....................................
III.
Cuvintele lui Strathmore îi reveneau mereu în minte: "E o chestiune de securitate naţională... trebuie să găseşti inelul ăla.”
O voce din interior îi spuse că trecuse cu vederea ceva crucial, însă Becker nu-şi putea da cu niciun chip seama despre ce anume era vorba. "Sunt profesor, nu un blestemat de agent!” Începea deja să se întrebe de ce Strathmore nu trimisese un specialist în această misiune.
Se ridică în picioare şi porni aiurea pe Caile Delicias, meditând asupra opţiunilor sale. Trotuarul din piatră începea să se estompeze sub privirea lui. Noaptea se lăsa cu repeziciune.
"Dewdrop."
Ceva nu-i dădea pace; ceva legat de numele ăsta absurd. "Dewdrop.” Tonul piţigăiat al lui Senor Roldan de la Escortes Belen îi revenea în minte ca un hopa-mitică. "Avem doar două roşcate... Două roşcate, Inmaculada şi Rocio... Rocio... Rocio...”
Becker se opri brusc. Ştia rezolvarea problemei. "Şi mă mai consider specialist în limbi străine?” Nu-i venea să creadă că nu-şi dăduse seama mai devreme.
Rocio era un nume de fată extrem de popular în Spania. Purta în el toate calităţile unei tinere catolice – puritate, castitate, frumuseţe naturală. Iar toate aceste conotaţii răsăreau din chiar semnificaţia literală a numelui Dewdrop – "Picătură de rouă!”
Vocea canadianului îi răsună în urechi. "Dewdrop.” Rocío îşi tradusese mot-a-mot numele în singura limbă pe care ea şi clientul ei o puteau vorbi împreună – engleza. Emoţionat, Becker mări pasul în căutarea unui telefon.
Pe celălalt trotuar, un om cu ochelari cu ramă de metal îl urmărea din umbră.
Capitolul 27.
Pe podeaua încăperii Crypto, umbrele se alungeau tot mai mult şi deveneau tot mai subţiri. La înălţime, luminile controlate automat erau tot mai intense, ca să menţină luminozitatea în limitele normale. Susan continua să şadă în faţa terminalului, aşteptând veşti de la programul ei spion. Dura mai mult decât crezuse.
Gândurile îi hălăduiau în voie – îi era dor de David şi ar fi vrut ca Greg Hale să plece acasă. Chiar dacă nu se clintise de acolo, Hale măcar avusese bunul-simţ să tacă din gură, cufundat în ceea ce făcea la terminalul lui. Câtă vreme nu accesa terminalul de control, Susan nu era interesată nici cât negru sub unghie de ce lucra el. Era evident că Hale nu se atinsese de monitorul de control, altfel ar fi ţipat până acum văzând că bestia cea mare lucra continuu de peste şaisprezece ore.
Tocmai îşi savura a treia ceaşcă de ceai când evenimentul mult-aşteptat se petrecu – terminalul scoase un sunet. Pulsul i se acceleră. Pe ecran apăru simbolul pulsând al unui plic, amintind sosirea mesajului electronic. Susan privi scurt către Hale. Tipul era absorbit de munca lui. Îşi ţinu respiraţia şi apăsă de două ori pe simbolul plicului.
- North Dakota, şopti ea pentru sine. Ia să vedem cine eşti...
Mesajul conţinea o singură linie. Susan o citi, după care o reciti.
"LUĂM CINA LA ALFREDO’S? LA 8 P.M.?”
De cealaltă parte a camerei, Hale îşi înăbuşi un chicotit. Susan verifica expeditorul.
"DE LA: GHALE @CRYPTO.NSA.GOV”
Susan simţi cum începe să se înfurie, dar se stăpâni. Şterse mesajul.
- Un gest cu adevărat matur, Greg.
- Se mănâncă un carpaccio excelent acolo, rosti Hale zâmbind. Ce zici? După aceea am putea...
- Las-o baltă.
- Snoabă ce eşti.
Hale oftă şi se întoarse spre terminal. Fusese tentativa numărul optzeci şi nouă cu Susan Fletcher. Femeia cu o minte strălucită de criptograf era o sursă constantă de frustrare pentru el. Hale îşi imaginase adesea cum ar fi să facă sex cu ea – cum o ţintuieşte de silueta curbată a TRANSLTR şi cum o pătrunde chiar acolo, pe carcasa neagră şi caldă. Însă Susan nu voia să aibă nimic de-a face cu el. Iar lucrurile stăteau şi mai prost, cel puţin în mintea lui Hale, fiindcă ea iubea un profesoraş universitar care muncea ca un sclav pentru un salariu de nimic. Ce păcat pentru Susan, să-şi dilueze enormul potenţial genetic cu un idiot – mai ales când Greg îi stătea la dispoziţie. "Am face copii perfecţi împreună”, îşi spunea el.
- La ce lucrezi? o întrebă, încercând o abordare diferită.
Susan nu răspunse.
- Ce mai jucător de echipă eşti! Nu pot să trag şi eu cu privirea?
Se ridică şi începu să înconjoare inelul de terminale, spre ea.
Susan pricepu că acea curiozitate a lui Hale putea genera probleme serioase. Luă instantaneu o decizie.
- E un diagnostic, zise ea, preluând minciuna comandantului.
Hale se opri:
- Diagnostic? Părea neîncrezător. Îţi petreci sâmbăta rulând un diagnostic în loc să te joci cu proful tău?
- Îl cheamă David.
- Mă rog.
Susan se uită urât la el:
- N-ai ceva mai bun de făcut?
- Încerci să scapi de mine? se prefăcu el jignit.
- De fapt, da.
- Ei, Sue, mă răneşti.
Susan îi îngustă ochii. Ura să i se spună Sue. N-avea nimic împotriva diminutivului, dar Hale era singurul care îl folosea.
- Ce-ar fi să te ajut? se oferi el. Brusc, porni din nou spre ea. Sunt nemaipomenit la diagnostice. În plus, mor de curiozitate să aflu ce diagnostic a fost în stare s-o determine pe forţoasa Susan Fletcher să vină la lucru sâmbăta.
