Pactul, Jodi Picoult

..........................................................
                          4-14

             Melanie își aplecă într-o parte capul, ascultând un zgomot ce aducea cu un obiect hârșâit și târât pe o suprafață solidă. Își mută privirea către tavan, după care se încruntă și se întoarse cu fața la tăblia patului care era lipită de perete.

    Își lipi urechea de el.

    - Îi auzi pe Gus și pe James, declară ea.

    - Gus și.....

    Melanie încuviință din cap și zgâlțâi tăblia patului, astfel încât Michael se priceapă.

    - Reni, pe naiba!

    Michael zâmbi cu subînțeles.

    - Gus și James?

    Melanie dădu la o parte păturile și se băgă în pat.

    - Cine altcineva să fie acolo?

    - Știu, dar, totuși, James?

    Melanie stinse lampa de pe noptiera ei. Își încrucișă brațele, ciulind urechile și așteptând să audă următorul trosnet și geamăt de dincolo de perete.

    - Care-i problema cu James?

    - A, nu știu. Dar nu ți-e mai ușor să ți-o închipui pe Gus făcând așa ceva decât pe James?

    Melanie se încruntă.

    - De obicei, n mă gândesc la niciunl dintre ei că o fac.

    Ridică din sprâncene.

    - Tu te gândești?

    Michael roși.

    - Păi, da, firește. Mi-a trecut prin minte o dată sau de două ori.

    - Ce gânduri mărețe!

    - Ei haide! râse Michael. Pun pariu că și ei s-au gândit la noi.

    Dintr-o singură mișcare agilă, se rostogoli peste ea.

    - Am putea să le oferim și noi ceva de ascultat.

    Melanie păru îngrozită.

    - În niciun caz!

    Se așezară fiecare pe perna lui.Prin peretele subțire răzbătea un geamăt slab de plăcere. Michael râse și se întoarse pe partea lui.

    Multă vreme după ce el adormi, Melanie continuă să-i asculte în timp ce făceau dragoste, încercând să se imagineze pe ea însăși scoțând acele gemete.

                Când nu putea să doarmă, Chris rememora ajunurile de Crăciun din anii trecuți, gândindu-se la mașinuța de curse de sub brad, la setul de trenulețe, la bicicleta cea nouă. Era un sentiment plăcut, insomnie alimentată de emoție.

    Nu avea nimic de-a face cu ceea ce simțea în acel moment.

    De fiecare dată când închidea ochii, vedea iepurele mort.

    Chris se gândea la ceea ce spunea tatăl lui când avea o zi foarte proastă la spital: Tot ce-i trebuia era o băutură bună, tare.

    Așteptă până când părinții lui sfârșiră jocul de-a Moș Crăciun - ceea ce era cam stupid, având în vedere că nici Kate nu mai credea în el - după care se furișă la bucătărie.  Știa că e o sticlă de Sambuca pe undeva prin frigider.

    Tatăl lui și al lui Emily băuseră câteva păhărele la niște trabucuri bune, cu o noapte în urmă. Încă mai era pe 3 sferturi plină.

    Chris găsi un pahar de suc în dulap și îl umplu până sus. Inhală mirosul alcoolului - îi aducea aminte de lemnul-dulce și luă o gură.

    O văpaie îi arse gâtlejul până jos, în stomac. 

    Iepure, se gândi el cu un zâmbet fals întipărit pe chip, care iepure?

    Pe când ajunse la jumătatea paharului, nu-și mai simțea vârfurile degetelor de la mâini ori de la picioare. Bucătăria se învârtea într-un mod plăcut. Acum, sticla era goală mai mult de jumătate, iar Chris o înclină într-o parte, urmărind alcoolul cum tremură și cum curge.

    Poate vor crede că Moșul l-a băut, își spuse în sinea lui. La naiba cu fursecurile și cu laptele!

    Gândul acesta i se păru atât de amuzant, încât izbucni brusc în râs. Atunci o văzu pe Emily stând în pragul ușii de la bucătărie.

    Era îmbrăcată într-o cămașă de noapte din flanel, cu pinguini micuți imprimați pe ea. Sau, cel puțin, așa îi vedea el - pinguini.

    - Ce faci aici? îl întrebă ea.

    Chris zâmbi.

    - Ce ți se pare că fac?

    Emily nu răspunse, ci doar se apropie și mirosi sticla de Sambuca.

    - Îh! făcu ea, strâmbând din nas și ținând-o la distanță. E dezgustător!

    - E raiul pe pământ, o corectă Chris.

    Se întrebă dacă Emily pusese vreodată alcool în gură. Din câte știa el, nu consumase. Îl distra ideea ca el s-o învețe la rău, așa că se aplecă înainte și îi întinse paharul.

    - Gustă! Seamănă cu dulciurile pe care le primești la cinema.

    - Adică bune și multe?

    Chris aprobă din cap.

    - Exact așa.

    Emily șovăi, cu mâna strânsă în jurul paharului.

    - Nu știu ce să zic.

    - Fricoaso!

    Chris știa că nu era nevoie să-i spună mai mult.

    Ochii lui Emily sclipiră în lumina lunii, iar degetele ei se încordară pe paharul de suc. Îl duse la buze și îl dădu pe gât, înainte ca prietenul ei să apuce să o avertizeze să bea încet, cu înghițituri mici.

    I se declanșă o tuse violentă. Simți cum i se pune un nod în piept, scuipând astfel, pe masa din bucătărie, toată Sambuca pe care o băuse. Făcu ochii cât cepele și își strânse mâinile în jurul gâtului.

    - Iisuse! făcu Chris, bătând-o pe spate.

    În cele din urmă, Emily își recăpătă suflul.

    - Dumnezeule mare! spuse ea, gâfâind. Chestia aia....

    - .... nu e pentru voi!

    Chris și Emily își ridicară numaidecât capetele ca să-și vadă părinții adunați în pragul bucătăriei, care mai de care mai sumar îmbrăcat. James, cu ochii mijiți, făcu un pas în față.

    - Ați vrea să-mi spuneți ce se-ntâmplă aici?

    Chris nu află niciodată motivul pentru care Emily recunoscu ceea ce făcuse în acea noapte. Înainte, când mai fuseseră prinși făcând năzbâtii, se apăraseră întotdeauna unul pe celălalt - solidaritatea era temelia prieteniei lor. Însă, de data asta, sub privirea furioasă a tatălui ei, Emily cedă:

    - E vina lui Chris, spuse ea, arătând înspre el cu un deget tremurând, el m-a pus să gust.

    Uluit, Chris se lăsă pe un scaun.

    - Eu te-am pus? izbucni el. Eu te-am pus? Eu ți-am dus paharul la gură și ți-am turnat pe gât?

    Buzele lui Emily se deschiseră și se închiseră la loc în tăcere, precum un pește.

    - Hai să nu mai pierdem timpul, începu tatăl băiatului, de ce te afli aici bând alcool?

    Chris dădu să explice. Dar, când își privi tatăl în ochi, revăzu iepurele acela, cu trupul sfârtecat, iar cuvintele cărora voia să le dea glas nu reușiră să treacă de regretul ce îi îneca gâtul.

    Scutură capul; acea mișcare îl trimise înapoi în pădure, pe când era cu pușca fumegândă în mână și se holba la sângele din zăpadă.

    Își acoperi gura cu mâna și dădu fuga la baie, nu înainte s-o zărească pe Emily plecându-și privirea și dispărând.

                  Nu avură parte de un Crăciun fericit.

    Chris își petrecu dimineața singur, în camera lui, ascultându-i pe ceilalți cum se forțau să pară veseli în timp ce-și desfăceau cadourile.

    Singura persoană care părea într-adevăr să se simtă bine era Kate; fetița nu se trezise deloc în timpul circului din noaptea precedentă.

    Se întrebă ce aveau de gând să facă oare cu cadourile lui. Aveau să le returneze? Aveau să le doneze săracilor? Se îndoia că avea să le vadă vreodată.

    Chris se aruncă pe pat cu fața în jos, încercând să se convingă că nu îi pasă.

    Puțin după ora 3, mama lui intră în cameră. Era îmbrăcată cu salopeta de schi, ochelarii de protecție atârnându-i de după gât.

    Când o văzu, pe Chris îl săgetă un sentiment de invidie. Deși cu o zi în urmă se săturase de atâta schiat, ar fi dat orice să fi rămas pe pârtie, în loc să fi vânat iepurele ăla stupid.

    Gus îi puse mâna pe braț.

    - Hei, spuse ea. Crăciun fericit!

    - Cum zici tu, răspunse el, îndepărtându-se de ea.

    - Am hotărât împreună cu tatăl tău că, dacă vrei, poți să te duci la schi restul zilei.

    Restul zile însemna cam o oră. Chris băgă de seama că mama lui nu pomenise nimic de cadouri.

    - E și Emily aici, spuse încetișor mama lui. N-a vrut să meargă la schi fără tine.

    Și de-aia nu mai pot eu, își spuse Chris în sinea lui, însă nu scoase decât un pufnit.

