Umbra, John Saul

........................................
                                   VII.

                     Pentru Jeanette, înmormântarea dură o veşnicie, dar ajunse, în sfârşit, la capăt. Necrologul fusese rostit de George Engersol. Jeanette nu-l ascultase decât câteva minute, pentru că acel Adam de care se vorbea acum, cel care fusese un "elev devotat ale cărui orizonturi erau la fel de luminoase ca şi mintea", nu era băieţelul de care îşi amintea ea.
    Îşi  aminti de bebeluşul care venea plângând la ea de fiecare dată când cădea şi îşi julea genunchii; de el la vârsta de cinci ani, când se ruga mereu să i se spună o poveste înainte de culcare; de el la şapte ani, când se decisese, încăpăţânat, să continue a crede în Moş Crăciun, chiar şi după ce ea şi Chet îi explicaseră că acesta nu era decât un mit.
    - Dar şi Dumnezeu e numai un mit, nu-i aşa? întrebase Adam.
    - Corect, răspunse Chet, cel mai fanatic ateu pe care ea îl cunoscuse.
    - Dar mulţi oameni mai cred încă în Dumnezeu, observase Adam. Aşa că am să cred în continuare în Moş Crăciun. Şi, atâta vreme cât voi crede în el, îmi va aduce mereu cadouri de sărbători.
    După aceea, de fiecare Moş Crăciun, Jeanette pusese întotdeauna sub pom cel puţin un pachet cu inscripţia: "Pentru Adam, de la Moş". Chiar şi în anul care trecuse, Adam aşteptase nerăbdător Ajunul, zâmbind fericit când dăduse la o parte ambalajul.
    - Vezi? ii spusese el lui Jeff. El niciodata nu ma uita. Iar TIE nu ti-a dat nimic de cand aveam sapte ani.
    Jeff, mai realist, evidentiase ca scrisul de pe eticheta semana cam izbitor cu cel al mamei lor, dar Adam ramasese netulburat.
    - Verifica-ti darurile tale, rostise el. Mami si tati ne dau intotdeauna acelasi numar de cadouri, dar eu primesc unul si de la Mos Craciun.
    Jeff verificase si descoperise, spre dezamagirea sa, ca Adam are dreptate.
    Tot restul acelei zile, Adam il luase pe Jeff peste picior cu faptul ca refuzul lui de a crede il costase, de-a lungul anilor, o multime de chestii oribile. La sfarsitul zilei, spumegand de furie si frustrare, Jeff insistase ca frate-sau sa-i gaseasca o metoda de a trisa de Craciun. La auzul acestei rugaminti, chiar si Chet nu se putuse abtine sa nu rada de faptul ca, pentru prima data, Adam il invinsese si-l convinsese pe Jeff.
    Iar acum toate astea s-au terminat.
    George Engersol terminase necrologul. Se rostisera ultimele rugaciuni langa micutul sicriu din fata altarului si incepuse marsul funebru. Dupa ce privi ultima data sicriul cu corpul fiului ei, Jeanette se lasa condusa pana la usa capelei, unde se aseza, alaturi de Chet, pentru a primi condoleantele.
    Era mai rau decat isi imaginase ea. Nimeni nu parea a sti ce sa-i spuna, ce cuvinte sa rosteasca pentru a consola o femeie al carei fiu isi luase de tanar viata. Toti prieteneii ei, toti oamenii pe care ii stia de ani de zile, pareau acum ca-si pierdusera graiul. Se opreau numai pentru un moment scurt pentru a o saruta pe obraz si pentru a-i sopti un scurt: "imi pare rau", dupa care se indepartau rapid.
    "Oare ei cred ca e vina mea?", se trezi intrebandu-se.  "Cred ei ca l-am parasit cumva?"
    Dar oare nu era chiar asa? Bineinteles ca il parasise. Daca ar fi fost o mama buna si i-ar fi oferit lui Adam toata dragostea si atentia de care avea atata nevoie, el ar mai fi trait acum, nu-i asa?
