Pactul, Jodi Picoult

..............................................................
                        10-14

          - L-am văzut azi-dimineață, înainte s-o scoatem pe Kate în oraș, zise Gus, ridicându-și bărbia. Ne întâlnim în zilele în care venim amândoi să te vizităm.

    Umerii lui Chris se încordară și își dădu seama de motivul pentru care întârziase astăzi mama lui și își întoarse fața, simțindu-se ciudat de vulnerabil și de gelos.

    - Despre ce-ați vorbit? întrebă el în șoaptă.

    - Nu știu răspunse Gus. Despre tine. Despre familiile noastre. Pur și simplu... am vorbit.

    Simți cum inima își întețește bătăile.

    - Nu e nimic în neregulă cu asta, spuse ea pe un ton defensiv, înainte să-și dea seama că nu îi datora nicio explicație.

    Preț de-o clipă, Chris rămase cu privirea ațintită asupra mesei. Gus nu-și lua ochii de la chipul fiului ei.

    - Este limpede că e ceva ce vrei să-mi spui, insistă ea.

    Chris se întoarse către ea, fără ca vreo emoție să i se trădeze pe chip.

    - Ai putea să-l întrebi pe tata dacă vrea să vină în vizită?

            - Mă întreb dacă, lucrând pentru tine, o să ajung să îmbătrânesc și să mă îngraș înainte de vreme, spuse Selena, deschizând gura să muște dintr-o felie uleioasă de pizza.

    Jordan ridică privirea, surprins.

    - Chiar în halul ăsta te exploatez?

    - Nu. Dar obiceiurile tale culinare sunt groaznice. Știi măcar ce-i aia o salată?
    - Sigur, răspunse Jordan, zâmbind. E chestia aia pentru care au inventat paravanele de protecție.
    Dădu deoparte o felie cu pepperoni.
    - Pentru Thomas, explică el.
    Privirea Selenei alunecă înspre ușa închisă a dormitorul.
    - Da? Nu l-au stricat croasanții de tot?
    - Nu. De fapt, chiar a slăbit câteva kilograme acolo, pe motiv că mâncarea era prea grasă pentru el.
    Jordan se strâmbă când văzu cutia de carton îmbibată de la grăsimea bucății de pizza.
    - Dar, dacă mâncarea nesănătoasă americană l-a făcut să se întoarcă, eu sunt mulțumit.
    - Oricum s-ar fi întors, îl liniști Selena. Nu-și luase cu el jocul Nintendo.
    Jordan râse.
    - Ești grozavă pentru egoul meu, spuse el.
    - De parcă nu te-ai descurca și fără mine, remarcă Selena sec. Mă plătești să investighez, nu să mă bag pe sub pielea ta.
    - Îhî, fu de acord Jordan. Așadar, cu ce te-ai mai îndeletnicit în ultima vreme ca să-ți câștigi existența?
    Selena, care terminase de interogat pe toți cei care aveau de-a face cu apărarea, începuse acum să ajungă la persoanele aflate pe lista cu martori a procuroarei, astfel încât Jordan să știe cu cine se pune.
    - Chiar nu mă aștept la nicio surpriză din partea medicului examinator sau a detectivei, spuse ea. Iar copila pe care o aduc să depună mărturie - prietena lui Emily - ar trebui să fie destul de îngrozită și deloc obișnuită cu stilul lui Delaney. Singura carte riscantă pe care poate s-o joace este Melanie Gold, da care nu mă pot apropia suficient de mult încât să-i iau interogatoriu.
    - Ei bine, poate că o să avem noroc, spuse Jordan. Poate că o să aibă vreo cădere nervoasă în următoarele câteva luni, iar Puckett o s-o declare prea instabilă mintal ca să poată depune mărturie.
    Selena își dădu ochii peste cap.
    - Nu m-aș baza pe asta, replică ea.
    - Nici eu, recunoscu Jordan. Dar s-au întâmplat lucruri și mai ciudate de atât.
    Selena încuviință din cap și-și sprijini picioarele lângă ale lui Jordan de măsuța de cafea.
    - Șoșete, rosti ea absentă, dând din degetele de la picioare. Când eram copil, obișnuiam să le spun „picioare pentru urmărire”*.
    * joc de cuvinte între stocking feet și stalking feet
    - Nu e de mirare că te-ai făcu detectiv particular.
    Ea îi dădu ușpr cu piciorul în adidasul lui.
    - Tu de ce ai făcut-o? întrebă ea.
    - De ce m-am făcut detectiv particular? făcu Jordan, zâmbind.
    - Știi la ce mă refer.
    - M-am dus la drept din același motiv pentru care se duce toată lumea. Habar n-aveam ce să fac cu viața mea, iar părinții erau cei care plăteau.
    Selena râse.
    - Nu... Pot să-mi închipui de ce te-ai făcut avocat: ca să fii plătit de oameni care te ascultă cum vorbești. Dar nu știu de ce ai trecut de cealaltă parte a baricadei.
    - Adică de ce nu mai sunt procuror?
    Jordan ridică din umeri.
    - Salariul era mic.
    Selena făcu roată privirea prin casa destul de veche. Lui Jordan îi plăcea confortul, însă nu trăise niciodată într-un lux ostentativ.
    - Zi-mi adevărul, stărui ea.
    El o privi.
    - Știi ce părere am despre adevăr, rosti el șoptit.
    - Atunci, spune-mi povestea ta, continuă Selena.
    - Ei bine, murmură Jordan, în calitate de procuror, duci povara dovezilor. Ca avocat al apărării, tot ce trebuie să faci este să arunci o umbră de îndoială. Și orice juriu are o umbră de îndoială, așa-i? Doar nu au fost de față la locul crimei, nu?
    - Vrei să-mi spui că ai schimbat taberele pentru că voiai să scapi mai ieftin? N-am mușcat momeala.
    - Am schimbat taberele, continuă Jordan, pentru că nici eu nu am mușcat momeala. Ideea e că nu există decât o singură versiune adevărată. Și, ca procuror, trebuie să crezi în ea, altminteri despre ce naiba mai vorbim?
    Selena se foi, întorcându-se într-o parte, astfel că fața ei se găsea acum la doar câțiva centimetri depărtare de a lui Jordan.
    - Crezi că Chris Harte a făcut-o? întrebă ea, lăsându-și mâna pe brațul lui. Știu că pentru tine asta nu contează, adăugă ea. Datoria ta este să-l aperi, și încă temeinic. Dar aș fi vrut pur și simplu să știu.
    Jordan se uită în jos la mâinile lui.
    - Cred că a iubit-o pe fata aia și mai cred că era speriat de moarte când i-a găsit poliția. Dincolo de asta?
    Scutură din cap.
    - Dincolo de asta cred că Chris Harte este un foarte bun mincinos, rosti el răspicat, apoi își ridică privirea la Selena. Dar nu atât de bun pe cât crede procuroarea.

                Era joi, o zi când cimitirul nu era aglomerat, astfel că vocea rabinului părea să plutească, purtată de vânt.
    Michael stătea în picioare lângă Melanie, pantofii lui eleganți nefiind potriviți pentru frigul care venea din pământul înghețat.
   Cum au pus piatra de mormânt? se întrebă el, pentru a 15 oară în acea dimineață, privirea rătăcindu-i peste marmura roz din care era făcută piatra funerară așezată pe mormântul lui Emily cu ocazia acelei ceremonii.
    Pe piatră nu era scris mare lucru: numele lui Emily, data nașterii și data morții. Iar puțin mai jos, cu majuscule, era un singur cuvânt: IUBITĂ.
    Privirea însă îi rătăcea necontenit împrejur, până când văzu în sfârșit ceea ce tot așteptase să vadă.
    Gus urca panta dealului, îmbrăcată cu o geacă de fâș neagră și voluminoasă și cu o fustă neagră, cu capul plecat din cauza vântului. Îl privi pe Michael drept în ochi, după care se așeză nu departe, în spatele lui, de cealaltă parte a lui Melanie.
    Michael făcu un pas înapoi, apoi încă unul, până când ajunse lângă Gus. Ascuns de faldurile bătute de vânt ale paltonului, el îi atinse mâna înmănușată.
    - Ai venit, șopti el.
    Asta fu tot.
    Michael se aplecă și ridică de jos o pietricică, pe care o așeză la picioarele noii pietre funerare. Melanie făcu același lucru și ea, după care trecu iute pe lângă Gus, ca și cum aceasta nici nu s-ar fi aflat acolo. Gus îngenunche și găsi o pietricică netedă și albă, se îndreptă spre mormânt și își așeză ofranda lângă celelalte două.
    Simți mâna lui Michael din nou pe brațul ei.
    - Te conduc la mașină, spuse el, întorcându-se spre Melanie ca să-i dea de înțeles unde se ducea, însă aceasta dispăruse.
    Gus așteptă până când Michael vorbi cu rabinul și îi înmână un plic. Apoi își potrivi pasul după al luiși merseră amândoi în tăcere până când ajunseră la mașină.
    - Mulțumesc, spuse Michael.
    - Nu, eu îți mulțumesc, răspunse Gus. Am vrut să vin.
    Ridică privirea înspre Michael ca să-și ia la revedere, dar ceva de pe chipul lui - liniile din colțul ochilor sau poate zâmbetul șovăitor - o făcură să-și deschidă brațele și să-l primească între ele. Când Michael se smulse din îmbrățișare, ochii ei erau la de umezi ca ai lui.
    - Sâmbătă? întrebă ea.
    - Sâmbătă, confirmă el.
    Preț de-o clipă, el să arătă distrat, ca și cum în forul lui interior se ducea o luptă, însă nu după mult timp se opri, din câte se pare, asupra unei decizii.
    Nedesprins din brațele ei, se aplecă înainte și o sărută ușor pe gură, după care se îndepărtă.