    O urmări cu privirea pe mama lui ieșind din cameră, după care o zări pe Emily, spășită în pragul ușii.
    - Salut! i se adresă ea. Cum te simți?
    - Nemaipomenit, mormăi Chris.
    - Vrei să, ăăă, vii cu mine?
    Nu voia. Nu s-ar fi urcat cu ea în barca de salvare nici dacă vaporul ar fi fost pe punctul să se scufunde. Emily devenise o trădătoare, și Chris nu o putea ierta așa ușor.
    - M-am dat de una singură cu Vipera Neagră, spuse ea.
    Auzind asta, Chris își ridică privirea.
    Vipera Neagră era una dintre pârtiile cele mai dificile care existau la Sugarloaf, cu o mulțime de cotituri, dâmburi și curbe care-ți ieșeau în cale pe neașteptate. Se dăduse și el de câteva ori, dar de fiecare dată foarte încet, de vreme ce trebuia să stea cu Emily, căreia îi era frică să schieze și nu făcea decât câteva mișcări, înainte s-o cuprindă iar groaza.
    Dacă Emily coborâse pe pârtia aceea de una singură, probabil că îi luase vreo două ore.
    Deodată, ceva se zbătu în pieptul lui Chris. Putea să se răzbune atât de ușor pe ea pentru noaptea trecută. Se simțea vinovată - era cât se poate de evident - așa că ar fi fost dispusă să facă orice i-ar fi cerut el. Avea s-o ducă pe o pârtie și mai dificilă decât Vipera Neagră, unde pe care, odată coborâtă, să o facă să tremure în clăpari.
    Pe chipul mohorât al lui Chris răsări un zâmbet.
    - Ei bine, spuse el, ridicându-se în picioare, ce mai așteptăm?

                Emily tremura ca o frunză în vârful celei mai înalte pârtii din Sugarloaf, ținând în față bețele de schi, de parcă ar fi vrut să le pună stăvilar între ea și panta abruptă.
    - Em, o strigă Chris nerăbdător, acoperind șuieratul vântului, haide!
    Fata își mușcă buza și își dădu drumul, făcând din când în când plugul ca să mai reducă din viteză. Însă curba era prea strânsă, iar ea sfârși prin a se încurca într-o învălmășeală de brațe, picioare și schiuri chiar înainte să-l ajungă pe Chris.
    - A fost cam nasol, spuse ea, încercând să-și recapete răsuflarea.
   Chris zâmbi cu răutate.
    - Iar asta a fost partea cea mai ușoară.
    Emily chiar se gândea serios să-și dea jos schiurile și să coboare muntele la pas, însă voia cu orice preț să-i intre din nou în grații lui Chris. La urma urmelor, ea era vinovată pentru faptul că el își petrecuse întreaga dimineață închis în camera lui.
    Îl urmări cu privirea pe Chris cum coboară panta, balansându-și șoldurile dintr-o parte în alta cu grația unei feline. Era un atlet înnăscut, făcea totul să pară atât de simplu.
     Trăgând aer în piept, Emily își luă având cu bețele.
    Cel puțin, dacă nu reușesc, el va fi acolo să-mi atenueze căderea.
    Luă prima curbă cu viteză prea mare, așa că trecu glonț pe lângă Chris, care era la câțiva metri mai jos de ea, îndreptându-se cu o viteză alarmantă spre marginea pârtiei.
    - Taie curba! îl auzi pe Chris, strigând, și aproape că îi veni să râdă.
    Chiar credea că avea atâta autocontrol?
    Se lovi cu primul, apoi cu al doilea schi de gardul de la marginea pistei. Încercă să-și unească genunchii și să-și acopere picioarele, însă un val de sudoare rece îi trecu pe sub brațe și pe spate.
    Simți aerul vibrând pe când Chris îi striga numele, însă chiar atunci schiul i se prinse într-un tufiș, iar până să cadă la pământ, Emily nu mai simți altceva decât o senzație de ușurare.
    A avut noroc că nu și-a rupt gâtul.
    Ar fi putut fi mult mai rău.
    Asta o să doară ca naiba.
    Nu știau că Chris îi poate auzi, însă băiatului nu-i scăpase niciun cuvințel.
    Paramedicii care veniseră de la cabana-bază ca s-o transporte pe Emily cu ambulanța nu avuseseră de ales și trebuiseră să-l ia pe Chris cu ei la spital, de vreme ce se ținea de ea ca o lipitoare, iar părinții fetei nu răspunseseră încă la apel.
    El rămăsese alături de Emily în ambulanță și chiar și în sala de urgențe, iar, după un timp, oamenii pur și simplu renunțaseră la încercare de a-l smulge de lângă ea.
    Când o văzuse ieșind de pe traseu - Doamne, nici nu se putea gândi la asta fără să tremure. Nu voise s-o părăsească, însă fusese nevoit să se ducă după ajutor.
    Oprise pe cineva, îi spusese să aducă patrula de schi și își dăduse schiurile jos, ca să poată alerga înspre locul unde zăcea Emily. Știa că nu trebuie să o miște, însă o luase de mână și simțise cum i se întoarce stomacul pe dos.
    Era numai vina lui. Dacă nu ar fi adus-o pe Emily pe pista aceea, în încercarea lui de a se răzbuna pe ea, n-ar fi ieșit niciodată de pe traseu.
    Emily își veni în simțiri pe când ambulanța se îndrepta spre spital.
    - Doare, spuse ea, înghițind cu greu. De ce?
    Chris nu îi spuse că avea piciorul rupt, glezna răsucită într-o poziție nefirească, întocmai ca un personaj prostuț din desenele animate. Nu îi spuse cât de mult se rostogolise înainte să se oprească și nici că fața îi era aproape de nerecunoscut din cauza zgârieturilor și a vânătăilor.
    - Ai căzut, îi spuse el simplu. O să fii bine.
    Ochii lui Emily se umplură de lacrimi.
    - Mi-e frică, șopti ea, iar vocea i se frânse. Unde-i mama?
    - Pe drum, îi zise el, dar sunt eu lângă tine.
    Se aplecă în față și o cuprinse cu stângăcie în brațe. Închise ochii și își jură că, începând din acel moment, avea să fie îngerul ei păzitor.

                    Piciorul fracturat al lui Emily avu prioritate în fața prostiei lui Chris de a consuma alcool.
    Melanie și Gus insistară să se întoarcă la Bainbridge, iar Michael înclina și el să ia aceeași decizie, însă, în cele din urmă, Emily îi convinse să rămână până la sfârșitul vacanței.
    Din spirit de solidaritate, toată lumea înlocui schiatul cu partide-maraton de Scrabble și Monopoly. Încă de a doua zi, Emily se săturase să fie tratată ca o invalidă, așa că îi goni pe toți pe pârtie.
    După câteva deliberări, Melanie se învoi să meargă pentru aproximativ o oră. Însă Chris refuză să plece de lângă Emily.
    - N-am chef să mă duc, spuse el, și nimeni nu insistă.
    Băiatul ședea împreună cu Emily pe canapeaua din fața șemineului, ea sprijinindu-și piciorul pe măsuța de cafea. Priveau flăcările și vorbeau; Chris îi relată episodul cu iepurele, iar Emily îi mărturisi cât de vinovată se simțise pentru faptul că-l pârâse. Își spuseră, în glumă, că ar putea să ia Sambuca din frigider, cât timp părinții lor erau plecați din apartament.
    Abia când focul trosni mai tare de la apa ce îmbibase lemnul, își dădu Chris seama că adormise. Își coborî privirea și văzu că și pe Emily o furase somnul. Ea încă dormea. Nu știa cum se făcea, dar fata se ghemuise cu capul pe pieptul lui.
    Era cam grea și nu stătea prea comod. Îi simți căldura umedă a obrazului răzbătând prin tricoul lui de bumbac. Respirația ei mirosea a fructe de pădure.
    Atunci, pe neașteptate, i se întări. Roșu ca focul, încercă să scape de umflătura din pantaloni fără s-o trezească pe Em. Însă mișcarea aceasta îl făcu să-i atingă cu brațul pieptul, sânii.
    Pentru numele lui Dumnezeu, nu era nimeni alta decât Emily! Aceeași Emily care îi folosise scaunul înalt când el nu mai încăpuse în el.
    Cum era posibil ca o fată pe care o cunoscuse dintotdeauna să devină brusc o persoană de nerecunoscut.
    Ea se foi, clipind de câteva ori și dându-se la o parte când își dădu seama că stătea pe pieptul lui.
    - Îmi pare rău, spuse ea, încă suficient de aproape încât Chris, deși ridică din umeri indiferent, aproape că putea simți pe buzele lui gustul cuvintelor rostite de buzele ei.

