Fortăreaţa digitală, Dan Brown

                                    I.


         Prolog.
    Plaza de Espana
    Sevilla, Spania
    11,00 A.M.

     Se spune că, o dată cu moartea, totul devine limpede; Ensei Tankado ştia acum că e adevărat. În vreme ce îşi încleşta mâna în piept de durere şi cădea la pământ, îşi dădu seama de grozăvia greşelii pe care o făcuse. 
      În jurul lui se strângeau oameni, grăbiţi să dea o mână de ajutor. Însă Tankado nu voia ajutor – era prea târziu pentru aşa ceva. 
     Tremurând, îşi înălţă mâna stângă, cu degetele întinse. 
     "Uitaţi-vă la mâna mea!” 
     Chipurile din jur se holbau, însă era clar că nu pricepeau mesajul. 
     Pe degetele lui trona un inel auriu gravat. Gravura luci preţ de o clipă în soarele andaluz. Ensei Tankado ştia că era ultimul licăr de lumină pe care avea să îl mai vadă. 

                                               Capitolul 1.

                Se aflau în Smoky Mountains, în cuibuşorul lor favorit. David îi zâmbea: 
      - Ce zici, scumpete? Te măriţi cu mine?
       Privindu-l întins pe patul cu baldachin, îşi dădu seama că el era alesul. În timp ce se uita în ochii lui de un verde intens, de undeva se auzi un clopot asurzitor. 
     Zgomotul îl îndepărta de ea. Întinse braţele după el, dar nu reuşi să prindă decât aer. 
     Sunetul telefonului o trezi pe Susan Fletcher din vis. Căscă, se ridică în capul oaselor şi se întinse după receptor. 
     - Da?
     - Susan, David sunt. Te-am trezit?

     Zâmbi şi se rostogoli în pat. 
     - Te visam. Vino să ne jucăm. 
      El râse. 
     - E încă întuneric afară. 
     - Mmm, gemu ea senzual. Atunci chiar că trebuie să vii să ne jucăm. Putem să dormim un pic înainte de a pleca spre nord. 
     David lăsă să-i scape un oftat de frustrare: 
     - De-asta te sun. În legătură cu excursia. Trebuie să o amân. 
     Susan se deşteptă brusc: 
     - Ce?! 
     Îmi pare rău. Trebuie să părăsesc oraşul. Mă întorc mâine. Putem pleca la prima oră a dimineţii. Ne mai rămân două zile. 
     - Dar am făcut rezervarea, rosti ea, rănită. Am obţinut vechea noastră cameră de la Stone Manor. 
     - Ştiu, dar... 
     - Seara asta trebuia să fie una specială – sărbătoream şase luni. Îţi aminteşti că suntem logodiţi, nu? 
     - Susan, oftă el. Nu pot să-ţi explic acum, mă aşteaptă o maşină. Te sun din avion şi-ţi spun totul. 
     - Avion? repetă ea. Ce se întâmplă? De ce universitatea ar...? 
     - Nu e vorba de universitate. Te sun să te lămuresc mai târziu. Trebuie să plec, mă cheamă. Ţinem legătura. Promit. 
     - David! strigă ea. Ce... 
     Era prea târziu. David închisese. 
     Susan Fletcher rămase ore întregi trează, aşteptând telefonul lui. Dar acesta nu veni. 
      Mai târziu în cursul după-amiezei, Susan stătea tristă în cada de baie. Se scufundă în apa înspumată, încercând să uite de Stone Manor şi de Smoky Mountains. "Unde ar putea fi?” se întrebă. "De ce nu m-a sunat?” 
     Treptat, apa din cadă începu să se răcească. Tocmai se hotărâse să iasă, când receptorul telefonului fără fir începu să bâzâie. Susan ţâşni ca un arc, împrăştiind apă pe podea, şi înşfăcă aparatul pe care îl lăsase la marginea căzii. 
     - David?
     - Aici e Strathmore, răspunse o voce la celălalt capăt. 
     Susan se prăbuşi. 
      - Oh, rosti ea, incapabilă să-şi ascundă dezamăgirea. Bună ziua, comandante. 
     - Sperai că e un bărbat mai tânăr? chicoti vocea. 
     - Nu, domnule, se bâlbâi Susan, stingherită. Nu am vrut să sune aşa... 
      - Ba a sunat chiar bine. Bărbatul râse. David Becker e un om bun. Să nu-l pierzi niciodată. 
     - Mulţumesc, domnule.Vocea comandantului deveni brusc rigidă: 
      - Susan, te-am sunat pentru că am nevoie de tine aici. Imediat. Ea încercă să se concentreze: 
      - E sâmbătă, domnule. De obicei noi nu... 
      - Ştiu, rosti bărbatul calm. E o urgenţă. 
      Susan se ridică în picioare. "Urgenţă?” Nu auzise niciodată acest cuvânt de pe buzele comandantului Strathmore. "O urgenţă? În Crypto?” Nu şi-ar fi imaginat niciodată aşa ceva.
      - D-da, domnule, bâigui ea. Vin imediat ce pot. 
      - Grăbeşte-te, mai zise Strathmore şi închise. 
      Cu un prosop în jurul ei, Susan Fletcher se uită la hainele frumos împăturite pe care le aranjase cu o seară înainte – pantaloni scurţi de alpinism, un pulover pentru serile răcoroase de la munte şi lenjeria nouă de noapte. Deprimată, se duse la dulap ca să ia o bluză şi o fustă curate. "O urgenţă? În Crypto?” 
      Coborând scările, se întrebă ce putea să se mai întâmple rău în acea zi. 
     Avea să afle foarte curând. 

                                                 Capitolul 2.

                    La zece mii de metri deasupra apelor calme ale oceanului, David Becker privea amărât pe ferestruica ovală a avionului. I se comunicase că telefonul de la bord nu funcţiona, aşa că n-avea nicio şansă s-o sune pe Susan. 
      "Ce naiba caut eu aici?” se întrebă el. 
      Răspunsul era simplu: îl solicitaseră oameni pe care pur şi simplu nu-i putea refuza. 
      - Domnule Becker, se auzi o voce în difuzor. Ajungem în jumătate de oră. 
      Becker dădu supărat din cap în direcţia vocii invizibile. "Minunat.” Trase parasolarul pe fereastră şi încercă să adoarmă. Însă nu se putea gândi la nimic altceva, decât la ea. 

                                               Capitolul 3.

                         Volvo-ul lui Susan opri încet la umbra gardului din role de sârmă ghimpată, înalt de trei metri. Un paznic tânăr îşi puse palma pe capota maşinii. 
        - Legitimaţia, vă rog. 
      Susan se conformă şi se aşeză mai bine, aşteptând să se scurgă timpul de verificare. Paznicul trecu bucata de plastic prin scanner-ul computerizat. În cele din urmă îşi ridică privirea. 
       - Mulţumesc, domnişoară Fletcher. 
      După care dădu imperceptibil din cap şi poarta se deschise larg. 
     O jumătate de kilometru mai departe, Susan trebui să repete întreaga procedură în faţa unui gard electrificat, la fel de impozant. "Măi băieţi... Am trecut pe aici de un milion de ori.” 
       Apropiindu-se de ultimul punct de control, văzu cum o santinelă masivă flancată de doi câini fioroşi şi înarmată cu o mitralieră se uită la numărul ei de înmatriculare şi îi face semn să treacă. Parcurse încă vreo 250 de metri pe Canine Road şi opri maşina în parcarea C a angajaţilor. "De necrezut”, îşi zise ea. "Douăzeci şi şase de mii de angajaţi şi un buget de douăsprezece miliarde de dolari; s-ar fi zis că o puteau scoate la capăt în week-end fără mine.” Îşi potrivi maşina pe locul rezervat ei şi opri motorul.
     După ce traversă terasa imensă şi intră în clădirea principală, trecu de încă două puncte de control şi ajunse În sfârşit la tunelul fără ferestre care ducea spre aripa nouă a clădirii. O cabină de control pe bază de scanare a amprentei vocale îi bloca intrarea.
     NATIONAL SECURUTY AGENTY (NSA)
     SECŢIA CRYPTO
     DOAR PENTRU PERSONALUL AUTORIZAT
     Paznicul înarmat privi în sus:
     - 'Ziua, domnişoară Fletcher.
     Susan zâmbi obosită:
     - Bună, John.
    - Nu vă aşteptam azi.
    - Mda, nici eu nu mă aşteptam.
    Se aplecă deasupra microfonului parabolic.
    - Susan Fletcher, rosti ea răspicat.
    Computerul confirmă instantaneu spectrele de frecvenţă din vocea ei şi dădu drumul porţii de acces. Susan trecu pragul. 
     Paznicul o privi apreciativ cum înaintează pe coridorul de ciment. Observase că ochii ei de un căprui intens păreau absenţi, însă obrajii îi erau proaspeţi, iar părul roşcat, lung până la umeri, părea abia uscat. În urma ei se simţea un iz vag de pudră Johnson’s Baby. Privirea bărbatului măsură trupul ei subţire, de la bluza albă cu dunga sutienului abia vizibilă dedesubt, până la fusta oliv care îi ajungea până deasupra genunchiului şi, în cele din urmă, la picioarele ei...  
     Picioarele lui Susan Fletcher. 
     "Greu de crezut că pot susţine un coeficient de inteligenţă de 170”, se amuză paznicul. 
     O privi multă vreme. Într-un târziu, când ea se făcu nevăzută, clătină din cap.