    Incerca sa-si spuna ca nu era adevarat. Ca Hildie Kramer avusese dreptate cand o asigurase, cu o zi in urma, ca n-ar fi putut face nimic mai mult decat facusera ea si Chet, dar ca au existat forte inauntrul lui Adam pe care nimeni nu le-a inteles.
    "Nu pot sa-mi petrec toata viata invinovatindu-ma", isi repeta Jeanette mereu. "Il am inca pe Jeff si nu pot inceta sa exist din cauza celor intamplate. Si nu-i pot nici lui impune sa inceteze a mai exista."
    Din capelă ieşiră ultimii oameni. Chet, Jeanette şi Jeff urmăriră cum sicriul e purtat până la dricul ce aştepta afară. Oamenii care cărau sicriul pe umeri se opriră un moment, când ajunseră în dreptul familiei. Jeanette îşi puse mâna pe cutia de lemn şi murmură un singur cuvânt:
    - Adio!
    Familia  privi în tăcere cum sicriul e pus pe catafalcul dricului. Peste câteva clipe, acesta dispăru din raza privirii lor.
    Până la sfârşitul zilei, rămăşiţele pământeşti ale lui Adam aveau să fie incinerate, iar cenuşa împrăştiată pe mare.

    Brenda  MacCallum îşi privi ceasul. Era aproape ora două. Trebuia să plece curând dacă voia să ajungă în timp util în Eden, însă n-apucase să vorbească cu Jeanette Aldrich. Se temu că ea plecase deja, pentru că nu o zărea în mulţimea adunată pe pajiştea din faţa academiei. Îl descoperi pe Chet, care purta o conversaţie cu George Engersol, apoi pe Jeff, stând alături de Josh, Amy şi de alţi copii, la umbră, lângă cercul de copaci pe care îl porecliseră Gazebo. Pe Jeanette însă n-o descoperi nicăieri.
     Brusc, intuiţia maternă o făcu să-şi dea seama unde putea fi prietena ei. Îşi puse paharul de limonadă golit pe una din mesele întinse pe pajişte şi se îndreptă spre casă, mişcându-se cu multă prudenţă, pentru că tocurile înalte de la pantofi se înfundau în pământ la fiecare pas. Le observase, tristă, pe celelalte femei cum se balansau pe vârfurile picioarelor, fără ca tocurile pantofilor lor să atingă covorul verde în felul în care o făceau ai ei. Desigur, în Eden puţini aveau o pajişte, care era, în general, arsă de soare, iar pământul era tare ca piatra. Cu toate astea, îşi dori să fi purtat pantofi cu toc jos. 
    Intră în casă şi se opri în prag pentru a curăţa noroiul de pe pantofi. Apoi urcă scările până la etajul doi. Traversă coridorul în lung şi se opri în faţa camerei în care locuise Adam. Bătu încet în uşa închisă, dar nu primi niciun răspuns. Se întoarse să plece, dar instinctul îi spuse că încăperea nu era pustie, aşa că puse mâna pe clanţă şi deschise uşa. 
    Jeanette Aldrich se sprijinea de perete, lângă fereastră, şi se uita, pierdută, în zare. 
    - Te superi dacă rămân? întrebă Brenda, simţindu-se ca o intrusă. Adică, dacă vrei să fii singură...
    Jeanette negă rapid din cap, ca şi cum s-ar fi întors la realitate, apoi făcu un pas înainte. 
    - Nu. E-n regulă, Brenda. Doar că... Privi, neajutorată, în jurul camerei. Încăperea părea lugubră fără lucrurile lui Adam, cu dulapul deschis şi gol şi cu patul de pe care se luase tot până la saltea.
    - Doar că îţi aduceai aminte, completă Brenda ideea, intrând şi închizând uşa după ea. Nu te-am văzut pe afară aşa că mi-am imaginat că ai venit aici. 