Susan simţi un fior de panică. Privi spre programul-spion de pe ecran. Ştia că n-avea voie să-l lase pe Hale să îl vadă – ar fi avut prea multe întrebări de pus.
- Mă descurc singură, Greg, rosti ea.
Dar Hale continua să înainteze. În timp ce se apropia, Susan înţelese că trebuie să acţioneze rapid. Trecu la acţiune când Hale mai avea de parcurs doar câţiva metri. Se ridică în întâmpinarea lui, blocându-i drumul. Mirosul de colonie devenise aproape insuportabil.
Îl privi drept în ochi:
- Am spus nu.
Hale înclină capul, părând intrigat de secretomania afişată de ea. Se apropie în joacă şi mai mult. Însă nu era deloc pregătit pentru ce avea să urmeze.
Cu răceală nedisimulată, Susan îşi înfipse un deget în pieptul lui, oprindu-l din înaintare.
Hale înţepeni locului şi se dădu înapoi, şocat. Susan Fletcher părea cumplit de serioasă. Niciodată până atunci nu-l mai atinsese, niciodată. Era un început, chiar dacă nu semăna cu ceea ce avea el în minte pentru primul lor contact. Se uită la ea cu o lungă privire nedumerită, după care se întoarse la terminalul lui.
Un lucru era cert: încântătoarea Susan Fletcher lucra la ceva extrem de important, ceva care n-avea cum să fie un simplu diagnostic.
Capitolul 28.
Senor Roldan şedea în spatele biroului său, felicitându-se pentru manevra cu care dejucase ultima tentativă jalnică a poliţiei de a-l prinde în capcană. Un ofiţer care să simuleze accentul german şi să ceară o fată pentru o noapte – era clar o cursă. Oare la ce aveau să se mai gândească data viitoare?
Pe birou, telefonul bâzâi tare. Senor Roldan apucă receptorul cu o expresie de încredere în sine.
- Buenas noches, Escortes Belen.
- Buenas noches, se auzi vocea unui bărbat, vorbind într-o spaniolă rapidă. Vocea avea un ton nazal, ca şi cum aparţinea unui om uşor răcit. Este un hotel?
- Nu, domnule. Ce număr aţi format?
Senor Roldan nu avea de gând să mai înghită alte încercări de păcălire în această seară.
- 34-62-10, rosti vocea.
Roldan se încruntă. Vocea i se părea vag familiară. Încercă să ghicească accentul– poate din Burgos?
- Aţi format numărul corect, răspunse el cu precauţie, dar aici este un serviciude escortă.
Urmă o pauză.
- Oh... înţeleg. Îmi cer scuze. Cineva a scris numărul ăsta şi am crezut că e un hotel. Eu am venit din Burgos în vizită aici. Scuzele mele pentru deranj. Noaptebu...
- Espere! Aşteaptă!
Senor Roldan nu se putu abţine. În sinea lui era un agent de vânzări. Să fi fost o cunoştinţă? Un client nou din nord? N-avea de gând să lase paranoia să împiedice o vânzare potenţială.
- Prietene, izbucni Roldan în telefon. Ştiam eu că recunosc un pic de accent din Burgos la matale. Eu însumi sunt din Valencia. Ce te aduce în Sevilla?
- Vând bijuterii. Perle Majorica.
- Nu zăăău, Majorica! Probabil că te plimbi mult.
Omul de la celălalt capăt al firului tuşi, ca un bolnav.
- Păi, da. Aşa e.
- Eşti în Sevilla cu afaceri? insistă Roldan. Era imposibil ca individul să fie poliţist. Era un potenţial client, cu C mare. Dă-mi voie să ghicesc – ai numărul nostru de la un prieten? El ţi-a spus să ne suni. Am dreptate?
Tipul păru evident încurcat:
- Păi, nu, de fapt nu e deloc aşa.
- Nu vă sfiiţi, senor. Suntem un serviciu de escortă, nu e nimic ruşinos în asta. Fete minunate, întâlniri la cină, asta e tot. Cine v-a dat numărul? Poate că e un client regulat. Vă pot oferi un tarif special.
Vocea deveni stingherită:
- Ah... de fapt, nimeni nu mi-a dat acest număr. L-am găsit într-un paşaport. Încerc să descopăr proprietarul.
Roldan se dezumflă. Individul nu era un client.
- Ziceţi că aţi găsit numărul?
- Da, am găsit paşaportul unui bărbat astăzi, în parc. Numărul dumneavoastră se găsea pe o bucată de hârtie, înăuntru. Am crezut că poate fi numărul hotelului la care stă omul. Speram să îi dau paşaportul înapoi. E vina mea. O să las actul la o secţie de poliţie când ies din...
- Perdon, îl întrerupse funcţionarul, nervos. Pot să vă dau o idee mai bună? Roldan se mândrea cu discreţia, iar vizitele la poliţie aveau darul de a-i transforma clienţii în foşti clienţi. Gândiţi-vă la asta, propuse el. De vreme ce bărbatul cu paşaportul avea numărul nostru, probabil că e un client. V-aş putea scuti de un drum la poliţie.
Vocea ezită:
- Ştiu eu? Probabil că ar trebui...
- Nu te grăbi, prietene. Mi-e ruşine să recunosc că poliţia de aici, din Sevilla, nu e la fel de eficientă ca poliţia din nord. Ar putea trece zile bune înainte de a-iînapoia omului paşaportul. Dacă îmi spui numele, o să am grijă să îşi primească paşaportul imediat.
- Da, în fine... bănuiesc că e în regulă... Se auzi un fâşâit de hârtie, după care vocea reveni: E un nume german. Nu prea pot să-l pronunţ... Gusta... Gustafson?
Roldan nu recunoscu numele, însă avea clienţi din întreaga lume. Aceştia nu-şi lăsau niciodată numele real.
- Cum arată – în fotografie? Poate că aşa îl recunosc.
- Păi... zise vocea, are o faţă foarte, foarte grasă.
