.........................................
IV.
Becker ştia că Strathmore l-ar fi scos din puşcărie în cinci minute, însă i se pusese clar în vedere că problema trebuia rezolvată cu maximă discreţie. O arestare nu putea intra în ecuaţie.
Rocio se oprise la un metru de Becker şi îl privea mânioasă.
- Bine, oftă Becker, accentuând tonul de înfrângere. Îşi lăsă deoparte accentul spaniol. Nu fac parte din poliţia locală. Am fost trimis de o organizaţie guvernamentală americană ca să localizez inelul. Asta-i tot ce-ţi pot spune. Am fost autorizat să plătesc pentru el.
Se lăsă o lungă tăcere.
Rocio lăsă cuvintele să plutească în aer câteva clipe înainte de a schiţa un zâmbet.
- Vezi că n-a fost greu? Se aşeză pe un scaun şi îşi încrucişă picioarele. Cât poţi plăti?
Becker îşi înăbuşi oftatul de uşurare. Fără a mai pierde o secundă, trecu la afaceri:
- Îţi pot da 750 000 de pesete. Cinci mii de dolari americani.
Suma însemna jumătate din cât avea la el, însă era probabil de zece ori valoarea inelului.
Rocio înălţă din sprâncene:
- E o grămadă de bani.
- Da, aşa e. Ne-am înţeles?
Rocio clătină din cap:
- Aş vrea să pot spune da.
- Un milion de pesete? plusă Becker. E tot ce am.
- Măi, măi, zâmbi ea. Voi, americanii, nu prea ştiţi să negociaţi. N-aţi rezista nici o zi pe piaţa noastră.
- Bani gheaţă, pe loc, adăugă el, întinzând degetele după plicul din buzunar.
"Eu vreau doar să plec acasă.”
Rocio clătină din cap:
- Nu pot.
Becker izbucni furios:
- De ce?
- Pentru că nu mai am inelul, rosti ea. L-am vândut deja.
Capitolul 33.
Tokugen Numataka privea pe fereastră şi se plimba ca un leu în cuşcă. Nu primise încă niciun apel de la North Dakota. "Americanii naibii! Habar n-au ce-i aia punctualitate!”
L-ar fi sunat el însuşi pe North Dakota, dar n-avea numărul lui. Numataka ura astfel de afaceri – când altcineva deţinea controlul.
Încă de la început îi trecuse prin minte gândul că apelurile lui North Dakota puteau fi o farsă – probabil un concurent japonez care îl lua de prost. Acum îndoiala revenea. Numataka decise că avea nevoie de informaţii suplimentare.
Ieşi în goană din birou şi o luă la stânga, de-a lungul coridorului principal al clădirii. La trecerea lui, angajaţii se aplecau reverenţios. Numataka ştia prea bine că n-o făceau din dragoste pentru el – reverenţa însemna respectul pe care salariaţii japonezi i-l arătau şi celui mai nemilos dintre şefi.
Se duse întins către principala centrală telefonică a firmei. Toate apelurile erau gestionate de un singur operator pe o maşină Corenco 2 000, o centrală cu douăsprezece linii. Femeia de acolo era ocupată cu apelurile, însă la apariţia luise ridică şi se înclină în faţa lui.
- Stai jos, îi comandă el.
Ea se supuse.
- Astăzi la patru şi patruzeci şi cinci am primit un apel pe linia personală. Poţi să-mi spui de unde a venit?
Îi venea să-şi dea palme fiindcă nu-i trecuse asta prin cap mai devreme.
Operatoarea înghiţi nervoasă în sec.
- La această maşină nu dispunem de posibilitatea identificării apelantului, domnule. Dar pot suna la compania de telefoane. Sunt sigură că ei ne vor ajuta.
Numataka era şi el convins că firma de telefonie putea fi de ajutor. În era digitală, intimitatea era de domeniul trecutului; existau înregistrări pentru orice. Companiile de telefonie îţi puteau spune exact cine te-a sunat şi cât timp ai vorbit.
- Fă-o, porunci el. Dă-mi de ştire ce ai aflat.
Capitolul 34.
Susan şedea singură în Node 3 şi aştepta un răspuns de la programul ei spion. Hale ieşise afară la aer curat – o decizie pentru care îi era recunoscătoare. Cu toate astea, liniştea din Node 3 nu îi oferea şi refugiul necesar. Susan se trezi meditând la legătura dintre Tankado şi Hale.
- Cine îi va supraveghea pe paznici? rosti ea pentru sine.
Quis custodiet ipsos custodes. Vorbele i se învârteau în minte. Susan încercă să le alunge de acolo.
Gândul i se îndreptă spre David, cu speranţa că el nu păţise nimic. Îi venea încă greu să creadă că iubitul ei eră în Spania. Cu cât mai repede găsea cheia de acces şi isprăveau cu povestea asta, cu atât mai bine.
Susan pierduse noţiunea timpului de când stătea acolo, aşteptând întoarcerea programului ei spion. Două ore? Trei? Privi spre încăperea goală din Crypto şi îşi dori ca terminalul ei să scoată sunetul izbăvitor. O apăsa tăcerea. Soarele devară târzie apusese. Deasupra capului intraseră în funcţiune luminile fluorescente. Avea sentimentul că timpul se apropie de limită.
Privi spre ecran şi se încruntă:
- Haide odată, mormăi ea. Ai avut timp destul. Puse mâna pe mouse şi îşi croi drum până la fereastra de control a programului-spion. Oare de cât timp rulezi tu?
Deschise fereastra de control – un ceas digital asemănător cu cel de pe TRANSLTR; afişa orele şi minutele de la lansarea în execuţie a programului. Susan privi ecranul aşteptându-se la un afişaj cu ore şi minute. În loc de asta, zări cu totul altceva, ceva ce îi îngheţă sângele în vine.
"COPOI ANULAT”
- Copoi anulat! izbucni ea, indignată. De ce?
Brusc panicată, parcurse înnebunită datele, căutând comenzile care ar fi putut anula programul. Însă cercetarea nu îi adusese nici un rezultat. Ca şi cum programul ei se oprise de la sine. Susan ştia că asta nu putea însemna decât un lucru – programul ei includea un parazit.
Susan considera "paraziţii” ca fiind cel mai înnebunitor produs secundar al programării pe calculator. Deoarece computerele urmau o ierarhie precisă a comenzilor, cele mai mărunte erori de programare generau adesea efecte devastatoare. Erori simple de sintaxă – cum ar fi introducerea, din greşeală, de către programator, a unei virgule în loc de punct – puteau îngenunchea sisteme întregi. Susan îşi spusese întotdeauna că termenul "parazit” avea o origine amuzantă.