    Ochii ei se plimbară prin cameră. 
    - Arată cam lugubru, nu? 
   Jeanette aprobă, scurt, din cap şi spuse: 
    - Dar cel puţin pot sta în ea. Dacă lucrurile lui ar mai fi fost aici, nu cred c-aş fi reuşit. Acasă n-am putut deloc să intru în camera lui.
    Brenda se aşeză pe marginea patului. 
    - Ştiu cum te simţi. După ce soţul meu m-a părăsit, timp de o săptămână cu greu am putut să mă culc în acelaşi pat pe care îl împărţisem cu el.
    Se  simţi stânjenită şi roşi. 
    - Desigur că nu e acelaşi lucru, dar sentimentul e cam acelaşi, nu?
    Jeanette zâmbi, pentru prima dată în acea zi. 
    - Mă uimeşte că ştii.Veni alături de Brenda, pe pat. 
    - Eşti prima persoană care vine să mă caute. Mi se pare că nici unul din prieteni nu doreşte să-mi vorbească. Nu ştiu ce să spună. 
    - Ei bine, eu ştiu, cu siguranţă, cum vine chestia asta, oftă Brenda. După ce Josh şi-a tăiat venele, toată lumea a fost drăguţă cu mine, dar nici unul nu voia să vorbească despre asta. Câteva zile, m-am simţit ca o leproasă. Dar la ce te poţi aştepta? Copiii noştri nu sunt la fel cu ceilalţi copii şi, când fac gesturi de acest gen, înspăimântă pe toată lumea. 
     Zâmbetul de pe faţa Jeanettei dispăru. 
    - Pe tine nu te-a înspăimîntat? Când Josh a încercat să se sinucidă? 
    - Cum să nu? M-a speriat de moarte. Dar a trebuit să fac faţă, aşa cum a trebuit să fac faţă tuturor bărbaţilor care m-au înşelat. Şi o mai am şi pe Melinda. Aşa că l-am adus aici. 
     Jeanette se întrista. 
    - Aşa cum am procedat eu cu Adam şi cu Jeff, rosti ea. Iar acum Adam e mort. 
    Brenda se ridică şi se duse la fereastră. 
    - M-am gândit la ce ai spus înainte de ceremonie, în legătură cu a-l lua pe Josh acasă. 
    - Bun, replică Jeanette. Bănuiesc că de acum ştii că am decis să-l iau pe Jeff de aici. De acum înainte îl vreau acasă, cu mine.
    - Înţeleg de ce, aprobă Brenda. Dar nu ştiu dacă eu îl pot scoate pe Josh.
    Îi făcu semn Jeanettei. 
    - Vino aici să te uiţi la ceva.
    Intrigată, Jeanette se ridică şi se apropie de Brenda. Se zgâi fereastră, dar nu văzu nimic remarcabil afară. Era numai un grup de copii, împrăştiaţi pe pajişte şi discutând între ei. 
    - Ştii, n-am mai văzut aşa ceva înainte, rosti Brenda. Încă de când a mers prima dată la şcoală, Josh n-a făcut parte niciodată dintr-un grup. Mereu a suferit fiindcă ceilalţi nu-l băgau şi pe el în seamă, însă aici nu suferă. Cum aş putea să-l iau cu mine? Chiar crezi că ar fi bine să-i fac aşa ceva? Să-l duc înapoi unde a fost, unde toţi râdeau de el şi unde se plictisea permanent? 
    Observând scena prin ochii celeilalte femei, Jeanette reuşi pentru prima dată, să rememoreze evenimentele trecute, dincolo de ultimele două zile. 
    Îşi aminti de anii de dinaintea înscrierii fiilor ei în academie, când Jeff şi Adam nu aveau niciun prieten în afară de ea şi de Chet. Şi acum, când Adam murise... 
