Pactul, Jodi Picoult

................................................................

                             6-14

              - Când ți-au dat cheia? întrebă ea.

    Chris ridică din umeri.

    - Weekend-ul trecut.

    - Vai, dar e minunat! Pot să mă urc?

    El o apucă de talie și o urcă pe căluțul alb, preferatul ei.

    - Ești invitata mea, îi spuse el.

    Emily se așeză pe căluțul de lemn și, după ce caruselul se învârti o tură, întinse mâna către Chris.

    - Vino și tu! îl îndemnă ea.

    El alese calul de lângă al ei, dar nici nu se urcă bine, că își dădu seama de greșeala făcută: când Emily ea sus, el era jos, și invers. Se aplecăă înspre ea când caii lor ajunseră la același nivel și o sărută pe obraz.
    Emily râse, apoi se aplecă înapoi să îl sărute la rândul ei.
    Chris se dădu jos de pe cal și o cuprinse pe Emily în brațe. În secunda următoare, se aflau pe scândurile groase, pictate. Emily se lăsă pe spate, cu ochii închiși, cu mintea plutindu-i în acordurile muzicii. Chris își strecură mâinile pe sub bluza ei.
    Sutienul ei se descheia în față. Și, o, Doame, fetei îi plăcea. Trupul ei era moale și mirosea a piersici.
    Chris își lăsă capul pe curba gâtului ei și o linse. O auzi pe Emily scoțând un sunet adânc din gât, pe care îl luă drept o confirmare a faptului că și ei îi plăcea asta la fel de mult ca lui.
    Lăsă mâna să-i alunece în jos, pe blugii ei, strecurând-o pe sub elasticul chiloților. Ținându-și respirația, continuă să înainteze cu degetele.
    - Oprește-te! scânci ea. Chris, oprește-te!
    Și cum el nu o făcu, ea îi trase un pumn în ureche.
    El se dădu înapoi, capul zvâcnindu-i teribil. Dar înainte să poată țipa la Em, îi văzu chipul alb, oval, scuturându-se în semn de refuz, după care sări în picioare. O luă la fugă, lăsându-l pe Chris să se învârtă în cerc.

                 În filme, când se întâmplă astfel de lucruri, eroina reușește cumva să ajungă înapoi acasă. Însă Emily nu se putea gândi decât că, în viața reală, umilința supremă era să-ți respingi iubitul, dar să ai totușu nevoie de el ca să te conducă acasă.
    Îl simți pe Chris strecurându-se pe locul de lângă ea și își feri privirea până când lumina din plafoniera Jeepului se stinse. Dar nu era nevoie ca să se uite la el ca să-și dea seama că gura lui era încleștată, că buzele lui era strânse într-o linie subțire.
    Preț de-o clipă, își dori să se lipească de el, în speranța că avea să-l înduioșeze. Își aminti, când era de-o șchioapă, cum țipa la mama ei să fie lăsată jos, dar agățându-se și mai abitir de ea.
    - Poate că ar trebui să nu ne mai vedem o vreme, spuse ea șoptit.
    Chris porni motorul și aprobă din cap.

                    Totul la Donna DeFelice era o poveste - de la părul ei ca vata de zahăr până la sânii ei de mărimea unor grepfruturi și până la șpagatul ei de majoret, cel mai rapid șpagat pe care își amintea cineva să-l fi văzut vreodată în acel liceu.
    De 2 ani îi dădea de înțeles lui Chris că, dacă o voia, ea era disponibilă. În cele din urmă, scos din sărite de Emily, decise să-i răspundă acesteia la avansuri.
    Nu vedea nimic în Jeep, iar umezeala care aburea geamurile pe interior îi pătrunse până pe umărul tricoului, atunci când se frecase de el. Sub el, Donna gemea pe bancheta din spate.
    Chris nici nu o mai scosese în oraș. Ea îi pusese mâna pe picior în timp ce se îndreptau cu mașina spe restaurant, cerând ceea ce el voia de mult.
    Iar acum era complet, și de necrezut, goală, cu brațul încolăcit în jurul lui, iar Chris se gândi că ea nici măcar nu-și dă seama că el nu o mai făcuse niciodată.
    Ochii ei erau întredeschiși, iar gura rostea numele ei. Singurul defect al ei era că nu era Em.
    Îl trase deasupra ei.
    Spre surprinderea lui, nu fu nici pe departe atât de înflăcărat pe cât se așteptase. Se simțea ca și cum s-ar fi privit pe sine dintr-un colț al mașinii, văzând-o pe Donna zbătându-se sub el ca un animal pe care nu-l putea identifica.
    După ce se termină, eaîl dădu jos de pe ea și își trase la loc chiloții. Apoi, se ghemui în brațele lui.
    - Asta a fost ceva, spuse ea gâfâind, nu-i așa?
    - A fost, încuviință Chris.
    Rămase cu privirea ațintită undeva, dincolo de parbriz, întrebându-se cum de putuse să fie atât de prost și să creadă că în tot timpul acela dorise să facă sex, când, de fapt, el nu o dorise decât pe Emily.

               Pe tot parcursul zilei, Emily nu făcuse altceva decât să se ascundă prin coridoare și băi, astfel ca nimeni să n-o vadă plângând.
    Și, totuși, oriunde mergea, îi auzea pe toți vorbind numai despre faptul că îl văzuseră pe Chris Harte plimbându-se de mână cu Donna DeFelice.
    În pauza celei de-a șasea ore, când Emily se îndrepta spre clasa în care avea curs comun de trigonometrie cu Chris, îl găsi pe acesta aplecat deasupra Donnei, care ședea cățărată pe dulap, chiar lângă ușă, și clacă.
    O rugă pe doamna McCarthy s-o lase să se ducă până la cabinetul medical, unde reuși, fără a depune vreun efort, să o facă pe asistentă să creadă că era bolnavă. Nu o durea în gât și nu avea nici febră, dar durerea era aceeași în cazul inimii frânte.
    Când mama ei veni s-o ia cu mașina, Emily se trânti pe locul din dreapta și își întoarse capul. Apoi, urcă direct în camera ei și se băgă sub pături. Rămase acolo până se înnoptă.
    Jeepul lui Chris ieși din parcare la 6,15. Emily urmării cu privirea lumina farurilor, până ce dispărură. Și-l închipui pe Chris ducându-se la întâlnire cu Donna într-o vineri seară. Nu era nevoie să se gândească prea mult ce anume urmau să facă.
    Dezgustată de propria persoană, se așeză la birou și încercă să se concentreze la eseul de la engleză pe care trebuia să-l scrie până luni. Dar nu reuși decât să scoată ciornele din agrafa cu care erau prinse.
    La 11, când Chris încă nu se întorsese, mama lui Emily ciocăni la ușă și intră.
    - Cum te simți, scumpo? întrebă ea, așezându-se pe pat lângă Emily.
    Emily se întoarse cu fața la perete.
    - Nu prea bine, răspunse ea apăsat.
    - Putem să mergem la doctor mâine dimineață, îi propuse Melanie.
    - Nu... nu-i nevoie. Sunt bine. Doar că... vreau să mai rămân aici o vreme.
    - Asta are cumva legătură cu Chris?
    Surprinsă, Emily se întoarse cu fața către mama ei.
    - Cine ți-a spus?
    Melanie râse.
    - Nu trebuie să fii vreun geniu ca să-ți dai seama că nu v-ați vorbit toată săptămâna.
    Emily își trecu o mână prin păr.
    - Ne-am certat, recunoscu ea.
    - Și?
    Și ce? Nici prin cap nu-i trecea să-i spună mamei motivul pentru care se certaseră.
    - Și cred că l-am supărat destul de rău, încât să vrea să păstreze distanța.
    Trase adânc aer în piept.
    - Mamă, începu ea, ce să fac să-l recâștig?
    Melanie păru uimită.
    - Nu trebuie să faci nimic. O să vină singur.
    - De unde știi?
    - Pentru că voi doi sunteți două jumătăți ale unui întreg, răspunse Melanie, după care își sărută fiica pe frunte și ieși din cameră.
    Emily își coborî pivirea la antebraț, unde simțea o durere ascuțită, ca să descopere că încă ținea în mânăă vârful rupt al agrafei. În mod curios, o puse deasupra pielii și începu să o zgârâie la suprafață. Linia roșie deveni și mai intensă după ce zgârie a doua și a treia oară.
    O apăsă adânc, și mai adânc, până când îi dădu sângele, iar inițialele lui Chris erau gravate atât de adânc în brațul ei, încât să-i rămână cicatrice.