Provenea de la primul computer din lume, Mark 1, un labirint de circuite electromecanice de dimensiunea unei încăperi, construit în 1944 la un laborator al Universităţii Harvard. Într-o zi, computerul se defectase şi nimeni nu fusese în stare să descopere cauza. După ore întregi de căutări, un asistent din laborator găsise în sfârşit sursa. O molie aterizase pe una dintre plăcile cu circuite integrate ale computerului şi produsese un scurtcircuit. Din acel moment, orice defecţiune de calculator fusese botezată "parazit”.
- N-am timp de aşa ceva, înjură Susan printre dinţi.
Găsirea unui parazit într-un program însemna un proces care putea dura zile întregi. Pentru identificarea unei minuscule erori trebuiau cercetate mii de linii de program – ca şi cum s-ar fi căutat într-o întreagă enciclopedie pentru o singură greşeală de dactilografiere.
Susan ştia că avea o singură alternativă – să-şi trimită iarăşi programul-spion. În acelaşi timp, era conştientă că programul avea să dea eroare iarăşi şi să se anuleze. Deparazitarea lui cerea timp, timp pe care ea şi comandantul nu-l aveau la dispoziţie.
Privind ţintă ecranul şi întrebându-se ce eroare comisese, Susan înţelese că totuşi ceva n-avea sens. Folosise exact acelaşi program cu o lună înainte, fără nici un fel de probleme. De ce să fi apărut brusc o defecţiune?
Meditând, îi reveni în minte un comentariu făcut de Strathmore ceva mai devreme. "Susan, am încercat să trimit copoiul eu însumi, dar datele întoarse n-aveau sens.”
Lui Susan îi veniră din nou în gând acele vorbe. "Datele întoarse...”
Înclină capul. Era cu putinţă? Datele întoarse?
Dacă Strathmore primise date înapoi, atunci programul funcţiona. În opinia ei, acele date n-aveau sens pentru că el introdusese incorect secvenţa de căutare, însă era clar că programul nu avea probleme.
Susan înţelese imediat că putea exista şi o altă explicaţie pentru anularea programului. Erorile interne nu reprezentau singurul motiv de defectare; puteau exista si cauze externe - căderi de curent, particule de praf pe plăcile cu circuite, cabluri întrerupte. Ea nici măcar nu luase o asemenea posibilitate în calcul, datorită modului în care erau întreţinute echipamentele în Node 3.
Se ridică şi se îndreptă iute spre un raft imens cu manuale tehnice. Înşfăcă o cărţulie pe care scria SYS-OP şi începu s-o răsfoiască. Găsi ce căuta, se întoarse cu cărţulia la computerul ei şi tastă câteva comenzi. După aceea aşteptă câtă vreme computerul parcurse lista de comenzi executate în ultimele trei ore. Susan spera ca investigaţia să dezvăluie o întrerupere externă – o comandă de anulare generată de o sursă defectă de tensiune sau de un procesor defect.
Câteva clipe mai târziu terminalul scoase un sunet. Pulsul i se înteţi. Îşi ţinu respiraţia şi studie ecranul.
"EROARE COD 22”
Susan simţi un fior de speranţă. Era o veste bună. Faptul că investigaţia găsise o eroare însemna că programul ei era bun. Probabil că se anulase datorită unei anomalii externe, care probabil nu se va repeta.
EROARE COD 22.
Susan scrută prin memorie încercând să-şi amintească ce reprezenta codul 22. Căderile hardware erau atât de rare în Node 3, încât nu-şi mai amintea codificările numerice.
Răsfoi manualul SYS-OP, cercetând lista cu coduri de eroare.
"19: PARTAJARE CORUPTĂ DE HARD DISK”
"20: ŞOC DE TENSIUNE ÎN CURENT CONTINUU”
"21: CĂDERE MEDIU DE LUCRU”
Ajungând la numărul 22, se opri şi făcu ochii mari, după care, nelămurită, verifică din nou ecranul.
"EROARE COD 22”
Susan se încruntă şi reveni asupra manualului SYS-OP. Ceea ce văzu n-avea sens. Explicaţia suna extrem de simplu:
"22: ANULARE MANUALĂ"
Capitolul 35.
Becker o privi pe Rocio şocat:
- Ai vândut inelul?
Femeia dădu din cap, părul roşu fluturându-i pe lângă umeri.
Poate că nu auzise el bine.
- Pero..... dar.....
Ea înălţă din umeri şi zise în spaniolă:
- O fată de lângă parc.
Becker simţi că i se înmoaie picioarele. "Nu se putea!”
Rocio zâmbi jucăuş şi făcu semn spre neamţ:
- El queria que lo guardara. El a vrut să-l păstreze, dar eu m-am opus. Am sânge de gitană în mine, sânge de ţigan; pe lângă părul roşu, noi, ţiganii, suntem foarte superstiţioşi. Un inel oferit de un muribund nu e semn bun.
- O cunoşteai pe fată? o interoga Becker.
Rocio arcui sprâncenele:
- Vaya. Mata chiar vrei inelul ăsta, nu-i aşa?
Becker încuviinţă scurt.
- Cui l-ai vândut?
Neamţul uriaş rămăsese zăpăcit pe pat. Seara lui romantică se dusese naibii, fără ca el să-şi dea seama de ce.
- Was passiert? intră el nervos în vorbă. Ce se întâmplă?
Becker nu-l luă în seamă.
- De fapt, nu l-am vândut, continuă Rocio. Am încercat, dar era doar o copilă fără bani. Până la urmă i l-am dăruit. L-aş fi păstrat, dacă aş fi ştiut de oferta ta generoasă.
- De ce aţi plecat din parc? ceru Becker să afle. A murit cineva acolo. De ce n-aţi aşteptat poliţia? Ca să le daţi lor inelul?
- Îmi plac multe lucruri, domnule Becker, dar necazul nu se numără printre ele. În plus,bătrânul părea că se descurcă bine.
- Canadianul?
- Da, el a chemat ambulanţa. Am hotărât să plecăm. Nu vedeam nici un motiv ca să-mi implic clientul sau să mă implic pe mine într-o treabă a poliţiei.
Becker dădu absent din cap. Încerca încă să absoarbă lovitura crudă a sorţii. "A dăruit altcuiva blestemăţia aia!”
- Am încercat să-l ajut pe muribund, explică Rocío. Însă el nu părea că vrea ajutorul meu. A început cu inelul ăla – îl tot împingea în ochii noştri. Îşi ridicase cele trei degete deformate. Îşi tot împingea mâna spre noi – ca şi cum trebuia să luăm inelul. Eu n-am vrut, dar amicul meu de aici până la urmă a făcut-o. Dup-aia tipul a murit.