    - Oh, Doamne, oftă ea. Ce-ar trebui să fac? 
    - Nu-ţi pot spune, replică Brenda, urmărind în continuare grupul de pe pajişte. Dar ştiu sigur că nu-l pot îndepărta pe Josh de acest mediu. Poate ar fi bine să mai aştepţi o ţâră până să procedezi la fel cu Jeff. 
    Se întoarse spre Jeanette. 
    - Ştiu cât de mult suferi, Jeanette. Şi eu am suferit mult în viaţă. Dar suferinţa trece. Uneori crezi că ai să mori, dar fiecare zi care s-a scurs face durerea mai suportabilă. Cel mai important lucru e să nu faci vreo tâmpenie când te doare, ceva ce n-ai mai putea remedia. 
    Jeanette tăcu câteva clipe, apoi vorbi, calmă: 
    - Adică ceva în genul gestului lui Adam?
    Brenda ridică din umeri. 
    - Nu mă gândeam la Adam, dar cred că asta am vrut să spun. Mai cred că nu trebuie să-l faci pe Jeff să plătească pentru greşelile lui Adam. Ştii ce vreau să spun, nu? 
    Jeanette ezită, apoi încuviinţă. 
    - Cred că da. Ştii că e amuzant? Aceleaşi lucruri mi le-a spus şi Jeff pe drumul spre ceremonie.
    Brenda zâmbi strâmb.
    - Ei, doar ştii zicala: "Copiii nu ştiu să mintă." 
    Jeanette oftă adânc, apoi zise: 
    - Haidem. Să mergem şi noi jos şi să luăm o limonada. Tot nu servesc ei nimic mai tare. Iar după aia o să-i spun lui Jeff că poate rămâne aici.
    Când ieşiră din cameră, Jeanette luă mâna Brendei într-a ei. 
    - Sunt foarte bucuroasă că ai venit, spuse ea. Dacă nu erai aici, nu ştiu ce-aş fi făcut. 
    - Ai fi făcut ceea ce trebuie, îi spuse Brenda. Poate nu chiar acum, dar ţi-ai fi dat, în cele din urmă, seama. În definitiv, dacă avem copii aşa de deştepţi ca Jeff şi Josh, nu putem fi nici noi prea proaste, nu?
     Jeanette se trezi că râde în hohote. Cu câteva minute înainte era sigură că nu va mai râde niciodată.

    - Jeff?  întrebă Josh. 
    Jeff se întoarse spre el. 
    O clipă, Josh se întrebă dacă era bine să-i povestească despre sunetele ciudate pe care le auzise în noaptea în care murise Adam. Cu cât se gândise mai mult la ele şi cu cât aprofundase mai tare semnificaţia mesajului lăsat de Adam pe computer, cu atât mai mult se încurcase fiindcă nu găsise nicio explicaţie logică. Deşi le vorbise lui Hildie şi domnului Conners despre mesaj, ei nu dăduseră vreun semn c-ar înţelege la ce se referea el. Nu le spusese, desigur, despre faptul că auzise ascensorul mergând când, de fapt, el nu funcţionase deloc, şi asta fiind convins că ei vor râde de el pentru că s-a lăsat prins de povestirea cu fantome a lui Jeff. Însă Jeff văzuse mesajul, aşa că, poate...Se hotărî. 
    - Ce crezi că s-a întâmplat, în realitate, cu Adam? 
    Brad Hinshaw, care stătea întins pe spate lângă Jeff, se ridică în capul oaselor. Ochii lui Jeff se aburiră uşor, ca şi cum peste ei se lăsase o cortină. 
    - Despre ce vorbiţi? întrebă Brad. 
    - Nu prea ştiu, răspunse Josh. Numai că... Mă rog, ce spunea el în mesaj: că se duce undeva. Într-un loc mai bun. N-a spus că se va sinucide. Adică, ce-ar fi dacă el ar fi fugit, pur şi simplu? 