                    Jeepul lui Chris se întoarse acasă puțin înainte de 1 noaptea.
    Emily îl urmări cu privirea de la fereastra dormitorului ei. Băiatul aprindea pe rând luminile pe când își croia drum din bucătărie la etaj.
    Până când el ajunse în camera lui și se pregătea să se bage în pat, Emily își trase un tricou pe deasupra cămășii de noapte și își băgă picioarele într-o pereche de teniși.
    Pământul, mult mai moale datorită temperaturilor din ultima perioadă, era umed și afânat, iar acele de pin care dormiseră sub pătura de nea scârțâiau acum sub picioarele ei.
    Fereastra lui Chris era exact deasupra bucătăriei.
    De ani întregi nu o mai făcuse, însă Emily ridică o rămurică și o azvârli în geam. Aceasta se lovi de el, făcând un zgomot ușor, după care ricoșă, căzând înapoi spre ea. O ridică de la picioare și o aruncă încă o dată.
    De data asta, lampa de pe birou fu aprinsă, și chipul lui Chris se ivi la fereastră. Văzând-o pe Emily, ridică geamul și scoase capul afară.
    - Ce faci? șopti el. Rămâi acolo!
    Câteva secunde mai târziu, descuie ușa de la bucătărie.
    - Ce vrei? întrebă el.
    Își închipuise în multe feluri revederea lor, însă furia nu făcuse niciodată parte din scenariu. Asta era expresia afișată acum pe chipul lui Chris.
    - Am venit să te întreb, începu ea, cu voce tremurândă, dacă te-ai simțit bine la întâlnire.
    Chris trase o înjurătură și își frecă fața cu palma.
    - N-am nevoie de asta acum. Nu pot face asta acum.
    Se răsuci pe călcâie și intră înapoi în casă.
    - Așteaptă! strigă Emily.
    Cuvintele îi erau înecate în lacrimi, dar își ridică bărbia și își încrucișă brațele la piept, ca să nu mai tremure.
    - Eu, ăă, am o problemă. Vezi tu, m-a, despărțit de iubitul meu. Și sunt destul de supărată din cauza asta, așa că voiam să vorbesc cu cel mai bun prieten al meu.
     Înghiți cu greu și își coborî privirea în pământul negru.
    - Chestia e că amândoi sunt în persoana ta.
    - Emily, șopti Chris și o trase aproape de el.
    Ea încercă să nu se gândească la mirosul nefamiliar, un parfum amestecat cu dorință carnală. În schimb, se concentră asupra senzației de a fi din nou lângă el. Două jumătăți ale unui întreg.
    El o sărută pe frunte, pe pleoape. Ea își îngropă fața în tricoul lui.
    - Nu suport, spuse ea, neștiind sigur la ce anume se referea.
    Deodată, Chris o apucă de încheietura mâinii.
    - Dumnezeule! făcu el. Sângerezi!
    - Știu. M-am tăiat.
    - Cu ce?
    Emily scutură din cap.
    - Nu-i mare lucru, spuse ea.
    Însă îl lăsă pe Chris să o conducă în bucătărie și să o așeze pe un scaun, în timp ce el se duse după un leucoplast. Dacă își dăduse seama că pe brațul ei erau scrijelite inițialele lui, fusese destul de înțelept încât să nu pomenească nimic despre asta.
    Închise ochii pe când el o atinse cu cea ma mare grijă, iar ea simți cum începe să se vindece.

                                                     ACUM
                                             DECEMBRIE 1997

                    Chris avea 10 metri pătrați doar pentru el.
    Celula lui se afla între alte două, ca un șir compact de dinți. Când ușile cu gratii ale celulelor era deschise - adică aproape toată ziua, exceptând orele de masă - Chris obișnuia să stea în mijlocul coridorului ce traversa această aripă a închisorii.
    Într-un capăt se aflau dușul și telefonul, de la care putea să sune cu taxă inversă. În celălalt capăt se afla televizorul, amplasat strategic în zona fără gratii.
    Chris învăța o mulțime de lucruri încă din prima lui zi de ședere acolo, fără să întrebe pe nimeni nimic.
    Află că, de îndată ce intrai în închisoare, trecutul tău era șters cu buretele. Oriîncotro te învârteai - începând cu nivelul de securitate și terminând cu patul pe care îl ocupai - nu conta gravitatea sentinței ori comportamentul tău anterior incarcerării, ci modul în care te purtai odată ajuns acolo.
    Vestea bună era că cei din consiliul însărcinat cu distribuirea deținuților în celule se întruneau în fiecare marți, și puteai depune o cerere în vederea schimbării celulei.
    Vestea proastă era că în acea zi era miercuri.
    Chris decise că avea să-și petreacă pur și simplu o săptămână fără să adreseze nimănui niciun cuvânt. Apoi, marțea următoare, avea cu siguranță să fie mutat din zona de maximă securitate în cea de securitate medie.
    Doar ce terminase de luat masa, servită în celula zăvorâtă, pe o tavă acoperită cu folie de plastic, când 2 deținuți veniră la ușă.
    - Hei, spuse unul dintre ei, bărbatul cu care vorbise cu o zi în urmă, cum te cheamă?
    - Chris, răspunse. Pe tine?
    - Hector. Și el e Damon.
    Bărbatul necunoscut cu păr lung și slinos îl salută pe Chris cu o mișcare din cap.
    - Nu mi-ai spus de ce ești aici, continuă Hector.
    - Ei cred că mi-am ucis iubita, bălmăji Chris.
    Hector și Damon schimbară o privire.
    - Să fiu al naibii! exclamă Damon. Credeam că te-au săltat pentru droguri.
    Hector își scărpină spinarea  de gratii. Purta o pereche de pantaloni scurți și un tricou, iar în picioare avea niște șlapi de cauciuc.
    - Ce-ai folosit?
    Chris se uită la el cu o privire absentă.
    - Știi tu, cuțit, pistol?
    Băiatul încercă să treacă de cei 2.
    - Nu vreau să vorbesc despre asta, le spuse el.
    Îl atinse cu umărul pe Damon, doar ca să simtă mâna grea a bărbatului pe umărul lui. Coborî privirea și văzu briceagul din mâna lui Hector, cu lama apăsând între coastele lui.
    - Poate că eu vreau, spuse Hector.
    Chris înghiți în sec și se dădu înapoi Hector își strecură briceagul înapoi sub tricou..
    - Uite, începu Chris temător, ce-ar fi să ne purtăm rațional?
    - Rațional, repetă Damon. Ăsta-i un cuvânt de  dolari.
    Hector pufni.
    - Vorbești ca un băiat școlit la vreo facultate de fițe, spuse el. Ești la facultate?
    - Sunt la liceu, răspunse Chris.
    Auzind asta, Hector chicoti triumfător.
    - De fapt, studențelule, ești la pușcărie.
    Începu să bată cu mâinile în gratii.
    - Hei, începu el să strige, avem un geniu printre noi!
    Puse un picior pe patul de jos..
    - Ia spune-mi, studențelule, dacă ești așa isteț, de ce te-ai lăsat prins?
    Chris fu scutit de răspuns de unul dintre gardienii care patrulau de-a lungul culoarului cu gratii.
    - Vrea cineva să meargă în sala de gimnastică?
    Se ridică în picioare. Hector și Damon porniră și ei către ușa de la capătul coridorului. Damon se întoarse și șopti:
    - N-am terminat cu tine, omule!
    Mergeau în șir de-a lungul unui coridor împânzit cu camere de supraveghere.
    Chris îl zări pe Damon cum se strecoară, în spatele unuia și al altuia, ca să rămână în urmă, până când ajunse la un alt deținut, căruia îi aplică un cot bine țintit în spinare, la o anumită cotitură a coridorului. Atunci, își dădu seama Chris că îl prinsese într-un unghi mort al camerelor.
    Chiar înainte de sala de gimnastică se aflau două carcere. Puteai să ajungi la carceră din două motive: fie cu forța, fiindcă acționai în consecință, fie la cerere, fiindcă ți-era teamă de ceilalți deținuți. Doar una dintre ele era momentan ocupată.
    Prizonierii începură să huiduie, bătând în ușă, ba chiar aplecându-se să scuipe prin mica deschizătură.
    Sala de gimnastică era mică și sărăcăcios mobilată, neavând decât câteva echipamente. Fură însă ocupate, ca de altfel orice se făcea în închisoare, prin aranjamente anterioare.
    Nimeni nu se revoltă atunci când 2 negri ocupară cele două biciclete staționare, nici când Hector și Damon luară fiecare câte o paletă de ping-pong și nici când un tip înalt, cu o svastică tatuată pe obraz, începu să ridice greutăți pe banchetă.
    Încruntându-se, ieși în curea destinată exercițiilor fizice, un spațiu pătrat și mocirlos, înconjurat cu sârmă ghimpată foarte deasă.
    Erau acolo bărbați care discutau în grupuri restrânse, gesticulând. Alții se mișcau fără țintă, în sensul invers acelor de ceasornic.
    Chris dădu peste cineva care stătea sprijinit de gardul de sârmă, cu privirea ațintită asupra munților din depărtare.
    - Tipul din carceră, întrebă el fără vreun preambul, ce-a făcut?
    Bărbatul ridică din umeri.
    - Și-a zgâlțâit bebelușul până l-a omorât. Animalul dracului!
    Chris privi dincolo de sârma ghimpată, gândindu-se la codul de onoare al hoților.