Roldan ştiu imediat. Îşi amintea bine acea faţă obeză. Era bărbatul care o însoţea pe Rocio. Ciudat era însă faptul că primise două apeluri legate de acelaşi bărbat în aceeaşi noapte.
- Domnul Gustafson? chicoti forţat Roldan. Bineînţeles! Îl cunosc bine. Dacă îmi aduceţi paşaportul, o să am eu grijă să îl primească.
- Mă aflu în centru, fără maşină, ripostă vocea. Puteţi veni dumneavoastră la mine?
- Mă tem că nu pot pleca de lângă telefon, răspunse Roldan. Dar nu sunteţi chiar aşa departe dacă...
- Îmi pare rău, e prea târziu ca să umblu brambura. E o secţie de poliţie în apropiere. O să las paşaportul acolo, iar când o să-l vedeţi pe domnul Gustafson o să-i spuneţi unde e.
- Nu, aşteaptă! ţipă Roldan. Nu e nevoie să implicăm poliţia în treaba asta. Spui că eşti în centru, nu? Ştii unde e Hotelul Alfonso al XIII-lea? E unul dintrecele mai bune din oraş.
- Da, rosti vocea. Ştiu hotelul. E în apropiere.
- Minunat! În noaptea asta domnul Gustafson doarme acolo. Probabil că la oraasta e în hotel.
Vocea ezită:
- Înţeleg. Păi, atunci... presupun că totul va merge bine.
- Excelent! Domnul ia masa cu una dintre fetele noastre în restaurantul hotelului. Roldan ştia că perechea se afla probabil în pat la ora asta, dar trebuia să fie atent la sensibilitatea celui care apelase. Lasă paşaportul la recepţioner, numele lui este Manuel. Spune-i că eu te-am trimis. Cere-i să dea documentul lui Rocio. ROCIO este fata cu care s-a întâlnit domnul Gustafson în seara asta. Ea va avea grijă să-i înapoieze paşaportul. Poate vă strecuraţi numele şi o adresă înăuntru – e posibil ca domnul Gustafson să vă trimită o mică atenţie însemn de mulţumire.
- E o idee foarte bună. Alfonso al XIII-lea. Foarte bine, plec chiar acum într-acolo. Mulţumesc pentru ajutor.
David Becker închise telefonul."Alfonso al XIII-lea”, chicoti el. "Trebuie doar să ştii cum să întrebi.”
Câteva clipe mai târziu, o siluetă tăcută porni după Becker pe Caile Delicias, în noaptea andaluziană care se lăsa temeinic peste oraş.
Capitolul 29.
Încă enervată după confruntarea cu Hale, Susan privi prin geamul unidirecţional din Node 3. În Crypto nu se vedea nimeni. Hale era din nou tăcut, absorbit de munca lui. Îşi dorea să fi putut pleca acasă.
Se întrebă dacă nu era cazul să îl sune pe Strathmore; comandantul putea să-l azvârle pe Hale afară – la urma urmei, era o zi de sâmbătă. Susan ştia însă că, odată dat afară, Hale ar fi devenit imediat bănuitor. Probabil că s-ar fi apucat să sune pe la colegi, cerându-le părerea despre ceea ce se petrecea acolo. Susan decise că era mai bine să-l lase în pace. Avea el singur să plece în curând.
"Un algoritm impenetrabil.” Oftă, gândindu-se iarăşi la Fortăreaţa Digitală. O uluia faptul că un astfel de algoritm putea fi creat – însă dovada se găsea chiar în faţa ochilor ei. TRANSLTR părea neajutorat în lupta cu aşa ceva.
Mintea îi zbură la Strathmore, cum purta el cu nobleţe pe umeri povara rezolvării acestei tragedii, luând măsurile necesare, rămânând calm în faţa dezastrului.
Uneori, uitându-se la comandant, Susan îl zărea pe David. Aveau multe calităţi în comun – tenacitate, devotament, inteligenţă. Câteodată îşi spunea că Strathmore ar fi pierdut fără ea; puritatea dragostei ei pentru criptografie păreaa reprezenta un imbold emoţional pentru Strathmore, ridicându-l deasupra oceanului de mizerii politice şi amintindu-i de vremurile de debut ca spărgător de coduri.
Şi Susan se baza pe Strathmore; el era reazemul ei într-o lume de bărbaţi avizi de putere, protejându-i cariera, păzind-o de rele şi, aşa cum glumea el adesea, transformându-i toate visele în realitate. La o privire mai atentă, ceva adevăr exista în toate acestea. Chiar dacă poate fără intenţie, comandantul fusese cel care sunase şi îl adusese pe David Becker la NSA în acea după-amiază marcatăde destin. Gândul lui Susan zbură instantaneu către David şi privirea îi căzu instinctiv pe sertarul de lângă tastatură. Acolo se afla o hârtie de fax.
Faxul zăcea în acel loc de şapte luni. Era un mesaj cu singurul cod pe care Susan Fletcher nu reuşise încă să-l spargă. Mesajul era de la David. Acum îl citi pentru a cinci suta oară:
PLEASE ACCEPT THIS HUMBLE FAX
MY LOVE FOR YOU IS WITHOUT WAX.
("TE ROG ACCEPTĂ ACEST UMIL FAX
IUBIREA MEA PENTRU TINE ESTE FĂRĂ CEARĂ.”)
Îi trimisese mesajul după o ceartă măruntă. Luni de zile îl implorase să-i spună care era tâlcul, însă el refuzase. "Fără ceară.” Era răzbunarea lui David. Susan îl învăţase o mulţime de lucruri despre spargerea de coduri, iar, ca să-l menţină interesat, îl obişnuise să descifreze toate mesajele pe care ea i le trimitea codate conform unei scheme simple de codare. Liste de cumpărături, bileţele de amor – toate erau criptate. Era un joc, iar David devenise un criptograf destul de bun. Atunci el decisese să răspundă cu aceeaşi monedă. Pornise prin a-şi semna toate mesajele cu cuvintele "Fără ceară, David”. Susan avea peste două duzini de bileţele de la David. Toate erau semnate la fel: "Fără ceară.”