     O poartă masivă, circulară, îi bloca drumul la capătul tunelului. Pe poartă stătea scris, cu litere imense: "CRYPTO”. 
     Oftând, Susan îşi introduse palma în cutiuţa de citire a cifrului şi tastă codul ei personal de cinci cifre. Câteva secunde mai târziu, poarta masivă, de douăsprezece tone de oţel, începu să se rotească. Susan încercă să se concentreze,dar gândurile îi zburau doar la el. 
     David Becker. Singurul bărbat pe care îl iubise vreodată. Cel mai tânăr profesortitular de la Universitatea Georgetown, eminent specialist în limbi străine, David era o vedetă a lumii academice. Înzestrat cu o memorie redutabilă şi cu pasiune pentru limbi străine, el stăpânea la perfecţie şase dialecte asiatice, precum şi spaniola, franceza şi italiana. Cursurile lui universitare despre etimologie şi lingvistică umpleau totdeauna sălile, fapt pentru care David rămânea mereu după ore ca să răspundă tirurilor de întrebări. Vorbea cu autoritate şi entuziasm, în aparenţa insensibil la privirile admirative ale elevelor sale. 
      Becker era brunet, un tânăr de treizeci şi cinci de ani cu ochi verzi iscoditori şi o inteligenţă pe măsură. Maxilarele puternice şi trăsăturile ferme îi aminteau lui Susan de marmura sculptată. Înalt de peste un metru optzeci, Becker se mişca pe terenul de squash cu o agilitate pe care colegii lui nu o puteau înţelege. După ce îşi bătea zdravăn adversarul, se răcorea băgându-şi capul în ţâşnitoarea cu apă de băut şi udându-şi până la rădăcină coama de păr negru şi des. După care, cu apa şiroind, îşi trata adversarul cu un suc de fructe şi un covrig sau un corn. 
     Salariul lui David era modest, la fel ca în cazul tuturor profesorilor tineri. Din când în când, atunci când trebuia să-şi înnoiască abonamentul la clubul de squash sau să înlocuiască plasa vechii sale rachete Dunlop, câştiga bani în plus făcând traduceri pentru diferite agenţii guvernamentale. O întâlnise pe Susan cu ocazia unei astfel de colaborări. 
     Într-o dimineaţă răcoroasă din timpul vacanţei de toamnă, Becker intrase, după alergarea de dimineaţă, în apartamentul lui de trei camere oferit de universitate şi văzuse robotul telefonic clipind. Îşi umplu un pahar cu suc de portocale şi se aşeză să asculte mesajul. Era la fel ca multe altele primite – o agenţie guvernamentală îi solicita serviciile de traducător câteva ore mai târziu în acea dimineaţă. Singura ciudăţenie era că Becker nu auzise niciodată de acea agenţie. 
     - Se numeşte National Security Agency, le spuse Becker câtorva colegi pe care îi sună pentru a afla mai multe informaţii. 
     Replica era întotdeauna aceeaşi: 
     - Te referi la CONSILIUL Naţional pentru Securitate?
     Becker îşi verifică mesajul:
     - Nu. Au spus clar AGENŢIA. NSA.
     - N-am auzit niciodată de ei.
     Becker verifică directorul GAO al companiilor americane, dar numele nu se afla acolo. Uimit, îşi sună unul dintre vechii lui parteneri de squash, un fost analist politic devenit cercetător al Bibliotecii Congresului. Explicaţia amicului avu darul să-l şocheze. 
     NSA părea nu numai să existe în realitate, ci era chiar considerată una dintre cele mai influente organizaţii guvernamentale din lume. De peste o jumătate de secol aduna date despre spionajul electronic şi proteja informaţiile secrete ale Statelor Unite. Doar trei la sută dintre americani ştiau de existenţa ei. 
     - NSA  glumi amicul lui, înseamnă "No Such Agency” ("Agenţia care nu există”). 
     Marcat de un amestec de curiozitate şi teamă, Becker acceptase oferta misterioasei agenţii. Parcursese cu maşina proprie drumul de şaizeci de kilometri până la sediul întins pe aproape cincizeci de hectare al agenţiei, camuflat între dealurile împădurite de la Fort Meade, Maryland. După ce trecuse prin nenumărate controale şi i se emisese o legitimaţie valabilă şase ore, fusese escortat către o secţie de cercetare luxos decorată, unde i se spusese că îşi va petrece după-amiaza oferind "sprijin orb” Diviziei de Criptografie – un grup de matematicieni de elită cunoscuţi sub numele de Spărgătorii de coduri. 
     Timp de o oră, criptografii păruseră a nu fi observat că Becker se afla acolo. Se agitau în jurul unei mese enorme şi vorbeau într-o limbă pe care Becker n-o mai auzise. Discutau despre cifruri curgătoare, generatoare autodecimale, variante-desagă, protocoale de cunoaştere zero, puncte de unicitate. Becker stătea şi observa, pierdut. Indivizii scrijeleau simboluri pe hârtie milimetrică, meditau asupra unor file cu rezultate oferite de computer şi făceau tot timpul referiri la o încâlceală de text proiectată pe un perete: 
     JHDJA3JKHDHMADO/ERTWTJLW+JGJ328 
     5JHALSFNHKHHHFAFOHHDFGAF/FJ37WJE 
    JHI93450S9DJFD2H/HHRTYFHLF89303 
    95JSPJF2J0890IHJ98YHFI080EWRT03 
    JOJR845H0ROQ + JT0EU4TQEFQE/      /QUJW 
    08UY0IH0934JTPWFIAJER09QU4JR9GU 
    IVJP$DUW4H95PE8RTUGVW3P4E/IKKC 
    MFFUERHFGV0Q394IKJRMG + UNHVS9OER 
    IRK/0956Y7U0POIKIOJP9F8760QWERQI 
    Într-un târziu, unul dintre ei se apucase să explice ceea ce Becker ghicise deja. Textul cu pricina era un cod, un "cifrutext” – grupuri de litere şi cifre reprezentând cuvinte criptate. Treaba criptografilor era să studieze codul şi să extragă din el mesajul original sau "clartextul”. Agenţia apelase la Becker pentru că se bănuia că mesajul original fusese scris în dialectul mandarin al limbii chineze; el urma să traducă simbolurile pe măsură ce criptografii le decriptau. 
     Timp de două ore, Becker interpretă un şir nesfârşit de simboluri mandarine. De fiecare dată când oferea o traducere, criptografii clătinau însă disperaţi din cap. Codul părea a nu avea sens. Dornic să ajute, Becker le arătă că toate caracterele care îi fuseseră prezentate aveau o trăsătură comună – făceau parte deopotrivă din scrierea Kanji. Rumoarea din încăpere se transformă instantaneu în linişte. Şeful oamenilor, un lungan deşirat ce îşi aprindea ţigară de la ţigară, pe nume Morante, se întoarse neîncrezător spre Becker.
    - Vreţi să spuneţi că aceste simboluri au înţelesuri multiple?
    Becker încuviinţă. Le explică faptul că scrierea Kanji era un sistem japonez de caligrafiere bazat pe caractere chinezeşti modificate. Le oferise traduceri din mandarină pentru că asta i se ceruse. 
    - Isuse Hristoase, gemu Morante. Să încercăm Kanji.
    Ca prin minune, totul se potrivi perfect.
    Criptografii rămaseră impresionaţi; cu toate astea, continuară să îi dea lui Becker la tradus doar caractere individuale din secvenţe.
    - E pentru propria dumneavoastră siguranţă, îi explică Morante. Astfel nu veţi şti ce anume traduceţi. 
    Becker izbucni în râs. După care observă că nimeni nu îi ţinu isonul. 
    După ce codul fusese în sfârşit spart, Becker tot nu avea habar de misterele la lămurirea cărora contribuise, însă un lucru devenise cert – NSA lua foarte în serios spargerile de cod. Cecul din buzunarul lui Becker reprezenta mai mult decât salariul lui de profesor pe o lună. 
    Pe drumul înapoi printre punctele de control de pe coridorul principal, se trezise oprit de un paznic cu un receptor de telefon în mână. 
    - Domnule Becker, aşteptaţi aici, vă rog.
    - Care-i problema.
    David nu se aşteptase ca întâlnirea să dureze atât de mult; ca atare, intrase în criză de timp pentru meciul de squash de sâmbătă după-amiază. 
    Paznicul ridica din umeri.
    - Sefa de la Crypto vrea sa va vorbeasca.
    - Sefa? rase Becker.
    Nu zarise nicio femeie in interiorul NSA.
    - E vreo vreo problemă? se auzi în aceeaşi clipă o voce feminină în spatele lui.
    Becker se întoarse şi simţi cum roşeşte pe loc. Privi legitimaţia de pe bluza femeii. Nu numai că şeful Diviziei de Criptografie a NSA era o femeie, dar era chiar o femeie a naibii de atrăgătoare.
     - Nu, bâiguise Becker. Numai că... 
     - Susan Fletcher.
     Femeia zâmbi şi îi întinse mâna ei subţire. 
     David i-o strânse. 
     - David Becker. 
     - Felicitări, domnule Becker. Am auzit că aţi făcut o treabă excelentă azi. Pot să discut cu dumneavoastră pe tema asta?
     Becker ezită:
     - Mă tem că mă cam grăbesc acum. 
     Spera ca refuzarea celei mai puternice agenţii de informaţii din lume să nu reprezinte o neghiobie, dar meciul lui de squash începea în trei sferturi de oră, iar el avea o reputaţie de păstrat: David Becker nu întârzia niciodată la squash... la ore poate, dar niciodată la squash. 
     - Voi fi scurtă, replică, zâmbind, Susan Fletcher. Pe aici, vă rog. 
     Zece minute mai târziu, Becker se găsea în popota NSA, având în faţă un suc de coacăze şi un fursec, împreună cu Susan Fletcher, adorabila şefă a criptografilor. Devenise repede evident pentru David că înalta poziţie a tinerei de 38 de ani în cadrul NSA nu era o întâmplare – era una dintre cele mai inteligente femei pe care le întâlnise. Pe măsură ce discutau despre coduri şi spargerea lor, lui Becker îi venea tot mai greu să ţină pasul – totul reprezenta o experienţă nouă şi fascinantă. 
     O oră mai târziu, după ce Becker evident ratase meciul de squash, şi Susan ignorase cu bună ştiinţă trei apeluri prin intercom, se treziseră amândoi izbucnind în râs. Stăteau acolo, două creiere extrem de analitice, imune la influenţe iraţionale; şi totuşi, în vreme ce discutau despre morfologie lingvistică şi generatoare de numere pseudoaleatorii, se simţeau ca un cuplu de adolescenţi – totul în jurul lor era un foc de artificii. 
     Susan nu reuşise să aducă în discuţie adevăratul motiv pentru care insistase să-i vorbească – acela de a-i oferi un post de probă în cadrul Diviziei Asiatice de Criptografie. După pasiunea cu care vorbea despre învăţământ, era clar că tânărul profesor n-avea să părăsească niciodată facultatea. Ca atare, Susan hotărâse să nu distrugă atmosfera discutând despre afaceri. Se simţea din nou ca o
şcolăriţă şi nimic nu îi putea strica acest sentiment. 
     Perioada lor de tatonare a fost lungă şi romantică – escapade furate din programele de lucru, lungi plimbări prin campusul universitar, câte un capuccino târziu în noapte la Merlutti’s, din când în când câte o conferinţă sau un concert împreună. Treptat, Susan descoperise că râde mai mult şi mai des decât crezuse vreodată că e posibil. Însemna o eliberare binecuvântată din încordarea muncii ei de la NSA.
     Într-o după-amiază friguroasă de toamnă, şedeau amândoi pe o bancă urmărind cum echipa de fotbal a universităţii e bătută măr de o altă echipă, Rutgers. 
     - Ce sport zici că practici? îl tachină Susan. Zucchini?
     Becker gemu: 
     - I se spune squash. 
     Ea îl privi prostită: 
     - Seamănă cu zucchini, îi explicase el, dar terenul e mai mic. 
    Susan îl înghionti. 
    Extrema stângă a celor de la Georgetown trimisese afară o lovitură de colţ, aşa că spectatorii începură să huiduie. Fundaşii se grăbiră imediat spre centrul terenului. 
     - Dar tu? întrebă Becker. Practici vreun sport? 
     - Am centura neagră în Stair Master. 
     Becker se făcu mic:
     - Prefer sporturi în care poţi să câştigi. 
     Susan zâmbi: 
     - Superprudent, nu-i aşa? 
     Stopperul celor de la Georgetown blocă o pasă, stârnind urale în mulţime. Susan se aplecă şi şopti în urechea lui David:
      - Doctor.
      El se întoarse şi o privi pierdut: 
      - Doctor, repetă ea. Rosteşte primul cuvânt care îţi trece prin minte.
      Becker părea confuz: 
     - Asociaţii de cuvinte? se miră el. 
     - Procedură-standard NSA. Trebuie să ştiu lângă cine stau. Apoi repetă cu fermitate: Doctor. 
     Becker dădu din umeri: 
     - Seuss. (Dr. Seuss, celebru autor de cărţi pentru copii. Printre cele mai cunoscute titluri se numără Cat in the Hat („Pisica”) şi Green Eggs and Ham („Ouă verzi cu şuncă”) de la care porneşte jocul de cuvinte)
    Susan se încruntă.
     - Bine, încearcă-l pe ăsta... "bucătărie”.
     El nu ezită:
     - Dormitor.
     Susan îşi arcui jucăuş sprâncenele.
     - Bine, ce zici de ăsta... "pisică”. 
     - Maţ.
     - Maţ? 
      - Mda. Catgut. Corzile pentru rachetele de squash ale campionilor. 
     - Ce plăcut, mormăi ea.
     - Diagnosticul tău? se interesă Becker.
      Susan media un minut.
     - Esti un toxicoman al squash-ului, copilaros si frustrat sexual.
     Becker ridica din umeri.
     -Suna cat se poate de corect.
     Treaba asta durase saptamani intregi. Seara, la desert, Becker se punea pe pus intrebari.
     Unde invatase ea matematica?
     Cum ajunsese la NSA?
     Cum devenise atat de captivanta?
     Susan mai mereu roşea, recunoscând că fusese un boboc întârziat. O deşirată şi o stângace în stabilirea unei relaţii până la sfârşitul adolescenţei, îi mărturisi că mătuşa ei Clara afirmase că scuza lui Dumnezeu pentru lipsa ei de şarm fusese aceea de a-i da creier din belşug. În sinea lui, David nu putea să catalogheze o asemenea apreciere decât ca prematură. 
      Susan îi spuse că interesul ei pentru criptografie începuse din primii ani de liceu. Preşedintele clubului de informatică, un elev impunător din ultimul an, pe nume Frank Gutmann, îi dedicase o poezie de dragoste pe care o criptase conform unei scheme de substituire cu numere. Susan îl implorase să îi spună ce conţinea dedicaţia, dar Frank refuzase cu cochetărie. Atunci Susan luase biletul acasă şi îşi petrecuse o noapte întreagă la lumina lanternei, sub pătură, până ce descifrase secretul – fiecare cifră reprezenta o literă. După aceea descifrase cu grijă codul şi privise uimită cum cifrele aparent iraţionale se transformau ca prin farmec într-o minunată poezie. În acea secundă îşi dăduseseama că se îndrăgostise iremediabil – codurile şi criptografia aveau să devină viata ei.
     Douăzeci de ani mai târziu, după ce obţinuse masteratul în matematică la Universitatea Johns Hopkins şi studiase teoria numerelor cu o bursă de la Massachussetts Institute of Technology, Susan îşi concepuse teza de doctorat cu titlul "Metode, protocoale şi algoritmi criptografici pentru aplicaţii manuale”. Îndrumătorul de teză nu fusese singurul care îi citise lucrarea; la puţin timp după aceea, Susan primise un telefon şi un bilet de avion de la NSA.
     Toata lumea implicata in criptologie stia de NSA; era caminul celor mai stralucite minti criptografice de pe mapamond. In fiecare primavara - sezonul in care firmele din domeniul privat se aruncau asupra celor mai promitatoare creiere nou-aparute pe piata muncii, cu salarii exorbitante si optiuni in actiuni la firma - NSA se prezenta, urmarea cu atentie ce se intampla, isi fixa tintele si apoi intervenea, pur si simplu dubland cea mai buna oferta. Era imposibil ca NSA sa nu cumpere ceea ce voia. Tremurand de nerabdare, Susan aterizase pe Aeroportul Dulles International din Washington, unde fusese intampinata de un sofer care o dusese in cea mai mare graba la Fort Meade.
     In acel ani, alti patruzeci si unu de candidati primisera cate un telefon identic.
     La cei douazeci si opt de ani ai ei, Susan era cea mai tanara. De asemenea, era singura persoana de sex feminin. Vizita la Fort Meade se dovedise mai degraba un asalt de relatii publice si un tir de testare a inteligentei, decat o sesiune de schimb de informatii. Susan si alti sase au fost din nou invitati sapatamana urmatoare. Odata ajuns la Fort Meade, grupul fusese imediat despartit. Fiecare canditat a fost obligat sa treaca prin testarea individuala la poligraf, sa suporte cercetari amanuntite ale trecutului personal si sa indure ore intregi de analiza grafologica si de interviuri, incluzand aici inchete inregistrate asupra practicilor si orientarilor sexuale. In momentul in care anchetatorul o intrebase daca intretinuse vreodata relatii sexuale cu animale, Susan fusese pe punctul de a tasni din incapere, insa misterul situatiei o tinuse pe loc, ca si perspectiva de a lucra la limita cea mai avansata a teoriei codurilor, de a intra in "Palatul Saradelor" si de a deveni membru in cel mai secretos club din lume - Agentia Nationala de Securitate.
     Becker ramase socat de povestea ei.
     - CHiar te-au intrebat daca ai facut sex cu animale?
     Susan dadu din umeri.
     - Verificare de rutina a istoricului personal.
    - Ma rog....., continuase el, inabusindu-si un zambet. Si ce le-ai spus?
    Ea il inghionti pe sub masa.
    - Le-am spus ca nu!
    Dupa care adauga:
    - Pana in noaptea asta, a fost adevarat.