                   Sună acasă cu taxă inversă.
    - Chris?
    - Mamă, spuse el, repetându-și în minte acest cuvânt iar și iar, cu capul sprijinit de telefonul albastru.
    - O, scumpule! Am încercat să vin să te văd, ți-au spus?
    Chris închise ochii.
    - Nu, răspunse el încordat.
    - Ei bine, am venit. Dar mi-au spus că nu aveți ore de vizită până sâmbătă. Așa că am să fiu atunci acolo la prima oră.
    Trase adânc aer în piept.
    - E o greșeală teribilă, știi și tu. Jordan a primit deja dosarul procurorului. O să încerce să te scoată de-acolo cât mai repede posibil.
    - Când vine să mă vadă?
    - Am să-l sun și am să-l întreb, răspunse mama lui. Mănânci bine? Vrei să-ți aduc ceva?
    Se gândise la asta, neștiind sigur ce îi era permis și ce nu.
    - Bani, spuse el.
    - Așteaptă puțin, Chris. Tatăl tău vrea să vorbească cu tine.
    - Eu... nu. Trebuie să plec. Cineva are nevoie de telefon, minți el.
    - A.... bine. Să ne suni oricând vrei, ai înțeles? Nu contează că telefonezi cu taxă inversă.
    - Bine, mamă.
    Deodată, se auzi o voce subțire, înregistrată:
    - Acest apel  a fost efectuat din închisoarea districtuală.
    Preț de-o clipă, nici Chris, nici mama lui nu scoaseră o vorbă.
    - Te iubesc, scumpule! spuse Gus în cele din urmă.
    Chris înghiți în sec și puse receptorul la loc în furcă. Rămase acolo un moment, cu capul sprijinit de telefon, până când simți un trup presându-l de la spate.
    Damon își plimba mâna de-a lungul coloanei lui, suflându-i în ceafă.
    - Ți-e dor de mămica, profesore?
    Își trase șoldul mai aproape de el, mădularul lui lipindu-se de fundul lui Chris.
    Nu se așteptase oare la asta? Nu de asta se temuse în tot acest timp?
    Chris se răsuci, luându-l pe bărbat prin surprindere.
    - Dispari de lângă mine! îi spuse el, cu ochii scăpărându-i, și se duse înapoi în celula lui.
    Chiar și cu pătura pe cap putea să audă râsul lui Damon.

                 Chris îi mulțumea lui Dumnezeu pentru faptul că nu avea un coleg de celulă. Trăia cu spaima ca nu cumva Damon să dea buzna peste el, căci, deși gardienii țineau destul de bine lucrurile sub control în timpul zilei, cine știe dacă s-ar fi obosit să tragă cu urechea la ce se întâmpla în timpul nopții.
    Urmărea episoadele din Days of our Lives, înțelegând pe parcurs despre ce era vorba. Participă miercuri seara la întâlnirea Alcoolilor Anonimi, doar ca să plece cât mai departe din zona celulelor.
    Completă un formular de comandă de la magazinul închisorii, care îi aduse aminte de lista pentru micul dejun servit în camera de la hotelul din Canada, unde fusese împreună cu familia lui vara trecută.
    Un borcan de 200 g de cafea costa 5 dolari și 25 de cenți. Un baton de ciocolată era 60 de cenți. O pereche de șlapi costa 2 dolari.
    Produsele comandate îi fură aduse de un gardian chiar în aceeași după-amiază, costul total urmând să-i fie scăzut din contul pe care îl avea în închisoare.
    Dormea mult, ba chiar se prefăcea atunci când nu era obosit, astfel încât ceilalți să-l lase în pace. Iar când bărbațții se adunau grupuri-grupuri în curtea interioară, Chris rămânea întotdeauna singur.