    Brad oftă plictisit. 
    - Las-o baltă, Josh. A fost lovit de tren, nu? Doar am fost cu toţii la funeralii!?
    Josh se simţi încurcat, dar insistă: 
    - Dar dacă n-a fost Adam? Dacă a fost altcineva? Se puteau schimba corpurile sau se putea face altceva, nu?
    Jeff se ridică în picioare şi plecă de lângă ei.
    - Asta a fost o bădărănie, Josh! exclamă Brad. Dacă eşti aşa de deştept, cum de ai putut spune o asemenea prostie în faţa lui Jeff? Isuse! 
    Josh se ridică, grăbindu-se să-l ajungă din urmă pe Jeff. Când fu lîngă el, îl luă de braţ şi-i spuse: 
    - Jeff? Îmi... îmi pare rău. N-am vrut să spun nimic rău. Mă... ei bine, mă întrebam doar care ar fi semnificaţia mesajului. Asta-i tot.
     Jeff se opri şi-l privi pe Josh în ochi. 
    - Minţi! rosti el. Mai e şi altceva în afară de mesaj, nu?
    Josh scurmă cu pantoful pământul din faţa lui. 
    - A...am auzit şi ascensorul, admise el, convins că Jeff va izbucni în râs. 
    Cum celălalt nu scoase nicio vorbă, continuă: 
    - A fost aşa cum ai spus tu, l-am auzit, dar nu se mişca.
    Pe faţa lui Jeff apăru cel mai ciudat zâmbet pe care îl văzuse Josh vreodată. 
    - Atunci poate că asta s-a întâmplat, spuse Jeff. Poate Adam n-a murit de tot. Poate că Eustace Barrington s-a întors din mormânt şi l-a luat cu el. Şi poate, cine ştie, odată când o să te aştepţi mai puţin, va veni chiar Adam în persoană şi-ţi va povesti ce s-a întîmplat în realitate. 
    Uluit de cuvintele lui Jeff, Josh depuse armele. 
    Prietenul lui se întoarse, continuând să zâmbească, şi plecă.

    Târziu, în acea noapte, Hildie Kramer se duse în biroul personal al doctorului Engersol şi închise uşa în urma ei. Engersol se uită la ea, o salută din cap şi termină ce avea de lucru la dosarul de pe masă. Puse, după aceea, dosarul deoparte, se lăsă pe spătarul scaunului şi-şi încrucişa braţele pe piept. 
    - Bun, zise el. Cât e de rău?
     Hildie zîmbi. 
    - Nu-i rău deloc. Familia Lowenstein o scot pe Monica din şcoală şi nu-i pot convinge să n-o facă. Dar e singura. Toţi ceilalţi rămân, inclusiv Jeff Aldrich. 
    - Nu-i rău, replică Engersol. O să ne descurcăm. Dar asta înseamnă că seminarul meu special are cu doi elevi mai puţin. Am doi candidaţi în minte, dar vreau să aud mai înainte recomandările tale. 
    Hildie n-avu nicio ezitare. 
    - Josh MacCallum şi Amy Carlson, spuse ea. Sunt amândoi foarte buni. Sunt printre cei mai străluciţi elevi şi au profilul psihic şi intelectual pe care-l căutăm. 
    Engersol zâmbi. 
    - Foarte bine, Hildie. Sunt exact aceiaşi candidaţi la care mă gândeam şi eu. Reorganizează-le orarele ca să înceapă de mâine.
    După ce Hildie plecă din birou, Engersol revăzu dosarele lor. Dădu încet din cap. Erau perfecţi pentru seminar. 
    Josh MacCallum intenţionase deja să se sinucidă. Dacă o va face din nou, nimeni n-ar avea nimic de comentat.

                                   13.