              Gus opri mașina la câteva sute de metri distanță de cimitir.
    Era foarte posibil ca, sub presiunea momentului - iar o astfel de ceremonie era cu siguranță stresantă - Michael să nu se fi gândit foarte bine la ce făcea. Dar, pe de altă parte, Gus ar fi pus pariu că Michael fusese pe deplin conștient.
    Avea un gol emoțional, o știa prea bine. Dumnezeule, trecuseră luni întregi de când nu se mai culcase cu James! În același timp, își pierduse și soțul, iar prietena ei cea mai bună îi întorsese spatele.
    Se înrebă, simțindu-se puțin rău din această cauză, dacă abia aștepta să-l vadă pe Michael pentru că putea să vorbească despre Chris sau dacă se folosise de Chris  drept pretext ca să-l vadă pe Michael.
    Îl cunoștea pe Michael de ani de zile, aproape la fel de bine pe cât își cunoștea propriul soț. Era o atracție născută din cercul lor strâmt și dintr-o falsă familiaritate. Nu însemna absolut nimic, își spunea în sinea ei.
    Totuși, conduse până acasă cu o singură mână, cu vârfurile degetelor de la cealaltă atingându-și ușor buzele.

             Cu toate că niciuunul dintre ei nu pomenise de asta, încă de când James luă neclintita decizie de a nu depune mărturie în favoarea lui Chris, Gus dormise în altă cameră. În camera lui Chris, mai exact.
    Era noaptea când James lucra până târziu la spital.
    Gus îl auzi intrând: sunetul puternic al ușii, ritmul pașilor lui urcând pe scări. Scârțâitul ușor care se auzi când o verifică pe Kate, care dormea de ore bune, și sunetul apei ce năvălea prin conducte pe când el dădu drumul dușului din baia mare.
    Nu veni să vorbească cu Gus. Nici măcar nu se apropie de camera lui Chris.
    Se dădu jos din pat, picioarele ei rămânând tăcute pe covor, în timp ce își punea halatul.
    Era ciudat să-și vadă patul. Cearșafurile erau curate și netede, însă atârnau pe sub cuvertură ca o limbă ieșită în afară - dovada clară că ea nu dormea acolo. Lui James îi plăcea ca cearșaful să stea liber; pe partea lui Gus, mereu era băgat sub saltea.
    Apa de la duș se opri.
    Gus și-l imagină pe James ieșind de la duș și înfășurându-și prosopul în jurul taliei, cu părul ciufulit de la o șamponare energică. Apoi, deschise ușa de la baie.
    James se întoarse către ea numaidecât:
    - Ce s-a-ntâmplat? întrebă el, convins că nu exista niciun alt motiv, în afară de vreo urgență, pentru ca ea să se afle acolo.
    - Totul, răspunse ea, dezlegându-și halatul și lăsându-l să cadă pe podea.
    Se apropie de el șovăitoare și își puse palmele pe pieptul lui.
    Cu o forță incredibilă, James o cuprinse cu brațele. Se lăsă în jos, gura lui alunecând pe sânii ei, pe coaste, zăbovind apoi cu obrazul pe pântecul ei.
    Ea îl ridică în picioare și îl conduse în dormitor. James se aruncă deasupra ei, inima bătându-i la fel de puternic ca a ei.
    După ce se termină totul, cu un zâmbet timid, James se duse la baie, având spatele brăzdat de urmele unghiilor ei.
    Gus își atinse umerii, înroșiți de faptul că se frecaseră de barba lui țepoasă, și privi patul. Era în dezordine, cu cearșafurile răvășite, cu pătura aruncată cât colo. Ba chiar era și sânge pe cearșaf, de la zgârieturile pe care i le făcuse lui James pe spate și dărâmaseră și lampa de pe noptieră.
    Nu aducea cu un decor de împăcare și nici nu un cuib al iubirii. De fapt, se gândi Gus, nu aducea cu nimic altceva decât cu locul unei crime.

                 Jordan scoase elasticul de pe teancul subțire de plicuri. Citind pe unul dintre ele Curtea Superioară de Justiție din Grafton, simți cum i se accelerează pulsul.
    Rupse plicul și găsi o scrisoare trimisă de onorabilul Leslie Puckett, răspunsul la cererile pentru audierile preliminarii pe care el și Barrie le înaintaseră.
    Cea a procuroarei, în care solicita ca 2 dintre martorii specialiști ai apărării și eseul de la engleză cu tema pro-alegere, pe care îl descoperise Selena, să nu fie admise, fusese respinsă.
    Cererea lui de a nu fi admis drept probă interogatoriul detectivulului Marron la spital fusese aprobată, pe motiv că Chris Harte nu avea posibilitatea de a refuza interogatoriul și, prin urmare, fusese interogat oficial fără să i se citească drepturile Miranda.
    Era o victorie mică, dar îi smulse un zâmbet.
 
                Când Chris își văzu tatăl stând țeapăn în spatele scaunulu de metal din zona vizitatorilor, înmărmuri.
    Îi spusese mamei sale că ar fi vrut ca tatăl său să vină, dar nu se așteptase ca dorința lui chiar să se împlinească. La urma urmelor, când Chris îi interzisese lui James să-l viziteze cu luni în urmă, toată lumea știa că își asumă vina pentru un lucru pe care James l-ar fi făcut oricum din proprie inițiativă.
    - Chris, spuse tatăl lui, întinzându-i mâna.
    - Tată.
    Își strânseră mâinile, iar Chris rămase uimit, preț de-o clipă, de fierbințeala pe care o emana pielea tatălui său.
    - Mulțumesc că ai venit.
    James încuviință din cap.
    - Mulțumesc că m-ai primit, spuse el formal.
    - A venit și mama cu tine?
    - Nu, zise James. Am înțeles că vrei să vin singur.
    Chris nu menționase niciodată asta, dar probabil că așa interpretase mama lui. Și poată că nu era o idee atât de rea.
    - Voiai să vorbești cu mine despre ceva anume? întrebă James.
    Chris dădu aprobator din cap. Îi veneau în minte mai multe lucruri deodată:
    Dacă o să mă duc la închisoare, o s-o ajuți pe mama să-și vadă în continuare de viață? Dacă te-aș întreba, ai recunoaște pe față că te-am rănit mai mult decât credeai că e posibil?
    În schimb, deschise gura și rosti o propoziție care îl surprinse pe Chris în egală măsură ca pe James.
    - Tată, începu el, tu n-ai făcut nimic greșit în toată viața ta?
    James tuși ca să-și acopere hohotul de uimire.
    - Bineînțeles că da, răspunse el. În primul trimestru de facultate, am picat examenul la biologie. Am furat un pachet de gumă dintr-un magazin când eram mic. Și am bușit mașina tatei când mă întorceam de la o petrecere a frăției.
    Chicoti și își încrucișă picioarele.
    - Doar că n-am fost niciodată aproape de a comite o crimă.
    Chris îl fixă cu privirea.
    - Nici eu, spuse el încetișor.
    James se albi la față.
    - N-am vrut să... adică... se bâlbâi el.
    În cele din urmă, scutură din cap:
    - Nu te învinovățesc pentru ce s-a întâmplat.
    - Atunci, mă crezi?
    James întâlni privirea fiului său.
    - Îmi vine foarte greu să te cred, spuse el, de vreme ce încerc din răsputeri să mă prefac că nu s-a întâmplat.
    - Dar s-a întâmplat! replică Chris, cu voce gâtuită. Emily a murit. Eu sunt blocat în afurisita asta de închisoare și nu pot schimba ceea ce s-a petrecut deja.
    - Nici eu.
    James își împreună mâinile și le prinse între genunchi.
    - Trebuie să înțelegi: am crescut cu niște părinți care îmi spuneau că cea mai bună cale de a ieși dintr-o situație delicată este să te prefaci că nu există, zise el. Gura lumii n-o astupă nimeni... dacă familia nu e afectată, de ce ar fi altcineva?
    Chris zâmbi vag.
    - Să-mi închipui că sunt într-un hotel elegant nu face nici mâncarea mai gustoasă și nici celulele mai mari.
    - Ei bine, făcu James, pe un ton mai blând, cine spune că nu poți învăța de la copiii tăi?
    Își frecă vârful nasului.
    - De fapt, continuă el, acum că m-ai întrebat, chiar am făcut ceva de-a dreptul îngrozitor.
    Chris se aplecă în față, numai ochi și urechi.
    - Ce anume?
    James zâmbi atât de însuflețit, încât Chris fu nevoit să-și mute privirea.
     - Am stat departe de tine, spuse el. Până acum.