Susan îl implorase să îi dezvăluie înţelesul ascuns, însă David refuza să vorbească. Când îl întreba, el zâmbea şi răspundea:
- Tu eşti spărgătoarea de coduri.
Şefa criptografilor NSA încercase totul – substituţii, pătrate cifrate, chiar anagrame. Introdusese cuvintele "fără ceară” în computer şi ceruse maşinii să rearanjeze literele în expresii noi. Nu primise înapoi decât: RAC FĂRĂ EA. Se părea că Ensei Tankado nu fusese singurul care scrisese coduri impenetrabile.
Gândurile îi fură întrerupte de sunetul uşilor pneumatice care se deschideau. În prag apăru Strathmore.
- Ai vreo veste, Susan? Comandantul îl zări pe Greg Hale şi se opri brusc. Ei, bună seara, domnule Hale. Se încruntă, îngustându-şi ochii. Şi chiar într-o sâmbătă! Cărui fapt îi datorăm onoarea?
Hale zâmbi nevinovat.
- Doar mă asiguram că totul este în regulă.
- Înţeleg, mârâi Strathmore, cântărind opţiunile pe care le avea. O clipă mai târziu, păru a ajunge şi el la concluzia că era mai bine să-l lase în plata Domnului. Se răsuci, rigid, spre Susan: Domnişoară Fletcher, pot să-ţi vorbesc o clipă? Afară?
Susan ezită:
- Ah... da, domnule. Privi neliniştită spre monitor şi apoi spre Greg Hale. Doar o clipă.
Folosind câteva taste, apelă programul ScreenLock. Era un utilitar de menţinere a intimităţii. Fiecare terminal din Node 3 era echipat cu aşa ceva. Deoarece terminalele stăteau aprinse în permanenţă, ScreenLock permitea criptografilor să plece de la posturile de lucru ştiind că nimeni nu şi-ar fi putut băga nasul în secretele lor. Susan introduse codul ei secret de cinci caractere, după care ecranul se înnegri. Avea să rămână negru până la întoarcerea ei şi la introducerea secvenţei corecte de deblocare.
După aceea se încălţă şi îl urmă pe comandant afară.
- Ce dracu' caută el aici? tună Strathmore imediat ce el şi Susan ieşiră din Node 3.
- Ca de obicei. Nimic.
Strathmore părea preocupat:
- A zis ceva de TRANSLTR?
- Nu. Dar dacă accesează monitorul de control şi vede că merge de şaptesprezece ore, o să aibă sigur ceva de comentat.
Strathmore medită la acest lucru.
- N-are niciun motiv să îl acceseze.
Susan îl privi în ochi:
- Vreţi să-l trimiteţi acasă?
- Nu. Îl lăsăm în pace. Strathmore privi spre laboratorul Sys-Sec. Chartrukian a plecat?
- Nu ştiu. Nu l-am văzut.
- Iisuse! E un circ întreg aici. Îşi trecu o mână peste barba care începuse să-i crească în ultimele treizeci şi şase de ore. Vreo veste de la programul-spion? Mă simt ca un prizonier aici.
- Nu încă. Vreo veste de la David?
Strathmore clătină din cap:
- I-am zis să nu mă sune până ce nu are inelul.
Susan păru surprinsă:
- De ce nu? Şi dacă are nevoie de ajutor?
Strathmore dădu iarăşi din cap:
- De aici nu-l pot ajuta – e pe cont propriu. În plus, prefer să nu vorbesc pe linii nesigure, în cazul în care ar asculta cineva.
Susan făcu ochii mari:
- Asta ce mai înseamnă?
Strathmore păru instantaneu că vrea să-şi ceară scuze. Se uită la ea cu un zâmbet liniştitor.
- David n-a păţit nimic. Sunt doar prudent.
La zece metri depărtare, ascuns în spatele geamului mat din Node 3, Greg Hale se aşeză la terminalul lui Susan. Ecranul era negru. Hale aruncă o privire spre comandant şi spre Susan, după care îşi scoase portofelul din buzunar. Extrase un cartonaş cu înscrisuri şi îl citi.
Verificând din nou că Strathmore şi Susan continuau să discute, apăsă cu precauţie cinci taste. O clipă mai târziu, monitorul se trezi la viaţă.
- Bingo, chicoti el.
Îi fusese extrem de simplu să fure codurile de securitate din Node 3. Fiecare terminal din Node 3 dispunea de o tastatură detaşabilă, identică cu ale celorlalte. Hale îşi luase tastatura într-o noapte acasă şi îi instalase un cip care memora toate tastele apăsate pe tastatura respectivă. A doua zi venise foarte devreme la muncă, schimbase tastatura lui modificată cu a altcuiva şi aşteptase. La sfârşitul zilei de lucru, schimbase din nou tastaturile între ele şi afişase datele memorate de cip. Găsirea codului de acces fusese simplă, chiar dacă cipul memorase milioane de taste apăsate. Primul lucru pe care îl făcea un criptograf dimineaţa era să tasteze codul personal de deblocare a terminalului. Prin aceasta, misiunea lui Hale devenise banală – codul personal apărea întotdeauna ca primele cinci caractere din listă.
"Ce ironie”, îşi zise el, privind la ecranul computerului lui Susan. Furase codurile personale doar dintr-o toană. Acum era fericit că o făcuse. Programul de pe calculatorul lui Susan părea semnificativ ca importanţă.
Hale se uită nedumerit la program câteva clipe. Era scris în LIMBO – un limbaj la care nu se pricepea prea bine. Cu toate astea, doar privindu-l, îşi dădu seama de un lucru – nu era vorba despre un diagnostic. Hale înţelegea doar două cuvinte, dar acestea spuneau totul:
"COPOIUL CAUTĂ...”
- Copoi? se miră el cu glas tare. Caută ce?
Brusc, se simţi neliniştit. Studie cu atenţie ecranul computerului, apoi luă o decizie.