                      Jordan încetase să mai creadă în adevăr cu mult timp în urmă.
    Nu există adevăr, cel ăuțin nu în meseria lui. Există doar versiuni.
    Jordan renunțase de mulți ani să le ceară clienților săi versiunea adevărată. Acum, îi întâmpina cu fața lipsită de orice expresie și îi întreba simplu:
    - Ce s-a întâmplat?
    Se afla în zona de control din aripa de maximă securitate a închisorii, așteptând ca gardianul de serviciu să-i întindă fișa pe care să se treacă drept vizitator.
    Pentru prima întrevedere cu Chris de după înfățișarea în instanță, o adusese cu el pe Selena Damascus, o negresă de 1,85 m înălțime, detectiv particular, care părea să fie mai potrivită pentru paradele de modă decât pentru munca de teren pe care o făcea pentru Jordan, dar care, în ciuda acestui lucru, făcuse în toți acei ani o treabă excelentă.
    - Unde-l țin? întrebă Selena.
    - În aripa de maximă securitate, răspunse Jordan. Nu-i aici decât de două zile.
    Undeva la etaj se auzi închizându-se o ușă grea, cu gratii, și un gardian îmbrăcat în uniforma închisorii coborî.
    - Hei, Bill! îi strigă gardianul de la punctul de control. Spune-i lui Harte că i-a venit avocatul.
    O altă ușă se deschise cu zgomot - oricât de des ar fi auzit Jordan acest sunet, tot nu se putea obișnui cu el, asemănându-l cu o împușcătură - și intră, neavând timp să arunce decât o privire fugară deținuților, înainte să cotească la stânga înspre camera de ședințe folosită pentru vizitele cu clienții.
    Selena venea în spatele lui, ca o umbră, și ocupă locul de lângă el la masa de conferință. Își lăsă scaunul pe spate și se uită la tavan.
    - A naibii închisoare, urâtă mai e! spuse ea. Numai la asta mă gândesc de fiecare dată când vin aici.
    - Îhî, fu de acord Jordan. Cu siguranță nu decorul o face atât de populară.
    Ușa se deschise larg, iar Chris intră în încăpere, mutându-și privirea de la Jordan la Selena.
    - Chris, începu Jordan, ridicându-se în picioare. Ea este Selena Damascus. E detectiv particular și ne va da o mână de ajutor pentru cazul tău.
    - Uite ce e, începu Chris, fără alte introduceri, trebuie să ies de-aici.
    Jordan scoase un teanc de hârii din servietă.
    - În cel mai bun caz, Chris, exact asta se va întâmpla.
    - Nu, nu înțelegi, trebuie să ies de-aici acum!
    Ceva din tonul cu care vorbea clientul lui îl făcu pe Jordan să-și ridice privirea.
    Băiatul înspăimântat, care fusese pe punctul să izbucnească în lacrimi la secția de poliție din Bainbridge, nu mai exista; îi luase locul acum un individ mai dus, mai puternic, capabil să-și ascundă fricile.
    - Care e problema, mai precis.
    Auzind asta, Chris izbucni.
    - Care e problema? Care e problema? Doar pierd vremea într-o celulă dintr-o închisoare, atâta tot. Se presupune că ar trebui să termin liceul anul ăsta. Se presupune că ar trebui să mă duc la facultate. În schimb, sunt încuiat într-o cușcă laolaltă cu o adunătură de... de criminali!
    Jordan nici măcar nu clipi.
    - Este regretabil că judecătoarea nu ți-a acordat dreptul de eliberare pe cauțiune. Ceea ce înseamnă, și ai dreptate, că trebuie să rămâi în închisoare până la proces, adică între 6 și 9 luni. Dar nu e timp irosit. Cu fiecare minut pe care îl petreci în celula aia, eu îți construiesc un caz tot mai solid ca să te eliberez.
    Se aplecă înainte și înăspri tonul.
    - Să ne înțelegem, continuă Jordan. Nu eu sunt dușmanul tău. Nu din cauza mea ai ajuns la închisoare. Eu sunt avocatul, iar tu ești clientul. Punct. Ai fost acuzat pentru crimă de gradul I, care atrage după sine o sentință cu închisoare pe viață. Ceea ce înseamnă, Chris, că viața ta este literalmente în mâinile mele. Dacă ți-o vei petrece în închisoare sau la Harvard depinde de un singur lucru: dacă te voi putea achita sau nu.
    Se ridică în picioare și se postă în spatele Selenei.
    - Și mai depinde și de cât de mult ești dispus să cooperezi cu noi. Ceea ce ne vei spune mie și Selenei va rămâne între acești pereți. Eu hotărăsc ce spui și cui spui. Și vreau să aflu ce am nevoie atunci când vreau să aflu. Înțelegi?
    - Înțeles, răspunse Chris, întâlnindu-i privirea
    - În regulă. Dă-mi voie să-ți explic situația. Va trebui să iau o mulțime de decizii legate de cazul ăsta, după ce mă consult cu tine, dar sunt 3 chestiuni în privința cărora tu ești singurul care poate decide. Prima ar fi să accepți să pledezi vinovat și să negociem pedeapsa sau dacă vrei să ajungem la proces. A doua ar fi, în cazul în care ajungem la proces, dacă vei vrea să se desfășoare doar în fața unui judecător sau și a unui juriu. Și ultima, tot în cazul în care se pune problema unui proces, dacă vei vrea să depui mărturie sau nu. Îți voi da toate informațiile necesare ca să poți lua aceste decizii, însă va trebui să faci alegerile pe măsură ce avansăm cu cazul. Mă urmărești?
    Chris încuviință din cap.
    - Bine. Următorul. Cât de curând, mi se vor pune la dispoziție probele strânse de procurorul general. După ce se va întâmpla acest lucru, mă voi întoarce aici și le vom discuta în detaliu împreună.
    - Când o să fie asta?
    - În vreo două săptămâni, răspunse Jordan. Apoi, peste vreo 5 săptămâni, se va ține o ședință preliminară înaintea procesului.
    Ridică din sprâncene.
    - Înainte să începem, ai vreo întrebare?
    - Da. Pot să-l văd pe doctorul Feinstein?
    Jordan își îngustă puțin privirea.
    - Nu cred că-i o idee bună.
    Chris rămase cu gura căscată.
    - Dar e psihiatru.
    - Este, totodată, o persoană care poate fi citată ca martor. Relația de confidențialitate dintre doctor și pacient nu este întotdeauna inviolabilă, cu atât mai puțin atunci când pacientul este acuzat de crimă. Dacă vorbești cu oricine despre asta, s-ar putea să se întoarcă împotriva noastră. Și apropo de asta: nu spune o vorbă nimănui din închisoare!
    Chris pufni.
    - De parcă mi-am și făcut mulți prieteni pe-aici.
    Jordan se făcu că nu-l aude.
    - Aici sunt trimiși indivizi prinși cu droguri, care ispășesc pedepse de până la 7 ani. Dar dacă pot obține vreo informație de la tine, cât de măruntă, și vor fi citați ca martori, nu vor ezita să vorbească. Polițiștii ar putea infiltra un agent de la narcotice chiar în celula ta, doar în scopul ăsta.
    - Ce-ar fi dacă eu și doctorul Feinstein nu am vorbi despre... ce s-a întâmplat?
    - Și-atunci despre ce ați vorbi?
    - Diverse, răspunse Chris încet.
    Jordan se aplecă peste masă, mai aproape de Chris.
    - Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva, spuse el, eu sunt acela.
    Se duse înapoi la locul lui.
    - Mai ai întrebări?
    - Da, răspunse Chris. Ai copii?
    Jordan încremeni.
    - Dacă am ce?
    - M-ai auzit.
    - Nu văd ce legătură are asta cu cazul tău.
    - Nu are, recunoscu Chris. Doar că tu o să ajungi să mă cunoști ca-n palmă până când toate astea or să se sfârșească, și m-am gândit că ar trebui să știu și eu ceva despre tine.
    Jordan o auzi pe Selena chicotind pe înfundate.
    - Am un fiu, răspunse el. Are 13 ani. Acum, dacă am terminat cu chestiunile introductive, vreau să trecem la treabă. Astăzi, mi-am propus să obțin cât mai multe informații posibil. Va trebui să semnezi niște formulare ca să ți se elibereze fișele medicale. E ceva ce ar trebui să știm? Spitalizări? Dizabilități fizice sau mintale, care să ateste că ai fi incapabil din punct de vedere fizic să apeși pe trăgaci?
    - Singura dată când am fost internat a fost în noaptea aia. Din cauza rănii de la cap, pe care mi-am făcut-o când am leșinat.
    Chris își mușcă buza.
    - Vânez de la 8 ani.
    - De unde ai făcut rost de armă în noaptea aia? îl întrebă Selena.
    - E a tatălui meu. Din dulapul cu arme, unde își ține toate carabinele și puștile de vânătoare.
    - Deci, ești obișnuit cu armele de foc.
    - Bineînțeles, răspunse Chris.
    - Cine a încărcat revolverul?
    - Eu.
   - Înainte să ieși din casă?
    - Nu, spuse Chris, cu privirea pironită asupra propriilor mâini.
    Jordan își trecu o mână prin păr.
    - Poți să-mi dai numele persoanelor care-ar putea să descrie relația pe care o aveai cu Emily?
    - Părinții mei, răspunse Chris. Părinții ei. Și cred că mai toată lumea din liceu.
    Selena își ridică privirea din carnet.
    - Ce să mă aștept că îmi vor spune oamenii ăștia?
    Chris ridică din umeri.
    - Că eu și Emily eram, știți voi, împreună.
    - Și e posibil ca oamenii ăștia să fi băgat de seamă că Emily avea tendințe suicidale?
    - Nu știu, spuse Chris. Era foarte secretoasă în privința asta.
    - Va trebui să demonstrăm în fața juriului că și tu aveai de gând să te sinucizi în noaptea aia. Ai vorbit cu vreun terapeut? Ai apelat la cineva pentru tratarea problemelor psihice?
    - Voiam să vorbesc despre asta, începu Chris, umezindu-și cu limba buzele uscate. Nu există nimeni care să vă poată confirma că și eu plănuiam să mă sinucid.
    - Poate că ai menționat acest lucru în vreun jurnal? sugeră Selena. Vreun bilet pe care să i-l fi scris lui Emily?
    Chris scutură din cap.
    - Chestia e că nu voiam.
    Își drese glasul.
    - Să mă sinucid.
    Jordan dădu numaidecât la o parte mărturisirea.
    - Vorbim despre asta mai târziu, spuse el, bombănind în barbă.
    În opinia lui Jordan, era mai bine să știe doar atât cât era nevoie despre infracțiunea comisă de client, nimic mai mult. Odată ce clientul îți dezvăluia versiunea lui, nu mai exista alta. Iar dacă era citat ca martor, nu trebuia să se dezică de ea.
    Nedumerit, Chris își mută privirea când la Jordan, când la Selena.
    - Ia stai, zise el, nu vrei să-ți spun ce s-a întâmplat cu adevărat?
    Jordan dădu pagina carnetului său la una nouă, nescrisă.
    - De fapt, răspunse el, nu vreau.

                 În după-amiaza aceea, Chris se trezi cu un coleg de celulă.
    Cu puțin înainte de cină, stătuse ghemuit în patul lui, cu mintea înțesată de gânduri, când gardianul îl conduse înăuntru pe bărbatul acela. Purta salopetă și teniși, ca toți ceilalți, însă era ceva diferit la el. Ceva reprimat, ascuns.
    Îl salută pe Chris din cap și se urcă în patul de deasupra.
    Hector veni la ușa celulei?
    - Te-ai săturat să-ți vezi fața, amice?
    - Dispari, Hector! îi spuse bărbatul cu un oftat, fără să se întoarcă.
    - Nu-mi spune mie să dispar, afu....
    - Masa! strigă un gardian.
    Pe când Hector intră în celula lui pentru a fi zăvorâtă ușa, bărbatul se ridică din pat și coborî ca să-și ia tava în primire.
    Chris, aflat pe patul de dedesubt, își dădu seama că omul nu mai avea unde să se așeze. Dacă se urca înapoi în patul lui, ar fi fost nevoit să mănânce întins.
    - Poți, ăăă, să stai aici, îi spuse el, arătând către celălalt capăt al patului.
    - Mersi.
    Bărbatul dădu jos folia de pe tavă, în mijlocul căreia ieși la iveală un morman tricolor, dezgustător.
    - Mă cheamă Steve Vernon.
    - Eu sunt Chris Harte.
    Steve încuviință din cap și se apucă de mâncat.
    Chris băgă de seamă că Steve nu era cu mult mai în vârstă decât el. Și părea la fel de hotărât să stea în banca lui.
    - Hei, Harte! îl strigă Hector din celula alăturată. Mai bine ai dormi cu ochii deschiși în noaptea asta. Copiii nu sunt în siguranță în preajma lui.
    Privirea lui Chris zbură spre Steve, care continua să mănânce metodic. Ăsta era tipul care omorâse un bebeluș?
    Chris se forță să-și îndrepte privirea înapoi în propria tavă, încercând să se convingă că o persoană era nevinovată până la proba contrarie. El era dovada vie a acestui lucru.
    Totodată, Chris își aminti vorbele deținutului:
    S-a dus la copil în toiul nopții și a luat-o ranza. L-a zgâlțâit atât de tare ca să-l potolească din plâns, că i-a frânt gâtul!
    Lui Chris i se făcu inima cât un purice. Puse tava jos și se îndreptă către ușa celulei, cu gândul să meargă la baia de la capătul coridorului. Dar celulele aveau să rămână închise pentru cel puțin o jumătate de oră, iar pentru prima oară de când ajunsese aici, nu mai era singur în celulă.
    Își aținti privirea asupra toaletei cenușii, aflată la doar câțiva centimetri depărtare de genunchiul lui Steve Vernon, și se înroși de rușine. Dându-și jos pantalonii, Chris se așeză, încercând să nu se gândească la ce făcea. Își ținea brațele încrucișate în poală și privirea în podea.
    Termină treaba, iar când se ridică, îl găsi pe Steve la loc în patul de deasupra, iar farfuria lui pe jumătate golită era lăsată pe patul de jos.
    Vernon se întorsese cu fața la perete și cu spatele la toaletă, oferindu-i lui Chris șansa să-și păstreze pe cât posibil demnitatea.