                         Chris credea că nu avea s-o mai prindă în veci singură.
    De 3 zile încerca să găsească tot felul de modalități pentru a o face pe Emily să se sprijine de el, să se frece de el, să se atingă de el.
    Voia s-o sărute. Iar șansa lui cea mare îi dispărea printre degete.
    Părinții lor trebuiau să meargă la petrecerea de Anul Nou organizată de cei din Sugarloaf. Însă Melanie și Michael nu prea aveau chef, temându-se că, dacă Emily ar avea nevoie de ei, n-ar avea cum să-i contacteze.
    Toți 4 stăteau în ușă, îmbrăcați în hainele lor elegante de seară, încercând să ia o decizie unanimă.
    - Am 13 ani, spuse Emily. N-am nevoie de o dădacă.
    - Dacă se întâmplă ceva, interveni Chris, eu știu să conduc. Pot oricând să iau cealaltă mașină și să merg la recepție.
    Gus și James se întoarseră amândoi deodată.
    - Nu era nevoie să știm asta, spuse James sec.
    Apoi i se adresă lui Michael:
    - Să-ți iei cheile!
    Melanie, care ședea lângă Emily pe canapea, îi duse mâna la frunte.
    - Mi-am rupt piciorul, bombăni Emily, n-am gripă!
    Gus puse mâna pe umărul lui Melanie.
    - Tu ce zici?
    Melanie ridică din umeri.
    - Tu ce-ai face?
    - Cred că m-aș duce. Nu poți face nimic ca să se simtă mai bine.
    Melanie se ridică în picioare, dându-i lui Emily părul de pe frunte pe spate. Ea se încruntă și și-l dădu înapoi.
    - În regulă. Dar s-ar putea să mă întorc înainte de miezul nopții, spuse Melanie, apoi i se adresă lui Gus cu un zâmbet răutăcios: Știi bine că ești o mică mincinoasă. Dacă ar fi fost Kate în locul lui Emily, n-ai fi plecat de lângă ea nici măcar un metru.
    - Ai dreptate, recunoscu Gus cu bunăvoință. Dar nu-i așa că am fost foarte convigătoare?
    Se întoarse către Chris:
    - Ai s-o duci pe Kate la culcare la timp?
    Kate se văită din capul scărilor.
    - Ma-măăă! Nu pot să rămân și eu trează până la miezul nopții?
    - Sigur că da! îi strigă Gus, după care îl privi pe Chris și îi spuse pe o voce scăzută: După ce-o să ațipească pe canapea, peste vreo jumătate deoră, s-o duci sus.
    Își sărută apoi fiul pe frunte și îi făcu lui Emily cu mâna.
    - Să fii cuminte, adăugă ea și, însoțită de ceilalți, îi lăsară pe Chris și Emily în voia lor.

                   Chris își agita mâinile în poală. Aproape că îl durea de dorința de a o atinge pe Emily, care era la numai 20 de centimetri depărtate.
    - Chris, șopti Emily, cred că Kate a adormit.
    Îi făcu semn cu capul spre stânga, unde Kate adormise ghemuită.
    - Poate că ar trebui s-o duci sus.
    Încerca oare să-i spună că și ea voia să rămână singură cu el?
    Chris se strădui să-i surprindă privirea lui Emily, să vadă ce mesaj voia cu adevărat să-i transmită, însă ea își scărpina pielea iritatăă din jurul ghipsului.
    Își luă sora în brațe și o duse în camera ei. O băgă în pat, după care închise ușa de la dormitor.
    De data asta, se asigură că se așază cât mai aproape de Emily, întinzându-și brațul de-a lungul spătarului canapelei.
    - Vrei ceva de băut? Floricele?
    Emily scutură din cap.
    - Nu, e-n regulă.
    Luă telecomanda și începu să o butoneze, schimbând canal după canal.
    Chris își lăsă degetul mare să atingă marginea mânecii lui Emily. Când văzu că nu se retrage, își puse încă un deget, apoi încă unul, până când ajunse să-i atingă umărul cu toată mâna.
    Nu putea s-o privească, pur și simplu nu putea. Dar o simțea pe Emily perfect nemișcată, îi simțea temperatura crescândă a trupului și, pentru prima oară în acea seară, începu să se relaxeze.

                  În agitația produsă de dilema de a o lăsa sau nu pe Emily singură, cei 4 părinți nu băgară de seamă că pe invitație scria: „Fiecare vine cu băutura lui la petrecere”.
    James se oferi să dea o fugă și să cumpere șampanie, iar Gus îi aminti să se întoarcă înainte de miezul nopții.
    Nu îi trecu prin cap să se uite la ceas, decât abia în parcarea celui de-al III-lea supermarket pe care îl găsea închis.
    E 11,26, se gândi el, neștiind că bateriile de la ceasul lui Timex muriseră cu câteva minute în urmă. Mă reped până la apartament, ca să iau o sticlă de vin.
    În realitate, era 12 și 2 minute.

                 Chris își aminti că, odată, făcuse un fluture să-i aterizeze în palmă. Încremenise pe loc, convins că dacă, fie și prin minte i-ar fi trecut vreun gând aiurea, frumoasă creatură și-ar fi luat zborul. Așa se simțea și acum, cu Emily.
    Nici ea, nici el nu scoseseră o vorbă, însă, de 42 de minute, el își ținea brațul pe după ea, ca și cum ar fi fost cel mai firesc lucru din lume.
    La televizor, oamenii din Times Square o luaseră razna.
    Chris simți cum Emily se trage un milimetru mai aproape de el.
    Apoi se făcu 1994.
    Emily apăsă cu degetul mare butonul „Mut” al telecomenzii.
    - An Nou fericit! șopti el, aplecându-și capul înspre al ei.
    Fata se întoarse în aceeași direcție și se loviră nas în nas, dar ea râse, și totul fu în regulă, pentru că, la urma urmelor, era doar Em. Gura ei era cel mai catifelat lucru pe care îl simțise vreodată. O apucă de bărbie, cât să-i deschidă puțin mai larg gura, iar limba lui trecu peste dinții ei perfect aliniați.
    Emily se retrase imediat; la fel și Chris. Cu colțul ochiului, putea să-i vadă pe cei 1 milion de oameni din Times Square sărind în sus și râzând.
    - La ce te gândești?
    Emily se înroși puternic.
    - Mă gândesc că e.... uau! făcu ea.
    Chris zâmbi, cu gura pe gâtul ei.
    - Și eu la fel, spuse, căutând-o din nou.

            Când James intră în apatament, televizorul viua de zgomotul petrecerii. După care, brusc, totul amuți. Se opri în bucătărie, ținând în mână o sticlă de șampanie. O puse pe masa din bucătărie și se îndreptă spre sufragerie.
    Primul lucru pe care îl văzu fu televizorul, ce anunța fără sonor, irevocabil, intrarea în anul 1994. Apoi îi văzu pe Chris și pe Emily, sărutându-se pe canapea.
    La început, uimit din cale-afară, James nu se putu clinti din loc, nu putu scoate un sunet. Erau doar niște copii, pentru numele lui Dumnezeu!
    Apoi își dădu seama că Chris și Emily făceau întocmai ceea ce toată lumea sperase că aveau să facă.
    Se dădu înapoi, fără să-i deranjeze, părăsi apartamentul și se sui în mașină. Încă mai zâmbea când ajunse la recepție.
    Gus îl zări, cu obajii în flăcări de mânie și cu confetti în păr.
    - Ai întârziat, îi reproșă ea.
    Cu zâmbetul pe buze, James le povesti lui Gus și soților Gold scena la care asistase. Melanie și Gus râseră încântate. Michael scutură din cap.
    - Ești sigur că doar se sărutau?
    Toți 4 își ridicară paharele cu apă, în cinstea noului an. Niciunul dintre ei nu băgă de seamă că James uitase șampania.

                                                  ACUM
                                       MIJLOC ȘI SFÂRȘIT
                                      DE NOIEMBRIE 1997

                   În zilele care au urmat morții lui Emily, Melanie se pomenea pironid cu privirea cele mai banale lucruri: spirala din lemnul mesei din sufragerie, mecanismul cu fermoar al unei genți. Putea să se holbeze ore în șir la astfel de lucruri, ca și cum nu le-ar mai fi văzut de 1 milion de ori înainte.
    Simțea că atenția ei pentru detalii devine obsesivă, dar necesară.
    Melanie își petrecu dimineața rupând paginile unui carnețel și aruncându-le la coșul de gunoi. Urmări cum mormanul de pagini albe și mototolite se mărește, devenind un mic vârtej.
    Când sacul de gunoi se umplu pe jumătate, îl scoase din coș cu gândul să-l ducă afară. Începuse să ningă, prima ninsoare din acea iarnă. Captivată, scăpă din mână sacul de gunoi, și întinse mâna înainte.
    Se sperie când auzi telefonul, țârâitul lui strident răsunând prin ușa deschisă a bucătăriei. Melanie se întoarse și fugi înăuntru, ajungând într-un suflet la receptorul de la perete.
    - Alo?
    - Alo, răspunse o voce veselă. Aș dori să vorbesc cu Emily Gold.
    Și eu, își spuse Melanie în sinea ei, închizând telefonul fără să scoată un cuvânt.