Hale ştia destule despre limbajul LIMBO ca să priceapă că acesta împrumuta multe elemente din alte două limbaje – C şi Pascal – ambele fiind în aria lui de cunoaştere. Furişând o privire dincolo de geam pentru a se asigura că Strathmore şi Susan continuau discuţia, Hale improviza. Introduse câteva comenzi modificate din Pascal şi apăsă tasta RETURN. Fereastra de monitorizare a activităţii programului-spion răspunse exact cum sperase el.
"ANULEZ COPOI?”
Hale tastă cu iuţeală:
DA
"SUNTEŢI SIGUR?”
Tastă din nou:
DA
După o clipă, computerul scoase un sunet.
"COPOI ANULAT”
Hale zâmbi. Terminalul tocmai trimisese un mesaj către programul-spion lansat de Susan, comandându-i acestuia să se autodistrugă prematur. Căutarea ei avea să mai aştepte.
Atent să nu lase vreo urmă, îşi croi cu dexteritate drum prin jurnalul de activitate a sistemului lui Susan şi şterse toate comenzile pe care abia le tastase.
Ecranul se albi.
Când Susan Fletcher se întoarse în Node 3, Greg Hale şedea tăcut în faţa propriului terminal.
Capitolul 30.
Alfonso al XIII-lea era un mic hotel de patru stele, tras puţin înapoi faţă de Puerta de Jerez şi înconjurat de un gard gros din fier forjat şi liliac. David urcă scările de marmură. Când ajunse la uşă, aceasta se deschise ca prin magie, iar un portar îl pofti înăuntru.
- Bagaje, senor? Pot să vă ajut?
- Nu, mulţumesc. Vreau să-l văd pe recepţioner.
Portarul păru jignit, ca şi cum ceva îl deranjase teribil în conversaţia lor de două secunde.
- Por aqui, senor.
Îl conduse pe Becker în hol, îi arătă unde era recepţia, apoi se întoarse la locul lui.
Holul era extrem de elegant, mic şi frumos împodobit. Epoca de Aur a Spaniei trecuse demult, însă pentru o vreme, în cursul secolului al XVII-lea, această mică naţiune dominase lumea. Încăperea constituia o aducere aminte cu mândrie a respectivei epoci – armuri, efecte militare şi o casetă de lingouri de aur din Lumea Nouă.
În spatele tejghelei, pe care stătea scris "CONSERJE”, se afla un bărbat zvelt, binefăcut, care-i zâmbea cu toată gura, de parcă îl aştepta de o viaţă întreagă.
- En que puedo servirle, senor! Cu ce vă pot servi?
Tipul vorbea pe un ton afectat şi îl măsura cu privirea pe David.
Becker răspunse în spaniolă:
- Trebuie să vorbesc cu Manuel.
Chipul bine bronzat al individului se lăţi şi mai mult.
- Si, si, senor, eu sunt Manuel. Ce doriţi?
- Senor Roldan de la Escortes Belen mi-a spus că aţi...
Recepţionerul îi făcu semn lui Becker să tacă din gură şi privi nervos prin hol.
- Ce-ar fi să veniţi încoace? Îl conduse spre capătul tejghelei. Acum, continuă el, practic şoptind, cum vă pot fi de ajutor?
Becker o luă de la capăt, coborând vocea:
- Trebuie să discut cu una dintre fetele lui, despre care cred că a cinat aici. Numele ei este Rocio.
Recepţionerul răsuflă cu putere, ca şi cum ar fi fost copleşit.
- Aaah, Rocio – minunată creatură.
- Trebuie s-o văd imediat.
- Dar, senor, e cu un client.
Becker dădu din umeri, cerându-şi scuze.
- E important.
"O chestiune de securitate naţională."
Recepţionerul clătină din cap:
- Imposibil. Poate că dacă lăsaţi...
- Nu-mi ia decât o clipă. Este în sala de mese?
Recepţionerul clătină iarăşi din cap:
- Restaurantul s-a închis acum o jumătate de oră. Mă tem că Rocio şi oaspetele ei s-au retras sus. Dacă vreţi să-mi lăsaţi un mesaj, i-l pot da mâine dimineaţă.
Omul făcu un gest către panoul cu cutii poştale numerotate din spatele lui.
- Dacă aş putea doar să o sun în cameră şi...
- Îmi pare rău, refuză recepţionerul, pe un ton din care politeţea începea să se evapore. Alfonso al XIII-lea are reguli stricte în privinţa intimităţii clienţilor săi.
Becker n-avea nici cea mai mică intenţie să aştepte un gras şi o prostituată să coboare la micul dejun.
- Înţeleg, rosti el. Mă scuzaţi că v-am deranjat.
Se răsuci pe călcâie şi se întoarse în hol. Porni întins către un dulap din lemn de cireş care îi atrăsese atenţia chiar de la intrarea în hotel. Dulapul conţinea o rezervă generoasă de cărţi poştale cu imaginea hotelului Alfonso al XIII-lea şi foide hârtie, precum şi creioane şi plicuri. Becker introduse o foaie goală într-un plic, îl lipi şi scrise pe el un singur cuvânt:
"ROCIO"
După care se întoarse la recepţie.
- Îmi cer scuze că vă deranjez din nou, rosti sfios. Sunt un pic cam prost, ştiu. Speram să-i spun personal lui Rocio cât de bine m-am simţit împreună cu ea alaltăieri. Însă plec din oraş la noapte. Poate că e mai bine să-i las un bilet, la urma urmei.
Becker lăsă plicul pe tejghea.
Recepţionerul se uită la plic şi plescăi cu tristeţe.
"Încă un heterosexual înnebunit şi bolnav de dragoste”, îşi zise el. "Ce pierdere!” Privi în sus şi zâmbi.
- Bineînţeles, domnule...?
- Buisan, răspunse Becker. Miguel Buisan.
- Am înţeles. O să mă asigur că Rocio primeşte plicul de dimineaţă.
- Mulţumesc.
Becker se întoarse şi dădu să plece.
După ce privi discret spatele oaspetelui, recepţionerul apucă plicul de pe tejghea şi se întoarse spre raftul cu cutii poştale numerotate din spatele lui. Chiar când introduse plicul într-una din căsuţe, Becker se răsuci cu o ultimă întrebare:
- De unde pot chema un taxi?