                  Josh şi Amy se agitau, nervoşi, pe bancheta din faţa biroului administratoarei. Clădirea era tăcută. Restul copiilor se duseseră deja la primele cursuri ale zilei. In timpul micului dejun, Hildie intrase în sufragerie şi le comunicase celor doi să se prezinte la biroul ei înainte de a intra la ore. Josh schimbă o privire temătoare cu Amy. Din partea lui, Josh era convins că intrase în bucluc. Chiar într-unui mare. Probabil Jeff le dezvăluise părinţilor lui ce i se povestise după funeralii şi doamna Aldrich o chemase pe Hildie. Dar ce era atât de rău în a întreba dacă Adam s-a sinucis în realitate? Iar Jeff nu se supărase, de fapt, păruse chiar să-l fi crezut. 
    Amy se gândise că fuseseră chemaţi de Hildie din alt motiv. 
    - Pun pariu că mamele noastre au decis să ne retragă din şcoală, spusese ea. Pariez că au luat legătura cu familia Monicăi şi vor acum să ne ia şi pe noi acasă. 
    Josh privise semnificativ la scaunul gol de la masa învecinată, care fusese ocupat, până în acea dimineaţă, de Monica. Dăduse din cap. 
    - Cum se face că adulţii se comportă, uneori, ciudat? Monica n-avea de gând să facă ceva. Ea credea că Adam a fost un tâmpit că s-a sinucis. Oricum, nu poate fi vorba de asta. Dacă mama m-ar fi luat acasă, ar fi făcut-o ieri. În afară de asta, mi-a spus că a hotărât să mă lase aici. Iar ai tăi nici n-au venit la ceremonie, aşa că de unde i-au contactat ei pe părinţii Monicăi? 
    Amy se strâmbase la el.
    - N-ai auzit până acum de o chestie care se numeşte telefon? 
    - Asta e o prostie, replicase Josh. Părinţii Monicăi nici nu ştiu, probabil, unde locuiesc ai tăi. 
    Amy nu replicase, ci se mulţumise să-şi vâre, tristă, furculiţa în budincă. 
    - Poate că nu e nicio problemă, de fapt, sugerase, în final, Josh. 
    - Oh, desigur! se oţărâse Amy. Ai fost vreodată chemat în biroul directorului fără a avea necazuri? 
    Josh rămăsese fără replică. Pentru restul micului dejun, cei doi se cufundaseră într-o tristă tăcere. N-a ajutat prea mult nici faptul că unul din ceilalţi copii a început să-i ia peste picior când au plecat la cursuri. 
    - Ne vedem mai târziu, le-a strigat Brad Hinshaw. Asta dacă veţi mai fi încă aici.
    Îşi urmase drumul râzând în hohote, în timp ce Josh şi Amy s-au înghesuit pe bancheta din faţa biroului lui Hildie. Întunericul din holul mare nu contribuia cu nimic la îmbunătăţirea stării lor de spirit. 
    Într-un târziu uşa biroului se deschise şi Hildie păşi afară pentru a-i invita înăuntru. 
    - Ei, ei, ia uite la voi, le spuse ea zâmbind. După feţele astea lungi, trebuie că aţi făcut ceva despre care eu n-am auzit încă! 
    Când Josh şi Amy se uitară neliniştiţi unul la altul, Hildie izbucni în râs.
    - Dacă aş fi ştiut că vă veţi face atâtea griji amarnice, nu v-aş fi spus nimic la micul dejun. V-aş fi oprit pe drumul spre sala voastră de clasă. Acum, veniţi înăuntru.
    Sfioşi, cei doi copii o urmară pe Hildie în biroul ei. Se simţiră amândoi mai bine când ea nu închise uşa. Observându-le reacţia, Hildie îşi zâmbi sieşi. Descoperise cu mult timp în urmă că toţi puştii se nelinişteau când îi chema pentru o discuţie cu uşile închise. Era ca şi cum ştiau că o uşă închisă însemna muştruluială. Pe de altă parte, ea mai descoperise că simplul gest de a închide uşa era suficient pentru a băga spaima în cel aflat, temporar, în ofsaid. 