     Pentru Susan, David era modelul cel mai apropiat de perfectiune. Avea un singur defect: insista sa plateasca totul de fiecare data cand ieseau in oras. 
     Susan nu putea suporta sa-l vada cum isi lasa salariul pe o zi la o singura cina in doi, insa Becker era de neclintit. Invatase sa nu protesteze, insa chestiunea continua sa o irite. "Castig mai multi bani decat imi e necesar", gandea ea. "Eu ar trebui sa platesc."
     Cu toate acestea, Susan hotarase ca el era omul ideal, in ciuda cavalerismului sau desuet. Era milos, destept, amuzant si, mai presus de toate, era sincer interesat de munca ei. David isi arata mereu curiozitatea, indiferent ca se plimbau, faceau ciclism impreuna sau pregateau spaghetti in bucataria lui Susan. Acolo unde se putea, ea ii raspundea, oferindu-i de fapt imaginea generala si de factura publica a Agentiei. Chiar si asa, David era tot mai fascinat.
     Fondată de preşedintele Truman la ora 12.01 în noaptea de 4 noiembrie 1952, NSA fusese timp de aproape cincizeci de ani cea mai secretoasă agenţie de spionaj din lume. Doctrina sa de început, lungă de şapte pagini, prevedea un scop foarte concis: să protejeze comunicaţiile guvernamentale americane şi să intercepteze comunicaţiile puterilor străine. 
     Acoperişul principalei clădiri operaţionale a agenţiei era înţesat cu peste cinci sute de antene, incluzând două elemente radiante – radom-uri – uriaşe, care arătau ca nişte mingi enorme de golf. Clădirea însăşi era monumentală – peste două sute de mii de metri pătraţi, adică dublu faţă de sediul CIA. Înăuntru se găseau peste două mii şase sute de kilometri de cablu telefonic şi aproape nouămii de metri pătraţi de ferestre permanent închise şi etanşe.
     Susan îi povestise lui David despre COMINT, divizia de intercepţie globală – o colecţie năucitoare de posturi de ascultare, sateliţi, spioni şi înregistratoare pe întreg mapamondul. În fiecare zi se interceptau mii de comunicări şi de conversaţii, toate fiind trimise analiştilor NSA spre decriptare. FBI, CIA şi consilierii americani pe probleme de politică externă se bazau cu toţii pe munca NSA pentru a lua decizii. 
     Becker fusese vrăjit. 
     - Şi spargerea codurilor? Unde intri tu în schemă? 
     Atunci Susan se apucase să-i explice că transmisiunile interceptate proveneau adesea de la guverne periculoase, facţiuni ostile şi grupări teroriste, multe fiind prezente în interiorul graniţelor SUA. În scopul păstrării secretului, aceste transmisii erau de obicei codate, pentru eventualitatea că ajungeau în alte mâini – fapt care, din fericire, nu se întâmpla datorită COMINT. Susan îi spuse lui David că munca ei era să studieze codurile, să le spargă manual şi să furnizeze NSA mesajele descifrate. Ceea ce nu era pe deplin adevărat. 
     Chiar dacă se simţea vinovată că îşi minţea iubitul, Susan nu avea de ales. Ceea ce îi povestise fusese adevărat cu câţiva ani în urmă, însă lucrurile se schimbaseră în NSA. Întregul univers al criptografiei se transformase. Noile sarcini ale lui Susan erau secrete, chiar pentru mulţi din cele mai înalte sfere ale puterii. 
     - Coduri, rostise Becker, fascinat. De unde ştii cum să începi? Vreau să spun... cum le spargi?
     Susan îi zâmbise: 
     - Tu ar trebui să ştii cel mai bine. E ca şi cum ai studia o limbă străină. La început textul nu are nici un sens, dar, pe măsură ce înveţi regulile care îi definesc structura, poţi începe să îi extragi înţelesul. 
     Becker încuviinţase, impresionat. Voia să afle mai multe.
     Atunci, folosindu-se de şerveţelele de la Merlutti şi de programele de concert ca de o tablă, Susan începuse să îi ofere noului şi încântătorului ei învăţăcel un minicurs de criptografie. Porni de la cifrul în "pătrat perfect” al lui Iulius Cezar. 
     Aşa cum îi explică ea, Cezar a fost primul creator de coduri din istorie. Observând că solii lui erau prinşi în ambuscadă şi misivele secrete erau furate, el a imaginat o cale rudimentară de a-şi cripta directivele. Îşi rearanja textul mesajelor astfel încât corespondenţa părea lipsită de sens. Bineînţeles că era doar o aparenţă. Fiecare mesaj avea întotdeauna un contor de litere ce reprezenta un pătrat perfect – şaisprezece, douăzeci şi cinci, o sută – depinzând de volumul de informaţii pe care Cezar voia să îl comunice. Îşi instruia ofiţerii ca, la sosirea unui mesaj, să transcrie textul conform unei matrici pătrate. Executând instrucţiunile şi citind de sus în jos, ofiţerii dădeau peste un mesaj secret,care apărea ca prin minune. 
     În timp, conceptul cezarian de rearanjare a textului a fost adoptat de alţii şi modificat pentru a deveni mai greu de descifrat. Apogeul criptării manuale a apărut în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Atunci naziştii au construit o uluitoare maşină mecanică de criptare, botezată Enigma. Dispozitivul semăna cu o veche maşină de scris cu rotoare întreţesute, dintr-un aliaj de cupru şi zinc, ce se mişcau după tipare complicate şi transformau textul clar în şiruri năucitoare de grupări de caractere lipsite de logică. Destinatarul putea interpreta corect mesajul numai dacă dispunea de o altă maşină Enigma, calibrată identic cu cealaltă. 
     Becker asculta, mut de uimire. Profesorul devenise elev. 
     Într-o noapte, la un spectacol organizat de universitate cu piesa Spărgătorul de Nuci, Susan îi dăduse primul cod de spart. David stătuse tot timpul pauzei cu creionul în mână, încercând să dezlege mesajul din douăzeci şi unu de litere:
     LZ ATBTQ BZ MD ZL BTMNRBTS
     Într-un târziu, tocmai când luminile începuseră să se stingă anunţând reluarea spectacolului, reuşise. Ca să codeze textul, Susan înlocuise pur şi simplu fiecare literă din mesaj cu precedenta ei din alfabet. Ca să decripteze codul, Becker nu trebuia decât să mute fiecare literă cu un spaţiu înainte în alfabet. Astfel, "A” devenea "B”, "B” devenea "C” şi aşa mai departe. Procedase la descifrare cu repeziciune. Nu şi-ar fi imaginat niciodată că silabele rezultate l-ar fi putut face atât de fericit: 
     "MĂ BUCUR CĂ NE-AM CUNOSCUT” 
     Scrijelise repede răspunsul şi i-l întinsese: 
     RHDT 
     Susan citise şi zâmbise radioasă. 
     Becker avea de ce să râdă; ajunsese la treizeci şi cinci de ani şi inima îi juca feste. 
     În viaţa lui nu se simţise atât de atras de o femeie. Trăsăturile ei delicate şi ochii căprui îi aminteau de o reclamă a firmei Estee Lauder. Poate că Susan fusese o deşirată şi o stângace în adolescenţă, însă lucrurile se schimbaseră mult. Undeva, pe drumul vieţii, căpătase o graţie de salcie – zveltă şi înaltă, cu sâni plini şi fermi şi un abdomen perfect neted. David obişnuia adesea să glumească spunând că Susan era primul manechin pentru costume de baie cu doctorat în matematici aplicate şi în teoria numerelor. Pe măsura trecerii timpului, începuseră amândoi să creadă că închegaseră o relaţie care putea dura întreaga viaţă. 
      Erau împreună de aproape doi ani când, din senin, David o ceruse de soţie. Se întâmplase cu ocazia unui week-end petrecut în Smoky Mountains. Şedeau întinşi pe patul imens din camera de la Stone Manor. Atunci David rostise brusc cuvintele, fără a avea pregătit un inel. Tocmai asta iubea ea – spontaneitatea lui. Îl sărutase lung şi cu patimă. El o luase în braţe şi o dezbrăcase decămaşa de noapte. 
      - Iau asta drept un da, rostise el, după care făcuseră dragoste toată noaptea, la căldura focului din cămin. 
     Acea seară magică se petrecuse cu şase luni în urmă – înainte de promovarea neaşteptată a lui David în poziţia de şef al Departamentului de Limbi Moderne. Din acel moment, relaţia lor intrase pe o continuă pantă descendentă. 

                                    Capitolul 4.