Recepţionerul se întoarse să-i răspundă, însă Becker nu auzi răspunsul. Sincronizarea fusese perfectă. Mâna recepţionerul ui tocmai ieşea dintr-o căsuţă care purta numărul 301.
Becker mulţumi recepţionerului şi plecă agale în căutarea liftului.
"Sosit-plecat”, îşi repetă el în minte.
Capitolul 31.
Susan se întoarse în Node 3. Conversaţia cu Strathmore avusese darul să o ingrijoreze şi mai tare în privinţa lui David. Imaginaţia îi juca deja feste.
- Deci, răsări Hale din spatele terminalului său, ce a vrut Strathmore? O seară romantică alături de şefa criptografilor?
Susan ignoră comentariul şi se aşeză la terminalul ei. Îşi tastă codul personal şi ecranul reveni la viaţă. Programul-spion îi apăru în faţa ochilor; încă nu returnase nici o informaţie despre North Dakota.
"La naiba”, gândi Susan. "De ce durează atât?”
- Pari încordată, rosti nevinovat Hale. Ai necazuri cu diagnosticul tău?
- Nimic serios.
Numai că nu era atât de sigură pe ea. Programul-spion dura prea mult. Se întrebă dacă nu cumva făcuse vreo greşeală în timp ce îl scria. Începu să cerceteze liniile programului LIMBO de pe ecran, căutând orice ar fi putut constitui un obstacol.
Hale o studia cu atenţie:
- Hei, am vrut să te întreb, rosti el. Ce ai făcut cu algoritmul ăla impenetrabil pe care Ensei Tankado zicea că îl scrie?
Susan simţi un junghi în stomac. Se uită la Hale.
- Algoritm impenetrabil? Se abţinu să meargă mai departe. Oh, da... cred că am citit ceva despre asta.
- Ce pretenţie de necrezut!
- Mda, îi replică Susan, întrebându-se de ce Hale adusese brusc acest subiect în discuţie. Eu nu cred, totuşi. Oricine ştie că un algoritm impenetrabil este o imposibilitate matematică.
Hale zâmbi.
- A, da... principiul Bergofsky.
- Şi bunul-simţ, întări Susan.
- Cine ştie..., oftă dramatic Hale. "În ceruri şi pe pământ există mai multe lucruri decât visezi tu.”
- Ce spui?
- Shakespeare, rosti Hale. Hamlet.
- Ai citit mult cât ai stat la pârnaie?
Hale chicoti:
- Zău, Susan, te-ai gândit vreo clipă că e posibil ca Tankado să fi scris cu adevărat un algoritm impenetrabil?
Conversaţia devenea neliniştitoare.
- Ei bine, noi n-am fost în stare să o facem.
- Poate că Tankado e mai bun decât noi toţi.
- Poate, rosti Susan, mimând dezinteresul.
- Noi am corespondat o vreme, zise Hale ca din întâmplare. Tankado şi cu mine. Ştiai asta?
Susan îşi ridică privirea, încercând să-şi ascundă surpriza:
- Zău?
- Mda. După ce am dezvăluit manevra din algoritmul Skipjack, el mi-a scris – a spus că suntem fraţi în lupta mondială pentru intimitate digitală.
Susan abia putea să-şi ascundă neîncrederea. "Hale îl cunoaşte personal pe Tankado!” Încercă din răsputeri să pară indiferentă.
Hale continuă:
- M-a felicitat pentru că am dovedit că Skipjack avea o uşă secretă de acces – a numit asta o lovitură în favoarea drepturilor la intimitate ale cetăţenilor din întreaga lume. Trebuie să admiţi, Susan, că acea uşă secretă din Skipjack a fost un joc murdar. Să citeşti mesajele electronice din toată lumea? Dacă mă întrebi, Strathmore merita să fie prins.
- Greg, izbucni Susan, luptându-se să-şi ţină mânia în frâu, acea uşă secretă a fost plantată acolo pentru ca NSA să poată decodifica mesajele care ameninţau securitatea acestei naţiuni.
- Nu zău? mimă Hale inocenţa. Şi atunci, interceptarea mesajelor de la cetăţenii obişnuiţi nu însemna decât un produs secundar?
- Noi nu interceptăm mesajele cetăţenilor obişnuiţi, şi tu ştii asta. Dacă FBI ascultă nişte telefoane, asta nu înseamnă că le ascultă pe toate.
- Ar face-o dacă ar dispune de forţa necesară.
Susan trecu cu vederea această remarcă.
- Guvernele ar trebui să aibă dreptul de a strânge informaţii care ameninţă binele general.
- Iisuse Hristoase, oftă Hale, vorbeşti ca şi cum Strathmore ţi-ar fi spălat creierul. Ştii prea bine că FBI nu poate asculta tot ce vrea – căci trebuie să obţină mai întâi un mandat. Un standard de criptare spart ar însemna ca NSA să asculte pe oricine, oricând, oriunde.
- Ai dreptate – şi noi chiar ar trebui să fim în stare de asta! Vocea lui Susan devenise brusc dură. Dacă nu ai fi descoperit acea uşă secretă din Skipjack, am fi avut acces la orice cod care trebuia spart, în loc să ne bizuim doar pe ce poate face TRANSLTR.
- Dacă n-aş fi găsit acea uşă, contraatacă Hale, altcineva ar fi găsit-o. V-am salvat fundurile dezvăluind totul atunci. Îţi dai seama ce ar fi însemnat ca o asemenea veste să apară după ce Skipjack ar fi devenit operaţional?
- În orice caz, replică Susan, acum există un EFF paranoic, care crede că introducem portiţe secrete în toate algoritmurile noastre.Hale se îmbăţoşă:
- Şi nu-i aşa?
Susan îl privi cu răceală.
- Hei, dădu el înapoi, chestiunea este oricum inutilă acum. Aţi construit TRANSLTR. Aveţi sursa instantanee de informaţii de care aveaţi nevoie. Puteţi citi ce vreţi, când vreţi – fără întrebări indiscrete. Aţi câştigat.