                     Telefonul sună tocmai când Michael era gata să iasă  pe ușă pentru o consultație la domiciliu.
    - Alo? răspunse el cu nerăbdare, începând deja să asude pe sub haina groasă de iarnă.
    - O, Mickey! se auzi vocea lui Phoebe, verișoara lui din California, singura care îi spunea Mickey. Am vrut să te sun și să-ți spun cât de rău îmi pare.
    Nu-i plăcuse niciodată Phoebe. Era fiica mătușii lui.
    Probabil aflase vestea după înmormântare chiar de la mama lui, de vreme ce el nu-și sunase rudele ca să le spună de moartea lui Emily. Își purta părul în codițe împletite și își făcuse o carieră din a face oale de lut care erau în mod voit deformate.
    De fiecare dată când Michael vorbea cu ea, ceea ce se întâmpla rar, cu prilejul întrunirilor de familie, își amintea când aveau 4 ani, iar ea râsese de el atunci când se scăpase în pantaloni.
    - Phoebe, spuse el. Mulțumesc că ai sunat.
    - Mama ta mi-a spus, adăugă ea, lucru pe care Michael îl găsi foarte curios: cum putea mama lui să ducă mai departe vorba despre un lucru pe care Michael nu putea încă să-l accepte? M-am gândit că poate ai vrea să vorbim.
    Cu tine? îi stătea lui Michael pe limbă să întrebe, dar apoi își aminti: concubinul lui Phoebe se spânzurase de bara de la șifonier în urmă cu 2 ani.
    - Știu cum e, continuă Phoebe. Atunci când descoperi brusc ceva ce ar fi trebuit să afli cu mult timp înainte. Se duc într-un lco mai bun, știi, ceea ce și-au dorit de la bun început. Dar noi rămânem în urma lor cu toate acele întrebări la care nu ne-au putut da un răspuns.
    Michael rămase tăcut.
    Îi dădea de înțeles că încă îl jelea, deși trecuseră 2 ani? Sugera oare că ei 2 aveau ceva în comun?
    Închise ochii și simți cum îl cuprinde un tremurat, în ciuda haine groase de pe el. Nu era adevărat, pur și simplu nu era adevărat.
    Nu-l cunoscuse pe concubinul lui Phoebe, dar nu era posbil ca ea să-l fi știut atât de bine pe cât o știuse el însuși pe Emily.
    Atât de bine, se gândi Michael, încât totul s-a întâmplat din senin?
    - Ce mă fac acum? o întrebă el în șoaptă, fără să-și dea seama că dăduse glas întrebării, până când nu auzi răspunsul lui Phoebe.
    - Supraviețuiești. Faci ce ei n-au putut să facă.
    De la celălalt capăt al firului, Phoebe scoase un oftat.
    - Știi, Michael, obișnuiam să umblu de colo colo, încercând să găsesc un înțeles pentru ceea ce s-a întâmplat, ca și cum ar fi existat un răspuns pe care trebuia să-l aflu dacă aș fi cercetat suficient de mult. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că, dacă într-adevăr ar fi existat unul, Dave ar mai fi fost încă aici. Și mă întrebam dacă sentimentul ăsta... pe care nu-l pot desluși... a fost întocmai ceea ce simțise Dave.
    Își drese glasul.
    - Tot nu pricep de ce a făcut-o. Și nu-mi place deloc ce-a făcut. Dar măcar am înțeles cât de cât ce îi trecea prin cap.
    Michael și-o închipui pe Emily cu acel nod în stomac care îl chinuia și pe el, cu gândurile ei la fel de încâlcite ca ale lui. Și își dori, pentru a nu știu câta oară, să fi fost suficient de prevăzător încât s-o fi scutit de asemenea suferință.
    Îi mulțumi încă o dată lui Phoebe și închise telefonul. Apoi, cu haina de stofă încă pe el, urcă cu pași greoi la etajul casei pustii.
    Intră în camera lui Emily și se întinse pe pat, uitându-se pe rând la oglindă, la manuale, la hainele împrăștiate, încercând să vadăă lumea prin ochii fiicei lui.

                Francis Cassavetes fusese condamnat la 6 luni de închisoare, însă nu stătea în arest decât în weekend-uri.
    Deținuții de weekend erau văzuți ca niște persoane privilegiate în închisoare și își petreceau majoritatea timpului luând mită de la pușcăriașii mai puțin norocoși decât ei. Făceau contrabandă cu țigări, cu ace, cu paracetamol - cu orice, în schimbul unui preț.
    După ce Francis intră în zona de maximă securitate, luă fața lui Hector în mâini și îi spuse:
    - Nu sunt eu omul tău?
    Îl lăsă în urmă pe Hector, îndreptându-se către budă.
    Francis se întoarse, ținând ceva în pumn.
    - Astea te costă dublu, Hector! Ale dracu, m-au făcut să sângerez!
    Chris urmări cu privirea cum mâna lui Hector o atinge pe a lui Francis transferându-i un tubuleț alb. Se întoarse cu spatele și intră înapoi în celulă.
    Steve îndoi colțul unei pagini din revista pe care o citea.
    - Iar i-a adus Francis țigări?
    - Cred, răspunse Chris.
    Steve scutură din cap.
    - Hector ar trebui să ceară mai degrabă niște plasturi cu nicotină, bombăni el. Probabil că și lui Francis i-ar fi mai ușor să le strecoare înăuntru.
    - Cum face asta? întrebă Chris, curios. Cum le strecoară înăuntru?
    - Obișnuia să le ascundă în gură, așa am auzit. Dar a fost prins, așa că acum folosește un alt orificiu.
    Văzând cum Chris îl privea în continuare fără a da vreun semn că înțelege, Steve scutură din cap:
    - Câte găuri ai? îl întrebă el direct.
    Chris se înroși puternic. Steve se întoarse într-o parte, deschizându-și din nou revista.
    - Dumnezeule mare! bombăni el. Cum naiba ai ajuns aici?

                    Când Chris intră în încăperea cu mese lungi, scrijelite, în care se aflau o mulțime de deținuți și rudele lor, o văzu numaidecât pe mama lui care îl cuprinse în brațe de îndată ce ajunse în dreptul ei.
    - Chris, suspină ea, mângâindu-i părul pe spate așa cum obișnuia atunci când era mic. Ești bine?
    Gardianul o atinse ușor pe umăr.
    - Doamnă, va trebui să-i dați drumul acum, spuse acesta.
    Surprinsă, Gus îi dădu drumul fiului ei și se așeză. Chris se așeză în fața ei.
    Gus se întinse peste masă și îl luă pe Chris de mână. Abia atunci își dădu seama că și tatăl său se afla acolo.
    James se afla pe scaun puțin lăsat pe spate, ca și cum s-ar fi temut să intre în contact cu masa. Aproape că se atingea de un alt deținut cu un tatuaj în formă de păianjen pe obrazul stâng.
    - Mă bucut atât de mult să te văd! îi spuse mama lui.
    Chris încuviință din cap și coborî bărbia în piept. Dacă ar fi spus ce voia să spună, anume că-și dorea să se întoarcă acasă, ar fi izbucnit în lacrimi. Și nu-și putea îngădui acest lucru.
    - Ți-am adus niște bani, spuse Gus, scoțând un plic doldora de bancnote. Dacă mai ai nevoie, sună-ne!
    Îi dădu plicul lui Chris, care numaidecât îi făcu semn unui gardian și-l rugă să-i pună în contul lui din închisoare.
    - Ei bine, începu mama lui.
    - Ei bine.
    Ea își coborî privirea în poală, și lui aproape că i se făcu milă de ea. Chiar nu aveau despre ce vorbi.
    - Săptămâna viitoare ai ocazia să fii transferat în zona de securitate medie, nu?
    Tresări la auzul vocii lui James.
     - Da, răspunse Chris. Trebuie să depun o cerere la consiliul însărcinat cu distribuirile.
    Se așternu tăcerea.
    - Echipa de înot a câștigat ieri în fața celor de la Littleton, spuse Gus.
    - Da? făcu Chris, străduindu-se să se arate interesat. Cine a înotat în locul meu?
    - Nu sunt sigură. Robert Ric... Rich... ceva de genul.
    - Richardson.
    Chris își târșâi tenisul de podea.
    - Probabil că a făcut-o de oaie.
    O ascultă pe mama lui vorbind despre tema pe care o primise Kate la istorie. O ascultă vorbindu-i desppre filmele care rulau la cinematograful din cartier. Și, deodată, își dădu seama că în felul acesta aveau să-și umple orele de vizită din următoarele 9 luni.
     Atenția îi fu captată din nou când mama lui își drese glasul.
    - Deci, începu ea, ai cunoscut pe cineva?
    Chris pufni.
    - Nu suntem la petrecerea de Crăciun, răspunse el, dându-și seama de greșeală făcută de îndată ce mama sa, cu fața roșie, își lăsă privirea în pământ.
    Preț de-o clipă fu uimit să descopere cât de singur era de fapt: nu putea să relaționeze cu deținuții din cauza a ceea ce fusese în trecut; nu putea să relaționeze nici cu părinții săi din cauza a ceea ce era acum.
    James îl fixă cu privirea pe fiul său.
    - Cere-ți iertare, îi spuse el scurt. Mama ta suferă foarte mult din cauza asta.
    - Și dacă nu vreau? replică Chris. Ce-ai să-mi faci? O să mă arunci în închisoare?
    - Christopher! îl avertiză James, însă Gus îl întrerupse, punând mâna pe brațul lui.
    - E-n regulă, îl liniști ea. Lasă-l, e supărat.
    Se întinse peste masă și îl luă de mână pe Chris.
    Brusc, își aduse aminte de vremurile când era copil: cum îi spunea ea că erau în vreo parcare sau pe vreo stradă aglomerată, apoi se apleca înspre el și-l lua de mânuță. Se simțea în siguranță, atâta vreme cât îi simțea mâna ei peste a lui.
    - Mamă, începu Chris, cu vocea aproape frântă, nu-mi face asta!
    Înainte să izbucnească în plâns, se ridică în picioare și îi făcu semn unui gardian.
    - Stai! exclamă Gus. Mai avem 20 de minute.
    - Să facem ce? răspunse Chris încet. Să stăm aici și să ne prefacem că n-am fi?
    Se aplecă peste masă și o îmbrățișă stânjenit.
    - Să ne suni, Chris! șopti Gus. Și ne vedem marți seară!
    Aceea era următoarea zi când erau programate orele de vizită pentru deținuții din zona de maximă securitate.
    - Pe marți, confirmă Chris.
    Apoi se întoarse către tatăl său:
    - Dar... nu vreau să vii și tu.