                Poarta de intrare în secţie piui, trezind-o pe Susan din trista ei reverie. Uşa trecuse deja de poziţia complet deschis şi urma să se închidă la loc în mai puţin de cinci secunde, după ce avea să fi efectuat o rotaţie completă de 360 de grade. Susan îşi adună gândurile şi păşi prin deschizătură. Un computer de la intrare înregistră intrarea ei. 
     Priveliştea secţiei continua să o uimească, deşi ea personal fusese acolo chiar de la construirea ei, cu trei ani în urmă. Încăperea principală era o imensă cameră circulară ce se înălţa pe cinci etaje. Tavanul ei transparent şi boltit se ridica la 40 de metri deasupra podelei, în punctul de înălţime maximă. Cupola din plexiglas era întărită cu un amestec din policarbonaţi – ca o reţea protectoare capabilă să reziste unei lovituri directe de două megatone. Ca un ecran, construcţia filtra lumina soarelui şi o transforma într-o fină dantelărie cese prelingea pe pereţi. În aer pluteau spirale firave de praf – capturi ale puternicului sistem de deionizare a domului.
     Pereţii încăperii se arcuiau maiestuos în jos, după care, la nivelul unui stat de om, se verticalizau abrupt. Coborând, deveneau treptat translucizi, până ce ajungeau de un negru opac la contactul cu podeaua – o întindere lucitoare de material ceramic negru, ce sclipea cu o măreţie bizară, generând o senzaţie neliniştitoare de transparenţă. Gheaţă neagră.
     Chiar în centrul încăperii, spărgând podeaua ca vârful unei torpile colosale, se găsea maşinăria pentru care fusese construit domul. Contururile negre şi alunecoase ale acesteia se arcuiau aproape opt metri în aer înainte de a se înfige înapoi în podeaua de dedesubt. Curbată şi netedă, arăta ca o imensă balenă ucigaşă, îngheţată în mijlocul unui ocean încremenit. 
     Acesta era TRANSLTR, cel mai scump echipament individual de calcul electronic din lume – o maşină despre care NSA jurase public că nu există.
     La fel ca un aisberg, maşinăria îşi ascundea 90 la sută din masă şi din putere adânc sub suprafaţă. Secretul ei era bine păstrat într-un siloz ceramic ce cobora pe o adâncime de şase etaje – o carenă în formă de rachetă înconjurată de un labirint ameţitor de pasarele, cabluri şi fuioare de gaz de la sistemul de răcire bazat pe freon. Generatoarele de energie de la bază scoteau un necontenit murmur de joasă frecvenţă, care transforma Crypto într-o sală cu o acustică incredibilă, de cavou.
     La fel ca în cazul tuturor marilor avansuri tehnologice ale omenirii, TRANSLTR se născuse din necesitate. În anii ‘80, NSA fusese martora unei revoluţii în telecomunicaţii ce avea să transforme definitiv universul spionajului – accesul public la Internet. Mai precis, naşterea poştei electronice. 
     Criminalii, teroriştii şi spionii deveniseră tot mai agasaţi de ascultarea telefoanelor, aşa că îmbrăţişaseră imediat şi cu entuziasm noul mijloc de comunicare. Poşta electronică dispunea de securitatea poştei tradiţionale şi de viteza telefonului. De vreme ce transferurile de informaţie se efectuau prin fibre optice subterane şi nu foloseau niciodată căile aeriene, erau ferite faţă de posibilele intercepţii – sau cel puţin asta era percepţia generală. 
      În realitate, interceptarea mesajelor electronice în vreme ce călătoreau prin Internet reprezenta o joacă de copil pentru geniile tehnice de la NSA. Internetul nu reprezenta noua descoperire senzaţională pentru computerul de acasă, aşa cum credea majoritatea populaţiei. El fusese creat de Departamentul de Apărare cu trei decenii înainte, ca o imensă reţea de computere proiectată să asigure comunicaţii guvernamentale sigure în caz de război nuclear. Ochii şi urechile NSA erau vechi adepţi ai Internetului. Curând, indivizii care îşi conduceau diverse afaceri ilegale prin e-mail aveau să afle pe pielea proprie că secretele lor nu erau atât de bine păzite pe cât credeau. Rezultatul a fost acela că diverse agenţii guvernamentale de control precum FBI, DEA sau IRS, sprijinite de personalul NSA specializat în interceptări, au început o serie masivă de arestărişi condamnări. 
     Evident că din rândurile utilizatorilor de computere din întreaga lume se ridicase un strigăt imens de mânie la aflarea veştii că guvernul american avea acces liber la comunicaţiile personale prin e-mail. Chiar şi pasionaţii de corespondenţă care foloseau poşta electronică doar ca pe un mijloc comod şi relaxant de comunicare, consideraseră că o astfel de invazie în intimitatea personală este neliniştitoare. Ca atare, în întreaga lume, tot felul de programatori întreprinzători începuseră să lucreze la o modalitate de a păstra siguranţa poştei electronice. Modalitatea a fost repede găsită şi astfel s-a născut criptarea cu chei publice. 
     Criptarea cu chei publice reprezenta un concept pe cât de simplu, pe atât de strălucit. Consta într-o aplicaţie software facilă, pentru uzul computerelor individuale, prin care mesajele e-mail personale se transformau aşa încât deveneau de necitit. Utilizatorul scria un mesaj, îl trecea prin aplicaţia software de criptare, după care textul rezultat părea un cod complet ilogic – un nonsens. 
     Oricine ar fi încercat să intercepteze mesajul nu vedea pe ecran decât o mâzgâleală indescifrabilă. 
     Singurul mod de a decoda mesajul era introducerea "cheii de parolă” a expeditorului – o serie secretă de caractere ce funcţionau asemănător unui cod PIN de la un automat bancar. Astfel de chei parolate erau în general lungi şi complexe şi purtau în ele toată informaţia necesară pentru a comanda algoritmului de criptare ce operaţii matematice să efectueze pentru a recrea mesajul original. 
      De acum utilizatorii puteau trimite mesaje electronice cu încredere. Chiar dacă transmisia era interceptată, ea putea fi descifrată numai de către deţinătorii cheii de acces. 
     NSA simţise imediat pericolul. Codurile cărora trebuia să le facă faţă nu mai erau simple cifruri de substituire care puteau fi sparte cu creionul şi hârtia, ci funcţii complicate generate de computer, ce aveau la bază teoria haosului şi alfabete simbolice multiple pentru a transforma mesajele
într-o harababură de nedescâlcit. 
     La început, cheile de acces utilizate erau suficient de scurte pentru ca maşinăriile NSA să le "ghicească”. Dacă o anume cheie parolată avea zece cifre, un computer putea fi programat astfel încât să testeze orice posibilitate între 0000000000 şi 9999999999. Mai devreme sau mai târziu, computerul dădea peste secvenţa corectă. Această metodă, bazată pe testarea erorii, a primit numele de "Atac al forţei brute”. Era consumatoare de timp, însă avea rezultate 100% sigure din punct de vedere matematic. 
     Pe măsură ce lumea îşi dădea seama de puterea decodificării prin forţa brută, cheile parolate au început să devină tot mai lungi.
     Ca atare, timpul de care computerul avea nevoie pentru a "ghici” cheia corectă a crescut de la săptămâni la luni şi apoi la ani de zile. 
      În cursul anilor ‘90, cheile parolate ajunseseră la cincizeci de caractere şi implicau toate cele 256 de caractere ale alfabetului ASCII, format din numere, litere şi simboluri. În consecinţă, numărul de posibilităţi diferite crescuse la nivelul a zece la puterea 120, adică un zece urmat de 120 de zerouri. Ghicirea corectă a cheii de acces avea aceeaşi probabilitate matematică cu aceea a identificării unui grăunte de nisip de pe o plajă lungă de cinci kilometri. Estimările efectuate arătau că era nevoie de nouăsprezece ani pentru ca ultrasecretul Cray/Josephson II, cel mai rapid computer al NSA, să spargă cu succes, prin forţă brută, un cod al unei chei pe 64 de biţi. Evident că, la momentul ghicirii cheii şi spargerii codului, conţinutul mesajului şi-ar fi pierdut de mult rostul. 
      Prinsă într-o astfel de capcană virtuală, NSA emisese o directivă ultrasecretă ce fusese pusă în aplicare prin decret al preşedintelui Statelor Unite ale Americii. Sprijinită cu fonduri federale şi având libertatea de a întreprinde orice socotea necesar pentru rezolvarea problemei, NSA trecuse la construirea imposibilului: prima maşină universală de spargere a codurilor. 
     În ciuda părerii multor ingineri că un astfel de computer dedicat spargerii de coduri era imposibil de construit, NSA era hotărâtă să transpună în realitate propriul moto: "Totul este posibil. Imposibilul ia doar mai mult timp”. 
     Cinci ani mai târziu, după ce cheltuise peste o jumătate de milion de ore-om de muncă şi fonduri de peste 1,9 miliarde dolari, NSA dovedise din nou de ce este în stare. Ultimul din cele trei milioane de procesoare de mărimea unui timbru fusese pus la locul lui, programarea internă se finalizase, iar carcasa ceramică a maşinii fusese montată şi sigilată. Se născuse TRANSLTR.
     Principiul de bază după care fusese construită maşina era simplu: mai multe mâini uşurează treaba – chiar dacă modul de lucru intern al TRANSLTR era produsul mai multor minţi, fără ca modul în care funcţionează întregul să fie pe deplin înţeles de un singur individ. 
     Cele trei milioane de procesoare ale maşinii lucrau toate în paralel – astfel reuşind să opereze cu o viteză nemaiîntâlnită şi să proceseze simultan combi-naţii multiple de caractere. Se spera astfel ca nici un cod, indiferent de lungi-mea cheii parolate, să nu scape tenacităţii TRANSLTR. Capodopera de aproape două miliarde de dolari folosea puterea procesării paralele, precum şi ultimele tehnologii secrete de evaluare a clartextului pentru a "ghici” chei parolate şi coduri de spargere. Maşina îşi trăgea forţa nu numai din uluitorul număr de procesoare pe care îl ascundea în pântece, ci şi din ultimele progrese ale calculului cuantic – o tehnologie extrem de nouă, prin care vechiul procedeu destocare a informaţiei sub forma datelor binare era înlocuit de aşa-numitele stărimecanice cuantice. 
      Momentul adevărului a venit într-o dimineaţă furtunoasă de joi a lunii octombrie. Primul test pe viu. Chiar dacă exista nesiguranţă privind viteza maşinii, inginerii erau cu toţii de acord asupra unui lucru – cu toate procesoa-rele funcţionând în paralel, TRANSLTR era puternic. Întrebarea era cât de puternic. 
     Răspunsul venise douăsprezece minute mai târziu, când imprimanta se trezise la viaţă şi tipărise clartextul – codul spart – în mijlocul tăcerii mormântale pe care o păstrau cei câţiva martori ai evenimentului. TRANSLTR tocmai localizase o cheie de şaizeci şi patru de caractere în ceva mai mult de zece minute, de aproape un milion de ori mai repede decât cele două decenii de care ar fi avut nevoie celălalt computer de mare viteză al NSA. 
     Condus de directorul adjunct de operaţiuni, comandantul Trevor J. Strathmore, Biroul de Producţie al NSA triumfase. Ca să păstreze succesul secret, comandantul Strathmore lăsase imediat să scape informaţii care sugerau că proiectul fusese un eşec total. Ca atare, toată activitatea din aripa Crypto a complexului nu reprezenta decât o tentativă de a mai salva ceva de pe urma dezastrului de două miliarde de dolari. Adevărul era cunoscut doar de elita NSA – TRANSLTR spărgea sute de coduri în fiecare zi.
    O dată ce la urechile publicului ajunse informaţia că sistemele de coduri criptate de computer nu puteau fi sparte, nici măcar de atotputernica NSA, secretele au început să curgă. Lorzii drogurilor, teroriştii, evazioniştii fiscali, cu toţii sătui de a le fi interceptate convorbirile de pe telefonul mobil, s-au îndreptat in corpore spre noul mediu de transmisie a informaţiilor criptate, convinşi fiind că n-aveau să compară niciodată în faţa vreunui tribunal în care să îşi audă propria voce pe bandă, ca dovadă a cine ştie cărei conversaţii telefonice captate din eter de un satelit NSA. 
     Culegerea de informaţii secrete nu fusese niciodată mai uşoară. Codurile interceptate de NSA intrau în TRANSLTR drept cifruri complet ininteligibile şi erau scuipate câteva minute mai târziu ca mesaje perfect limpezi. Nu mai existau secrete. 
     Ca să întregească şarada legată de propria incompetenţă, NSA a început chiar să susţină agresiv mişcările împotriva elaborării de noi aplicaţii software de criptare, insistând că aceste aplicaţii o dezavantajau net şi că măreau probabilitatea ca organele abilitate de anchetă şi control să nu mai poată prinde şi condamna criminalii. Grupurile pentru drepturi civile s-au bucurat în mod public, susţinând că NSA oricum nu ar fi avut voie să citească mesajele electronice. Programatorii au trecut şi mai abitir la elaborarea de aplicaţii de criptare. NSA pierduse bătălia – exact aşa cum plănuise. Întregul univers al comunicaţiilor electronice fusese păcălit... sau aşa se părea. 

                                     Capitolul 5.