- Şi tu ai încercat să-l resuscitezi? întrebă Becker la nimereală.
- Nu. Nu l-am atins. Amicul meu s-a speriat. E mare, dar e un pămpălău. Zâmbi seducător către Becker. Nu-ţi face griji – nu ştie o boabă spaniolă.
Becker se încruntă. În minte îi reveniră petele de pe pieptul lui Tankado.
- L-au resuscitat sanitarii de pe ambulanţă?
- Habar n-am. Aşa cum am mai spus, noi am plecat înainte de sosirea lor.
- Adică după ce ai furat inelul, se zburli Becker.
Rocio îl privi mânioasă:
- Noi n-am furat inelul. Omul era pe moarte. Intenţiile lui erau clare. I-am îndeplinit ultima dorinţă.
Becker se înmuie. Rocio avea dreptate; probabil că şi el ar fi procedat la fel.
- Şi apoi ai dat inelul unei fete oarecare?
- Ţi-am spus. Inelul mă irita. Fata aia avea o mulţime de bijuterii. Mi-am zis căi-ar plăcea încă una.
- Şi ea n-a crezut că e ciudat? Să-i dăruieşti un inel?
- Nu. I-am povestit că l-am găsit în parc. Am crezut că se va oferi să-l plătească, dar n-a făcut-o. Nu-mi păsa. Eu doar voiam să scap de el.
- Când i l-ai dat?
Rocio înălţă din umeri:
- Azi după-amiază. Cam la o oră după ce l-am primit.
Becker se uită la ceas. 11.48 P.M. Evenimentul se petrecuse cu opt ore în urmă. "Ce dracu’ caut eu aici? Ar fi trebuit să mă aflu în munţi.” Oftă şi puse singura întrebare care-i veni în minte:
- Cum arăta fata?
- Era un punqui, răspunse Rocio.
Becker înălţă privirea, surprins:
- Un punqui?
- Sí. Punqui.
- O punkistă?
- Da, o punkistă, rosti ea într-o engleză neşlefuită, după care trecu iar pe spaniolă. Mucha joyeria. Plină de bijuterii. Un medalion ciudat într-o ureche. Credcă un craniu.
- Sunt rockeri punkişti în Sevilla?
Rocio zâmbi:
- Todo bajo el sol. Pretutindeni sub soare.
Era motoul Biroului de Turism din Sevilla.
- Ţi-a spus cum o cheamă?
- Nu.
- A zis unde se duce?
- Nu. Vorbea prost spaniola.
- Nu era spaniolă? se miră Becker.
- Nu. Cred că era englezoaică. Avea un păr bizar – roşu, alb şi albastru.
Becker se strâmbă imaginându-şi un asemenea chip:
- Poate că era americancă, sugeră el.
- Nu cred, negă Rocio. Purta un tricou care arăta ca steagul britanic.
Becker dădu prosteşte din cap:
- Bine. Păr alb, roşu şi albastru, un tricou britanic, un medalion în formă de craniu în ureche. Altceva?
- Nimic. Tineret normal.
"Tineret normal?” Becker venea dintr-un univers educaţional al cămăşilor scrobiteşi al tunsorilor conservatoare – nici măcar nu-şi putea imagina la ce făcea femeia referire.
- Îţi mai vine altceva în minte? insistă el.
Rocio medită o clipă:
- Nu. Asta-i tot.
Tocmai atunci patul scârţâi zgomotos. Clientul lui Rocio îşi schimbase poziţia. Becker se întoarse spre el şi-i vorbi în germană:
- Noch etwas? Altceva? Ceva care să mă ajute să dau de punkistă cu inelul?
Urmă o lungă tăcere. Ca şi cum uriaşul ar fi vrut să spună ceva, dar nu ştia cum. Buza inferioară îi tremură o clipă, urmă o pauză, apoi omul vorbi. Cele patru cuvinte pe care le scoase erau în engleză, dar abia se puteau înţelege din pricina accentului puternic german:
- Tu-te la tracu’!
Becker căscă gura, şocat:
- Ce-aţi spus?
- Tu-te la tracu’, repetă omul, izbindu-şi palma stângă de antebraţul drept, într-o aproximare primitivă a gestului italian pentru "lua-te-ar dracu’ “.
Becker era prea stors de puteri ca să se simtă jignit. "Tu-te la tracu’ ”? "
Ce se întâmplase cu Das Wimp? ” Se răsuci spre Rocio şi zise în spaniolă:
- Se pare că am stat prea mult.
- Nu-ţi face griji pentru el, râse ea. E un pic frustrat. O să-l calmez eu.
Îşi aranjă părul şi făcu cu ochiul.
- Mai e ceva? întrebă Becker. Orice m-ar putea ajuta?
Rocio clătină din cap:
- Asta-i tot. Dar n-o s-o găseşti niciodată. Sevilla e un oraş mare, îţi poate oferi multe decepţii.
- O să fac tot ce pot.
"E o chestie de securitate naţională...”
- Dacă n-ai noroc, zise Rocio, privind spre plicul gros din buzunarul lui Becker, întoarce-te aici. Fără îndoială că amicul meu va dormi. Ciocaneşte uşor. O să găsesc o altă cameră pentru noi. O să descoperi o faţă a Spaniei pe care n-o s-ouiţi niciodată.
Îşi ţuguie lasciv buzele.
Becker reuşi să scoată un zâmbet politicos:
- Trebuie să plec.
Îşi ceru scuze neamţului că îi întrerupsese seara.
Uriaşul îi zâmbi timid:
- Keine Ursache.
Becker porni spre uşă.
"Nicio problemă? Ce s-a întâmplat cu "Tu-te la tracu’"?"
Capitolul 36.
"Anulare manuală?”
Susan se holba la ecran pierduta.
Stia ca nu daduse nicio comanda de anulare manuala, cel putin nu cu intentie. Se intreba daca nu cumva tastase din greseala secventa de comenzi.
- Imposibil, murmura ea.
Conform afisajelor de pe ecran, comanda de anulare fusese executata cu mai putin de douazeci de minute in urma. Singurul lucru tastat de ea in ultimele douazeci de minute fusese codul personal atunci cand iesise sa discute cu comandantul. Ar fi fost o absurditate sa creada ca acel cod personal ar putea fi interpretat drept o comanda de anulare.
Stiind ca pierdea timpul, Susan apela jurnalul ScreenLock si verifica inca o data ca introdusese codul personal fara greseala. Totul fusese corect.
- Si atunci, de unde a primit comanda de anulare manuala? intreba ea, manioasa, cu voce tare.