- Poate vrei să spui că am câştigat? Din câte ştiam, tu lucrezi pentru NSA.
- Nu pentru multă vreme, chiţăi Hale.
- Nu face promisiuni deşarte.
- Vorbesc serios. Într-o zi mă car de aici.
- O să-mi zdrobeşti inima.
În acea clipă Susan se trezi că vrea să-l blesteme pe Hale pentru tot ceea ce nu mergea bine. Voia să-l blesteme pentru Fortăreaţa Digitală, pentru necazurile ei cu David, pentru faptul că nu era acum la munte – însă nimic din toate astea nu se întâmplaseră din vina lui. Hale nu era vinovat decât pentru că era nesuferit. Susan era aceea care trebuia să se comporte matur. Intra în responsabilitatea ei ca şefă a criptografilor să menţină liniştea şi să educe. Hale era tânăr şi naiv.
Susan se uită la el. Ce păcat că dispunea de talentul necesar pentru a deveni o valoare în Crypto, însă nu pricepuse încă importanţa celor ce se petreceau în NSA.
- Greg, rosti Susan cu voce înceată şi controlată, astăzi am o groază de lucruripe cap. Mă irită când vorbeşti despre NSA ca despre cineva căruia îi place doar să se uite pe gaura cheii în casele oamenilor. Această organizaţie a fost creată cu un singur scop – de a proteja securitatea acestei naţiuni. Poate că asta înseamnă să mai scuturi din când în când pomii căutând merele stricate. Eu cred însă că majoritatea cetăţenilor şi-ar sacrifica cu bucurie ceva din intimitate în schimbul asigurării că lupii cei răi nu pot face o mişcare fără să fievăzuţi.
Hale nu îi răspunse.
- Mai devreme sau mai târziu, reluă Susan, cetăţenii acestei naţiuni vor trebui să aibă încredere în cineva. Se fac multe lucruri bune în ţara asta, dar multe altele sunt extrem de rele. Cineva trebuie să aibă acces la tot şi să separe binele de rău. Asta e misiunea noastră. Indiferent că ne place sau nu, poarta care separă democraţia de anarhie este extrem de fragilă.
Hale încuviinţă, dus pe gânduri:
- Quis custodiei ipsos custodes?
Susan păru încurcată:
- Latină, explică Hale. Din Satirele lui Iuvenal. Înseamnă "Cine îi va păzi pe paznici?”
- Nu pricep. Cine va păzi paznicii?
- Mda. Dacă noi suntem paznicii societăţii, atunci cine ne va supraveghea ca să se asigure că nu noi reprezentăm pericolul?
Susan dădu din cap, nesigură că avea un răspuns la îndemână.
Hale zâmbi:
- Aşa îşi semna Tankado toate scrisorile către mine. Era zicala lui favorită.
Capitolul 32.
David Becker stătea pe hol, lângă apartamentul 301. Ştia că undeva, dincolo de acele uşi sculptate, se găsea inelul. "O chestiune de securitate naţională.”
Auzea mişcări în cameră. Zgomot înăbuşit de voci. Ciocăni. O voce cu accent puternic teuton rosti:
- Ja?
Becker rămase tăcut.
- Ja?
Uşa se întredeschise, iar în cadrul ei se ivi o faţă tipic germană.
David zâmbi politicos. Nu ştia numele bărbatului.
- Deutscher, ja? întrebă el. Sunteţi german, nu?
Individul dădu nesigur din cap.
Becker continuă într-o germană fluentă:
- Pot să vă vorbesc câteva clipe?
Omul păru îngrijorat:
- Was wollen Sie? Ce doriţi?
Becker îşi dădu seama că ar fi trebuit să facă o repetiţie înainte de a da buzna lauşa neamţului. Îşi căută cuvintele potrivite:
- Aveţi ceva ce îmi trebuie.
Nu erau cuvintele magice. Neamţul îngustă ochii.
- Ein ring, continuă Becker. Du hast einen Ring. Aveţi un inel.
- Pleacă, mârâi neamţul.Vru să închidă uşa. Fără a mai judeca, Becker îşi strecură piciorul în crăpătură şi împinse în uşă. Regretă imediat gestul.
Neamţul făcu ochii mari:
- Was tust du? tună el. Ce faci?
Becker ştia că întrecuse măsura. Privi nervos în susul şi în josul holului. Deja fusese dat afară din clinică; n-avea nici cea mai mică intenţie să repete isprava aici.
- Nimm deinen Fub weg! zbieră neamţul. Ia-ţi piciorul!
Becker cercetă degetele cărnoase ale omului, în căutarea inelului. Nimic. "Sunt atât de aproape”, îşi zise el.
- Ein Ring! repetă Becker în vreme ce uşa i se trânti în nas.
Rămase câteva clipe în hol. În apropiere, pe un perete, atârna o copie după un tablou de Salvador Dali.
- Se potriveşte la fix, mormăi Becker.
"Suprarealism. Sunt prins într-un vis absurd.” În acea dimineaţă se trezise în patul propriu, iar seara o sfârşise în Spania, încercând să spargă uşa camerei de hotel a unui străin în căutarea unui inel magic.Vocea fermă a lui Strathmore îl readuse la realitate: "Trebuie să găseşti inelul.”
Becker inspiră adânc şi puse stavilă gândurilor. Voia să plece acasă. Se uită iarăşi la uşa cu numărul 301. Biletul de întoarcere se găsea dincolo de ea – un inel de aur. Nu trebuia decât să-l ia.
Expiră cu putere. Apoi se îndreptă hotărât spre apartamentul 301 şi ciocăni sonor în uşă. Venise timpul să joace dur.
Germanul deschise uşa şi vru să protesteze, dar Becker i-o reteză scurt. Scoase legitimaţia de membru al clubului de squash din Maryland şi latră:
- Polizei!
După care îşi croi singur drum în încăpere şi aprinse lumina.
Răsucindu-se pe călcâie, neamţul schelălăi şocat:
- Was machst...
- Tăcere! îi frânse Becker protestul, dând-o pe engleză. Aveţi o prostituată în aceasta cameră?