     - Unde e  toată lumea? se întrebă Susan cu voce tare, traversând secţia pustie.
      "Ce mai urgenţă!”
     Crypto era de obicei tăcut sâmbăta, chiar dacă majoritatea secţiilor şi a departamentelor NSA lucrau şapte zile pe săptămână. Prin natura lor, matematicienii criptografi erau nişte maniaci ai muncii, însă în secţie se instaurase o regulă tacită ca ei să îşi ia liber sâmbăta, cu excepţia cazurilor de urgenţă. Spărgătorii de coduri reprezentau o marfă prea valoroasă pentru ca NSA să rişte să-i piardă ca urmare a epuizării. 
     TRANSLTR se ridica ameninţător în dreapta lui Susan. Sunetul generatoarelor aflate opt etaje mai jos părea ciudat de înfricoşător astăzi. Susan nu se simţise niciodată bine în Crypto în afara orelor de program. Avea sentimentul că era prinsă într-o cuşcă, alături de o sălbăticiune fioroasă şi futuristă. Iuţi pasul către biroul comandantului.
    Poreclit "acvariul” pentru aspectul său în momentele în care draperiile erau trase, spaţiul de lucru cu pereţi de sticlă al lui Strathmore se înălţa deasupra unor scări-pasarelă lângă peretele din spate al secţiei. Urcând treptele, Susan privi în sus, spre uşa groasă, din stejar, a biroului comandantului. Pe uşă era gravată sigla NSA – un vultur pleşuv care strângea cu putere în gheare un şperaclu. În spatele uşii se afla unul dintre cei mai de seamă oameni pe care ea îi cunoştea.
    Comandantul Strathmore, directorul adjunct de operaţiuni în vârstă de cincizeci şi şase de ani, era ca un tată pentru Susan. El o angajase şi tot el transformase NSA în căminul ei. Cu mai bine de zece ani în urmă, când Susan se alăturase NSA, Strathmore conducea Divizia de Dezvoltare Crypto – un teren de instrucţie pentru criptografii noi, toţi bărbaţi. Strathmore se dovedise extrem de protector cu singura persoană de sex feminin din echipă, deşi nu tolera niciodată vreo aluzie din partea cuiva în acest sens. Acuzat de favoritism, replicase simplu: Susan Fletcher era unul dintre cei mai inteligenţi tineri recruţi din câţi văzuse, şi el personal n-avea nici un chef să o piardă pe motiv de hărţuire sexuală. Unul dintre criptografii seniori se hotărâse atunci să testeze hotărârea lui Strathmore.
     Într-una dintre dimineţile din primul ei an în secţie, Susan trecuse pe la sectorul noilor criptografi să ia ceva hârţogăraie. Plecând, observase o poză a ei pe tabla de însemnări de pe perete. Aproape că leşinase de jenă. În poză era aproape goală, doar în chiloţi, întinsă pe pat. 
     Aşa cum s-a aflat apoi, unul dintre criptografi scanase o fotografie dintr-o revistă porno şi trucase fotografia adăugând capul lui Susan peste corpul altcuiva. Rezultatul era convingător. 
     Din nefericire pentru criptograful în cauză, comandantul Strathmore nu găsise farsa deloc amuzantă. Două ore mai târziu, un memo intern circula printre angajaţi: 
     "ANGAJATUL CARL AUSTIN A FOST CONCEDIAT 
     PENTRU COMPORTAMENT INADECVAT."
    Din acea zi nimeni n-a mai cutezat să se pună cu ea; Susan Fletcher era fetiţa de aur a comandantului Strathmore. 
     Tinerii criptografi nu au fost singurii care au învăţat să-l respecte pe Strathmore; la începuturile carierei, omul se remarcase în ochii superiorilor propunând o serie de operaţiuni secrete neortodoxe, dar pline de succes. Urcând pe scara ierarhică, Trevor Strathmore devenise faimos pentru analizele lui convingătoare în situaţii complexe. Părea a dispune de o abilitate neîntrecută de a vedea dincolo de complexele morale care învăluiau dificilele decizii ale NSA şi de a acţiona fără remuşcări în interesul binelui general. 
     Nimeni nu se îndoia că Strathmore îşi iubea ţara. Pentru colegii săi era un patriot şi un vizionar... un om de bun-simţ într-un univers al minciunilor. 
     După sosirea lui Susan la NSA, Strathmore urcase ca un proiectil de la poziţia de şef al dezvoltării la Crypto la comandant-adjunct al întregii NSA. Acum, un singur om îl depăşea în grad: directorul Leland Fontaine, miticul stăpân absolut al Palatului Şaradelor – omul niciodată văzut, uneori auzit şi întotdeauna temut. El şi Strathmore se vedeau rar faţă în faţă, iar când se întâlneau parcă izbucnea un război al titanilor. Fontaine era un uriaş între uriaşi, dar lui Strathmore nu părea să-i pese. Îşi susţinea ideile şi părerile în faţa directorului cu toată reţinerea unui boxer calculat. Nici măcar preşedintele Statelor Unite nu cuteza să îl înfrunte pe Fontaine în felul în care o făcea Strathmore. Pentru asta era nevoie de o serioasă imunitate politică sau, în cazul lui Strathmore, de o enormă doză de indiferenţă politică. 
     Susan ajunse în capul scărilor. Chiar înainte de a ciocăni, broasca electronică auşii bâzâi. Uşa se deschise, şi comandantul îi făcu semn să intre. 
     - Mersi că ai venit, Susan. Rămân dator. 
     - Nicio problemă, zise ea zâmbind şi aşezându-se vizavi de biroul lui.Strathmore era un lungan plin de muşchi, ale cărui trăsături fine îi ascundeau eficienţa de robot şi perfecţionismul. Ochii lui cenuşii indicau de obicei încredere şi discreţie născute din experienţă, însă astăzi ei păreau tulburi şi neliniştiţi. 
     - Păreţi epuizat, îi zise Susan. 
     - Am avut şi clipe mai bune.
     "Se vede” gândi ea. 
     Susan nu îl văzuse niciodată pe Strathmore arătând aşa de rău. Părul lui încărunţit, care începea să se rărească, era zburlit, iar fruntea îi lucea de broboane de sudoare, chiar dacă în cameră era răcoare de la aerul condiţionat. Părea că dormise îmbrăcat în costum. Şedea în spatele unui birou modern, caredispunea de două tastaturi îngropate şi de un monitor de computer la un capăt. Biroul era înţesat de liste imprimate de calculator, semănând cu fuse-lajul unei nave extraterestre înfipt în mijlocul încăperii. 
     - O săptămână grea? se interesă Susan.Strathmore înălţă din umeri: 
     - Ca de obicei. EFF mă toacă tot timpul cu drepturile civile legate de intimitate. 
     Susan chicoti. EFF, sau Electronic Frontier Fundation era o coaliţie mondială de utilizatori de computer care înfiinţaseră o asemenea formă de unire a eforturilor pentru a sprijini libertatea cuvântului în medii on-line şi pentru a-i educa pe alţii în privinţa realităţilor şi pericolelor universului electronic. Coaliţia făcea constant lobby împotriva a ceea ce ea numea "capacitatea orwelliană a agenţiilor guvernamentale de a trage în secret cu urechea” – în special atunci când era vorba de NSA. EFF reprezenta un spin permanent în coasta lui Strathmore. 
    - Nu pare nimic ieşit din comun, rosti Susan. Atunci, care e urgenţa pentru care m-aţi scos din cadă?
    Strathmore rămase tăcut, atingând absent cu degetul mini-mouse-ul încastrat în birou. După aceea, îşi ridică privirea şi se uită ţintă în ochii lui Susan: 
    - Care a fost cea mai lungă perioadă de timp de care TRANSLTR a avut nevoie ca să spargă un cod?
    Întrebarea o luă pe Susan complet pe nepregătite. Părea ilogică. "De asta m-a chemat aici?” 
    - Păi..., începu ea, ezitând. Cu câteva luni în urmă am dat peste o interceptare COMINT care a avut nevoie de o oră, însă era vorba de o cheie ridicol de lungă – zece mii de biţi sau aşa ceva. 
     Strathmore se încruntă:
     - O oră, zici? Dar în cadrul testelor de limită pe care le-ai derulat? 
    Susan dădu din umeri:
    - Dacă includem şi diagnosticarea, evident că e vorba despre un timp mai lung. 
    - Cu cât mai lung?
    Susan nu-şi închipuia unde vrea Strathmore să ajungă. 
    - Ei bine, domnule, în martie trecut am încercat un algoritm cu o cheie segmentatăde un milion de biţi. Funcţii cu salturi ilegale, automate celulare, tot tacâmul. TRANSLTR l-a spart. 
    - În cât timp? 
    - Trei ore. 
    Strathmore îşi arcui sprâncenele: 
     - Trei ore? Atât de mult? 
     Susan se încruntă, uşor ofensată. În ultimii trei ani, slujba ei fusese aceea de a regla cât mai bine cel mai secret computer din lume; în mare parte, programul care conferise maşinăriei rapiditatea ei extremă îi aparţinea. O cheie de un milion de biţi părea cu greu a fi un scenariu realist. 
     - Bine, rosti Strathmore. Deci chiar în condiţii extreme, trei ore a fost timpul maxim de supravieţuire a unui cod în TRANSLTR. 
    Susan încuviinţă:
     - Mda. Mai mult sau mai puţin.Comandantul făcu o pauză, ca şi cum s-ar fi temut să spună ceva ce ar fi putut apoi regreta. În cele din urmă, îşi ridică privirea. 
     - TRANSLTR a dat peste ceva..., începu el şi se opri. 
     Susan aştepta. 
     - Mai mult de trei ore?
     Strathmore încuviinţă. 
     Ea păru netulburată. 
     - Un nou diagnostic? Ceva de la Departamentul Sys-Sec? 
     Strathmore clătină din cap: 
     - E un fişier din afară. 
     Susan aşteptă lovitura de graţie, dar ea nu veni. 
      - Un fişier din afară? Glumiţi, nu-i aşa? 
      - Aş vrea eu. L-am pus să ruleze azi-noapte pe la unsprezece şi jumătate. N-a fost încă spart. 
      Susan căscă gura. Se uită la ceas şi înapoi la Strathmore: 
      - Şi încă rulează? De peste cincisprezece ore? 
     Comandantul se aplecă în faţă şi roti monitorul spre Susan. 
     Ecranul era negru, cu excepţia unei mici casete galbene de text ce clipea în mijloc.
     "TIMP SCURS: 15.09.33
     AŞTEPTÂND CHEIA:_________” 
     Susan se holbă uluită. Se părea că TRANSLTR lucra la un cod de peste cincisprezece ore. Ştia că procesoarele computerului parcurgeau treizeci de milioane de chei pe secundă – o sută de miliarde pe oră. Dacă TRANSLTR procesa încă, însemna că acea cheie era enormă – lungă de peste zece miliarde de digiţi. Era nebunie curată. 
     - E imposibil! declară ea. Aţi verificat posibilele erori? Poate că TRANSLTR a dat un rateu şi... 
     - Verificarea a dovedit că nu e nicio eroare. 
     - Dar cheia parolată trebuie să fie uriaşă! 
     Strathmore clătină din cap. 
     - Algoritm comercial standard. Bănuiesc că e o cheie de şaizeci şi patru de biţi. 
     Împietrită, Susan privi pe fereastră, spre TRANSLTR. Din experienţă ştia că maşina localiza o cheie de şaizeci şi patru de biţi în maximum zece minute. 
     - Trebuie să existe o explicaţie. 
     Strathmore încuviinţă: 
     - Există. Dar nu-ţi va plăcea. 
     Susan păru neliniştită. 
      - Are TRANSLTR vreo defecţiune? 
      - TRANSLTR merge perfect. 
      - Am prins vreun virus? 
      Strathmore clătină din cap: 
      - Niciun virus. Ascultă-mă cu atenţie. 
      Susan rămăsese fără grai. TRANSLTR nu dăduse niciodată peste un cod pe care să nu-l spargă în mai puţin de o oră. De obicei, imprimanta lui Strathmorescuipa clartextul în decurs de câteva minute. Susan se uită la imprimanta de viteză din spatele biroului. Era goală. 
      - Susan, rosti încetişor Strathmore. O să-ţi fie greu să accepţi la început, dar ascultă-mă cu atenţie un minut. Îşi muşcă buza. Codul ăsta la care lucrează TRANSLTR e unic. Nu seamănă cu nimic din ce-am văzut înainte. Comandantul făcu o pauză, ca şi cum i-ar fi fost greu să rostească cuvintele. Codul ăsta e impenetrabil. 
     Susan se holbă la el şi aproape că izbucni în râs. "Impenetrabil? Ce mai înseamnă şi asta?” Nu exista cod impenetrabil – unele erau mai lungi ca altele, dar orice cod putea fi spart. Matematica garanta că TRANSLTR ghicea orice cheie, mai devreme sau mai târziu. 
     - Ce-aţi spus? 
     - Codul este impenetrabil, repetă el sec. 
     "Impenetrabil?” Susan nu-şi putea crede urechilor că acel cuvânt fusese rostit de un om ce avea la activ douăzeci şi şapte de ani de analiză a codurilor. 
     - Impenetrabil, domnule? rosti ea cu nesiguranţă. Cum rămâne cu principiul lui Bergofski? 
     Susan aflase despre principiul lui Bergofski destul de timpuriu în cariera ei. Principiul reprezenta temelia tehnologiei forţei brute. Totodată, din el se inspirase Strathmore în construcţia TRANSLTR. Principiul stipula clar că, din punct de vedere matematic, era garantată găsirea cheii corecte, dacă un computer testa suficiente chei. Securitatea unui cod consta nu în faptul că parola lui nu putea fi găsită, ci în posibilitatea ca majoritatea oamenilor să nu dispună de timpul sau echipamentul necesar testărilor.
     Strathmore clătină din cap:
     - Acest cod e altfel.
     - Altfel?
     Susan se uita cu neîncredere la el. "Un cod impenetrabil reprezintă o imposibilitate matematică! Iar el ştie asta!” 
      Strathmore îşi trecu palma peste chelia îmbrobonată de sudoare: 
     - Acest cod este produsul unui algoritm nou-nouţ de criptare – unul pe care nu l-am mai văzut înainte. 
     Acum Susan avea şi mai multe dubii. Algoritmii de criptare însemnau doar nişte formule matematice, reţete de transformare a textului în cod. Matematicienii şi programatorii creau zilnic noi algoritmi. Pe piaţă se găseau sute – PGP, Diffie-Hellman, ZIP, IDEA, El Gamal. TRANSLTR spărgea toate aceste coduri în fiecare zi, fără probleme. Pentru maşină, toate codurile păreau la fel, indiferent care algoritm le crease. 
     - Nu pricep, se opuse ea. Nu vorbim aici despre a descifra cine ştie ce funcţie complexă, ci de forţă brută. PGP, Lucifer, DSA – nu contează. Algoritmul generează o cheiepe care o crede sigură, iar TRANSLTR încearcă până ce o ghiceşte. 
      Strathmore răspunse cu răbdarea unui profesor încercat: 
      - Da, Susan, TRANSLTR va găsi întotdeauna cheia, chiar dacă e uriaşă. Făcu o pauză lungă. Poate însă că... 
     Susan vru să intervină, dar era clar că Strathmore urma să arunce bomba. "Poate însă ce?” 
     - Poate că TRANSLTR nu ştie că a spart codul. 
     Susan aproape căzu de pe scaun: 
     - Ce? 
     - Poate că a aflat deja cheia corectă, dar continuă să caute pentru că nu îşi dă seama că a găsit cheia corectă. Cred că acest algoritm conţine un clartext rotativ. 
      Susan căscă gura de uimire.
      Conceptul de clartext rotativ fusese avansat prima dată în 1987, într-un articol dintr-o revistă obscură, de un matematician ungur, Josef Harne. Deoarece computerele bazate pe metoda forţei brute spărgeau coduri prin analiza clartextului pentru a găsi tipare de cuvinte identificabile, Harne propusese un algoritm care, pe lângă procedura de criptare, rotea în corpul algoritmului un clartext decriptat în funcţie de o constantă de timp. Teoretic, această rotaţie perpetuă ar fi asigurat faptul că acel computer care era pus să decodifice nu ar fi localizat niciodată tipare identificabile de cuvinte şi deci nu şi-ar fi dat seama că a găsit cheia potrivită. Conceptul semăna cu ideea de colonizare a planetei Marte – de înţeles la nivel intelectual, dar aflată actualmente cu mult peste posibilităţile umane. 
     - De unde aţi scos aşa ceva? 
     Comandantul îi răspunse cu voce înceată: 
     - Un programator din sectorul public l-a scris. 
     - Ce? Susan se prăbuşi la loc pe scaun. Jos avem cei mai buni programatori din lume! Cu toţii, lucrând împreună, n-am ajuns niciodată măcar pe aproape dea scrie o funcţie de clartext rotativ. Vreţi să-mi spuneţi că cine ştie ce derbedeu cu un PC şi-a dat seama cum trebuie făcut?
     Strathmore coborî glasul, încercând s-o calmeze: 
     - Eu nu l-aş numi derbedeu pe tipul ăsta. 
     Susan încetase să mai asculte. Era convinsă că alta era explicaţia: o eroare internă. Un virus. Orice părea mai credibil decât un cod impenetrabil. 
     Strathmore o privi fix: 
     - Algoritmul a fost scris de una dintre cele mai strălucite minţi criptografice ale lumii, din toate timpurile. 
     Susan avea mai multe îndoieli ca niciodată; cele mai strălucite minţi criptografice din lume se aflau în departamentul ei, aşa că ar fi auzit cu siguranţă despre un astfel de algoritm. 
     - Cine? ceru ea să afle. 
     - Sunt convins că poţi ghici. Un tip care nu prea iubeşte NSA. 
     - Asta îngustează căutarea! zise ea cu sarcasm. 
     - A lucrat la proiectul TRANSLTR. A încălcat regulile. Aproape că a creat haos în serviciile secrete. L-am deportat. 
     Susan amuţi, după care se făcu albă: 
     - Oh, Dumnezeule...
     Strathmore încuviinţă:
     - S-a lăudat tot anul cu lucrul la un algoritm care să reziste forţei brute. 
     - D-dar, îngăimă Susan. Am crezut că joacă la cacealma. Chiar a făcut-o? 
     - Da. Cel mai avansat scriitor de coduri impenetrabile. 
     Susan păstră un moment lung de tăcere: 
     - Dar... asta înseamnă... 
     Strathmore o privi drept în ochi:
     - Da. Ensei Tankado tocmai a transformat TRANSLTR în ladă de gunoi. 

                                                  Capitolul 6.

                     Chiar dacă nu trăise pe propria piele cel de-Al Doilea Război Mondial, Ensei Tankado studiase totul despre el – mai ales despre punctul lui culminant, explozia atomică în urma căreia pieriseră 100 000 dintre concetăţenii săi. 
      Hiroshima, ora 8.15 dimineaţa, 6 august 1945 – un act intenţionat de distrugere. O manifestare inutilă de putere din partea unei ţări care învinsese deja în război. Tankado acceptase toate acestea. Nu putea accepta însă faptul că bomba îi furase posibilitatea de a-şi cunoaşte mama. Ea murise la naşterea lui, în urma complicaţiilor produse de iradierea la care fusese supusă cu atâţia ani înainte.
      În 1945, înainte de naşterea lui Ensei, mama lui se dusese, la fel ca mulţi prieteni ai ei, la Hiroshima pentru a se oferi voluntară în centrele pentru arşi. Acolo devenise hibakusha – o persoană iradiată. Nouăsprezece ani mai târziu, la treizeci şi şase de ani, îşi dăduse seama că avea să moară în timp ce aştepta în sala de naşteri, cu o hemoragie internă. Ce n-avea să afle niciodată era că moartea o scutise de oroarea supremă – unicul ei fiu se născuse diform. 
     Nici tatăl lui Ensei nu îşi văzuse fiul. Şocat de pierderea soţiei şi ruşinat de apariţia unui copil despre care surorile medicale îi spuseseră că e un nou-născut imperfect, care probabil n-avea să supravieţuiască peste noapte, bărbatul se făcuse nevăzut din spital şi nu se mai întorsese vreodată. Ca atare, Ensei Tankado a fost dus la orfelinat. 
     În fiecare noapte, tânărul Tankado se holba la degetele lui răsucite, ţinându-şi în braţe păpuşa-fetiş, şi îşi jura că se va răzbuna – răzbunare împotriva ţării care îi furase mama şi îl determinase pe tatăl lui să îl abandoneze de ruşine. Ce nu ştia el era faptul că destinul avea să îşi spună cuvântul. 
     În luna februarie a celui de-al doisprezecelea an de viaţă al lui Ensei, un fabricant de computere din Tokio sunase la familia lui adoptivă şi întrebase dacă băiatul handicapat putea lua parte la o testare de grup pentru o nouă tastatură pe care firma o proiectase pentru copiii cu handicap. Familia îşi dăduse acordul.
     Lui Ensei i se păruse imediat că ştie cum să umble cu computerul, deşi nu văzuse aşa ceva în viaţa lui. Computerul îi deschidea lumi pe care el nu şi le imaginase vreodată. În scurt timp, unealta devenise viaţa lui. Pe măsură ce crescuse, începuse să dea lecţii, să câştige bani şi astfel, în cele din urmă, dobândise o bursă la Universitatea Doshisha. Peste puţin timp, Ensei Tankado deveni faimos în Tokio cu porecla fugusha kisai – geniul infirm.
     Ajunse într-un târziu să citească despre Pearl Harbor şi despre crimele de război japoneze. Ura lui faţă de America începu să se estompeze. Ensei deveni un budist devotat. Uitase de jurământul lui din copilărie de a se răzbuna; iertarea era singura cale către iluminare.
     La douăzeci de ani, Ensei Tankado ajunsese un fel de figură de cult subteran printre programatori. IBM i-a oferit un permis de muncă şi un post în Texas. Tankado nu ratase ocazia. Trei ani mai târziu plecase deja de la IBM, trăia în New York şi scria aplicaţii software de unul singur. Era în fruntea noului val de criptare cu chei publice. Scria algoritmi şi câştiga o avere. 
      La fel ca în cazul multor autori de algoritmi de criptare, NSA a început să-i dea târcoale. Ironia sorţii îşi spunea cuvântul prin ocazia de a lucra în inima guvernului unei ţări pe care odinioară jurase că se va răzbuna. Se decise să accepte interviul. Dubiile pe care le-ar mai fi avut i-au dispărut complet la întâlnirea cu comandantul Strathmore. Discutaseră deschis despre trecutul lui Tankado, despre ostilitatea potenţială pe care el ar fi putut-o nutri faţă de SUA şi despre planurile lui de viitor. Tankado trecu testul cu poligraful şi rezistă la cinci săptămâni de profile psihologice dure. Le trecu pe toate. Ura îi fusese înlocuită de dragostea pentru Buddha. Patru luni mai târziu, Ensei Tankado ajungea să lucreze în Departamentul de Criptografie al NSA. 
      În ciuda salariului generos, Tankado venea la muncă pe o veche bicicletă şi îşi mânca prânzul singur la birou, din ceea ce îşi pregătea de acasă, în loc să se alăture colegilor la o supă şi o friptură în cantină. Ceilalţi criptografi îl venerau. 
      Ca programator era strălucit – mai inventiv decât oricine altcineva. În plus, era amabil şi cinstit, discret şi de o etică impecabilă. Integritatea morală avea o însemnătate enormă pentru el. Tocmai de aceea, demiterea sa din NSA, urmată de deportare, constituise un şoc cumplit. 
     Precum restul personalului din Crypto, Tankado contribuise la proiectul TRANSLTR cu convingerea că, dacă se va dovedi un succes, va fi folosit la descifrarea mesajelor electronice doar în cazurile aprobate de Departamentul de Justiţie. Folosirea TRANSLTR avea să fie reglementată cam la fel ca modalitatea prin care FBI trebuia să obţină o hotărâre judecătorească înainte de a planta microfoane. TRANSLTR urma să stocheze aplicaţii software care cereau parole din partea Rezervelor Federale şi a Departamentului de Justiţie, înainte de a descifra un fişier. Acest fapt avea să împiedice NSA de la ascultarea arbitrară a comunicaţiilor personale ale cetăţenilor obişnuiţi. 
      Numai că, atunci când veni vorba despre astfel de programe, personalului TRANSLTR i se comunică faptul că planurile se schimbaseră. Datorită presiunilor de timp induse de activitatea antiteroristă a Agenţiei, TRANSLTR urma să devină un dispozitiv independent de decriptare, ale cărui operaţiuni zilnice aveau să fie reglementate numai de NSA. 
      La auzul veştii, Ensei Tankado fusese oripilat. Asta însemna că NSA putea deschide poşta oricui, fără ca nimeni să ştie. Ca şi cum în fiecare telefon din lume ar fi existat un emiţător secret. Strathmore încercă să-i demonstreze lui Tankado că TRANSLTR era un dispozitiv de menţinere a ordinii, dar fără rezultat; el rămase cu încăpăţânare pe poziţie şi considera că aşa ceva însemna o încălcare gravă a drepturilor omului. Plecase imediat şi în câteva ore violă codul NSA de securitate, încercând să contacteze Fundaţia pentru Frontiera Electronică. Era hotărât să şocheze lumea cu povestea lui despre o maşină secretă, capabilă să-i expună pe utilizatorii de computere din întreaga lume unor maşinaţiuni guvernamentale de neimaginat. NSA nu avusese de ales: fusese nevoită să-l oprească. 
     Prinderea  şi deportarea lui Tankado, expusă pe larg în cadrul grupurilor online de ştiri, s-a transformat într-un nefericit oprobriu public. Specialiştii în control al dezastrelor din NSA, nervoşi că Tankado putea încerca să convingă lumea de existenţa TRANSLTR, au trecut, împotriva dorinţei lui Strathmore, la generarea de zvonuri pentru distrugerea credibilităţii japonezului. Curând, Ensei Tankadodeveni piaza rea a comunităţii globale informatice – nimeni nu avea încredere într-un infirm acuzat de spionaj, mai ales când acesta căuta să-şi recapete libertatea prin acuzaţii absurde legate de o maşină americană de spart coduri. 
      Cel mai ciudat lucru fusese acela că Tankado păruse a înţelege situaţia; totul făcea parte din jocul serviciilor secrete. Omul păruse a nu păstra nici un fel de resentiment în el, ci numai o hotărâre de nezdruncinat. În vreme ce securitatea îl escorta spre ieşire, Tankado i se adresase lui Strathmore cu un calm înfricoşător: 
      - Toţi avem dreptul la secrete, rostise el. Într-o zi, voi avea grijă ca acest lucru să rămână valabil. 

                                                  Capitolul 7.

                       Mintea lui Susan lucra cu febrilitate - Ensei Tankado a scris un program ce creeaza coduri impenetrabile!" Abia putea cuprinde înţelesul unui asemenea gând. 
      - Fortăreaţa Digitală, rosti Strathmore. Aşa l-a botezat. Reprezintă cea mai avansată armă de contraspionaj. Dacă programul ajunge pe piaţă, orice şcolar va fi în stare să trimită mesaje codificate pe care NSA nu le va putea sparge. Serviciile noastre secrete vor fi lichidate. 
     Gândurile lui Susan rătăceau la mare distanţă de implicaţiile politice ale Fortăreţei Digitale. Se străduia încă să înţeleagă că un asemenea fenomen prinsese viaţă. Îşi petrecuse tot timpul spărgând coduri şi negând permanent că la un moment dat ar putea apărea codul suprem. "Orice cod poate fi spart – Principiul Bergofsky!” Avea sentimentul unui ateu care se trezeşte brusc faţă în faţă cu Dumnezeu. 
     - Dacă acest cod devine public, şopti ea, criptografia va deveni o ştiinţă moartă.
     Strathmore încuviinţă: 
     - Asta-i cea mai mică dintre probleme. 
     - Nu-l putem plăti pe Tankado? Ştiu că ne urăşte, dar nu-i putem oferi câteva milioane de dolari? Să-l convingem să nu-l distribuie? 
    Strathmore râse: 
    - Câteva milioane? Ai idee cât valorează chestia asta? Fiecare guvern din lume va licita pe bani grei. Te vezi spunându-i preşedintelui că noi continuăm să-i spionăm pe irakieni, dar nu le putem intercepta mesajele? Aici nu e vorba numai despre NSA, ci despre întreaga comunitate a serviciilor secrete. Ce avem noi aici oferă suport tuturor – FBI, CIA, DEA; fără noi, ar fi cu toţii orbi. Trans-porturile cartelurilor de droguri n-ar mai fi depistate, marile corporaţii şi-ar transfera banii
fără urme, lăsând IRS ca peştele pe uscat, teroriştii ar conspira fără frica de a fi prinşi; altfel spus, haos. 
     - EFF ar exulta de bucurie. 
     - EFF habar n-are ce facem noi aici, replică, dezgustat, Strathmore. Dacă ar şti câte atacuri teroriste am oprit pentru că putem sparge coduri, şi-ar schimbatonul. 
      Susan era de acord, dar era conştientă şi de situaţie: EFF n-avea să afle niciodată cât de important era TRANSLTR. Computerul ajutase la evitarea a zeci de atacuri, însă informaţiile erau clasificate drept strict secrete şi nu puteau fi dezvăluite. Logica din spatele secretomaniei era simplă: guvernul nu-şi putea permite declanşarea unei isterii în masă cauzate de revelarea adevărului. Nimeni nu ştia cum ar fi reacţionat opinia publică la aflarea veştii că, numai în anul care trecuse, pe teritoriul american se declanşaseră două alarme de pericol nuclear din cauza grupărilor fundamentaliste. 
     Oricum, atacul nuclear nu reprezenta singura ameninţare. Cu doar o lună în urmă, TRANSLTR dejucase unul dintre cele mai ingenioase comploturi teroristedin istoria NSA. O organizaţie antiguvernamentală întocmise un plan de acţiune criminală, pe numele lui de cod Sherwood Forest. Atacul viza Bursa din New York, cu scopul de "redistribuire” a averilor. Pe parcursul a şase zile, membrii grupului plasaseră douăzeci şi şapte de fitile magnetice nonexplozive în clădirile din jurul Bursei. Detonate, dispozitivele generau un impuls magnetic extrem de puternic. Descărcarea simultană a unor astfel de fitile strategic plasate ar fi creat un câmp magnetic atât de intens, încât toate mediile magnetice de stocare de informaţii ale Bursei ar fi fost şterse – hard disk-urile de computere, băncile masive de stocare ROM, înregistrările pe bandă, chiar dischetele. Toate datele despre cine ce avere deţinea s-ar fi dezintegrat pentru totdeauna. 
      Deoarece era nevoie de o sincronizare perfectă pentru detonarea simultană a dispozitivelor, fitilele fuseseră conectate între ele prin linii telefonice. Pe parcursul ultimelor două zile înainte de declanşare, ceasurile interne ale fitilelor schimbaseră între ele continuu şiruri de date de sincronizare criptate. NSA interceptase pulsurile de date ca pe o anomalie de reţea, dar le ignorase, socotindu-le un schimb nevinovat de aiureli. Însă după ce TRANSLTR descifrase şirurile de date, analiştii recunoscuseră imediat secvenţele în cauză ca fiind o numărătoare inversă sincronizată în reţea. Fitilele au fost urgent localizate şi eliminate cu trei ore înainte de declanşare. 
     Susan ştia că, fără TRANSLTR, NSA era neajutorată în faţa terorismului electronic avansat. Privi spre monitorul principal. Acelaşi timp, peste cincisprezece ore. NSA ar fi fost pierdută chiar dacă fişierul lui Tankado ar fi fost spart în acea clipă. Crypto ar fi fost condamnată să spargă mai puţin de două coduri pe zi. Chiar şi la rata curentă de 150 de spargeri pe zi, lista de fişiere care aşteptau decodarea era enormă.
     - Tankado m-a sunat luna  trecută, rosti Strathmore, întrerupând şirul gândurilor lui Susan. 
     Ea îşi înălţă privirea: 
     - V-a sunat Tankado?
     El încuviinţă: 
     - Ca să mă avertizeze. 
     - Să vă avertizeze? Dar vă urăşte. 
     - M-a sunat să îmi spună că finisa un algoritm care scria coduri impenetrabile. Nu l-am crezut. 
     - Dar de ce să vă spună? întrebă Susan. Voia să i-l cumpăraţi? 
     - Nu. Mă şantaja. 
     Pentru Susan piesele şaradei părură brusc a se aşeza fiecare la locul potrivit. 
     - Bineînţeles, zise ea uimită. Voia să îi restabiliţi reputaţia. 
     - Nu, se încruntă Strathmore. Tankado voia TRANSLTR. 
     - TRANSLTR? 
     - Da. Mi-a ordonat să ies în public şi să spun lumii întregi că deţinem o asemenea maşină. A mai spus că va distruge Fortăreaţa Digitală dacă recunoaştem că putem citi poşta electronică a tuturor. 
     Susan îl privi neîncrezătoare. 
     Strathmore dădu din umeri: 
     - Oricum, acum e prea târziu. Tankado a afişat o copie gratuită a programului pe propriul site Internet. Oricine îl poate descărca. 
      Susan se albi: 
     - Ce a făcut?
     - E doar o lovitură de imagine. Nu trebuie să-ţi faci griji. Copia afişată e criptată. Oamenii o pot descărca, dar nimeni n-o poate deschide. E un procedeu chiar ingenios. Codul-sursă pentru Fortăreaţa Digitală a fost criptat şi închis bine. 
     Susan păru uluită: 
     - Bineînţeles! Astfel ca oricine să aibă o copie, dar nimeni să n-o poată folosi. 
     - Exact. Tankado a lansat momeala. 
     - Aţi văzut algoritmul?
     Comandantul o privi încurcat: 
     - Nu, ţi-am spus că e criptat. 
     Susan păru la fel de încurcată: 
     - Dar noi avem TRANSLTR. De ce nu l-am decripta pur şi simplu? Zărind însă chipul lui Strathmore, Susan pricepu că regulile se schimbaseră. Oh, Doamne, icni ea, iluminată. Fortăreaţa Digitală e criptată prin ea însăşi?
      Strathmore încuviinţă: 
     - Bingo! 
     Susan era de-a dreptul şocată. Formula pentru Fortăreaţa Digitală fusese criptată utilizând chiar Fortăreaţa Digitală. Tankado afişase o reţetă matematică de excepţie, însă textul reţetei fusese încâlcit. Şi utilizase însăşi reţeta pentru a efectua încâlcirea. 
     - E chiar Seiful lui Biggleman, murmură, copleşită. 
     Strathmore încuviinţă. Seiful lui Biggleman reprezenta un scenariu criptografic ipotetic
în care un constructor întocmea proiecte pentru un seif imposibil de deschis. Vrând să-şi ţină proiectele secrete, după construcţia seifului, le încuia înăuntru. Tankado procedase exact la fel cu Fortăreaţa Digitală. Îşi protejase proiectul criptându-l chiar cu formula descrisă în proiect. 
     - Şi fişierul din TRANSLTR? se interesă Susan. 
     - L-am descărcat de pe site-ul lui Tankado, ca toată lumea. NSA este acum mândra posesoare a algoritmului Fortăreţei Digitale; doar că nu îl poate descifra. 
     Susan se minună de ingeniozitatea lui Ensei Tankado. Dovedise NSA că algoritmul era impenetrabil, însă fără a dezvălui nimic din el.
    Strathmore îi întinse un articol de ziar. Era un talmeş-balmeş tradus din Nikkei Shimbun, echivalentul japonez al Wall Street Journal, în care se afirma că programatorul japonez Ensei Tankado finalizase o formulă matematică despre care el pretindea că poate genera coduri impenetrabile. Formula fusese botezată Fortăreaţa Digitală şi putea fi trecută în revistă pe Intemet. Programatorul avea să o vândă la licitaţie celui care oferea mai mult. Articolul continua spunând că, în ciuda enormului interes stârnit în Japonia, cele câteva companii americane de software care auziseră de Fortăreaţa Digitală socoteau o asemenea pretenţie revoltătoare, semănând cu vechea dorinţă a alchimiştilor, de a transforma plumbul în aur. Formula, spuneau ei, era o farsă şi nu putea filuată în serios.
     Susan îşi înălţă privirea: 
     - O licitaţie? 
     Strathmore dădu afirmativ din cap: 
     - Toate companiile japoneze de software şi-au descărcat o copie a Fortăreţei Digitale şi încearcă să o spargă. Cu fiecare secundă de eşec, preţul licitaţiei urcă. 
    - Dar e absurd, se revoltă Susan. Toate fişierele nou criptate sunt impenetrabile în lipsa lui TRANSLTR. Fortăreaţa Digitală este doar un algoritm generic, de domeniu public, pe care nici una dintre aceste companii să nu-l poată sparge. 
     - Însă e o lovitură genială de marketing, replică Strathmore. Ia gândeşte-te – toate mărcile de sticlă blindată opresc gloanţele, dar dacă o companie te provoacă să tragi un glonţ prin sticla ei, brusc toată lumea va trage. 
     - Şi japonezii chiar cred că Fortăreaţa Digitală e altceva? Mai bună decât orice altceva de pe piaţă? 
     - O fi fost Tankado discreditat, dar toată lumea ştie că e un geniu. Printre hackeri e chiar o legendă vie. Dacă el spune că algoritmul e impenetrabil, atunci aşa e. 
     - Dar toate sunt impenetrabile din punctul de vedere a percepţiei publice! 
     - Da..., mustăci Strathmore. Deocamdată. 
     - Asta ce mai înseamnă? Comandantul oftă: 
     - Acum douăzeci de ani nimeni nu îşi imagina că vom sparge cifruri de doisprezece biţi. Tehnologia avansează. Continuu. Producătorii de software pot presupune că, la un moment dat, computere precum TRANSLTR vor exista. Tehnologia progresează exponenţial şi, în cele din urmă, actualii algoritmi cu chei publice îşi vor pierde siguranţa. Va fi nevoie de algoritmi mai buni pentru a devansa computerele de mâine.
     - Şi Fortăreaţa Digitală e răspunsul? 
     - Exact. Un algoritm care rezistă forţei brute nu va fi niciodată demodat, indiferent cât de puternice vor ajunge maşinile de decodat. Ar putea deveni un standard universal peste noapte. 
     Susan inspiră adânc. 
     - Dumnezeu să ne ajute, şopti ea. Putem face o ofertă? 
     Strathmore clătină din cap. 
     - Tankado ne-a oferit o şansă. A fost cât se poate de clar. Oricum, e prea riscant; dacă suntem prinşi, înseamnă practic că recunoaştem că ne temem de algoritmul lui. Ar fi ca o mărturisire publică nu numai a faptului că îl deţinem pe TRANSLTR, ci şi a invincibilităţii Fortăreţei Digitale. 
     - Cât timp avem? 
     Strathmore se încruntă: 
     - Tankado plănuia să anunţe câştigătorul mâine la prânz. 
     Susan simţi un gol în stomac. 
     - Şi după aceea? 
     - După aceea urma ca el să dea câştigătorului cheia de acces. 
     - Cheia de acces? 
     - Face parte din cacealma. Toţi au algoritmul deja, aşa că Tankado licitează cheia care îl deblochează. 
     Susan gemu: 
     - Bineînţeles.Era perfect. Curat şi simplu. Tankado criptase Fortăreaţa Digitală şi numai el deţinea cheia de decriptare. Lui Susan îi venea cumplit de greu să îşi imaginezecă undeva, probabil scrijelită pe o bucată de hârtie în buzunarul lui Tankado, zăcea o parolă de şaizeci şi patru de caractere care putea pune definitiv capăt serviciilor secrete americane. 
     Imaginându-şi scenariul, i se făcu brusc rău. Tankado avea să înmâneze cheia de acces celui care licita mai mult, după care respectivul licitator avea să deschidă fişierul în care se găsea Fortăreaţa Digitală. Probabil că după aceea avea să includă algoritmul într-un microprocessor ultraprotejat la agresiuni exterioare, iar în cinci ani de zile fiecare computer nou avea să fie produs cu un microprocesor preîncărcat cu Fortăreaţa Digitală. Niciun fabricant obişnuit de computere nu visase până acum să creeze un produs de criptare, pentru că algoritmii normali de criptare deveneau repede perisabili. Însă Fortăreaţa Digitală n-avea cum să se demodeze vreodată; cu o funcţie rotativă de clartext nici un atac prin forţă brută nu ar fi descoperit vreodată cheia. Un nou standard digital de criptare. De acum până în vecii vecilor. Toate codurile – impenetrabile. Bancheri, brokeri, terorişti, spioni. O lume – un algoritm. 
     Anarhie. 
     - Ce opţiuni avem? testă Susan apele. 
     Era perfect conştientă că momentele critice puteau fi depăşite numai prin măsuri disperate, chiar şi în cazul NSA. 
     - Nu-l putem lichida, dacă asta întrebi.
     Exact asta voise ea să întrebe. De când lucra la NSA, Susan auzise tot felul de zvonuri despre legăturile Agenţiei cu cei mai pricepuţi asasini din lume – ucigaşi plătiţi pentru a spăla discret rufele murdare ale comunităţii serviciilor secrete. 
     Strathmore clătină din cap: 
     - Tankado e prea deştept ca să ne lase o astfel de opţiune. 
     Ciudat, dar Susan se simţi uşurată. 
     - E protejat? 
     - Nu chiar. 
     - Se ascunde? 
     Strathmore dădu din umeri: 
     - Tankado a părăsit Japonia. Plănuia să verifice licitaţiile prin telefon. Dar noi ştim unde este. 
     - Şi nu intenţionaţi să întreprindeţi nimic? 
     - Nu. Are o asigurare. Tankado a dat o copie a cheii de acces unei terţe părţi anonime... în caz că i se întâmplă ceva. 
     "Bineînţeles”, se minună Susan. "Un înger păzitor.” 
     - Şi presupun că, dacă Tankado păţeşte ceva, acel om misterios va vinde cheia? 
     - Mai rău. Dacă Tankado e doborât, partenerul lui o face publică. 
     Susan păru încurcată: 
     - Partenerul o face publică? 
     Strathmore încuviinţă: 
     - O afişează pe Internet, o dă la ziare, o pune pe afişele stradale. De fapt, o dăruieşte. 
     Susan făcu ochii mari: 
     - Descărcări gratuite? 
     - Chiar aşa. Tankado şi-a imaginat că, odată mort, nu va mai avea nevoie de bani – aşa că, de ce să nu ofere lumii întregi un cadou de despărţire? 
     Se lăsă o lungă tăcere. Susan inspiră adânc, ca şi cum ar fi avut nevoie de timp pentru a absorbi îngrozitorul adevăr. "Ensei Tankado crease un algoritm impenetrabil. Ne ţine pe toţi prizonieri.” 
     Se ridică brusc în picioare: 
     - Trebuie să-l contactăm pe Tankado! rosti ea cu hotărâre. Trebuie să existe o cale de a-l convinge să renunţe! Îi putem oferi triplu faţă de cea mai ridicată ofertă! Îi putem reface reputaţia! Orice! 
     - Prea târziu, zise Strathmore inspirând adânc. Ensei Tankado a fost găsit mort azi-dimineaţă, în oraşul Sevilla din Spania.