Inchise fereastra ScreenLock. Ceva insa ii atrase atentia cu o fractiune de secunda inainte. Redeschise fereastra si studie datele. N-avea nicio logica. Exista o intrare de "blocare" cand iesise din Node 3, insa momentul "deblocarii" ulterioare parea ciudat. Cele doua intrari se aflau la mai putin de un minut distanta. Susan era convinsa ca statuse afara, cu comandantul, mai mult de un minut.
Parcurse fereastra in jos. Ceea ce vazu o lasa fara grai. Un al doilea set de intrari blocat-deblocat fusese inregistrat trei minute mai tarziu. Conform jurnalului, cineva ii blocase terminalul cata vreme ea nu fusese in incapere.
"Nu e posibil!" se ineca ea de indignare.
Singurul suspect era Greg Hale, iar Susan era absolut sigura ca nu-i daduse niciodata codul ei personal. Respectand regulile procedurilor criptografice, isi alesese codul la intamplare si nu-l scrisese niciodata undeva. Era imposibil ca Hale sa ghiceasca un cod alfanumeric corect - numarul de posibilitati depasea treizeci si cinci la puterea a sasea, adica peste saizeci de milioane.
Numai ca intrarile ScreenLock erau limpezi ca lumina zilei. Susan se uita la el intrebatoare. Hale statuse la terminalul ei cata vreme fusese plecata. El trimisese comanda de anulare.
CUM lasa loc iute lui DE CE? Hale n-avea niciun motiv sa se furiseze in terminalul ei. Nici macar nu stia ca Susan ruleaza un program spion. Si chiar daca ar fi stiut, de ce sa se fi opus ca ea sa urmareasca un individ cu numele North Dakota?
Intrebarile fara raspuns pareau sa i se inmulteasca in minte.
- S-o luam cu inceputul, rosti ea cu voce tare.
Avea sa se ocupe de Hale putin mai tarziu. Preocupata de prioritati, reincarca programul-spion si apasa tasta ENTER. Computerul scoase un sunet.
"COPOI TRIMIS"
Susan stia ca programului ii vor trebui ore intregi ca sa se intoarca. Il injura pe Hale, intrebandu-se cum reusise acesta sa obtina codul ei personal si ce il putea interesa pe el la programul ei spion.
Se ridica si porni imediat spre terminalul lui Hale. Ecranul era negru, dar nu blocat, caci licarea vag pe la colturi. Rareori criptografii isi blocau terminalele; o faceau doar cand plecau noaptea acasa. In schimb, micsorau luminozitatea ecranului - un cod de onoare universal, semnficand ca nimeni nu trebuia sa deranjeze acel ecran.
Susan se apropie de terminalul lui Hale.
- La naiba cu codul de onoare, zise ea. Ce dracu' ai de gand?
Furisand iute o privire spre Crypto, activa controalele de luminozitate ale monitorului. Ecranul se lumina, dar era complet gol. Susan se incrunta. Nesigura cum sa procedeze, apela un motor de cautare si tasta:
"CAUTA: "COPOI""
Era o incercare cu bataie lunga, dar o astfel de cautare avea sa gaseasca orice referire la copoi in calculatorul lui Hale, daca aceasta ar fi existat. Asa, poate ar fi aparut indicii despre modul in care Hale anulase manual programul ei.
Cateva secunde mai tarziu ecranul afisa un mesaj:
"N-AU FOST GASITE POTRIVIRI"
Susan ramase o clipa pe ganduri, nesigura pe ceea ce cauta de fapt. Incerca din nou:
"CAUTA: "SCREENLOCK""
Ecranul reactiona si afisa o serie de referinte oarecare - niciun indiciu ca Hale ar fi detinut o copie a codului ei personal in calculator.
Susan ofta cu glas tare.
- Deci, ce programe a folosit el azi?
Se duse la meniul de "aplicatii recente" pentru a gasi ultimul program utilizat de Hale. Era serverul de e-mail. Susan cauta prin hard disk si in cele din urma descoperi directorul de posta electronica ascuns discret in interiorul altor directoare. Parea ca Hale dispune de numeroase conturi si identitati de e-mail.
Susan observa cu surprindere ca unul dintre aceste conturi era anonim.
Deschise contul, activa unul din mesajele dinauntru si il citi.
Simti cum i se taie respiratia. Mesajul spunea:
"CATRE: NDAKOTA@ARA.ANON.ORG
DE LA: ET@DOSHISHA.EU
PROGRES ENORM! FORTAREATA DIGITALA E
APROAPE GATA. CHESTIA ASTA O SA DEA NSA
INAPOI CU ZECE ANI!"
Ca in vis, Susan reciti mesajul de cateva ori. Dupa aceea, tremurand, deschise altul:
"CATRE: NDAKOTA@ARA.ANON.ORG
DE LA: ET@DOSHISHA.EU
CLARTEXUL ROTATIV FUNCTIONEAZA!
TRUCUL CONSTA IN SIRURILE DE MUTATIE!"
De necrezut, si totusi erau acolo. Mesaje de la Ensei Tankado. Ii scria lui Greg Hale. Cei doi lucrau impreuna. Susan simti ca amorteste patrunzand cu mintea adevarul dezvaluit de computer.
"NDAKOTA este Greg Hale?"
Susan isi fixa privirea asupra ecranului. Mintea ei cauta cu disperare o alta explicatie, dar nu gasea niciuna. Ce vedea insemna dovada, brusca si de neevitat, ca Tankado folosise siruri de mutatie pentru a genera o functie de clartex rotativ, iar Hale conspirase cu el sa doboare NSA la pamant.
- Nu,....... ingaima Susan. Nu....... e posibil.
Ca si cum ar fi contrazis-o, vocea lui Hale rasuna din trecutul apropiat: "Tankado mi-a scris de cateva ori..... Strathmore a riscat angajandu-ma...... O sa plec de aici intr-o zi."
Si totusi, Susan nu putea accepta ce vedea. Intr-adevar, Greg Hale era un individ arogant si insuportabil, dar nu un tradator. El stia ca Fortareata Digitala ar fi distrus NSA; cu niciun chip nu s-ar fi implicat intr-un complot de lansare a armei ucigase!
Cu toate acestea, in afara onoarei si a decentei, nimic nu l-ar fi putut opri. Se gandi la altgoritmul Skipjack. Greg Hale ruinase o data planurile NSA. Ce l-ar fi impiedicat sa incerce din nou?
- Insa Tankado......, murmura ea, incurcata.
Stia ca nimic nu mai conta acum. Important era sa ajunga la Strathmore.