                       Chris ședea incomod pe scaunul din cabinetul doctorului Emanuel Feinstein, prefăcându-se că se uită la fotografiile cu poduri acoperite care decorau pereții și aruncându-i priviri furișe secretarei, care tasta atât de repede la calculator, încât abia dacă putea să-i deslușească degetele. Deodată, telefonul sună.
    Secretara îi zâmbi lui Chris.
    - Poți intra acum, îi spuse ea.
    Chris încuviință din cap și se îndreptă spre încăperea alăturată, întrebându-se de ce fusese lăsat să aștepte o jumătate de oră, de vreme ce înăuntru nu mai era niciun alt pacient.
    Psihiatrul se ridică, ocolind biroul.
    - Poftim, Chris, intră. Eu sunt doctorul Feinstein. Încântat de cunoștință.
    Îi făcu semn către scaun - nu către canapea, după cum băgă de seamă Chris - iar el se așeză.
    Doctorul Emanuel Feinstein nu era babalâcul pe care și-l închipuise el, socotind după numele pe care îl purta acesta, ci un individ care ar fi arătat la fel de natural și ca tăietor de lemne sau ca muncitor pe o platformă petrolieră.
    Avea părul blond și des, care îi ajungea până la umeri, și era cu mai bine de 15 centimetri mai înalt decât Chris.
    - Așadar, începu psihiatrul, ocupând scaunul din fața lui Chris, cum te simți?
    Chris ridică din umeri, iar doctorul se aplecă în față ca să ia dispozitivul de înregistrare de pe măsuța de cafea dintre ei. Derulă înapoi caseta, ascultându-și propria întrebare, după care zgâlțâi dispozitivul.
    - Chestia ciudată cu dispozitivele astea e că nu înregistrează răspunsurile nonverbale, spuse doctorul Feinstein. Avem o singură regulă aici, Chris. Răspunsurile pe care le dai trebuie să emită o frecventă fonică.
    Chris își drese glasul. Orice sentiment lipsit de pizmă pe care îl încercase în privința psihiatrului dispăruse acum din nou.
    - Bine, rosti el răgușit.
    - Bine ce?
    - Mă simt bine, mormăi Chris.
    - Dormi bine? Mănânci?
    Chris încuviință din cap, după care aruncă o privire către dispozitivul de înregistrat.
    - Da, răspunse el răspicat. Mănânc bine, dar câteodată nu pot dormi.
    - Aveai problema asta și înainte?
    Înainte, scris cu majusculă. Chris scutură din cap, iar ochii i se umplură de lacrimi. Era o reacție cu care începuse să se obișnuiască. I se întâmpla ori de câte ori se gândea la Emily.
    - Cum merg lucrurile acasă?
    - Ciudat, recunoscu Chris. Tatăl meu se poartă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, iar mama îmi vorbește de parcă aș fi un copil de 6 ani.
    - De ce crezi că părinții tăi te tratează astfel?
    - Probabil pentru că sunt speriați, răspunse Chris. Eu aș fi.
    Cum ar fi să afli, în doar câteva minute, că fiul sau fiica ta, lumina ochilor tăi, nu este de fapt persoana pe care ți-o închipuiai? Deodată, îi aruncă psihiatrului o privire încruntată.
    - Le spuneți părinților mei ce vă zic eu aici?
    Doctorul Feinstein scutură din cap.
    - Mă aflu aici pentru tine. Sunt susținătorul tău. Ce îmi spui aici rămâne între noi.
    Chris îl privi neîncrezător. De parcă asta l-ar fi făcut să se simtă mai bine. Nu-l cunoștea pe Feinstein nici cât negru sub unghie.
    - Încă te mai bate gândul să te sinucizi? îl întrebă psihiatrul.
    Chris trăgea de o gaură din blugii lui.
    - Câteodată, murmură el.
    - Ai un plan anume.
    - Nu.
    - Crezi că e posibil ca noapte de vineri să te fi făcut să te răzgândești?
    Chris îl străfulgeră cu privirea.
    - Nu înțeleg.
    - Atunci, ce-ar fi să-mi povestești cum te-ai simțit. Cum a fost când ți-ai văzut prietena împușcându-se.
    - Nu era prietena mea, îl corectă Chris. Era fata pe care o iubeam.
    - Înseamnă că ți-a fost de două ori mai greu, îi spuse doctorul.
    - Așa e, răspunse Chris, revăzând scena: capul lui Emily, țâșnind în partea stângă, ca și cum ar fi fost pălmuită de o mână invizibilă, sângele care i se scurgea lui printre degete.
    Ridică privirea către psihiatru, întrebându-se ce anume aștepta bărbatul să audă de la el.
    După o tăcere prelungă, doctorul făcu o nouă încercare.
    - Probabil că ai fost foarte supărat.
    - Plângeam din nimic.
    - Ei bine, îi spuse psihiatrul, e ceva absolut normal.
    - A, da, pufni Chris, absolut normal. Mi-am petrecut noaptea de vineri la spital, cu 70 de copci. Fata pe care o iubeam e moartă. Am fost internat într-o clinică de psihiatrie timp de 3 zile, iar acum sunt aici, unde ar trebui să mărturisesc tot ce-mi trece prin minte în fața unei persoane pe care nici măcar nu o cunosc. Mda, absolut normal pentru un adolescent de 17 ani, n-am ce zice.
    - Știi, începu doctorul Feinstein pe același ton, mintea este un lucru uimitor. Doar pentru că nu poți vedea rana, nu înseamnă că ea nu doare. Rămân cicatrici, dar se vindecă.
    Se aplecă în față.
    - Nu vrei să fii aici, înțeleg. Dar unde ai prefera să fii?
    - Cu Emily, răspunse Chris fără nici cea mai mică ezitare.
    - Adică mort.
    - Nu. Da.
    Chris își feri privirea. Se trezi uitându-se la ușa, una pe care nu o observase înainte și care nu dădea spre sala de așteptare din care venise. Ar putea fi, se gândi Chris, ușa prin care avea să iasă el. O cale care i-ar fi asigurat ieșirea, fără ca altcineva să știe că fusese înăuntru.
    Se uită la doctorul Feinstein și decise că o persoană care ține la intimitatea ta nu are cum să fie atât de rea.
    - Unde aș vrea să fiu, începu Chris cu jumătate de glas, este cu câteva luni în urmă.

                De îndată ce ușile liftului se deschiseră, Gus începu să se agite pe lângă fiul ei, pălăvrăgind neîntrerupt pe măsură ce îl conducea afară din clădirea spitalului în care se afla cabinetul doctorului Feinstein.
    - Deci, începu Gus de îndată ce urcară în mașină, cum a fost?
    Nu urmă niciun răspuns. Chris avea capul întors în altă direcție.
    - Pentru început, ți-a plăcut de el?
    - Dar ce, am fost la o întâlnire oarbă? mormăi Chris.
    Gus scoase mașina din parcare, încercând în sinea ei să-i găsească scuze.
    - Este un psihiatru bun? stărui ea.
    Chris continua să se uite pe geam.
    - În comparație cu ce? întrebă el.
    - Atunci.... te simți mai bine?
    El se întoarse încet către ea, țintuind-o cu privirea.
    - În comparație cu ce? repetă el.

                     James fusese crescut în Boston de niște părinți brahmani care ridicaseră stoicismul din Noua Anglie la rang de artă.
    Până la vârsta de 18 ani, locuise în aceeași casă cu ei și îi văzuse sărutându-se în public o singură dată, și atunci atât de rapid, încât ajunsese să creadă că nu se întâmplase decât în închipuirea lui.
    Să cedezi în fața durerii, a nefericirii sau a plăcerii era un lucru condamnabil: o singură dată plânsese James, pe atunci adolescent, și asta când îi murise câinele, iar părinții lui reacționaseră ca și cum și-ar fi făcut harakiri pe dalele de marmură de la intrare. Strategia lor pentru a depăși momentele grele era să lase în urmă situația supărătoare și să-și vadă de viață ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
    Pe vremea când James o cunoscuse pe Gus, reușea să stăpânească la perfecție această tehnică, dar o respinsese fără șovăire.
    Însă în acea noapte, pe când era singur în pivniță, încercă din răsputeri să regăsească acea orbire binecuvântată, intenționată.
    Stătea în fața dulapului cu puști. Cheia era încă în încuietoare. Se înșelase când îi crezuse pe copiii lui suficient de mari încât să slăbească grija excesivă pe care le-o purtase în urmă cu câțiva ani.
    Răsuci cheia și lăsă ușa să se deschidă larg, dând la iveală carabine și puști aliniate ca niște bețe  de chibrit. Marele absent era pistolul Colt, încă reținut de poliție.
    James atinse țeava de calibrul 22, prima pușcă pe care i-o dăduse lui Chris ca să învețe să tragă.
    Era oare vina lui?
    Dacă James n-ar fi fost vânător, dacă puștile nu ar fi fost atât de accesibile, oare s-ar mai fi întâmplat cea din toate astea? Dacă, în schimb, cauza ar fi fost niște pastile sau axfisiere cu monoxid de carbon, consecințele ar fi fost mai puțin dezastruoase?
    Scutură din cap să-și alunge gândul. Cu astfel de întrebări obsedante nu ajungea nicăieri. Trebuia să meargă înainte, să-și vadă de viață, să privească în viitor.
    Ca și cum ar fi descoperit brusc taina universului, James urcă cu pași grei treptele de la pivniță. Îi găsi pe Gus și pe Chris stând împreună în camera de zi. Amândoi își ridicară privirea când el dădu buzna pe ușa de la intrare.
    - Cred că de luni Chris ar trebui să se întoarcă la școală, anunță el cu respirație întretăiată.
    - Poftim? făcu Gus, sărind în picioare. Ești nebun?
    - Nu, răspunse James. Și nici Chris nu e.
    Chris îl țintui cu privirea.
    - Îți închipui că dacă am să mă întorc la școală, unde toată lumea o să se uite la mine de parcă aș fi un țicnit, o să mă facă să mă simt mai bine?
    - E ridicol! exclamă Gus, O să-l sun pe doctorul Feinstein. E prea curând.
    - Ce știe doctorul Feinstein? Nu l-a întâlnit pe Chris decât o dată. Noi îl știm dintotdeauna, Gus.
    James traversă încăperea și se opri în fața fiului său.
    - Ai să vezi, o să te întorci în gașca ta și o să-ți revii cât ai bate din palme.
    Chris pufni și îi întoarse spatele.
    - N-o să se-ntoarcă la școală! stărui Gus.
    - Dai dovadă de egoism.
    - Eu dau dovadă de egoism?
    Gus izbucni în râs și își încrucișă brațele.
    - James, nici măcar nu poate dormi noaptea. Plus că....
    - O să mă duc, îi întrerupse Chris ușor.
    Lui James îi străluciră ochii de bucurie și-l bătu ușor pe umăr pe fiul lui.
    - Perfect! spuse el triumfător. O să te-ntorci la cursurile de înot și o să te preocupi în legătură cu facultatea. De îndată ce o să-ți reiei activitățile, lucrurile or să arate al naibii de bine!
    Se întoarse către soția lui:
    - Trebuie să iasă din casă, Gus! Îl cocoloșești prea mult și nu-i rămâne altceva mai bun de făcut decât să-i umble prin cap tot felul de gânduri!
    James se răsuci pe călcâie, convins că aerul din casă era acum mai respirabil grație acestei mici schimbări de perspectivă.
    Scârbită, Gus se întoarse și părăsi încăperea. Înainte să iasă pe ușă, aruncă o privire mânioasă.
    - Chris e bine! strigă el ca s-o asigure. Nu e nimic în neregulă cu el.
    Trecură câteva clipe până să devină conștient de povara privirii fiului său. Capul lui Chris era înclinat într-o parte, cca și cum nu era furios pe James, ci de-a dreptul nedumerit.
    - Chiar crezi asta? întrebă el șoptit și-l lăsă de unul singur pe tatăl său..