               Procesul pentru crimă al lui Steve durase 4 zile.
    Avea un avocat din oficiu, de vreme ce niciunul dintre părinții lui nu-și putea permite unul de elită. Și, cu toate că nu vorbea cu Chris despre caz, acesta știa că devine din ce în ce mai neliniștit pe măsură ce se apropia data procesului.
    În noaptea dinaintea zilei în care jurații trebuiau să pronunțe verdictul, Chris se trezi din cauza unui zgomot ușor râcâit.. Se întoarse pe cealaltă parte a patului și îl văzu pe Steve răzuind marginea toaletei cu o lamă de ras.
    - Ce naiba faci? șopti Chris.
    Steve ridică privirea.
    - O să mă duc la închisoare, spuse el, cu voce gravă.
    - Deja ești la închisoare, i-o întoarse Chris.
    Steve scutură din cap.
    - Asta-i o nimica toată în comparație cu Penitenciarul de Stat din Est. Știi ce le fac acolo indivizilor care își ispășesc pedeapsa pentru uciderea de copii? Știi?
    Chris zâmbi ușor.
    - Îi fac fetița lor?
    - Crezi că-i al naibii de amuzant, nu? Dar ai putea să fii și tu în aceeași oală peste 3 luni.
    Steve respira greoi, încercând să nu izbucnească în plâns.
    - Câteodată, se mulțumesc să te snopească în bătaie, iar gardienii se fac că nu văd, pentru că au impresia că o meriți. Alteori, merg atât de departe, încât te omoară.
    Ridică lama de ras argintie, care strălucea în semiobscuritatea celulei.
    - M-am gândit să-i scutesc de efort, adăugă Steve.
    Încă buimac de somn, lui Chris îi luă o clipă până să înțeleagă la ce se referea Steve.
    - Nu poți face asta! spuse el.
    - Chris, murmură Steve, este cam singurul lucru pe care pot să-l fac.
    Deodată Chris își aduse aminte de Emily, pe când aceasta încerca să-i explice cum se simțea.
    - Mă văd pe mine, cea de acum, spunea ea, și mă pot vedea pe mine, cea de peste 10 ani. Doar că nu înțeleg cum o să ajung de aici acolo.
    Chris îl urmări cu privirea pe Steve cum își ridică mâna tremurândă, lama de ras scuturându-se.
    Sări jos din pat și începu să bată în gratiile celulei, țipând ca să atragă atenția vreunui gardian și încercând să facă pentru prietenul lui ceea ce nu făcuse pentru Emily.

                    Zvonurile circulau prin toată închisoarea.
    Până la micul dejun de a doua zi, toată lumea știa că Steve fusese transferat în celula sinucigașilor din zona de maximă securitate, unde era supravegheat video din camera de control. La prânz, fusese condus de un șerif în sala de judecată, ca să audă verdictul juriului.
    Puțin peste ora 3,0, unul dintre gardieni veni în celula lui Chris și începu să strângă lucrurile lui Steve. Chris puse jos cartea pe care o citea.
    - S-a terminat procesul? întrebă el.
    - Mda. Vinovat. Condamnat la închisoare pe viață.
    Chris îl urmări cu privirea pe gardian cum strânge resturile aparatului de ras din plastic, pe care Setve îl spărsese ca să ia lama din el. Își puse perna pe cap, suspinând cum nu o mai făcuse din ziua în care ajunsese în închisoare.
    Nu își îngădui să se întrebe dacă plângea pentru Steve sau pentru el însuși, pentru ceea ce făcuse sau pentru ceea ce avea să se întâmple.

             La început, Barrie Delaney o sunase des pe Melanie, ținând-o la curent cu probele pe care le obținea de la biroul procurorului general ori de la laboratorul de medicină legală. Apoi, telefoanele începură să vină din partea lui Melanie, la intervale regulate, doar că să-i amintească domnișoarei Delaney de Emily.
    Acum, Melanie suna poate o dată pe lună, nevrând să-i mai răpească procuroarei timp prețios, pe care l-ar fi folosit mai bine în scopul pregătirii procesului.
    Așa că Melanie fu destul de surprinsă când Barrie Delaney o sună tocmai la bibliotecă pentru a-i vorbi.
    Ridică receptorul, convinsă că cealaltă bibliotecară înțelesese greșit numele apelantului, doar ca să audă vocea limpede și sacadată a procuroarei.
    - Bună! spuse Melanie. Cum merge treaba?
    - Eu ar trebui să vă întreb asta, spuse Barrie. De fapt, totul e-n regulă.
    - Au schimbat data procesului?
    - A, nu. A rămas stabilit pentru mai.
    Oftă în telefon.
    - Vedeți dumneavoastră, doamnă Gold, mă întrebam dacă m-ați putea ajuta cu niște cercetări.
    - Cere-mi orice, o asigură Melanie. De ce ai nevoie?
    - E vorba despre soțul dumneavoastră. A fost de acord să depună mărturie pentru apărare.
    Melanie rămase tăcută un răstimp atât de îndelungat, încât procuroarea începu s-o strige pe nume.
    - Sunt încă la telefon, răspunse ea slab.
    Își aminti că o văzuse pe Gus la cimitir și era convinsă că ea îl convinsese pe Michael să facă asta. Își simți capul zvâcnind.
    - Cu ce pot să te ajut?
    - Ideal ar fi să-l faceți să se răzgândească, spuse Barrie. Iar dacă refuză, poate găsiți o cale să aflați ce are de gând să declare de este atât de util apărării.
    Acum, capul lui Melanie era atât de aplecat, încât aproape atingea biroul cu fruntea.
    - Înțeleg, zise ea, cu toate că nu înțelegea. Și cum să fac asta?
    - Ei bine, doamnă Gold, începu procuroarea, presupun că asta ține numai de dumneavoastră.

                  Primul lucru pe care îl observă Michael când intră în casă, transpirat, obosit și mirosind a soluție de deparazitare pentru oi, fu casetofonul care era pornit. După luni întregi de liniște nesfârșită, muzica părea un sacrilegiu, și simți un impuls absurd de a-l închide.
    Însă, când coti și intră în bucătărie, o găsi pe Melanie tăind legume, grămăjoarele de ardei rubinii împodobind masa ca niște confetti.
    - Bună! îi spuse ea veselă, semănând atât de mult cu femeia din urmă cu un an, încât Michael încremeni. Ți-e foame?
    - Sunt lihnit, răspunse el, cu gura căscată.
    Auzi vuietul unei trompete de pe CD și își înfrână dorința de a întinde mâna și a o atinge pe Melanie, ca să se asigure că era într-adevăr acolo.
    - Du-te și spală-te, îi spuse ea. Gătesc o tocană cu carne de miel.
    El urcă în baie ca un robot, cu capul un iureș de gânduri. Asta auzise și el despre suferință: putea să schimbe radical o persoană, după care, într-o bună zi, persoana respectivă revenea la normal.
    Cel puțin, așa se întâmplase în cazul lui. Iar acum, poate că era rândul lui Melanie să revină la viață.
    În timp ce se săpunea la duș și își șampona părul, se tot gândea la Melanie, la imaginea ei din bucătărie, cu spatele la el, șira spinării curbându-i-se grațios pe sub helancă, șuvițele aurii, maronii și stacojii din părul ei strălucind în soarele amiezii.
    Ieși încins la brâu cu un prosop, ca s-o găsească pe Melanie stând pe pat cu două farfurii aburinde și două pahare cu vin roșu.
    Purta un halat verde din mătase, care îi aducea aminte de a doua lor lună de miere, din urmă cu 1 milion de ani și al cărui cordon nu era legat.
    - M-am gândit că poate nu vrei să aștepți, spuse ea.
    El înghiți în sec.
    - Să aștept ce? întrebă.
    Melanie zâmbi.
    - Tocana.
    Ea se ridică în picioare, coloritul delicat de pe farfurie clătinându-se odată cu mișcarea saltelei, și ridică un pahar.
    - Vrei niște vin?
    Când Michael încuviință din cap, ea luă o înghițitură; apoi se aplecă să-l sărute, lăsând vinul să-i atingă buzele, apoi să-i alunece pe gât.
    Trecuseră luni de zile de când nu mai făcuse dragoste cu Melanie, mai precis de când murise fiica lor. Ar fi acceptat numaidecât invitația de a împărți patul cu ea... doar că femeia aceea nu era Melanie.
    Niciodată, în toți anii de când erau căsătoriți, Melanie nu fusese cea care să inițieze o partidă de sex. Se gândi la ea picurându-i vin în gură și simți cum i se întărește și mai mult, după care se întrebă din ce carte se inspirase oare.
    Înainte să se poată abține, izbucni în râs.
    Ochii lui Melanie scăpărară; cineva care nu o cunoștea la fel de bine ca Michael poate că n-ar fi observat nehotărârea care-i dilată pupilele pentru o fracțiune de secundă. Spre cinstea ei - și spre șocul lui - puse paharul de vin jos, îl apucă de ceafă și îl trase înspre ea ca să îl sărute.
    El îi desfăcu halatul, sfârcurile ei atingându-i pieptul. Îi simți limba cum i se strecoară în gură și degetele ei mângâindu-i ceafa.
    Ea deținea deplina putere asupra lui.
    Deodată, pricepu motivul pentru care Melanie gătise tocană, se îmbrăcase cu halatul de mătase și făcea dragoste cu el. Nu se schimbase peste noapte. Voia ceva de la el.
    Își înălță capul și se trase înapoi. Melanie scoase un sunet slab, ascuțit și deschise ochii.
    - Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
    - Ce-ar fi ca tu să-mi spui ce s-a întâmplat, i-o întoarse Michael șoptit.
    Ea îi dădu drumul, strângându-și halatul pe lângă ea.
    - Ai de gând să depui mărturie pentru apărare, șuieră ea. Fiica ta e moartă, iar tu vrei să ții partea criminalului.
   - Despre asta e vorba? făcu Michael, nevenindu-i a crede. Ai crezut că dacă mi-o tragi, m-ai putea face să mă răzgândesc?
    - Nu știu! țipă Melanie, îngropându-și mâinile în păr. Am crezut că poate n-o s-o mai faci. Că te-ai fi simțit dator față de mine.
    Michael clipi, șocat că după 20 de ani de căsnicie, ea se gândise să folosească sexul drept monedă de schimb, și nu ca pe o răsplată. Vrând să o rănească pe Melanie la fel de mult cum îl rănise și ea, Michael își alungă de pe chip orice urmă de expresie.
    - Te flatezi de una singură, îi aruncă el, ieșind din încăpere.
    Era gol pușcă, dar nu conta.
    Traversă locuința și urcă scările care dădeau înspre cabinetul veterinar. Acolo, își puse un halat pe care îl purta uneori când făcea operații și se așeză la birou. Auzea zgomotul ușor pe care îl făcea Melanie în bucătărie.
    Mâinile îi tremurau în timp ce ridică receptorul și formă numărul.