Printr-o ironie a sortii, partenerul lui Tankado se aflase tot timpul sub nasul lor. Se intreba daca Hale avea habar ca Ensei Tankado murise.
Incepu sa inchida cu repeziciune fisierele de e-mail ale lui Hale, ca sa lase terminalul exact asa cum il gasise. Hale nu putea suspecta ceva - nu inca.
Susan înţelese cu uimire că în interiorul acelui calculator se găsea undeva, bine ascunsă, cheia de acces la Fortăreaţa Digitală.
Tocmai închidea ultimul fişier, când o umbră trecu pe lângă fereastra Node 3. Susan îşi ridică privirea şi îl zări pe Greg Hale apropiindu-se. O cuprinse spaima. Individul ajunsese aproape de uşă.
- La naiba! înjură ea, măsurând din priviri distanţa până la locul ei.
Ştia că n-are să reuşească. Hale era la intrare.Se roti înnebunită, uitându-se prin Node după soluţii de salvare. Uşile din spatele ei scoaseră un zgomot, apoi începură să se deschidă. Susan simţi cum instinctul preia controlul. Înfigându-şi tocurile de la pantofi în covor, ţâşni şi alergă cu paşi mari spre cămară. Când uşile se deschiseră complet, Susan se opri în faţa frigiderului şi trase cât putu de mânerul uşii. O cană de sticlă de pe frigider se scutură periculos, după care se opri.
- Ţi-e foame? întrebă Hale, intrând în Node 3 şi pornind spre ea. Vocea lui era calmă şi pusă pe glumă. Vrei să împărţim nişte tofu?
Susan expiră cu putere şi se întoarse cu faţa spre el:
- Nu, mersi, rosti ea. Cred că o să...
Vorbele i se opriră în gât. Brusc, se albi. Hale o privi ciudat:
- Ce s-a întâmplat?
Susan îşi muşcă buza şi se uită ţintă la Hale:
- Nimic, reuşi ea să îngaime.
Era o minciună. Puţin mai departe, ecranul computerului lui Hale licărea viu.
Uitase să-i reducă luminozitatea.
Capitolul 37.
Aflat încă în Hotelul Alfonso al XIII-lea, Becker se îndreptă obosit spre bar. Un barman cât un spiriduş aşeză un şerveţel în faţa lui.
- Que bebe usted? Ce beţi?
- Nimic, mulţumesc, răspunse Becker. Vreau să ştiu dacă în acest oraş există cluburi de rockeri punk?
Barmanul se uită ciudat la el:
- Cluburi? De punkişti?
- Mda. Există vreun loc în care obişnuiesc să se adune?
- No lo se, senor. Nu ştiu. Sigur însă nu aici! Zâmbi. Ce ziceţi de o băutură?
Lui Becker îi veni să-l scuture bine pe individ. Nimic nu mergea cum planificase el.
- Quiere Vd. algo? repetă barmanul. Fino? Jerez?
De undeva, de sus, se auzeau acorduri fine de muzică clasică. "Concertele Brandenburgice", îşi zise Becker. "Numărul patru." El şi Susan asistaseră, cu un an în urmă, la universitate, la un concert cu Brandenburgicele interpretate de orchestra Academy of St. Martin in the Fields. Brusc îşi dori ca şi ea să fi fost cu el acum. Briza răcoroasă de la un aparat de aer condiţionat montat în tavan îi aminti cum era afară. Se imagină plimbându-se pe străzile năduşite şi pline de drogaţi din Triana, în căutarea unei punkiste îmbrăcate cu un tricou cu steagul britanic. Se gândi iarăşi la Susan.
- Zumo de arandano, comandă el, aproape fără voie. Suc de coacăze.
Barmanul păru jignit.
- Solo?
Sucul de coacăze era o băutură populară în Spania, dar nimeni nu auzise că s-ar bea fără nimic alături.
- Si, zise Becker. Solo.
- Echo un poco de Smirnoff? insistă barmanul. O picătură de votcă?
- No, gracias.
- Gratis? se revoltă omul. Din partea casei?
În ciuda durerii de cap, Becker îşi imagină străzile murdare din Triana, căldură înăbuşitoare şi lunga noapte ce îl aştepta. "De ce nu?” Încuviinţă.
- Si, echame un poco de vodka.
Barmanul păru uşurat şi se grăbi să prepare băutura.
Becker privi prin încăpere şi se întrebă dacă nu cumva visa. Adevărul deja devenise un nonsens. "Sunt un profesor universitar”, îşi zise el, "într-o misiune secretă”.
Barmanul se întoarse cu un nou elan şi îi întinse băutura.
- A su gusto, senor. Coacăze cu o picătură de votcă.
Becker îi mulţumi. Luă o gură şi aproape se înecă. "Asta e o picătură?"
Capitolul 38.
Hale se opri la jumătatea drumului şi o privi ţintă.
- Ce s-a întâmplat, Sue? Arăţi groaznic.
Susan se luptă cu spaima care creştea înăuntrul ei. La trei metri mai încolo, ecranul lui Hale strălucea vesel.
- N-am... n-am nimic, îngăimă ea, cu inima bătându-i nebuneşte.
Hale se uită nedumerit la ea.
- Vrei nişte apă?
Susan nu-i putea răspunde. Se blestemă singură. "Cum naiba de am uitat să reduc luminozitatea?” Ştia că, în clipa în care ar fi bănuit că ar fi intrat în computerul lui, Hale şi-ar fi dat seama că ea cunoaşte identitatea lui reală, North Dakota, şise temea că ar fi în stare de orice ca să menţină această informaţie doar între pereţii Node 3.Se întrebă dacă n-ar fi fost bine s-o ia la goană spre uşă. Nu apucă să ia o decizie. În peretele de sticlă se auzi brusc o bufnitură. Atât Hale cât şi Susan săriră ca arşi. Era Chartrukian. Omul lovea din nou cu pumnii în geam. Arăta ca şi cum văzuse Apocalipsul.
Hale se uită urât la tehnicianul înnebunit, apoi se întoarse către Susan:
- Mă întorc imediat. Bea ceva. Eşti palidă.
Apoi se răsuci pe călcâie şi ieşi afară.Susan se calmă şi se îndreptă iute spre calculatorul lui Hale. Se apucă imediat să regleze luminozitatea. Ecranul deveni negru.
În cap îi răsunau mii de ciocane. Se întoarse şi se uită spre cei doi, care discutau în Crypto. Aşadar, Chartrukian hotărâse să rămână. Tânărul tehnician părea extrem de panicat şi îşi descărca oful către Greg Hale. Susan ştia că nimic nu mai conta – Hale aflase tot ce era de aflat.
"Trebuie să ajung la Strathmore", îşi zise ea. "Repede."