                   Telefonul o făcu pe Melanie să tresară din somn și să se ridice în capul oaselor, dezorientată. Când se întinsese în pat să tragă un pui de somn, soarele strălucea pe cer. Acum, nu putea să-și distingă propria mână nici dacă o ținea în fața ochilor.
    Se răsuci la noptieră.
    - Alo? răspunse ea. Da?
    - Emily e acolo?
    - Încetează! șopti ea și lăsă receptorul să cadă, în timp ce se îngropă iar sub pături.

                    Melanie se ducea la cumpărături în fiecare dimineață de duminică la ora 8,30, oră la care restul lumii încă se relaxa în pat citind ziarul și bându-și cafeaua. Firește că duminica trecută nu se dusese. Și, în afară de resturile de la shiva, în casă nu mai era nimic de mâncare.
    Michael o urmărea cu privirea în timp ce-și trăgea pe ea haina și se chinuia cu fermoarul.
    - Știi, începu el stânjenit, pot să fac eu asta în locul tău.
    - Ce să faci? întrebă Melanie, îndesându-și mâinile în mănuși.
    - Să merg la cumpărături. Să mă ocup de treburi. Orice.
    Văzând chipul tras al lui Melanie, lui Michael îi trecu prin gând că, poate, modul în care suferea el era greșit. Murea pe dinăuntru din cauza pierderii lui Emily, dar, în exterior, acest lucru nu se vedea și, întru câtva, durerea lui nu părea atât de mare ca cea a soției sale.
    Își drese glasul, forțându-se să o privească.
    - Mă pot duce eu dacănu te simți încă în stare.
    Melanie râse. Până și ei i se păru că vorbele lui sunaseră bizar, ca o melodie fals interpretată.
    - Bineînțeles că mă simt în stare, răspunse ea. Ce altceva aș avea de făcut pe ziua de azi?
    - Ei bine, începu Michael, luând decizia pe moment, ce-ai zice să mergem împreună?
    Preț de o fracțiune de secundă, sprâncenele lui Melanie se apropiară. După care ridică din umeri.
    - Faci cum vrei, spuse ea, pornind.
    Michael își luă repede haina și fugi afară, unde Melanie îl aștepta în mașină. Motorul era pornit, gazele de eșapament învăluind automobilul într-un nor de fum.
    - Deci, încotro?
    - La Market Basket, răspunse Melanie, întorcând mașina. Ne trebuie lapte.
    - Mergem până acolo pentru lapte? Am putea să luăm de la....
    - Ai de gând să fii o companie plăcută, îi spuse Melanie cu buzele tremurânde, sau să mă pisălogești la cap.
    Michael se puse pe râs. Preț de-o clipă, se simți mai bine. Putea să numere pe degetele de la o mână momentele de acest fel din ultima săptămână.
    Melanie ieși de pe alee și o luă pe drumul Wood Hollow, accelerând. Deși se strădui din răsputeri să nu se uite într-acolo, Michael aruncă instinctiv o privire înspre casa familiei Harte.
    O siluetă mergea de-a lungul aleii, ducând tomberonul de gunoi până la marginea drumului.
    Pe măsură ce se apropiau, Michael desluși chipul lui Chris.
    Purta căciulă și mănuși, nu și haină. Băiatul își ridică ochii când auzi mașina apropiindu-se și, din câte-și putea da Michael seama, instinctul i se trezi când văzu că înăuntru erau soții Gold. Probabil că înainte să-și dea seama ce face, Chris ridică mâna și îi salută.
    Michael simți cum mașina o ia spre dreapta, înspre Chris, ca și cum băiatul le abătuse nu numai gândurile, ci și sensul de mers al autovehicului. Se așeză mai bine în scaun, așteptând ca Melanie să redreseze mașina.
    În schimb, trase de volan atât de mult înspre dreapta, încât ieși de pe carosabil. Michael simți mașina smucindu-se înainte pe când ea apăsă ambreajul gonind către Chris.
    Gura lui Chris schiță o exclamație de groază, mâinile îi tresăriră pe mânerele tomberonului, însă picioarele lui parcă prinseseră rădăcini în pământ.
    Mâinile lui Melanie se mișcară pe volan, manevrând mașina și mai aproape.
    Exact în momentul când Michael se dezmetici din stupefacția lui paralizantă, la timp ca să îndrepte volanul, făcu acest lucru chiar ea, dând peste pubelă.
    Chris ateriză în siguranță la câțiva metri depărtare pe alee, în timp ce tomberonul se rostogoli pe stradă, împrăștiind gunoiul pe tot drumul.
    Inima lui Michael îi bătea în piept cu atâta putere, încât nu reuși să-și revină ca să se uite la soția lui până ce nu ieșiră înapoi pe Wood Hollow, opriți la stop, înainte să vireze stânga spre oraș. Își puse mâna pe încheietura lui Melanie, incapabil să rostească un cuvânt.
    Ea se întoarse către el, liniștită, fără pic de remușcare.
    - Ce e? făcu ea.

                 Chris își aduse aminte de vremea când era copil și se juca împreună cu Em, prefăcându-se că aveau puterea să devină invizibil. Era un lucru la îndemână, suspendarea neîncrederii.
    Și, aparent, era ceva de care te deziceai destul de repede, fiindcă oricât ar fi încercat Chris să-și închipuie că trecea nevăzut de-a lungul holului întunecos și îngust al liceului, nu reușea câtuși de puțin să se convingă că este și adevărat.
    Ținea privirea ațintită înainte, croindu-și drum printre cetele de copii care se mutau dintr-o sală în alta, trecând pe lângă cupluri care se sărutau sprijiniți de dulapuri și pe lângă boboci ursuzi în căutarea vreunei încăierări.
    Ajuns în clasă, s-ar fi așezat în banca lui, cu capul la cutie, așa cum făcea de obicei.
    Toată școala se holba oare la el? Fiindcă asta simțea, era al naibii de sigur. Nimeni nu încerca să vorbească cu el despre ce se întâmplase. În schimb, toți șușoteau pe la colțuri.
    Întotdeauna afli care îți sunt prietenii adevărați după ce treci printr-un necaz. Iar Chris era absolut sigur că unul dintre acei prieteni fusese chiar Emily.
    A V-a oră avea literatura engleză cu Bertrand. Îi plăcea cursul, mereu se descurcase bine. Doamna Bertrand spera să-l convingă să dea la literatură engleză la facultate.
    Când sună clopoțelul, Chris nu-l auzi de prima dată. Rămase prăbușit pe scaunul lui.
    Doamna Bertrand veni și-l atinse pe braț:
    - Ești bine, Chris? îl întrebă ea cu blândețe.
    Se uită la ea și clipi.
    - Da, răspunse el și-și drese vocea. Da, cum să nu.
    Îi luă o mulțime de timp până când își strânse toate cărțile și le puse în ghiozdan.
    - Voiam doar să știi că, dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, eu sunt aici.
    Se sprijii de catedră în fața lui.
   - Poate că vei vrea să scrii despre ceea ce simți, îi sugeră ea. Câteodată, e mai simplu decât să-ți mărturisești sentimentele cu voce tare.
    Chris încuviință din cap, nedorind altceva decât să plece cât mai departe de doamna Bertrand.
    - Atunci, mai spuse ea, împreunându-și palmele, mă bucur că ești bine.
    Se ridică și ocoli catedra.
    - Liceul plănuiește să țină o comemorare în memoria lui Emily, adăugă ea, uitându-se la Chris ca și cum ar fi așteptat un răspuns.
    - I-ar fi plăcut, murmură el și nimeri din lac în puț, unde sute de perechi de ochi curioși îl urmăreau de la distanță.