                     Gus intră în restaurantul Happy Family și se îndreptă numaidecât către separeul din spate, pe care obișnuiau să-l ocupe în serile de vineri.
    Michael o aștepta acolo îmbrăcat într-un halat de spital și bând ceea ce părea a fi vodcă.
    Mai văzuse privirea aceea și înainte, dar tot nu reușea s-o identifice. Ochii pierduți, colțurile gurii ca două paranteze ușor arcuite în jos. Îi luă un moment să-și dea seama că era de fapt disperare, o expresie pe care o mai văzuse pe chipul lui Chris înainte să-și amintească să-și pună în locul ei masca indiferenței.
     - Ai venit, făcu Michael.
    - Așa am spus.
    O sunase acasă, ceea ce era riscant, și o implorase să se întâlnească acolo neîntârziat. Încercase să aleagă un local de familie, care să nu fie prea aglomerat la această oră a zilei, iar ea sugeră restaurantul chinezesc. Abia când era la volan, conducând într-acolo, după ce le îndrugase lui James și lui Kate o minciună, își dădu seama că locul respectiv avea să le trezească o groază de amintiri.
    - E vorba de Melanie, începu Michael, iar ochii lui Gus se măriră.
    - E bine?
    - Nu știu, Cred că asta depinde din ce punct de vedere privești, răspunse el, apoi îi povesti lui Gus ce se întâmplase.
    Când termină, fața lui Gus era roșie. Își aminti că nu demult râdea cu Melanie la cafea, discutând amândouă despre sex, chestiuni care acum păreau prea reale ca să se simtă în largul ei.
    - Ei bine, începu ea, dregându-și glasul, știai că o să afle odată și odată că vrei să depui mărturie.
    - Așa e. Doar că nu cred că asta mă supără cu adevărat.
     Se uită la Gus cu privirea adumbrită.
    - E vorba de chestia asta odioasă care ni s-a întâmplat amândurora, înțelegi? Și cred că dintotdeauna am bănuit că, dacă s-ar ajunge la așa ceva, noi doi ne-am alia. Am înfrunta furtuna împreună.
    Se uită lung șa șervetul de masă decorat festiv cu o roată din calendarul chinezesc: anul șobolanului, al bivolului, al calului.
    - Știi cum e să te dăruiești cu toată ființa ta unei singure persoane care să nu dea 2 bani pe tine, și asta până când nu mai ai nimic de oferit, iar apoi să îți dai seama că tot nu este ceea ce are nevoie acea persoană?
    - Da, răspunse Gus simplu. Știu cum e.
    Se întinse peste masă și apucă strând ambele mâini ale lui Michael, dându-i putere.
    Unul se gândea la despărțirea de Melanie, celălalt, la despărțirea de James, și la faptul că un șuvoi de deosebiri între 2 oameni se poate transforma, peste noapte, într-un canion.
    Încă se mai țineau de mână când veni chelnerul să le ia comanda.
    - Doamnă! Domnu! declamă el, afișând un zâmbet larg pe când Gus și Michael se traseră speriați înapoi. Trecut mult de când nu venit mâncat aici, spuse el, vorbind sacadat într-o engleză stricată. Când vin și celălalt cuplu.
    - Gus se uită la chelner, cu gura căscată. Michael fu primul care își dădu seama de greșeala făcută.
    - A... nu, începu el, zâmbind. Nu suntem căsătoriți. Adică suntem, dar nu unul cu celălalt.
    Gus aprobă din cap.
    - Ceilalți 2, care nu sunt aici... completă ea, dar se întrerupse, văzându-l pe chelner zâmbindu-le radios, fără să poată, sau fără să vrea, să-i înțeleagă.
    Michael își așeză mâna pe meniu.
    - Pui și broccoli, spuse el. Și încă o vodcă.
    În liniștea stânjenitoare care urmă plecării chelnerului la bucătărie, Gus își strecură mâinile sub masă, simțind încă fiorul atingerii lui Michael. Acesta bătu cu bețigașele de marginea paharului de vodcă.
    - A crezut că tu și cu mine eram....
    - Da, zise Gus. Amuzant.
    Dar rămase cu privirea pironită asupra șervetului de masă.
    Gus îi aruncă lui Michael o privire pe deasupra ceștii de ceai, cercetându-i părul des și argintiu, mâinile pătrățoase și abile, inima. Se întâlnise în seara asta cu Michael pentru că avusese nevoie de ea. Era absolut firesc - la urma urmelor, el era ca un membru al familiei.
    Lucru care, în sine, era puțin cam înfricoșător.
    Și incestuos.
    Gus scăpă din mână ceașca grea de porțelan, care se izbi cu zgomot de masă.
    Și ea și Michael simțiră ciudățenia, dar totodată și ușurința și disconfortul acestei atracții. Însă erau destul de maturi ca să se îndepărteze unul de celălalt când realitatea - întrupată în persoana unui chelner chinez - își impuse prezenta. Poate că pentru cineva mai tânăr nu ar fi fost la fel de ușor.
    Cine putea spune că Emily nu simțise asta, împinsă orbește într-o poveste de dragoste cu un băiat care ar fi putut la fel de bine să-i fie frate?
    Însărcinată cu copilul lui?
    Gus închise ochii și rosti în gând o rugăciune scurtă, descoperind pe neașteptate ceea ce nimeni nu reușise în atâtea luni: motivul care ar fi putut s-o tublure într-atât pe Emily Gold, fata veselă, inteligentă și plină de viață, încât să se sinucidă.