Capitolul 39.
Apartamentul 301. Rocio Eva Granada stătea goală în faţa oglinzii din baie. Sosise clipa de care se temuse toată ziua. Neamţul şedea întins pe pat şi o aştepta. Era cel mai gras bărbat cu care fusese ea vreodată.
Ezitând, luă un cub de gheaţă din frapieră şi şi-l trecu peste sfârcuri. Acestea se întăriră repede. Era talentul ei – să-i facă pe bărbaţi să se simtă doriţi. Asta îi determina să se întoarcă la ea. Îşi trecu mâinile peste corpul zvelt şi bronzat, sperând ca acesta să mai reziste încă patru sau cinci ani, până când ea va fi strâns destui bani ca să se retragă de pe piaţă. Senor Roldan lua cea mai mare parte din bani, dar, fără protecţia lui, ea n-ar fi fost decât una dintre târfele care îşi racolau clienţii printre beţivii din Triana. Cel puţin clienţii ei aveau bani. N-o băteau niciodată şi erau uşor de satisfăcut. Se strecură în lenjeria de noapte, inspiră adânc şi deschise uşa de la baie.
Când Rocio păşi în încăpere, neamţul făcu ochii cât cepele. emeia purta un neglijeu negru. Pielea arămie radia în lumina blândă, iar sfârcurile i se vedeau semeţe sub materialul mătăsos.
- Komm doch hierher, rosti el pofticios, dându-şi halatul la o parte şi rostogolindu-se pe spate.
Rocio se forţă să zâmbească şi se apropie de pat. Se uită la uriaşul teuton şi chicoti uşurată. Omul avea un biet mădular minuscul.
El o înşfăcă şi trase nerăbdător de lenjeria ei. Degetele grase îi pipăiră fiecare centimetru din trup. Ea căzu peste el şi începu să geamă şi să se agite mimând extazul. Când el se rostogoli şi se urcă peste ea, Rocio crezu că o va zdrobi. Icni,sufocată, lipită de gâtul lui puhav. Se rugă ca totul să se isprăvească iute.
- Si! Si! gemu ea printre opintelile lui.
Îşi înfipse unghiile în spatele lui, ca să-l încurajeze.
Prin minte îi treceau chipurile bărbaţilor pe care îi satisfăcuse, tavane la care se holbase ore în şir în întuneric, visele ei de a avea copii...
Brusc, fără niciun fel de avertisment, corpul neamţului se arcui, înţepeni, apoi, aproape instantaneu, se prăbuşi cu totul peste ea. "Asta-i tot?”, se întrebă ea, surprinsă şi uşurată.
Încercă să se strecoare de sub el.
- Dragule, şopti ea cu voce îngroşată. Lasă-mă pe mine sus.
Însă bărbatul nu se mişcă.
Ea începu să împingă în umerii lui masivi:
- Dragule, nu... nu pot să respir! Avu senzaţia că leşină şi îşi simţi coastele plesnind. Despiertate! Degetele începură din instinct să îl tragă de păr. "Trezeşte-te!”
Abia atunci simţi lichidul cald şi lipicios, care năclăise părul neamţului şi cădea în picături pe obrajii şi în gura ei. Avea gust sărat. Rocio se răsuci înnebunită sub el. Deasupra ei, o rază ciudată ilumina chipul chimonosit al neamţului. Gaura de glonţ din tâmpla lui împrăştia sânge peste întregul ei trup. Încercă să ţipe, dar în plămâni nu-i mai rămăsese niciun pic de aer. Cadavrul o zdrobea. Disperată, întinse degetele către firul de lumină dinspre uşa de la intrare. Zări o mână. Apoi un pistol cu amortizor. Apoi nimic.
Capitolul 40.
Dincolo de Node 3, Chartrukian părea disperat. Încerca să-l convingă pe Hale că TRANSLTR era în pericol. Susan porni în fugă spre ei, cu un singur gând în minte – să îl găsească pe Strathmore.
Tânărul tehnician o prinse de braţ când trecu pe lângă el:
- Domnişoară Fletcher! Avem un virus! Sunt sigur! Trebuie să...
Susan se eliberă din strânsoarea omului şi se uită feroce la el:
- Ştiam că ai primit ordin de la comandant să pleci acasă.
- Dar e monitorul de control! A înregistrat optsprezece...
- Comandantul Strathmore ţi-a spus să pleci acasă!
- Îl bag undeva pe Strathmore! urlă Chartrukian, vorbele lui răsunând în întregul dom.
De undeva de deasupra bubui o voce profundă:
- Domnule Chartrukian?
Cei trei salariaţi Crypto încremeniră.
Sus, deasupra lor, Strathmore stătea sprijinindu-se de balustrada din faţa biroului său.
Pentru o clipă, în dom nu se auzi decât zumzetul inegal al generatoarelor de dedesubt. Susan încercă disperată să prindă privirea lui Strathmore. "Comandante! Hale este North Dakota!”
Însă Strathmore nu avea ochi decât pentru tânărul tehnician de la Sys-Sec. Coborî scările fără să clipească măcar, păstrându-şi privirea aţintită asupra lui Chartrukian tot drumul până jos. Traversă podeaua încăperii şi se opri la douăzeci de centimetri de tehnicianul care tremura.
- Ce ai spus?
- Domnule, începu Chartrukian, sufocându-se, TRANSLTR e în pericol.
- Comandante? se interpuse Susan. Dacă aş putea...
Strathmore o opri cu un gest al mâinii. Privirea îi rămăsese aţintită asupra tehnicianului.
Phil izbucni:
- Avem un fişier infectat, domnule. Sunt sigur de asta!
Chipul lui Strathmore se înroşi.
- Am mai trecut prin asta, domnule Chartrukian. În TRANSLTR nu există niciun fişier infectat!
- Ba da, există! ţipă tehnicianul. Şi dacă ajunge până la baza principală de date...
- Unde dracu’ este fişierul ăsta infectat? nu se mai putu abţine Strathmore. Arată-mi-l!
Chartrukian ezită:
- Nu pot.
- Bineînţeles că nu poţi! El nu există!
Susan interveni:
- Comandante, trebuie să...
Strathmore o reduse din nou la tăcere cu un gest furios al mâinii.
Susan se uită nervoasă la Hale. Individul părea calm şi mulţumit. "E logic”, îşi spuse ea. "Hale nu poate fi îngrijorat de un virus; el ştie ce se petrece cu adevărat în interiorul TRANSLTR.”
Chartrukian insistă:
- Fişierul infectat există, domnule. Doar că Mănuşa nu l-a izolat.