                                                  Capitolul 8.

                           Bimotorul Learjet 60 ateriză pe pista încinsă. Dincolo de fereastră, peisajul golaş al sudului regiunii spaniole Extremadura rulă înceţoşat, apoi încetini până ce păru să se târască. 
      - Domnule Becker? cârâi o voce. Am ajuns.
      Becker se ridică şi se întinse. După ce deschise compartimentul de deasupra capului, îşi aminti că nu are bagaje. Nu avusese timp să împacheteze. Oricum, nu conta – i se promisese o călătorie fulger, sosit – plecat. 
     În vreme ce motoarele turau tot mai încet, avionul ieşi din bătaia soarelui şi intră într-un hangar pustiu, aflat faţă în faţă cu terminalul principal. O clipă mai târziu se ivi şi pilotul, care coborî trapa de ieşire. Becker înghiţi ultimele picături de suc, puse paharul pe lemnul umed al barului şi înşfăcă haina de la costum. 
     Pilotul scoase un plic gros din buzunarul costumului său de zbor: 
     - Mi s-a spus să vă dau asta. 
     Îi întinse plicul lui Becker. Pe hârtie stăteau scrise, cu pix albastru, cuvintele:
        "PĂSTREAZĂ RESTUL” 
     Becker frunzări teancul gros de bancnote roşiatice.  
     - Ce...?
     - Monedă locală, rosti pilotul cu o voce plată. 
     - Ştiu ce e, îngăimă Becker. Dar... e prea mult. Nu am nevoie decât de bani de taxi. Becker făcu un calcul rapid în minte. Ce e aici valorează mii de dolari! 
     - Eu am ordinele mele, domnule. 
     Pilotul se răsuci pe călcâie şi dispăru înapoi în cabină. Uşa se închise automat în urma lui. 
     Becker privi spre avion, apoi se uită la banii din mână. După o clipă de nehotărâre în hangarul pustiu, puse plicul în buzunarul de la piept, îşi trase haina de la costum pe umeri şi porni să traverseze pista de aterizare. Era un început tare bizar, dar alungă din minte acest gând. Cu un pic de noroc, avea să se întoarcă la ţanc pentru a mai salva ceva din excursia la Stone Manor cu Susan.
    "Sosit-plecat”, îşi spuse. "Sosit-plecat.” 
     Habar n-avea ce îl aştepta.

                                                Capitolul 9.

                     Phil Chartrukian, tehnician de securitate a sistemelor, intenţionase să intre în Crypto doar un minut – cât să ia nişte hârtii pe care le uitase cu o zi în urmă. Intenţia lui se dovedise departe de ce urma să i se întâmple. 
      După ce traversă secţia şi păşi în laboratorul Sys-Sec, îşi dădu imediat seama că nu era în regulă ceva. Terminalul de computer care monitoriza permanent procesele din măruntaiele TRANSLTR era nesupravegheat şi monitorul era închis. 
     Chartrukian strigă tare: 
     - Hello? 
     Nu primi niciun răspuns. Laboratorul era imaculat – ca şi cum nimeni nu intrase acolo de ore întregi. 
     Deşi avea doar douăzeci şi trei de ani şi era relativ nou în echipa Sys-Sec, Chartrukian fusese bine instruit, astfel încât ştia perfect procedurile: un membru Sys-Sec se găsea mereu la datorie în Crypto... mai ales sâmbăta, când nu era nici un criptograf prin preajmă. 
      Deschise imediat monitorul şi se întoarse spre tabla cu mesaje de pe perete. 
     - Cine e de gardă? întrebă el cu voce tare, trecând în revistă lista cu nume.
     Conform programului, un tânăr boboc pe nume Seidenberg ar fi trebuit să intre în schimb dublu la miezul nopţii trecute. Chartrukian privi împrejur prin laboratorul pustiu şi se încruntă. 
     - Unde mama naibii e individul? 
     Privind monitorul cum prinde viaţă, Chartrukian se întrebă dacă Strathmore avea habar că laboratorul Sys-Sec era nepăzit. Pe drum observase draperiile trase în biroul comandantului, ceea ce însemna că şeful era acolo – un lucru aproape banal pentru o zi de sâmbătă. Deşi le cerea criptografilor să îşi ia liber sâmbetele, Strathmore părea să muncească 365 de zile pe an. 
     Chartrukian avea o singură certitudine – dacă Strathmore descoperea că laboratorul Sys-Sec era nepăzit, bobocul absent avea să-şi piardă slujba. Privi spre telefon, întrebându-se dacă era bine să-l sune pe tânărul tehnician şi să îl avertizeze de pericol. Oamenii din Sys-Sec se supuneau regulii nescrise de a avea grijă unul de altul. În interiorul Crypto, cei din Sys-Sec erau cetăţeni de mâna a doua, permanent la cuţite cu stăpânii moşiei. Nu era nici un secret că criptografii erau cei care stăpâneau peste acest cuib de mai multe miliarde de dolari. Cei de la Sys-Sec erau toleraţi numai pentru că aveau grijă ca jucăriile patronilor să meargă ca unse. 
     Chartrukian luă o decizie. Puse mâna pe telefon. Numai că nu apucă să ducă receptorul la ureche. Se opri din acţiune brusc, cu ochii fixaţi pe monitorul carese trezise la viaţă. Ca într-un film derulat cu încetinitorul, aşeză receptorul jos şi se holbă cu gura căscată la ecran.
     În cele opt luni de Sys-Sec, Phil Chartrukian nu văzuse niciodată monitorul de control al TRANSLTR afişând altceva decât un zero dublu în câmpul orelor. Astăzi era altfel. 
     "TIMP SCURS: 15.17.21” 
     - Cincisprezece ore şi şaptesprezece minute? izbucni el, aproape înecându-se. Imposibil! 
     Reporni ecranul, rugându-se ca acesta să nu se fi setat corect. Numai că, odată revenit la viaţă, monitorul arătă acelaşi lucru. 
     Chartrukian simţi un fior pe şira spinării. Tehnicienii Sys-Sec din Crypto aveau o singură responsabilitate: să-l ţină "curat” pe TRANSLTR – adică să-l ferească de viruşi.
     Chartrukian ştia că un rulaj de cincisprezece ore putea însemna un singur lucru – infecţie. Un fişier bolnav intrase în TRANSLTR şi acum corupea toate procesele interne. Într-o clipă, instrucţia primită îşi făcu simţită prezenţa; nu mai conta că laboratorul Sys-Sec rămăsese nepăzit sau că monitoarele fuseseră stinse. Chartrukian se concentră asupra problemei de fond – TRANSLTR. Apelă imediat jurnalul tuturor fişierelor care intraseră în TRANSLTR în ultimele patruzeci şi opt de ore. Începu să treacă lista în revistă.
     "Oare a pătruns un fişier infectat?”, se întrebă el. "Le-a scăpat ceva filtrelor de securitate?” 
     Drept precauţie, orice fişier care intra în TRANSLTR trebuia să treacă prin ceea ce se numea Mănuşa – o serie de porţi la nivel de circuit, filtre şi programe de dezinfecţie care scanau fişierele în căutarea de viruşi şi subrutine potenţial periculoase. Fişierele conţinând informaţii "necunoscute” pentru Mănuşă erau imediat respinse, fiind apoi luate manual la puricat. Uneori, Mănuşa rejecta întregi fişiere nevinovate pe motiv că includeau un software pe care filtrele nu îl mai întâlniseră înainte. În astfel de cazuri, tehnicienii Sys-Sec treceau la o inspecţie manuală dură şi doar după ce ei confirmau că totul era în regulă fişierul în cauză putea trece de filtrele Mănuşii şi pătrunde în măruntaiele TRANSLTR. 
     Viruşii de computer erau la fel de diverşi ca şi cei reali. Ca şi în cazul celor din urmă, viruşii de computer aveau un singur scop – să se prindă de o gazdă şi să înceapă replicarea. În acest caz, gazda era TRANSLTR. 
     Chartrukian era uluit că NSA nu avusese probleme cu viruşii până acum. Mănuşa era un paznic eficient, însă NSA era un căpcăun extrem de lacom, absorbind cantităţi uriaşe de informaţii digitale din întreaga lume. Navigarea printre date semăna cu sexul la întâmplare – cu protecţie sau fără, mai devreme sau mai târziu tot te trezeai cu o boală. 
     Chartrukian termină de examinat lista de fişiere. Era mai confuz acum decât înainte. Fiecare fişier trecuse cu bine de verificare. Mănuşa nu observase nimic suspect, ceea ce însemna că fişierul din TRANSLTR era perfect curat. 
     - Atunci de ce dracu’ durează atât? se răţoi el la încăperea pustie. 
     Chartrukian simţi cum începe să asude. Se întrebă dacă era cazul să îl mai deranjeze pe Strathmore şi cu problema asta. 
     - O testare antivirus, spuse, încercând singur să se calmeze. 
     Ştia că Strathmore ar cere în primul rând un test antivirus. Uitându-se către spaţiul imens pustiu din Crypto, Chartrukian luă o decizie. Încărcă aplicaţia software de testare împotriva viruşilor şi o lansă în execuţie. Testul avea să dureze aproximativ un sfert de oră. 
     - Să ieşi curat, se rugă el în şoaptă. Curat ca lacrima. Spune-i lui tati că n-ai nimic.
    Numai că Chartrukian simţea că nu poate fi vorba de "nimic”. Instinctul îi spunea că un lucru foarte neobişnuit se petrecea în măruntaiele imensei bestii decodificatoare.

                                  Capitolul 10.

             - Ensei Tankado a murit? Susan simţi că îi vine să vomite. L-aţi ucis? Credeam că aţi spus că... 
     - Nu l-am atins, o asigură Strathmore. A făcut un atac de cord. COMINT m-a sunat azi-dimineaţă. Computerul lor a dat peste numele lui Tankado într-un jurnal al poliţiei din Sevilla, prin Interpol. 
     - Atac de cord? Avea treizeci de ani. 
     - Treizeci şi doi, o corectă Strathmore. Suferea de o malformaţie congenitală a inimii. 
     - Habar n-aveam.
.....................................................