                 Lui Chris nu-i scăpă ironia senzației de ușurare ce se instală pe chipul lui odată ce intră în cabinetul doctorului Feinstein.
    Cabinetul fusese ultimul loc din lume în care și-ar fi dorit să fie, însă acum trofeul aparținea liceului Bainbridge.
    Doctorul Feinstein însuși fu cel care îi deschise ușa ce dădea în sala de așteptare.
    - Mă bucur să te văd din nou, Chris, îi spuse el.
    Când constată că băiatul preferă să rămână în picioare și să umble de colo colo prin fața rafturilor cu cărți, ridică din umeri și se postă dinaintea lui.
    - Mi se pare că ești cam agitat astăzi, continuă doctorul Feinstein.
    - M-am întors la școală, răspunse Chris. A fost oribil.
    - De ce?
    - Pentru că sunt un ciudat. Nimeni n-a venit la mine și, ferească Dumnezeu, să mă mai și atingă...
    Scoase aerul din piept, scârbit.
    - Zici că am SIDA. Nu, nici pomeneală. Probabil că în cazul ăla ar fi mai înțelegători.
    - Cu ce crezi că ești diferit de ei?
    - Nu știu. Habar n-ar cât de multe știu din ceea ce s-a întâmplat. Și n-am putut să mă apropii suficient, încât să aud bârfele.
    Își frecă tâmplele.
    - Toată lumea știe că Em a murit. Toată lumea știe că eu am fost cu ea. Pot umple și singuri goluri.
    Se sprijini de spătarul fotoliului, trecându-și degetul mare peste rândul de cărți îmbrăcate în piele de lângă el.
    - Pun pariu că jumătate din ei cred că o să-mi tai venele la cantină.
    - Și cealaltă jumătate ce crede?
    Chris se întoarse încet. Știa exact ce credea cealaltă jumătate - orice ar fi făcut din asta o poveste spumoasă sau o bârfă numai bună de împrăștiat.
    - Nu știu, spuse el pe tonul cel mai nonșalant de care era capabil. Probabil cred că eu am omorât-o.
    - De ce-ar crede așa ceva?
    - Pentru că am fost acolo! izbucni Chris. Pentru că sunt încă în viață. Dumnezeule, nu știu! Întrebați-i pe polițiști. Au crezut asta de la bun început.
    Abia după ce o rosti, își dădu Chris seama cât de înveninat era împotriva acelei acuzații, așa voalată cum era.
    - Te deranjează acest lucru?
    - La naiba, normal că mă deranjează! spuse Chris. Pe dumneavoastră nu v-ar deranja?
    Doctorul Feinstein ridică din umeri.
    - N-aș putea spune. Presupun că dacă aș fi convins de sinceritatea mea, atunci, mai devreme sau mai târziu, aș crede că toată lumea îmi va împărtăși această convingere.
    Chris pufni.
    - Mda, pun pariu că și vrăjitoarele din Salem s-au gândit la același lucru când au simțit miros de fum.
    - Ce te deranjează cel mai mult?
    Chris rămase tăcut. Nu era faptul că nu se încredeau în cuvântul lui. Probabil că, dacă ar fi fost în locul lor, și el ar fi avut dubii. Nu era nici faptul că toată lumea din școala aia afurisită îl trata de parcă i-ar fi crescut 6 capete peste noapte. Ci faptul că, văzându-l împreună cu Emily, ar putea să creadă că el ar fi vreodată în stare să-i facă vreun rău voit.
    - Am iubit-o, spuse el, și vocea i se frânse. Nu pot uita asta. Și nu înțeleg cum ceilalți au putut.
    Doctorul Feinstein făcu un gest înspre fotoliu. Chris se prăbuși în el.
    - Vrei să-mi povestești despre Emily? întrebă psihiatrul.
    Chris închise ochii.
    Cum putea el să-i descrie unuia care nici măcar n-o cunoscuse vreodată, cum mirosea ea întotdeauna a ploaie, cum lui i se făcea stomacul ghem de fiecare dată când o vedea desfăcându-și coada și lăsându-și părul liber? Cum putea să-i explice faptul că, indiferent unde se aflau, în vestiar, sub apă sau în pădurile de brazi din Maine, atâta vreme cât era împreună cu Emily, el se simțea ca acasă?
    - Era a mea, răspunse Chris simplu.
    Doctorul ridică din sprâncene.
    - Ce vrei să spui cu asta?
    - Era, știți dumneavoastră, tot ceea ce nu eram eu. Iar eu eram tot ceea ce nu era ea. Ea desena niște cercuri perfecte, eu nu puteam să trag nici măcar o linie dreaptă. Ea nu era bună la sport, eu am fost dintotdeauna.
    Chris își ridică palma deschisă și își strânse degetele în pumn.
    - Mâna ei încăpea în a mea, adăugă el.
    - Continuă, îl încurajă doctorul Feinstein.
    - Vreau să spun că nu ieșeam împreună decât de puțină vreme, de vreo 2 ani. Dar o cunosc dintotdeauna.
    Izbucni în râs.
    - Primul ei cuvânt a fost numele meu. Obișnuia să-mi spună Kiss. Apoi, după ce a aflat ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt, era nedumerită, se uita la mine și își țuguia buzele.
    Își ridică privirea.
    - Nu-mi amintesc cu exactitate. Mama mi-a povestit.
    - Câți ani aveai când ai cunoscut-o pe Emily?
    - 6 luni, cred, răspunse Chris. În ziua când s-a născut.
    Se aplecă în față, gânditor.
    - Obișnuiam să ne jucăm împreună în fiecare după-amiază. Vreau să spun că era ceva normal, fiindcă ea locuia alături, iar mamele noastre își petreceau mai tot timpul împreună.
    - Când ați început să ieșiți împreună?
    Chris se încruntă.
    - Nu știu precis ziua. Em ar ști. Pur și simplu, am trecut la următorul nivel. Toată lumea se aștepta la acest lucru, așa că nu a fost nicio surpriză. Într-o zi, m-am uitat la ea și n-am văzut-o doar pe Em, ci o fată foarte frumoasă. Și, ei bine... știți dumneavoastră.
    - Ați avut relații intime?
    Chris simți cum o fierbințeală i se ridică dinspre gulerul cămășii. Acesta era un subiect despre care nu voia să vorbească.
    - Sunt obligat să vă spun dacă nu vreau? întrebă el.
    - Nu ești obligat să-mi spui nimic, răspunse doctorul Feinstein.
    - Ei bine, atunci n-am s-o fac, spuse Chris.
    - Dar ai iubit-o.
    - Da, răspunse Chris.
    - Ea a fost prima ta iubită.
    - Mda, cam așa.
    - Atunci, de unde știi? întrebă doctorul. De unde știi că a fost vorba de iubire?
    Nu intenționase ca tonul pe care i se adresase să fie malițios sau provocator, ci pur și simplu ar fi vrut să știe. Dacă Feinstein ar fi fost respingăor sau prea direct, ca scârba aia de detectiv, Chris n-ar mai fi scos niciun cuvânt. Dar, după felul în care fusese rostită, era o întrebare bună și cât se poate de pertitentă.
    - A fost și atracție, răspunse el prudent, dar a fost chiar mai mult de atât.
    Preț de-o clipă, își mușcă buza de jos, apoi continuă:
    - Odată, ne-am despărțit pentru o perioadă. Eu am început să ies cu o fată pe care o crezusem dintotdeauna atrăgătoare, o majoretă pe nume Doona. Eram îndrăgostit până peste cap de Donna, poate chiar și în timpul relației mele cu Em. În fine, am început să ieșim și să ne facem de cap prin tot felul de locuri, dar de fiecare dată când eram cu Donna, îmi dădeam seama că nu o cunoșteam prea bine. În mintea mea, o făcusem să pară mai mult decât era ea în realitate.
    Chris trase adânc aer în piept.
    - După ce eu și Em ne-am împăcat, mi-am dat seama că ea nu era cu nimic mai prejos decât imaginea mintală pe care mi-o formasem despre ea. Ba mai mult, era chiar mai presus decât mi-o aminteam. Asta cred eu că e iubirea, spuse Chris încetișor. Când îți dai seama de greșelile din trecut, dar tot n-ai vrea să schimbi nimic.
    Cum el tăcu, psihiatrul își ridică privirea.
    - Chris, care e prima ta amintire? întrebă el.
    Întrebarea îl luă prin surprindere pe Chris.
    - Amintire? Nu știu. A, ba da, stați puțin. Am avut o jucărie, un trenuleț cu un butn pe care apăsai și fluiera. Țin minte că eu trăgeam de el, și Emily voia să mi-l ia.
    - Altceva?
    Chris își împreună mâinile în față și încercă să-și amintească mai multe.
    - Crăciunul, răspunse el. Noi coboram la parter, și era un trenuleț electric care dădea roată bradului.
    - Noi?
    - Da. Emily era evreică, așa că venea la noi să serbeze Crăciunul. Când eram mici, dormea la noi în noaptea de ajun.
    Doctorul Feinstein încuviință din cap gânditor.
    - Ia spune-mi, ai vreo amintire din copilăria ta care să n-o includă și pe Emily?
    Chris se strădui să scormonească și mai adânc printre amintiri. Vedea frânturi, fragmente de imagini, care înfățișau chipurile părinților lui, însă Emily era mereu în vreun colț.
    Chris scutură din cap.
    - De fapt, nu am, răspunse el.

                  În seara aceea, pe când Chris era la duș, Gus își luă inima în dinți și intră în dormitorul lui ca să facă ordine.
    Spre surprinderea ei, dezordinea nu era prea mare - practic, doar un maldăr de vase murdare pline cu mâncarea lăsată neatinsă.
    Netezi cuvertura lui Chris, iar apoi se lăsă instinctiv în genunchi, uitându-se sub pat după șosete desperecheate, pe care să le pună la spătal, sau după mâncarea care i-ar fi putut cădea din greșeală acolo.
    Degetul mare pipăi marginile tari ale unei cutii de pantofi, înainte ca mintea să priceapă peste ce dăduse. Se uită înăuntru și găsi paginile cu coduri secrete, ochelarii 3D, mesajele cu cerneală invizibilă din zeamă de lămâie, care fuseseră decriptate la lumina albă a unui bec.
    Doamne, câți ani or fi având? 9? 10?
    Gus citi mesajul secret de deasupra. Înscrisul cu înflorituri al lui Emily s-ar fi tradus emfatic prin: „Domnul Polanski e un măgar”.  Trecu cu degetul peste litera „i”, a cărui punct era desenat ca un cerc gras, în chip de balon ce și-ar fi luat zborul în orice clipă cu foaie cu tot.
    Scormoni pe sub mormanul de pagini și găsi o lanternă cu bateriile consumate și o oglindă. Zâmbind cu amărăciune, Gus se așeză pe pat și începu să miște oglinda în palmă.
    De la fereastra dormitorului lui Emily se zări o licărire de lumină.
    Într-un suflet, Gus se ridică în picioare și se apropie de pervaz. La fereastra dormitorului lui Emily, văzu silueta lui Michael Gold, care ținea în mână o oglinjioară pătrată, argintie.
    - Michael, șopti ea, ridicând mâna să-l salute, însă chiar în acel moment tatăl lui Emily se retrase în colțul întunecat al camerei.

                Miercuri, la liceul Bainbridge se ținu o comemorare pentru Emily Gold.
     Desenele ei - moștenirea lăsată - împânzeau acum amfiteatrul.
    Chris ședea în primul rând alături de un grup de profesori. Nu era ca și cum cineva îi păstrase loc acolo, însă se presupusese implicit că el avea dreptul să stea acolo. Într-un fel, era chiar plăcut.
    Înainte ca Chris să-și dea seama ce se petrece, o treime din întregul auditoriu - adică 363 de elevi în an terminal - se ridică în picioare și fu condusă către spatele încăperii.
    Când elevii ajungeau în dreptul fotografiei lui Emily, primeau, fiecare dintre ei, câte o garoafă, pe care să o depună la picioarele portretului.
    Era o idee bună, teoretic cel puțin.
    Însă lui Chris, care fu ultimul, nu din cauza relației cu Em, ci pur și simplu pentru că, fiind în primul rând, toată lumea uitase că și el era în ultimul an de studiu, acest lucru i se păru ridicol.
    Florile erau depuse într-o piscină gonflabilă pentru copii, care era de obicei folosită la jocul de pescuit din timpul carnavalului de primăvară. Printre florile rozalii se zăreau plutind rățuște galbene.
    De prost gust, ar fi zis Emily.
    Când Chris ajunse în dreptul piscinei, rămase singur pe scenă. Depuse garoafa în vârful grămezii care se formase deja și ridică privirea spre chipul lui Emily. Era ea, și parcă nu era ea.
    Se întoarse cu gândul să coboare de pe scenă, când îl văzu pe director că îi face semn să de apropie.
    - În calitate de cel mai bun prieten al ei, spuse domnul Lawrence, poate că Chris Harte dorește să spună câteva cuvinte.
    Simți mâna directorului încleștată pe umărul lui, împingându-l mai aproape de podium și de microfonul care arăta precum capul unui șarpe cu clopoței în poziție de atac. Mâinile începură să-i tremure.
    Chris se pomeni deodată în fața unei mulțimi de chipuri agitate. Își drese vocea. Microfonul țiui.
    - O, făcu el, dându-se pe spate. Îmi pare rău. Ca toții ați făcut.... ăăă.... ceva cu adevărat special pentru Emily. Sunt sigur că ne privește de undeva de sus.
    Își întoarse ușor capul, clipind în luminile care-l orbeau.
    - Ea v-ar fi spus..., continuă Chris, uitându-se înspre grămada de flori de la altarul pe care i-l închinaseră lui Em.
    Nu îi era greu să și-o închipuie stând în primul rând, lângă el, pufnind disprețuitoare din pricina decorului de prost gust și uitându-se la ceas ca să vadă cât timp mai era până să sune clopoțelul.
    - Ea v-ar fi spus...., repetă Chris.
    Mai târziu, nici nu avea să-și aducă aminte cum s-a întâmplat. Însă, pe neașteptate, avalanșa de emoții pe care încercase să le înăbușe încă de când se întorsese la școală începură să se reverse din golul inimii sale în care se tot adunaseră.
    Copleșit de mirosul florilor, de fotografia nereușită și de sutele de chipuri care așteptau să spună ceva, Chris, dintre toți oamenii, începu să râdă.
    La început, râsul lui fu stăpânit, apoi izbucni de-a dreptul într-un hohot, la fel de necuviincios și de dezgustător ca un râgâit. Râse fără oprie, veselia lui contranstând cu liniștea mormântală din amfiteatru. Râse până dădu în plâns.
    Nasul îi curgea, ochii îi erau atât de încețoșați, că nu mai vedea nici pupitrul din fața lui.
    Chris îl împinse cât colo și o luă la fugă înspre treptele de la capătul scenei. Fugi de-a lungul coridorului până ajunde la ușile duble, pe care le izbi furtunos, ieșind pe holurile pustii ale liceului și gonind mai apoi înspre vestiarul sălii de sport.
    Vestiarul era gol, așa că își puse costumul de baie în timp record. Apa era albastră și liniștitoare, limpede ca oglinda, se gândi el, imaginându-și cum se sparge în mii de cioburi în timp ce el se scufundă în adâncul ei.
    Rana de la cap, nevindecată complet încă, îl înțepa. Copcile îi fuseseră scoase abia cu o zi în urmă. Însă apa era o iubită cu care se întâlnea des, iar în larga ei imbrățișare, Chris nu mai auzea decât bătaia inimii lui și zgomotul intermitent al pompei de încălzire.
    Se lăsă să plutească imobil în adâncul apei, ridicând din când în când privirea către tribuna unduitoae. Apoi, cu grijă, într-un gest deliberat, eliberă bulele de aer pe gură și pe nas, epuizându-și rezerva de oxigen și simțind cum, cu fiecare centimetru chinuitor, se scufundă din ce în ce mai adânc.

                  - Ascultă-mă! spuse vocea, de data asta pe un ton mult mai ostil. Locuiește Emily acolo sau nu?
    Degetele lui Melanie se încleștară atât de strâns pe receptorul telefonului, încât îi deveniseră albe.
    - Nu, răspunse ea. Nu locuiește aici.
    - Am sunat la 656-4309?
    - Da.
    - Sunteți sigură?
    Melanie își sprijini capul de ușa rece de la cămară.
    - Nu mai sunați, spuse ea. Lăsați-mă în pace!
    - Uitați cum stă treaba, continuă vocea. Am ceva care îi aparține lui Emily. Puteți să-i transmiteți acest lucru când o vedeți?
    Melanie înălță capul.
    - Ce anume aveți? întrebă ea.
    - Doar atât spuneți-i, mai zise vocea și închise.

                Doctorul Feinstein deschise ușa camerei alăturate cu o expresie încruntată pe chip.
    - Chris, începu el pe un ton mustrător, știi că nu poți da buzna aici oricând. Dacă ai o problemă, suni. Singurul motiv pentru care pot să te primesc acum este că un alt pacient s-a îmbolnăvit.
    Chris nu se obosi să-l asculte. Se strecură pe lângă el în interiorul cabinetului.
    - N-aveam de gând s-o fac, bolborosi el.
    - Poftim?
    Chris își ridică fața schimonosită de spaimă.
    - N-aveam de gând s-o fac.
    Doctorul Feinstein închise ușa cabinetului și se așeză în fața lui Chris.
    - Ești supărat, spuse el. Oferă-ți un răgaz de 1 minut să te liniștești.
    Așteptă răbădător până când Chris trase de câteva ori aer în piept, după care se îndreptă de spate.
    - Acum, continuă mulțumit psihiatrul, spune-mi ce s-a întâmplat.
    - Azi, la școală, s-a ținut o comemorare pentru Emily.
    Chris se frecă la ochi cu podul palmelor, gest prilejuit în parte de suferința lui, în parte de clorul rezidual ce îi provoca o usturime puternică.
    - A fost de-a dreptul penibil, faza cu florile și... toate celelalte.
    - Asta te-a deranjat?
    - Nu, răspunse Chris. M-au pus să urc pe scenă și să, știți dumneavoastră, să spun câteva cuvinte. Și toată lumea se uita la mine de parcă eu aș fi știut exact ce să fac, ce să zic, ca să îndrept situația. Fiindcă am fost acolo și am vrut să fac și eu ce a făcut Emily, așa că ar fi trebuit să fiu în stare să le explic motivul pentru care am vrut să ne sinucidem.
    Pufni.
    - Ca la o întrunire a Alcoolicilor Anonimi. De genul: Bună, numele meu e Chris și am vrut să mă sinucid.
    - Poate că ăsta a fost felul lor de a-ți transmite că însemni ceva pentru ei.
    - Mda, bine, surâse Chris disprețuitor. Majoritatea elevilor prezenți la întrunire n-au făcut altceva decât să arunci unii în alții cu cocoloașe de hârtie îmbibate în salivă.
    - Ce s-a mai întâmplat?
    Chris își lăsă capul în jos.
    - Au vrut ca eu să vorbesc despre Emily, să țin un fel de elogiu. Când am deschis gura, am....
    Își ridică privirea și palmele.
    - Am clacat.
    - Ai clacat?
    - Am pufnit în râs, să fiu al naibii dacă n-am făcut-o!
    - Chris, în ultima vreme ai fost supus unui stres teribil, spuse doctorul Feinstein. Sunt convins că atunci când oamenii....
    - Nu pricepeți? izbucni Chris. Am început să râd. Întreaga comemorare nu era altceva decât o maimuțăreală, iar eu am început să râd.
    Doctorul Feinstein se aplecă înainte.
    - Uneori, emoțiile foarte puternice se amestecî între ele. Tu ai fost....
    - Deprimat. Supărat. Îndurerat.
    Chris se ridică în picioare și începu să măsoare camera în lung și în lat.
    - Alegeți dumneavoastră. Dacă sunt supărat că Emily a murit? În fiecare minut nenorocit, cu fiecare respirație blestemată. Dar toată lumea crede că sunt un dezaxat, care din clipă-n clipă se poate întoarce cu spatele ca să-și taie venele. Toată lumea crede că aștept ocazia potrivită ca să încerc din nou să mă omor. Toată școala crede asta, probabil că se așteptau să am o criză chiar acolo, pe scenă, mama crede asta și chiar și dumneavoastră, nu-i așa?
    Chris îl privi cu înverșunare pe psihiatru și făcu un pas înainte.
    - N-am de gând să mă omor! N-am tendințe sinucigașe, n-am avut niciodată!
    - Nici măcar în noaptea aia?
    - Nu, răspunse Chris încetișor. Nici măcar atunci.
    Doctorul Feinstein încuviință ușor din cap.
    - Atunci de ce-ai spus că te-au dus la spital?
    Chris se albi la față.
    - Pentru că am leșinat, după care mi-am venit în simțiri, iar polițiștii erau deasupra mea, cu arma în mână.
    Închise ochii.
    - M-am speriat, așa că am scos pe gură primul lucru care am crezut că are sens.
    - Dacă n-aveai de gând să te sinucizi, atunci de ce aveai la tine o armă?
    Chris se lăsă în jos, pe podea, simțind cum îl lasă picioarele.
    - Am făcut-o pentru Emily. Fiindcă ea era cea care voia să se sinucidă. Iar eu m-am gândit că....
    Își plecă capul, scuipând încă o dată cuvintele:
    - Am crezut că puteam s-o opresc. Mi-am închipuit că puteam s-o fac să se răzgândească, înainte de a trece la fapte.
    Îl privi pe doctorul Feinstein cu ochi scânteietori.
    - Am obosit să mă tot prefac, șopti el.
    Lacrimile îi curgeau nestăpânite pe obraji, udându-i partea din față a tricoului.
    - Doar că, spuse Chris, printre suspine, nu am reușit.

                  Marele juriu, care se întrunise la Înalta Curte de Justiție din orașul Grafton, își petrecuse întreaga zi ascultându-l pe procurorul general-adjunct, S. Barrett Delaney, care adusese un munte de dovezi împotriva lui Chris Harte în legătură cu uciderea lui Emily Gold.
    Așa cum se întâmplă la majoritatea audierilor din fața marelui juriu, inculpatul nu numai că era absent, dar nici măcar nu i se adusese la cunoștință faptul că o Curte se întrunise pentru a-i hotărî soarta.
    La ora 3,46 PM, lui S. Barrett Delaney îi fu înmânat un plic sigilat, în interiorul căruia se găsea o coală de hârtie pe care scria că inculpatul Christopher Harte era pus sub acuzare pentru crimă cu premeditare.

                  - Bună ziua, pot vorbi cu Emily?
    Melanie încremeni.
    - Cine-i?
    Pauză.
    - Un prieten.
    - Nu-i aici.
    Melanie își încleștă mâinile pe receptor, înghițind convulsiv.
    - E moartă.
    - A... făcu vocea de la celălalt capăt al firului, părând șocată.
    - Cine e? repetă Melanie întrebarea.
    - Donna. De la The Gold Rush. Știți, magazinul de bijuterii de la intersecție străzilor Main și Carter?
    Femeia își drese glasul.
    - Emily a cumpărat ceva de la noi. E gata.
    Melanie înșfăcă cheia de la mașină.
    - Vin acum, spuse ea.
    Îi luă mai puțin de 10 minute să ajungă acolo cu mașina. Melanie parcă chiar în fața magazinului de bijuterii și intră.
    O femeie, cu spatele la Melanie, era ocupată la casa de marcat.
    Se întoarse cu un zâmbet strălucitor, care îi păli și în final i se șterse de tot de pe chip când văzu părul vâlvoi al lui Melanie și faptul că nu avea haina de iarnă pe ea.
    - Sunt mama lui Emily, spuse Melanie.
    - Firește.
    Donna rămase cu privirea ațintită la Melanie mai bine de 5 secunde, până când reuși să-și revină din șoc și să-i răspundă.
    - Îmi pare rău, spuse ea.
    Se duse la casa de marcat, de unde scoase o cutie lungă și îngustă.
    - Fiica dumneavoastră l-a comandat acum ceva timp. A cerut să fie gravat, adăugă ea, ridicând capacul cutiei și scoțând la iveală un ceas bărbătesc.
    Pentru Chris, citi Melanie. Pe veci. Cu dragoste, Em.
    Așeză ceasul înapoi pe pernuța lui de satin și ridică bonul de cumpărături. Tipărit cu litere îngroșate, la sfârșitul lui era următorul mesaj adresat personalului magazinului: Cadoul este secret. Când sunați, cereți cu Emily. Nu dați nicio informație.
    Ceea ce explica tot acest mister, se gândi ea. Dar de ce să țină secret?
    Melanie zări atunci prețul.
    - 500 de dolari? exclamă ea.
    - Este aur de 14 carate, se grăbi femeia să precizeze.
    - Avea 17 ani! spuse Melanie. Firește că voia să țină totul secret. Dacă eu sau tatăl ei am fi aflat că a cheltuit atâția bani, am fi obligat-o să-l returneze!
    Vizibil stânjenită, Donna se mută de pe un picior pe altul.
    - Ceasul a fost achitat în întregime, spuse ea pe un ton împăciutor. Poate că v-ar plăcea totuți să-i oferiți darul persoanei la care se gândise fiica dumneavoastră.
    Melanie își dădu atunci seama. Urma să fie cadiul lui Chris cu prilejul aniversării lui de 18 ani. În mintea lui Emily, acest lucru ar fi meritat să-și cheltuie câștigurile de pe o vară întreagă.
    Melanie luă cutia și o duse la mașină. Se așeză și rămase cu privirea pironită asupra parbrizului, având încă în ochi mesajul incredibil de ironic: Pe veci.
    Se întrebă de ce Emily ar fi comandat un ceas pentru ziua lui Chris, dacă - așa cum spunea el - aveau de gând să se sinucidă până atunci?

                 Melanie era cu mâna pe clanță când telefonul începu să sune.
    Deschise ușa și întră grăbită; ceva din ființa ei dorea să fie acea Donna de la magazinul de bijuterii, care o suna să-i spună că totul fusese o greșeală, că era vorba de un alt Chris și de o altă Emily, și că....
    - Alo?
    - Doamna Gold? Procurorul general-adjunct Barrie Delaney la telefon. Am vorbit cu dumneavoastră săptămâna trecută.
    - Da, spuse Melanie, punând ceasul pe masă. Îmi amintesc.
    - M-am gândit că ați vrea să știți, începu Barrie, că marele juriu l-a pus sub acuzație pe Christopher Harte pentru crimă cu premeditare.
    Melanie simți cum i se înmoaie genunchii. Alunecă pe podea.
    - Înțeleg, spuse ea. Este... va fi o înfățișare?
    - Mâine, răspunse procurorul. La Tribunalul Grafton.
    Melanie își notă numele pe un carnețel pe care își făcea de obicei listele de cumpărături. Îl auzea pe procuror vorbind, dar nu mai era în stare să înțeleagă nimic din ce spunea acesta. Puse receptorul ușor la loc în furcă.
    Privirea îi alunecă pe cutia de bijuterii. Cu mare grijă, scoase ceasul de pe pernuța lui de satin și își trecu degetul mare pe deasupra cadranului larg. Ziua lui Chris era în acea seară. Știa data la fel de bine cum o știa pe a lui Emily.
    Și-i imagină pe Gus și pe James, ba chiar și pe Kate, stând la masa lor din lemn de cireș și încercând să înfiripe o conversație.
    Și-l închipui pe Chris în picioare, aplecat deasupra tortului. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, Melanie, Michael și Emily ar fi fost și ei invitați.
    Melanie strânse ceasul cu atâta putere, încât marginile lui îi intrară în pielea din palmă. Simți un val uriaș de furie inundând-o pe dinăuntru.

               Totul trebuia să fie perfect.
    Gus făcu un pas înapoi de la masă, după care se apropie și înceu din nou să se agite, cu șervetul în mână.
    Pe când Gus ieși din sufragerie ca să-i cheme pe ceilalți la masă,încercă să nu se gândească la faptul că ei sărbătoreau încă un an din viața cuiva care încercase nu de mult să-i pună capăt.
    - Gata! strigă ea. Masa e pusă!
    James, Chris și Kate veniră din camera de zi, unde urmăriseră știrile de dimineață.
    Kate gesticula din mâini, în timp ce vorbea despre un balon cu heliu de mărimea unui Chevrolet, care fusese lansat împreună cu un mesaj, ca parte a unui proiect științific de la școală.
    - Poate că o să ajungă în China! exclamă ea plină de entuziasm. Sau în Australia!
    - N-o să ajungă nici până la capătul străzii, mormăi Chris.
    - Ba da! strigă Kate, după care închise gura și își coborî privirea în poală.
    Chris își mută privirea de la soră la părinții săi și se trânti pe scaun cu mai multă putere decât era necesar.
    - Nu-i așa că totul arată grozav? întrebă Gus.
    - Priviți tortul! exclamă James. Aia e glazură de cocos?
    Gus încuviință din cap.
    - Cu cremă de căpșune.
    - Serios? se miră Chris, încântat în ciuda propriei voințe. Ai făcut asta pentru mine?

.........................................................