- Dacă Mănuşa nu l-a izolat, rosti Strathmore enervat la culme, atunci de unde naiba ştii că există?
Chartrukian păru brusc mai liniştit:
- Şiruri de mutaţii, domnule. Am efectuat o analiză completă, şi testul a dat carezultat şiruri de mutaţie!
Susan înţelegea acum de ce tehnicianul era atât de agitat. "Şiruri de mutaţii”, se amuză. Ştia că astfel de şiruri reprezentau secvenţe de programare care corupeau datele în moduri extrem de complexe. Reprezentau ceva obişnuit pentru viruşii de computer, mai ales pentru viruşii care alterau blocuri mari de date. Bineînţeles însă că, din mesajul electronic al lui Tankado, ştia şi că şirurile de mutaţie pe care le văzuse Chartrukian erau inofensive – făceau parte din Fortăreaţa Digitală.
Tehnicianul continuă:
- Prima dată când am văzut şirurile, domnule, am crezut că au căzut filtrele Mănuşii. După aceea am rulat însă nişte teste şi am descoperit...
Făcu o pauză, părând brusc încurcat. Am descoperit că cineva a scurtcircuitat Mănuşa manual.
Declaraţia fu întâmpinată cu o bruscă rumoare. Chipul lui Strathmore deveni stacojiu. Nu exista nicio îndoială pe cine acuza Chartrukian; computerul lui Strathmore era unicul din Crypto cu autoritatea necesară pentru a scurtcircuita filtrele Mănuşii.
Când vorbi, comandantul avu o voce de gheaţă:
- Nu că ar intra în zona dumitale de responsabilitate, domnule Chartrukian, dar eu am scurtcircuitat Mănuşa. Merse mai departe, simţind că e pe punctul de a fierbe de indignare. Aşa cum ţi-am spus mai devreme, rulez un diagnostic foarte avansat. Şirurile de mutaţii pe care le vezi în TRANSLTR fac parte din acest diagnostic; ele sunt acolo, pentru că eu le-am introdus. Mănuşa nu m-a lăsat să încarc fişierul, aşa că am scurtcircuitat filtrele. Ochii lui Strathmore se îngustară. Şi acum, mai ai ceva de adăugat înainte de a pleca acasă?
Într-o fracţiune de secundă totul se limpezi pentru Susan. Când Strathmore descărcase algoritmul Fortăreţei Digitale de pe Internet şi încercase să îl introducă în TRANSLTR, şirurile de mutaţii dăduseră peste filtrele Mănuşii. Disperat să afle dacă Fortăreaţa Digitală putea fi spartă, Strathmore decisese să scurtcircuiteze filtrele.
În mod normal, scurtcircuitarea Mănuşii era de neconceput. Însă într-o asemenea situaţie precum cea de faţă, trimiterea Fortăreţei Digitale direct în TRANSLTR nu reprezenta nici un pericol; comandantul ştia exact ce era cu acel fişier şi de unde venea el.
- Cu tot respectul, domnule, insistă Chartrukian, n-am auzit niciodată de un diagnostic care apelează la şiruri de mu...
- Comandante, se interpuse Susan, incapabilă să mai aştepte o clipă. Chiar trebuie să...
De această dată cuvintele ei fură întrerupte de ţiuitul ascuţit al telefonului celular al lui Strathmore. Comandantul înşfăcă receptorul:
- Ce e? răcni el.
După care tăcu şi ascultă cu atenţie.Susan uită de Hale pentru o clipă. Se ruga ca apelantul să fie David. "Spune-mică n-a păţit nimic”, rosti ea în gând. "Spune-mi că a găsit inelul!” Însă Strathmore prinse privirea ei şi negă scurt cu un gest al capului. Nu era David.Susan simţi că i se taie respiraţia. N-o interesa decât să afle dacă omul pe care îl iubea era în siguranţă. Ştia că Strathmore era nerăbdător din alte motive; dacă David tot nu reuşea să rezolve problema, comandantul ar fi fost nevoit să trimită întăriri – agenţi NSA de teren. Era un risc pe care el spera să îl evite.
- Comandante? interveni Chartrukian. Cred că ar trebui să verificăm...
- Stai aşa, rosti Strathmore, cerând scuze partenerului de dialog telefonic. Acoperi receptorul cu mâna şi aruncă o privire fioroasă înspre tânărul tehnician. Domnule Chartrukian, mârâi el, această discuţie a luat sfârşit. Vei pleca din Crypto. Acum. Este un ordin direct.
Chartrukian rămase paralizat:
- Dar, domnule, şirurile de mu...
- ACUM! urlă Strathmore.
Tehnicianul rămase o clipă fără grai. După care porni ca o furtună către laboratorul Sys-Sec.
Strathmore se întoarse şi îl privi întrebător pe Hale. Susan înţelegea nedumerirea comandantului. Hale fusese tăcut, prea tăcut. Omul ştia prea bine că nu putea exista un diagnostic care să implice şiruri de mutaţii, cu atât mai puţin unul care să poată ţine TRANSLTR ocupat timp de optsprezece ore. Şi cu toate astea, Hale nu scosese nicio vorbă. Părea indiferent faţă de toată agitaţia de acolo. Evident, Strathmore se întreba de ce. Susan deţinea răspunsul.
- Comandante, insistă ea, dacă aş putea să vă vorbesc...
- Într-o clipă, se opuse el, continuând să-l privească pe Hale cu suspiciune. Trebuie să preiau acest apel.
Apoi se răsuci pe călcâie şi porni către biroul său.
Susan deschise gura, dar vorbele îi îngheţară pe vârful limbii. "Hale este North Dakota!” Înţepeni, incapabilă să respire. Îl simţi pe Greg Hale holbându-se la ea. Se întoarse. Hale se dădu la o parte şi arătă graţios cu braţul spre uşa Node3.
- După tine, Sue.
Capitolul 41.
Într-o debara de la etajul trei l Hotelului Alfonso al XIII-lea, o femeie de serviciu zăcea inconştientă pe podea. Bărbatul cu ochelari cu ramă de metal puse la loc cheia de acces în buzunarul ei. Nu sesizase ţipătul când o lovise, dar nici n-avea de unde şti asta – era surd de la vârsta de doisprezece ani.
Întinse mâna spre aparatul de la curea cu un anumit soi de respect; un dar de la un client, maşinăria îi oferise o viaţă nouă. Acum putea primi contractele oriunde în lume. Toate comunicaţiile soseau instantaneu şi nu puteau fi depistate.
