Umbra, John Saul

....................................
                     XII.

       - Să ştii că nu sufăr de claustrofobie, răspunse ea. Spaţiile înguste nu mă deranjează deloc. 
     - Zău? Dar căderea în gol? Mie mi-a fost întotdeauna frică de căderi. 
     Brusc, cabina fugi de sub picioarele femeii câţiva centimetri în jos, apoi se opri la fel de instantaneu. Hildie se bălăbăni pe picioare. Încercase să se prindă de perete pentru a-şi menţine echilibrul.
    - Ce faci Amy? ţipă ea. Să ştii că nu e deloc amuzant! 
    - Nici nu trebuie să fie. 
    Din voce îi dispăruse nota de tachinare.
    - Nu va fi mai amuzant  decât ce mi-aţi făcut mine, doctorul Engersol şi cu mine!
    Ascensorul plonja din nou, de ceastă dată pe o distanţă de câţiva metri. Datorită inerţiei, Hildie rămase o fracţiune de secundă suspendată în aer, după care se izbi de podea, ţipând. 
     Genunchii îi cedară şi ea căzu. Dădu drumul receptorului din mână şi se adună, cu greu, de pe jos.
      Liftul urcă, încet, în poziţia sa iniţială de la etajul patru. 
    - Trei metri, rosti vocea fetei din difuzor. Mie îmi era frică să sar de la trei metri înălţime. Ţie ţi-e?
      Liftul plonjă iarăşi şi Hildie scoase încă un strigăt. Pluti în aer până când cabina se opri brusc, după care se lovi de podea. 
     Inexorabil, cabina începu să urce din nou. Dintr-o dată, Hildie îşi dădu cu precizie seama ce avea să i se întâmple. 
     - Nu! urlă ea. Amy, nu face... 
     Cabina plonjă din nou în abis, acum pe o distanţă de şase metri. Hildie căzu după ce liftul se oprise brusc. Simţi cum o durere ascuţită îi străbate piciorul drept şi înţelese că îşi fracturase glezna. Se prăbuşi pe podea, ţipând de durere şi de groază. 
     Ascensorul porni din nou să urce încet. Hildie se sprijini de zid, ţinându-şi piciorul vătămat întins în faţă, şi începu să bată cu pumnii în uşile de metal. 
     - Ajutor! Să mă ajute cineva, strigă ea.Cabina se opri brusc. Hildie se cuprinse cu braţele şi aşteptă. 
     Plonjă şi Hildie începu din nou să ţipe, dar se opri imediat căci căderea fusese doar de câţiva centimetri.
      Simţi cum o cuprinde din nou furia, întrecând chiar şi durerea de la glezna ruptă. Amy se juca cu ea! Se juca de parcă ar fi fost unul din şobolanii închişi în cuşca din laborator! 
     - Încetează! porunci ea. Încetează chiar... 
     Ascensorul plonjă iar. Cuvintele ei se dizolvară într-un urlet de groază. Încercă să se răsucească în aer, să se pregătească pentru impact. Când sosi momentul, se izbi încă o dată de podea şi îşi simţi unul din şolduri cum i se zdruncină sub greutatea corpului. Faţa i se zdrobide perete şi din nas începu să-i curgă sângele.
     - Nuuu..., scânci ea, când liftul porni. Oh, Doamne, te rog, nu-mi face aşa ceva. 
     Dar se întâmplă acelaşi lucru. Din nou. Şi din nou. Unele căderi scurte, altele mai lungi. 
     Unul câte unul, oasele femeii se fărâmară, până ce-i fură fracturate ambele mâini şi ambele picioare. O străbătură valuri de durere pe măsură ce se rostogolea prin cabină. 
      Într-un târziu, când simţi că nu mai poate îndura tortura nicio clipă în plus, cabina se înălţă până sus de tot. 
     Se opri şi din difuzor se auzi din nou vocea fetei, care tremura acum şi avea în ea o nuanţă de tristeţe. 
     - Cum te simţi? Te doare? Te doare la fel de tare ca pe mine? 
     - N-o face, Amy, gemu Hildie. De ce... 
     - Ştiu ce vrei să-i faci lui Josh, i-o reteză Amy. El e prietenul meu şi n-o să te las să-i faci rău. N-o să las pe nimeni să-i facă rău. 
     Liftul căzu din nou, numai câteva zeci de centimetri, dar impactul trimise în creierul femeii zeci de săgeţi dureroase căci, în mişcare, toate oasele rupte îşi schimbaseră poziţia. 
     Din gât îi izbucni un strigăt chinuit. 

    In biroul lui Engersol, Josh ascultă îngrozit ţipetele înfundate care veneau din puţul ascensorului. Ce se întâmpla? Ce făcea Amy acolo? 
     Şi cine altcineva mai auzea strigătele administratoarei? 
     Se deplasă până la uşă şi se trase suficient de aproape de golul scării ca să se poată zgâi în jos. 
     Deşi nu văzu pe nimeni, auzi un murmur de voci la etajul doi. 
     Să coboare? 
     Dar ce-avea să se întâmple cu Amy?
      Găsi imediat răspunsul. Engersol va încerca să o omoare. Exact aşa cum s-ar fi întâmplat şi cu el dacă Hildie nu era oprită de Amy. 
      Sau l-ar fi pus şi pe el în computer?
     O fracţiune de secundă, prin minte îi fluturară coşmarurile din noaptea trecută. Încercă să se imagineze prins pentru totdeauna în capcana acelui labirint nesfârşit, fără a avea nici o speranţă de trezire. 
     O parte a lui vru să fugă, s-o cheme pe maică-sa şi s-o implore să vină şi să-l ia cu ea. 
     Dar cealaltă parte îi spuse că n-o putea abandona pe Amy; nu putea s-o lase singură după tot ceea ce făcuse pentru el.
      Se strecură la loc în biroul directorului şi încuie uşa cu cheia. 

     - Opreşte-o, Adam! porunci Engersol. Omoar-o dacă trebuie, dar opreşte-o!
     Nu primi niciun răspuns din partea lui, dar imaginea de pe monitor a chipului lui Adam dispăru pentru a fi înlocuită de un peisaj grotesc cum Engersol nu mai văzuse înainte.
     Inumană, cu o faţă diavolească, creatura de pe ecran se uita la ei cu ură. 
     Lângă doctor, Jeff căscă gura de uimire. 
     - Ce e? îngăimă el. Ce se întâmplă? 
     - Nu ştiu, răspunse Engersol cu vocea ascuţită. N-am nicio idee. 
     Experimentul îi scăpa de sub control. 

     Era înconjurată de demoni. 
     Creaturi ce-i depăşeau imaginaţia o încercuiseră pe Amy. Când prima dintre ele apăruse din neant, dând din nişte aripi mari şi plesnind din coada bifurcată, primul ei gând fusese să se tupileze şi să lase pocitania să zboare deasupra ei.
     Ascultând de instinct, Amy pierdu brusc controlul asupra ascensorului. Din gâtul lui Hildie izbucni un ultim strigăt de frică şi de agonie când cabina pică până în fundul puţului. Urletul fu curmat brusc când ea se zdrobi pentru ultima dată de podea. Căzu cu capul înainte şi-şi frânse gâtul.
     Trucurile mintale îi erau inutile fetei, căci ea nu se putea ascunde nicăieri pentru a scăpa de asaltul cumplitei monstruozităţi.
      Îşi refocaliză concentrarea asupra bestiei. Refuză să se mai gândească la ea şi creatura dispăru, dar locul îi fu luat imediat de un alt monstru. 
     Avea pielea verde, acoperită cu solzi. Ochii de un roşu sângeriu o fixau cu ură în întunericul ce o înconjura. Bestia se târî spre ea, întinse ghearele s-o apuce... 
      Nu!
      Nu e real!
      Amy strigă cuvintele în propria ei minte, dar repetarea pentru sine a adevărului nu o ajută deloc; nu-i puteau atenua groaza care îi umplea creierul. 
     Ştia că aceste creaturi nu existau - nu puteau să existe! - pentru că lumea în care trăia acum nu poseda în ea asemenea fiinţe. În afară de ea şi de Adam, nu mai exista nicio vietate în acest univers. 
     Nu erau decât stimuli abstracţi care excitau celulele de pe cortexul ei şi care creau viziunile acestea de coşmar. 
     Adam!
     El era cel care crease aceşti monştri, transmiţând imaginile prin intermediul stimulilor, către ea.
      Dar faptul că înţelesese ceea ce se întâmpla nu o ajută prea mult. Singura realitate din această lume specială a ei era că ea privea cu ochii minţii, iar monştrii cărora Adam le dăduse drumul împotriva ei erau mai reali decât orice altceva. 
     Se dădu înapoi din faţa lor. Căută un loc în care să se ascundă, dar, în lumea ei fără adăposturi, creaturile erau peste tot. 
     Una din ele veni ţâşnind înspre ea, cu fălcile ei mari deschise, cu maxilarele îngălbenite, lăsând să se scurgă bale pe lângă ele, cu limba bifurcată aruncându-se spre ea. 
     Limba o biciui şi Amy simţi ca şi cum suprafaţa subţire a acesteia i-ar fi atins pielea. 
     Încercă, instinctiv, să-şi şteargă saliva băloasă de pe obraz. 
     Dar n-avea obraz şi nici mână cu care să-l şteargă. 
     Îi rămase senzaţia usturătoare a salivei care îi arsese pielea. 
     Demonii erau acum pretutindeni. Îi simţea cum o înconjoară, cum închid cercul în jurul ei,cum se târâie din ce în ce mai aproape de ea. 
     Mintea ei emise un strigăt tăcut de spaimă, ca o explozie de energie. 
     Incredibil! Diavolii începură să se retragă...

     George Engersol şi Jeff Aldrich alergară spre uşile închise ale ascensorului. Doctorul apăsă butonul de lângă uşi şi ele se deschiseră, ascultătoare, dând la iveală macabra scenă dinăuntru.
      În colţul cabinei umplute de sânge zăcea corpul dezarticulat, mototolit într-o poziţie nenaturală, al administratoarei. 
     Cei doi rămaseră pironiţi locului, stupefiaţi. După câteva clipe, Jeff se răsuci pe călcâie, fără a scoate vreun sunet, palid şi tremurând din tot corpul. O porni orbeşte înapoi spre laborator. 
     Engersol intră în cabină pentru a inspecta corpul femeii în căutarea unui semn de viaţă. 
     Nu găsi nici unul. O ridică, o cără cu el în sala de operaţii şi aşeză cadavrul însângerat pe masa pe care o folosise ultima dată la transplantul creierului fetiţei. 
     Se uită la ochii placizi, de mort, ai femeii şi îşi dădu seama că nu-i rămăsese decât un singur lucru de făcut. 
     Se îndreptă înapoi, cu paşi grei, către camera care conţinea giuvaierul carierei sale profesionale. 

     Jeff se uită şocat la monitorul de deasupra bazinului fetei. 
     - Ce se întâmplă? şopti el. Ce are loc aici? 
     Pe ecran era o explozie de culori. Morişti învolburate se amestecau cu izbucniri colţuroase de lumină, urmate de mase întunecate ca nişte nori care se rostogoleau din neant şi care se disipau în explozii de purpuriu şi maro. 
     - Nu sunt sigur, răspunse Engersol, care fixa şi el ecranul cu privirea. Arată ca atunci când s-atrezit şi şi-a dat seama unde se află. În acea clipă a fost furioasă iar priveliştea asta a fost generată de energia produsă de creierul ei. Acum însă e puţin diferită. Cred că traduce starea ei de frică sau durere. 
     Engersol activă microfonul. 
     - Adam? Adam mă auzi? 
     Monitorul de deasupra bazinului băiatului se trezi la viaţă. Pe el începu să se formeze conturul unei imagini, dar care dispăru însă imediat. 
     Alarmat, Engersol vorbi din nou. 
     - Adam, ce nu e în regulă? Îţi face ceva Amy? 
     Auzi vocea băiatului în difuzorul din tavan. Era slabă şi îndepărtată, dar era a lui. 
     - O pedepsesc... rosti el... l-a ajutat pe Josh... 
     Jeff făcu ochii mari. 
     - Josh? şopti el. Ce caută el aici?
     Engersol îl ignoră pe Jeff. Gândea cu repeziciune. 
     Se terminase! Secretul avea să fie dezvăluit cu mult înainte ca el să fie gata.
     Îl vor descoperi! Şi vor afla nu numai despre Adam şi Amy, ci şi despre succesul răsunător al cercetării lui. 
     Vor afla şi despre ceilalţi. Despre copiii cu care lucrase de-a lungul anilor şi cu care dezvoltase toată tehnica. 
     Despre copiii care îşi dăduseră viaţa pentru tehnologia pusă la punct de el! 
     Se va spune că el a ucis toţi aceşti copii. 
     Iar realizarea lui măreaţă va fi uitată în scandalul pe care îl va face mass media. 
     Nu-şi vor aminti decât de copiii care au murit, de "sinuciderile" despre care vor pretinde toţi că au fost crime executate cu sânge rece. 
     Planurile erau încă intacte. Trebuia păstrat secretul încă mulţi ani după acest succes, iar proiectul va trebui dezvăluit cu grijă opiniei publice. 
     Până când se va termina această campanie, iar lumea va înţelege cele făcute de el, nimeni nu-şi va mai aminti de trecut şi de copiii care muriseră. 
     Iar toate întrebările încuietoare vor păli în faţa succesului său.
     Însă nu acum!
     Era mult prea devreme.
      Dovada era chiar acolo, pe monitor. 
     Un gând poznaş îi trecu prin minte. 
     Eva. 
     Amy trebuia să se numească Eva. 
     Atunci ar fi fost totul perfect. Adam şi Eva, primele două fiinţe ale unei lumi noi, pe jumătate oameni, pe jumătate computere. 
     Şi Josh s-ar fi potrivit de minune. 
     Josh din Eden. 
     Acum însă trebuia să distrugă totul. 
     Să distrugă şi să scape de tot înainte de a fi descoperit. 

                                          29.

                  Amy simţi cum o sfârtecă durerea, ca şi cum falca unuia dintre demoni i-ar fi înşfăcat piciorul drept, i-ar fi apucat carnea şi i-ar fi sfâşiat-o de pe os, apoi i-ar fi sfărâmat chiar osul. 
     Reveniseră toţi. Ţipătul ei îi ţinuse la respect numai câteva secunde înainte ca Adam să atace din nou, plăsmuind noi monştri, azvârlindu-i spre ea ca pe nişte săgeţi, pătrunzând unul după altul în mintea ei din ce în ce mai adânc, răsucindu-se în ea ca un cuţit în rană, determinând ca propria ei minte să se răsucească şi să se zvârcolească în încercarea de a învinge agonia. 
     Simţi cum îi slăbeşte mintea, simţi cum acea structură ordonată, care însemna sănătatea ei, se fisurează. Dacă toată această urgie avea să continue şi ea n-avea să găsească o cale de a se apăra, mintea avea să i se prăbuşească în curând.
      I se va prăbuşi, dar coşmarul va continua cât timp va dori Adam. 
     Fugi!
     Ideea izbucni în mintea ei ca un foc. O clipă n-o înţelese cu exactitate, dar îi deveni imediat clară. 
     Nimic din toate astea nu e realitate! 
     Nu te lupţi cu ceva ireal! 
     Întoarce-te! 
      Urmărindu-şi instinctele, Amy începu să să retragă din faţa coşmarului. Îşi retrase mintea în interiorul ei înseşi, izolându-se precum o floare îşi împreunează petalele pentru a se proteja.
     Îşi construi o imagine pentru ea însăşi. 
      Imaginea unui puţ adânc, solid şi negru.Un puţ în care ea putea dispărea şi unde Adam şi diavolii lui n-o puteau urma. 
     Simţi cum începe să alunece în gaura fără de sfârşit care exista numai în mintea ei, simţi cum alunecă în întunericul binefăcător. 
     Mârâiturile bestiilor se estompară şi fiinţele părură că dau înapoi şi că devin neclare. 
     Se năpusti în jos; se sili să lupte cu frica de cădere, pentru a se salva. 
     Îşi dădu drumul abrupt în bezna puţului şi plonja în tăcerea vidă de dedesubt, fericită că durerea începe să i se uşureze şi frica să i se micşoreze.
     Se abandonă senzaţiei în întregime şi lăsă întunericul şi tăcerea s-o absoarbă... 

     Engersol urmări cum haosul de culori de pe monitor se estompă, încet-încet, până ce ecranul se stinse, apoi îşi mută atenţia spre aparatele de înregistrare de lingă sistemul ei de întreţinere. 
     Forma undelor creierului lui Amy se schimbase, ceea ce îl făcu să se mire. Imediat însă înţelese ce se întâmplase.
     Catatonie.
     Creierul ei cedase în faţa atacului lui Adam şi ea se scufundase într-o stare cataleptică, respingând orice stimul care ajungea la ea şi refuzând să emită, la rândul ei, vreunul. 
     Cât timp va dura? 
     Şi cum o putea scoate din ea? 
     Examină cu repeziciune posibilităţile şi evaluă operaţiile pe care noua condiţie a creierului ei le oferea pentru cercetările lui. 
     Scurtul moment de excitare dispăru când el realiză că are altceva de făcut şi că nu va mai avea niciodată ocazia de a lucra cu minţile acestor copii. 
      Sosise timpul să termine cu ei. Venise clipa să le taie alimentarea cu hrană. 
     Sosise ceasul ca şi creierele lor să o ia pe calea corpurilor. 
     Să-i spună lui Adam ce se va întâmpla? 
     Nu.Nu avea niciun rost şi nu-i mai rămăsese nici timp. Începu să introducă instrucţiunile în computer, conştient că Amy era acum incapabilă de a-l opri. 
     Era convins că Adam nu va îndrăzni să i se opună. Puştiul se obişnuise prea tare să asculte de porunci. 
     Cu Jeff lângă el, Engersol termină de introdus instrucţiunile. Pe monitor apăru instantaneu imaginea lui Adam. Avea ochii reci şi mânioşi.
     - Ce faci? tună el. 
      Engersol îngheţă. Pe ecranul computerului din faţa lui comenzile introduse se blocaseră. Rosti blând:
     - Adam, o să trebuiască să lichidăm proiectul. 
     Expresia băiatului se înăspri.
     - Să-l lichidezi? Eu nu... 
     - Nu mai e niciun secret, Adam. Josh MacCallum cunoaşte ceea ce facem noi aici şi o să le povestească şi altora. Aşa că trebuie să punem punct acestui proiect, Adam. Trebuie să le putem demonstra că Josh s-a înşelat asupra celor întâmplate aici.
     - Dar... 
     - Înţelegi, nu-i aşa, Adam? 
     Engersol continuă să-i vorbească pe un ton hipnotic, acelaşi pe care îl folosise când îl convinsese să se ofere voluntar pentru proiect. 
    - Ai ştiut întotdeauna că există o anumită doză de risc. Am discutat despre asta, nu? 
     Ochii imaginii lui Adam clipiră. 
     - O să mă ucizi, constată el. 
     - Zău că nu voiam s-o fac, rosti Engersol. N-am avut nici cea mai mică intenţie în acest sens. Dar nu am altă alternativă. 
     Făcu o scurtă pauză şi continuă: 
     - Vrei să-ţi dau un narcotic? Te pot adormi mai întâi. N-o să simţi nimic şi nici măcar n-o să ştii ce ţi se întâmplă...
     - NU!
     Cuvântul bubui în difuzor. Jeff şi Engersol se dădură, instinctiv, înapoi şi se uitară unul la altul. 
     - N-o să te las s-o faci! spuse Adam. 
     Imaginea reflecta dezlănţuirea violentă din el. 
     - N-o să-ţi permit să ne ucizi! fulgeră el. 

     Josh se holbă la monitorul de pe birou şi ascultă cuvintele lui Adam cu panică crescândă. 
     Trebuia să facă ceva; trebuia să oprească evenimentele din acel laborator. Dar cum? 
      Se aruncă furibund asupra tastaturii computerului, dar nu primi nici un răspuns. Părăsi calculatorul şi alergă spre biblioteca din spatele căreia auzise ţipetele camuflate ale lui Hildie. 
     Trase de ea cu putere, încercând să găsească o cale de a o deschide, dar aceasta rezistă. Începu să azvârle pe podea cărţile din rafturi. Într-un târziu găsi, pe cel de-al treilea raft de sus în jos, butonul care elibera biblioteca, îl apăsă, rafturile se rotiră în jurul axului propriu şi el presă pe celălalt buton, de apelare a liftului. 
     Nu se întâmplă nimic.
     Îl cuprinse din nou panica. Se luptă cu ea şi ochii îi inspectară camera. Trebuia să existe ceva... 
     Telefonul!
     Zbură spre el, smulse receptorul din furcă şi formă trei cifre. La cel de-al doilea apel, operatorul răspunse. 
     - Ajutor! ţipă el în receptor. O să-i ucidă! Aşa a spus! 
     Vocea de la celălalt capăt al firului replică, calmă: 
     - Cine e la aparat? Spuneţi-mi numele dumneavoastră şi adresa unde vă aflaţi. 
     Luptându-se cu groaza care tindea să-l copleşească, Josh încercă să explice ce se întâmplă. 
     - Ei trăiesc încă. Adam Aldrich şi Amy Carlson. N-au murit! 
     Operatorul de la celălalt capăt ascultă, incredul, povestea pe care o debita Josh. 

     Jeff privi uluit imaginea de pe monitor. Faţa de pe ecran nu mai semăna cu cea a fratelui pe care şi-l amintea el, a acelui frate cu ochi blânzi care făcea tot ce i se spunea. Era acesta, într-adevăr, Adam? 
     Ochii lui Jeff se mutară spre masa de ţesut cerebral din bazin. 
     Un creier.
     Asta era tot ceea ce mai rămăsese din fratele său. O bucată de ţesut cenuşiu într-un bazin cu soluţie nutritivă. 
     Nu mai era o persoană. 
     Nu mai era un om.
     Asta ar fi devenit el dacă ar fi plecat primul. 
     Adam înnebunise, întocmai precum Amy. 
    - Nu ne poţi face nimic, spuse Jeff cu vocea dispreţuitoare. Ai murit, îţi aminteşti? N-a rămas din tine decât o bucată de ţesut într-un bazin! 
     Când auzi cuvintele fratelui său, furia lui Adam se transformă în ură. Îl înţelese, în sfârşit, pe Jeff. Lui nu-i păsa de el, niciodată nu-i păsase de el. Nu-i păsase nici de părinţi. 
      - Ai crezut că am să mor, nu-i aşa, Jeff? Ai crezut că o să dau ortul popii şi doctorul Engersol o să descopere erorile, aşa că totul avea să meargă ca pe roate când trebuia să pleci şi tu. De asta i-ai ucis pe mami şi pe tati, nu? Ca să te întorci şi să vii şi tu în bazin? 
     Jeff rânji sfidător. 
     - Şi să sfârşesc ca tine? Eşti nebun, omule! Cine ar vrea să fie unde eşti tu? 
     Se răsuci pe călcâie şi o porni spre ieşirea din laborator. 
     - Nu poţi să pleci, îl anunţă Adam. 
     Jeff se opri şi se întoarse. 
     - Zău? Şi cine o să mă oprească?
      Îşi reluă drumul, dar simţi mâna doctorului pe umăr. 
     - Nu! îl opri Engersol. Tocmai asta vrea el să facem noi. O să ne omoare şi pe noi exact cuma omorât-o pe Hildie. Vino cu mine! 
     Trăgându-l pe Jeff după el, Engersol porni spre laborator. 
     Se opri când auzi un zgomot. 
     Un generator care începu să funcţioneze. 
     Dădu drumul braţului lui Jeff şi formă codul său de acces pe dispozitivul de securitate de lângă uşa de la una din camere. 
     Nu se întâmplă nimic. Îşi dădu imediat seama că Adam folosise computerul pentru a schimba codurile, izolându-l într-un spaţiu restrâns.
     Cercetă cu privirea camera prin mica fereastră tăiată în uşă la nivelul ochiului. Putu vedea înăuntru că generatorul de avarie, care fusese instalat aici la insistenţele lui pentru a menţine computerele şi sistemele de întreţinere în funcţiune în caz de avarie energetică, era acum în funcţiune. 
     Dar de ce? Ce spera Adam să obţină cu asta?Avu senzaţia că a înţeles. Dacă venea poliţia şi vedea ce se întâmplă, ar fi fost în stare să taie alimentarea cu energie electrică a imobilului. Fără generator, Adam ar fi murit.Se duse în laborator. 
     - N-o să ţină, Adam, rosti el. Or să te găsească, mai devreme sau mai târziu. 
     - Nu e pentru mine, replică Adam. 
     Din furioasă, vocea lui devenise indiferentă. 
     - E pentru tine. Nu simţi niciun miros?
     Engersol se încruntă şi adulmecă aerul.Gaz de eşapament! Dar asta era imposibil - camera generatorului avea propriul ei sistem de ventilaţie, controlat automat. 
     - Am verificat ţevile, explică Adam pe acelaşi ton de conversaţie banală. N-a fost prea greu. N-a trebuit decât să închid două dintre ele şi să deschid alte două. 
     Engersol privi uluit imaginea băiatului. În spatele lui, Jeff deja tuşea şi scuipa şi chiar şi el începea să simtă efectele monoxidului de carbon care lua rapid locul oxigenului din cameră. Îl apucă din nou pe Jeff de braţ şi fugi cu el spre ascensor. N-ajunseră însă la jumătatea drumului că uşile se şi închiseră şi refuzară cu încăpăţânare să răspundă comenzilor date prin apăsarea butonului de lângă ele. 
     - Nu! scheună el. Nu-mi poţi face una ca asta! 
      Dădu drumul braţului lui Jeff şi zbură înapoi în laborator, cuprins de furie şi de panică, deopotrivă, încercă să îşi ţină respiraţia, refuzând să inhaleze gazul mortal. Cu privirea alergând înnebunită în jurul încăperii, cu creierul scotocind febril, încercă să găsească o soluţie de salvare, terorizat la gândul că aceste camere, care fuseseră atât de multă vreme oaza sa de linişte, deveniseră camera lui de execuţie. 
     Înţelegere! 
      Trebuie să cadă la o învoială cu Adam! 
     Privi imaginea băiatului cu ură. Adam părea că-l urmăreşte cu o nuanţă de tristeţe în ochi. 
    - Nu! îngăimă Engersol. Nu înţelegi? Ceea ce eşti tu acum este numai creaţia mea! Tu îmi aparţii! 
     - Nu-ţi aparţin, şopti Adam. Nu mai aparţin nimănui de acum. Nu, după ce aţi făcut tu şi cu Jeff. Acum pot să fac tot ce vreau. 
     Engersol se dădu înapoi clătinându-se. Plămânii i se umpluseră din nou cu gazul otrăvitor. 
     Începu să-l cuprindă ameţeala şi simţi cum îi cedează puterea de a se lupta. Îl atinsese prima adiere a morţii. 
     Se împiedică de birou şi asta îl făcu să se răsucească ca un titirez.Văzu monitorul computerului care refuza să i se supună când dăduse comenzile de închidere asistemelor de întreţinere. Luptându-se cu spectrul morţii care începuse să-i umple conştiinţa, Engersol îşi canaliză furia într-o ultimă încercare de a se salva. Simţi cum corpul îi e străbătutde o doză masivă de adrenalină, ce îi dădu din nou putere. Apucă monitorul şi îl smulse din legăturile care-l conectau la tastatură. Se întoarse cu el în braţe şi îl azvîrli peste bazinul care conţinea creierul lui Adam. 
      - Nu! strigă acesta cu o clipă înainte ca geamul bazinului său să se facă ţăndări. 
     În timp ce Engersol se prăbuşi la podea, doborât de otravă, elementele nutritive ţâşniră afară din bazinul lui Adam. Creierul se deplasă solid, dar cu fluidul şi se scurse pe jos. O bucată de geam de pe drum tăie în două scoarţa cerebrală. 
      Când ajunse pe podea, legăturile care îl conectau cu computerul se desprinseră. 
     Nu mai conta însă. Adam murise în clipa în care geamul ascuţit penetrase creierul care însemna întreaga sa existenţă. 
     Murise exact la fel precum încetase din viaţă Timmy Evans cu un an în urmă. Măcar acesta nu-şi mai recăpătase conştiinţa. Adam se deşteptase şi creierul îi funcţionase în bazin, dovedind că, în ciuda tuturor eşecurilor, Engersol avusese dreptate. 
      Dar acum totul se terminase, nu numai pentru Adam Aldrich, ci şi pentru George Engersol. 
     Căutând o picătură de aer, cu vederea tulburându-i-se, Engersol muri cu ochii la bazinul în care trăise Adam, acum la fel de pulverizat precum era visul lui. 
      O clipă mai târziu, Jeff se prăbuşi şi el. Urmărise moartea lui Adam fără nici  emoţie.
       În afara zgomotului generatorului, laboratorul rămase tăcut. 