Becker se zgâi prin încăpere. Era la fel cu toate camerele de hotel văzute de el. Trandafiri, şampanie, un pat cu baldachin uriaş. Rocio nu se zărea nicăieri. Uşa de la baie era închisă.
- Prostituiert? se miră neamţul, furişându-şi privirea spre baie. Era mai mare decât îşi imaginase Becker. Pieptul păros începea chiar de sub bărbia triplă şi se arcuia spre o burtă imensă. Cordonul halatului alb cu marca Alfonso al XIII-lea înscrisa pe el abia reuşea să-i înconjoare mijlocul.
Becker se uită la uriaş cu cea mai înfricoşătoare privire de care era în stare.
- Cum vă numiţi?
Pe chipul masiv al neamţului se citea panica.
- Was willst du? Ce vreţi?
- Sunt de la departamentul turistic al Guardiei din Sevilla. Aveţi o prostituată în această cameră?
Neamţul privi nervos spre uşa de la baie. Ezita.
- Ja, recunoscu el într-un târziu.
- Ştiaţi că aşa ceva e ilegal în Spania?
- Nein, minţi neamţul. Nu ştiam. O trimit acasă chiar acum.
- Mă tem că e prea târziu, rosti Becker autoritar. Se plimbă lejer prin încăpere. Vă fac o propunere.
- Ein Vorschlag? icni neamţul. O propunere?
- Da. Vă pot duce chiar acum la sediu...
Becker se opri pentru a spori dramatismul clipei şi îşi trosni degetele.
- Sau? întrebă neamţul, cu ochii măriţi de spaimă.
- Sau cădem la învoială.
- Ce fel de învoială?
Germanul auzise tot felul de poveşti despre corupţia din Guardia spaniolă.
- Aveţi ceva ce îmi trebuie mie, zise Becker.
- Da, bineînţeles! izbucni neamţul, chinuindu-se să zâmbească. Se duse imediat să îşi ia portofelul din dulap. Cât?
Becker mimă indignarea:
- Încercaţi să mituiţi un ofiţer în exerciţiul funcţiunii? mugi el.
- Nu! Bineînţeles că nu! Am crezut doar... Obezul îşi lăsă repede portofelul jos.
- Eu... eu... Era complet depăşit de situaţie. Se prăbuşi pe colţul patului, frământându-şi mâinile. Patul scârţâi sub greutatea lui. Îmi cer scuze.
Becker scoase un trandafir din vaza aflată în mijlocul camerei, îl mirosi şi îl lăsăsă cadă. Se răsuci brusc pe călcâie.
- Ce-mi puteţi spune despre crimă?
Neamţul se albi:
- Mord? Crimă?
- Da. Bărbatul asiatic din această dimineaţă. În parc. A fost un asasinat – Ermordung.
Becker iubea cuvântul german pentru asasinat. Ermordung. Îţi făcea părul măciucă.
- Ermordung? A... a fost...?
- Da.
- Dar... dar e imposibil, se înecă neamţul. Eram acolo. A făcut infarct. Am văzut. Fără sânge. Fără gloanţe.
Becker clătină din cap cu condescendenţă:
- Lucrurile nu stau întotdeauna aşa cum par.
Neamţul se albi şi mai tare.
Becker zâmbi. Minciuna servise scopului. Bietul neamţ asuda din belşug.
- Ce mai vreţi? murmură el. Nu ştiu nimic.
Becker îşi reluă plimbarea.
- Bărbatul asasinat purta un inel de aur. Am nevoie de el.
- Eu... eu nu-l am.
Becker oftă compătimitor şi făcu un semn spre uşa de la baie:
- Nici Rocio? Picătura de rouă?
Individul trecu de la alb la stacojiu:
- O ştiţi pe Dewdrop?
Îşi şterse sudoarea de pe fruntea cărnoasă şi trase de mâneca halatului. Chiar în clipa în care părea gata să spună tot, se deschise uşa de la baie.
Amândoi bărbaţii se uitară într-acolo.
În pragul uşii stătea Rocio Eva Granada. O splendoare. Păr roşu lung şi ondulat, piele perfectă, iberică, ochi de un căprui intens, frunte înaltă şi netedă. Era îmbrăcată cu un halat alb, asemănător cu al neamţului. Cordonul era strâns legat peste şoldurile ample, iar gâtul i se înălţa liber, dezvăluind începutul bronzat al clivajului dintre sâni. Rocio păşi în dormitor perfect stăpână pe sine.
- Pot să vă ajut? întrebă ea într-o engleză guturală.
Becker se holbă la femeia ameţitoare din faţa lui şi nici măcar nu clipi.
- Vreau inelul, rosti el cu răceală.
- Cine eşti? ceru ea să afle.
Becker trecu pe spaniolă, cu un accent andaluz neutru:
- Guardia Civil.
Ea râse.
- Imposibil, răspunse, tot în spaniolă.
Becker simţi un nod în gât. Era clar că Rocio era făcută din alt aluat decât clientul ei.
- Imposibil? repetă el, păstrându-şi sângele rece. Să te duc la secţie ca să-ţi dovedesc?
Rocio rânji.
- Nu te voi face de ruşine acceptându-ţi oferta. Şi acum, cine eşti? Becker se încăpăţână:
- Sunt de la Guardia din Sevilla.
Rocio păşi ameninţătoare spre el:
- Îi cunosc pe toţi ofiţerii. Sunt cei mai buni clienţi ai mei.
Becker simţi cum îl străpunge privirea ei. Se forţă să rămână calm pe poziţie.
- Fac parte dintr-un departament special de turism. Dă-mi inelul sau te duc la secţie şi...
- Şi ce? se răţoi ea, înălţând persiflant din sprâncene.
Becker tăcu. Intrase în povestea asta prea adânc. Planul eşuase.
"Oare de ce nu mă crede?”
Rocio se apropie.
- Nu ştiu cine eşti şi ce vrei, dar dacă nu ieşi din apartament chiar acum, o să chem paza hotelului, iar adevăraţii poliţişti o să te aresteze pentru folosire de identitate falsă.
..................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu