Umbra, John Saul

...........................................
                               X.

             - C....... cred că e-n regulă, rosti Carolyn Hodges. Atâta vreme cât studiezi, eu... 
     Josh ridică mâna. 
     - Pot să mă duc şi eu cu Jeff? întrebă. Lucrez la acelaşi proiect. 
     Carolyn ezită. Ochii ei îl priviră pe Jeff. Spre uşurarea lui Josh, acesta îl susţinu. 
     - E un proiect asupra biologiei inteligenţei, improviză Jeff. Trebuie să facem cercetări asupra relaţiei dintre hormoni şi inteligenţă. Doctorul Engersol spune că... 
     Carolyn îşi ridică mâinile în semn de protest. 
     - Bine, bine. Şi voi doi şi oricine altcineva care vrea vă puteţi duce la bibliotecă. Dar vă ţineţi de cuvânt, da? 
     Clasa îşi murmură acordul instantaneu, apoi copiii îşi adunară lucrurile şi se îndreptară spre uşă. Câteva clipe mai târziu, ei năvăliră afară şi majoritatea lor apucând către bibliotecă, la o sută de metri mai încolo. Pe drum, Josh se trezi alături de Jeff Aldrich. 
     - Ştii unde locuieşte Steve? întrebă el. 
     Jeff se miră. 
    - Adică nu vrei să mergi la bibliotecă şi să lucrezi la proiect?
      Josh se roşi uşor. 
    - Mersi că nu i-ai spus, rosti el. Chiar ai un proiect la care să lucrezi?
      Jeff izbucni în râs. 
    - Pe dracu', nu! Nu voiam să mai stau acolo încă o oră. Deci: de ce vrei să ştii unde locuieşte Conners?
      Josh îşi linse buzele nervos. 
    - Vroiam să aflu ce se înâmplă. Asta-i tot. Adică, dacă nu se ştie nici măcar unde e el, ce înseamnă asta? 
    - Deci vrei să mergi să vezi?
      Josh încuviinţă. Cei doi băieţi continuară drumul către bibliotecă, dar, când fură siguri că nu mai pot fi observaţi din vilă, o tăiară spre ieşirea din campus. 
     Ajunseră, cincisprezece minute mai târziu, pe trotuarul din faţa casei de pe strada Solano, în spatele căreia era mica reşedinţă pentru oaspeţi pe care o închinase Conners. Josh privi împrejur după maşina profesorului. Nu se vedea nici urmă din ea. 
     - Vrei să priveşti pe fereastră? propuse Jeff. Josh ezită, cu ochii spre una din ferestrele din faţă ale casei proprietăresei. 
    O femeie în vârstă se zgâia la ei. Când Josh realiză aceasta, îi făcu semn cu mâna şi alergă la uşă. Ciocăni. Imediat femeia deschise, privindu-l mustrător pe Josh. 
     - Băieţi, n-ar trebui să fiţi la şcoală? întrebă ea cu voce dezaprobatoare. 
     - Îl căutăm pe domnul Conners, explică Josh. E unul din profesorii noştri şi n-a venit la şcoală azi. 
     - Aa, voi sunteţi de la şcoala aia pentru copii deştepţi, nu?
     - Da, doa'nă, murmură Josh, stânjenit, şi se uită la Jeff care, din şosea, se bucura de stinghereala lui. 
     - Şi v-au lăsat ăia să vă vânturaţi prin oraş toată ziua? continuă femeia. 
     Josh ezită. 
     - Îl căutăm pe domnul Conners, repetă el. N-am vrut decât să vedem dacă e aici. 
     - Ei bine, nu e, răspunse, în sfârşit, ea. I-am auzit maşina în zori, ca întotdeauna. Nu ştiu de ce nu poate alerga el prin împrejurimi dacă tot îi place, dar nu te poţi pune cu tineretul de azi. Oricum, nu s-a întors de atunci. 
     - Să alerge prin împrejurimi? se miră Josh. De ce ar face el asta? 
      Ochii femeii se îngustară şi ea ridică vocea. 
     - N-o face! Nu mă asculţi, tinere? Am spus că asta ar trebui să facă! Dar el se duce cu maşina până la turn, apoi aleargă două mile în sus şi fuge înapoi. Nu întrece orice închipuire? 
     - Turn? se miră din nou Josh. Unde...?
    - Ştiu eu unde e, interveni Jeff. Haidem. 
     Josh şovăi, dar iritarea din vocea femeii, combinată cu faptul că Jeff se îndrepta deja către plajă, îl hotărâră. 
    - Mulţumesc, spuse el şi sări peste cele trei trepte care dădeau pe pajiştea din faţa casei. 
    - Hei, ai grijă cu iarba mea, băiete! strigă femeia după el. 
    Dar era deja prea târziu. Până să închidă uşa, cei doi puşti erau departe. 
    Ajunseră la turnul de observaţie douăzeci de minute mai târziu. Se uitară la lanţul rupt dintre pilonii de beton. 
    - Poate nu s-a întâmplat nimic, rosti încet Josh. Poate e aşa de multă vreme. 
    - Sigur, îl ironiză Jeff. De asta urmele de frână de pe ciment sunt proaspete, nu? Nu vezi că o maşina s-a dat de-a berbeleacul de aici? 
     Se duse până în margine şi se zgâi în jos. 
     - Oh, Isuse, Josh! rosti el cavernos. Vino aici. 
     Josh se apropie de prăpastie şi se uită în jos tocmai când un val se spărgea de ţărm. Abia când acesta se retrase, văzu ceea ce văzuse şi Jeff.
      Pentru o clipă, se zări o maşină, cu roţile în sus şi cu una din portiere deschisă. Apoi veni un alt val, care o deplasă uşor, acoperind-o din nou cu apă. 
     - E... e a lui Steve? îngăimă Josh. 
     - Nu sunt sigur, rosti Jeff, cu o voce teribil de emoţionată de descoperirea făcută. Dar una din portiere e deschisă, aşa că e posibil să fi ieşit din ea cel care o conducea. 
     - Ce facem? întrebă Josh. N-ar trebui să anunţăm poliţia?
      Jeff negă din cap. 
     - Hai să ne uităm pe plajă mai întâi. Dacă mai trăieşte cineva? Se poate duce la fund până vom căuta noi pe cineva să ne ajute!
      Întinse braţul înspre nord, arătându-i lui Josh scările care duceau spre micul estuar unde avusese loc picnicul în ziua în care acesta venise la academie. 
     - O iei pe acolo, iar eu o să caut un drum către plajă pe cealaltă parte. Dacă găseşti ceva, vino şi ia-mă! 
     Jeff o luă la fugă. Alergă în josul drumului pe care veniseră, apoi ieşi în autostradă şi o apucă spre sud, căutând din priviri o cărare care să ducă la plaja de dedesubt. 
     Josh se mişcă mai încet. O luă în lungul marginii cimentate a prăpastiei. La fiecare câţiva metri parcurşi se oprea să se zgâiască la rocile ce formau partea de sud a estuarului. 
     Când se afla la jumătatea scărilor ce duceau spre plajă, îi atrase atenţia ceva care plutea pe apă.
     Se gândi mai întâi că era nişte gunoi luat de curentul oceanic şi purtat către ţărm. Îşi dădu seama că nu era vorba de aşa ceva când obiectul fu ridicat de creasta unui val. Îl strigă pe Jeff, apoi fără să-şi aştepte colegul, începu să sară treptele două câte două, grăbindu-se spre plajă. 
     Reuşi să ajungă fără a se dezechilibra şi alergă de-a lungul liniei ţărmului până în zona în care văzuse obiectul. Însă, când ajunse acolo, acesta dispăruse ca şi cum l-ar fi înghiţit mareea.
      Josh îşi scoase pantofii şi ciorapii, aruncându-i cât putu de departe, înapoi, pe plajă, apoi se avântă în apă.
      Îl văzuse! Ştia că-l văzuse! Dar unde era acum? 
     Se deplasă câţiva metri mai departe şi simţi că se izbeşte ceva de piciorul lui gol. Oripilat, simţi nevoia s-o ia la goană, dar îşi reveni. Trase adânc aer în piept, se scufundă şi bâjbâi prin apa nisipoasă. 
     Degetele i se încleştară pe un obiect. 
     Un pantof, de aceeaşi mărime cu al lui. 
     Un pantof asemănător celor purtaţi de majoritatea copiilor din academie. Sperase ca mama lui să-i facă şi lui cadou, de Crăciun, o asemenea pereche.
      Ieşi la mal, curăţă nisipul din el şi-l examină cu atenţie. 
     Chiar dacă era îmbibat cu apă, nu era deformat, iar şireturile păreau noi.
      Observă apoi ceva bizar. 
    De-a latul bombeului şi al tălpii erau două şiraguri de mici tăieturi, în formă de semilună, care perforau pielea în faţă şi muşcau adânc în cauciucul dur al tălpii. 
     Ca şi cum ar fi fost urme lăsate de dinţi. 
     Ca şi cum ceva muşcase pantoful, şi-l muşcase zdravăn.
     Brusc, inima porni să-i bată cu putere. Josh scrută din nou marea. 
     De această dată revăzu obiectul. 
     Tocmai se forma un val. Când acesta se înălţă, înainte de a se sparge, razele soarelui reflectară imaginea acelui lucru pe care îl văzuse de pe stâncă.
     Era un cadavru. 
     Sau cel puţin ceea ce rămăsese dintr-un cadavru. Chiar şi de unde se afla, Josh îşi putea da seama ce se întâmplase.Valul se sparse şi apa se scurse, rostogolind pe plajă rămăşiţele dezarticulate ale fetiţei. Le depuse la picioarele puştiului ca pe un grotesc sacrificiu pe care marea i-l aducea băiatului, drept penitenţă pentru cine ştie ce păcate misterioase comise de ea.
     Josh se uită în tăcere la corpul mutilat. Unul din braţe lipsea complet; din trunchi fuseseră smulse bucăţi imense de carne. În ciuda acestei privelişti cutremurătoare, puştiul ştia a cui era această rămăşiţă.
     Amy Carlson. 
     Simţi cum i se face rău şi vomită pe nisip tot conţinutul micului dejun. Ştia că ar fi trebuit să-l găsească pe Jeff sau pe altcineva, dar ceva îl împiedica. 
     Nu putea să plece şi s-o lase pe Amy să zacă acolo.
      Se aplecă şi apucă, grijuliu, de braţul rămas. O trase mai sus pe nisipul plajei, în afara razei deacţiune a valurilor.
     Ce se întâmplase cu ea? 
     Cât se uită fix la corpul măcelărit al prietenei lui, îşi aminti de un film pe care îl văzuse la televizor cu câtva timp în urmă. 
     Îşi dădu seama ce se întâmplase cu ea.
     Rechini. 
     Fusese atacată de rechini. 

     Pe plajă se strânsese mulţimea. Era obişnuita adunătură care părea că vine din neant în clipa încare se întâmpla o tragedie. Unii veniseră din orăşel, în care vestea că oceanul aruncase un corp pe ţărm se răspândise ca fulgerul. 
     Deasupra, pe drumul ce şerpuia pe lângă malul abrupt, se aliniaseră maşini. Prima dintre ele răspunsese semnalelor disperate ale lui Jeff. Băiatul îl văzuse pe Josh cum stă tăcut lângă cadavrul prietenei lui, şi, fără a-l striga, făcuse semn primului automobil pe care îl observase. După aceea, sosiseră rapid alte două. Până când apăru şi Hildie Kramer, care fusese anunţată de poliţie, pe marginea drumului se adunase o grămadă respectabilă de autovehicule. Hildie reuşi, cu greu, să-şi strecoare mica ei Acura într-un spaţiu strâmt, rămas liber între o camionetă plină cu planşe pentru surfing şi o motocicletă cu ataş. Îşi abandonă acolo maşina şi se grăbi spre scările de la marginea crestei. 
     Pe plajă erau deja câteva zeci de persoane, dintre care mai mult de jumătate, poliţişti şi medici, iar restul, o gaşcă de privitori care şuşoteau între ei, pasându-şi unul altuia orice informaţie surprinsă în alte conversaţii. 
     Până când ajunse jos, Hildie auzi deja trei sau patru versiuni ale celor întâmplate. 
      - A fost răpită dintr-un supermarket din Santa Cruz, spusese cineva. 
     - Dar eu n-am auzit aşa ceva, replicase altcineva. E o fetiţă din oraş şi a fost prinsă de curentul apei.
     - Am auzit că era deja moartă înainte de a intra în apă, emise versiunea sa o a treia persoană. 
      Unii spuneau că a fost înjunghiată de cincizeci şi şapte de ori. Vă daţi seama? Cum poate cineva să facă o chestie ca asta unui copil? Nu mai ştiu încotro merge lumea asta.
     Hildie trecu nepăsătoare pe lângă toate, chiar şi când îşi auzi numele strigat şi fu întrebată dacă fata nu era unul dintre copiii de la academie. Nu răspunse şi continuă să înainteze până ce ajunse, în sfârşit, lângă grupul de poliţişti şi medici care înconjurau cadavrul mutilat. Privi cu ochi reci ceea ce mai rămăsese din fetiţă şi avu un sentiment de uşurare. 
     Ideea ei funcţionase. 
     În timp ce se întreba dacă fusese găsit şi Steve Conners, reuşi să dea drumul câtorva lacrimi de durere şi compasiune pentru Amy. 
     - Doamne! suspină ea. Ce i s-a întâmplat? 
     Unul dintre medici ridică privirea. 
     - Rechini, rosti el laconic. Nu ştiu ce căuta în apă, dar a fost, cu siguranţă, la locul nepotrivit şi la ceasul rău. O dată ce primul monstru a atins-o, n-a mai avut nici o şansă. 
     Ceea ce rămăsese din Amy era aproape de nerecunoscut. Braţul drept îi dispăruse cu desăvârşire, ca şi cea mai mare parte a piciorului stâng. Abdomenul îi era deschis şi, în locul organelor interne, nu rămăsese decât o cavitate pustie. 
     Peste tot, carnea fusese sfâşiată de pe oase, care nu păreau că se ţin între ele decât prin fragmente de cartilaje. Nici capul nu-i fusese scutit de atac. 
     Partea din spate a craniului nu mai exista, iar marginile golului lăsat erau zdrenţuite. 
     "Exact cum le-a lăsat George", îşi spuse Hildie, care asistase la operaţia lui făcută cu cleştele şi ciocanul. 
     - Creierul ei! exclamă Hildie. Ce s-a întâmplat cu el? 
     Medicul dădu, neajutorat, din cap. 
    - Ceva l-a luat. Poate un rechin sau chiar o vidră de mare. O vidră l-ar fi putut scoate ca pe o moluscă din cochilia ei. 
     Gemând, Hildie se întoarse şi dădu nas în nas cu Josh, care ascultase fiecare cuvânt. 
     - Josh? Ce faci tu aici? se miră ea. 
     - Eu am găsit-o pe Amy, şopti, cu voce stinsă, băiatul, care rămăsese cu ochii fixaţi la rămăşiţele prietenei lui. Am fost cu Jeff. Îl căutam pe Steve.
     Înainte ca Hildie să poată spune ceva, se auzi o pocnitură şi una din staţiile portative de emisie recepţie ale poliţiei prinse viaţă. Josh şi Hildie se întoarseră să asculte. Un poliţist vorbi la microfonul ei, ascultă o clipă, apoi promise să trimită de urgenţă înapoi doi oameni. Puse talkie-walkie-ul la locul lui de la centură şi o privi pe Hildie, recunoscând-o imediat de la investigaţia făcută asupra morţii lui Adam Aldrich. 
    - Unul din oamenii mei tocmai a găsit un pulover, rosti el. Sus, pe promontoriu. Ştiţi unde e turnul de observaţie? 
    Hildie îşi compuse o expresie de uimire. 
     - Un pulover? Ce... 
     Ofiţerul o întrerupse. 
     - Are numele fetei pe el. Era aruncat pe jos, ca şi cum cineva l-ar fi părăsit acolo.
      Uimirea administratoarei se accentuă. 
     - La turnul de observaţie? De ce tocmai acolo sus?
      Poliţistul îşi dădu seama că Hildie nu auzise încă despre celălalt eveniment. 
     - În apă e o maşină, doamnă Kramer. N-am ajuns încă la ea, dar i-am putut zări numărul de înmatriculare. Aparţine unuia dintre profesorii dumneavoastră. Steve Conners. 
    - Oh, doamne! şopti îngrozită Hildie. Doar nu presupuneţi că... 
     - Încă nu facem presupuneri, doamnă Kramer. O să dorim însă să aflăm tot ce deţineţi dumneavoastră ca informaţii despre el. 
     Hildie clătină din cap. 
    - N-a început lucrul decât din trimestrul ăsta. Dar părea atât de ataşat de copii... 
     Ochii poliţistului se îngustară. 
     - Poate chiar prea ataşat, dacă înţelegeţi la ce mă refer. 
     Hildie încuviinţă. 
     - Cred că ar fi cel mai bine să mă duc şi să-i chem pe părinţii fetei, rosti ea. 
     Oftă, apoi continuă. 
     - Josh, cred că ar trebui să te întorci la şcoală cu mine. 
     Dar, când se întoarse spre locul unde stătuse băiatul, observă că el dispăruse. 

     Puţin după ora prânzului, Hildie luă încă o dată ascensorul spre laboratorul ascuns sub fundaţia reşedinţei. Când ajunse jos, ignoră sala de intervenţii chirurgicale şi se îndreptă rapid spre o uşă din capătul coridorului. În spatele ei fusese pe vremuri camera de studiu a tânărului Barrington. Formă codul ei de acces pe claviatura numerică de lângă tocul uşii şi pătrunse în încăperea reamenajată, care devenise laboratorul şi inima proiectului de inteligenţă artificială al doctorului Engersol. Într-o mică sală alăturată, care avusese cândva destinaţia de nişă pentru dormit, dar care era acum complet separată de laborator printr-un perete de sticlă, se afla un computer Croyden cu un aspect sinistru. Cele două arce gemene, negre, ce conţineau gama sa largă de microprocesoare, formau un cerc incomplet ce avea aproape doi metri înălţime. Era cel mai puternic computer din lume, la fel de sensibil pe cît era de rapid. Când Alex Croyden, cel care proiectase acest echipament, destinase această cameră ca amplasament, o făcuse pentru a-l feri cât mai mult de orice sursă posibilă de contaminare. De aceea, computerul tronasingur şi beneficia de aer condiţionat şi filtre de aer. În afară de Croyden, George Engersol, Hildie Kramer şi de şeful companiilor din Silicon Valey, nimeni nu ştia că acest aparat e aici. În eventualitatea că se defecta, singurul care avea acces la el pentru a-l repara era Croyden. 
     Încăperea fusese amenajată în aşa fel încât acest computer să nu se defecteze. Până acum, totul mersese bine. Era controlat de la o tastatură din camera în care se afla acum Hildie şi singurele sale conexiuni cu lumea exterioară se făceau printr-o serie de cabluri groase montate sub podea şi printr-o uşă sigilată ermetic, ale cărei coduri de deschidere le avea numai Alex Croyden. 
     În ceea ce privea supercomputerul lui, Croyden nu se încredea nici măcar în Engersol.
     Camera în care se afla Hildie conţinea restul laboratorului.
      Şi aici exista un număr de computere, toate conectate la două bazine din sticlă, care se aflau, montate într-o ladă specială, la capătul încăperii.
     Fiecare bazin conţinea un creier uman viu. 
     Introduse într-o soluţie sărată, creierele pluteau, fără greutate, în mediul lor. 
     Arterele şi venele lor erau conectate prin tuburi de plastic la maşini care recirculau permanent sângele, îl oxigenau, îl curăţau, eliminau surplusurile şi adăugau elemente nutritive. Computerele supravegheau în permanenţă compoziţia sângelui furnizat. Balanţa sa chimică era păstrată în stare echilibrată de programe complexe, care determinau nivelul corect al fiecărui element necesar pentru hrana organelor din bazine. 
    Fiecare sistem dispunea de câteva rezerve.Hildie privi maşinăriile în funcţiune şi fu, încă o dată, uluită de faptul că totul mergea. 
     Şi totuşi, aşa era. O pompă lucra în tăcere pentru a menţine curgerea sângelui, iar o maşină de dializă acţiona ca un rinichi artificial. Multe din aceste echipamente fuseseră proiectate de computerul Croyden, care analizase un volum uriaş de date înainte de a determina cu precizie configuraţia sistemului şi programele necesare pentru a păstra un creier în viaţă în afara mediului său natural. 
     Nu numai în viaţă, ci chiar în funcţiune. 
     Tuburile de plastic nu erau singurele lucruri conectate la aceste organe. 
     Din tulpina cerebrală ieşea un mănunchi de cabluri subţiri. Fiecare dintre ele era ataşat unui nerv. Mănunchiul se constituia într-o coloană senzitivă flexibilă care făcea conexiunea directă între creiere şi computerul Croyden.
     Pe lângă acestea, în creiere erau inserate sonde, ale căror terminaţii treceau prin nişte orificii practicate în bazine şi se alăturau celorlalte cabluri care şerpuiau pe sub podea. 
     Acum, în sfârşit, sosise timpul ca planurile făcute cu ani în urmă să rodească. Când Hildie privi monitoarele de deasupra bazinelor, văzu că organele erau în stare biologică perfectă.
      Engersol îşi luă privirea de pe claviatură şi se încruntă când văzu expresia de pe faţa colaboratoarei lui. 
    - Ceva s-a întâmplat, deduse el. 
     Hildie încuviinţă cu o mişcare violentă a capului. 
     - Azi dimineaţă Josh MacCallum i-a găsit corpul fetei. 
     - Josh? repetă Engersol, pălind. Cum s-a întâmplat?
     - Îl căuta pe Steve Conners. Cadavrul ei a fost aruncat de ocean pe ţărm, în estuarul unde mergem noi la picnic. 
     Expresia de pe faţa doctorului deveni dură. 
     - De ce îl căuta Josh pe Steve pe plajă? A lipsit profesorul azi?
     Hildie îl informă pe scurt asupra evenimentelor din zori. Văzu cum doctorul păleşte tot mai mult şi văzu cum îi tresaltă de mânie muşchii feţei. 
     - Ţi-am spus că e prea riscant. Ar fi trebuit s-o păstrăm pe Amy aici şi... 
     - E-n regulă! i-o reteză Hildie cu suficientă duritate ca să-l reducă la tăcere. Se presupune deja că Steve a intenţionat s-o violeze şi ceva n-a mers. Încă nu i-au găsit cadavrul, dar, dacă judecăm după cum a ajuns corpul fetei, nu mai are importanţă.
     Pe faţă îi apăru un surâs diabolic. 
     - Se pare că au halit-o rechinii, căci n-a mai rămas mare lucru din ea. Când l-am întrebat pe unul dintre poliţişti ce s-a întâmplat cu creierul ei, a sugerat că o vidră de mare i l-a scos. Dacă îmi aduc corect aminte, a spus cam aşa: "Ca pe o moluscă din carapacea ei". I-au găsit şi puloverul lângă turnul de observaţie. Pune toate astea lângă mesajul lăsat de mine pe computerul ei şi alături de accidentul lui Conners şi ai să vezi că o să se presupună fie că el însuşi a pus acel mesaj acolo, fie că a găsit-o pe Amy undeva, în timpul nopţii. În aceste condiţii, nu cred că va mai exista vreo îndoială asupra celor întâmplate. 
     Engersol începu să respire mai uşor. 
     - Le-ai comunicat părinţilor ei situaţia? 
     - Vin încoace, răspunse Hildie, încuviinţând. Bănuiesc că vor sosi după-amiază. Ştiu că va fi neplăcut să-i privim în faţă, dar o să ne descurcăm. Cu toate astea, cred că o să mai pierdem câţiva elevi. Unii nu vor suporta ideea că aici au fost două decese în două săptămâni. 
     Engersol rânji.
     - Eh, ştiu eu că o să te descurci. Nu mai contează dacă o să pierdem câţiva, atâta vreme cât îi păstrăm pe cei de care avem nevoie. 
      - Mi-ar plăcea să garantez asta, replică Hildie. Dar n-o pot face. 
     Îşi îndreptă atenţia spre bazinul din stânga. 
     - E totul sub control? întrebă ea neliniştită.
     Îşi aminti ce se întâmplase cu un an în urmă, când într-unul din bazine a fost transferat creierul lui Timmy Evans, care decedase când era pe punctul deşteptării. Hildie era convinsă că atunci a fost vorba de o eroare de programare, deşi Engersol insistase că problema rezida chiar în creierul băiatului. Era sigură că datele transmise cortexului puştiului fuseseră eronate şi-l uciseseră în loc să-l readucă la nivel conştient.
     Cu toate astea, nici unul nu avea de unde să ştie ce se întâmplase exact cu Timmy. Spre deosebire de el, Adam supravieţuia. 
     - Niciun semn de deteriorare? se interesă ea. 
     - Adam nu va fi un al doilea Timmy Evans, replică liniştit Engersol, dându-i de înţeles că sesizase precis de unde îi venea îngrijorarea. De fapt, o duce chiar mai bine decât am sperat. Priveşte! 
     Apăsă pe tastele computerului şi pe monitorul de pe biroul doctorului, apăru imaginea unui organ cerebral. 
     - Aşa arăta creierul lui acum douăzeci şi patru de ore. Şi acum priveşte ce se întâmplă. 
     Apăsă alte taste şi peste prima imagine se suprapuse o alta. 
     - Uită-te aici, rosti doctorul, indicând o zonă pe ecran cu vârful stiloului. Vezi? 
     Hildie studie monitorul pentru o clipă, apoi clătină din cap. 
     - Ce trebuie să caut? 
     - O secundă. Dă-mi voie să-ţi măresc imaginea.
      Folosindu-se de un mouse, Engersol încadra zona de imagine după care comandă mărirea ei. 
     - Acum. Vezi? 
     Hildie făcu ochii mari când înţelese la ce se referea Engersol. 
     Creierul lui Adam creştea. 
     - N-am crezut că aşa ceva e posibil! şopti ea. 
     - Nici eu. Şi nu ştiu încă de ce are loc acest proces. Cel care creşte e lobul frontal, partea de creier responsabilă pentru procesul de gândire. Deci iată că nu e numai vorba de supravieţuire, Hildie. El creşte cu adevărat. Am reuşit! Am introdus un creier uman în computer, unul care e încă viu şi în funcţiune. 
     Privirea femeii fu atrasă de activitatea pe care o înregistra monitorul de deasupra celuilalt bazin. Privi cum liniile care fuseseră continue începură să vălurească uşor, apoi să formeze vârfuri şi goluri. Imediat prinseră viaţă alte două linii. Una dintre ele se ridică abrupt spre marginea de sus a ecranului până o atinse, iar cealaltă înregistră un salt, se relaxă uşor, apoi sări din nou. 
     - Ce e? întrebă Hildie. Ce se întâmplă? 
     - E Amy, răspunse Engersol. Se trezeşte. 

                                                21.

                         Întuneric. 
      Când ultima picătură de narcotic dispăru din creierul ei, mintea îi redeveni conştientă; era o conştientă cum nu mai experimentase înainte. 
     Se trezi într-o tăcere mormântală şi într-o beznă care o făcură să urle de groază. 
      Dar nu se întâmplă nimic. 
     Nu simţi nimic în corzile vocale şi nu o izbi niciun sunet în urechi. 
     În minte, urletul continua să răsune, înconjurând-o, estompându-se apoi devenind din nou puternic. 
     Sau era ea care ţipa din nou? 
     Nu ştia. Dispăruse tot ce ştia şi dădea sens existenţei ei. 
     Dispăruse întreaga lume. Se simţea ca şi cum era suspendată în vid, lăsată singură într-o beznă şi o tăcere atât de impenetrabile încât o sufocau.
      Încercă să respire, să-şi umple plămânii cu aer. 
     Din nou nu se întâmplă nimic. Nu percepu nici o particulă de aer proaspăt care s-o oxigeneze. Nu simţi nici o uşurare în faţa groazei care o stăpânea. 
     Pe ea puse stăpânire panica. Nu putea respira. Avea să moară.
      Încercă iar să urle, încercă să strige după ajutor, dar din nou nu se întâmplă nimic.
     În minte i se formară cuvinte, dar nu-şi putea simţi limba mişcându-se ca să le dea formă, nici gura că se deschide să emită sunete. 
      Încercă încă o dată să respire, şi încă o dată nu simţi nimic, ca şi cum corpul refuza să răspundă ordinelor emise de creier.
      Paralizată. 
     Era paralizată! 
     Dar cum se întâmplase aşa ceva? 
     Îşi încordă memoria, încercând să găsească un fir raţional de gândire prin panica care venea peste ea din întuneric şi care o dobora.
      Era pe moarte! 
      Asta i se întâmpla! 
      Era singură şi era pe moarte, şi nimeni nu ştia de ea ca s-o ajute.
       Încercă să-şi deschidă ochii, convinsă că nu era decât un coşmar şi că, o dată ce va ridica pleoapele şi va lăsa lumina s-o înconjoare, groaznica beznă din jurul ei va dispărea, iar ea va face din nou parte din lume.
     Clipi. 
      Din nou, nu se întâmplă nimic. Clipi iar, încercând să perceapă senzaţia puţin intensă a pleoapelor care reacţionează la comandă. 
      Nimic!
      Ca şi cum ochii ei nu mai existau!
       Încercă să-şi mişte corpul, să se rostogolească şi să se smulgă din lanţurile nevăzute şi insensibile care o ţineau în strânsoarea lor. 
      Corpul nu-i răspundea.
      Precum ochii, părea a nu mai fi acolo! 
      Din abisul negru ţâşni un nou urlet, care răsună numai în mintea ei şi care muri repede în întunericul bizar din jurul său. 
      Simţi că groaza o copleşeşte. Chiar înainte de a sucomba din pricina ei, cu o clipă înainte ca ea să-i zdrobească creierul, o înfrânse încă o dată, convinsă că dacă avea să-i cedeze, nu va mai scăpa niciodată de ea. 
      Panica devenise acum o vietate, care se zbătea pe lângă ea. Era un iad negru, invizibil, plin de cumplite monstruozităţi care voiau s-o epuizeze, să se înfăşoare peste ea şi s-o scufunde pentru totdeauna în propria ei frică. 
      Panica era ca o prăpastie, ca o creastă înaltă, pe a cărei margine balansa ea. O parte a ei era deja dedesubt, doritoare de a se abandona plonjonului eliberator, iar cealaltă trăgea de ea înapoi, dorea ca ea să se retragă de pe această margine, să-şi revină înainte de a fi prea târziu. 
       Încet, cumplit de încet, împinse frica înapoi.
       Trebuia să existe un motiv pentru ceea ce i se întâmpla. Trebuia să fie o explicaţie a acestui sentiment îngrozitor de a fi înnămolită, singură într-o necuprinsă beznă. 
      Dorea să ţipe după mama ei ca s-o ajute, dar ştia deja că era inutil. 
      Mama n-o putea auzi pentru că nu se putea auzi pe sine.
     Iar mama ei era acasă. La Los Angeles. 
     Pe când ea era la academie.
      Dar era pe punctul de a pleca acasă.
     Îi spusese lui Hildie că voia să plece, iar aceasta o luase cu ea pentru a-şi suna părinţii. 
     Dar nu vorbise cu mami şi tati. Era în biroul lui Hildie şi... 
     Îşi cercetă memoria, căutând o imagine a ceea ce se întâmplase. 
     Cu ochii minţii văzu o imagine. 
     Un pahar cu apă. 
     Hildie îi dăduse un pahar cu apă şi ea îl băuse până la fund. Iar apoi totul devenise un hău pustiu, până când se trezise în groaznicul întuneric. 
     Drogată. 
      Hildie pusese ceva în apă. 
     Ce?
     Începu să se gândească la asta. Un drog. Ceva ca o doctorie. Dar ce fel de doctorie? 
     Narcotice. Pilule de adormit. 
     Cât timp enunţă noţiunile, în minte i se formară noi imagini. Întunericul era încă acolo, înconjurând-o, iar acum în creier i se formulau liste de cuvinte, ca şi cum le-ar fi vizualizat. 
     Se concentra şi cuvintele îi apărură mai clare. 
     Torazină.
     Darvon.
     Halcion.
     Percodan. 
     Cuvintele ţâşneau către ea din beznă. Nici nu ştia că le cunoştea. Şi totuşi, nu numai că le recunoscu, dar dădu fiecăruia şi definiţia completă. 
     Erau droguri. Calmante şi tranchilizante. Când i se perindară prin minte, îşi dădu seama că ştia precis destinaţia şi efectele fiecăruia, în funcţie de doza luată. 
      Era o senzaţie bizară, ca şi cum citea dintr-o carte care nu exista decât în mintea ei.
      Precum modul în care rezolva problemele matematice complexe, când îşi imagina problema în minte şi o rezolva ca şi cum ar fi ţinut un creion în mână, timp în care imaginea nu se estompa niciodată, iar creierul nu dădea drumul nici unei cifre până ce nu ajungea la soluţia finală. 
     Sau când dădea un test la istorie şi răspundea la întrebări închipuindu-şi o poză a textului studiat şi răsfoind paginile de răspunsuri până ce-l găsea pe cel corect. 
     Acest proces simplu de gândire păru că-i diminuează panica, aşa că Amy începu să se concentreze asupra celor ce i se întâmplaseră. 
     Întunericul era încă acolo şi o înconjura, dar ea descoperi că îl putea înfrânge dacă îşi imagina diverse lucruri şi le vedea cu ochii minţii, care îi înlocuiseră organele vizuale cu care se născuse. 
     Îşi formă imaginea unei plaje. O zonă largă de nisip, razele soarelui care curgeau din belşug dintr-un cer albastru, limpede, şi valuri moi care mângâiau ţărmul. 
     Se introduse şi pe ea în poză şi-şi imagină picioarele care se îngropau în nisip în timpul mersului. Simţi căldura acestuia în jurul călcâielor. 
     Păsări.
     Trebuia să existe şi păsări în imagine. Dar ce fel de păsări?
     Instantaneu, în minte începu să se perinde un şuvoi de poze de păsări, pe care nu le mai văzuse niciodată înainte, nici măcar în cărţi. Şi totuşi ele erau acolo, de tot soiul, iar când le privea, îi apăreau informaţii despre fiecare. 
      Mărimea lor, coloritul, zona geografică unde trăiau. Chiar imagini ale cuiburilor lor, umplute cu ouă.
      Dar de unde putea veni acest şuvoi de informaţii? Era ca şi cum... 
      Mintea îi încremeni când îi apăru o idee a ceea ce se întâmplase. O respinse în clipa imediat următoare. 
     Si totuşi... 
     Îşi aminti că văzuse, cu o lună în urmă, un computer. În memoria lui internă fusese introdusă o întreagă enciclopedie. Tot ceea ce aveai de făcut era să-ţi alegi un index de pe ecran, apoi să acţionezi un mouse, deplasându-te din ce în ce mai profund în tonele de informaţii, imagini, hărţi şi grafice, chiar fragmente muzicale sau dialecte ale unor popoare demult dispărute.Toate acestea i se păruseră minunate şi îl rugase pe taică-său să-i cumpere computerul, dar el zâmbise misterios şi-i spusese că i se putea adresa mai bine lui Moş Crăciun. 
      Ştiuse într-o clipită că îl va avea de sărbători şi că îl va ataşa computerului său din dormitor. 
     Ataşat de computer.
      Iar acum, ceea ce se petrecea în mintea ei era la fel ca atunci când explorase acea enciclopedie. 
     Doar că acum pe post de mouse era creierul ei. 
     Mintea începu s-o ia razna. Formă imagini şi făcu conexiuni cu alte imagini. Le distruse şi le reformă.
     Un mouse de computer. 
     Un mouse real. 
      Un mouse în cuşcă.
     Pisica în cuşcă. Pisică torturată, dându-i-se opţiuni să aleagă.
     Ei înseşi dându-i-se opţiuni.
      Trambulina; frânghia cu noduri. Sentimentul groazei copleşind-o.
     Lacrimi. 
      Ea, plângând şi fugind din bazinul de înot. 
     Experimente. 
    Experimente legate de inteligenţă, de reacţii, de opţiuni. 
     Opţiuni pe care nu le putea alege. 
     A vrut să plece, şi Hildie i-a spus că se poate. 
     Şi Hildie i-a dat un drog. În cantitate suficient de mare, cât s-o facă knock out. 
     Aşa că n-a putut să plece. Dar n-o puteau ţine ca pe o prizonieră, nu? Părinţii ei vor veni s-o caute. Mama ei va dori să ştie unde este ea. 
      Alte imagini. 
     Funeralii. 
      Funeraliile lui Adam Aldrich. 
     Mama lui, plângea de durere. 
      De durere pentru fiul ei care murise. 
     Murise?
     Era şi ea moartă? Asta se întâmplase? Nu. Nu era moartă. Dacă ar fi fost aşa, n-ar mai fi fost singură. Ştia cum arăta raiul, şi-l imaginase de sute de ori în minte. Era un deal blând şi plin de iarbă, cu flori de câmp şi animale mici. Sus era un cadru luminos, strălucitor ca un curcubeu, ce-şi trimitea razele în jos dintr-un cer fără nori, iar îngerii o aşteptau. Erau îngeri pe care îi cunoştea - bunica şi bunicul, care muriseră când ea era un bebeluş. Dar dacă ea era moartă ei trebuiau să fie acolo, în vârful dealului, aşteptând-o în lumina curcubeului, cu braţele întinse pentru a o întâmpina şi a o strânge, urându-i bun venit în noul ei sălaş de viaţă. 
     Dacă se înşela? Dacă nu era în rai? 
     Iadul? 
     Putea fi iadul bezna ce o înconjoară? 
     Nu! Ea n-a fost rea, aşa că n-avea de ce să se ducă în iad! Iar dacă ar fi murit, ar fi simţit-o! Ar fi ştiut-o! Iar ea nu se simţea deloc moartă. 
     Se simţea vie, vie, dar căzută în capcana unei lumi pe care n-o înţelegea. 
      O lume în care ea n-avea nici un rost. Nu putea vedea nimic, nu putea auzi nimic, nu putea simţi nimic, nici măcar nu putea mirosi sau gusta ceva. 
     Şi totuşi trăia. 
     Ca şi cum mintea ei palpita de viaţă în afara corpului. 
     În afara corpului! 
      Începu să-şi amintească de lucrurile pe care le auzise; mici crâmpeie de conversaţii. 
     "Poate că Adam n-a murit...""Poate că a plecat doar..." 
     Dar i-au găsit corpul.
      Corpul lui zdrobit de tren. 
     Ce-i face un tren unui corp uman dacă îl izbeşte?
      Instantaneu, prin minte i se învolburară imagini. Greutatea unei locomotive şi viteza ei. 
     Tăria osului. 
     Îi dădu un coeficient de flexibilitate şi elasticitate. 
     Numerele se mişcară cu viteza luminii. Brusc, găsi răspunsul.
     Craniul lui Adam ar fi fost terciuit, iar creierul zdrobit, ucigându-l instantaneu. 
     Dacă acel creier mai era însă la locul lui, în craniu. 
      Dar dacă acesta i-ar fi fost detaşat de restul corpului, aşa cum se părea că fusese cazul la ea... 
     Mintea începu să-i lucreze din nou cu febrilitate. Punea întrebări şi răspunsurile apăreau instantaneu. 
     Prin creier i se perindară instantanee ale anatomiei corpului uman. Datele se îngrămădeau peste date, iar creierul le primea pe toate, le procesa şi le asimila. 
     Începu să înţeleagă cum funcţionau sistemele corpului ei. 
     Şi cât de puţin îi era necesar creierului ei ca să supravieţuiască. 
      Într-un moment de maximă limpezime, înţelese. 
     Bezna era reală, căci nu mai avea ochi cu care să vadă. 
     Tăcerea era reală, căci nu mai avea urechi cu care să audă. 
     Nici degete, nici picioare, nici limbă, nici gât. 
     Nu mai avea plămâni cu care să respire, nu mai avea inimă care să pompeze sângele prin corpul ei, care nu mai exista. 
      Se îngrămădeau tot mai multe date, pe care mintea ei neîncătuşată le analiza cu viteza luminii. 
     De unde veneau ele? Unde au putut fi înmagazinate? Cu siguranţă că nu în mintea ei, căci majoritatea lor îi erau nefamiliare şi se refereau la lucruri de care n-avusese habar până atunci.
      Bănci de date.Veneau din bănci de date, la care ea avea acum acces. 
     Veni şi clipa în care Amy Carlson înţelese, în sfârşit, unde se afla. 
     Ea nu mai trăia în lumea pe care o cunoscuse; nu mai exista în acel univers plin cu oameni, cuanimale şi copaci, cu privelişti şi sunete care-i umpleau sufletul cu bucurie. 
     Acum era singură, închisă într-o beznă veşnică, înconjurată de... ce?
     Fapte.
     Date.
      Cunoştinţe.
      Biţi de informaţie; unităţi binare insignifiante care zburau într-un univers de impulsuri electronice. 
      Dar în inima computerului nu exista nici un microprocesor puternic, care să fie construit din pastile de siliciu cu milioane de circuite microscopice ataşate de suprafaţa lor.
     În locul lui era o masă de ţesut biologic, mult mai complex decât orice microcip.
      Inima computerului era un creier uman. 
     Creierul ei.
     Atunci ea ţipă încă o dată cu o izbucnire de mânie care făcu să vibreze toţi senzorii sensibili ce-i monitorizau activitatea cerebrală. 

     Engersol şi Hildie Kramer urmăreau cu un amestec de fascinaţie şi teamă monitorul de deasupra bazinului unde se afla creierul fetei.
     Graficele păreau că au explodat. Culorile se împrăştiaseră peste ecran ca nişte focuri de artificii: liniile roşii şi cele purpurii dăduseră buzna peste cele verzi şi portocalii. Valuri peste valuri, nuanţele se amestecau, se separau, mureau, ca să fie apoi înlocuite cu noi tipare ce nu erau decât simboluri ale zbuciumului şi învolburării din mintea fetei. 
     - Ce dracu e şi asta? şopti Hildie stupefiată. Ce i se întâmplă?
     Privirea doctorului rămase fixată pe monitor, urmărind rezultatele anilor săi de cercetări. 
     - Cred că a descoperit unde e şi ce i se întâmplă, răspunse el. Problema e: va supravieţui acestei descoperiri, sau aceasta o va înnebuni? 
     Hildie se încruntă.
     - Dar ce zici de Adam? El a supravieţuit, nu? 
     Engersol zâmbi fără căldură. 
     - Da, dar e o mică diferenţă, nu? Adam ştia cu exactitate ce avea să i se întâmple şi unde va fi când se va deştepta. 
     Se opri pentru un moment, apoi continuă: 
     - În plus, Adam a vrut să plece. Amy, nu! 

                                                22.

                    Margaret Carlson se întrebă cât timp se va mai putea ţine pe picioare. Stătea pe un scaun în biroul administratoarei. Când Hildie o introdusese acolo, cu cinci minute în urmă, ignorase gestul prin care o invita să ia loc pe canapea. La fel procedase şi Frank, care se foia acum, nervos, de colo colo. Într-un târziu, el se postă, în picioare, în faţa ferestrei, cu spatele la cameră, ca şi cum, refuzând să o privească în faţă pe Hildie, ar fi putut refuza să asculte şi ceea ce le comunica ea. Margaret hotărâse să stea ţeapănă pe marginea scaunului, de parcă actul de a-şi ţine corpul sub control i-ar fi permis să-şi supravegheze la fel de bine şi emoţiile. 
     De fapt, se afla în pragul unei crize de isterie. 
     Ştia că aceasta va veni. Din clipa în care primise vestea prin telefon, senzaţiile premergătoare unei astfel de crize începuseră să-i dea târcoale şi s-o atragă spre abisul unei disperări din care nu era deloc sigură că va putea ieşi.
      Luptase cu sine până în această clipă, respingând faptele, spunându-şi că era o greşeală şi că Amy n-a-vea cum să fie moartă. 
     Se agăţase de această unică idee pe tot parcursul drumului spre aeroport şi pe lungimea şoselei de la San Diego. 
     E o greşeală. Nu e Amy. E vreo altă fată cu părul roşcat.
      În avionul de Monterey stătuse tăcută lângă Frank, cu mâna ţinută strâns de mâna lui, reducându-l la tăcere, de fiecare dată când el scotea câte o vorbă, printr-o strânsoare mai accentuată a degetelor, până într-acolo încât îşi simţise la un moment dat unghiile pătrunzând încarnea lui. 
     Un atac al rechinilor.
     Frank îi explicase ce se găsise pe plajă. Imediat după ce vorbise cu Hildie Kramer, el sunase departamentul de poliţie din Barrington şi insistase să i se comunice toate detaliile pe care le posedau ei. 
     Mutilată.
     Corpul care fusese aruncat pe ţărm fusese mutilat pînă la a fi aproape imposibil de recunoscut. 
     Nu se ştia exact cum murise Amy. 
     - Întreabă-i dacă nu se înşală! insistase Margaret, care ascultase de aproape convorbirea şi culesese faptele nu de din răspunsurile date de soţul ei omului de la celălalt capăt al firului. Întreabă-i dacă nu e posibil să fie o eroare!
     În cele din urmă, se împăcaseră cu ideea că şansele ca acel cadavru să nu fie al fiicei lor erau extrem de mici, dar Margaret se agăţase de ea şi refuzase să accepte că puiul ei, unicul copil pe care îl avea, singurul copil pe care îl putea avea, datorită cancerului contractat cu un an în urmă, dispăruse pentru totdeauna. 
     Hildie Kramer îi distrusese acum această unică şi subţire speranţă, comunicându-i că nu exista nicio îndoială asupra identităţii cadavrului aruncat de apele oceanului. Şi totuşi, criza de isterie cu care se lupta de aproximativ patru ore nu izbucni încă; prin corp începu să i se răspândească o amorţeală ciudată care începea undeva, în capul stomacului, şi i se transmitea prin tot corpul până în vârful degetelor. 
     - Cum? îngăimă ea. Cum s-a întâmplat?
     Hildie se foi pe scaunul ei şi îşi compuse cu grijă expresia pe care o ţinea pentru astfel de ocazii, când trebuia să arate că pierderea copilului o durea şi pe ea la fel de mult ca pe părinţi. 
     - A fost supărată ieri, începu ea. 
    Ştia că trebuia să le povestească cele ce se întâmplaseră, dar îşi alese cuvintele cu atenţie, ca să se plaseze în cea mai favorabilă lumină. Le relată despre experimentul la care participase Amy, subliniind că fata o făcuse din propria ei voinţă. 
    - Îmi pare rău că trebuie să vă spun că, la sfârşitul lui, ea a izbucnit în lacrimi. Se pare că s-a gândit că a eşuat, deşi acest experiment n-a fost un test. A fost un simplu exerciţiu de determinare a manierei în care oamenii iau decizii. Oricum, eu am stat, pentru o vreme, de vorbă cu ea şi am calmat-o. Se pare însă că s-a ambalat singură după aceea. Mă tem că atunci i-am pierdut urma. 
     Frank Carlson se întoarse şi o privi ţintă pe Hildie. 
    - I-aţi pierdut urma? repetă el. Îmi pare rău, dar cred că aţi face mai bine să-mi explicaţi ce dracu mai înseamnă şi asta. 
    Hildie respiră adânc. 
     - Înseamnă că n-am putut s-o găsim. A plecat din campus şi a dispărut. Cei de la paza campusului au căutat-o toată noaptea, împreună cu câţiva oameni din personalul academiei. S-a implicat în cercetări chiar şi unul dintre elevii noştri. 
     Margaret Carlson o privi neîncrezătoare. 
     - Vreţi să spuneţi că a lipsit azi-noapte? Şi nu ne-aţi sunat să ne spuneţi? 
     Hildie ridică, neajutorată, din umeri. 
     - Ar fi trebuit s-o fac, deşi nu ştiu ce s-ar fi rezolvat cu asta. Am adus situaţia la cunoştinţa poliţiei, dar vă spun sincer că, aşa cum se procedează acum, nu-i poţi face să acţioneze până ce n-au trecut douăzeci şi patru de ore de la dispariţia copilului sau dacă nu există dovezi clare ale unor, să le zicem, intenţii ce-i periclitează integritatea. 
     - Aşa că n-aţi întreprins nimic, rosti Frank Carlson cu vocea grea. Aţi stat liniştită în timp ce fata mea murea. 
     - Am făcut tot ce ne-a stat în puteri, domnule Carlson! rosti înţepată Hildie, încercând să recâştige controlul discuţiei. Dacă ar fi depins numai de mine... 
     - Dar ce s-a întâmplat? interveni Margaret. Nu ştiu încă cum a ajuns ea în apă. 
     Hildie îşi plimbă, nervoasă, limba peste buza de jos. 
     - Poliţia investighează problema, dar se pare că unul dintre profesorii de la noi, Steve Conners, a găsit-o pe Amy azi noapte târziu sau dimineaţă în zori.
     Margaret icni. 
     - A găsit-o? murmură ea. Dar dacă a găsit-o...
     Tăcu, brusc confuză. 
     - Unde e acest profesor? De ce n-a... 
     Hildie interveni: 
    - Mi-e teamă că va trebui să vă comunic ceva foarte delicat. Avem motive să credem că şi el e mort. 
     Frank îşi înfipse privirea în ochii administratoarei. 
     - Mort? Ce tot spuneţi acolo? Poliţia n-a menţionat nimic despre... 
     - Încă nu i-au găsit cadavrul, dar se pare că el şi cu Amy au fost amândoi în maşina lui. Nu se ştie din ce motiv, aceasta a trecut prin lanţul de protecţie de la marginea prăpastiei şi s-a prăbuşit în ocean.
     Le relată ipoteza plăsmuită de ea, argumentând cu cât mai puţine amănunte şi lăsând să se subînţeleagă tot ceea ce nu spusese. Când termină, Frank şi Margaret o priviră uluiţi. 
     - Dar dumneavoastră ne daţi de înţeles că acest profesor a molestat-o pe fiica noastră, rosti, în sfîrşit, Frank. 
     Pe faţa administratoarei, muşchii începură să joace. 
     - Nu ştiu încă cu siguranţă ce s-a întâmplat, începu ea. Dar e clar că această posibilitate nu poate fi înlăturată.
      Margaret se lăsă moale pe scaun. Conştiinţa ei fusese, în sfârşit, penetrată de faptul morţii fiicei ei. Îşi îngropa faţa în palme şi un spasm îi cutremură tot corpul.
     - Nu, gemu ea. Nu Amy. Nu mica mea Amy... 
     Cuvintele îi fură abrupt retezate când soţul ei o prinse de umeri şi-o scutură. El rosti ameninţător: 
     - Dacă ceea ce îmi spuneţi, doamnă Kramer, se va dovedi că e adevărat, atunci puteţi închide şcoala chiar de astăzi, căci, dacă n-o faceţi dumneavoastră, o s-o fac chiar eu până săptămâna viitoare! 
     Hildie se ridică în picioare şi păşi în faţa biroului ei. 
     - Înţeleg ce simţiţi, domnule Carlson, dar până nu ştiu cu exactitate ce s-a întâmplat... 
     - Cred că ne-aţi spus ce s-a întâmplat, rosti Frank cu vocea încărcată de mânie. 
     Îşi ridică soţia în picioare, sprijinind-o cu un braţ.
       - Hai, Margaret. Să mergem şi să găsim un loc unde să stăm până ne decidem ce vom face.
     Hildie făcu un pas în faţă, cu mâna întinsă, ca pentru a-l atinge pe Frank, dar el o dădu la o parte din calea lui. 
     - Vă putem noi aranja totul, domnule Carlson, începu ea. 
     Dar el se afla la uşă. Clătină din cap. 
     - O să ne descurcăm singuri, mârâi el. Cred că toţi cei de aici aţi făcut deja mai mult decât trebuie. 
     Nimic nu ieşise aşa cum dorise. 
     Cei doi Carlson ar fi trebuit să rămână atât de şocaţi la aflarea veştilor încât să nu mai fie capabili de a gândi ca lumea. Ar fi trebuit să fie paralizaţi de uluire, aşa cum era, de fapt, Margaret.
     Însă Frank se mâniase.
     Gândi cu febrilitate, încercând să hotărască ce-i rămânea de făcut.
     Realiză că nu trebuia să întreprindă nimic. În ciuda vorbelor sale, Frank Carlson nu prea avea mijloace pentru a-şi pune ameninţarea în aplicare. În final, nu academia va fi învinovăţită de moartea fetiţei, ci Steve Conners. Se gândi că asta va avea darul să simplifice enorm situaţia. 
     În cel mai rău caz, Frank Carlson putea da în judecată şcoala pentru că nu izbutise să prevină sinuciderea fetei. 
     Dar ea nu putea fi învinovăţită pentru uciderea ei, de vreme ce, până în această dimineaţă, Steve Conners dovedise un caracter fără prihană.
     "Nu", îşi spuse Hildie, satisfăcută, "Frank Carlson nu poate face nimic."

     Era după-amiază şi Josh zăcea întins pe pat încercând să gîndească. Ziua prin care trecuse îi apărea acum ca în ceaţă. Din momentul din care s smulsese de lângă Hildie, respingând să creadă cee ce tocmai auzise, totul începuse să sune de parc evenimentele se abătuseră asupra altcuiva. 
     A ucis-o Steve pe Amy?
     Nu era cu putinţă! 
     Steve era prietenul ei. Era propriul lui prieten! 
     Respinsese instantaneu ideea şi-şi spusese că trebuia să fie o greşeală.
    Poate că în apă nu se afla maşina lui! Sau poate cineva i-o furase. Nici măcar nu l-au găsit pe Steve. Poate că nici nu murise. 
     Mintea îi lucrase cu rapiditate. O luase, împleticindu-se, de-a lungul plajei, prelucrând în minte ideile care-i veneau unele peste altele. Îşi croise drum prin mulţime, nepăsător la conversaţiile pe care le auzea de peste tot. 
      Poate că Steve oprise să ia un autostopist, iar acesta îl bătuse şi-l lăsase la marginea drumului, după care îi luase maşina.
     Steve putea zace, inconştient, pe undeva.
     Josh alergase în sus pe scări şi o pornise de-a lungul şoselei. Se apropiase de fiecare curbă cu speranţa în suflet, convins că, dincolo de parapet, avea să-l găsească pe Steve. 
     Când ajunsese în orăşel, speranţele i se spulberaseră. O pornise înapoi către academie, încercând să se autoconvingă că Steve îl va aştepta în clipa în care el avea să ajungă acolo. 
      Dar chiar dacă avea să se întâmple aşa ceva - şi nu s-a întâmplat, - asta n-avea s-o aducă pe Amy înapoi. 
     Amy. 
     Imaginea corpului ei mutilat îi era încă vie în memorie. Vedea încă oasele care se iveau în locurile în care carnea îi fusese sfâşiată. 
     Dar cea mai percutantă imagine dintre toate era aceea a cavităţii pustii ce rămăsese în locul creierului ei. 
     Aceasta continuase să-i ardă ochii pe tot restul zilei, cât timp el încercase să răspundă întrebărilor puse de colegii lui şi de poliţie. Chiar şi când repetă, de mai multe ori, povestea cadavrului ei aruncat pe ţărm la picioarele lui, nu vedea decât acea enormă gaură din craniul fetei şi pustietatea ciudată a locului în care trebuia să fie creierul. 
     Trebuia să fie, dar nu era.
     Îşi aduse aminte de ceea ce spuseseră cei de la poliţie şi anume că era posibil ca o vidră de mare sau o focă să-l fi scos de acolo şi să-l fi mâncat. 
     Dar chiar în această îngrămădire de întrebări la care încerca să răspundă, descoperea mereu că se reîntorcea la acea unică imagine. Cu o oră înainte de cină, reuşise, în sfârşit, să evadeze în camera lui, spunându-i chiar şi lui Jeff că vrea să rămână singur. 
      Zăcând, acum, în pat, se întrebă dacă ar trebui să-şi sune mama. Oare era bine ca ea să afle despre cele întâmplate? Şi dacă da, ce ar fi avut ea de gând să facă? 
     Ar fi venit şi l-ar fi luat înapoi la Eden. 
     Dar el nu voia să se-ntoarcă în Eden. 
     Oricum, nu încă. 
     Nu, până ce nu avea să descopere ce se întâmplase în realitate cu Amy şi cu Steve! 
     Ceva în mintea lui, ceva care era încă în ceaţă, îi spunea că toate presupunerile poliţiei erau false. Se întinse pe spate şi îşi ţinu corpul nemişcat. Dorea să se calmeze, să se concentreze asupra gândurilor care pluteau confuze. Voia să le scoată de acolo, să le aducă în faţa ochilor minţii şi să le examineze. 
     Neclare, cuvintele începură încet-încet să prindă contur. 
     Adam n-a vrut să moară. 
     A vrut numai să scape de acest loc idiot.
      Singurul lucru care-i făcea plăcere aici era cursul doctorului Engersol....şi computerul lui. 
     Computerul lui. Dar ce semnifica asta?
     În minte îi apăru încă o dată imaginea craniului gol al fetei, care fu înlocuită imediat de o altă amintire. 
     Pisica.
     Pisica din experimentul la care lucraseră toată dimineaţa. 
      Imaginea craniului acesteia îndepărtat şi a porţiunilor de cortex distruse de laser. 
     Pisica era oarbă, surdă şi nu simţea nimic. 
     Dar era încă în viaţă. 
     Auzi din nou cuvintele doctorului: 
     De departe majoritatea creierului acestei creaturi e ocupată cu sarcinile simple de a recepta stimuli şi de a menţine funcţiunile organelor. 
     Ca într-o străfulgerare luminoasă, într-un moment de maximă limpezime, Josh înţelese. 
     Experimentul făcut asupra pisicii n-a avut nimic de-a face cu inteligenţa artificială. Singura lui semnificaţie a fost aceea de a le oferi lor o temă de meditaţie asupra imensei părţi din propriul lor creier care era ocupată cu menţinerea în viaţă a organismului. 
     Dar dacă cineva nu avea corp... 
      Josh medita cu repeziciune la implicaţiile acestei idei. 
     Dacă un creier putea fi scos dintr-un corp şi păstrat în viaţă... 
     Cuvintele lui Jeff răsunară din nou, ca un clopoţel: 
     Adam n-a vrut să moară. Nu-i plăcea decât cursul doctorului Engersol şi computerul lui. 
     Era oare posibil? Oare asta făcuse Adam? îl lăsase pe Engersol să-i scoată creierul pe care să-l lege apoi de un computer?
     Josh simţi un fior de gheaţă. Nu era posibil, nu poate fi posibil. 
      Putea fi?
     Pisica. 
     Corpul îi fusese deconectat de creier, dar acesta trăia încă. 
      Şi văzuse corpul fetei, cu craniul fără creier. 
     Sări din pat când auzi o bătaie uşoară în uşă şi vocea administratoarei. 
     - Josh! Aici e Hildie. Pot să intru? 
     Josh raţionă rapid. Ce trebuia să facă? Să-i pună ei toate întrebările care-i hălăduiau prin minte? Dar dacă ea ştia ce se întâmplase în realitate cu Amy? 
     Dacă îl ajutase pe Engersol?
     Trebuia să pară neştiutor, cel mai mare ignorant! Dacă ea ar fi aflat la ce se gândea... 
     Se ridică de pe pat şi se duse la uşă, întredeschizând-o. Cu privirea îngrijorată, Hildie întinse mâna pentru a deschide uşa mai mult. 
     - Eşti în regulă, Josh? 
     Dând din cap, băiatul se dete un pas înapoi şi o lăsă să intre în cameră. 
     - E... eu nu mă simt prea bine, spuse el, bâlbâindu-se sub privirea ei atentă. 
     - Sigur că nu te simţi bine, rosti ea cu tonul cel mai blând cu putinţă. Şi mai ştiu ce senzaţie trebuie să ai acum. Amy a fost una dintre cele mai bune prietene ale tale, nu?
      Josh încuviinţă, fără a spune nimic. Privirea însă îi rămase fixată pe Hildie. De ce venise ea să-l vadă? Era chiar îngrijorată pentru el, sau era vorba despre altceva? 
     - M-am gândit că ai vrea să schimbi o vorbă cu cineva, îşi motivă ea gestul.
     Se aşeză pe pat şi bătu cu palma locul de lângă ea pentru a-l invita pe Josh să i se alăture. 
     - Cred că a fost groaznic s-o găseşti într-o asemenea stare.
     Josh rămase pe loc. 
     - Mi-e bine, spuse el. Doar că mi-e... foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea că Amy a murit. 
     Hildie încuviinţă compătimitoare. 
     - Cred că nu prea l-am cunoscut pe domnul Conners, nu? întrebă ea insinuant. 
     Josh ezită, apoi reuşi să dea negativ din cap. 
     - Cred că a fost drăguţ cu mine, pentru ca Amy să capete încredere în el, aprobă el. 
     Cu colţul ochiului, observă reacţia lui Hildie. 
     Era numai imaginaţia care-i juca o festă, sau într-adevăr, îi scăpase un zâmbet fugar? 
     - E groaznic, oftă ea. Uneori însă se întâmplă lucruri dintr-astea. 
     - Dar Amy... 
     - Amy a fost o fetiţă minunată, i-o reteză Hildie. Am iubit-o cu toţii şi nici unul dintre noi n-o va uita. 
     Ezită o clipă, apoi îl privi intens pe Josh în ochi. 
     - Ai sunat-o pe mama ta? 
     Josh negă. 
     - Şi nu vrei s-o faci? se miră Hildie.
     Josh respiră adânc. 
     - N... nu ştiu, murmură el. Mi-e teamă că mă va lua acasă dacă îi comunic ce s-a întâmplat aici. 
     - Şi nu vrei să pleci acasă?
     Josh negă din nou. 
     - Vreau să stau aici, rosti el. Îmi place aici. 
     Hildie întinse braţele înspre el. 
     - Şi mie îmi place că te am aici, declară ea. Şi cred că ţi-ar prinde bine acum o îmbrăţişare.
      Îi zâmbi. 
     - Mie mi-ar prinde, cu siguranţă, bine, mai ales dacă mă îmbrăţişezi tu, continuă ea.
      Josh simţi un firicel de spaimă. 
     Ea minţea. 
      Ceva din vocea ei sau din ochii ei făcea să i se ridice părul măciucă. 
      Nu voia deloc să-l îmbrăţişeze. Dorea numai ca el să creadă că ea voia asta. 
     Dar de ce?
     Instantaneu, îşi dădu seama. Ea nu voia decât să afle dacă el o va îmbrăţişa sau devenise atât de suspicios încît o va evita. 
      Se sili să-i dea lacrimile, alergă spre Hildie Kramer şi se aruncă de gâtul ei. Când braţele ei se închiseră în jurul lui, simţi cum îi tresare de frică tot corpul. 
     Îi era frică pentru ceea ce Hildie Kramer îi făcuse fetei şi pentru ceea ce i-ar face şi lui dacă şi-ar da seama că el o suspecta. 

     Târziu, după ora stingerii, Josh se postă în faţa computerului său. 
     Se gândise toată seara la ideea care-i venise înainte de a apărea Hildie pe neaşteptate la uşă. 
     Dacă presupunerile lui se adevereau, atunci undeva, îngropate în computerele care erau împrăştiate prin tot campusul, trebuiau să existe nişte fişiere care să menţină creierele lui Adam şi al prietenei sale în viaţă. Tot ce avea de făcut era să le găsească. 
     Dar cum? 
     Privirea lui căzu pe aparatul de iluzionare a realităţii, care îi fusese înmânat lui în ziua instalării noului său computer. 
     Acelaşi aparat care-l interesa atât de mult pe Adam. 
      Putea fi folosit cumva pentru a căuta acele fişiere?
     Începu să-l iniţieze, folosind pentru asta cuplarea prin modem pentru a se introduce încomputerul master, găzduit de laboratorul de inteligenţă artificială. Apelă directoarele programelor de realitate virtuală înmagazinate acolo şi studie lista. 
     Antepenultimul îi atrase atenţia."Microcip".
     Ce putea fi asta? Vreo călătorie în interiorul computerului? 
     Sau poate nu era o călătorie. Poate era un nou mod de a opera cu un computer! 
     Pulsul începu să-i crească. Josh începu rularea programului, apoi îşi puse masca de realitate virtuală, căştile şi mănuşa.În faţa ochilor i se deschise o lume bizară. Era un univers de imagini care licăreau şi care înfăţişau coridoare ciudate ca ale unui labirint. Josh se simţi ca şi cum ar fi fost aruncat în mijlocul acelui labirint. Oriunde se uita erau drumuri care plecau de lângă el, drumuri care dădeau în alte drumuri, interconectându-se, încrucişându-se, răsucindu-se unul în jurul altuia într-un model mult prea complex pentru înţelegerea lui. 
     Îşi roti capul şi iluzia schimbării perspectivei în labirint imită perfect realitatea. Cu toate astea, în oricare direcţie s-ar fi uitat, nu erau decât mai multe drumuri şi mai multe cotituri ale labirintului.
      Întinse mâna înmănuşată. Pe ecran, la câţiva centimetri de ochii săi, apăru o altă mână, care părea să reacţioneze ca şi cum ar fi fost a lui proprie. Putea atinge, acum, pereţii labirintului. 
     Apropie mâna de una din suprafeţe. Când fu foarte aproape de zidul licăritor, simţi o furnicătură, ca şi cum prin el trecuse o descărcare electrică. 
      Ceva se schimbase, iar tiparul de drumuri din faţa lui îşi modifică poziţia. 
     Atinse alt perete şi totul se modifică din nou. 
      Contacte. 
     Toate chestiile pe care le atingea erau contacte şi fiecare din ele provoca o serie de schimbări. 
      Era ca şi cum ar fi fost în interiorul unui microprocesor de computer unde volumele imense de informaţii erau stocate sub formă digitală şi aranjate, accesate şi rearanjate de nimic altceva decât de milioane şi milioane de microcontacte electronice. 
      Începu să exploreze labirintul, atingând cu degetele un perete, apoi altul. La fiecare încercare tiparul continua să se schimbe. După o vreme, Josh începu să vadă o formă a acestui tipar şi hotărî să găsească căi pentru a face tiparele să se repete.
     Auzi, la un moment dat, o voce în spatele lui.
     Era a lui Jeff Aldrich. 
     Josh se răsuci pe călcâie, uitând de mască, şi aşteptându-se să-l vadă pe Jeff stând în cadrul uşii. 
     Dar nu văzu decât acelaşi labirint electronic care părea să umple întreg universul din jurul lui. 
      Iar într-unul din coridoarele acelea ciudate era suspendată o faţă. 
     Faţa lui Adam Aldrich.
     Josh încremeni şi se holbă la faţa băiatului despre care se presupunea că murise cu mai multe zile în urmă. 
     Adam îi zâmbi cu o grimasă ciudată, care îi dădu fiori lui Josh. 
     - Ţi-ai dat seama, rosti Adam. 
     Fără a se gândi, se trezi că răspunde vocii lui Adam cu glas tare. 
     - Adam? 
     - Da. M-am tot întrebat dacă îşi va da cineva seama unde am plecat. 
     - D... dar cum de mă auzi? murmură Josh. 
     - E un microfon în mască. Computerul digitizează sunetul şi mi-l transmite. 
     - D... dar corpul tău e mort, îngăimă Josh. 
     Prin căşti îi parveni un sunet ciudat, asemănător unui chicotit, care se stinse imediat. 
     - Chiar aşa? îl ironiza Adam. Doar mă vezi acum, nu? 
     - D... dar nu e real! protestă Josh. 
     - Sigur că nu, fu Adam de acord. E numai o reflecţie pe un ecran. M-am gândit că-ţi va fi mai uşor dacă mă vei şi vedea, în loc de a mă auzi numai. Aşa că am generat o imagine. N-a fost mare scofală. 
     Josh simţi că transpirase tot. Încercă să înghită nodul care i se pusese în gât. 
     - E... e un fel de şmecherie, nu? 
     - Nu-i deloc o şmecherie, replică Adam. Aici locuiesc eu acum. Fac parte din computer.
      Josh simţi că i se face rău. Deşi era convins că descoperise ce li se întâmplase celor doi copii, cu o parte a lui spera încă să se fi înşelat. 
     - N... nu te cred, murmură el, cu voce tremurătoare. 
     - Vrei să te convingi? 
     - Să mă conving de ce anume?
     Inima îi bătea nebuneşte şi simţea că mintea o ia razna. O parte din el dorea să smulgă masca de pe faţă, să rupă mănuşa de pe mână şi s-o ia la goană încotro vedea cu ochii. Cealaltă parte însă voia să continue, să afle adevărul. 
     - De orice vrei să vezi, Josh, îi răspunse Adam pe un ton conspirativ. De tot ceea ce se află în computere, Josh. De tot ce există în lume. Iar eu ţi le pot arăta pe toate. Ce vrei să vezi? 
     - N... nu ştiu, şopti Josh.
    - Şerpi. Ce-ar fi dacă îţi voi arăta nişte şerpi? 
     Priveliştea din jurul lui Josh se schimbă instantaneu, în faţa lui o cobră îşi ridică brusc capul, mişcându-şi limba înăuntru şi în afară. Speriat, Josh se întoarse instinctiv şi se trezi faţă în faţă cu un şarpe cu clopoţei încolăcit, a cărui coadă îi bâzâia ameninţător în urechi. 
     - Nu! ţipă el. Opreşte-te!
     Bâzâitul dispăru. Auzi râsul lui Adam şi imaginea şarpelui se dizolvă şi se recompuse în cea a lui Adam însuşi. 
     - Ar fi şi mai bine dacă ai fi aici, şopti Adam. De unde mă aflu eu, nu e numai o închipuire, Josh. E o realitate. Totul se întâmplă în creierul tău şi nu pe un ecran, în faţa ochilor tăi, şi e la fel de real ca şi cum s-ar întâmpla cu adevărat. Aici n-ai nevoie de ochi şi de urechi, Josh. N-ai nevoie de nimic. Tot ce îţi doreşti se află la dispoziţia ta şi nu trebuie decât să te gândeşti la ceai vrea să ai pentru a-ţi apărea în faţă cu adevărat. 
     - C... cum? îngăimă Josh. Cum funcţionează? 
     Adam îi zâmbi din nou. 
     - Nu-ţi pot spune, rosti el. Singurul mod de a afla e de a o face tu însuţi. Şi tu poţi s-o faci, Josh. Poţi veni şi tu aici. 
     Josh nu-şi credea ochilor. Era imposibil. Tot ce auzea şi vedea era imposibil să existe. 
     Şi totuşi se întâmpla. Adam era Acolo, iar imaginea lui era atât de reală, încît Josh simţi că putea chiar să-l atingă.
      Îşi ridică mâna înmănuşată şi, o dată cu ea, se ridică şi imaginea mâinii sale de pe ecran. O întinse, dar când fu pe punctul de a atinge faţa lui Adam cu degetele, încremeni, auzise o altă voce în căştile care îi acopereau urechile. 
     - Ajutaţi-mă... cineva să mă ajute... 
     Josh simţi că îi îngheaţă sângele în vine. Amy Carlson! Îşi smulse masca de pe faţă şi îşi scoase mănuşa. Întinse mâna spre a închide computerul. Ştia însă că tot ce auzise fusese real. 
     Amy trăia încă, undeva. 
     Dar cui putea să-i povestească? 
     Cine l-ar crede?

                                                  23.

                         Hildie Kramer se trezi datorită bipului electronic insistent al telefonului de lângă pat. Bâjbâi prin beznă, găsi receptorul şi-l duse la ureche cu ochii închişi. Când auzi vocea lui Engersol, se deşteptă brusc şi se ridică în capul oaselor. 
     - Ar fi bine să vii imediat aici, jos. Avem o problemă. 
     N-avea nevoie să-l întrebe unde se găsea, cuvântul "jos" îi era mai mult decât suficient pentru a afla că era în laboratorul de sub fundaţia reşedinţei. Îşi alungă ultimele urme de somn de pe gene, se dete cu greu jos din pat, se îmbrăcă rapid şi părăsi apartamentul. Se strecură, tăcută, pe scări, până la etajul patru, apoi luă ascensorul mascat. Pe drum se întrebă ce s-ar fi putut întâmpla ca Engersol s-o caute după miezul nopţii. 
     Uşile liftului se deschiseră şi Hildie apucă pe coridorul luminat către laboratorul de la capătul lui. Când intră în încăpere, se opri brusc şi se holbă la monitorul de deasupra bazinului unde se afla creierul fetei. 
     Pe el clipea o imagine. La început Hildie nu realiză despre ce era vorba, căci această imagine părea a fi de-a dreptul fluidă, licărind şi fragmentându-se ca o reflexie a razelor de soare pe suprafaţa unei ape. Apoi, pentru o clipă, imaginea se stabiliză. 
     Faţa palidă a unei fetiţe, încadrată de şuviţe cârlionţate de păr roşcat. 
     Amy Carlson. 
     Şi totuşi, nu era chiar faţa ei.
     Imaginea ţinu câteva secunde, apoi începu să tremure. Se dizolvă pentru o clipă, apoi se recompuse, uşor schimbată. 
     - Ce e? îngăimă Hildie, dându-şi seama instinctiv că ăsta era motivul pentru care Engersol ochemase. 
     El stătea cu spatele la Hildie, cu ochii fixaţi pe monitor. Vorbi fără să se întoarcă. 
     - E Amy. A învăţat deja să se descurce cu programul grafic. 
     - Dar nu poate fi adevărat, şopti Hildie. Lui Adam i-au fost necesare cinci zile pentru asta. Iar Amy nu s-a trezit decât de... 
     - Douăsprezece ore, continuă, prompt, Engersol. 
     - Ne aude? se interesă Hildie.
     Engersol clătină din cap. 
     - Am închis calea de sunet a sistemului. Am urmărit-o toată seara şi nu ştiu ce să fac. Învaţă mult mai repede decât Adam.
     Îi înmână femeii un vraf cu listinguri, pe care Hildie le inspectă rapid, cu toate că majoritatea numerelor şi graficelor de pe ele nu-i spuneau mare lucru. Pe ultima pagină văzu un grafic comparativ al curbelor de acumulare ale celor două creiere din bazine. 
      Creierul lui Adam rămăsese pasiv în primele două zile după ce fusese pus în bazin. Abia în cea de a treia începuse să dea semne de explorare a mediului înconjurător, trimiţând semnale vagi computerelor care-i monitorizau activitatea. De acolo înainte, curba activităţii sale crescuse, încet, dar constant, pe măsură ce Adam învăţa să se familiarizeze cu reţeaua din care făcea de acum parte.Într-a patra zi, Adam începuse să descopere cum să repereze datele de care avea nevoie şi cum să manipuleze aceste date ca să comunice cu lumea de dincolo de bazinul de sticlă. 
     Nu trecuseră nici patruzeci şi opt de ore de când trimisese, pentru prima oară, acel scurt mesaj către computerul mamei lui, iar cu o zi în urmă începuse să experimenteze din plin potenţialul grafic al Croydenului din camera alăturată, construindu-şi în minte hărţi informaţionale complexe pe care le exporta computerului şi în schimbul cărora primea imaginile pe care şi le proiectase pe monitorul de deasupra bazinului. 
     Studiind cea de a doua curbă de pe grafic, Hildie văzu că Amy Carlson reuşise să acumuleze într-o jumătate de zi aproape tot ce-i luase lui Adam o săptămână. 
     Îşi trecu inconştient limba peste buza de jos. Se gândi la ce puteau însemna toate acestea. 
     - Învaţă de la Adam? întrebă într-un târziu. 
     Puse stiva de hârtii pe biroul de lângă ea. 
     - S-ar putea, medită Engersol cu glas tare. Dar mai e şi altceva. 
     - E mai deşteaptă decât Adam, evidenţie Hildie. Coeficientul ei de inteligenţă e cu şaptesprezece puncte mai ridicat decât al lui. 
     - Şi asta e adevărat. Dar e şi altceva. Priveşte. 
     Culese teancul de hârtii de unde le lăsase Hildie, le răsfoi rapid şi extrase o singură coală. 
     Hildie se uită la ea, recunoscând-o imediat. Era o parte a listingului copiat după ceea ce văzuse pe monitor în clipa în care se deşteptase Amy. Începu s-o examineze mai îndeaproape. 
     Engersol îi dădu o a doua coală, în care se prezenta activitatea creierului lui Adam din clipa în care se deşteptase după operaţia prin care creierul îi fusese transferat în bazin. 
     În timp ce mintea fetei o luase razna şi crease imagini grafice care nu semănau decât cu un amestec fără sens, encefalograma lui Adam arăta o activitate mintală mult mai normală, reflectând limpede tiparul obişnuit al unui creier care se trezeşte dintr-un somn adânc. 
     Hildie îl privi ţintă pe Engersol. 
     - E clar că tu vezi ceva ce eu nu pot desluşi. Mie îmi apare chestia asta ca şi cum Amy a înnebunit imediat după deşteptare. Dacă mă gândesc însă la ce a făcut ea după aceea, se pare că n-am dreptate.
     Engersol bătu uşor cu degetul encefalograma fetei. 
     - Dacă elimini nebunia, care-i primul cuvânt ce-ţi vine pe buze când priveşti aşa ceva? 
     Hildie studie graficul încă o dată şi rosti fără a se mai gândi: 
     - Atac de furie. 
     - Exact! aprobă Engersol. Tu te uiţi acum la un copil îngrozitor de înfuriat. A descoperit rapid ce i s-a întâmplat şi e teribil de mânioasă. În plus, încearcă să facă ceva în legătură cu noua ei stare.
     Hildie se miră.
     - Dar ce? Ce vrea să facă? 
     - Nu sunt sigur. Încă n-am vorbit cu ea. De asta te-am chemat. O s-o ascultăm amândoi şi o să decidem apoi ce avem de făcut. 
     Engersol se aşeză la birou şi formă câteva instrucţiuni pe tastatura computerului, apoi, cu ochii fixaţi pe monitorul fetei, vorbi într-un mic microfon de lângă tastatură. 
     - Amy, aici e doctorul Engersol. Mă auzi? 
     Când scoase prima silabă, imaginea ei de pe monitor dispăru subit. În următoarele câteva secunde, nu se întâmplă nimic, apoi unul din difuzoarele montate pe tavan prinse viaţă. 
     Se auziră câteva cuvinte şoptite, fără nicio intonaţie, ca şi cum persoana care le rostea era surdă. 
     - Te... aud. 
     Hildie începu să vorbească, dar Engersol i-o reteză cu un gest violent, după care se apropie şi mai mult de microfon. 
    - Ştii unde te afli, Amy? 
    Alte câteva secunde de tăcere. Apoi: 
     - Ştiu. 
     - Vrei să-mi spui şi mie unde te afli?
     Din nou tăcere. Într-un târziu: 
     - Vreau să mă duc acasă. 
     Hildie şi Engersol se holbară unul la celălalt. 
     - Nu poţi face asta, Amy, rosti, încet, doctorul. Dacă ştii unde te afli, atunci ştii că nu te poţi duce acasă. 
     - Vreau să mă duc acasă! repetă Amy. 
     Cuvintele îi erau mai puternice acum. Hildie recunoscu încăpăţânarea de care era capabilă fata chiar şi în această voce digitalizată. 
     - De ce m-aţi pus aici? întrebă Amy. 
    - Nu te-am putut lăsa să pleci, Amy. Aveam nevoie de tine. Ceea ce faci tu acum e extrem de important. Poţi înţelege asta? 
     - Din cauza pisicii, nu-i aşa? rosti Amy. 
          Vocea i se schimbase din nou şi căpătase acum un ton trist, visător chiar. 
     - Te-ai supărat pe mine fiindcă nu mi-a plăcut ce îi făceai pisicii. Şi n-ai vrut ca eu să povestesc cuiva despre asta, nu? 
     - Bineînţeles că nu, Amy, rosti liniştitor Engersol. Nu-mi pasă de pisică. Ea n-a fost decât oparte a experimentului. 
     Amy nu scoase nicio vorbă preţ de un minut întreg. Apoi difuzorul se trezi din nou la viaţă. 
     Vocea ei era încărcată de mânie: 
      - Încă pot să mai povestesc despre tine. Pot spune orice vreau eu. Nu trebuie decât să trimit un mesaj. 
     Engersol îi aruncă Hildiei un zâmbet. 
      - E adevărat, rosti el de parcă era angajat într-o dispută fără importanţă cu unul dintre elevi. 
     Dar cine te-ar crede? Adam a trimis deja câteva mesaje, dar nimeni n-a crezut că ele provin de la el. Toată lumea e convinsă că de vină e Jeff, care se ţine de bancuri proaste. 
     - O să le spun ce-ai făcut, rosti Amy cu vocea ridicată. O să le spun unde mă aflu şi o să-i chem să vină şi să mă găsească. 
     - N-o să meargă, Amy, replică Engersol. Acum vreau să mă asculţi cu atenţie, pentru că o să-ţi comunic ce ţi se va întâmpla dacă vei face aşa ceva. N-ai murit încă, Amy. Eşti pe deplin în viaţă. Dar dacă încerci să contactezi pe careva să vină ca să te găsească, n-o să mai fii în viaţă. N-am decât să-ţi tai hrana, Amy. Să tai tuburile care te hrănesc sau să torn otravă în ele. Atunci vei muri. Asta vrei, Amy?
      Se făcu din nou tăcere, dar numai pentru câteva clipe. Ecranul de deasupra bazinului fetei prinse viaţă şi pe el începu să curgă o listă cu nume de fişiere. Se mişcau atât de rapid încât nici unul din ei nu fu capabil să le citească. 
     - Ştii ce-s astea? rosti Amy din difuzor. 
     Vocea ei căpătase acelaşi ton dur pe care-l folosise Engersol cu câteva secunde înainte. 
     - Astea sunt toate programele tale, doctore Engersol. Toate programele care fac ca acest proiect să funcţioneze. Dacă mor, toate acestea vor fi şterse. Ştii ce se va întâmpla atunci, doctore Engersol? Va muri şi Adam şi visul tău se va ruina. 
      Engersol o privi pe Hildie care părea teribil de îngrijorată. 
     - N-o să meargă, Amy, rosti el. N-o să reuşeşti decât să-l ucizi pe Adam. Fişierele însă pot fi înlocuite şi proiectul va continua. 
     Ecranul de deasupra bazinului fetei se stinse brusc. O clipă mai târziu, pe el apăru o nouă imagine. 
      Era Amy, care de această dată nu mai tremura. Acum era clară şi precisă, iar ochii îl ţinteau cu precizie pe Engersol. 
     - N-ar fi trebuit să-mi faci aşa ceva, doctore Engersol, rosti ea cu voce dură. Doar ţi-am spus că nu mai doream să vin la cursul tău. Dar tu n-ai vrut să-mi dai drumul. Ar fi trebuit s-o faci însă, căci, punându-mă aici, n-ai reuşit decât să mă faci mai inteligentă decât am fost eu vreodată.
     Făcu o pauză. Imaginea ei reflectă acum mânia din ea. Ochii i se îngustară şi vocea îi şuieră ameninţătoare. 
     - Sunt mai deşteaptă acum decât tine, doctore. Am învăţat cum să folosesc computerul. Aşa că nu încerca să-mi faci nimic, pentru că nu ştii ce se va întâmpla dacă mor.
     Engersol rămase o clipă nemişcat, apoi tastă urgent o comandă şi închise sunetul. Se întoarse spre Hildie Kramer. 
    - Ce zici? 
     Hildie se uită la monitor şi văzu imaginea fetei, care se uita la ei ca şi cum le urmărea fiecare mişcare. 
     - Ne poate auzi? întrebă ea.
     Engersol negă. 
     - Am dezactivat microfonul. 
     - Poate înfăptui ameninţările pe care le-a lansat? 
     - Nu ştiu, admise doctorul. 
     Mintea îi lucra cu febrilitate încercând să-şi imagineze de ce anume era capabilă Amy.
     Continuă: 
     - Cred că ar putea fi posibil, dar... 
     Fără niciun avertisment, difuzorul din tavan prinse din nou viaţă şi vocea fetei umplu camera. 
     - Este posibil, rosti ea. Pot să fac orice vreau. 
     Engersol şi Hildie încremeniră, holbându-se unul la altul, când realizară ce se întâmplase. 
     Acţionând numai cu puterea minţii ei şi a computerului la care era legată, Amy Carlson reactivase microfonul.
      Îi asculta.

     La ora unu şi jumătate noaptea, Jeanette Aldrich zăcea nemişcată pe canapeaua din sufragerie. 
     La televizor era un film vechi, transmis prin cablu de la universitate, dar Jeanette nu se uita la el.
     Era copleşită de haosul acelei zile. Când auzise de moartea fetiţei, primul ei gând fusese de a-l retrage neîntârziat pe Jeff de la academie. 
     Crezuse, desigur, că Amy îşi luase singură viaţa. Când a aflat însă, adevărul, sau, cel puţin, ceea ce comunicaseră cei de la poliţie, s-a decis să aştepte, măcar până ce avea să afle ce se întâmplase în realitate, cu Amy. 
     În afară de asta, cuvintele lui Jeff din dimineaţa ce trecuse continuau să-i răsune în minte. 
     Dacă mă forţezi să plec de la academie, o să fac şi eu la fel ca Adam! 
     Rostise aceste cuvinte cu faţa răvăşită de furie şi cu pumnii strânşi, ca şi cum ar fi vrut s-o lovească. Vorbele îi penetraseră creierul ca nişte gloanţe. O arseseră şi o şocaseră într-atât, încât nu mai fusese capabilă să se întoarcă la serviciu. Venise acasă, se aşezase de una singură în această cameră şi privise pierdută pe fereastră, întrebându-se cum fusese posibil ca unul din copii să-i fi murit şi celălalt să pară că i-a scăpat total de sub control. 
     Chiar ar face-o?
     Într-un târziu, scoase din poşetă teza pe care o copiase cu o zi în urmă şi începu să-i răsfoiască paginile, căutând indicii. Citise cazurile copiilor care se sinuciseseră şi încercase să descopere paralele între ei şi fiul care-i mai rămăsese.
     Când era la jumătatea lecturii, sunase telefonul şi primise vestea descoperirii cadavrului fetiţei.
     S-a întors la teză numai după ce Chet s-a culcat. A terminat-o şi a rămas acolo, în faţa televizorului, încercând să înţeleagă ceea ce aflase.
     Erau unele trăsături comune tuturor cazurilor despre care citise. Toţi fuseseră copii cu probleme şi fiecare dintre ei încercase, ca şi Adam, cel puţin o dată, să se sinucidă. 
     Ca şi el, toţi avuseseră puţini prieteni şi-şi petrecuseră majoritatea timpului lor în faţa ecranului computerului, legându-se mai mult de programe şi jocuri decât de fiinţe umane vii. 
     Nici unul dintre ei nu fusese cum era Jeff, care era prietenos şi extrovertit, şi plin de pozne. 
     Jeff era tipul de puşti care era în stare să-i facă o farsă de genul celei care i se făcuse ei. 
     Din ceea ce citise, se desprinsese concluzia că Jeff nu era genul de puşti care să-şi ia singurviaţa. 
     Adam, da. 
     Jeff, niciodată. 
      Simţindu-se cumva liniştită în urma celor aflate şi epuizată de acea zi îngrozitoare, Jeanette apucă telecomanda televizorului şi dădu sonorul mai tare. Filmul era alb-negru, cu femei care se pensau şi purtau rochii cu umeri largi, în timp ce trăgeau din ţigări, ce păreau interminabile şi sorbeau licori în cluburi de noapte montate în decor. 
     I se părea că văzuse în viaţa ei sute de filme identice acestuia. 
     Jeanette fu pe punctul de a schimba canalul, când imaginea de pe ecran se schimbă. 
     Pe el apăru Adam, îmbrăcat cu blugii săi obişnuiţi şi în tricou. 
     - Nu! strigă Jeanette. Încetează! Oricine mi-ai face asta, încetează! 
     Înşfăcă telecomanda, se luptă o clipă cu ea şi găsi, în sfârşit, butonul de oprire.
      Ecranul se stinse. 
     - Jeanette? Ce este, iubito? 
     Auzi vocea soţului ei strigând-o de sus, dar nu scoase nicio vorbă. Rămase cu ochii aţintiţi pe televizor. Inima îi bătea năvalnic şi pe şira spinării îi curgea o şuviţă de gheaţă. Lăsă telecomanda să-i alunece din mână, îşi îngropă faţa în palme şi începu să geamă. Câteva clipe mai târziu, în cameră intră, ca o furtună, Chet, care aprinse, cu un gest violent, lumina. 
     - Jeanette? Ce e, dragă, ce s-a întâmplat? 
     Se aşeză lângă ea pe canapea, îşi puse un braţ în jurul umerilor ei iar cu cealaltă mână începu s-o mângâie delicat, pe păr. 
     Jeanette se luptă cu ea şi reuşi să se autocontroleze. 
     - Oh, Doamne, Chet! Cred că am să înnebunesc! 
     - Sşşt, şopti el. N-o să înnebuneşti. Calmează-te şi povesteşte-mi ce s-a întîmplat. 
     Jeanette respiră adânc de câteva ori. Începu să vorbească, dar simţi un nod în gât şi tăcu din nou. Încercă iar să rostească cuvinte abia când fu sigură că-şi va putea controla vocea.
 ..........................................