                                           ATUNCI
                                   OCTOMBRIE 1997

                     Când Emily îi spuse prima oară lui Chris că vrea să se sinucidă, acesta izbucni în râs.
    A doua oară, se prefăcu că n-o aude.
    A treia oară, o ascultă.
    Se întorceau acasă cu mașina de la un film. Era târziu și Emily adormise. Făcea asta destul de des în ultimele luni, băgase Chris de seamă: o lua somnul pe la mijlocul serii și dormea până dimineața târziu, când Chris era nevoit s-o trezească ca să plece la școală, ba uneori chiar ațipea în timpul cursurilor.
    Chris își ținea mâna stângă pe volan, iar pe dreapta, îndoită într-o poziție nefirească, astfel încât să-i sprijine capul lui Emily ca să nu se bălăngăne în toate părțile.
    Avea nevoie de ambele mâini ca să iasă de pe autostradă și îi dădu drumul lui Emily, doar ca să-i alunece de pe umărul lui în poală. Capul îi era greu și cald, iar pe când conducea de-a lungul străzilor liniștite, își odihni mâna pe el, mângâindu-l și dându-i părul de pe față.
    Viră ca să intre pe aleea casei ei, opri motorul și stinse farurile, privind-o cum doarme.
    O atinse ușor de-a lungul urechii, atât de firavă, încât Chris putea să vadă rețeaua de vinișoare albastre.
    - Hei, spuse el șoptit. Trezește-te!
    Ea se trezi, tresărind, și s-ar fi dat cu capul de volan dacă mâna lui Chris nu ar fi fost acolo să prevină izbitura. Se strădui să se ridice în capul oaselor, mâna lui Chris sprijinindu-i încă ceafa.
    Emily se întinse. Pe obrazul ei stâng era o urmă adâncă și roșie, o cicatrice crestată de catarama curelei lui.
    - De ce nu m-ai trezit mai dinainte? întrebă ea, cu o voce răgușită.
    Chris îi zâmbi.
    - Erai prea drăguță, îi zise, dându-i o șuviță după ureche.
    Nu era nimic deosebit, doar un compliment ca nenumărate altele pe care i le făcuse, și totuși izbucni în plâns. Uimit, Chris se întinse peste schimbătorul de viteze, încercând pe cât posibil să o cuprindă în brațe.
    - Emily, începu el. Spune-mi ce ai.
    Ea clătină din cap. El simți o ușoară mișcare pe umărul lui. Apoi, ea se trase înapoi, ștergându-și nasul cu dosul mânecii.
    - Tu, zise ea, tu o să-mi lipsești.
    Părea un mod ciudat de a o spune - „îmi lipsești” ar fi avut mai multă logică - însă Chris zâmbi.
    - Putem să ne vizităm, răspunse el. Știi, de-asta sunt vacanțele atât de lungi la facultate.
    Ea râse, cu toate că ar fi putut la fel de bine să fie un suspin.
    - Nu vorbesc de facultate. Am tot încercat să-ți spun, rosti Emily șovăielnic, dar nu mă asculți.
    - Ce să-mi spui?
    - Nu vreau să fiu aici, spuse Emily.
    Chris dădu să răsucească cheia în contact.
    - E devreme. Putem să mergem altundeva, spuse el, un fior de panică străbătându-i șira spinării.
    - Nu, răspunse Emily, întorcându-se către el. Nu vreau să exist.
    El rămase tăcut, cuvintele oprindu-i-se în gât, în timp ce mintea punea cap la cap celelalte fleacuri pe care i le spusese Emily și care duseseră la asta.
    Și văzu ceea ce se străduise din răsputeri să nu vadă: pentru cineva ca el, care o cunoștea atât de bne pe Emily, observă că ea începuse să se poarte altfel.
    - De ce? reuși el să rostească.
    Emily își mușcă buza.
    - Mă crezi că am să-ți spun cât pot de mult?
    Chris încuviință din cap.
    - Nu mai suport. Pur și simplu vreau să se sfârșească.
    - Ce să se sfârșească? Ce s-a-ntâmplat?
    - Nu pot să-ți spun, răspunse Emily cu vocea gâtuită. O, Doamne! Nu ne-am mințit niciodată unul pe altul. Poate că nu ne-am spus tot timpul totul, dar nu ne-am mințit niciodată.
    - În regulă, făcu Chris cu mâinile tremurânde. În regulă.
    Simțea cum se învârte în afara trupului, ca atunci când se dăduse cu capul de marginea trambulinei și își pierduse cunoștința - agățându-se de cele mai banale lucruri, precum aerul sau priveliștea din fața ochilor, știind că nu le putea opri din procesul de disoluție.
     - Em, rosti el, înghițind în sec. Vrei să... asta înseamnă că ți-ai pus în gând să te sinucizi?
    Când Emily își mută privirea, plămânii lui se umflară ca niște baloane, iar lumea îi păru să nu mai aibă sfârșit.
    - Nu poți face asta, spuse el 1 minut mai târziu, mirat că reușise să rostească cuvintele.
    Nu vreau să vorbesc despre asta, își spuse în gând. Pentru că, dacă vorbesc despre asta, chiar o să se întâmple.
    Emily nu ședea în fața lui, palidă și frumoasă, discutând despre sinucidere. Avea un coșmar. Și așteptă punctul culminant. Și, totuși, putea să audă cum propriul glas, pițigăiat și speriat, începea deja s-o creadă.
    - Nu te  apuci să te sinucizi doar pentru că ai o zi de rahat. Nu iei o hotărâre ca asta așa, deodată.
    - Nu e deodată, răspunse Emily pe un ton neutru. Și nu e vorba de o singură zi.
    Zâmbi.
    - Mă simt bine că pot vorbi despre asta. Nu e chiar atât de rău când mă gândesc, dacă o spun cu voce tare.
    Nările lui Chris fremătarăă, și deschise portiera mașinii dintr-o smucitură.
    - Mă duc să vorbesc cu părinții tăi.
    - Nu! țipă Emily, punând atâta frică într-un singur cuvânt, încât Chris se opri pe dată. Nu, te rog, murmură ea. N-or să înțeleagă.
    - Nici eu nu înțeleg.
    - Dar tu o să mă asculți, zise ea, și, pentru prima oară în ultimele 5 minute, Chris găsi o logică în ceea ce spunea fata.
    Firește că avea s-o asculte, ar fi făcut orice pentru ea. Cât despre părinții ei... ei bine, avea dreptate. La 17 ani, până și cele mai mici crize luau proporții uriașe; să ai pe cineva care să te accepte era la fel de vital ca oxigenul.
    Adulții, la ani-lumină depărtare de lucrurile acelea, își dădeau ochii peste cap, zâmbeau superior și spuneau:
    - O să treacă!
    Erau zile când Chris se trezea transpirat, cu un chef exploziv de viață și gâfâind de parcă ar fi urcat în fugă până în vârful unei stânci. Dar erau și zile când simțea de parcă nu-și încape în piele. Erau nopți când era îngrozit de faptul că trebuia să se ridice la așteptările a ceeea ce urma să devină. Dar nu putea explica nimănui acest lucru, cu atât mai puțin părinților săi.
    Era panicat și totodată mândru că Emily îl făcuse confidentul ei. Pe moment, îi scăpase faptul că nu putuse să-i spună ce anume o supăra.
    Apoi se gândi la ea tăindu-și venele și simți că ceva se rupe în inima lui. Problema îi depășea pe amândoi.
    - Trebuie să existe cineva, spuse el. Un psihiatru sau ceva de genul ăsta.
   - Nu, făcu Emily pe acelaș ton șoptit. Ți-am împărtășit acest lucru pentru că nu ți-am ascuns niciodată nimic. Dar nu poți...
    Vocea i se frânse iarăși.
     - Nu poți să distrugi asta pentru mine. În seara asta e prima seară de - Doamne, nici nu mai știu de când - când am simțit că dețin controlul. Este ca o durere îngrozitoare, pe care poți s-o înduri, pentru că deja ai luat calmantul și știi că, în curând, o să treacă.
    - Ce te doare? întrebă Chris grav.
    - Totul, răspunse Emily. Capul. Inima.
    - Asta e... e din cauza mea?
    - Nu, zise ea, cu ochii strălucindu-i din nou. Nu e din cauza ta.
    O luă în brațe, neluând în seamă capătul tare al schimbătorului de viteze dintre ei, și o strânse cu putere la pieptul lui.
    - De ce mi-ai spune, dacă nu vrei să te ajut? șopti el.
    Emily fu cuprinsă de panică.
    - Ai să spui cuiva?
    - Nu știu. Se presupune că ar trebui să stau cu mâinile în sân și să mă prefac că totul e-n regulă până când ai s-o faci? Și după aceea să zic „A, da... a pomenit ceva de sinucidere”.
    Se trase înapoi, acoperindu-și ochii cu mâna.
    - Dumnezeule, nici nu-mi vine să cred că vorbesc despre asta!
    - Promite-mi că nu vrei spune nimănui, îl rugă Emily.
    - Nu pot.
    Lacrimile care se adunaseră în colțul ochilor lui Emily acum se revărsară.
    - Promite-mi, stărui ea, apucându-l cu mâinile de tricou.
    Brusc, își dădu seama că aceasta era și pentru el o încercare, nu numai pentru Emily, șansa de a o salva pe Em.
    Dacă avea încredere în el, atunci, al naibii să fie dacă nu avea să se dovedească demn de ea... chiar dacă acest lucru avea un înțeles diferit pentru fiecare dintre ei.
    Avea tot timpul. Putea s-o facă să vorbească. Avea să afle acest secret îngrozitor și să-i arate că mai există o cale, una mai bună; iar, în cele din urmă, toți - inclusiv Emily - aveau să-i aducă laude.
    - Bine, șopti Chris. Își promit.
    Chiar și atunci când Emily era lipită de pieptul lui, simțea că între ei se ridică un zid, așa încât, nici piele pe piele, tot nu o mai putea simți.
    - Ți-am mărturisit, începu ea șoptit, pentru că nu vedeam de ce să n-o fac.
    Chris o privi în ochi și înțelese forța afirmației ei.
    - Nu, răspunse el calm, plin de hotărâre.
    Îi cuprinse ușor brațele cu mâinile lui și o scutură:
    - Nu renunț la tine.
    Emily își ridică privirea și, preț de-o clipă, el fu în stare să-i citească gândurile. În clipa aceea, Chris îi simți frica, resemnarea și durerea ascuțită de a se lovi de același zid dur, iar și iar. Ea își întoarse privirea, iar el putu din nou să respire.
    - Chris, începu Emily, asta nu e alegerea ta.

                Chris plonjă în apă, încălzindu-se pentru antrenamentul de înot cu 4 ture de bazin în stil liber.
    Terminând, ieși din piscină, inima bătându-i să-i spargă pieptul. Merse să se așeze pe una dintre băncile de la marginea piscinei.
    Antrenorul se apropie de el, cu un zâmbet pe față.
    - Încercăm să rezervăm doborâtul recordului pentru competiții, Harte. E doar un antrenament, nu te omorî!
    Nu te omorî.
    Nu putea s-o lase pe Emily să facă asta, pur și simplu. Și poate că resorturile aceste decizii erau pur egoiste, dar era sigur că într-o bună zi avea să-i mulțumească pentru că îi salvase viața.
    Em voia înțelegerea și tăcerea lui. Dacă îi făcea jocul, ar fi avut o șansă să o facă să se răzgândească. Chiar dacă în ultimul moment. Avea să pretindă că ideea aceasta nebunească cu sinuciderea era acceptabilă, iar apoi, ca un cavaler pe un cal alb, avea să vină s-o salveze pe Emily de ea însăși. Iar el nu avea să mai fie nevoit să-și încalce promisiunea făcută, de a ține secret îngrozitorul ei plan.
    Scopul scuză mijloacele.
    Lui Chris nu îi trecu prin minte că ar putea să dea greș.
    Simțindu-se mult mai bine, se ridică la auzul fluierului antrenorului și se aruncă în piscină pentru încă o tură de bazin.

                Emily îl aștepta să termine antrenamentul. Rămânea și ea târziu în școală, de obicei luându-și în primire șevaletul din cabinetul de desen și terminând la timp ca să se întâlnească cu Chris după înot și s-o ducă acasă cu mașina.
    - Bună! o salută Chris, cu rucsacul pe umăr, în timp ce se apropia de ea.
    Se aplecă să o sărute pe obraz și fu învăluit de mirosul ei, acea combinație minunată de săpun, clor și detergen de rufe.
    Emily își potrivi pasul cu al lui, în timp ce se îndreptau către parcarea elevilor.
    - M-am tot gândit, începu Chris, la ce mi-ai spus sâmbătă seara.
    Emily încuviință din cap, dar își ținu privirea ațintită asupra pantofilor.
    - Și vreau să știi, doar așa, pentru tine, că ăsta e ultimul lucru din lume care vreau să se întâmple, spuse Chris. O să fac tot ce-mi stă în puteri ca să te fac să te răzgândești.
    Trase adânc aer în piept și îi strânse mâna.
    - Dar... dacă se ajunge la asta, vreau să fiu lângă tine.
    După ce rosti aceste cuvinte, Emily își dădu seama că, după câte se părea, nu era pierdută, nu atâta vreme cât, în subconștient, sperase cu ardoare acest lucru.
    - Mi-ar plăcea, spuse ea.

               Chris începu o subtilă, dar neabătută campanie de a-i arăta lui Emily ce avea de pierdut.
    O scoase la restaurante unde o cină costa 100 de dolari. O duse să privească apusuri de soare dincolo de digurile ce se avântau în Atlantic. Îi arătă teancuri cu documente pentru înscrierea la facultăți, ca și cum părerea ei guverna deciziile lui.
    Și făcu dragoste cu ea, oferindu-i trupul lui și în momente de tandrețe, și de furie, neștiind care e calea cea mai bună de a-i transmite fărâme din sufletul lui cu care să-l cârpească pe al ei.
    Dar Emily suferea. Chris nu putea să descrie altfel situația. Îndura tot ce-i aducea el în cale, însă de la distanță, ca și cum ar fi urmărit totul de la înălțime și și-ar fi pus de mult ceva în minte.
    Spre uimirea lui, Emily era de neclintit. Observând tăcerea ei, el își imgină ce era mai rău: era dependentă de droguri, era lesbiană, copiase la examenul standardizat de aptitudini - niciunul dintre aceste lucruri nu știrbea cu nimic iubirea lui pentru ea.
    Încercă s-o păcălească să-i afle secretul, se strădui cu jocuri de întrebări și răspunsuri, inclusiv cu strategii de intimidare.
     Dar toate acestea o făceau pe Emily să se închidă și mai mult în ea și să devină tot mai retrasă, iar Chris se temu să nu o piardă chiar mai devreme.
    - Nu pot să vorbesc despre asta, spuse ea.
    - Nu vrei, o corectă Chris.
    Deznădăjduită, Emily îi spunea că, tot aducând vorba despre asta, Chris nu făcea decât s-o rănească și mai mult. Dacă o iubea într-adevăr, ar fi încetat s-o mai întrebe.
    Iar Chris, la fel de istovit de impasul în care se afla, îi răspundea cu un gest aprobator din cap.
    - Nu pot.
    - Nu vrei, i-o întorcea Emily, făcându-l să abandoneze subiectul încă o dată.

                  Stăteau întinși pe burtă în sufrageria familiei Gold, cu manualele de matematică deschise în fața lor, ecuațiile diferențiale și cu derivatele înșirându-se ca o limbă străină pe pagini întregi.
    - Nu, spuse ea, arătând cu degetul o greșeală pe care o făcuse Chris. Este 2xy-x, îl corectă ea, apoi, se răsuci pe spate, cu ochii ațintiți în tavan. De ce e aât de important pentru mine să iau un 10, medită ea, când nici măcar n-o să mai fiu aici ca să-mi iau fișa matricolă?
    Spusese asta pe un ton atât de degajat, încât lui Chris îi veni rău.
    - Poate pentru că nu vrei să te sinucizi cu adevărat, observă el.
    - Mulțumesc, domnule doctor Freud, făcu ea.
    - Vorbesc serios, răspunse Chris, sprijinindu-se într-un cot. Ce-ai zice să mai aștepți 6 luni și să vezi atunci cum te simți.
    Chipul lui Emily împietri.
    - Nu, spuse ea.
    - Atât? Doar un „nu”?
    Ea încuviință din cap.
    - Nu.
    - Ei bine, e grozav, remarcăă Chris, închizând cu zgomot manualul de matematică. E minunat, Em!
    Emily își îngustă privirea.
    - Credeam c-o să mă ajuți.
    - Sigur, răspunse Chris furios. Ce-ai vrea să fac? Să-ți împing scaunul după ce ți-ai pus ștreangul de gât? Să apăs pe trăgaci?
    Emily se înroși.
    - Crezi că mie îmi vine ușor să vorbesc despre asta? răspunse ea încordat. Pentru că nu-mi vine.
    - Ție-ți vine mai ușor decât mie, izbucni Chris. Nici nu vrei să te pui în pielea mea. Mă uit la tine și văd o fată superbă, minunată. Toate cărțile și cântecele vorbesc despre oameni care își caută iubirea vieții lor și care nu o găsesc niciodată, iar noi, că o avem, nu dai 2 bani pe ea.
    - Ba dau 2 bani pe ea, spuse Emily punându-și mâna peste a lui Chris. E singurul lucru pe care merită să dau 2 bani. Și tot ce încerc să fac este să o păstrez așa, pentru totdeauna.
    - Halal mod de-a o arăta! replică Chris cu amărăciune în glas.
    - Serios? întrebă Emily. Ai prefera să-ți petreci tot restul vieții gândindu-te la noi și amintindu-ți de o relație perfectă sau ai vrea mai degrabă să vezi cum o dăm în bară și să-ți rămână asta drept amintire?
    - Cine spune c-o s-o dăm în bară?
    - Așa o să facem, răspunse Emily. Se întâmplă?
    - Nu vezi? începu Chris, încercând să-ș ascundă tremurul vocii. Nu înțelegi ce mi-ai face?
    - Nu-ți fac nimic ție, răspunse Emily în șoaptă. O fac pentru mine.
    Chris o privi lung.
    - Care-i diferența? o întrebă el.

             Spre surprinderea lui, cu cât Emily aducea mai des în discuție sinuciderea, cu atât mai puțin șocant devenea subiectul.
    Chris încetă s-o mai contrazică, fiindcă asta n-o făcea decât să fie și mai încăpățânată, așa că abordă o nouă metodă: să analizeze opțiunile ei, astfel încât să o facă să înțeleagă cât de ridicolă era această idee.
    Într-o seară, în timp ce urmăreau un film la televizor, se întoarse către ea și o întrebă cum avea de gând s-o facă.
    - Poftim?
    Era prima oară când Emily îl auzea pe Chris pomenind despre asta: de obicei, ea era cea care deschidea subiectul.
    - M-ai auzit. Bănuiesc că trebuie să te fi gândit deja.
    Emily ridică din umeri, aruncând o privire scurtă peste umăr ca să se asigure că părinții ei erau la etaj.
    - Da, m-a gândit, răspunse ea. Nu cu pastile.
    - De ce nu?
    - Pentru că poți foarte ușor să dai rateu. Și te trezești că ți se face spălătură stomacală la secția de psihiatrie.
    Lui Chris îi surâdea această idee.
    - Atunci, ce opțiune ai?
    - Mai e intoxicarea cu monoxid de carbon, zise ea și zâmbi. Dar asta ar însemna să-ți folosesc Jeepul. Iar chestia cu tăiatul venelor pare prea.... intenționată.
    - Cred că sinuciderea, în general, este destul de intenționată, remarcă Chris.
    - Ar putea să doară, răspunse Emily cu voce slabă. Aș vrea să se termine imediat.
    Chris o privi.
    Înainte să te răzgândești, își spuse în sinea lui, sau înainte să te fac eu să te răzgândești.
    - Mă gândeam la o armă, continuă ea.
    - Urăști armele.
    - Ei bine, ce-are asta de-a face?
    - De unde o să faci rost de-o armă? întrebă Chris.
    Emily își ridică privirea spre el.
    - Poate de la tine, sugeră ea.
    El ridică din sprâncene.
    - O, nu! Sub nicio formă!
    - Te rog, Chris! făcu ea. Ai putea să-mi dai cheia de la dulap. Și să-mi spui unde găsesc gloanțele.
    - N-o să te împuști cu o armă de vânătoare, bombăni Chris.
    - Mă gândeam la una mic. La pistolul Colt.
    Fata văzu cum între ei se înalță un zid, iar pieptul îi fu scuturat de un spasm.
    Chris mai văzuse și înainte privirea aceea - mare și resemnată - de căprioară înainte de a o doborî. Și își dădu seama că așa era și Emily acum, singurele momente când părea fericită fiind cele în care își plănuia moartea.
    - Înainte, spuneai că ai face orice pentru mine, replică Emily rugător.
    Chris se uită la mâinile lor împreunate și acceptă pentru prima dată ideea că, din cine știe ce motiv, era posibil să dea greș, că asta chiar avea să se întâmple.
    - Aș face asta, zise el, inima lui frângându-se sub povara adevărului.