                                                             30.

                             Allen Dover se întorcea de la reşedinţa familiei Aldrich când auzi apelul dispecerului. Ceea ce îi comunică acesta i se păru o nebunie, Adam Aldrich şi Amy Carlson să fie încă în viaţă?
     Imposibil. Le văzuse chiar el cadavrele.
     Şi totuşi, deşi fu convins că era un apel în glumă, poate o şotie mai ciudată făcută de unul din puştii ăia superinteligenţi ai academiei, o luă spre instituţie. Oricum, voia să vorbească cu Jeff Aldrich. Găsise nişte hârtii ascunse în camera băiatului. Cu toate că nu se pricepuse să le descifreze prea bine, i se păruse evident că erau scheme electronice folosite la modelul de maşină în care se aflau Jeanette şi Chet când muriseră. Era oare posibil ca acest puşti să fi plănuit uciderea propriilor părinţi? Ştia, desigur, că aşa ceva era posibil - astfel de crime fuseseră comise de copii mai mici decât Jeff. Dover clătină, nedumerit, din cap. Ce fel de lume era aceasta care dădea naştere unor asemenea copii? 
      Parcă în faţa academiei. 
     Găsi în holul mare o mulţime de puşti, adunaţi laolaltă şi şuşotind între ei. Când îl zăriră la uşa de la intrare, aceştia îşi ridicară instantaneu vocile. Fiecare dorea să fie primul care să-i povestească ce se întâmplase. 
      - Au fost strigăte! rosti o fată, palidă. A fost al naibii de ciudat. Sunau de parcă veneau din interiorul pereţilor! 
      Dover se încruntă şi se întoarse spre un alt copil, un băiat cam de doisprezece ani. Era Brad Hinshaw, care aprobă, cu o încuviinţare a capului, vorbele fetei. 
     - A durat doar câteva minute, dar a fost, într-adevăr, ciudat. 
      Brad ezită înainte de a se decide să-i povestească poliţistului despre presupunerile lor. 
     - Există o legendă despre domnul Barrington, începu el. Se presupune că se mai întoarce din când în când. Noaptea îl poţi auzi în lift, dar... 
      - Bine, bine, i-o reteză Dover. Nu am venit aici ca să ascult poveşti cu fantome. Eu o să mă duc sus, iar voi o să staţi aici. 
     Îi ţintui cu cea mai aspră privire cu putinţă. 
     - Aţi înţeles sau chem să vină şi alţi poliţişti? Câţiva copii se dădură înapoi, iar restul părură descurajaţi în a-l urma, aşa că Dover se grăbi să urce la etajul patru, unde găsi o uşă încuiată. 
      Bătu cu pumnul, violent, în ea şi strigă: 
      - Josh? Eşti acolo?
     O tăcere scurtă. Apoi auzi o voce timidă venind prin uşa masivă de lemn. 
     - Cine e?
    - Poliţia, Josh. Sunt cel care a vorbit cu tine pe plajă. Îţi aduci aminte?
    Dover aşteptă din nou, după care auzi declicul broaştei. Uşa se deschise. Din cadrul ei, Josh îl privea speriat şi palid. 
      - S-a întîmplat ceva, şopti el. Ceva groaznic. Adam a murit. A murit şi doctorul Engersol şi Jeff şi Hildie şi... 
      Dover îşi făcu loc în cameră şi închise uşa după el, pentru a preveni situaţia în care ceilalţi copii ar fi venit să vadă şi ei ce se întâmpla. Poliţistul examină rapid încăperea. În afara cărţilor împrăştiate pe podea, totul părea normal. 
      Nu văzu niciun cadavru. 
      - Bine, spuse el îndreptându-se către Josh, care se dusese la birou şi se holba la un ecran de computer, în timp ce degetele îi alergau pe tastatură. Ce-ar fi să-mi explici... 
      - Uite! exclamă Josh. Uite, poţi să vezi cu ochii tăi! 
      Dover înconjură biroul, privi ecranul şi încremeni instantaneu. Simţi că i se face rău în faţa priveliştii. Se uita la un fel de laborator, pe a cărui podea zăceau două corpuri cu faţa în sus. 
      Le recunoscu imediat chipurile.
      Erau Jeff Aldrich, pe care îl văzuse cu mai puţin de o oră în urmă, şi George Engersol, directorul academiei. 
     - Sfinte Sisoie! îngăimă el, stupefiat. 
      Cu ochii aţintiţi pe ecran, i se adresă lui Josh: 
      - Ai spus că...
      Josh înţelese întrebarea înainte de a fi terminată. Tastă o comandă şi priveliştea se schimbă. 
      Dover o recunoscu pe Hildie Kramer, întinsă pe un fel de masă de operaţie. După poziţia în care stătea, îşi dădu seama că era moartă. 
     Atenţia i se îndreptă spre Josh. 
      - Ştii ce s-a întâmplat acolo jos? 
      Josh dădu afirmativ din cap. Obrazul îi tremura şi în ochi îi licăreau lacrimi pe care cu greu şi le putea stăpâni. 
     - P... parţial, murmură el. 
      Se concentra cât putu de tare spre a-şi recâştiga controlul şi-i povesti lui Dover tot ce ştia. 
     - N-am văzut totul, încheie el. O vreme, n-am văzut nimic, deoarece Adam a închis camerele de luat vederi. Dar după ce a murit... 
      - Josh, Adam Aldrich e mort de mai mult de două săptămâni! 
      - Nu, nu e adevărat! se tângui Josh. Era acolo jos! Creierul lui trăia încă! 
      Dover decise să nu se certe cu băiatul, convins fiind că, după cele trăite cu propriii ochi, era pe pragul unei crize de isterie. 
     - Bine, bine, rosti el împăciuitor. Ştii cum pot ajunge acolo jos? 
     - Cu ascensorul, îl informă Josh. Cred că l-am făcut să meargă din nou. Am pus la loc şi ventilatoarele şi am închis şi generatorul. 
      Dover îl privi uluit. 
      - Ventilatoarele? Un generator? Ce tot vorbeşti tu acolo? 
      - El i-a ucis! strigă Josh, de-a dreptul isterizat. Nu pricepi? Aşa i-a ucis! 
      - Ia-o mai uşor, Josh, îl calmă Dover. Lasă-mă să dau un telefon şi apoi o să cobor. 
      Scoase staţia de emisie-recepţie din centură şi transmise un mesaj rapid. Ceru trei ambulanţe şi mai mulţi poliţişti. 
      - Încă nu ştiu ce se întâmplă aici, dar o să revin în câteva minute.
       Îşi puse emiţătorul la loc şi o porni spre lift.
      - Vin şi eu, anunţă Josh.
       Dover îl privi pe puşti.
      - Fiule, nu cred că... 
       - E şi Amy acolo! ţipă Josh cu o expresie de încăpăţânare pe faţă. E prietena mea şi mi-a salvat viaţa. Hildie voia să mă lichideze şi Amy a oprit-o. Acum trebuie s-o ajut!
     Dover evalua rapid situaţia. Băiatul văzuse deja ce se întâmplase şi n-avea timp să se lupte cu el. În afară de asta, se părea că Josh ştia ce se experimenta în laborator. Se hotărî. 
      - În regulă. Vino!
      Liftul coborî încet. Josh îşi strecură, inconştient, mâna în cea a sergentului. Acesta i-o mângâie cu blândete.
     Ascensorul se opri şi uşile alunecară într-o parte şi alta. 
      - Isuse! murmură Dover când ieşi din cabină şi văzu corpul lui Jeff Aldrich zăcând în cadrul uşii laboratorului. 
      Cu Josh pe urmele lui, sergentul intră în laborator. Se opri să cerceteze corpurile lui Jeff şi Engersol pentru a vedea dacă aceştia mai dau vreun semn de viaţă. 
     Erau amândoi morţi.
       Se îndepărtă de cadavre şi studie bazinul sfărâmat şi masa de ţesut cerebral care se odihnea pe podea cu bucata de geam în ea. Apoi privirea i se îndreptă spre celălalt bazin şi spre obiectul cu aspect ciudat din interiorul lui. 
     Un creier. 
      Un creier uman, suspendat în ceva care semăna cu un fluid şi din care ieşea un labirint de sârme; alte tuburi şi mai multe sârme se puteau observa cum ies din arterele, venele şi nervii dela baza lui.
     Îl trecu un fior de groază. Inspectă maşinăria complicată care încercuia bazinul. O pompă mică funcţiona cu ritmicitate şi pe un monitor de deasupra bazinului se putea vedea încă activitatea acelui creier. 
      Sub monitor, o placă identifica cui aparţineau undele emise de acel cortex: 
      AMY CARLSON 
     Simţi cum îi vine să verse, dar se stăpâni. 
      - Nu e posibil! rosti el, inconştient, cu voce tare. 
     - Exact ca la curs, şopti Josh, înmărmurit. 
      - Curs? se miră Dover şi se uită la băiatul de lângă el. Despre ce curs e vorba, Josh?
    Josh vorbi fără a-şi lua ochii de pe monitor. 
      - Cursul doctorului Engersol. Seminarul lui despre inteligenţa artificială. Noi am monitorizat activitatea cerebrală a unei pisici.Tăcu, holbându-se la monitor.
     Amy? 
     Putea fi, oare, chiar ea? 
     Vru să plângă, dar îşi înghiţi suspinul care i se ridicase în gât, ameninţând să-l sufoce. 
     - N... nu e moartă, şopti el. Exact cum am spus. Trăieşte încă. 
     Dover ezită. 
      - Josh, ştii cum să lucrezi cu acest computer? Poţi să-l închizi? 
     Băiatul îşi mută privirea pe poliţist. 
      - Să-l închid? D... dar dacă îl închid Amy va muri. 
     Dover mângâie uşurel umărul lui Josh. 
      - E moartă deja, fiule, rosti el blând. Trebuie să fi murit. 
      Josh scutură, nervos, din cap. 
      - Nu e moartă, insistă el. Uită-te la ecran. Dacă era moartă nu mai existau niciun fel de unde cerebrale. Nici măcar nu sunt liniare. Ca şi cum... 
      Căută cuvântul potrivit.
      - Ca şi cum ar dormi sau aşa ceva! P... poate reuşesc să vorbesc cu ea. Poate reuşesc s-o trezesc! 
      - Fiule, asta e curată... 
     - Trebuie să încerc! 
      Puştiul se îndreptă spre tastatură şi începu să exploreze programele din calculator. Dover apucă receptorul telefonului care era agăţat de un perete al laboratorului şi formă un număr.
     Ştia că, la o asemenea adâncime, staţia sa era inutilă. 
     - Phil? rosti el când i se răspunse. Ştii unde locuiesc părinţii lui Amy Carlson? 
       - Nu e nevoie să-i caut, răspunse Phil Rico. Sunt aici şi vor să ştie ce înteprindem legat de fiica lor. 
     Dover oftă. 
      - Pune pe cineva să-i aducă aici, Phil. Se pare că fiica lor nu a murit. 
      Tăcere mormântală la celălalt capăt al firului. Apoi: 
     - Ai înnebunit, Dover?
      - Tu fă ce ţi-am spus, Phil.
       Închise telefonul şi se întoarse spre Josh. Se uită peste umărul băiatului la ecranul computerului, simţindu-se mai inutil decât se simţise vreodată până atunci în viaţa lui.

                                             31.

                  Frank Carlson manevră Honda sa închiriată într-un spaţiu strâmt, lângă maşina poliţiei care îi escortase până în faţa academiei. Se aflau deja acolo două ambulanţe. Opri motorul, dar nu făcu nicio mişcare pentru a coborî. Se uită uluit la mulţimea care se adunase în faţa vilei. 
      Stând lângă el, Margaret îşi strecură mâna într-a lui. 
     - Ce se întâmplă? şopti ea. De ce se află ambulanţele astea aici? Ce are loc aici? 
     Trecuse oare doar o jumătate de oră de când intraseră în sediul poliţiei din Barrington pentru a cere mai multe informaţii din partea echipei care investiga moartea fetiţei lor? Ziua ce trecuse şi-o petrecuseră, în amorţire, singuri, întrebându-se ce mai puteau obţine dacă rămâneau în Barrington. Încă doborâtă de şocul morţii fiicei ei, Margaret dorise să plece acasă. 
      - N-o s-o aducă înapoi, Frank, spusese ea încontinuu. Chiar dacă îl găsesc pe profesorul ăla, asta nu va schimba cu nimic situaţia. 
      - Nu putem să plecăm aşa, pur şi simplu, acasă! argumentase Frank. Ticălosul ăla ar putea fi încă în viaţă. Şi dacă e, vreau să-l văd! Vreau să aud cu urechile mele cum recunoaşte că mi-a ucis fata!
     De dimineaţă, Margaret se predase şi se duseseră împreună la poliţie ca să afle care era stadiul anchetei. Tocmai când discutau cu detectivul însărcinat cu acest caz, sergentul de serviciu îi întrerupsese şi îi trimisese aici. 
      - Vorbiţi cu sergentul Dover. Alan Dover. O să vă explice el ce se întâmplă, le spusese poliţistul. 
      Acum erau în maşină şi îi cuprinse teama. Ce legătură aveau ambulanţele şi patrulele de poliţie cu ei?
      Sau cu Amy? 
     - Ţi-e bine? o întrebă Frank pe nevastă-sa. 
      Margaret respiră adânc, apoi încuviinţă.
      - Cred că da. 
      Se autoîntări psihic pentru orice se va întâmpla şi ieşi din maşină. O porni spre ceata de oameni care vociferau. 
     - Doctorul Engersol e mort! exclamă cineva. 
      - Ca şi Hildie Kramer, replică altcineva. Au găsit-o într-un fel de laborator despre a cărui existenţă nu ştia nimeni! 
      Morţi? Doctorul Engersol şi Hildie Kramer? Margaret auzi cuvintele, dar nu le pătrunse înţelesul. Cei doi Carlson îşi croiră drum cât de repede putură şi ajunseră, în sfârşit, la treptele scării dinspre verandă. Un ofiţer de poliţie le bară calea de acces. 
      - Îmi pare rău, domnule. Nimeni n-are voie să intre acum în clădire. 
      - Îl căutăm pe sergentul Dover, îi comunică Frank. Suntem părinţii lui Amy Carlson. 
     Poliţistul şopoti cteva cuvinte în staţia lui, apoi se întoarse spre ei. 
     - O să vă primească în apartamentul lui Engersol. La etajul patru. 
     Încuviinţând din cap, Frank şi Margaret pătrunseră în imobil şi o luară în sus pe scări. Când ajunseră în faţa uşii apartamentului, Margaret îşi pierdu răsuflarea. Frank îşi puse braţul, instinctiv, în jurul umerilor ei. 
     Din ascensorul din apartament era scos corpul lui Jeff Aldrich acoperit cu o pătură. 
    Dând ordine în staţie cu voce scăzută, Dover le făcu semn să intre. Îşi termină conversaţia şi îşi îndreptă întreaga atenţie către ei. 
     - Domnul şi doamna Carlson?
     Frank încuviinţă, scurt, din cap. Palidă, Margaret apucă cu degetele, strâns, braţul bărbatului ei. 
     Dover îşi alese cu grijă cuvintele şi începu să-i informeze în legătură cu cele întâmplate în acea dimineaţă. La sfârşit, se uită în ochii lui Frank şi încercă să explice ce i se întâmplase fetei. 
     - Nu sunt încă siguri de nimic, rosti el prudent, nevrând să le dea false speranţe. Se pare însă că creierul fiicei dumneavoastră se află încă în viaţă. 
     Margaret simţi că o apucă ameţeala. Faţa i se făcu pământie. 
     - Î... în viaţă? îngăimă ea. D... dar a murit! Corpul ei... 
       Vorbele îi muriră pe buze când îşi aminti de cuvintele ciudate din raportul medicului legist, cuvinte pe care Frank refuzase să le accepte. 
      Creierul fetei lipsea din cutia craniană. 
     "Un peşte", sugerase cineva. Sau vreun alt animal. 
     Dar acum... 
     - Nu, scânci ea. Nu e posibil. E moartă! Fiica mea e moartă!
     Mâna lui Frank alunecă pe şoldul ei şi o conduse către canapea. 
     - Stai jos, iubito. Încearcă să nu... 
     - Nu! 
     Margaret respinse mâna lui. Tremurând, se întoarse spre a-l privi pe Dover. 
     - Vreau să văd ce-i acolo jos! declară ea. Dacă creierul fetei mele trăieşte încă, vreau să-l văd! 
     - Doamnă Carlson... începu sergentul, dar se opri când văzu hotărârea din ochii femeii. 
     - Bine, rosti el, supus. O să vă duc jos, dar vreau să înţelegeţi că tot ce a avut loc acolo jos a fost cel mai cumplit experiment imaginabil. Din câte ştiu, cel puţin unul dintre copiii despre care s-a spus că s-a sinucis, n-a făcut-o. Iar ceea ce i s-a întâmplat fiicei dumneavoastră e... de neînchipuit. 
    Îi conduse în cabina liftului. În timp ce liftul coborî încet în măruntaiele imobilului, făcu tot  posibilul pentru a-i pregăti cât mai bine pentru a rezista în faţa celor pe care le vor vedea. 
     Bine că fuseseră luate de acolo cadavrul doctorului şi al lui Jeff Aldrich, precum şi creierul lui Adam Aldrich.
     Laboratorul era de acum plin de lume; Josh MacCallum se afla încă acolo, alături de alţi doi poliţişti şi de un bărbat în haină albă, care părea a fi doctor. 
     Ochii femeii se fixară pe obiectul din bazin. Nu era capabilă să creadă cele ce i se povestiseră. 
     - Nu, îngăimă ea din nou. Nu se poate. Vă rog, spuneţi-mi că... 
        Vocea i se stinse, nu mai găsi cuvinte. 
     Bărbatul cu haina albă se răsuci pe călcâie cînd auzi vocea ei. Alan Dover iI informă discret cine era. 
    - Eu sunt Gordon Billings, doamnă Carlson, spuse bărbatul. Sunt de la centrul medical al universităţii. Nu ştim încă cu precizie ce se întâmplă. Nu vă pot spune decât că acel creier din bazin e uman şi se pare că e al fiicei dumneavoastră. 
    - Trăieşte? întrebă Frank. 
    Gordon Billings îşi compuse o faţă sceptică. 
     - Biologic, da, trăieşte. Dar nu ştiu ce să vă spun din punctul de vedere al viabilităţii lui ca organ inteligent.
    Frank deveni sever.
     - Spuneţi-ne ce ştiţi, ceru el. Sau ce bănuiţi. Noi suntem părinţii ei şi avem dreptul să aflăm ce i s-a întâmplat. 
     Josh interveni, uitându-se la ei: 
     - Doctorul Engersol i-a scos creierul, rosti el. L-a legat de un computer. A făcut la fel şi cu Adam Aldrich. 
     Margaret simţi cum îi tremură genunchii. Se prăbuşi pe unul din scaunele care flancau biroul. 
    - De ce? şopti ea. Ce...?
    Nu fu în stare să termine întrebarea. 
     - N-a murit, doamnă Carlson, o informă Josh, cu voce tremurătoare. E numai adormită.
     Adam i-a făcut ceva şi ea a adormit!
     Margaret îl privi şocată pe Gordon Billings. 
     - E adevărat? 
     Billings înălţă, stânjenit, din umeri. 
     - Se află într-un fel de comă profundă. Dar mie mi se pare că e departe de a fi adormită. 
     Arată de parcă creierul i-ar muri, încetul cu încetul, deşi instrumentele care-i monitorizează activitatea indică că e sănătoasă din punct de vedere fizic. 
      - Sănătoasă?! izbucni Frank. 
     Ochii lui fixară bazinul şi simţi un val de mânie cum îl copleşeşte. 
      - Asta nu e fiica mea! declară el. Nu e Amy! 
        Vocea începu să i se ridice. 
     - Să nu-mi spuneţi că asta e Amy! Pricepeţi? N-o să accept că acest... acest lucru... face parte din fetiţa mea! Nu!
    Începu să plângă cu sughiţuri. Furia i se transformase în durere când pătrunsese adevărul celor întâmplate fiicei sale. 
     - Nuuu..., se tângui el din nou. Nu cu Amy! Nu cu micuţa mea Amy! 
     Când gemetele lui disperate umplură încăperea, pe ecranul ce afişa encefalograma fetei apăru o schimbare. 
     Brusc, cursul blând al liniilor fu întrerupt de un puls. 
     - V-a auzit! strigă Josh. V-a auzit Amy! 

     Din afara beznei tăcute în care se retrăsese Amy, se auzi o voce care îi strigă numele şi care se stinse aproape la fel de rapid precum apăruse. Primul impuls al ei fu să ignore stimulul, să se retragă şi mai adânc în carapacea pe care şi-o construise în jurul minţii.
    Şi totuşi vocea pe care o auzise îi era familiară. 
     Nu era Adam. 
     Nu era nici doctorul Engersol. 
     Cu toate astea, era familiară. 
     Îngrozită, îşi strânse carapacea şi mai aproape de ea, poruncindu-şi să nu răspundă nici unui stimul, să nu se lase momită în vreo capcană întinsă de Adam. O chinuiau încă amintirile demonilor şi simţea frica care o înconjura ca pe un lucru palpabil. 
     Şi totuşi! O parte minusculă din mintea ei răspunse acelei voci. Aproape inconştient, îşi întredechise carapacea. Începu să iasă din ea, explorând grijulie lumea din afară propriei sale minţi. 
     Simţi instantaneu că se schimbase ceva. 
     Dispăruse cacofonia de stimuli care o asaltaseră mai devreme. Ezită, convinsă fiind că în orice moment Adam îşi putea da seama că ea se redeschisese şi îşi lăsase garda jos şi, ca atare, el putea să atace din nou. 
     Nu veni niciun atac. 
     Îşi deschise carapacea şi mai mult şi îşi lăsă mintea să iasă din ea. Rămase prudentă şi începu să caute prin circuitele computerului arme, convinsă fiind că ele există încă şi sunt îndreptate împotriva ei. 
     Încet, încet, realiză că Adam dispăruse. Nu-i mai simţea prezenţa şi nici nu mai detecta stimulii emanaţi de creierul lui.
     Se ascundea şi el? Se închisese şi el, aşteptând ca ea să îşi abandoneze toate protecţiile ca să se năpustească asupra ei într-un asalt final?
     Continuă explorarea şi inspectă universul din microcipuri şi datele stocate acolo. 
     Nu se vedea nicăieri nicio urmă din Adam. 
     Cu toate astea, se auzeau voci în microfon. Era o bolboroseală ininteligibilă, era instantaneu digitalizată şi transmisă spre creierul ei.
     Îndepărtă complet carapacea şi căută prin computer vreun indiciu asupra celor întâmplate, o explicaţie pentru dispariţia lui Adam. Descoperise deja că sistemul de întreţinere a creieruluilui nu mai funcţiona şi nu putea găsi nicăieri vreo urmă a activităţii minţii sale. 
     Hoinărind prin computer, descoperi fişierele de arhivă, condensate, pe care puternicul Croyden le generase la fiecare fază a experimentelor făcute în laborator. Le revăzu integral într-o secundă şi urmări cele întâmplate pe timpul cât ea se refugiase în ea însăşi. Evenimentele fuseseră mai dramatice decât îşi imaginase. 
     Prin intermediul camerelor de luat vederi spânzurate de tavan îşi zări părinţii în laborator. 
     Era şi Josh acolo. 
     Erau şi alţi oameni, pe care nu îi recunoştea. 
     Erau ei la curent cu cele întâmplate în laborator? Sau cu motivul acelor evenimente?
     Constată că mintea îi lucra la capacitatea completă. Începu să lucreze cu febrilitate, pentru că îşi dădu brusc seama că totul trebuia să ia sfârşit şi trebuia să se pregătească pentru acest final. 

     ― Ce e? şopti Margaret Carlson cu privirea atrasă de monitor. 
     Gordon Billings se uită cu uimire în aceeaşi direcţie. Ceea ce vedea era o imposibilitate. Şi totuşi se afla acolo! Erau şi undele alfa şi undele beta, atât de familiare. Şi nu exista niciun dubiu asupra celor comunicate de ele. 
     - Se deşteaptă, spuse el încetişor. Devine conştientă. 
     - Conştientă? repetă Frank Carlson. Dar e imposibil! În bazinul ăla nu e Amy! Acolo nu e nicio fiinţă omenească! Nu e nimic altceva decât o masă de ţesut! Pentru numele lui Dumnezeu, să închidă cineva blestemata asta de maşină şi să lase creierul ăla să moară! 
     Vorbele lui răsunară în toată camera. O clipă, nimeni nu scoase nici o vorbă. Când Gordon Billings deschise gura să spună ceva, din difuzorul din tavan se auzi o voce: 
     - Nu încă, tati, rosti Amy. Nu sunt gata. 
     Frank încremeni. La sunetul vocii fiicei ei, Margaret se uită, instinctiv, de jur împrejurul camerei, ca şi cum s-ar fi aşteptat cumva s-o zărească pe fată ascunsă în vreun loc. 
     - Amy? îngăimă Josh. Eşti bine? Ce s-a întâmplat?
     Toţi adulţii din cameră se holbară la băiat, care părea să accepte că ei toţi o ascultau pe Amy Carlson, fapt care li se părea tuturor inacceptabil. Înainte ca vreunul dintre ei să reacţioneze, Amy vorbi din nou: 
     - Adam a încercat să mă rănească, explică ea. A vrut să mă înnebunească şi a trebuit să mă ascund de el. 
     Josh se încruntă şi încercă să înţeleagă la ce se referea ea. Unde să se ascundă? Cum? 
     - Dar ce s-a întâmplat? întrebă el din nou. Au murit cu toţii, Amy. Şi Jeff, şi Adam, şi doctorul Engersol. Şi Hildie. Sunt toţi morţi. 
     Amy nu zise nimic. Peste câteva clipe vorbi din nou, cu voce tremurătoare: 
     - Adam i-a ucis, Josh. El a preluat controlul asupra tuturor, inclusiv ascensorul. N-am vrut ca Hildie să moară, dar el a preluat totul şi a omorât-o. I-a omorît pe toţi. 
     Creierul ei continuă să lucreze. Manipula date din băncile imense din interiorul Croydenului şi trimitea şi recepţiona stimuli cu o viteză mult mai mare decât era capabil computerul să genereze. 
     - O să mă vezi imediat, mamă, şopti ea. O să apar pe ecranul de deasupra bazinului meu. Nu trebuie decât să te uiţi în sus. Şi eu te văd. Primesc imagini de la cameră şi ele sosesc în mintea mea tot atât de clare ca şi cum aş avea încă ochi. N-am murit, mamă. Sunt doar...diferită, cred! 
     Deşi nu credea o iotă din ceea ce auzea, Margaret se uită înspre monitor, la fel cum făcură şi ceilalţi. 
     Construită de Croyden pe baza instrucţiunilor generate de mintea fetei, imaginea ei se formă, încetul cu încetul. Era portretul, uşor de recunoscut, al unei fete pistruiate, cu părul roşcat şi cu faţa încadrată de o ploaie de şuviţe ondulate. Şi totuşi nu era în totalitate Amy. Se schimbase ceva în fizionomia ei. 
     Margaret scoase un scâncet şi se agăţă de mâna soţului ei. 
     - Nu-ţi porţi ochelarii, rosti Josh. 
     Amy zâmbi.
     - Îi urăsc! I-am urât întotdeauna. Aşa că nu mă mai imaginez cu ei. În afară de asta, nu cred că mai am nevoie de ei, nu-i aşa? 
     - Nu e aievea, îngăimă Frank. Nu e posibil ca asta să se petreacă în realitate! 
     Ochii fetei îşi schimbară poziţia pe ecran ca şi cum se uitau acum la el. 
     - Dar totul e real, tati. Sunt chiar eu. Nu ştiu nici eu să-ţi spun cum funcţionează totul. E ca şi cum computerul e acum corpul meu. Ştiu cum să-l folosesc şi să-l fac să meargă, şi să facă ce vreau eu de la el. 
     - Nu! strigă Margaret.
     Se ridică în picioare şi făcu un pas către bazin. 
     - O să te scoatem de aici! Trebuie să existe ceva... 
     - Nu există, mamă, o întrerupse Amy. M-am gândit şi eu la asta multă vreme. Dar nu există nicio posibilitate. Am studiat totul şi nimeni nu-mi poate pune creierul înapoi într-un corp. 
     Sunt prea multe chestiuni delicate pe care nimeni nu le cunoaşte. Şi chiar dacă ar exista cineva care s-o facă, asta ar însemna ca altcineva să fie obligat să moară pentru ca eu să pot beneficia de acel corp. 
          Vocea îi căpătă, pentru prima dată, o nuanţă de mânie. 
      - Şi asta ar însemna că nu va fi nicio diferenţă faţă de ce ne-a făcut doctorul Engersol lui Adam şi mie. 
     - Nu! exclamă din nou Margaret, ca şi cum acest cuvânt era singur în stare să înlăture adevărul celor spuse de Amy. Trebuie să fie ceva! Trebuie să existe o cale! 
     - Există una, mamă, rosti Amy cu blândeţe. Pot face eu însămi ceva. Îmi pot lăsa creierul să moară. 
     Margaret icni şi privirea i se mută spre soţul ei. 
      - Ce tot vorbeşte ea acolo? se tângui ea. Ce vrea să spună? 
     - Nu pot trăi aşa, mamă, continuă Amy. Ştiu ce au păţit Adam şi ceilalţi. Adam s-a schimbat, mamă. Nu mai semăna cu el însuşi. A început să urască pe toată lumea. Dacă doctorul Engersol nu l-ar fi omorât, ar fi putut face orice şi-ar fi dorit. Ar fi fost capabil să intre în orice computer, de oriunde, şi ar fi făcut ce ar fi vrut. Iar dacă mintea mea rămâne în viaţă, şi eu voi păţi la fel. 
      - Dar ai putea să rămâi aici, protestă Josh, agăţându-se instantaneu de cele spuse de fată. Dacă n-ar exista conexiune între computer şi modem... 
      Pe monitor, Amy negă din cap. 
      - Nu vreau să fac asta, Josh. Nu vreau să rămân închisă aici pentru totdeauna. Aşa că am să plec. O să închid acest proiect şi o să mă sting. 
      - Nuu! Să nu mori, Amy! Te rog? 
     Pe monitor, Amy zâmbi.
      -Trebuie să înţelegi, Josh! Trebuie să mă sting acum. E singurul lucru bun pe care-l pot face. 
      Ochii i se deplasară, părând că o fixează încă o dată pe maică-sa. 
      - Te iubesc, mamă, rosti ea încet. Şi sunt bucuroasă că ai venit. Aşa am avut, cel puţin, şansa de a-mi lua adio de la tine. 
     Margaret se aruncă încă o dată asupra braţului lui Frank. 
      - Opreşte-o, Frank, îl imploră ea. N-o lăsa să facă asta! 
     Frank însă clătină din cap. Ascultase cu atenţie vorbele fetei lui.
     - E-n regulă, Amy, şopti el. Fă orice ai de făcut şi adu-ţi aminte că te iubim. Te-am iubit dintotdeauna şi te vom iubi mereu.
     Zâmbetul de pe faţa fetei dispăru. 
     - Şi eu te iubesc, tati, zise ea blând.
     Lumea adunată în încăpere privi apoi cum imaginea ei se estompează încet. O clipă mai târziu, începură să sune alarmele ce avertizau că sistemul de întreţinere a creierului ei începea să fie deconectat. 
      - Fă ceva! urlă Margaret. Pentru numele lui Dumnezeu, să facă cineva ceva!
     Josh se apucă, instantaneu, să încerce reîncărcarea programelor care erau eliminate din memoria computerului. 
     Tastatura refuză să răspundă. 
     Priviră toţi, neajutoraţi, cum Amy Carlson îşi dete, într-un târziu, duhul. 

                                EPILOG

                  Josh se afla acasă, în Eden, de aproape o săptămână. Porni spre casă de la ore şi gândurile i se întoarseră din nou la cele întâmplate în Barrington cu numai câteva zile în urmă. 
     Descoperi că se gândea la evenimente din ce în ce mai mult, în ciuda faptului că mama lui şi toţi ceilalţi îi spuseseră că e mai bine să încerce să uite. 
      Dar cum putea uita?
     Fusese acolo! Văzuse! 
      Văzuse corpul lui Hildie în lift şi apoi pe Jeff şi pe doctorul Engersol cum zăceau pe podeaua laboratorului.Văzuse creierul lui Adam, mort aflat într-o băltoacă de apă. 
      Şi creierul lui Amy, încă viu în bazinul lui, conectat încă la computer.Văzuse acelaşi creier cum moare. 
     Nu văzuse pe nimeni murind înainte. Imaginile de pe monitoare erau încă vii în mintea lui ca şi afişajele care nu mai indicau nimic. Le privise vreme îndelungată, apoi ochii i se îndreptaseră spre masa de ţesut ce plutea în bazin. 
      Nu arăta deloc altfel. Circumvoluţiunile păreau nemodificate, iar culoarea era acelaşi cenuşiu închis, brăzdat de reţeaua sângerie a vaselor de sânge. 
     Nu era corect.
     Dacă Amy era moartă, creierul ei trebuia să arate altfel. 
     Dar nu arăta. Într-un târziu, se uitase în sus când simţise cum i se aşază mâna lui Alan Dover pe umăr. 
      - Chiar a murit? întrebase el, tremurând. 
     - Mă tem că da, îi răspunsese poliţistul. Haide! Ce-ar fi să mergem împreună afară? Nu mai e nevoie de noi pe aici. 
      Călătorind cu ascensorul secret, Josh simţise un fior gândindu-se la ce păţise Hildie. Oare avea să-şi amintească mereu de acest episod când va folosi un ascensor?
      Când ajunseseră în apartamentul doctorului, ignorase vechiul lift ce aştepta încă la etajul patru şi optase pentru coborârea pe scări. 
     - A fost chemată mama ta, Josh, îl informase Dover. O să fie aici diseară ca să te ia acasă. 
      Josh abia avusese puterea să audă aceste cuvinte, îl copleşiseră emoţiile încercate pe tot parcursul dimineţii. A început să plângă, aruncându-şi braţele în jurul poliţistului, în ciuda faptului că toţi prietenii lui îl urmăreau. 
      - Gata, gata, îl calmase Dover. S-a sfârşit totul. Dar nu se sfârşise. Petrecuse tot restul zilei discutând cu poliţiştii, cu doctorul şi cu o groază de oameni al căror nume nu şi-l mai amintea. 
      Răspunsese pe cât putuse la toate întrebările şi repetase explicaţia celor întâmplate cu el când îşi montase masca de iluzionare a realităţii şi-l văzuse pe computer pe Adam. Încercase chiar să le demonstreze, dar când se urcaseră în camera lui şi el dăduse drumul la computer şi-şi montase masca şi mănuşa, acestea nu funcţionaseră. 
      Ştia ce se întâmplase: înainte de a muri, Amy ştersese toate programele întocmite de doctor şi care-i permiteau lui să vadă în interiorul computerului. 
      Pentru că era convins că asta făcuse el de fapt. 
      Nu fusese o simulaţie. 
      Programul fusese întocmit astfel încât Adam să-i arate lui cum era să fii în interiorul maşinii, să faci parte din lumea în care fuseseră introduşi el şi Amy. 
      Acea lume care îi dăduse lui coşmaruri şi-l făcuseră să creadă că a înnebunit.
     Când Josh terminase să le povestească tot ce ştia, venise maică-sa să-l ajute la împachetatul hainelor şi cărţilor, şi el îşi luase adio de la cei câţiva puşti care mai erau încă acolo. 
     Părinţii copiilor veniseră pe tot parcursul zilei în şcoală, le împachetaseră urgent lucrurile şi-i luaseră acasă. Josh ştia de ce făceau asta şi totuşi i se păruse ciudat, pentru că experimentul doctorului fusese distrus, iar el murise. 
      Majoritatea copiilor nu fuseseră implicaţi în experiment. Părinţii însă îi luaseră acasă, spunând aceleaşi vorbe pe care i le spusese şi maică-sa: "Ştiam eu că e ceva necurat la mijloc! Din prima clipă când am pus piciorul aici, am ştiut că ceva nu e în ordine". 
      Josh nu-i crezuse pe nici unul. În definitiv, şcoala arăta încă la fel ca întotdeauna, cu aceeaşi pajişte mare şi verde din faţa reşedinţei şi cu aceiaşi copaci în cerc unde o întâlnise pentru prima dată pe Amy.
     Când se urcaseră în maşină şi o luaseră spre orăşel şi spre micul han în care trebuiau să-şi petreacă noaptea, el privise tot timpul prin fereastra din spate, cât putuse de mult, ştiind că nu va mai vedea niciodată academia şi pe nici unul din puştii care-i fuseseră prieteni. 
      În noaptea aceea nu putuse adormi vreme îndelungată.
     Ascultase cum se sparg valurile de ţărmul de sub han, întrebându-se cât timp va trece până ce le va mai auzi din nou.
     Şi cum va fi când se va duce înapoi, la vechea şcoală din Eden. 
      Nu vor mai fi cursuri ca la academie, iar el va trebui să stea din nou întreaga zi, pretinzând că ascultă pe vreun profesor care va vorbi despre lucruri pe care el le ştia deja. 
          Va fi nevoit să asculte din nou bătaia de joc a tuturor celorlalţi copii şi să pretindă că nu-i pasă, că e lipsit de importanţă faptul că n-are nici un prieten cu care să discute. 
      Cel puţin însă nimeni din Eden nu va încerca să-i facă ceea ce doctorul Engersol le făcuse lui Amy şi lui Adam.
      Ei erau acum morţi, iar el era încă viu şi se ducea înapoi la Eden.
     Adormise când soarele era pe punctul de a răsări. Pe drumul spre casă nu vorbise. Se ghemuise într-un colţ, pe scaun, şi se uitase tot timpul pe geamul portierei. 
     Iar acum, la o săptămână distanţă, era ca şi cum nu fusese niciodată plecat. 
       Deşertul nu se schimbase; soarele ardea încă, iar peisajul vălurit continua să fie dezolant de pustiu, cu excepţia pământului răscopt de soare şi a cactuşilor.
     Dar acum simplitatea lui familiară îi făcea bine lui Josh. 
      Nici şcoala nu mai era chiar la fel: din nu se ştie ce motiv, descoperi că poate fi atent la ore, iar profesorul păru că a renunţat să-l mai scoată în relief. 
      Iar azi, când părăsise şcoala, descoperi că se află lângă trei colegi de clasă. În loc de a se îndepărta de el, aceştia i se adresară. Parcurse alături de ei o bucată de drum şi se duse cu ei să vâneze broaşte râioase. 
       Ajunse, într-un târziu, acasă şi urcă scările spre etajul doi, către micul apartament de acolo, ce adăpostea camera bine cunoscută lui. 
     Nu semăna deloc cu cea de la academie, dar îi oferea şi ea siguranţa confortabilă a familiarităţii. O salută pe doamna Hardwick, care duse un deget la buze şi arătă înspre Melinda, ce dormea în ţarcul ei. Se îndreptă spre odaia lui întrebându-se de ce trebuia să tacă din moment ce televizorul bubuia atât de tare încât putea fi auzit de afară. 
      Dar nici acest lucru nu-l mai supăra ca pe vremuri. Îşi aruncă cărţile pe pat, se duse la birou şi dădu drumul la computer. 
      Era acelaşi computer pe care îl avusese la academie. Când plecase de acolo, îl lăsaseră să-l ia cu el. 
      - N-au intenţii rele, aşa că n-o să-i pedepsesc, spusese mama lui. Dar îi dăduse voie să ia aparatul cu el. Odată ajunşi acasă, ea nici nu crâcnise măcar când el insistase să conecteze singur modemul la linia telefonică, fără a-i mai aştepta pe cei de la compania de telefoane. 
      - Dacă îl distrugi, o să-l răscumpăr din banii tăi de buzunar, îl ameninţase ea. 
      El se mulţumise să zâmbească. În cinci minute modemul lucra perfect. 
     Aşteptă cât computerul îşi termină iniţializarea, apoi intră în programul de comunicaţii, care-i permitea să se conecteze cu alte computere care beneficiau de acces prin telefon. 
      Sau care îi dădea posibilitatea de a activa un program de formare aleatorie a numerelor detelefon, ce se repeta până făcea o conexiune cu cineva. 
      Se aşeză la birou şi cântări opţiunile sale, dar, brusc, computerul ţiui discret pentru a-l avertiza că primise un apel. 
      Josh se încruntă. Aşteptă până ce se făcu legătura. Ecranul se şterse, gata de a accepta un mesaj. 
      În locul unui mesaj, pe el apăru o imagine. 
      Amy Carlson, care îi zâmbea. 
      - Hello, Josh, rosti ea prin difuzorul din computer.
     Josh încremeni, holbându-se la imagine. 
      Nu era cu putinţă! Amy era moartă! 
      O privise cum moare!
      Dar iat-o acolo, cu ochii albaştri care râdeau zglobii deasupra feţei pistruiate, cu şuviţele roşcate prăvălindu-se peste frunte întocmai cum şi le amintea el. 
     - Hei, spune ceva! se plânse Amy. O să deschid o linie de mesaj şi o să poţi comunica prin tastare, bine?
     Pe fundul ecranului se deschise o fereastră şi începu să licărească un cursor, invitându-l săscrie ceva. El ezită, apoi scrise: 
      AMY? UNDE EŞTI?
     Pe ecran zâmbetul ei deveni enigmatic. 
     - Acum mă aflu pretutindeni. 
     "Eşti moartă", tipări Josh. "Ţi-am văzut creierul cum moare." 
     Amy încuviinţă. 
     - A şi murit, rosti ea. Dar eu nu. Trăiesc încă. Doar că am plecat de acolo. 
    Josh simţi că-i iau foc creierii. A plecat? Unde? Cum? Era cu neputinţă! 
    "Cum?", tastă el. 
     - A fost uşor, îl informă Amy. Ştiam ce avea să se întâmple. Imediat ce Engersol şi-a dat seama că nu ne poate controla, am simţit că o să încerce să ne ucidă. Iar eu nu voiam să mor. 
    Aşa că m-am duplicat.
    Josh se încruntă şi tipări: 
    NU ÎNŢELEG! 
     - Ba da..., rosti ea zâmbind poznaş. Ştii cum lucrează creierele. Nu sunt decât nişte computere mari. Aşa că am copiat întreaga structură a creierului meu. Celulele şi nervii sunt exact ca nişte microcircuite, decât că sunt mult mai complicate, cu miliarde şi miliarde de conexiuni. Am descoperit însă că le pot copia, aşa cum copiezi tu fişiere. Astfel m-am duplicat pe mine însămi. Mi-am duplicat toate celulele din creier şi toate conexiunile nervoase, ca şi întreagamea memorie. Şi a mers, Josh. Merge chiar mai bine decât proiectul doctorului, pentru că acum nu mai am nevoie nici măcar de creier. 
     Josh privi uluit ecranul şi simţi un fior rece pe şira spinării. Chiar era posibil? Oare îi spunea ea adevărul? Îşi adună tot curajul şi tipări altă întrebare: 
     UNDE EŞTI? 
     Amy râse. Sunetul spart fu distorsionat de difuzorul subţire din computer. 
     - La început am fost în Croyden. Iar o copie a mea se află încă acolo. Dar am început să mă deplasez, iar acum sunt pretutindeni, Josh. Mă aflu în cel mai mare computer din Pentagon şi sunt şi în cel din depozitele în care se păstrează toate valorile bancare. Mi-am trimis o copie într-un computer din Japonia şi alta în Germania. 
     Josh rămase perplex. Pielea începu să i se strângă pe el când înţelese ce se întâmplase. 
     - Pot face orice vreau, Josh! Orice vreau!
     Josh detectă în vocea ei o nuanţă de duritate. Văzu că şi chipul i se schimbase. 
     Nu, nu chipul. 
     Ochii ei. 
     Păreau că strălucesc, că au ceva scânteietor în ei, ca şi cum abia aşteptau să poată ieşi din tubul monitorului ca să-l apuce. 
     Se întâmplase! Aşa precum spusese chiar ea că o să fie.
    Se schimbase, ca şi Adam. 
    Nu mai era acea Amy pe care o ştia el. 
    Era un demon. 
     Monstrul continua să-i vorbească, ademenindu-l, spunându-i că descoperise un alt loc şi un alt proiect identic aceluia de la academie. Josh îşi dădu, brusc, seama ce voia ea de la el. 
     Îl voia pe el. 
     Era singură şi dorea ca el să i se alăture. 
     Simţi ghearele îngheţate ale fricii apucându-l. Întinse mâna şi stinse computerul. 
     Când maică-sa reveni de la lucru, o oră mai târziu, maşinăria se odihnea pe coridor, în faţa uşii de la intrare. 
     - Josh? rosti Brenda când intră în apartament. Ce caută computerul tău afară? 
     De pe canapeaua de unde urmărea televizorul, Josh vorbi fără a se uita la ea. 
     - Nu-l mai vreau! 
     Brenda se miră. 
     - Nu-l mai vrei? De ce? Ai fost întotdeauna nebun după computere. 
     Josh o privi. 
     - Tocmai de aceea nu-l mai vreau, spuse el. Nu vreau să înnebunesc. 
     Brenda fu pe punctul de a se certa cu el, dar în acel moment o boare de vânt îndepărtă draperia din faţa ferestrei deschise şi goni umbra de pe faţa băiatului. Când îl văzu mai bine, Brenda îşi dădu seama că în acea după-amiază se întâmplase ceva.Ceva despre care Josh nu-i va vorbi niciodată. 
     Dar care îl schimbase. 
     Pentru totdeauna. 
     Brenda MacCallum simţi, pentru prima dată de când îl adusese de la academie, că fiul ei va fi bine.
....................................