                 În după-amiaza aceea, temperatura coborî sub 0 grade. Curtea interioară era pustie; vremea îi gonise pe toți.
    Chris ieși afară, respirația lui lăsând o dâră cețoasă în urmă. Dădu un tur de curte și îl văzu pe Steve Vernon sprijinit de zidul de cărămidă.
    - Anul trecut, 2 indivizi au trecut de aia, spuse Steve, arătând cu capul înspre colțul opus, unde sârma ghimpată întâlnea clădirea de cărămidă. Gardianul se dusese să închidă ușa de la sala de gimnastică, și ei, paf!, duși au fost.
    - Au reușit să scape?
    Steve scutură din cap.
    - I-au prins 2 ore mai târziu, chiar la Route Ten.
    Chris zâmbi. Oricine era destul de prost încât să rămână pe drumul principal după ce evadase din pușcărie merita să fie prins.
    - Te-ai gândit vreodată să faci la fel? întrebă Chris. Să sari gardul?
    Steve scoase aer pe nas sub forma unui nor alb.
    - Nu.
    - Nu?
    - Nu mă așteaptă nimic dincolo de zidurile astea, răspunse el.
    Chris întoarse capul spre el.
    - De ce erai în carceră?
    - N-am vrut să stau în preajma celorlalți tipi.
    - Chiar ești aici pentru că ți-ai ucis copilul?
    Ochii lui Steve se îngustară puțin, însă rămaseră pironiți la Chris.
    - Chiar ești aici pentru că ți-ai ucis iubita? i-o întoarse el pe un ton inexpresiv.
    Chris își aduse numaidecât aminte de avertismentul lui Jordan McAfee: că închisoarea era plină de turnători. Își întoarse privirea, bătu din picioare și începu să-și sufle în mâini ca să le încălzească.
    - E frig, remarcă el.
    - Da.
    - Vrei să intri?
    Steve scutură din cap. Chris se sprijini și el de zid, conștient de căldura trupului degajată de bărbatul de lângă el.
    - Nici eu nu vreau încă, mai spuse.

                  Imediat după cină, avu loc un control.
    Se făcea o dată pe lună, la solicitarea directorului: gardienii cercetau celulele, răscoleau saltelele și pernele, scotoceau prin haine și prin pantofi, în speranța de a găsi dovezi incriminatoare.
    Chris și Steve stăteau în picioare dincolo de gratii, urmărind cum micul lor colț de intimitate le este violat.
    Gardianul, un bărbat gras, se ridică brusc, ținând ceva în mână. Arătă cu degetul înspre perechea de teniși de pe podea - Chris dormea, desculț, când descinseseră ei.
    - Ai cui sunt ăștia?
    - Ai mei, răspunse Chris. De ce?
    Gardianul își desfăcu degetele groase ca niște cârnați, unul câte unul. În mijlocul palmei lui se afla o țigară albă, groasă.
    - Nu-i a mea, spuse Chris, vizibil șocat.
    Gardianul își mută privirea de la Chris la Steve.
    - Păstrează-ți declarația pentru raportul disciplinar, îi spuse el.
    După ce gardianul plecă, Chris își refăcu patul și se ghemui în el.
    - Hei, începu Steve, scuturându-l de umăr. N-am pus-o eu.
    - Dispari!
    - Îți spun sincer.
    Chris își îngropă fața în pernă, dar nu înainte de a zări rânjetul lui Hector pe când trecea prin dreptul celulei lui.

                 În cele 18 ore care trecuseră de la găsirea țigării și până la întocmirea raportului disciplinar, Chris pus cap la cap toate piesele puzzle-ului.
    Hector se despărțise de una dintre mult iubitele lui obiecte de contrabandă pentru a putea prinde 2 iepuri dintr-un foc: să pună la încercare loialitatea lui Chris, nou-venitul, și să i-o facă lui Steve, ucigașul de copii.
    Dacă Chris l-ar fi pârât pe Hector, avea să regrete o bună bucată de vreme. Dacă ar fi dat, în schimb, vina pe Steve, care, fiindu-i coleg de celulă, putea găsi ocazia perfectă să strecoare țigara în tenișii lui Chris, ar fi intrat în cârdășie cu Hector și ai lui.
    Un gardian îl conduse pe Chris în mica încăpere unde lucra asistentul directorului. Înăuntru se afla gardianul care îi întorsese celula cu susul în jos și asistentul directorului în persoană.
    Chris se ținu drept cât timp asistentul îi citi acuzație și îi aduse la cunoștință drepturile sale.
    - Deci, domnul Harte, începu bărbatul. Ai ceva de spun în apărarea ta?
    - Da. Cereți-mi s-o fumez.
    Asistentul directorului ridică din sprâncene.
    - Îmi închipui că nu ți-ar plăcea ceva mai mult.
    - Eu nu fumez, spuse Chris. Așa, am să v-o dovedesc.
    - O să dovedească doar că știi să simulezi un tușit, răspunse bărbatul. Nu prea cred. Deci, ai ceva de spus în apărarea ta?
    Chris se gândi la Hector și la briceagul acestuia. Se gândi la Steve, cu care ajunsese la o oarecare înțelegere. Și își mai aduse aminte ce i se spusese în legătură cu micile infracțiuni în închisoare - țigara aceea, dacă ar fi fost declarat vinovat, i-ar fi putut adăuga la pedeapsă între 3 și 7 ani.
    La urma urmelor, era la mijloc un mare „dacă”.
    - Nu, răspunse Chris încet.
    - Nu?
    Îl privi pe asistentul directorului în ochi.
    - Nu, repetă Chris.
    Cei 2 gardieni schimbară o privire și ridicară din umeri.
    - Ești conștient de faptul că, dacă noi pierdem din vedere anumite aspecte din toată tărășenia asta, ne poți sugera să vorbim cu un alt deținut? îl întrebă asistentul.
    - Știu, răspunse Chris. Dar nu e nevoie s-o faceți.
    Bărbatul strânse din buze.
    - În regulă, domnule Harte. Având în vedere dovada, ai fost găsit vinovat pentru posesie de substanțe ilegale în celula proprie și ești condamnat la 5 zile de izolare. Vei rămâne închis 23 de ore pe zi, cu o singură oră liberă pentru duș.
     Asistentul directorului făcu semn din cap către gardieni, care îl conduseră pe Chris afară din încăpere.
    Merse în tăcere de-a lungul coridorului până la celulă și își strânse lucrurile fără să adreseze nimănui vreun cuvânt.
    Abia după ce fu condus în noua celulă, își dădu Chris seama că avea să rămână acolo până joi, ratând cu 2 zile vizita mamei lui și tot cu 2 zile întrunirea consiliului însărcinat cu distribuirea deținuților, care să-l transfere în zona de securitate medie.

              Chris își petrecu acele zile dormind. Visa des.
    O visa pe Emily, atingerea ei, gustul ei.
    Făcea abdomene, nenumărate, fiind sigurul exercițiu pe care avea loc să-l facă în celula strâmtă.
    Nu o sună pe mama lui, firește, iar marți se întrebă dacă aceasta bătuse drumul până la Woodsville doar ca să i se spună că fiul ei este închis la carcera disciplinară.
    De asemenea, se întrebă cine fusese oare transferat în zona de securitate medie. În ziua aceea trebuia să depună cerere și Steve.
    În dimineața zilei de joi, de îndată ce termină micul dejun, bătu în gratii și îi spuse gardianului că voia să fie mutat.
    - Vei fi, îi răspunse gardianul. De îndată ce avem ocazia.
    Nu prinseră ocazia până la ora 4 după-amiaza.  Un gardian îl cănduse în celula în care fusese și cu o săptămână în urmă.
    - Bine-ai venit acasă, Harte! îi spuse el.
    Chris își puse pe patul de jos cele câteva lucruri pe care le avea cu el. Spre surprinderea lui, văzu niște degete agățându-se de cel de deasupra.
    - Hei! făcu Steve.
    - Ce faci aici?
    Steve râse.
    - Aveam de gând să mă duc la bar, dar nu mi-am găsit cheile de la mașină.
    - Am crezut că te-au transferat la etaj pân-acum.
    Amândoi își înălțară privirile spre tavan, ca și cum ar fi putut să vadă zona de securitate medie, cu zidurile ei galbene de beton.
    Steve ridică din umeri, fără să dea glas gândurilor care, Chris era sigur de asta, îi treceau prin minte în acel moment: anume că, după descoperirea țigării, oricine din închisoare ar fi arătat cu degetul înspre Steve, însă Chris alesese să nu facă asta.
    - M-am răzgândit, răspunse Steve. Ai mai mult spațiu la etaj, dar stai cu încă 3 în celulă.
    - Încă 3?
    Steve încuviință din cap.
    - M-am gândit s-aștept până o să cunoscu pe cineva acolo sus.
    Chris se lăsă pe spate și închise ochii. După atâta vreme, îi plăcea să audă vocea unei alte persoane, gândurile unei alte persoane.
    - Nu mai e mult și se face marți, spuse el.
    Îl auzi pe Steve cum oftează.
    - Așa e, răspunse Steve. Poate că urmăm noi.

                 Ciudat lucru, Chris ajunsese un erou. Pentru că nu-l denunțase pe Hector în legătură cu țigara, deși ar fi putut foarte bine să o facă, fusese ridicat la rangul unui deținut demn de tot respectul, unul dispus să încaseze de bunăvoie loviturile în locul altuia. Chiar dacă respectivul individ nu merita sacrificul.
    Hector îl striga acum „omul meu”. Chris era cel care hotăra, între orele 4 și 5 după-amiaza, pe ce canal să rămână televizorul.
    Într-o zi, pe când se întorcea de la sală, Hector îl încolți la cotitura întunecată a scării, acolo unde nu erau în raza camerei de supraveghere.
    - La duș, șuieră el. 10 și un sfert.
    Ce naiba voia să însemne asta?
    Chris își petrecu restul zilei întrebându-se dacă fusese chemat ca să fie bătut măr sau dacă Hector avea o altă treabă, motiv pentru care voia să-i vorbească între 4 ochi. Așteptă până se făcu 10, apoi își luă prosopul și se îndreptă către cabina minusculă de la capătul coridorului.
    Nu era nimeni acolo.
    Ridicând din umeri, Chris se dezbrăcă și dădu drumul la apă. Intră în cabina de duș și nici nu începu să se săpunească bine, că Hector își făcu apariția.
    - Ce naiba te-a apucat?
    Chris clipi din pricina apei care îi intra în ochi.
    - Mi-ai spus să fiu aici, răspunse el.
    - Nu ți-am zis să faci duș.
    De fapt, asta spusese. Dar Chris nu avea chef de dispute. Închise robinetul, însă Hector își strecură brațul în cabină și îl deschise la loc.
    - Lasă-l! îi spuse. Acoperă fumul.
    Apoi, scoase din salopetă un pix, care fusese ars până se curbase, unul din capete fiind modelat sub forma unei scobituri pentru tutun. Despături un pătrățel de hârtie și scutură ceva în pipa improvizată, apoi aprinse iute o brichetă interzisă.
    - Ia de-aici, îi spuse, trăgând adânc din țigară.
    Chris nu era atât de prost încât să refuze acest gest de prietenie din partea lui Hector. Își scoase capul de sub jetul dușului și trase un fum, izbucnind într-un acces de tuse. Nu era o țigară obișnuită, de asta era sigur, dar nu avea nici gustul dulce al marijuanei.
    - Ce-i asta? întrebă el.
    - Coji de banane, răspunse Hector. Eu și Damon le ardem.
    Luă pipa și o bătu bine.
    - Pentru un borcan de cafea, îți fac un pachet întreg.
    Chris simți apa rece curgându-i pe ceafă.
    - Mai vedem, îi spuse el, luând încă o dată pipa când Hector i-o oferi.
    - Știi, studențelule, începu Jector, m-am înșelat în privința ta.
    Chris nu răspunse. Își lipi buzele de capătul pipei, trase și nu fu surprins să constate că, de data asta, gestul lui fu unul natural.

                   Sâmbătă dimineața, Chris fu unul dintre primii deținuți duși să-și întâlnească vizitatorii.
    Spre deosebire de ultima ei vizită la închisoare, mama lui stătea acum perfect dreaptă, scăpărând în jurul ei furie și teamă ca pe niște descărcări electrice pe care Chris putea să le vadă chiar și de la distanță. Îl cuprinse în brațe pe fiul ei, și, preț de-o clipă fulgurantă, simți ca și cum se întorseseră cu ani în urmă, pe când el încă era mai mic și mai slab decât ea.
    - Ce s-a-ntâmplat? întrebă ea încordată. Am venit marți aici ca să aflu că nu pot să te văd din cauză că ispășești nu știu ce pedeapsă disciplinară și, când i-am întrebat ce înseamnă asta, mi-au spus că ești închis într-un fel de.... cușcă timp de 24 de ore pe zi.
    - 23, rectifică Chris. O oră era pentru duș.
    Gus veni mai aproape de el, cu buzele livide.
    - Ce-ai făcut? îl întrebă ea în șoaptă.
    - Mi s-a întins o capcană. Unul dintre deținuți a încercat să mă bage în belele.
    - A încercat să.... a încercat să ce?
    Șocată, Gus se dădu brusc înapoi.
    - Și tu... ai acceptat pur și simplu una ca asta?
    Chris simți cum i se urcă sângele în obraji.
    - Mi-a pus o țigară în pantof. Gardianul a găsit-o când verifica celula. Și, da, am acceptat, fiindcă să stau de unul singur timp de 5 zile era mai bine decât să fiu amenințat de tipul ăla cu birceagul improvizat din lame de ras.
    Gus își duse pumnul la gură, iar Chris se întrebă ce cuvinte încerca oare să-și înăbușe.
    - Trebuie să fie cineva cu care să pot vorbi, spuse ea în cele din urmă. Am să trec pe la director înainte să plec. Nu așa se conduce o închisoare și....
    - De unde știi tu? o întrerupse Chris, scuturând din cap. Nu încerca să porți tu bătăliile mele, adăugă el abătut.
    - Tu nu ești precum criminalii ăștia, spuse Gus. Ești doar un copil.
    La auzul acestor vorbe, Chris izbucni:
    - Nu, mamă, nu sunt un copil. Sunt destul de mare ca să fiu tratat ca un adult, destul de mare cât să ispășesc pedeapsa într-o închisoare de adulți.
    Privi dincolo de ea.
    - Nu mă transforma în ceva ce nu sunt, adăugă el, cuvintele lui așternându-se pe masa dintre ei ca o mână de cărți date pe față.

                Sâmbătă seara fu o furtună teribilă și până și zidurile groase ale închisorii părură să se zgâlțâie din temelii. Stingerea se dădea mai târziu în weekenduri - la 2 noapte - astfel că majoritatea deținuților erau mai gălăgioși decât de obicei.
    Chris nu deprinsese încă arta de a dormi buștean în vreme ce pe coridor era atâta animație și gălăgie, ci stătea întins în patul lui, cu perna pe cap, întrebându-se dacă era într-adevăr cu putință să audă ploaia pătrunzând prin cărămizi și scurgându-se prin tavan.
    Steve se uitase la televizor o vreme, apoi venise în celulă și se strecurase în patul de deasupra. Chris se prefăcu adormit, ascultându-l de fapt pe Steve cum deschide ambalajul batonului NutRageous pe care și-l cumpărase în săptămâna aceea de la magazinul închisorii.
    Îi adusese și lui Chris câte ceva. Niște M&M, cafea și prăjjiturele Twinkie. Chris presupunea că acesta era felul lui Steve de a-i mulțumi că nu dăduse vina pe el.
    După un timp, foșgăitul ce venea dinspre patul de deasupra încetă, iar Chris își dădu seama că Steve adormise.
    Gardienii dădură stingerea iar luminile se stinseră.
    De fapt, luminile nu se stingeau niciodată. Doar scădeau considerabil în intensitate.
    Chris ascultă vântul, închipuindu-și că e afară, în mijlocul unui câmp atât de întins, încât nu putea vedea unde începe și unde se termină. Ploaia cădea peste el, iar el îl ridică fața în sus și tot ce zărea era cerul.
    Se auzi un scâncet, apoi încă unul.
    Chris lovi cu podul palmei patul de deasupra. Mai făcuse asta o dată sau de 2 ori, când sforăise Steve. Dar în loc să-l audă pe bărbat întorcându-se pe o parte și adormind la loc, se auzi un țipăt ascuțit și intens.
    Se dădu jos din pat și se ridică până la Steve, care începuse să se zvârcolească în stânga și în dreapta, pieptul fiindu-i zguduit de suspine.
    La al doilea strigăt, Chris puse mâna pe umărul lui Steve. Îl scutură puțin mai tare, iar în lumina palidă din timpul nopții zări fantele argintii ale ochilor lui Steve. Bărbatul dădu la o parte mâna lui Chris, iar el se simți cuprins de rușine.
    Regula de aur a închisorii era să nu atingi pe nimeni decât dacă ți se cerea în mod expres acest lucru.
    - Scuze, bălmăji el. Aveai un coșmar.
    Auzind asta, Steve clipi:
    - Chiar așa?
    - Țipai și toate cele, începu Chris, șovăitor. Mi-am închipuit că n-ai vrea să-i trezești pe toți.
    Steve să dădu jos din pat. Trecu pe lângă Chris și se așeză pe capacul toaletei, îngropându-și capul în mâini.
    - Rahat, făcu el.
    Chris se așeză pe patul lui. Încă mai putea să audă șuieratul vântului în depărtare.
    - Ar trebui să te culci la loc.
    Steve își ridică privirea.
    - Știai că și tu urli noaptea în somn uneori?
    - Nu-i adevărat, replică Chris mecanic.
    - Ba da, îi spuse Steve. Te aud.
    Chris ridică din umeri.
    - Cum zici tu, spuse el, trăgând de pielița unui deget.
    - O vezi pe ea? Pe Em?
    - Cum naiba ai aflat tu de Em? sări Chris.
    - Ăsta-i numele pe care-l rostești. În somn.
    Steve se ridică în picioare, cu spatele sprijinit de gratiile de fier ale celulei.
    - Mă întrebam dacă o vezi, așa cum îl văd eu pe.... el.
    Chris își aduse aminte de avertismentul lui McAfee, despre turnătorii pe care polițiștii îi infiltrează în celule ca să-ți stoarcă mărturisiri. Dacă el întreba, atunci avea să fie întrebat la rândul lui, și nu era sigur că voia să creeze astfel de legături.
    Totuși, Chris se trezi șoptind:
    - Ce s-a-ntâmplat?
    - Eram singur în casă cu el, răspunse Steve șoptit. Eu și Liza ne certaserăm urât, iar ea plecase ca o furtună la salonul de coafură unde lucra. Deși nu vorbea cu mine, mi-a spus să am grijă de copil. Eu m-am enervat și m-am apucat să beau ce am găsit prin frigider. El s-a trezit și a început să plângă atât de tare, că mi-a dat dureri de cap.
    Steve se întoarse, lipindu-și fața de gratii.
    - Am încercat să-i dau biberonul și să-i schimb scutecul, dar nu se oprea din plâns. Așa că l-am luat în brațe, în timp ce el continua să-mi urle în ureche; simțeam că îmi crapă capul de durere. Înainte să-mi dau seama ce fac, am început să-l scutur, țipând la el să înceteze din plâns.
    Trase adânc aer în piept și își umezi buzele.
    - După care m-am trezit că-l scutur, încercând să-l fac să plângă din nou.
    Steve se răsuci pe călcâie, iar ochii îi erau cenușii și scânteietori.
    - Știi cum e să ții... fărâma asta de om în brațe... după.... și să-ți dai seama că tu erai cel care ar fi trebuit să aibă grijă de el?
    Chris se strădui să înghită în ciuda nodului care i se pusese în gât.
    - Cum îl chema?
    - Benjamin, răspunse Steve. Benjamin Tyler Vernon.
    - Em, spuse Chris încetișor, dând un răspuns cât se poate de firesc. Emily Gold.

                                              ATUNCI
                                             MAI 1996

                      Respirația lui e atât de aproape, încât pot să-i simt gustul. Mâinile lui se îndreaptă spre talia mea, apoi alunecă mai sus și mă ciupesc. Aș vrea să-i spun că mă doare, dar nu pot vorbi. Aș vrea să-i spun că nu-mi mai place deloc asta.
    Mă împinge pe spate, mâna îi ajunge acolo jos, și eu încep să țip.

              Alarma ceasului o făcu pe Emily să sară din pat. Cearșaful era adunat în jurul picioarelor ei, iar cămașa de noapte îi era îmbibată în sudoare.
    Se duse la baie și dădu drumul la duș, așteptând până când un nor de abur se formă deasupra capului ei înainte să intre în cabină.
    Își dădu capul pe spate și lăsă apa să-i mângâie creștetul. Apoi, ridică săpunul și își frecă pielea până când, pe alocuri, îi apărură broboane de sânge, însă nici asta nu o făcea să se simtă curată.

                Pentru prima dată, istoria era interesantă. Scârboasă, dar de-a dreptul fascinantă. Astăzi învățau despre indieni.
    Ups. Amerindieni.
    Ochii lui Emily erau lipiți de ecranul din fața clasei. Din câte putea să vadă, nici măcar golanii clasei - niște drogați cu toții - nu-și trimiteau între ei bilețele.
    Toată lumea urmărea uimitorul filmuleț ce reconstituia scena în care un războinic mohawk despica pieptul unui preot iezuit francezo-canadian capturat și îi mânca inima chiar sub proprii lui ochi.
    Din spatele clasei se auzi o bufnitură, iar Emily își dezlipi ochii de pe ecran atât cât s-o vadă pe Adrienne Whalley, majoreta, leșinată pe podea cât era de mare.
    - Rahat! exclamă în barbă domnul Waterstone, fără să vrea.
    Opri filmulețul, aprinse luminile și-l trimise pe unul dintre elevi să dea fuga la cabinetul medical. Domnul Waterstone însuși se lăsă în genunchi lângă Adrienne și începu să-i frecționeze mâna, iar Emily se gândi dacă nu cumva asta fusese intenția lui Adrienne de la bun început.
    Tânărul domn Waterstone, cu părul lui negru tăciune, lung până la umeri, și cu ochii lui de un verde-deschis, era cel mai atrăgător profesor din liceu.
    Clopoțelul sună tocmai când asistenta intra împleticindu-se în clasă cu o sticlă de amoniac în mână, de care, Adrienne, acum venindu-și în simțiri, nu mai avea nevoie.
    Emily își strânse cărțile și se îndreptă spre ușa clasei, unde Chris deja o aștepta. Mâna ei se strecură ușor într-a lui pe când începură să meargă unul lângă altul.
    - Cum a fost ora domnului Waterstone? întrebă el.
    Chris avea istorie a șaptea oră.
    Emily se trase mai aproape de el în timp ce un grup trecu pe lângă ei și rămase alături de el.
    - A, zise Emily. O să-ți placă.

               Îi plăcea să se sărute.
    Dar, în ultima vreme, părea că se sărută mai puțin și se ceartă mai mult în legătură cu locurile în care ar trebui sau nu să se aventureze mâinile lui Chris.
    Acum erau pe bancheta din spate a Jeepului - de câte ori nu se întrebase Emily dacă nu cumva Chris alesese mașina aceea grație scaunelor rabatabile - iar geamurile se aburiseră de tot.
    Pe unul dintre ele, Emily desenase o inimioară cu inițialele lor. Urmărea acum cu privirea cum spatele lui Chris se freacă de ea, ștergând-o.
    - Te doresc atât de mult, Em, șopti Chris cu buzele pe gâtul ei.
    Fata încuviință din cap. Și ea îl dorea pe Chris. Doar că nu în același fel.
    In abstracto, ideea de a face dragoste cu Chris era incitantă. De ce nu ar face-o, de vreme ce îl iubea mai mult decât orice pe lumea asta?
    Doar că partea fizică - felul în care el o atingea - îi provoca greață.
    Îi era teamă că, dacă ar fi prins în sfârșit curaj să treacă la fapte, i-ar fi venit să vomite înainte să termine ceea ce începuse.

...............................................................