                Ședeau în întunericul cinematografului, ținându-se de mână. Genericul rulase deja, iar ceilalți telespectatori plecaseră.
    Pe lângă ei, erau unul sau 2 plasatori care măturau cutiile goale de popcorn dintre rânduri, mișcându-se într-un ritm alert și străduindu-se din răsputeri să nu bage în seamă cuplul care încă mai zăbovea în spatele cinematografului.
    - Nu știu ce o să mă fac fără tine, îi șopti Chris.
    Putea s-o vadă pe Emily întorcându-se către el, ochii ei sclipind în întuneric.
    - Ai putea s-o faci odată cu mine, spuse ea și înghiți în sec, sugestia lăsându-i în gură un gust amar.
    Chris nu răspunse, lăsând-o înadins să i se facă greață la acest gând. Se întrebă în sinea lui:
    - De ce ești atât de sigură că vom rămâne împreună și după? De unde știi că așa stau lucrurile?
    - Pur și simplu, răspunse ea răspicat, de parcă l-ar fi auzit. Pentru că nu pot să-mi închipui altfel.

                 Într-o seară se duse la subsol și luă cheia de pe masa de lucru a tatălui său.
     Deschise dulapul și scoase afară Coltul; o cunoștea prea bine pe Emily ca să fie sigur că primul lucru pe care i l-ar fi cerut era să vadă pistolul. Dacă nu i-l aducea, își dădea seama că ceva nu era în regulă și n-ar mai fi avut încredere înel, astfel că ar fi ratat șansa de a o împiedica să-și pună planul în aplicare.
    Rămase acolo, cu greutatea armei cuibărită în căușul palmelor lui, amintindu-și de mirosul înțepător al dizolvantului Hoppe`s Solvent nr. 9 și de modul în care mâinile tatălui său, atât de pricepute și de precise, frecau mânerul și țeava cu o cârpă de silicon.
    Chris băgă mâna până în fundul dulapului cu arme, de unde scoase gloanțele de calibru 45. Nu putea s-o păcălească pe Emily; ar fi cerut să vadă și gloanțele.
    Închise ochii și încercă să și-o imagineze ridicând țeava lucioasă, argintie la frunte; se imagină și pe el, întinzând mâna și îndepărtându-i arma de cap, dacă era să se ajungă la asta.
    Era un gest egoist, dar simplu: nu putea s-o lase pe Emily să se sinucidă. Când ai fost alături de cineva toată viața, nu-ți poți imagina să trăiești într-o lume în care acea persoană nu mai este.
    Avea s-o oprească. Asta avea să facă.
    Nu își îngădui să se întrebe de ce strecurase în buzunar 2 gloanțe în loc de unul singur.

                                                       ACUM
                                                   MAI 1998

                    Gus ședea pe marginea patului, trăgându-și ciorapii. Acum hainele, se gândi ea mecanic. Se duse la șifonier și scoase de acolo o rochie simplă bleumarin și o pereche de pantofi cu toc jos, asortați.
    Nu îi era permis accesul în sala de judecatăă. Martorii stăteau separat până când depuneau mărturia. Cel mai probabil, nu avea să fie chemată în acea zi în boxă, poate nici a doua zi.
    Se dichisise în eventualitatea, puțin probabil de altfel, în care avea s-o vadă Chris, fie doar și în trecere.
    Gus auzi cum curge apa la baie în timp ce James se bărbierea.
    James ieși din baie ca s-o găsească pe Gus stând pe pat în sutien și ciorapi, cu ochii închiși și cu trupul aplecat, gâfâind ușor, de parcă până atunci ar fi alergat fără oprire.

                  Melanie și Michael ieșiră din casă împreună. Picioarele ei se afundau în pământul moale, murdărindu-și tocurile. Deschise portiera mașinii și, fără să spună un cuvânt, se urcă la volan.
    Michael se urcă în camioneta lui. Merse în urma soției lui tot drumul, cu ochii ațintiți asupra spatelui mașinii ei.
 
               Pisica lui Barrie Delaney îi dărâmă cana cu cafea chiar când femeia se pregătea să plece la tribunal.
    - Rahat, rahat, rahat! bombăni ea, împingând animăluțul care miorlăia departe de mizeria făcută, pe care o șterse cu un prosop de vase.
    De parcă nu ar fi fost suficient, zoaiele de cafea încă se prelingeau pe sub masa de la bucătărie. Barrie aruncă o privire scurtă către chiuvetă și hotărî că nu are timp să curețe.
    Abia câteva zile mai târziu își dădu seama că toate cafeaua aceea avea să-i păteze linoleumul alb de pe podea, astfel încât și peste 10 ani, când ar fi intrat în bucătărie, s-ar fi gândit la Christopher Harte.

           Jordan își puse servieta pe bltul din bucătărie. Apoi se roti către Thomas, fluturându-și cu o mână cravata.
    - Deci?
    Thomas fluieră.
    - Arăți bine, îi zise el.
    - Destul de bine încât să câștig?
    - Destul de bine încât să tăbăcești niște funduri, jubilă fiul său.
    Jordan zâmbi și îl plesni ușor pe Thomas peste fund.
    - Ai grijă cum vorbești, îi spuse el fără prea mare tragere de inimă și, ridicând cutia de Cocoa Crispies, rămase perplex. O, nu, Thomas! Spune-mi că n-ai făcut asta!
    Miji ochii pentru a se uita în fanta întunecată a cutiei goale de cereale.
    Thomas, care tocmai ce-și umplea gura, o căscă larg.
    - Nu a mai rămas nimic? Pe cuvânt, tati, credeam că au mai rămas.
    În fiecare dimineață înainte de un proces, Jordan mânca Cocoa Crispies. Era o superstiție jalnciă. Dar era superstiția lui, naiba s-o ia, și dădea rezultate. Mânca Crispies, câștiga procesul.
    Thomas se făcu mic sub privirea neîndurătoare a tatălui său.
    - Aș putea da o fugă să cumpăr altele, sugeră el.
    Jordan pufni.
    - Cu ce mașină?
    - Cu bicicleta mea.
    - Așa, te-ai întoarce înainte de... să vedem, prânz?
    Jordan scutură din cap.
    - Nu vreau, începu el, încercând să-și păstreze cumpătul, decât să mai și gândești înainte să acționezi.
    Thomas rămase cu privirea ațintită în castron.
    - Aș putea să merg vizavi, să văd dacă n-are cumva doamna Higgins câteva.
    Doamna Higgins avea puțin peste 75 de ani. Se îndoia că cerealele Cocoa Crispies făceau parte din meniul ei zilnic..
    - Las-o baltă, îi spuse el iritat, deschizând frigiderul și luând o brioșă englezească. E prea târziu acum.

              Se simțea ciudat îmbrăcat la costum. Un gardian îi aduse lui Chris hainele odată cu micul dejun; cămașa și pantalonilargi, pe care nu le mai văzuse de când cu prima înfățișare la proces, în urmă cu 7 luni.
    - Harte! îl strigă un gardian din ușa celulei. Haide!
    Îmbrăcat în costum, străbătu coridorul; broboane de sudoare i se adunau pe la tâmple, conștient de tăcerea frapantă a ocupanților celorlalte celule. Situația avea un puternic efect asupra tuturor.
    Nu puteai să urmărești pur și simplu un om ducându-se la proces, fără să te gândești că asta urmează să ți se întâmple și ție.
    Când ușa grea se închise în urma lui, gardianul îl conduse la ajutorul de șerif, unul dintre numeroșii delegați la Tribunalul Grafton.
    - Ziua cea mare! îi spuse el, punându-i cătușele lui Chris și prinzându-le apoi cu un lanț de curea.
    Așteptă ca gardianul să descuie poarta principală a închisorii, conducându-l afară pe Chris, cu o mână așezată ferm pe umărul lui.
    Era prima oară în 7 luni când Chris ieșea dincolo de zidurile închisorii, având în jur doar munți și cursul leneș al râului Connecticut.
    Trase adânc aer în piept și își înălță capul, soarele inundându-i obrajii, iar genunchii tremurându-i sub greutatea libertății provizorii.
    - Să mergem! îi spuse nerăbdător ajutorul de șerif.

                Sala de judecată era izbitor de goală. James ședea țeapăn în primul rând din spatele mesei apărării. Jordan, sosit cu doar câteva minute înainte, vorbea cu un coleg, cu piciorul sprijinit de un scaun.
    Se opri din vorbit când se deschise ușa laterală, iar James îi urmări privirea ca să-l vadă pe Chris cum este adus înăuntru.
    Un aprod îl aduse pe băiat la masa apărării. James simți un nod în gât la vederea fiului și, înainte să-și dea seama, se întinse peste balustrada despărțitoare și încercă să atingă brațul lui Chris.
    Băiatul era chiar în fața lui James, dar prea departe pentr a putea ajunge la el.
    Au construit-o înadins așa, se gândi James.
    - Nu prea cred, țipa Jordan, arătând către cătușe, care erau îngrozitoare, dar la care se așteptaseră.
    De fapt, Jordan le menționase acest lucru soților Harte, astfel că James nu înțelegea de ce era atât de surprins. Gesticula ca un apucat, îndreptându-se cu pași mari alături de procuroare înspre cabinetul judecătorului.
    Chris se întoarse în scaunul lui.
    - Tată, spuse el.
    James întinse din nou mâna. Pentru prima oară în viața lui, făcu abstracție totală de oamenii din încăpere, care erau cu privirile ațintite asupra lor. Își trecu picioarele peste balustrada despărțitoare și se așeză pe scaunul gol unde stătuse Jordan.
    Apoi, își îmbrățișă fiul, cuprinzându-i trupul cu brațele, în așa fel încât reporterii și curioșii care veneau în valuri în sala de judecată ca să îl vadă pe inculpat, să nu observe că era încătușat.

                 În cabinetul judecătorului, Jordan izbucni.
    - Pentru numele lui Dumnezeu, Onorată Instanță! Dacă tot suntem aici, de ce să nu-i pun și niște codițe rasta, să îl las să-i crească barba... la naina, îl radem în cap și îi facem un tatuaj pe frunte, așa încât juriul să-și creeze prejudecățile chiar înainte de începerea procesului!
    Barrie își dădu ochii peste cap.
    - Onorată Instanță, există precedente ca un presupus criminal să fie adus la proces cu cătușe.
    Jordan se răsuci către ea.
    - Și ce crezi că o să facă aici? O să înjunghe pe cineva mortal cu un pix Bic?
    Se întoarse către judecător:
    - Singura explicație logică a cătușelor, după cum știm bine cu toții, este ca să-i facă pe ceilalți să creadă că e periculos.
    - Este periculos, preciză Barrie cu voce joasă. A ucis o persoană.
    - Păstrează-te pentru jurați, mormăi Jordan în barbă.
    - Doamne, Dumnezeule! interveni Puckett, scuipând o coajă de migdală în palmă. La asta să mă aștept în continuare?
    Își lăsă pleoapele să cadă, cât timp se frecă la tâmple.
    - Poate că există precedente, domnișoară Delaney, dar o să merg atât de departe încât să presupun că Chris Harte nu are de gând să devină un ucigaș în serie. Inculpatul poate rămâne fără cătușe pe parcursul procesului.
    - Mulțumesc, Onorată Instanță, spuse Jordan.
    Barrie se întoarse, lovindu-l cu umărul pe Jordan în timp ce se îndrepta spre ieșire.
    - Cu siguranță ai o apărare tare slabă, îi șopti ea, dacă îi cerșești deja favoruri magistratului.

               Jordan îi zâmbi încrezător lui Chris, care încă își freca încheieturile mâinilor.
    - Ăsta, spuse el, dând aprobator din cap cu privire la noul statut de libertate al clientului său, e un semn grozav.
    Chris nu prea vedea motivul, de vreme ce până și cel mai cinstit criminal ar fi fost un adevărat idiot să atace pe cineva taman într-o sală de judecată. Știa, la fel de bine ca Jordan - la naiba, toată lumea știa - că singurul motiv pentru care fusese adus în cătușe era ca să-i răpească demnitatea.
    - Nu te uita la procuroare, continuă Jordan. O să spună o grămadă de lucruri oribile - are voie să facă asta în timpul pledoariei de deschidere. Ignor-o!
    - S-o ignor, repetă Chris conștiincios.
    Apoi un individ slab, cu mărul lui Adam de mărimea unui ou, le ceru tuturor să se ridice în picioare.
    - Prezidează onoratul Leslie F. Puckett, anunță el, iar un bărbat învemântat într-o robă fluturândă intră pe ușa laterală, crănțănind zgomotos ceva în dinți.
    - Luați loc, spuse judecătorul, deschizând un dosar.
    Scoase o nucă dintr-un borcănel pătrățos din fața lui și o supse printre buze.
    - Acuzarea poate începe, spuse el.

               Barrie Delaney se ridică în picioare și se întoarse cu fața la juriu.
    - Doamnelor și domnilor, începu ea. Numele meu este Barrie Delaney și mă aflu astăzi aici ca să reprezint statul New Hampshire. Vreau să mulțumesc fiecăruia dintre dumneavoastră pentru că ați acceptat o însărcinare atât de importantă. Sunteți 12 jurați care vă aflați aici ca să vă asigurați că se face dreptate în această sală de judecată. Iar, în acest caz, dreptate înseamnă să îl găsiți pe acest om - ridică un deget și arătă cu el - Christopher Harte, vinovat de crimă.
    Da, crimă. Sună, într-adevăr, șocant și probabil că vă pare și mai șocant faptul că arăt spre un tânăr chipeș. Pun pariu că vă gândiți: „Nu arată ca un criminal”.
    Se întoarse să-l cerceteze pe Chris cu privirea, împreună cu membrii juriului:
    - Arată ca... ei bine, ca un elev dintr-o școală bună. Nu se potrivește cu profilul criminalului de la Hollywood. Aceasta e viața reală, iar în viața reală, Christopher Harte a ucis-o pe Emily Gold. Înainte ca procesul să se fi sfârșit, veți ajunge să-l cunoașteți pe acuzat pentru ceea ce este el cu adevărat, dincolo de cămașa elegantă și de cravata lui albastră: un criminal cu sânge-rece.
    Aruncă o privire în direcția lui Jordan.
    - Apărarea va încerca să se joace cu emoțiile dumneavoastră și să vă spună că a fost o tentativă ratată de dublu suicid. Dar nu asta s-a întâmplat. Dați-mi voie să vă zic eu ce s-a întâmplat de fapt.
    Se răscuci pe călcâie, cu mâinile întinse către boxa juraților, îndreptându-și atenția către o femeie în vârstă cu părul albastru, îmbrăcată într-o rochie înflorată de bumbac.
    - În noaptea de 7 noiembrie, la ora 6 seara, Christopher Harte s-a dus la dulapul încuiat cu arme din subsolul casei sale și a scos de acolo un revolver Cold de calibru 45. L-a băgat în buzunarul hainei și a plecat să-și ia iubita, pe Emily. A dus-o la caruselul dela Tidewater Road. Inculpatul a adus cu sine și niște alcool. El și Emily au băut, au făcut sex și, în timp ce inclupatul o ținea în brațe pe Emily, a scos la iveală pistolul. După o scurtă încleștare încre cei 2, Christopher Harte a pus țeava revolverului la tâmpla dreaptă a lui Emily și a împușcat-o.
    Făcu o pauză, pentru ca informațiile să fie asimilate.
    - Doamnelor și domnilor, veți auzi mai multe de la detectivul Anne-Marie Marrone. Ea vă va spune că avem arma, pe care există amprentele inculpatului. Veți auzi de la medicul legist că unghiul producerii rănii ar fi făcut practic imposibil ca Emily să fi apăsat singură pe trăgaci.
    Veți auzi de la un bijutier din oraș că Emily cumpărase un ceas de 500 de dolari, pe care să i-l dăruiască lui Chris de ziua lui, aniversarea fiind la o lună după moartea ei. Iar o prietenă a lui Emily, precum și mama ei, vă vor spune că Emily nu avea tendințe suicidale.
    Veți afla, de asemenea, și mobilul lui Christopher Harte: de ce Dumnezeu să-și fi împușcat iubita? Vedeți dumneavoastră, doamnelor și domnilor, Emily era însărcinată în 11 săptămâni.
    La exclamația înăbușită a unuia dintre jurați, Barrie își ascunse un zâmbet.
    - Tânărul acest avea planuri mari pentru viitorul lui și nu avea nevoie de un copil sau de o iubită din liceu, care să i le strice, așa că a decis să scapte literalmente de problemă.
    Se dădu un pas înapoi de la boxa juraților.
    - Inculpatul este acuzat de crimă de gradul I. O persoană se face vinovată de o crimă cu premeditare atunci când provoacă în mod intenționat moartea unei alte persoane sau atunci când acțiunile vizează acest scop în mod premeditat și deliberat. A ucis-o Christopher Harte pe Emily Gold în mod intenționat? Au fost acțiunile sale din acea noapte pemeditate și deliberate? Absolut.
    Se întoarse, săgetându-l pe Chris cu ochii ei verzi și reci.
    - În Biblie, doamnelor și domnilor, diavolul se arată sub multe înfățișări. Nu vă lăsați păcălit de acesta din urmă!

.............................................................