Atinse comutatorul de pornire cu înfrigurare. Ochelarii prinseră viaţă. Degetele începură încă o dată să-i danseze laolaltă prin aer. Ca întotdeauna, îşi notase numele victimelor – o chestiune simplă de căutare într-un portofel sau într-o geantă. Contactele de pe degete transmiseră mesajul, care apăru pe lentila ochelarilor ca o fantomă materializată din aer.
"SUBIECT: ROCIO EVA GRANADA – TERMINAT"
"SUBIECT: HANS HUBER – TERMINAT"
Trei etaje mai jos, David Becker plăti băutura şi porni hai-hui prin hol, cu paharul pe jumătate gol în mână. Se îndreptă spre terasa deschisă a hotelului ca să respire puţin aer proaspăt. "Sosit-plecat”, îşi zise el cu ironie. Lucrurile nu îi ieşiseră aşa cum se aşteptase. Trebuia să ia o decizie. Să renunţe şi să se întoarcă la aeroport? "
O chestiune de securitate naţională.” Înjură printre dinţi.Atunci de ce dracu’ trimiseseră un profesor?
Becker ieşi din raza vizuală a barmanului şi vărsă ce mai rămăsese în pahar într-un ghiveci în care creştea o iasomie. Votca îl ameţise. "Cel mai ieftin beţiv din istorie”, aşa îi spunea adesea Susan. După ce îşi umplu la loc paharul cu apă dintr-o fântână, Becker luă o înghiţitură lungă.
Se întinse de câteva ori, încercând să scape de ameţeala uşoară care îl cuprinsese. După aceea lăsă paharul jos şi traversă holul.
Trecând pe lângă lift, uşile acestuia se deschiseră. Înăuntru se găsea un bărbat. Becker nu-i zări decât ochelarii cu ramă de metal. Omul scoase o batistă ca să-şi sufle nasul. Becker zâmbi politicos şi trecu mai departe... afară, în înăbuşitoarea noapte sevilliană.
Capitolul 42.
În interiorul Node 3, Susan se plimba în sus şi în jos, ca un animal prins în cuşcă. Îşi dorea să-l fi demascat pe Hale când avusese ocazia.
Individul şedea la terminalul lui.
- Stresul te omoară, Sue. Vrei să te eliberezi de ceva?
Susan se forţă să stea jos. Crezuse că Strathmore va termina conversaţia şi se va întoarce să-i vorbească, însă comandantul nu se zărea nicăieri. Încercă să-şipăstreze calmul. Privi ecranul computerului. Copoiul alerga încă prin spaţiu – pentru a doua oară. Oricum, era inutil acum. Ştia ce adresă va returna:
GHALE @crypto.nsa.gov.
Susan înălţă privirea spre biroul lui Strathmore şi înţelese că nu mai putea aştepta. Sosise clipa să întrerupă conversaţia comandantului. Se ridică şi pornispre uşă.
Observând comportamentul ei ciudat, Hale păru brusc neliniştit. O luă la goană prin încăpere şi o prinse la uşă. Îşi încrucişă braţele la piept şi îi blocă ieşirea.
- Spune-mi ce se întâmplă, ceru el să afle. Ceva se petrece aici. Ce anume?
- Dă-mi drumul, rosti Susan cu un ton cât se poate de calm, simţind o undă de pericol.
- Haide, insistă Hale. Strathmore practic l-a concediat pe Chartrukian pentru că omul şi-a făcut datoria. Ce se întâmplă în TRANSLTR? Noi nu avem diagnostice care rulează optsprezece ore. E praf în ochi, şi o ştii prea bine. Spune-mi ce se întâmplă.
Susan îşi îngustă ochii. "Ştii prea bine ce se întâmplă!"
- Dă-te la o parte, Greg, îl avertiză ea. Trebuie să mă duc la baie.
Hale rânji. Aşteptă câteva clipe, apoi se dădu în lături.
- Scuze, Sue. Doar te necăjeam.
Susan trecu de el şi părăsi Node 3. Depăşind peretele de sticlă, simţi privirea lui străpungând-o din spate.
Ezitând, făcu un ocol spre baie. Trebuia să mai întârzie puţin înainte de a se duce la comandant. Aşa, Greg Hale n-ar bănui nimic.
Capitolul 43.
Foarte dinamic pentru cei patruzeci şi cinci de ani ai săi, Chad Brinkerhoff era un om bine informat, bine crescut şi bine înfipt.
Costumul de vară, la fel ca pielea lui bronzată, nu lăsa să se vadă nicio cută sau vreun semn de purtare neglijentă. Părul des şi bogat, de culoarea nisipului, nu dezvăluia privirii niciun fir alb. La toate astea se adăugau ochii de un albastru strălucitor, culoare întărită discret de miracolul tehnologic al lentilelor de contact.
Brinkerhoff studie încăperea lambrisată cu lemn şi îşi zise că se ridicase la nivelul maxim la care putea ajunge în cadrul ierarhiei NSA. Se găsea la etajul nouă, supranumit şi Aleea de mahon. Biroul 9A197. Apartamentele manageriale.
Era sâmbătă seara, iar Aleea de mahon părea aproape pustie. Ocupanţii, toţi indivizi cu funcţii manageriale, plecaseră de mult pentru a se bucura de momentele de relaxare potrivite unor oameni cu influenţă, ca ei. Deşi visase întotdeauna la un post "real” în cadrul Agenţiei, Brinkerhoff cumva eşuase în postura de "consilier personal” – fundătura oficială a tuturor curselor de şobolani politici. Faptul că lucra umăr lângă umăr alături de cel mai puternic om din serviciile secrete americane reprezenta doar o palidă consolare pentru aspiraţiile lui neîmplinite. Brinkerhoff absolvise cu onoruri universităţile Andover şi Williams şi totuşi trecuse de jumătatea vieţii fără a ajunge într-o poziţie de putere şi cu miză adevărate. Îşi petrecea zilele organizând calendarul altcuiva.
Existau avantaje certe ca asistent personal al directorului – Brinkerhoff dispunea de un birou luxos în aripa managerială, acces deplin la toate departamentele NSA şi un anumit nivel de respect derivat din apropierea de şeful suprem. Îndeplinea tot felul de comisioane pentru cele mai înalte eşaloane ale puterii. Undeva, în adâncul sufletului, ştia că se născuse pentru a fi asistent personal, căci era suficient de deştept ca să ia notiţe, suficient de arătos ca să ţină conferinţe de presă şi suficient de leneş ca să se mulţumească doar cu atât.
Melodia greţos de dulceagă a ceasului de pe şemineu îi aminti că se sfârşea o altă zi a existenţei lui patetice. "La dracu’ “, îşi zise el. "Ora cinci, sâmbătă. Ce naiba caut eu aici?”
- Chad?
În cadrul uşii se ivi o femeie.
........................................
