna șuierătoare.
Christopher întinse brațul cât de tare putu. Simțea cum i se rup
tendoanele din umăr cum frângi în două o caramea. Însă zăvorul era
prea departe. Nu-l ajungea. Se chinui, împingând cu picioarele, s-o
țină înăuntru. Dar era prea puternică. Picioarele începeau să-i
cedeze.

BUM. BUM. BUM.
Christopher văzu, deodată, cum un braț însângerat se întinde spre
mâna lui. Țipă. Însă brațul trecu de el și împinse zăvorul în lăcaș.
Era omul cel amabil.
Era palid și tras la față. Ochii îi clipeau, era extenuat de durere.
— Haide, zise omul.
BUM. BUM. BUM.
— DAVID, UNDE EȘTI?
Vocea ei răsună prin întreaga casă. Omul cel amabil încovoie
spinarea și, tiptil, îl călăuzi pe Christopher prin bucătărie. Jill era la
aragaz și fierbea crenvurști într-o oală mare de supă. Doar că nu erau
crenvurști.
Erau degete.
— DAVID!
Christopher întoarse capul și-l văzu pe David Olson ieșind din
camera de zi. Doamna șuierătoare izbi în ușă. David tresări. Era
îngrozit. David întinse mâna spre zăvor. Christopher fu cât pe ce să
sară și să-l oprească. Însă omul cel amabil îl apucă de umăr.
— Nu poate ști că David ne-a ajutat. O să-l omoare, șopti.
Christopher dădu din cap că așa e și-l urmă afară pe omul cel
amabil.
— O să caute mai întâi pe străzi. Ține-te după mine.
Omul cel amabil porni șchiopătând spre curtea din spate, cu
Christopher după el. Un cerb imens ieși în goană din adăpostul
câinelui, cu intenții ucigașe. Se aruncă la gâtlejul omului cel amabil,
dând să muște. Însă omul cel amabil îl îmbrânci zdravăn, și cerbul
ateriză pe pământul plin de noroi vâscos, gemând.
— Câine de pază, zise omul cel amabil. Să mergem.
Christopher se ținu în spatele lui. Se furișară printr-o curte
dosnică. Pe lângă un scrânciob confecționat dintr-un cauciuc de

mașină. Christopher auzi un lipăit de picioare. Se întoarse într-acolo
și-o văzu pe Jenny Her
og.
În cămașă de noapte.
Ascunzându-se în curte.
Înghețată tun.
Se întrebă dacă Jenny ar fi crezut vreodată ce se întâmpla în curtea
pe care-o folosea ca ascunzătoare. Gerul, în scurtă vreme, deveni de
neîndurat. O văzu pe Jenny Her

og cum deschide ușa din spate a
casei ei și cum intră în bucătărie. La un gest al omului cel amabil,
Christopher se ținu după ea. Casa avea iz de fum și era întunecoasă.
Jenny pășea în vârful picioarelor, încercând să nu se facă simțită.
Mama ei vitregă era în camera de zi. Ațipită. Cu o țigară fumegând
în scrumieră. La televizor rula un talk-show de zi. Subiectul erau
testele de paternitate.
— Tu EȘTI tatăl, zicea prezentatorul.
Jenny reuși să urce la etaj fără să-și trezească mama vitregă. Trecu
pe lângă camera fratelui ei vitreg. Fără zarvă. Și era gata să scape cu
fața curată, însă ușa lui se deschise. Era mai mare ca ea. Cu acnee
agresivă. Și aparat dentar peste care își tot trecea limba.
— Jenny, nu erai în pat. Pe unde ai umblat?
Ea strânse din umeri.
— Credeam că ți-e prea rău ca să te duci la școală. Și-am rămas
acasă ca să am grijă de tine, zise el.
Fata încremeni.
— Așa că... lasă-mă să am grijă de tine, zise el. Cămașa aia de
noapte e prea mică. Inundație! A intrat la apă!
— Tacă-ți gura, Sco

! izbuti ea să zică, sfidătoare.
— Să nu-mi spui mie să tac, târfă ce ești. Vino încoace.
Învinsă, ea intră la el în cameră și închise ușa. Christopher își lipi
urechea de ușă, dar nu auzi altceva decât muzică. Era un cântec

vechi. „Blue Moon”. Christopher puse mâna pe mânerul ușii ca s-o
ajute pe Jenny.
— Nu. E o capcană, zise omul cel amabil.
Însă era prea târziu. Christopher deschise ușa. Văzu, înăuntru, o
duzină de cerbi. Cu colții rânjiți. Se năpustiră spre ușă. Omul cel
amabil o închise cu zgomot.
BUM. BUM. BUM. BUM. BUM.
Omul cel amabil îl goni pe Christopher prin casă și deschise ușa
laterală. Văzură acolo...
...un coșuleț pentru bebeluși.
Unul dintre oamenii-căsuță poștală îl ținea în brațe. Fermoare
groase îi țineau ochii închiși, însă copcile negre de pe gură erau
destul de largi ca să-i îngăduie să dea alarma. Omul-căsuță poștală
deschise gura pe sub copci și scoase un plânset de bebeluș.
— Uaaaaaaa!
Omul cel amabil îl prinse pe Christopher de mână. Îl trase din
casă, pe lângă persoana-căsuță poștală, către asfaltul șoselei.
Alergară împreună. Prin ușa laterală. Peste peluză. Doamna
șuierătoare ieși în fugă pe aleea de acces, pe urmele lor. În urma ei,
era David Olson, mergând ca un câine, în patru labe.
— OPRIȚI-L!
Vocea îi răsună pe întinderea străzii. Oamenii-căsuță poștală se
răspândeau prin vecinătate. Pipăind orbește cu brațele întinse.
Vânându-l pe evadat. Alcătuiră un zid în latul străzii. Blocând
ambele părți.
— Putem scăpa! zise Christopher.
— Ține-te de mine, zise omul cel amabil.
Omul își adună toate puterile. Și, exact cu o secundă înainte să se
izbească împreună cu Christopher în zidul de oameni-căsuță poștală,

omul cel amabil sări în aer. Săltară peste oamenii-căsuță poștală și
aterizară pe cealaltă parte, în stradă.
— NU-L MAI AJUTA! îl blestemă ea pe omul amabil.
Sări și ea după ei, încercând să-l înhațe pe omul cel amabil, dar își
greși ținta. Nimeri pe carosabil. Tălpile începură să-i fumege și să
ardă. Lăsând piele lichefiată pe asfalt, ca o scurgere chimică. Se
dezlipi de asfalt și se trase înapoi pe iarbă. Răcnind de durere ca un
cerb lovit de mașină.
— Se vindecă într-un minut, zise omul cel amabil. Să ne grăbim.

Alergară amândoi pe stradă. Trecură în goană pe lângă oamenii-
căsuță poștală care țineau cu toții sforile următorilor, înșirându-se

așa pe kilometri întregi, cât vedeai cu ochii. Christopher simți prin
piele energia omului cel amabil. Vindecarea răspândându-i-se prin
organism precum electricitatea statică pe un pulover de lână. Omul
cel amabil închise ochii, mișcând pe sub pleoape globii oculari,
înainte și înapoi, ca și cum ar fi visat. În câteva secunde, sări peste
oamenii-căsuță poștală.
— Cum ai făcut asta? întrebă Christopher.
— O să te învăț.
Ieșiră de pe stradă și dispărură în pădure. Omul cel amabil îl
conduse pe o cărare. În urma lor se iviră cerbii. Repezindu-se să-i
înhațe de picioare. O echipă de pisici și doi șoricei. Omul cel amabil
făcu brusc la stânga, pe lângă podețul arcuit. Bărbatul adormit
scoase capul din bușteanul gol pe dinăuntru.
— Ei sunt aici! țipă bărbatul prin somn.
Părăsiră cărarea și străbătură în fugă luminișul. Până la copac.
Omul cel amabil se prăbuși la pământ, chinuindu-se să respire.
Extenuat.
— Avem doar câteva secunde, zise omul cel amabil. Acum ea știe
că m-ai ajutat. Și o să facă orice ca să te aducă înapoi acolo.

— Atunci vino cu mine, zise Christopher.
— Nu pot. Doamna șuierătoare e singura care are cheia. Și fără
cheie nu pot ieși de aici. Nici David nu poate.
Un vaiet prelung și ascuțit se ridică spre văzduh. Doamna
șuierătoare cerceta desișurile pădurii.
— Păi, atunci să luăm cheia. Sunt invizibil. Mă descurc eu cu ea,
zise Christopher.
— Ascultă-mă, zise cu asprime omul cel amabil. Te-ai făcut tu
puternic, dar ea e mai puternică. Și data viitoare când te prinde, nu-i
mai scapi din gheare. Concentrează-te. Nu visa cu ochii deschiși și
nu adormi. Eu o să lucrez cu David ca să obțin cheia. Și te anunț
când te poți întoarce fără primejdie.
— Dar am venit aici să te salvez pe dumneata.
— M-ai salvat. Acum du-te.
Omul cel amabil îl apucă de braț și-l împinse către copac. Îl făcu
să se suie, dinte de lapte după dinte de lapte. Ajunse sus la căsuța
din copac exact când doamna șuierătoare se ivi în luminiș însoțită de
David și de cerbi.
— NU-L MAI AJUTA!
Omul cel amabil sări jos din copac și se grăbi să se cufunde în
umbre. Doamna șuierătoare se aruncă spre copac. Christopher se
strecură în căsuță și trase iute ușa după el.
În nici câteva secunde aerul cu iz de vată de zahăr își recăpătă
răceala de decembrie. Christopher deschise ușa și se uită în luminiș.
Doamna șuierătoare dispăruse împreună cu restul persoanelor
imaginare. Se întorsese în lumea reală.
Iar el îl salvase pe omul cel amabil.

Capitolul 50

În clipa când se întoarse din lumea imaginară, Christopher plăti
prețul noilor sale puteri. Smulsul lanțului era acum o zvâcnire
dureroasă în palme. Ridicarea spre fereastră a omului cel amabil se
traducea printr-o durere de umeri sfâșietoare, cu ligamente rupte.
Însă durerea de cap era cea mai rea.
De parcă un cuțit i-ar fi împins ochii prin pleoape. Silindu-l să
meargă. Fă un pas. Mai fă unul.
Trebuia să continue.
Trebuia să se întoarcă la școală.
Coborî treptele și luă de pe creanga cea joasă punga albă de
plastic. O băgă în buzunar, la loc sigur. Apoi porni șchiopătând prin
zăpadă către școală, oprindu-se doar într-un singur loc.
Casa lui Jenny Her
og.

Se duse la ușă, sună și fugi. Știa că avea să fie destul ca să o
trezească pe mama lui Sco

și să-i obțină lui Jenny Her

og încă o

după-amiază liniștită.
Sosi în cele din urmă la școală, la cinci minute după ce se sunase
de ieșire. Intră la loc în clădire prin geamul deschis de la toaleta
băieților. Apoi așteptă pe hol, lângă clasa lui, până ce se auzi soneria
și holurile se umplură de elevi.
— Unde-ai umblat toată ziua? îl întrebă suspicioasă doamna
Lasko
— Am fost la toate orele, doamnă Lasko. Nu mai știți?
Christopher zâmbi și-i atinse ușor mâna. Lăsând un pic de
căldură să treacă din degetele lui într-ale ei.
— Da, zise ea. Ai fost la toate orele. Bună treabă, Christopher.
Își lăsă palma pe creștetul lui și creierul băiatului absorbi, ca un
burete, toate planurile de lecție din acea zi.

Doamna Lasko...
Doamna Lasko... se duce direct la bar după ce termină lucrul.
Christopher se întoarse acasă cu autobuzul, unde se așeză în
spatele domnului Miller, șoferul.

Domnul Miller și-a sunat... fosta soție.
Domnul Miller o să-și petreacă sărbătoarea de Crăciun, în acest
an, cu copiii lui.
— Bună, domnule Miller! zâmbi Christopher.
— Așază-te. Nu-mi sta în cap! zise răstit șoferul.
Christopher ajunse acasă, unde mama lui îl aștepta cu pâine caldă
și supă de pui. Avu grijă să nu se atingă de pâine. Fiindcă știa că va
trebui să rămână treaz până ce-l anunța omul cel amabil că e în
regulă.

Brațul mamei...
Brațul mamei... încă o doare de la cafeaua fierbinte.
— Cum a fost la școală astăzi, scumpule? întrebă mama lui.
— Bine, răspunse.
Nu-i pot spune...
Nu-i pot spune... nimic lui mami, fiindcă o să audă doamna
șuierătoare.
— Ce-ai învățat nou?
— Nu prea multe, zise el, apoi își aminti câteva detalii din planul
de lecție al doamnei Lasko.

Mami nu știe...
Mami nu știe... că aș face orice ca să nu pățească nimic.
În noaptea aceea, după ce mama lui se duse la culcare,
Christopher coborî tiptil în bucătărie. Luă cutia cu lapte și umplu un
pahar mare. Se uită la poza lui Emily Bertovich, căutând vreun semn
că doamna șuierătoare îl ținea sub supraveghere.
Însă n-o văzu decât pe Emily, zâmbind.
O puse înapoi pe Emily și, fără zarvă, căută prin dulap și găsi
niște prăjiturele Oreo. Le puse pe o farfurie de unică folosință. Apoi
luă o bucată zdravănă de pâine și șuncă feliată, cu care făcu,
adăugând salată și maioneză, un sendviș. Puse la loc ingredientele și
coborî pe furiș în pivniță.
Era uscată și curată. Generatorul din colț ținea încăperea caldă,
plăcută. Christopher nu credea că omul cel amabil avea să pună
piciorul acolo vreodată. Fiindcă era primul loc în care s-ar fi uitat
doamna șuierătoare. Însă voia să fie totuși pregătit. Și adevărul era
că, fără el, lui Christopher îi era frică. Nu voia să stea treaz toată
noaptea, singur.
Christopher, cu paharul cel mare cu lapte, prăjiturelele și
sendvișul, se îndreptă spre canapea. Își aminti când, mic fiind, lăsa
prăjiturele pentru Moșul. Mama lui Christopher făcea pricomigdale
cu unt de arahide, cu câte o bombonică pe post de moț. Și căldura
făcea să se topească un pic bombonică. Îl pupa pe obraz, întrebând
„Unde-s pupicii mei?” Iar el râdea, și apoi punea fursecurile pe o
farfurie, însoțite de un pahar plin cu lapte, și le lăsa sub pom pentru
Moșul.
Își aminti fără veste cum, de un Crăciun, se trezise foarte
devreme. Afară era încă întuneric Și, cu toate că mama îl avertizase
să nu se dea jos din pat dacă nu vrea ca Moșul să-l considere
obraznic, Christopher nu se putuse abține. Îi ceruse Moșului un

Motan Buclucaș de pluș și trebuia neapărat să știe dacă Moșul i-l
adusese. Se strecurase prin apartamentul lor stil vagon și băgase
capul în camera de zi.
Și atunci își văzuse tatăl.
Mâncând prăjiturelele și bând laptele.
Lăsase apoi deoparte gustarea Moșului și deschisese șifonierul.
Trăsese de acolo o față de pernă mare și albă, ascunsă după
așternuturile obișnuite. Scosese apoi din „sac” un teanc de cadouri și
le pusese sub brad. Ultimul era un cadou arătos, ambalat în hârtie cu
imaginea Motanului Buclucaș. Apoi tatăl lui Christopher se dusese
la bucătărie și terminase de mâncat prăjiturile. Una câte una, fără
zarvă. Christopher se întorsese la el în cameră și se pusese iarăși la
somn.
În dimineața următoare, Christopher alesese ca prim cadou
pachetul cel arătos cu imaginea Motanului Buclucaș pe ambalaj.
— Ce crezi că e, Christopher? îl întrebase mama lui.
— Nu știu, răspunsese cu jumătate de gură.
Desfăcuse apoi învelitoarea și-și văzuse preaiubita jucărie de pluș,
pe Motanul Buclucaș.
— Așa-i că Moșul ți-a făcut un cadou frumos? întrebase tatăl lui.
Christopher dăduse îndatoritor din cap, deși singurul care pusese
cadouri sub pom fusese chiar tatăl lui. Se dusese la biserică mai
târziu și-i auzise pe alți copii vorbind încântați despre darurile aduse
de Moș Crăciun. Christopher nu avusese inima să dea în vileag
adevărul. Nu spusese nimănui că Moșul era un prieten imaginar. Se
prefăcuse tot restul zilei că nu știe nimic și zâmbise când mama
făcuse o poză cu tatăl lui în fața pomului. Fotografia care se afla
acum, în rama ei argintie, pe raftul de sus al etajerei cu cărți. Ultimul
an în care tatăl lui fusese prezent de Crăciun. O săptămână după
aceea, tatăl lui murise în cadă. Și, la următorul Crăciun, mama lui

făcuse iarăși pricomigdalele cu bomboane de ciocolată. Spusese
„Unde-s pupicii mei?” când le pusese sub pom. Și, în următoarea
dimineață, laptele și prăjiturelele se evaporaseră și fuseseră înlocuite
cu cadouri. Christopher nu mai avea tată. Însă îl avea încă pe Moș
Crăciun.
Puse laptele și prăjiturelele pe măsuța de lângă perete și căută
valiza cea veche. O deschise și se uită la hainele vechi, care miroseau
încă, un pic, a fum de tutun. Tatăl lui avusese un pulover preferat,
călduros, deloc aspru pe piele. Mai avusese și niște pantaloni de casă
pe care atâta îi purtase, că se făcuseră moi ca pantalonii de pijama.
Christopher scoase hainele, apoi un sac de dormit ponosit și o pernă,
întinzându-le pe sofa. După care, fără să scoată un sunet, încercă să
gândească cât mai tare cu putință, ca să fie auzit de omul cel amabil.
Nu știu dacă e sigur să te ascunzi aici. Și știu că nu pot vorbi cu tine cu

voce tare, fiindcă ea s-ar putea să asculte. Dar sper că mă auzi în gând. Ți-
am adus ceva de mâncare, fiindcă probabil ești flămând după ce-ai mâncat,

atâta vreme, numai mâncarea aia de câini. O să mă prefac că am uitat aici
mâncarea, în caz că mama se uită. Și-o să-ți las un sac de dormit ca să
dormi pe canapea.
Christopher întinse pe sofa, la vedere, hainele cele vechi ale tatălui
său.
Sunt hainele tatei. Nu știu dacă or să-ți vină, dar știu că ale tale sunt
pline de sânge și de murdărie. Sper că or să-ți vină și-o să te simți mai bine
așa. A, și încă ceva...
Christopher băgă mâna în buzunar și scoase de acolo întreaga sa
provizie de aspirine.
Acum mă doare tot timpul capul, așa că iau astea mereu. Îmi mai scad și
febra un pic. Dar am văzut cât rău ți-a făcut ea, așa că ți le dau ție, pentru
durere. Mâine o să aduc altele. Știu că trebuie să te faci bine, ca să puteți
lua cheia, tu și cu David, și să scăpați.
Christopher scoase din buzunar și punga albă de plastic. O așeză
mai sus de pulover, cam pe unde-ar fi fost capul, apoi puse peste ea
o pernă. În caz de ceva. Christopher se îndreptă apoi spre scară, dar,

înainte să o urce, mai aruncă o privire spre culcușul pe care-l făcuse
pentru omul cel amabil. Se uită la prăjiturelele și la laptele pentru
Moșul său, de data asta un Moș adevărat. Realul său prieten
imaginar.

Capitolul 51

Ceva nu mai era ca înainte. Șeriful putea simți asta. Umblase prin
pădurea din Mission Street toată după-amiaza. Trecuse pe la locul
crimei de-o sută de ori poate, când, ca din senin, fusese de parcă
pădurea s-ar fi trezit în jurul lui. Rozătoarele ascunse prin găuri se
apucaseră fără veste să scurme. Păsările zburătăceau din ramură în
ramură, de parcă ar fi tras cineva cu o pușcă auzită doar de ele.
Temperatura scăzuse brusc sub limita înghețului. De parcă cineva ar
fi lăsat o fereastră deschisă și lumea întreagă era trasă de curent.
Dacă David Olson a fost îngropat de viu, cine l-a îngropat, totuși?
Doar n-au făcut-o copacii.
Șeriful încercase să se dezbare de senzația apăsătoare și își văzuse
de treabă. Umblase în sus și-n jos pe cărare, căutând indicii. Cazul,
evident, era vechi de cincizeci de ani, așa că știa că n-avea să
găsească nimic proaspăt. Niciun semn de răpire. Vreo gaură în
pământ. Vreun chepeng. Însă poate că avea să găsească altceva. O
idee. O intuiție. Vreo explicație rezonabilă care să-i îngăduie să nu-și
mai frământe mintea cu David Olson, cum făcuse și Ambrose de
dimineață.
Dar nu se ivise nimic.
În afara senzației apăsătoare.
Șeriful trecu pe lângă copacul la poalele căruia fusese găsit corpul
lui David. Se uită la pământul răscolit și-și aminti cum stătuse lângă
Ambrose și Kate Reese la înmormântarea lui David. Fusese chiar în
dimineața aceea și totuși parcă se petrecuse acum doi ani. Părintele
Tom ținuse o cuvântare frumoasă.
Ambrose insistase să ducă sicriul fratelui său. Era un bătrân de
ispravă, trebuia să recunoască. Nu știa prea mulți bărbați care să fie
în stare, cu doi genunchi artritici, să se încumete să ducă sicriul.

Ajunseseră la cimitir și purtaseră sicriul spre groapă. Cât vorbise
părintele Tom, șeriful cercetase din priviri cimitirul. Abia dacă
auzise cuvintele „dragoste”, „iertare” și „pace”. Lui însă îi se ducea
gândul către miile de pietre de mormânt, generații de familii
odihnindu-se unele lângă altele. Soți. Soții. Mame. Tați. Fiice. Fii.
Șeriful se gândise la familiile acelea. La mesele de Crăciun, la daruri
și amintiri. Apoi îi venise un gând de-a dreptul bizar.
Dumnezeu e un ucigaș.
Șeriful nu știa de unde apăruse. Nu era nimic agresiv în el. Nimic
răutăcios. Niciun sacrilegiu. Doar un gând care se înființase iute,
precum norii adunați deasupra cimitirului. Unul avea formă de
mână. Altul de ciocan. Și un al treilea semăna cu un bărbat cu barbă
lungă.
Dumnezeu e un ucigaș.

Șeriful mai arestase criminali. Unii se rugaseră de el, pretinzându-
se nevinovați sau țipaseră că era vorba de o neînțelegere. Unii

rămăseseră încremeniți ca statuile, calmi și câteodată plini de sângele
victimei. Aceștia erau cu adevărat înspăimântători. Asta dacă nu-i
puneai la socoteală pe cei mai răi. Ca femeia care-și ucisese fiica. Pe
fata cu unghiile date cu ojă. Nu cu pistolul ori cuțitul. Ci cu
nepăsarea.
Dacă Dumnezeu ar fi arestat pentru crimă, ce I-ar face oamenii?
Șeriful își aruncase privirea peste morminte și se gândise la fata
cu unghiile date cu ojă. Înmormântarea ei fusese ultima la care
participase înainte de cea a lui David Olson. Șeriful fusese singura
persoană prezentă, în afară de preot. Nu putuse îndura s-o lase să se
odihnească în sicriul simplu din scânduri de pin pe care îl furnizase
municipalitatea. Își folosise, prin urmare, o parte din economii și-i
cumpărase cel mai bun sicriu pe care și-l putuse permite dintr-un
salariu de polițist cinstit. Când se sfârșise serviciul funerar, se dusese
acasă și rămăsese așa, căzut pe gânduri. Ar fi vrut să ridice

receptorul și să-și sune mama, dar era moartă de mult. Ar fi vrut să-
și scoată tatăl la o bere, însă nici tatăl lui nu mai era pe lume și nici

mătușa lui, care murise după ce absolvise el liceul. Șeriful fusese
singur la părinți. Și era singurul din familia lui rămas în viață.
Pe restul îi luase Dumnezeu.
Dacă Dumnezeu ar fi arestat pentru crimă, ar cere oamenii pedeapsa
capitală?
Șeriful se despărțise apoi de Ambrose și de Kate, urcase în mașină
și se dusese glonț în pădurea din Mission Street. Răspunsul în
privința lui David se găsea acolo. Era sigur de asta. Parcă mașina de
poliție și porni pe jos printre buldozerele Companiei de Construcții
Collins. Judecătorul (adică tovarășul de golf al domnului Collins din
ultimii treizeci de ani) oferise constructorului permisul „temporar”
de a relua lucrul atâta vreme cât scena crimei nu era afectată.
Permisiunea „temporară” dura îndeajuns de mult cât să permită
echipei Collins să recupereze întârzierile. Norocul lor. Paznicul îi
spuse șerifului că, de când se terminase vijelia, curățaseră de copaci
o zonă imensă. Și că ceilalți, în mare parte, aveau să dispară până la
Crăciun.
Dacă David Olson a fost îngropat de viu, cine l-a îngropat?
Fiindcă nu copacii au făcut-o.
Paznicul îi explică, apoi, că săpatul cu buldozerele scosese la
iveală o mulțime de pământ proaspăt. Și că echipa găsise tot felul de
chestii ciudate îngropate acolo. Un fierăstrău vechi, din cele pe care
le foloseau încă membrii grupării Amish. Ciocane vechi și piroane
ruginite. Niște lopeți rupte, una dintre ele cu coada arsă. Unelte care
mergeau în timp până în secolul al XVII-lea, când Anglia îi oferise
întregul stat Pennsylvania lui William Penn, ca să răscumpere o
datorie.
Cu cel puțin o sută de ani înainte ca oamenii să se fi gândit măcar
să sape după cărbune.

Șeriful se uită peste adunătura de unelte vechi. Fierăstraie, ciocane
și lopeți. Și îi răsări în minte o idee. O simțea. Ca o mâncărime
formându-i-se în creier. La fel de bună ca un scărpinat zdravăn pe
spinare.
Pentru ce erau uneltele astea?
Șeriful își plimbă întrebarea prin minte. Exista un răspuns pe
acolo.
Erau folosite pentru a construi?
Șeriful înaintă pe cărare.
Sau pentru a îngropa ceva cu ele?
Ajunse la luminiș.
Ori ca să omoare?
Luminișul era nemișcat. Ca și cum copacii și-ar fi ținut răsuflarea.
Șeriful ridică privirea. Și-o văzu. Căsuța din copac. Odihnindu-se
între ramurile bătrânului arbore.
Dacă David Olson a fost îngropat de viu, atunci cine l-a îngropat?
Fiindcă nu copacii au făcut-o.
Șeriful se apropie. Se uită în sus. Lumina soarelui se prelingea
printre nori, făcând promoroaca de pe crengi să licărească auriu.
Gândul îi veni instantaneu. La fel de limpede ca soarele.
Dacă Dumnezeu ar fi arestat pentru crimă, lumea ar cere pedeapsa cu
moartea.
Șeriful se uită la copac pe îndelete. Vântul i se juca prin păr ca o
șoaptă.
Dar oamenii nu L-au putut omorî pe Dumnezeu, așa că l-au omorât în
loc pe fiul Său, Iisus.
Niște cerbi începură să se apropie de șerif.
Chiar a murit Iisus pentru păcatele noastre?
Ori pentru păcatele Tatălui?
Păstră gândul în minte, ca un fumător care se agață de ultimul
chibrit.
Oamenii nu L-au ucis pe Iisus ca pe un martir.
L-au ucis fiindcă era complice.

Răspunsul îi stătea pe limbă.
Iisus ne-a iertat pentru că L-am ucis.
Tatăl Lui nu ne-a iertat niciodată.
Șeriful se opri. Știa că, într-o clipă, avea să priceapă cum se leagă
toate. David Olson. Uneltele vechi. Pădurea din Mission Street.
Luminișul. Toate împreună, încleștate ca rădăcinile copacului peste
scheletul lui David Olson. O clipă doar, și-avea să afle cum murise
cu adevărat David Olson.
În clipa aceea, auzi plânsetul unui bebeluș.
Venind dinăuntrul căsuței din copac.

Capitolul 52

— Hei, e careva? strigă șeriful. Sunt șeriful din Mill Grove.
Așteptă să audă dacă cineva din căsuță reacționează la prezența
sa. Nu primi niciun răspuns. Doar vaietele bebelușului.
Șeriful scoase arma din toc și păși spre căsuța din copac. Ceru
întăriri prin radio, însă nu primi drept răspuns decât pârâituri. Poate
că era prea departe, în mijlocul pădurii. Poate era din cauza norilor
groși.
Sau poate că era altceva.
Șeriful ajunse la copac. Se uită la poale și văzu urme de tălpi,
urme de copil. Erau proaspete. Părea că cineva abia trecuse pe-acolo.
Șeriful atinse copacul. Nu se simțea ca scoarța. Mai mult ca... pielea
gingașă a unui bebeluș.
Bebelușul era în căsuță. Plângând.
— Cine-i acolo, sus? lansă el somația.
Nu primi răspuns. Bătea doar vântul. Ca un șuierat. Plânsul se
transformă într-un vaiet asurzitor. Cine-și putuse abandona
copilașul acolo? Văzuse el și mai rele, nu-i vorbă. Șeriful se uită la
scara care suia în copac. Șipci înguste bătute în cuie. Băgă arma în
toc și se apucă de scară. Sui câteva trepte. Bebelușul urla.
Ambrose era acasă cu prietena lui.
Și au auzit un bebeluș plângând.
Cineva lăsase un cărucior de copil pe verandă.
Dar fără copil.
Șeriful se opri. Pregătirea sa profesională îl îndemna să se suie, să
ajute copilașul. Însă instinctul îl avertiza să se oprească. Se simțea ca
un câine care reacționează la un fluier invizibil. Asta erau bocetele
copilului. Un fluier de câine. Un clopoțel care anunță cina. O
ambuscadă.
Știa că e greșit.

Ceva rău se petrecea acolo.
Dacă adjuncții lui ar fi făcut ce avea să facă el îndată, i-ar fi
suspendat. Dar șeriful nu era neghiob. Începu să coboare. Să ia
distanță de copac. De pădurea asta. De fluierul acela de câine, ce va
fi fost. Și atunci auzi vocea.
— Tati.
Auzi vocea și sângele îi îngheță în vine.
Era fata cu unghiile date cu ojă.
— Tati.
Suna exact ca atunci, la spital. În ziua de dinainte să moară, îi
atinsese mâna cu degețelele ei, zâmbise cu dinții aceia rupți și-l
numise așa.
— Tati.
Așa că șeriful urcă scara. Ajunse sus. Se uită pe gemuleț. Casa din
copac era goală. Se vedeau doar urme de tălpi pe scânduri.
— Tati, ajutor!
Șerifului i se păru că vocea se aude chiar din spatele ușii. Scoase
arma cu o mână, în vreme ce pe cealaltă o întindea spre clanță.
— Tati, ajută-mă, te rog!
Șeriful dădu ușa de perete.
O văzu pitită într-un ungher.
Fata cu unghiile date cu ojă.
Dinții nu-i erau rupți. Trupul ei mic nu era frânt. Era un înger.
Avea o cheie la gât.
— Bună, tati. N-ai mai apucat să termini povestea. Vrei să-mi
citești? întrebă ea cu un zâmbet.
Șeriful zâmbi, simțind că-i dau lacrimile.
— Sigur, scumpo, zise.
— Atunci hai înăuntru, spuse ea.
Porni către el. Îi luă mâna și-l călăuzi în căsuța din copac.

Șeriful se uită prin căsuță. Nu mai era pustie. Arăta ca rezerva ei
de spital, de atunci. Fetița cu unghiile date cu ojă se sui în pat. Se
băgă sub așternuturi și-și trase pătura până sub bărbie.
— Cartea e pe noptieră, zise.
Când văzu cartea, șeriful avu un sentiment neplăcut. Își aminti că
mama ei nu-i citea niciodată. Că nu fusese lăsată să meargă la școală.
Așa că volumul cu basme din care-i citise în spital era singura carte
pe care o avusese vreodată. Cartea din care-i citise în noaptea morții
ei. Adormise înainte să poată termina ultima poveste. Și fata nu mai
prinsese sfârșitul.
— Vreau să știu cum se termină, zise ea. Începe de aici.
Îi arătă ce pagină. Șeriful își drese vocea și începu.
„Bunico, dar ce ochi mari ai!”
„Ca să te văd mai bine, draga mea.”
Fata cu unghiile date cu ojă închise ochii. Când termină povestea,
bărbatul își dădu seama că adormise. Tot nu prinsese finalul
poveștii. Șeriful îi îndreptă o șuviță de păr de pe frunte și zâmbi.
Stinse lumina. Apoi se uită la ea cum doarme, până ce ațipi și el în
scaunul de alături.
Când se trezi, șeriful nu-și mai aminti că acea căsuță din copac
arătase ca rezerva ei din spital. Nu mai ținea minte că-i citise basmul.
Nu știa cum de reușise să adoarmă în căsuța din copac. Ținea minte
doar, vag, că se gândise la fata cu unghii date cu ojă și la cum îi
spusese ea „tati”.
Înainte să coboare din copac, șeriful se uită spre cer. Norii
pieriseră. Ziua se făcuse noapte. Și luna era un zâmbet pieziș. Șeriful
se simțea ca și cum ar fi dormit cel mult o oră în căsuță.
Dar când se uită la ceas văzu că arată 2:17 dimineața.
Șeriful coborî pe treptele de șipci și bocancii lui izbiră pământul
cu un trosnet ca de oase rupte. Își aruncă privirea prin luminiș și

văzu că nu mai era picior de cerb. Erau doar el și lumina lunii.
Singur cu gândurile sale.
De ce n-am salvat-o?
Șeriful străbătu iarăși pădurea din Mission Street. Se uită la cărare
și văzu ani de nepăsare. Doze de bere vechi, ruginite. Prezervative.
Bonguri făcute din ursuleți de plastic. Ursuleți plini cu rășina de
marijuana pe care puștii o creșteau în pivnițele părinților, împreună
cu alte chestii care erau mult mai rele. Care înnebuneau lumea.
Lumea ca ea. Ca mama fetei cu unghiile date cu ojă. Chestii care-o
împinseseră să-i facă lucruri oribile fiicei sale.
Ar fi trebuit s-o salvez.
Șeriful își îndesă în buzunare mâinile înghețate de frig și înaintă
prin pădure. Gerul îi mușca din lobii urechilor. Șerpuia până în
creier. Dacă vecinul ar fi simțit mirosul din apartament cu o zi mai
devreme, ar fi putut s-o salveze. De ce nu-l lăsase Dumnezeu să afle
cu o zi mai devreme? Îi veneau în minte o sută de oameni care
meritau să moară mai mult decât fata cu unghiile date cu ojă. O mie.
Un milion. Șapte miliarde. De ce-o ucisese Dumnezeu pe ea și nu pe
alții? Apoi răspunsul îi veni. Rece și calm. Dumnezeu n-o ucisese în
locul altora. Fiindcă El, până la urmă, îi omoară pe toți.
Fiindcă Dumnezeu e un ucigaș, tati.

Capitolul 53

Brady Collins se trezi în pat. Mama lui îi dăduse în sfârșit voie
afară din adăpostul câinelui, după ce se trezise cu febră mare și nu
putuse merge la școală. Îl întrebase dacă e gata să se poarte ca o
ființă umană și răspunsese că da. Luaseră cu toții micul dejun. Tatăl
lui se plânsese de „împuțitul ăla de șerif” care-i întârzia lucrul la
Proiectul Mission Street și de împrumuturile a căror scadență se
apropia. Dacă murea proiectul, familia avea să dea faliment. „Așa
că... de ce naiba cheltui așa de mult, Kathleen?!” În vreme ce tatăl lui
se tot învârtea în cercul strâmt pe care-l socotea lumea întreagă,
Brady își terminase micul dejun și-și petrecuse restul zilei în pat.
Dormise aproape neîntrerupt, trezindu-se doar ca să facă un pipi
lung, cu miros de aspirină pentru copii. Se întorsese apoi în pat și
dormise tot restul zilei. Se trezise acoperit de sudoare. Febra cedase,
însă mâncărimea de pe braț era mai neplăcută ca oricând. Brady se
uită la ceasul deșteptător ca să vadă ora. Data părea în regulă, 18
decembrie. Însă ora era total greșită. O oră nu poate avea mai mult
de șaizeci de minute. Poate că încă dormea. Poate că avea încă acel
coșmar. Cel în care mama lui îl ademenea să iasă de pe stradă și-l
omora, în vreme ce Ed Specialul râdea în hohote. Brady ieși pe hol și
intră în dormitorul părinților. Dormeau. Erau mult mai de treabă
așa, adormiți. Noptiera tatălui său era înțesată cu hârtii legale de
afaceri. Noptiera mamei era plină cu invitații și cărți poștale de
mulțumire. Mai era acolo și cuțitașul de desfăcut plicuri. Un cuțitaș
de argint. Costa o groază de bani. O dăduse afară pe menajera lor de
dinainte fiindcă l-ar fi furat. Ieșise apoi la iveală că mama lui, pur și
simplu, îl rătăcise. Și, după ce-l găsise peste o săptămână, nu-i
dăduse menajerei înapoi slujba, fiindcă cea nouă era din Orientul
Mijlociu și muncea mai mult pe un salariu mai mic. Oamenii

disperați așa fac, îi zisese la telefon unei prietene. Brady luă
cuțitașul. Privi cum se răsfrâng în lamă razele de lună. Ca un șir de
dinți zâmbitori. Brady îl băgă la brâu, sub cordonul halatului,
îngenunche apoi și-și luă mama de mână. Mâncărimea începu să
dogorească. Se făcu caldă și moale ca zâmbetul mamei lui din
perioadele când îl iubea. Își puse pe creștet palma ei, pretinzând că
ea îl mângâia și-i spunea că e cuminte. Ce băiat bun, Brady. Era mult
mai bine așa decât în coșmarurile unde ea îl ucidea, zicând mereu
același lucru, în hohotele de râs ale lui Ed Specialul:
— Ești un cățeluș tare obraznic, Brady. Cineva ar trebui să te
liniștească definitiv.

2:17

Ed Specialul trase arma de sub pernă. Așa de tare se speriase când
avusese coșmarul. El și cu prietenii erau pe stradă și jucau baseball
cu mănuși noi. Însă mașinile apăreau tot mai repede și mai repede,
cu turme de cerbi după ele. Mama lui întindea brațul ca să-l ajute să
iasă de pe carosabil, însă, când Ed Specialul o prindea de mână,
Brady Collins și Jenny Her

og apăreau ca din senin și o înjunghiau.
Sângele ei curgea pe stradă pârâu, iar Brady, cu limba despicată ca
de șarpe, îl lipăia cum lipăie câinii apa din toaletă. Atunci se trezise.
Plin de sudoare. Febra îi scăzuse. După ce toată ziua nici nu contase
de câte ori întorsese invers perna. Febra îi stăruise necontenit pe
frunte. Însă acum nu mai simțea decât mâncărimea de pe braț. Se
uită la cele cinci lăcașuri goale și se scărpină cu cilindrul rotativ al
armei. Dar, oricât s-ar fi scărpinat, tot îl ustura. Și se tot gândea. La
un singur lucru.
Îți trebuie mai mult de-un glonț. Eddie. Ascult-o pe bunica.
Ed Specialul se dădu jos din pat și, în picioarele goale, coborî la
parter. Se duse în birou, se așeză pe un fotoliu arătos de piele și își

lipi urechea de metalul rece al seifului în care ținea tatăl lui muniția,
începu să învârtă rotițele cu numere în combinații de câte trei. 1–1-1.
1–1–2. 1–1–3. Toată noaptea. Fiindcă venea războiul și băieții buni
trebuiau să câștige. Când se iviră zorile, Ed Specialul se opri din
misiune la 2–1–6 și se duse la mama lui, adormită în dormitorul
mare. Singură. Se bucură s-o vadă în viață. O luă de mână.
Mâncărimea se mută din degetele lui într-ale ei. Mama lui Ed
Specialul deschise alene ochii. Îl privi somnoroasă și zise:
— Ce-a pățit, Eddie al meu?
— Nimic, mami. Mi-e mult mai bine.
— Mă bucur. Te iubesc. Ți-am lăsat o felie de tort în frigider, zise
ea.
Îl atinse pe creștet, închise ochii și se cufundă iarăși în somn. Ed
Specialul se asigură că doarme adânc. Apoi îi dădu un pupic pe
frunte și-i șopti la ureche:
— Mami, care-i combinația de la seiful cu arme al lui tata?

2:17

Jenny Her

og își privea fratele vitreg adormit. Febra care o
țintuise acasă dispăruse. Și în locul ei nu mai rămăsese decât
mâncărimea, care avansa fremătând către cuțitul din mâna ei. Se uită
lung la fratele vitreg. Ce se mai supărase el când cineva sunase la ușă

și fugise, o trezise pe mama lui și pusese capăt distracției de după-
amiază. Lumina lunii îi făcea fața albicioasă, palidă. Acneea sărea în

ochi precum stelele pe bolta cerului. Își zise că niște sânge i ar fi făcut
bine la ten. Putea să ia niște sânge și să-l dea pe obraji, să arate ca
târfele din filmele pe care le urmărea cu nesaț la calculator. Sau ca un
clovn. Apăsă ușor cu vârful cuțitului în mijlocul palmei lui. Sco
se
foi puțintel, însă nu se trezi. Jenny închise ochii și împinse

mâncărimea pe braț în jos, prin cuțit și în pielea lui în vreme ce
mâncărimea își croia drum către mâinile murdare ale fratelui ei
vitreg, se gândi la visul minunat pe care-l avusese. Că mama ei era
încă în viață. Și că tatăl ei nu se însurase niciodată cu femeia aia
oribilă, cu fiul ei și mai oribil încă. În visul ei, Jenny își văzuse mama
alergând prin curtea din spate, vânându-l pe Christopher. Mama lui
Jenny alerga însoțită de un băiețel-animal de companie, însă
Christopher era prea iute și dispăruse pe întinderea străzii. Mama lui
Jenny îl urmărise, însă nu reușise să-l ajungă. Așa că revenise în
curte la Jenny. Se suise pe vrejurile groase de iederă până în
dormitor la Jenny. Mirosea minunat. A Chanel No. 5. O luase pe
Jenny în brațe și-o ascultase povestind despre școală și repetițiile la
dans. Apoi mama lui Jenny îi explicase că nu trebuia să-și înjunghie
fratele vitreg. Fiindcă avea să înceapă un război. Și tabăra lor avea
nevoie de toți soldații disponibili. Jenny întrebase dacă-l poate omorî
pe Sco

după ce se termina războiul. Mama îi explicase că n-avea să
fie nevoie. Nu trebuia decât privească luna care se uita țintă către
pământ și să rostească o mică rugăciune.
„Aruncă-ți peste el puhoaiele, Doamne. Inundă-l. Fă-l să intre la
apă.”

2:17

Doamna Henderson, așezată în bucătăria caldă, nu slăbea din
priviri cadranul ceasului. Domnul Henderson venise, în cele din
urmă, acasă. Fără vreo explicație. Ori scuză. Însă ajunsese totuși. Așa
că-i pregătise mâncarea lui preferată, cum făcuse de mai bine de-o
mie de ori pe parcursul ultimilor cincizeci de ani. Dar el nu băgase
de seamă. Nu-i păsa. Doamna Henderson îl întrebase dacă își
amintește ce zi e azi. Așteptase ca el să-și aducă aminte cum ridicase

vălul de pe fața ei frumoasă și tânără. Părul roșcat căzându-i în
valuri pe umeri în noaptea nunții. Așteptase ca el să-și amintească
aniversarea lor. Dar n-o făcuse.
Fiindcă nu te mai iubește.
Doamna Henderson încercase să-l sărute ca-n noaptea nunții lor,
însă el o împinsese deoparte. Doamna Henderson se pusese pe plâns
când el zisese că nu vrea s-o mai sărute vreodată. Își sărutase pentru
ultima oară soțul și nici măcar nu știuse, ca să poată prețui
momentul. Îi dăruise cincizeci de ani din viața ei. Doamna
Henderson se apropie de blatul mesei. Se privi oglindită în fereastră.
Era dincolo de urâțenie acum. Era invizibilă. Soțul ei îi răpise
tinerețea și-acum ura pielea de șarpe rămasă în urmă. Era ultimul ei
an de muncă. La capătul acestui an școlar n-avea să mai rămână
nimic. Nici școală. Nici slujbă. Nici soț. Nici copii. Nimic în afară de
pereții ăștia. Începu să se scarpine în cap. Doamne, ce-o mai mânca!
De ce nu se oprea odată mâncărimea?
Doamna Henderson se opri în spatele soțului ei. Voia să vadă
dacă o să se întoarcă spre ea. Dacă o să spună ceva. Însă el mânca de
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Scotea mici plescăituri de plăcere
când mesteca. Doamne, mestecatul ăla. Mestecatul ăla oribil.
Plescăielile și micile gemete pe care le scotea când băga în el felurile
preferate. Mai știa oare că trebuise s-o întrebe pe mama lui cum să-i
gătească? Mai știa oare că o femeie tânără și frumoasă, cu păr roșu
superb, trudise ca o nenorocită de sclavă să facă mâncarea pe care o
hăpăia el acum ca un afurisit de câine? Credea oare că bărbații cu
care-și pierdea vremea acum aveau să învețe să-i gătească așa?
Ai face bine să te întorci. Ai face bine să mă întrebi cum mă simt.
Domnul Henderson nu se întoarse spre ea. Doamna Henderson
gândea atât de zgomotos încât i se părea de neînțeles că el n-o aude.
Dacă pui mâna pe ziarul ăla, o să te fac eu să-ți amintești cum mi-ai
ridicat vălul de pe față.

Domnul Henderson puse mâna pe ziar.
Bun, ai luat ziarul. Să vedem cum se descurcă echipa, în vreme ce
nevastă-ta plânge în spatele tău. Dar știi ce? Uite că nevasta s-a oprit din
plâns. Ai observat că nu mai plâng? Ai idee ce se întâmplă în spatele tău?
Crezi că nevestica ta cea cumințică stă și așteaptă răbdătoare să-i arunci o
fărâmă de iubire? N-ai decât să te întorci și-o să vezi cine-i de fapt nevasta
cea cumințică. Întoarce-te și-o să afli că nu sunt invizibilă. Sunt o FEMEIE
FRUMOASĂ, CE PIZDA MĂ-SII, ȘI MERIT NENOROCITUL TĂU
DE RESPECT.
— Puiule? șopti drăgăstos doamna Henderson.
— Ce mai vrei? mormăi soțul.
Și se întoarse către ea, iar ea îi înfipse cuțitul de bucătărie drept în
gât.

Capitolul 54

Mary Katherine se trezi scăldată în sudoare rece. Febra se
domolise, însă nu se simțea tocmai bine trupește. Se simțea, de fapt,
mai rău. Era balonată. O înțepau încheieturile. Își simțea sânii
dureroși la atingere. Și mâncărimea de pe braț o scotea din sărite. Și-i
era un pic greață. Poate din pricină că zăcuse în pat toată ziua și
dormise fără să fi mâncat ceva.
Sau din cauza visului.
În vis era cu trei zile în urmă. Și niciunul din lucrurile oribile care
i se întâmplaseră de-atunci nu se întâmplase încă. Era bona lui
Christopher. Îl găsea în căsuța din copac. Se ducea acasă. Dar de data
asta, în vis, când o cuprinseseră gândurile păcătoase, nu avusese
fantezii cu șeriful. Nu luase în gură chestia groaznică a lui Doug. Nu
se trezise în căsuța din copac fără să-și aducă aminte cum ajunsese
acolo. Nu venise la ora opt acasă, găsindu-și părinții așteptând-o în
camera de zi. Și nu trebuise să-și petreacă două zile cu examene de
sfârșit de an și cu temperatură de 39 de grade fiindcă-și petrecuse o
noapte întreagă într-o căsuță din copac rece ca gheața. În visul ei,
toate acestea nu se petrecuseră.
Fiindcă Fecioara Maria o oprise.
Mary Katherine, în vis, era la ea în cameră. Și, când începuseră
gândurile păcătoase, auzise un ciocănit în geam. Întorsese capul și
văzuse o femeie care, afară, plutea.
— Lasă mă să intru, Mary Katherine, te rog, șoptise femeia.
— De unde-mi știi numele?
— Îl știu fiindcă părinții tăi ți l-au pus după mine.
— Eu credeam că am fost botezată după Fecioara Maria.
Femeia nu răspunsese. Se mulțumise să zâmbească și s-o lase să
adune doi și cu doi. Mary Katherine îi cercetase chipul. Femeia nu

arăta a înger. Nu aducea cu statuile și tablourile pe care Mary
Katherine le vedea de-o viață prin biserici. Nu era machiată. Părul
nu-i stătea chiar impecabil. Era pur și simplu o femeie. Sărmană și
demnă. Cu murdărie pe haine, după ce născuse într-o iesle. Era
reală.
— Deschide fereastra, te rog, Mary Katherine, șoptise femeia.
Mary Katherine se dusese la geam și ridicase încetișor ivărul.
Când fereastra se deschisese, aerul înghețat de decembrie îi izbise
cămașa de bumbac alb. Gerul îi făcuse pielea să se crispeze pe tot
trupul.
— Mulțumesc. E foarte frig afară. Și nimeni nu vrea să mă ajute,
șoptise femeia.
Se așezase în scaunul alb de răchită al lui Mary Katherine,
tremurând. Mary Katherine scosese o pătură din lada patului și i-o
întinsese. Femeia luase mâinile lui Mary Katherine într-ale ei. Era
rece ca gheața, dar prin degete îi furnica o mâncărime caldă.
— Ce cauți aici? întrebase Mary Katherine.
— Am venit să te salvez, Mary Katherine, zisese femeia.
— De la ce?
— De la iad, firește.
— Da. Te rog. Cum fac să nu ajung în iad? întrebase Mary
Katherine.
Femeia zâmbise și deschisese gura. Dar, când vorbise, nu se
auzise niciun cuvânt. Mary Katherine deslușise doar un plânset de
bebeluș.
Și atunci se trezise.
Mary Katherine se ridică în capul oaselor. Visul, pentru moment,
îi ocupa mintea. Însă curând se iviră iarăși amintirile a tot ceea ce
făcuse. Gândurile oribile, cu sex. Chestia lui Doug în gura ei. Trezitul
în căsuța din copaci și fugitul acasă la părinți, care nu fuseseră

niciodată mai dezamăgiți de ea. Fața lui Mary Katherine se înroși de
rușine. Nodul din stomac nu dispărea.
Îi venea să vomite.
Mary Katherine se grăbi spre baie. Săltă capacul toaletei și
îngenunche înaintea vasului ca în fața unui altar. Dădu să vomite,
însă icnea degeaba. Nu avea mâncare în stomac. Doar senzația aceea
de gol. Greața, după o clipă, dispăru.
Însă rămăsese gustul.
Mary Katherine scoase apa de gură din dulăpior. Umplu până la
buză capacul cu lichidul albastru și-și umplu cu el gura cum făcea
bunicul ei irlandez cu whisky-ul de Crăciun. Simți apa de gură ca un
ocean rece, albastru.
Apoi începu să se încingă.
Dogoarea îi cuprinse limba ca mâncărimea de pe braț. În ochi i se
iviră lacrimi, secundele se făcură minute, însă nu se oprea. Nu se
putea opri. Apa de gură ardea ca văpaia iadului, însă nu îndrăznea
s-o scuipe. O ținu mai departe în gură, implorându-l pe Dumnezeu
s-o izbăvească. Să ardă gustul din gura ei, ca o amintire ucisă de
trecerea timpului.
Fă-mă să uit.
Fă-mă copil.
Fă-mă să uit chestia lui Doug.
Fă-mă să uit că mi-a plăcut.
Trupul ei câștigă în cele din urmă și, cu un icnet de durere, scuipă
lichidul. Ieși din baie și se îndreptă spre dormitorul părinților. Își
privi părinții adormiți în patul dublu. Nu voia decât să se bage și ea
între ei, cum făcea când era mică. Îngenunche înaintea tatălui ei și-i
luă mâna. Închise ochii și se rugă să fie iertată. Mâncărimea trecu din
degetele ei în brațul tatălui. Se foi o clipă, apoi se întoarse pe cealaltă
parte și începu să sforăie.

Mary Katherine își petrecu restul nopții scriind eseul pentru
Notre-Dame despre mama lui Iisus, Fecioara Maria. Credea că, dacă
o să intre la Notre-Dame, părinții o s-o ierte.
Când se făcu dimineață, mama ei coborî scările în bucătărie și făcu
micul dejun. Mary Katherine încercă s-o antreneze în conversație,
însă mama ei era prea dezamăgită ca să poată vorbi. Îi spuse că avea
voie doar să se ducă la școală și să facă voluntariat la Shady Pines.
Apoi trebuia să se întoarcă direct acasă.
— Fără prieteni. Fără Doug. Fără nimic.
— Da, mamă. Îmi pare rău, zise Mary Katherine. Unde e tati?
— A rămas în pat. Nu se simte bine în dimineața asta.
Mary Katherine se duse cu autobuzul la școală. Ridică privirea
spre cer și văzu norii plutitori de deasupra. Își aminti, o clipă, o
poezioară pe care le-o spusese la orele de religie doamna Radcliffe.

Norii ne dau ploaie
Dumnezeu dă ceața
Maria și-a dat Fiul
Iisus și-a dat viața.
Când sosi la școală, îl văzu afară pe Doug, așteptând-o. Era
ultimul om cu care avea chef să vorbească în clipa aceea. Numai

văzându-l, i se făcea rău. Așa că se furișă pe la intrarea laterală ca să-
l evite și așteptă zece minute lungi sub casa scării pentru ca lumea

întreagă să se perinde pe deasupra.
Când sună de începerea orelor, Mary Katherine o luă la fugă pe
culoar. Întârziase la prima oră. Fusese atât de prinsă cu evenimentele
propriei vieți, încât uitase că azi avea teza la istorie. Era ultima teză
de dinainte de vacanța de Crăciun. Îi trebuia nota ca să-și mențină
șirul de zece pe linie. Ca să intre la Notre-Dame. Și la Notre-Dame
trebuia să intre, ca s-o ierte părinții ei.

Mary Katherine încercă să se concentreze pe lucrare, însă nu
observa decât că o durea tot corpul. Mâncărimea de pe braț o ustura.
Și nu pricepea de ce-o dor așa de tare sânii. Asta se întâmpla cu
fetele după ce făceau sex oral? Nu știa. Însă nu cuteză să se uite pe
internet, fiindcă părinții îi monitorizau istoricul căutărilor. Și nu
putea folosi computerul de la bibliotecă, fiindcă administrația școlii
monitoriza totul, de când niște băieți fuseseră prinși anul trecut când
descărcau filme pornografice. Ar fi vrut să cunoască vreun consilier
pe care să-l întrebe, dar consilierii erau pentru fete cu probleme de
reputație. Ca Debbie Dunham. Mary Katherine nu avusese niciodată
vreo problemă. Până acum.
Îi venea iarăși să vomite.
Izbuti cumva să termine testul și să treacă prin ziua de școală,
sărind peste prânz și alungând de pe ecranul telefonului, ca pe
muște, mesajele lui Doug. Se întoarse acasă, unde o aștepta o tăcere
înghețată. Părinții îi spuseră doar că se duc la biserică.
— Vrei să vii cu noi sau să putrezești în iad? o întrebă tatăl ei.
Mary Katherine tăcu tot drumul cu mașina până la biserică. Se
așeză îndatoritoare pe banca tare, în ciuda faptului că nu-i era bine.
Nu știa de ce ține părintele Tom liturghie într-o seară de joi, însă nu
îndrăzni să întrebe. Mary Katherine fusese prezentă aici cincizeci și
două de duminici pe an (plus de Ajun, de Vinerea Mare și la orele de
religie ținute de doamna Radcliffe), an de an, de la naștere și până
acum. Dar își dădu seama că nu văzuse cu adevărat ce fel de oameni
veneau aici noaptea, când restul erau acasă, în siguranța căminului.
Nici nu știa că oamenii ăștia există. Dar aici erau unii cu haine de
oameni fără adăpost. Alții se luau la harță. Unii păreau cam smintiți.
Sau bolnavi. Așa că Mary Katherine fu deosebit de atentă la predica
părintelui Tom. Când ceru congregației să se roage pentru refugiații
din Orientul Mijlociu ca să nu mai izbucnească vreun război, Mary

Katherine lăsă deoparte zarva din minte, admiterea la facultate, pe
Doug și pe părinții ei și se rugă pentru mântuirea acelor oameni
amărâți.
Când începură a rosti Crezul, o văzu pe doamna Radcliffe cu
coșul de colectă. Mary Katherine își aminti anii de școală religioasă.
Doamna Radcliffe o lăudase părinților. O fetiță tare cuminte. Voia să
fie iarăși fetița aceea. Fetița în cămașă albă, lungă, de la prima
comuniune. Fata care aflase de la doamna Radcliffe că pâinea era
trupul lui Hristos și vinul sângele său. Fetița care le spunea băieților
să nu mai râdă de doamna Radcliffe când se atingea iarăși cu sânii
de tablă și, cât mai ținea ora, rămânea cu două rotocoale albe de
cretă pe bluză.
Când doamna Radcliffe se apropie cu coșul, Mary Katherine îi
dădu toți banii pe care îi avea.
— Mulțumesc pentru că ne învățați despre Dumnezeu, doamnă
Radcliffe, zise și zâmbi.
Doamna Radcliffe nu-i întoarse zâmbetul.
Își scărpina doar brațul, întruna.
Începu ritualul împărtășaniei. Părintele Tom spuse Tatăl Nostru.
Mary Katherine se ridică odată cu părinții ca să primească
împărtășania. Simți deodată ceva oribil în stomac. Lui Mary
Katherine îi veni rândul. Se opri în fața părintelui Tom cu palmele
desfăcute.
— Trupul lui Hristos, zise preotul.
Mary Katherine băgă în gură bucățica de pâine. Își făcu cruce și
începu s-o molfăie, așa cum făcea de mică, de cel puțin cincizeci și
două de ori pe an. Doar că de data asta bucățica de pâine nu mai
avea gust fad, ca de plastic.
Avea gust de carne.

Mary Katherine se opri din mestecat. Ridică ochii și-și văzu
părinții privind-o cu luare-aminte. Voia să scuipe pâinea, însă nu
îndrăzni. Se apropie de doamna Radcliffe, care ținea potirul cu vin.
De obicei nu lua și vin, dar acum Mary Katherine voia să-și curețe
gustul acela din gură. Doamna Radcliffe îi întinse potirul. Mary
Katherine își făcu cruce și sorbi. Numai că n-avea gust de vin.
Avea gust de sânge.
Se strădui să zâmbească, mai făcu o cruce și dădu fuga la baie. Se
aplecă peste chiuvetă și scuipă acolo carnea și sângele. Însă, când se
uită în chiuvetă, nu văzu decât pâine și vin.
Mary Katherine simți că stomacul i se revoltă. Se grăbi spre cabina
destinată persoanelor cu handicap. Era mereu cea mai curată. Se
puse în genunchi și vărsă ouăle pe care le mâncase la cină. Zăbovi
așa o clipă, trăgându-și sufletul. După care trase apa și se duse iar la
chiuvetă.
Își șterse cu un șervețel aspru de hârtie pelicula de sudoare care-i

îmbrobona fruntea. Căută apoi în geantă Tic-Tac-ul cu mentă, ca să-
și alunge din gură gustul infect. Nu găsi cutiuța, găsi însă un tampon

rătăcit pe fundul genții.
Atunci își dădu seama că îi întârziase menstruația.
Mary Katherine se opri. Se gândi la corpul care-o durea. La sânii
sensibilizați. La greața oribilă pe care-o simțise toată dimineața. La
nodul din stomac. Ar fi putut crede, dacă n-ar fi știut cum stau de
fapt lucrurile, că-i însărcinată. Gândul o înfioră la început, însă
mintea i se liniști iute. Nu avea cum să fie însărcinată. Era cu
neputință.
Era totuși virgină.
Și virginele nu rămân însărcinate.
Toată lumea știe asta.

Capitolul 55

Vântul, afară, șuiera năprasnic. Luminile se stingeau prin camere.
Și aproape se făcuse timpul ca bătrânii să se ducă la culcare.
Ambrose citise fără oprire din jurnalul fratelui său, încă de când îl
găsise. Îi venise să se oprească de câteva ori, dar nu-și îngăduise asta.
Ochii lui puteau lua informațiile de-acolo, dar nu știa ce să spună
despre inimă. Sentimentul era mai presus de vină ori regret. Avusese
parte de amândouă, din belșug, în ultimii cincizeci de ani. Era vorba
de jurnalul însuși. Tot ce se găsea acolo îi amintea de David. Mirosea
ca el. Se simțea ca el. Și, firește, avea scrisul lui de mână.
Semăna cu pereții de la un spital de nebuni.
Copiii scriu de obicei strâmb, mâzgălit, însă David se dovedea
campion. Folosea un vălmășag extrem de bizar de majuscule,
minuscule și italice, cum Ambrose nu mai văzuse nicicând. Totul un
pic sărit de pe fix. Cum era și David, un pic sărit de pe fix. Ambrose
se așteptase să termine de citit jurnalul într-o oră sau două. Dar,
cumva, dintr-o zi se făcuseră două și nu ajunsese nici la jumătate.
Fiecare pagină era atât de înțesată cu schițe, desene și hieroglife, că
făcea frazele aproape cu neputință de citit.
Trebuiau excavate.
Dar, dacă se găsea vreun indiciu pe-acolo, avea de gând să-l
găsească. Ambrose se frecă la ochii obosiți și deschise iarăși jurnalul.
Coperta de piele scârțâi. Continuă să citească.

1 aprilie
Ambrose a zis că e prea ocupat ca să mergem azi în pădure,
dar nu-i nimic. E-n echipa de baseball și are chestii importante
de făcut. Aș vrea doar să-i pot arăta cum e căsuța mea din
copac pe dinăuntru. Mi-a luat foarte mult să o construiesc

singur. Dar poate de asta e așa de specială. Când intri în ea, te
poți plimba prin tot orașul. Doar că nu-i orașul adevărat. E o
copie. Oamenii cred că sunt singuri, dar nu sunt. Oamenii
imaginari sunt mereu cu ei. Unii sunt foarte de treabă. Alții
foarte răi. Dar nu mă poate vedea niciunul, așa că-i în regulă. În
timpul zilei sunt invizibil ca avionul Femeii Fantastice. Sunt
deci protejat până se lasă noaptea. Atunci poate să dea de mine
femeia cu tălpile arse. Și mereu scoate niște șuierături
groaznice. Tare aș vrea să vină Ambrose și să vadă și singur.
13 aprilie
Devin supererou. Când sunt în lumea imaginară, pot să sar
foarte sus dacă mă gândesc destul de tare. Dar după aceea,
când plec, mi-e rău. Azi m-am trezit cu o durere de cap foarte
rea. Credeam că s-a terminat cu durerile de cap. Dar nu s-a
terminat și acum am și febră. Mama a început să se îngrijoreze,
dar nu pot să-i spun despre ce-i vorba, pentru că eu cred că
femeia cu tălpile arse e cu ochii pe mine. Așa că m-am făcut că
mă simt mai bine. Dar nu știu dacă sunt bine. Începe să-mi fie
frică.

23 aprilie
Nu reușesc să adorm, fiindcă sunt așa de bolnav. Și mă tem
să nu visez urât. Credeam că visele urâte-s ale mele, dar acum
cred că visez deodată toate visele urâte ale tuturor din oraș. Și
ce visează oamenii e de groază. Toți sunt așa de nefericiți! Și
femeia cu tălpile arse mă tot găsește. Mi-e frică să mă duc la
culcare.

3 mai

Cerbii se uită iarăși la mine. Lucrează pentru femeia cu
tălpile arse. Știu că-i așa. Vreau să-i spun adevărul lui
Ambrose, ca să mă ajute. Dar știu că par nebun. Și știu că ea
ascultă. Aș vrea să fug departe, dar nu-l pot lăsa pe Ambrose.
9 mai
Nu vreau să mai dorm. Coșmarurile s-au făcut așa de rele, că
le văd și treaz. Nici nu mai știu câte am avut. Câteva pe noapte,
fiindcă mă tot trezesc. Mereu sunt altceva, dar sfârșitul e la fel.
Cineva încearcă să mă omoare. De obicei e femeia cu tălpile
arse. Dar uneori pune pe alții. Noaptea trecută a fost cel mai
rău. Eram pe stradă, fiindcă nu poate călca pe stradă fără să se
ardă la tălpi. S-a prefăcut că-i mama mea ca să mă facă să vin
pe iarbă. Și, fiindcă n-am vrut, l-a trimis pe Ambrose după
mine cu un cuțit. Și nu mă puteam trezi. Femeia care șuieră l-a

pus pe Ambrose să mă înjunghie. Era așa de real, că după ce m-
am trezit a trebuit să iau mănușa de baseball pe care mi-a

cumpărat-o Ambrose de Crăciun ca să-mi amintesc că încă îi
place de mine. Și am dormit cu mănușa toată noaptea, iar de
dimineață l-am întrebat pe Ambrose dacă vrea să ne jucăm cu
mingea. A zis că da! Și ne-am jucat 5 minute întregi! A zis că
are examene la școală și nu poate să se joace mai mult, dar că o
să recuperăm la vară. Ar fi grozav. E important să fie lucruri pe
care le aștepți cu nerăbdare.
Ambrose închise jurnalul. Voia să mai citească, însă cataracta lui
nici nu voia să audă. Închise ochii, ca să nu-l mai înțepe și să i se
umezească iar. Auzi, pe întuneric, lumea dimprejur. Vântul
clătinând crengile copacilor. Doamna de alături, tușind. Zumzetul
caloriferului. În afară de asta, Shady Pines era cuprins de o tăcere
nepământeană. Îi amintea lui Ambrose de așteptatul în tranșee.

Liniștea nu era niciodată liniște cu adevărat. Ci lucrul care atrăgea
furtuna.
Ambrose deschise ochii și se uită la mănușa lui David de pe
noptieră. Simți deodată că-i e nespus de frică și că nu vrea să stea
singur. Se ridică forțându-și genunchii betegiți de artrită și ieși din
dormitor cu jurnalul fratelui său în mână.
Când ajunse în salonul comun, Ambrose își ocupă locul obișnuit
de lângă șemineu. Se așeză pe fotoliul cel mare și se uită împrejur la
fețele bătrânilor. Domnul Wilcox și domnul Russell jucau șah.
Doamna Haggerty împletea o șosetă nouă pentru primul Crăciun al
nepoatei ei. Câteva doamne fără copii se uitau la un reality-show de
doi bani.
Ambrose scoase o lupă și deschise jurnalul. Ochii îi ardeau, dar
trebuia să se mai străduiască. Încă o pagină. Miji ochii încețoșați,
chinuindu-se să descifreze scrisul contorsionat al fratelui său.

20 mai
Nu știu dacă sunt treaz sau dorm acum. Mă doare foarte rău
capul. Familia mea crede că mănânc fulgi de cereale dimineața,
dar de fapt mi-am pus aspirine în lapte, ca ei să nu-și dea
seama când mestec. Numai că nu mă ajută. Mă doare mereu.
Mi-e așa de rușine. Ieri m-am întristat așa de tare, că am vrut să
mor. Așa că m-am dus la căsuța din copac, am mers până în
mijlocul luminișului și am așteptat să se facă noapte. Știam că
femeia cu tălpile arse mă poate vedea noaptea și că mă poate
omorî și gata. Dar chiar înainte de apus a ieșit din ascunzătoare
un bărbat și m-a salvat. M-a pus înapoi în casa din copac
înainte să mă atace femeia cu tălpile arse. Și ea l-a făcut bucăți
pe el, în locul meu.
21 mai

M-am întors la căsuța din copac și l-am căutat pe omul care
m-a salvat. L-am găsit lângă pârâu, spălându-și palmele
despicate. Arăta ca biciuit de o mie de ori. M-am bucurat că
văd pe cineva cu care să vorbesc. A zis că înțelege de ce m-am
întristat ieri, dar că trebuie să mă țin tare. A zis că e soldat și că
i-a promis tatălui lui să ne țină pe toți feriți de ea. Și că n-o să
renunțe niciodată. Așa că nici eu nu puteam să renunț. L-am
întrebat ce știe despre femeia cu tălpile arse. A zis că ea
conduce lumea imaginară.
22 mai
Planul ei a început. Nu-l vede nimeni din lumea reală, dar
așa e. Am încercat să-i ajut să vadă lucrurile cum sunt, dar
copiii ceilalți cred că am înnebunit. Și am venit acasă pe jos de
la școală, fiindcă nu mai vreau să râdă de mine în autobuz. Am
trecut în lumea imaginară în căsuța din copac. Am văzut o
femeie care țipa la fiul ei, pe verandă. Și l-a lovit foarte tare. Nu
știa că femeia care șuieră, cu tălpile arse, îi mișca brațul și-i
șoptea la ureche.
1 iunie
Se răspândește peste tot. Soldatul și cu mine am încercat să
ținem oamenii înăuntrul lumii imaginare, dar nu merge.
Femeia șuierătoare e mult mai puternică decât noi. Și se face în
fiecare zi mai puternică. E cum ne-au spus la ora de științe că
dacă pui o broască într-un vas cu apă clocotită o să sară afară.

Dar dacă pui o broască în apă rece și încălzești apa treptat, nu-
și dă seama decât prea târziu. Și moare fiartă. În oraș se crede

acum că-i vorba de-o gripă, dar e ceva mult mai rău. L-aș ruga
pe Ambrose să mă ajute, dar știu că, în sinea lui, și Ambrose
crede că-s nebun. Chiar sper să aibă dreptate. Chiar sper că-s

doar un puști țicnit care umblă prin pădure și vorbește singur.
Fiindcă, dacă e real, lumea e acum vârâtă în apă rece și focul se
încinge. Și doar eu de pe tot pământul pot opri asta.
— Soră! strigă o voce.
Ambrose închise caietul îmbrăcat în piele și se uită prin salon. O
văzu pe doamna Haggerty cum se oprește din împletit șoseta pentru
nepoată și duce mâna la frunte, ca să-și verifice temperatura.
Infirmiera apăru în grabă.
— Ce e, doamnă Haggerty?
— Am gripă.
— OK. Atunci... în pat cu dumneata.
Ambrose studie salonul. Domnii Wilcox și Russell începură să
tragă de gâtul puloverelor și cerură să se dea mai încet căldura.
Doamna Webb se scărpină pe gâtul acoperit de un pulover gros ca
stratul de teflon de pe tigaie. Ambrose o auzi vorbind pe una dintre
femeile fără copii care se uitau la televizor. Plângerile și solicitările
de apă, antiinflamatoare și cârpe îmbibate cu apă rece se răspândiră
prin întreaga încăpere.
Lumea se îmbolnăvea.
În afară de mama lui madam Collins.
Ea se uita fix la Ambrose de pe scaunul ei cu rotile. Ambrose simți
că se face rece în jurul lui. O adiere îi clătină perii de pe ceafă. Ca o
șoaptă.
— Femeia aia stă chiar lângă tine și-ți șoptește în ureche, zise. N-o
auzi?
— Știi ce spune, doamnă Keizer?
Doamna Keizer zâmbi precum pisica de Cheshire și, cu un ușor
scârțâit, își făcu vânt și porni pe culoar. Scârț. Scârț.
— Moartea a venit. Moartea e aici. Vom muri în ziua de Crăciun.

Capitolul 56

Serbarea de Crăciun avea să fie, cum era de așteptat, fantastică.
Asta-i spunea toată lumea mamei lui Christopher. Serbarea de
Crăciun era o tradiție care implica Shady Pines și Școala Primară
Mill Grove și care data încă de dinainte să trebuiască să fie numită
„Parada iernii”, din motive legale. În ultima vineri de dinainte de
Crăciun, școala trimitea copii să cânte cântece „de iarnă” (colinde
adică) și să facă prăjiturele pentru bătrâni. Apoi bătrânii le dădeau
copiilor diverse premii la întrecerea Baloanelor. Regula era că
balonul care ajungea cel mai departe căpăta premiul cel mare, însă
toți copiii primeau câte ceva. Toată lumea știa că premiile erau, de
fapt, cadouri de Crăciun și de Hanuka, însă scuza cu întrecerea
Baloanelor era o modalitate de a ocoli separarea dintre Biserică și
Stat.
— E ca și cum l-ai scoate pe Dumnezeu din „Dumnezeul mă-tii”!
glumeau infirmierele.
De oricare parte s-ar fi situat, bătrânilor le plăcea serbarea, fiindcă
era altceva decât jocul de dame și uitatul la emisiunile TV plicticoase
din timpul zilei. Copiilor le plăcea, fiindcă scăpau de școală. Dar cel
mai mult le plăcea serbarea angajaților de la azil, fiindcă însemna că,
preț de câteva ore binecuvântate, vârstnicii aveau s-o lase moale cu
plângerile.
Nu dai în viață peste multe situații din care toată lumea are de
câștigat.
Asta era una dintre cele mai de soi din Mill Grove.
— Ai auzit ce se întâmplat, doamnă Reese? întrebă o infirmieră
într-o engleză stricată.
— Ce?

— Doamna Collins... sunat să anunțe că are gripă. Nu vine tot
ziua. Minune de Crăciun!
Pentru restul dimineții, rezidenții azilului Shady Pines se arătară
încântați de serbare, cum sunt copiii în noaptea de Ajun. Mama lui
Christopher se strădui să ia parte la dispoziția lor. Fiindcă era ultima
zi de școală a fiului ei înainte de vacanța de „iarnă”, plănuia să-l ia
de-acolo rapid, după serbare, și să-l ducă la ce film voia el – și la
naiba cu bunul ei gust! După care aveau să-și petreacă sfârșitul de
săptămână decorându-și casa pentru Crăciun.
Dar nu se putea dezbăra.
De senzația apăsătoare.
— Bună, doamnă Reese.
Mama lui Christopher întoarse capul și-o văzu intrând pe Mary
Katherine. Părea speriată. Nimic nou, firește. Biata Mary Katherine
era atât de umilă, de vinovată, de incredibil de catolică încât, uneori,
spunea Tatăl Nostru înainte de desert gândindu-se cumva că
rugăciunea cu „Darurile Tale” de dinainte de masă nu ține suficient.
Însă privirea ei de acum era altfel. Fata era îngrozită de-a binelea.
— Totul în regulă, dragă? întrebă mama lui Christopher.
— Da, totul e bine, zise fata.
Dar nu era. Biata de ea părea pe cale să izbucnească în lacrimi.
— Sigur? Mie poți să-mi spui.
— Sigur. Mi-e un pic rău de la stomac, atâta tot.
— Atunci du-te acasă. Ți-ai luat deja adeverința. Nu mai este
nevoie să faci voluntariat. N-o să te judece nimeni, știi?
— Ba da, zise ea.
Și, înclinând ușor capul în semn de la revedere, se strecură în
camera doamnei Keizer, începându-și tura. Mama lui Christopher ar
fi urmat-o, însă fu distrasă de zgomotul din salonul comun.
— Sunt aici! Au venit copiii! țipau vocile.

Surescitarea se răspândi prin încăpere, în vreme ce autobuzele
școlii trăgeau în parcare. Ușile se deschiseră cât ai clipi și profesorii
făcură tot ce le stătea în puteri să-i mâne pe copii în șir. Mama lui
Christopher se uită instinctiv după copiii pe care-i știa, însă nu-l
descoperi în marea de căciuli împletite de lână și fesuri cu Steelers.
Prima persoană care intră fu doamna Lasko. Mama lui
Christopher o văzuse de curând în biroul directorului, când
Christopher se încăierase cu Brady Collins. Doar câteva zile
trecuseră, însă își amintea că doamna Lasko arăta sănătoasă,
strălucitoare și cu obrajii rumeni.
Diferența era șocantă.
Acum arăta palidă și trasă la față. Pungile de sub ochi erau atât de
negre, că ziceai că o pocnise cineva. Era atât de extenuată, încât
mamei lui Christopher i se păru că nu mai dormise de când cu
întâlnirea lor din biroul directorului. Arăta la fel de ostenită
precum...
Christopher.
— Vă simțiți bine, doamnă Lasko? întrebă mama lui Christopher.
— Da, sunt bine, mulțumesc, doamnă Reese. O mică migrenă,
atâta tot.
Atunci băgă de seamă mama lui Christopher că doamna Lasko
răspândea un iz de alcool acoperit cu apă de gură mentolată. Mama
lui Christopher cunoștea mirosul acela. Crescuse cu el. Mirosul care-i
citea povești la culcare. Și care-o rupea în bătaie când vărsa chestii.
Mama lui Christopher era pe cale să le spună celorlalți dascăli că
învățătoarea fiului ei era beată rangă.
Doar că doamna Lasko nu era beată.
Nici măcar cherchelită nu părea.
Arăta ca cineva care trecea printr-un episod de sevraj.

Doamna Lasko se întoarse către copiii care mărșăluiau pe ușa
azilului. Bătu din palme ca să le capteze atenția.
— Bine, copii, zise. Să intrăm în salon.
Mama lui Christopher privi șirul de copii tropotind pe verandă. Îi
descoperi într-un târziu pe Christopher și pe amicii lui, în marea de
căciuli. Băieții se purtau ca niște soldați. Ed Specialul îl flanca pe
Christopher și se uita împrejur să se asigure că nu pândesc primejdii.
Mike se aținea la un metru mai încolo, să se asigure că nu se furișa
nimeni aproape. Ma

pășea în avangardă, ca o iscoadă.

Băieții se jucau de-a armata.
Și Christopher era regele lor.
Mama lui Christopher îl văzu pe Ma

intrând în salon primul, ca
să se asigure că-i totul în ordine. Apoi îi făcu semn cu bărbia lui Ed
Specialul, care-l escortă pe Christopher înăuntru. Mike se răsuci și își
roti panoramic privirea. Mama lui Christopher îl văzuse pe șerif
făcând același lucru la prima lor întâlnire. Fusese martoră la nevoia
instinctivă de a se asigura că nu pândesc pericolele.
Dar nu mai văzuse așa ceva la niște copii de șapte ani.
Uitătura cercetătoare a lui Mike găsi în cele din urmă inamicul.
Brady Collins și Jenny Her

og se uitară la Christopher și șoptiră
ceva către prietenii lor. Mama lui Christopher ar fi zâmbit la
copilăreala asta, dacă amândouă taberele nu și-ar fi luat rolurile atât
de în serios, încât o nelinișteau. Nu mai părea o joacă.
Părea un război.
În salon, doamna Lasko se așeză la o pianină veche și începu să se
încălzească cu game. Se oprea din când în când ea să se scarpine pe
braț. Mama lui Christopher crezu, la început, că o mănâncă pielea de
la sevraj.
Apoi îl văzu și pe Ed Specialul cum se scarpină.
Pe Ma

. Pe Mike.

Pe toată lumea, în afară de Christopher.
Mama lui Christopher observă că Brady și Jenny se scărpinau și
ei. La fel și unii dintre prietenii lor. Și câțiva profesori. Mai văzuse
epidemii, boli de piele răspândindu-se prin școli. Dar asta era
ridicolă.
— Hei, băieți... ce mai faceți? întrebă ea.
— Bine, doamna Reese. Bine, rosti Mike.
— Sigur? Văd că vă tot scărpinați pe braț.
— Mda. Cred că eu și cu Ma

ne-am atins de iederă otrăvitoare

sau ușa ceva, zise băiatul și ridică din umeri.
În decembrie? gândi ea, dar nu rosti vorbele. În loc de asta, îi atinse
fruntea.
— Arzi, nu altceva. Vrei să le sun pe mamele tale?
— Nu. Le e rău tare și lor. Mai bine dacă suntem aici.
— Și mami la fel, zise Ed Specialul.
Mama lui Christopher ar fi socotit, în mod obișnuit, că circulă o
gripă. Aceeași gripă care-l făcuse pe fiul ei să ardă de febră cu câteva
zile în urmă. Dar nimic din toate astea nu i se părea normal. Își
dădea seama că toți băieții păreau un pic afectați. Mai ales
Christopher.
— Christopher, te simți bine? îl întrebă cu îngrijorare.
— Da, mami, n-am nimic.
Îi puse, instinctiv, palma pe frunte. Ce simți o șocă. Păruse în
regulă de dimineață, când îi luase temperatura. Ba chiar fruntea lui
păruse un pic rece. Și acum dogorea. Nu voia să se dea în spectacol
înaintea întregii școli, așa că nu spuse nimic. Dar decise, în acea
clipă, că filmul se amâna. În locul lui, avea să se lase cu stat în pat și
consultații la toți medicii cu putință, până cineva avea să-i spună ce
mama dracului îi îmbolnăvește în halul ăsta fiul.
— Bine, scumpule. Du-te cu prietenii tăi, zise.

Christopher și gașca lui se apropiară de pian, unde doamna Lasko
începu prima melodie. Era vorba despre o lungă introducere
muzicală peste care își rosti considerațiile introductive despre
mândra tradiție a Serbării de „Iarnă” (adică, ha ha, de Crăciun și
Hanuka).
— Doamnelor și domnilor, băieți și fete, ne bucurăm să ne aflăm
aici, la Shady Pines. Sunt regizorul vostru muzical, doamna Lasko.
Vom înmâna curând un premiu pentru întrecerea Baloanelor, dar
mai întâi... să pornim... Pe Acoperiș.
Sus, sus pe acoperiș
Suie Moșul pe furiș
Are mii de jucării
De sunteți cuminți, copii.

Copiii începură să cânte și glasurile lor îi aduseră pe restul
rezidenților azilului în salonul comun. În afară de Ambrose Olson.
Abia dacă mai ieșise din camera lui de când reveniseră din vizita la
casa lui de altădată, după înmormântarea lui David. Infirmiera de
noapte zicea că Ambrose stătuse treaz toată noaptea, citind, apoi
căzuse într-un somn adânc. Ceruse anume să fie trezit pentru
Serbarea de Crăciun. Zisese că nu voia să-i rateze sub nicio formă pe
copii. Dar, nu se știe de ce, când intraseră în odaia lui, infirmierele
nu reușiseră să-l trezească. Își închipuiseră că-i extenuat fiindcă
stătuse treaz toată noaptea.
Sau făcuse gripă și el.
O păpușă vorbitoare
Și o mașinuță mare.

Î

În vreme ce râsul și cântecul se răspândeau prin încăpere, mama
lui Christopher o văzu pe Mary Katherine împingând scaunul cu
rotile al doamnei Keizer. Bătrâna părea mult mai agitată ca de obicei.
— Ceva nu-i în regulă cu tine, îi zise lui Mary Katherine.
— Doamnă Keizer, vă rog, o imploră Mary Katherine.
— Miroși aiurea. Te-ai schimbat, zise bătrâna.
— Nepotul dumneavoastră, Brady, e chiar acolo. Vă găsesc un
scaun frumușel, să-l puteți asculta cântând.
— E murdară. Fata asta e murdară! țipă bătrâna.
Mama lui Christopher luă iute scaunul cu rotile din mâinile lui
Mary Katherine și-l opri pe culoar.
— Doamnă Keizer, nu-mi pasă că fata dumitale e proprietară aici.
Nu se vorbește cu nimeni așa. Mai ales cu voluntarii noștri
adolescenți. Ai înțeles?
Bătrâna rămase tăcută o clipă, apoi îi zâmbi mamei lui
Christopher.
— Totul e greșit. Simți și tu asta, zise ea cu calm.
Mama lui Christopher își lăsă privirea asupra femeii bolnave de
Alzheimer. Pe brațe i se făcuse pielea ca de găină.

O-ho-ho! Cine n-ar vrea
O-ho-ho! Cine n-ar vrea
Cu Moșul pe horn să poată intra?

Mama lui Christopher încercă să-și ia mintea de la senzația
neplăcută. Blocă scaunul cu rotile și se îndreptă spre Mary
Katherine, care stătea la masa unde se aflau punciul și prăjiturile.
— E bolnavă, Mary Katherine. Nu știe ce vorbește, îi șopti.
— Ba știe, făcu Mary Katherine.
— Ce s-a întâmplat, scumpo? Mie poți să-mi spui.

Mary Katherine tăcu. Mama lui Christopher își dădu seama că o

apăsa un secret teribil. Crescuse și ea cu destule. Așa că era pe cale s-
o cheme pe Mary Katherine în bucătărie și s-o descoase pe îndelete.

Și atunci se întâmplă.
Mama lui Christopher nu știa cum începuse, dar uite că Ed
Specialul și Brady Collins stăteau în mijlocul salonului, înfoindu-se
unul la celălalt.
— Dă-i pace, Brady!
— Du-te-n mă-ta, grăsane!
Ca din senin, Brady Collins lansă o lovitură în mutra lui Ed
Specialul. Ed Specialul căzu. Ma

și Mike dădură fuga în apărare, în

vreme ce Jenny Her

og se arunca peste el. Ed Specialul o azvârli

înapoi și se năpusti spre Brady.
— Dacă-l mai atingi pe Christopher te omor, lua-te-ar dracu’!
Mama lui Christopher se apropie în grabă.
— BĂIEȚI! OPRIȚI-VĂ ÎN CLIPA ASTA! țipă.
Însă nici vorbă să se oprească. Se loveau, se mușcau și se
îmbrânceau. În afară de Christopher, care se așezase pe jos, paralizat
de migrenă.
— DOAMNĂ LASKO... AJUTOR! țipă mama lui Christopher.
Încercă apoi să-i tragă pe prietenii fiului ei de pe Brady și Jenny,
însă continuau să se bată și să muște precum câinii. Se uită după
doamna Lasko și-o văzu încremenită acolo, cu capul în palme, ca un
bețiv lovit de mahmureală.
— Terminați cu gălăgia! Mă doare capul de mor! răcni ea.
Scena era atât de haotică, încât n-o observă nimeni pe bătrână.
Cu excepția lui Christopher.
***

Era la pământ, înlemnit. Mâncărimea depășea orice simțise până
atunci. Gândurile îi săgetau prin minte cu o asemenea viteză
amețitoare, că n-avea speranța să țină pasul cu ele. Nu auzea nicio
voce. Cu o excepție.
Bună, băiețel.
Christopher se uită pe culoar. O văzu pe doamna Keizer
holbându-se la el din scaun. Își scoase dantura falsă și se săltă pe
picioarele sfrijite. Făcu un pas și urină pe podea. Băiatul voi să țipe,
însă vocea continuă.
Nu există oameni nebuni.
Bătrâna păși șchiopătat spre Christopher. Zâmbi, dar nu arăta
deloc în regulă. N-avea dinți, ca un bebeluș. Christopher se gândi să
se ridice, însă fu pironit la pământ de voce.
Ci doar oameni care te țin sub ochi.
Pentru ea.
Bătrâna șontâcăi spre el.
— Chrisssstopher... șuieră.
Își puse proteza la loc, dar strâmb. Pe de-a-ndoaselea. Cu susul în
jos.
E foarte furioasă.
Christopher voia să urle, însă nu-și găsea vocea. Nu era decât
șoaptă și mai erau mâncărimea și doamna cea bătrână venind spre
el. Picioarele i se înmuiară, așa că femeia se lăsă în patru labe. Ca un
câine.
I l-ai luat pe omul cel amabil.
Femeia se freca de podea, apropiindu-se. Christopher își aruncă
privirea pe front, unde Jenny Her

og își înfigea unghiile în fața lui

Ma
, încercând să-i scoată ochii. Brady Collins și amicii lui îl loveau
pe Ed Specialul cu picioarele în stomac. Mike îl trântea pe Brady.
Îl vrea înapoi.
Ochii femeii erau încețoșați de demență.

Spune-ne unde este.
Christopher nu se putea mișca. Era parcă lipit de podea.
Mâncărimea îl cuprinse până ce ajunse să nu mai fie acolo. Simțea ca
și cum ar fi fost alcătuit din toți bătrânii din sală. Simțea durerile lor.
Beteșugurile. Cancerul lor. Boală. Alzheimer. Sminteală. Bătrâna se
târa spre el, bălind ca un câine fără dinți.
— Spune-ne unde este! țipă tare.
Îi apucă mâinile între degetele ei ca bețișoarele. Christopher o
privi adânc în ochi. Văzu o bătrână care țipa vorbe fără noimă. Doar
că nu erau fără noimă. Era cum e cu nou-născuții, care știu ce
înseamnă gânguritul lor, chiar dacă nimeni altcineva nu-l înțelege.
— Moartea a venit! Moartea e aici! Vom muri în ziua de Crăciun!
Christopher își împinse mâncărimea prin mâini către ea. O văzu
la ea în cameră, uitându-se pe geam, la nori. Ani întregi. O purtă
înapoi în timp. Înainte ca mintea să i se încețoșeze. Se întoarseră la
ultima zi când fusese în toate mințile. Părea ușurată. Cum te simți
când pui gheață pe o încheietură umflată. Dar era mintea ei. Pâcla se
ridică. Îl privi pe Christopher.
— Unde sunt?
— Într-un azil de bătrâni.
— Mă cheamă doamna Keizer?
— Da, doamnă.
— Și cel de colo e nepotul meu, Brady?
— Da, doamnă.
— De când sunt bolnavă?
— De opt ani.
— Îmi pare rău că-s așa de înspăimântătoare.
— Pe mine nu mă înspăimântați, răspunse el.
Acestea fiind spuse, Christopher împinse mâncărimea în mintea
femeii. Din nas începu să-i picure sânge. Copiii se opriră din
încăierare când o văzură pe bătrână aplecată deasupra lui

Î

Christopher. În încăpere se lăsă tăcerea. Mama lui Christopher se
năpusti către ei.
— Doamnă Keizer! Dă-i drumul fiului meu!
— Sigur că da, zise bătrâna. Mă scuzați, doamnă Reese.
Și-i dădu lui Christopher drumul. Tot personalul se holba acum la
ea. Femeia fusese devastată de boala Alzheimer vreme de opt ani. Și
acum era lucidă, vioaie și voioasă.
Era un miracol.
Christopher ridică privirea spre mama lui. Fața îi era însângerată.
De la nas până la gât. Privirile li se întâlniră.
— Mămică, zise, cred că o să mor.

Capitolul 57

Mama lui Christopher era atât de panicată, încât, când pătrunse în
camera de urgențe, nici nu observă de la început. Nu vedea decât la
un pas în față. Trecuse, în drum spre spital, pe roșu la toate
intersecțiile și nu respectase niciun indicator de oprire. Pe cealaltă
parte a străzii văzuse cerbi, dar nu încetinise. Băiatului ei îi curgea
sânge din nas, șuvoi. Pielea îi era atât de înfierbântată, încât o făcuse
să capete bășicuțe în palmă.
Și vorbea singur.
Nu în propoziții. Ci cuvinte înșiruite ca furnicile la un picnic.
Mama lui Christopher se rugă să nu fie decât un delir de la febră și
atât. Avusese și ea unul, când era mai tânără. Era într-o drumeție cu
singurul ei unchi de treabă și băgase mâna sub o piatră. O mușcase
un șarpe și, două zile după aceea, nu mai știuse exact ce e real și ce-i
imaginație.
— Rezistă, scumpule, zise.
Însă fiul ei continua să bâiguie. Să delireze. Se deslușea doar...
— Fără vise.
Parcase în dosul spitalului și alergase spre camera de primire
urgențe ducându-și fiul în brațe ca pe un maldăr de rufe. Se dusese
glonț la dispecer. Sora Tammy o ascultase îndatoritoare, îi ceruse
cardul de asigurări și-i spusese să ia loc în sala de așteptare.
— Bine, bine. Cât trebuie să aștept până ce-l poate vedea un
doctor?
— Cam zece ore.
— Ce dracu’ vrei să spui cu zece ore?
Sora Tammy arătă cu degetul spre sala de așteptare. Mama lui
Christopher se răsuci iute. Și atunci, în sfârșit, văzu.
Nu mai rămăsese niciun loc pe banchete.

Era obișnuită ca sălile de așteptare să fie locuri ale disperării.
Acolo fusese și ea silită să se ducă în perioade când nu avusese
asigurare. Văzuse cupluri de drogați gemând. Oameni săraci
plângând și rugându-se să fie consultați. Dar acum avea asigurare de
sănătate. Nu era într-o metropolă. Era într-un orășel.
Și nu mai văzuse așa ceva în viața ei.
Spațiul gemea de lume. Tații stăteau cu spatele lipit de perete
pentru ca soțiile și copii să se poată așeza. Erau și bătrâni care
stăteau pe jos.
— Îmi pare rău, doamnă Reese, zise sora Tammy. Foarte mulți
dintre doctorii și asistentele noastre și-au luat liber azi pe caz de
boală. Am ajuns să stau eu la birou pentru primiri. O să-l consultăm
de îndată ce e posibil.
— Mai e în apropiere vreun alt spital? întrebă ea.
— E la fel peste tot, doamnă. De Crăciun e sezon de gripă. Luați
loc, vă rog.
Mamei lui Christopher îi veni să urle, însă avea înaintea ochilor o
femeie obosită care părea și ea, pe deasupra, bolnavă. Așa că-și
înghiți furia și încuviință.
— Mulțumesc, soră, zise.
— Cu plăcere, doamnă, răspunse sora Tammy și se întoarse la
telefon.
— Scuze, tati. Nu pot să plec. Avem o criză de personal. O să
cumpăr MerLOT pentru petrecerea de mâine.
Înaintă printre banchete, sperând că cineva avea să-și cedeze locul
unui copil bolnav. Faptul că n-o făcu nimeni o neliniști. Lumea era
prea ocupată să-și vânture hainele ca să se mai răcorească de propria
febră. Erau cu toții absorbiți de scărpinatul brațelor. Mama lui
Christopher văzu un om ținându-și pe față un bandaj.

— Al naibii cerb, a sărit exact în fața camionului, îi zicea celui de
alături.
Trecu pe lângă cineva care fusese victima unei înjunghieri. Pe
lângă o gospodină care adormise inexplicabil în curtea din spate și se
trezise cu degerături. Doi indivizi care se luaseră la bătaie în crâșmă,
din pricina unei „indience” care se lăudase că bagă pe oricine sub
masă. Îi îmbătase pe amândoi. Și i se păruse nimerit să glumească
spunând că ar fi amuzant ca ei să se lupte până la moarte pentru
dreptul de a se culca cu ea. Și din motive pe care niciunul nu le putea
explica, își spărseseră pe masă sticlele de bere și încercaseră.
Când sticla le despicase pielea, își reveniseră din nebunie.
— O consultați pe mama ACUM!
Madam Collins se afla alături de Brady și de mama ei la ghișeul
de primiri. Doamna Keizer zăcea toropită în scaun. Madam Collins
arăta ea însăși grav bolnavă. Fruntea îi lucea de sudoare, însă nu
voise să-și dea jos bijuteriile ori haina de blană. Se scărpina pe sub
colier și continua s-o facă pe sora Tammy cu ou și cu oțet.
— Ia uite acolo sus, șuieră madam Collins. Vezi ce scrie deasupra
ușilor? Scrie Aripa pentru Urgența Collins. Și eu sunt Collins. Prin
urmare, dacă nu-i dai în clipa asta un pat mamei, ghici ce-o să scrie
pe panoul ăla mâine. DE ÎNCHIRIAT.
Mama lui Christopher nu credea că madam Collins înțelege ce se
petrece în jurul ei. Îi zbură mintea la soarta reginei Maria Antoaneta,
după ce a sa „dietă cu cozonac” nu fusese tocmai bine primită. Niște
tipi mai masivi se ridicară. Se îndreptară spre madam Collins. Niște
bătrânei se grăbiră să le ocupe scaunele.
— De ce nu-ți aștepți rândul, tanti? i se adresă unul dintre ei lui
madam Collins.
— De ce nu vă construiți voi propriul spital, rataților? răspunse
ea.

Prin încăpere se răspândi un murmur. Nimeni nu știa ce va urma.
Mama lui Christopher văzu cum furia lor se întinde ca un ecou. Se
întrebă, o clipă, dacă ecourile se stingeau vreodată ori deveneau, pur
și simplu, imposibil de auzit. Ca șuieratul unui fluier pentru câini.
Mereu aici. Mereu în jurul nostru. Pentru totdeauna.
— Scârbele ca tine mă fac să vomit, zise bărbatul.
Brady, fiul lui madam Collins, se proțăpi în fața celor doi bărbați.
Era un sfert cât ei, însă furia îl făcea neînfricat.
— S-o lăsați pe mama în pace!
Prezența lui Brady liniști suficient atmosfera încărcată din
încăpere pentru ca oamenii de la pază să îndepărteze familia Collins
de mulțimea furioasă, ducând-o într-o cameră de spital drăguță și
curată. Fără familia Collins asupra căreia să-și abată mânia, oamenii
se luară la harță unii cu alții. Cei doi bărbați enervați se întoarseră la
locurile lor și le porunciră bătrânilor să se ridice. Inclusiv femeilor.
Bătrânele găsiră loc pe podea și porniră să se uite fix, de-acolo, la
femeile tinere cu copilașii lor bolnavi. Mustrându-le pe față. Zicând
că ele ar fi știut să aibă mai multă grijă de copii. Femeile tinere
ripostară.
— Nu-mi zici tu cum să-mi cresc copiii.
— Nu vorbi așa cu nevastă-mea.
— Ai face bine să te așezi acolo, altfel vin eu și te așez cu de-a sila.
— Să dea cineva mai tare televizorul.
— Ba nu, mai încet. M-am săturat de rahatul ăla cu Orientul
Mijlociu.
— Ai grijă cum deschizi gura în fața copiilor.
— Obligă-mă, hodorogule.
Întreaga încăpere devenea la fel de furioasă ca Jerry.
O ambulanță opri la intrare și paramedicii intrară cu un bărbat
care fusese înjunghiat în gât de soție, cu un cuțit de pâine, noaptea

trecută. Femeia îi pansase rănile cu perdelele de la bucătărie și
sunase cu întârziere la autorități. Bărbatul dădea sălbatic din
picioare. Mama lui Christopher păși înapoi, ferindu-și fiul de
imaginea oribilă. Avea încă febră și îngâna ceva în legea lui.
— E aici. Ce? Bine.
— Rezistă, Christopher, șopti ea. Îți fac eu rost de-un doctor.
Promit.
Se așeză strategic într-un colț, ca să nu scape din priviri pe nimeni
care s-ar fi apropiat. Își luă în brațe fiul, în așteptarea unui scaun.
Refuză să se lase cuprinsă de autocompătimire.
Regretul nu supraviețuiește. Oamenii, da.
Așa că se apucă să-și spună că era totuși norocoasă. Se uită la
televizor și se simți recunoscătoare că nu era acum într-o tabără de
refugiați din Orientul Mijlociu. Oamenii ăia ar fi dat tot ce aveau
doar ca să se blocheze la coadă la urgențe vreme de zece ore, într-o
încăpere cu automate pline cu mâncare.
Lor li s-ar fi părut, probabil, că vine sfârșitul lumii.

Capitolul 58

Tati.
Telefonul suna. Șeriful nu izbuti să-și dea seama când anume
ațipise iarăși. I se tot întâmpla asta de când părăsise pădurea din
Mission Street. Trecuse de Șantierul Collins și se întorsese la secție cu
mașina. Își lăsase vehiculul de poliție vopsit alb-negru în parcare și
se suise în camioneta Ford, așa cum înlocuiești pantofii cu papuci
când ajungi acasă.
Doar că șeriful nu plecase spre casă.
Abia-și ținea ochii deschiși, însă se străduise să aducă uneltele
vechi găsite în pădure la prietenul său Carl, în centru. Șeriful știa că
ar fi putut lăsa pe seama vreunui subordonat treaba asta, însă ceva îi
spunea că-i nevoie ca acele unelte să fie duse imediat.
Era de parcă i-ar fi șoptit o voce.
După ce descărcă uneltele, nimeri în fața spitalului Mercy, în
parcare. Se uită lung la locul unde-i spusese rămas-bun fetei cu
unghiile date cu ojă. Îi atinsese mâna și-i spusese „tati”. Se uită lung,
simțind că trec ore, la micul pom de Crăciun.
Adormi în mașină.
Dumnezeu e un ucigaș, tati.
Șeriful se trezi, după un timp, simțindu-se teribil de rău. Se gândi
mai întâi că-i gripă, dar nu avea dureri articulare. Nici junghiuri. Nu
se umflase niciun ganglion. Dacă gripă era, atunci era cea mai aiurea
chestie pe care-o avusese vreodată. Fiindcă gripa, de obicei, nu-ți
pârjolește pielea cu febră, lăsându-ți restul corpului în pace, cu
excepția unei zone cu mâncărime de pe mână.
Oricum, șeriful nu voia decât să se ducă acasă și să-și întindă
oasele trudite. Bunicul lui îi dăduse o rețetă grozavă pentru orice

boală. „Dai pe gât câteva păhărele de rachiu, te-nfășori în cinci pături
și dai boala afară din corp. E un iad timp de zece ore și-apoi s-a dus.”
Era pe cale să cumpere băutura, când îi sună telefonul. Se uită la
identitatea celui care sunase, nădăjduind că avea să fie Kate Reese.
Dar era dispeceratul. Se scutură, încercând să redevină alert, și
răspunse la apel. Îi spusese adjunctului că e la pat doborât de gripă
și că să-l sune doar în caz de urgență.
Însă urgența se declanșase deja.
Adjunctul îl informă că jumătate din personalul departamentului
de poliție își luase liber din cauza gripei. Situația era agravată și de
faptul că o bibliotecară de la școala primară își înjunghiase soțul. Mai
erau niște încăierări prin baruri. Niște accidente de mașină. De parcă
întregul orășel s-ar fi trezit cu fața la cearșaf.
— Avem nevoie de dumneata cât mai repede, domnule șerif.
Era ultimul lucru de care avea chef șeriful.
— Vin acum, zise.
În vreme ce parcurgea iarăși drumul din centru spre Mill Grove,
observă cât de oribil era traficul. Îi amintea de zilele de luni din
copilărie. Ori de câte ori echipa Steelers câștiga meciul de duminică,
lumea se făcea politicoasă nevoie-mare în trafic. „Nu, vă rog, după
dumneavoastră...” însă, dacă echipa pierdea, singura politețe era
arătarea degetului mijlociu și claxonatul de zor. Așa de mult își
iubea orașul echipa. Traficul de luni murea și învia odată cu
Pi
sburgh Steelers.
Însă acum era vineri.
Și echipa mergea din victorie în victorie.
Când ajunse la secție, febra îi devenise de nesuportat. Transpirația
i se prelingea, picurând pe spinare. Dar speranțele că putea să ia
ceva contra febrei și să ațipească un pic îi fură spulberate în clipa în
care intră. Nu-i veni a crede ce aglomerat era. Mill Grove fusese un

orășel liniștit. Dar, dacă aruncai o privire în camera aceea, ai fi putut
crede că e Districtul Hill în noaptea de Anul Nou.
Timp de câteva ore, șeriful se ocupă de tot și de toate, de la
bibliotecara care-și înjunghiase soțul până la cele câteva accidente de
circulație ce aveau de-a face cu cerbi. În clipa în care rezolva ceva, se
ivea o altă problemă. Jafuri. Încăierări în baruri. Vandalism.
Proprietarul unui magazin de arme sunase ca să reclame un jaf.
Spărgătorii nici nu încercaseră măcar să deschidă casa. Nu lipsea
niciun ban. Lipseau doar armele.
De parcă întregul oraș o luase razna.
Șeriful văzuse destule la viața lui ca să-și dea seama că, atunci
când lucrurile scăpau de sub control, moartea era întotdeauna
aproape. Însă, din fericire, niciunul dintre accidente nu fusese fatal.
Gripa nu ucisese niciun copil sau bătrân. Cerbii poate că avariaseră
niște vehicule, dar nu murise nimeni. Nici măcar victima
înjunghierii. Cuțitul îi despicase gâtul și corzile vocale. Domnul
Henderson n-avea să mai poată vorbi vreodată, însă respira încă.
Era un miracol.
Pe la finele după-amiezii, șeriful era mort de oboseală. Oricâtă
aspirină ar fi înghițit, nu putea să reducă febra. Și deja renunțase la
speranța că vreun unguent l-ar fi putut izbăvi de mâncărimea de pe
mâna dreaptă, care-l scotea din sărite. Știa că, dacă nu se odihnește
un pic, va fi nefolositor toată săptămâna următoare. Și nu-și
permitea să se îmbolnăvească în săptămâna Crăciunului. Așa că
așteptă o pauză mică în activitate și se duse în birou. Luă o gură de
sirop contra gripei și lăsă lichidul cireșiu să-i alunece pe gâtlej. Stinse
lumina și se întinse pe canapea, cu ochii închiși.
Zăcu acolo vreo zece minute, însă fără să-și poată găsi o poziție
confortabilă. Sudoarea lipicioasă cauzată de febră îi năclăise deja
hainele. Întoarse perna de pe-o parte pe cealaltă de mai multe ori,

dar dacă exista o parte mai răcoroasă, nu izbutea s-o găsească,
afurisita. Deznădăjduit, dădu de pământ cu perna și-și lăsă capul
direct pe canapeaua de piele.
Se strădui să stea întins și să-și lase ochii să se închidă. Fără folos.
Își aruncă privirea prin birou și-și dădu seama că se uită lung la
panoul cu posterul care-o dădea dispărută pe Emily Bertovich. Se
întrebă dacă poliția din Erie are vreo pistă nouă. Sau poate că
fuseseră așa de ocupați cu gripa, spitalele, bătăile din baruri și
accidentele rutiere că nu reușiseră s-o găsească. Cum era și el
împiedicat să-și dea seama cine-l îngropase... cine-l îngropase pe...
cum îl chema? Puștiul ăla. Frățiorul bătrânului. Avea să-și dea
seama, odată și-odată. Avea nevoie doar de somn. Cum îl chema? Un
puști simpatic. Cu doi dinți din față lipsă. Exact ca fata cu ungh...
Tati.
Telefonul sună și iarăși șeriful nu-și dădu seama când ațipise.
Febra se întețise și capul îi zvâcnea. Se uită la numele apelantului și
dispoziția i se îmbunătăți instantaneu. Era Kate Reese.
— Bună, zise.
— Salut, răspunse ea, părând îngrijorată.
— Ce s-a întâmplat?
— Sunt la spital. Christopher a făcut gripă.
— Da, se tot întinde. M-am trezit și eu cu ea, zise șeriful.
— Și tu? făcu ea, alarmată.
— Nicio grijă. Am sunat pe la toate spitalele. Nu se moare. E doar
a naibii de neplăcută. Atâta tot.
Se așteptase ca vestea să o mai liniștească, însă își dădu seama că
mai era și altceva. Tăcerea ei stăruia, sâcâitoare ca mâncărimea de pe
mână.
— Ai putea să trimiți un om de-al tău la urgențe? întrebă.
— De ce?
— Sunt niște oameni aici care-s prea...

Se poticni, căutând cuvântul potrivit.
— ...nervoși.
— Nimeni nu suportă spitalele, zise șeriful.
— Ai de gând să faci mișto ori să mă asculți? ripostă ea.
— Să te ascult, zise el lăsându-se mustrat.
— Am mai fost pe la urgențe. Prin locuri mult mai sărace. Dar
acum e altceva. Aproape că s-au iscat niște bătăi. Lumea pare scoasă
din minți. Uneori, dacă doar văd o mașină de poliție pe marginea
drumului, șoferii încetinesc... înțelegi ce zic?
El dădu din cap a încuviințare. Nu era o idee rea.
— Bine, o să trimit chiar acum pe cineva. Și o să trec pe la spital și
eu, îndată ce pot pleca de la muncă.
— Mulțumesc, zise ea părând, în cele din urmă, ușurată. Trebuie
să mă-ntorc lângă băiatul meu. Noapte bună, Bobby.
Prenumele lui parcă nu-i sunase niciodată așa de bine.
— Noapte bună, Kate, zise și închise.
Nu avea niciun om de prisos, dar ceru dispecerului să trimită
oricum pe cineva la Urgențe. Simțea o dorință imperioasă să o
protejeze, una pe care nu și-o putea explica. Trebuia pur și simplu
să-i știe la loc sigur pe Kate Reese și pe fiul ei.
I se părea că lumea întreagă depinde de asta.
Când ieși din birou, observă că secția era și mai plină decât fusese
dimineață. Se petrecuseră alte bătăi, accidente și dispute între vecini.
Gripa se răspândise și mai mult. Deținuții din arest erau cu toții
scuturați de febră. I-ar fi luat de acolo, însă spitalul era plin ochi.
Șeriful trecu pe lângă celule ca să-și facă o idee despre ce pagube
adusese ziua. Văzu niște tipi tamponându-și rănile pe care le
căpătaseră într-o încăierare. Încă vreo doi fuseseră arestați pentru că
refuzaseră să se dea jos din mașini ori să arate permisele de
conducere după ce fuseseră opriți pentru exces de viteză. Sau

conducere imprudentă. Ori fugă de la locul accidentului. Cu toții se
apucară să strige la el. Furia lor îl neliniștea. Însă era un fleac pe
lângă ce văzu în ultima celulă a arestului.
Cea în care se afla doamna Henderson.
Și ce față de femeie de treabă avea! Era cu neputință să crezi că
noaptea precedentă înfipsese cuțitul în gâtul soțului ei. În clipa asta,
singura barieră între ea și o acuzație de omor deosebit de grav era
firul de viață de care atârna, la terapie intensivă, soțul ei.
Doamna Henderson se uită spre șerif și-i zâmbi cu bunăvoință.
— Mai trăiește soțul meu? întrebă.
— Da, doamnă. Rezistă, răspunse el.
— Bine. Sper să trăiască.
Șeriful dădu din cap a încuviințare. Bătrâna zâmbi.
— Fiindcă tare mi-ar plăcea să mai vâr o dată cuțitul în el.
Și, zicând acestea, doamna Henderson își văzu mai departe de
cititul Bibliei.
Șeriful, din experiență, știa că sărbătorile scot din oameni
comportamente extreme. Unii simt iubire și nevoia de filantropie, în
vreme ce alții devin criminali sau sinucigași. Pentru șerif,
întunecimea era la fel de comună de Crăciun ca prezența Moșului.
Dar acum era altfel.
Asta îl băga în sperieți.
Șeriful coborî la parter. Știa că era cu putință ca gripa să devină
mortală. Și nu-i plăcea să-i știe pe Kate și pe Christopher în mijlocul
bolnavilor, în spital. Așa că avea de gând să treacă în revistă
planurile pentru urgențe pe care le făcuse când își luase în primire
postul de aici. Trebuia să se asigure că erau gata. Pentru ce? Nu îi era
limpede.
Ceva însă îl îmboldea să se pregătească pentru ce-i mai rău.

Î

Coborî scările. Intră la arhivă. Îi ceru doamnei Russo să-i caute tot
ce exista despre fostele epidemii de gripă, cât se uita el la planurile
pentru situații de urgență. Știa că trebuie să țină deschisă Autostrada
19 în orice circumstanțe. Dacă autostrada era deschisă, poliția statală
putea să ajungă aici și oamenii să plece. Dacă șoseaua aceea se
închidea, Mill Grove putea, la fel de bine, să fie o insulă. Orășelul era
ca un organism. Drumurile erau arterele și venele, împingând
sângele către și dinspre inimă.
Însă, în cazul de față, inima localității Mill Grove se găsea în
pădurea din Mission Street.
Șeriful își aminti deodată că investiga ceva în pădure când
izbucnise epidemia. Ce voise să facă? Îi luă o clipă să-și amintească.
Uneltele. Așa. Uneltele acelea vechi. Le dusese la prietenul lui, Carl.
Crezând că au ceva de-a face cu... cu... cum îi zicea puștiului?
Fratele mai mic al bătrânului. Care dispăruse. Ori de câte ori încerca
să se gândească la numele puștiului îl apuca mâncărimea și sudoarea
îi îmbrobona fruntea, Dumnezeule, ce bolnav era! Avea să-și
amintească numele odată și-odată.
Șeriful se întoarse la planul de urgență. Trebuia să se concentreze.
Se confrunta cu o epidemie de gripă. Nu-și putea consuma timpul
preocupându-se de cazuri vechi de cincizeci de ani, cu fratele mai
mic al lui Ambrose Olson. Cum îl chema? A, da. Îl chema...
Tati.
Șeriful nu-și dădu seama când adormi iarăși, însă îl trezi, după un
timp, doamna Russo. Șeriful își coborî privirea asupra planului de
intervenție urgentă. Era plin de sudoare. Și era prea bolnav ca să
încerce măcar să-și salveze demnitatea. Adormise în timpul
programului. I-ar fi suspendat pe oricare dintre oamenii lui, fără
plată, pentru așa ceva.
— Domnule șerif, poate ar fi bine să vă duceți acasă, zise cu
blândețe doamna Russo.

Tare ar fi vrut să se ducă, însă nu putea. Era ca un câine care
amușina sosirea furtunii cu mult înainte ca stăpânul său să-și dea
seama.
— Mulțumesc, doamnă Russo, mă descurc. La treabă, zise.
Se așezară și parcurseră ce informații existau despre epidemii de
gripă din trecut. Cea mai gravă fusese molima de gripă spaniolă din
1918, dar erau și altele. O așezare Amish fusese lovită atât de tare în
anii 1800, că supraviețuitorii se mutaseră undeva prin Ohio. Mai
fusese o epidemie, mai mică, după Războiul de Independență.
Însă atenția șerifului fu atrasă de un episod infecțios mai recent.
Se întâmplase vara, nu iarna. Populația se îmbolnăvise foarte rău,
însă nu murise nimeni. Șeriful se opri. Febra și mâncărimea se
accentuau, însă nu voia să îngăduie, de data asta, să se lase abătut de
la treabă. Citi din scoarță în scoarță întregul dosar. Nu găsi nicio
informație folositoare despre felul în care se ocupase de urgență,
atunci, departamentul șerifului. Află totuși o informație interesantă.
Epidemia de gripă se declanșase la un an de la dispariția unui
băiețel.
Numele lui era David Olson.
Șeriful n-ar fi putut spune de ce, însă numele însemna ceva pentru
el.

Capitolul 59

Christopher nu-și putea aminti dacă era adormit sau treaz. Se uită

către picioare. Nu pricepea de ce-s atât de scurte. Sau de ce era într-
un halat de spital. Ori ce căuta în spital. Își privi mâinile, așteptându-
se să zărească palmele încrețite ale unei bătrâne. Mâinile doamnei

Keizer. Dar nu le văzu.
„De ce am oare mâini de băiețel?” își zise, mirat.
Fiindcă ar fi putut jura că, de la Serbarea de Crăciun încoace, era
doamna Keizer. Nu știa de ce. Nu făcuse decât să-i atingă brațul.
Poate era de la medicamente. Însă viața ei îi trecea pe dinaintea
ochilor ca un film proiectat la interiorul pleoapelor.
Sunt o fetiță. Sunt elevă bursieră. Mă duc la colegiu. Ia te uită la băiatul
ăla, în sala de sport. Cum te cheamă? Joe Keizer. Pe mine mă cheamă Lynn
Wilkinson. Mă bucur să te cunosc. Da, sunt liberă sâmbătă seară. Și
sâmbăta de după. Mă uit la mâini. Doamne! Inelul de logodnă îmi intră pe
deget. Ne ținem de mână în biserică. Nu mai sunt Lynn Wilkinson. Sunt
doamna Joseph Keizer acum.
Christopher se ridică în capul oaselor. Se uită spre geam și văzu
reflexia unui băiețel. Însă, când închise ochii, reflexia era filmul
privat cu doamna Keizer.
Joe! Joe! Sunt gravidă. E o fată! Să-i spunem Stephanie, după mama
mea. Bine. În regulă. Kathleen, după a ta. Kathy Keizer, vino în clipa asta
încoace! Să vezi tu ce pățești când află taică-tău ce-ai făcut. Joe, oprește-te.
Îngheață. Las-o în bucătărie. Bine, atunci o las eu! Joe, stai! Mă doare. Joe,
te rog. Fata noastră e adolescentă. Fata noastră e absolventă. Fata noastră se
mărită. N-o să mai fie Kathy Keizer. O să fie doamna Bradford Collins. Joe,
Joe, e însărcinată! Joe, avem un nepoțel! Bradford Wesley Collins al III-lea!
Ce nume regal. Joe, ce-i cu tine?! Joe! Joe! Trezește-te! Joe!
Christopher deschise ochii și-o văzu pe femeia aceea de treabă
ieșind din baie. Cum îi zicea? Doamna Reese. Așa. Kate Reese.
— Mă auzi, Christopher? întrebă ea.

Doamna Reese întoarse perna pe fața răcoroasă, ca să-i fie mai
comod lui. Christopher închise ochii și figura aceea îngrijorată fu
înlocuită cu amintirile doamnei Keizer. Pâlpâind ca o peliculă veche
la fiecare clipit.
Nu, Brady. Bunicul a murit. Și mie mi-e dor de el. Am fost căsătoriți
patruzeci... patruzeci... Doamne, oare cât să fi fost? Patruzeci și ceva? Îmi
stă pe limbă. Doamne, de ce nu-mi pot aminti? Nu mi-e bine. Nu mai știu
ce-am făcut cu... numele. Cum adică numele meu e Lynn Keizer? Nu țin
minte să mă fi măritat. Nu, greșești. Nu sunt doamna Keizer. Mă cheamă...
mă cheamă Lynn...nu mai știu. Tu cine ești? Care Kathleen? Și băiețelul

ăsta de lângă tine cine-i? Nu-i nepotul meu. Nu-l cunosc. Soră! Cineva mi-
a furat amintirile! Cineva mi-a furat numele! Nu-mi spune mie să mă

calmez! Nu-nțelegi ce se întâmplă? Nu-nțelegi? Moartea vine. Moartea a
venit. O să murim de Crăciun!
Doamna Reese îi apropie de gură un pai, ca să soarbă. Simți suc
de mere, rece ca gheața. Cel mai delicios de care avusese vreodată
parte. Îi plăcea mai mult decât cerealele cu fructe. Dar femeilor
bătrâne nu le plac cerealele cu arome de fructe. Deci nu putea fi o
bătrână, nu? Era un băiețel cu mâini mici de băiețel.
— Așa, scumpule. Cum te simți, Christopher?
În chema Christopher. Chiar așa. Doamna Reese nu era infirmieră.
Era mama lui. Erau amândoi la spital. Doctorul ținea o fișă. Doctorul
credea că-i febră, dar Christopher știa că nu asta era. Atât, că avusese
Alzheimer vreo două zile. Atâta tot.
— Cum te simți, puștiule? întrebă doctorul.
Bine, răspunse el.
— Sigur, Christopher? întrebă mama lui.
Voia să-i spună mamei adevărul. Că încă putea să simtă suferința
doamnei Keizer. Boala ei care-i sfârtecase încheieturile. Nici nu știa
dacă poate merge. Dar să mai și stea în picioare. Numai că nu-i putea
spune cu doctorul de față.
Nu cu doctorul ăsta, care se scărpina pe braț.

— Da, mami, sunt bine, zise Christopher.
Doctorul lipi stetoscopul de pieptul lui. Metalul rece îi atinse
pielea și mâncărimea fulgeră prin el. Întreaga educație medicală a
doctorului curse într-o clipă în mintea lui Christopher. Doctorul
crezu că-i vorba de temperatura stetoscopului. Îl scutură și încercă
iarăși.
Nu pricep și gata. Plămânii băiatului sunt în regulă. Ritmul cardiac e
normal. Am făcut toate analizele și testele. Termometrul arată că nu are
febră, dar puștiul pare... că e pe moarte.
Christopher se chinui să zâmbească. N-avea voie să le arate cât era
de bolnav. Boala însemna medicamente, medicamentele însemnau
somn și somnul însemna doamna șuierătoare. Dar mâncărimea era
atât de puternică, încât avea să-l înece ca o mare. Christopher n-avea
unde să scape de ea, așa că trase o gură bună de aer în plămâni.
— Îmi place cum respiri, puștiule, zise prietenos doctorul.
Mâncărimea se răspândi prin tot corpul lui Christopher, aducând
cu ea pe toți oamenii consultați de doctor în acea zi. Durerile și
suferințele lor. Febra și migrenele. Christopher simți lama intrând în
gâtul domnului Henderson. Cincizeci de ani de căsnicie aruncați pe
apa sâmbetei cu o singură lovitură de cuțit de tăiat pâine.
Ți-am pregătit zece mii de mese cu cuțitul ăsta!
Gripa era pretutindeni. Doar că nu era gripă. Era doamna
șuierătoare de pe cealaltă parte a geamului. Era sigur că-i așa. Mama
lui Christopher îi mai dădu să soarbă odată din sucul de mere. Avea
gustul sângelui domnului Henderson, picurând pe masa din
bucătărie. Lui Christopher îi veni să vomite, dar nu putea. Altfel nu
i-ar fi dat în veci drumul de aici. Și trebuia să iasă de aici.
— E delicios, mami. Mulțumesc.
Christopher o simți în încăpere pe doamna șuierătoare.
Urmărindu-i pe toți. Manevrându-i ca pe niște marionete trase de
sfori. Sfori, cum aveau oamenii-căsuță poștală. Sfori ca la întrecerea

Î

baloanelor. Începu să intre în mințile oamenilor și să vadă cu ochii
lor. Ochiul gigantic se mărește. Răul e în doctor acum. Își scarpină
palma. Cea cu care a ținut, la examenele de la facultate, fițuicile.
— Doamnă Reese, nu e nimic în neregulă, fizic vorbind, cu fiul
dumneavoastră.
— Domnule doctor, numai dacă-i puneți mâna pe frunte...
— Termometrul spune 36 cu 8.
— Atunci e stricat.
— Am încercat trei. Nu pot fi toate stricate. Nu are febră.
— Ai putea prăji un ou pe fruntea lui.
— Doamnă Reese, fiul dumneavoastră nu are febră.
Christopher simți cum indignarea mamei lui creștea. Încercă
totuși să păstreze un ton coborât.
— Și sângele care-i curge din nas?
— Nu are hemofilie, doamnă Reese.
— Dar îi tot curge...
— Am făcut analize. Nu are hemofilie.
— Atunci ce are?
— Nu știm.
Furia mamei lui creștea. Furiile tuturor creșteau.
— Nu știți? L-ați sucit și l-ați învârtit două zile... și acum nu știți,
lua-v-ar naiba?
— Doamnă Reese, vă rog să vă liniștiți.
— Mă liniștesc pe dracu’. Mai faceți analize.
— Am făcut. De sânge. Tomografie. Ecografie.
Doamna șuierătoare...
Doamna șuierătoare devine... Mai puternică.
— Mai faceți niște nenorocite de analize!

— Nu mai avem ce face! Le-am făcut pe toate. Nu are nimic,
doamnă Reese!
— DAR UITAȚI-VĂ LA EL!
Arătă spre băiat cu degetul și Christopher se văzu prin ochii ei.
Era palid ca o stafie. Sub nas avea o crustă de sânge. Voia să-i spună
că doamna șuierătoare e chiar acum în cameră și-i face pe toți să se
urască. Însă nu îndrăzni, fiindcă...
— Doamnă Reese, există vreun istoric de boli mintale în familia
dumneavoastră?
...putea să pară bolnav psihic.
— Există vreun istoric de boli mentale în familie? repetă doctorul.
În cameră se lăsă tăcerea. Christopher își văzu mama încremenind
pe scaun. Nu răspunse. Doctorul păru mulțumit că obține un
moment de calm. Începu să vorbească, rostind cuvintele șovăielnic,
de parcă ar fi pășit pe vârfuri din silabă în silabă.
— Doamnă Reese, vă întreb fiindcă am văzut de multe ori
afecțiuni psihosomatice la copii. Când nu găsim un motiv de natură
fizică, de obicei se întâmplă fiindcă motivul e unul psihic.
Christopher își privi mama. Chipul îi era inexpresiv, însă luând-o
de mână, simți o frântură din filmul interior pe care și-l păzea atât. În
genunchi. Curățând cada. Cu mâinile iritate de detergentul cu clor.
Sângele soțului, care nu mai ieșea. Așa că își văzuse de drumul ei. Și
nu se mai oprise din drum.
— Fiul meu nu-i nebun, zise mama lui Christopher.
— Doamnă Reese, ziceați că și-a sfâșiat pielea de pe gât la școală.
Automutilarea e unul dintre semnele...
— Era un coșmar. Copiii mai visează urât.
Doctorul își ținu gura. Preț de o clipă.
Doctorul crede... doctorul crede... că am ceva grav. A văzut
schizofrenie la copii. Poate să apară la copii mai mici decât mine.

Doctorul lucrează... doctorul lucrează pentru doamna șuierătoare.
Doar că nu știe.
— Doamnă Reese, încerc să vă ajut fiul. Nu să-i fac rău. Aș putea
să chem chiar acum un psihiatru de copii. Ar putea să-l consulte
rapid. Dacă eliminăm ipoteza bolii psihice, vă promit că fac iarăși
toate analizele. Ne-am înțeles?
Tăcerea stărui în cameră. Zece secunde simțindu-se ca o oră. Până
la urmă, mama lui Christopher coborî a încuviințare bărbia. Doctorul
îi răspunse la fel și sună repede la psihiatrul de copii. Încercă apoi,
după ce închise, să dea situației o coloratură cât de cât pozitivă.
— Știu că vi se pare că au venit nori negri, doamnă Reese, dar
printre ei e și o rază de lumină, zise. Fiul dumneavoastră e perfect
sănătos fizic.
Își scărpină palma și zâmbi.
— Slavă Domnului pentru asta.

Capitolul 60

Mary Katherine se uită la portretul lui Iisus de pe perete și rosti o
rugăciune.
Știa că avea să fie pedepsită pe viață dacă părinții o prindeau
plecând de acasă, însă nu avea încotro. Nu i se mai permitea să ia
mașina. Nu se putea gândi la o scuză bună ca să se ducă la farmacie,
însă în minte îi stăruiau cuvintele doamnei Keizer.
„Miroși aiurea. Ești murdară. Fata asta e murdară!”
Mary Katherine își trase, pe sub cămașa de noapte, blugii.
Observă că nasturele o cam strângea în talie. Speră că doar se
îngrășase un pic. Doamne, te rog, doar m-am îngrășat, așa-i? Se
dezbrăcă de cămașă și își luă geaca cu litere. Cea pe care o primise
pentru cântatul la flaut în fanfara școlii.
Se duse lângă pat și îndesă perna sub așternut ca să pară că-i încă
acolo. Apoi luă pușculița. Cea pe care i-o dăruise bunica Margaret
înainte să moară. Mary Katherine nu mai voia s-o folosească. Doar
nu mai era copil. Însă era ultimul lucru pe care i-l lăsase bunica ei,
așa că se simțea vinovată la gândul de a renunța la ea.
Scoase tot ce era în pușculiță, inclusiv mărunțișul.
Adăugă și banii obținuți ca bonă.
Îi ieșeau cam patruzeci și trei de dolari.
Era destul.
Mary Katherine ieși din dormitor. Merse pe culoar și se opri la ușa
părinților. Ascultă liniștea de cealaltă parte a ușii până ce-și auzi
tatăl sforăind. Coborî apoi la parter, înșfăcă cheile mașinii de pe
inelul aflat sub portretul lui Iisus și ieși pe alee, apropiindu-se de
mașină. Porni motorul berlinei. Fără zarvă. Nu așteptă să se
încălzească habitaclul. Intră, și mâinile aproape că-i înghețară pe
volan până ce febra ei încălzi suprafața lui de piele.

Nu știa încotro s-o apuce. Nu se putea duce la Rite Aid, lângă
South Hills Village, fiindcă lumea ar fi putut afla că fusese pe-acolo.
Debbie Dunham lucra la complexul Giant Eagle, unde se afla cealaltă
farmacie deschisă până târziu. Mary Katherine nu-și putea permite
să fie văzută.
Decise s-o apuce pe Autostrada 19.
Departe de Mill Grove.

.............................................