    - Am vorbit cu doctorul Engersol azi-noapte, îi informă. 
   Se aşezase în fotoliul din spatele biroului ei şi le făcu semn celor doi copii să ia loc pe canapea. 
    - Din cauză că Monica ne-a părăsit, au rămas acum două locuri vacante la seminarul lui, continuă ea. Şi el, şi eu credem că voi doi sunteţi candidaţii ideali pentru a le lua locul.
    Josh simţi o uşoară excitaţie. Îşi aminti de ceea ce-i povestise Jeff, cu o săptămână în urmă, legat de acest seminar. Ştia doar că era vorba de computere, o chestie de care se îndrăgostise de prima oară când văzuse un asemenea aparat, şi că numai câţiva copii din şcoală aveau acces la ele.Cei mai deştepţi şi talentaţi copii. 
    Adam şi Jeff Aldrich, Monica Lowenstein şi câţiva alţii. 
    Jeff. Care era situaţia lui? Era posibil să se întoarcă la şcoală? îşi rosti gândurile cu voce tare, ceea ce făcu ca zâmbetul de pe faţa administratoarei să se lărgească. 
    - Revine mâine, îi spuse ea. Asta te face fericit, nu? Nu e el cel mai bun prieten al tău? 
    - În afară de Amy, răspunse Josh. El va rămâne la seminar? 
    - După câte ştiu eu, da. 
    - Dar ce se face la acest seminar? întrebă Amy. Niciunul dintre copiii care au participat la el n-a povestit prea multe. 
    - Ei, nu e cine ştie ce secret, replică Hildie. În principiu e un curs de inteligenţă artificială.
    Josh făcu ochii mari. 
    - Uau! exclamă el. Adică e vorba de a învăţa computerul cum să gândească? 
    - Exact. Noi credem că sunteţi foarte potriviţi pentru aşa ceva fiindcă aveţi amândoi talent matematic. 
    Amy păru nesigură. 
    - Mie nu prea îmi plac computerele, rosti ea. După ce joci de câteva ori un joc, devine o tâmpenie. Vreau să spun că se repetă, mereu şi mereu, aceeaşi chestie. 
    - Şi de ce crezi tu că e întotdeauna aceeaşi chestie? întrebă Hildie. 
    Amy fu contrariată de întrebare, dar Josh văzu răspunsul instantaneu:
    - Pentru  că tot ce face un computer e să pună laolaltă lucrurile în felul în care îi spunem noi. El nu poate descoperi ceva nou, pentru că nu poate gândi precum oamenii. 
     Sprâncenele fetiţei se uniră datorită concentrării. 
    - Dar cum ar putea gândi un computer ca un om? întrebă ea. 
     - Asta e problematica seminarului, explică Hildie. Majoritatea eforturilor doctorului Engersol sunt îndreptate asupra aflării modului de gândire uman. Într-un fel, creierele noastre sunt ca nişte computere, dar e o mare diferenţă. Nu se ştie cum, noi reuşim să asamblăm datele în minţile noastre şi venim cu idei noi. Computerele nu pot face asta. Multă lume crede că, dacă vom afla cum produc idei creierele noastre, vom putea programa şi un computer să facă asta. Cu aşa ceva se ocupă inteligenţa artificială. 
    - Dar ce o să facem noi? se interesă Amy. 
    Hildie înălţă din umeri. 
    - O să vă explice doctorul Engersol. Însă vă promit că o să vă placă seminarul. Toţi care participă la el l-au îndrăgit. 
    Zâmbi trist. 
    - Din nefericire, nu-l înţeleg suficient de bine pentru a şti de ce ţin ei atâta la el, dar e o realitate. 
    - Nu ştiu, rosti Amy, agitându-se pe loc. Chiar trebuie să mă duc la el? Şi dacă nu vreau? 
    - Sunt convinsă că, dacă n-o să vrei, doctorul Engersol o să înţeleagă, o calmă Hildie. Desigur că, în acest caz, nu va mai trebui să te muţi la etajul doi. Dar asta depinde în întregime de tine. 
    - Etajul doi? repetă Amy, brusc interesată. Camerele de acolo erau mult mai mari decât cele de la etajul trei, unde, iniţial, fuseseră încăperile servitorilor reşedinţei. 
    - De ce ar trebui să ne mutăm mai jos? 
    Hildie zâmbi de parcă răspunsul ar fi trebuit să fie evident. 
     - Are de-a face cu seminarul. Tuturor elevilor de la cursul doctorului Engersol li se dau computere speciale, iar pentru ele camerele de la trei sunt prea mici. Şi, de vreme ce încăperile în care au locuit Adam şi Monica sunt goale... 
    Lăsă momeala agăţată în undiţă. Aşa cum se aştepta, amândoi copiii muşcară din ea. 
    - Putem să ne mutăm azi? întrebă Amy, dintr-o dată nerăbdătoare. În această dimineaţă?
    Hildie chicoti. 
    - Puteţi să vă mutaţi chiar acum, dacă vreţi, le spuse. Asta înseamnă că vreţi amândoi să participaţi la seminar? 
    Cei doi copii încuviinţară imediat. Hildie extrase două coli de hârtie dintr-un dosar care se afla pe biroul ei. 
    - În acest caz, iată noile voastre orare. Începând de mâine, veţi intra amândoi în programul noii clase.V-am pus împreună la cursul de matematică; începe la ora două. 
    Josh zâmbi.
    - De vreme ce intrăm în altă clasă, înseamnă că putem înceta orele de educaţie fizică? întrebă el neliniştit. 
    Hildie adoptă o atitudine de dezaprobare făţişă. 
    - Nu. Nu înseamnă că nu veţi mai face orele de educaţie fizică, dar înseamnă că vor fi unele schimbări. Aşa că, imediat ce veţi pleca de aici, vreau să vă duceţi amândoi la sala de gimnastică şi să vorbiţi cu domnul Iverson. O să vă scriu un bilet care să explice de ce vă duceţi acolo, iar el o să vă dea nişte exerciţii şi apoi o să vă facă un orar de gimnastică care să nu se interfereze cu vreun alt curs de-al vostru. În regulă?
    Uşor ameţiţi de schimbarea bruscă de orar, amândoi copiii încuviinţară în tăcere. Hildie le înmână o notă pentru Joe Iverson, cel care conducea programul de educaţie fizică al şcolii. Cu câţiva ani înainte, lucrând împreună cu doctorul Engersol, Iverson proiectase un regim special pentru elevii academiei, care îmbina sporturi individuale cu activităţi de echipă.
    - Niciunul dintre puştii cu care lucrăm noi nu va fi un jucător de echipă, explicase Engersol înainte ca academia să-şi deschidă porţile. Vor fi toţi copii unici şi majoritatea lor vor veni cu experienţe triste în ceea ce priveşte sportul de echipă. Dacă vor fi forţaţi să facă faţă unor situaţii în care vor trebui să-şi restrângă folosirea intelectului în favoarea superiorităţii fizice a altcuiva, se vor simţi jigniţi, iar eu nu am intenţia ca această academie să fie o nouă experienţă nefericită pentru ei. Or să fie câţiva cărora să le placă base-ball-ul şi fotbal-ul, dar pentru ceilalţi o competiţie sportivă nu va însemna nimic. Aşa că vreau să proiectezi un program caresă-i antreneze cât au nevoie, dar care să nu-i plictisească. E posibil aşa ceva?
    Iverson  încuviinţase. 
    - Orice e posibil, spusese el şi se apucase de treabă. 
    În scurt timp, a ieşit la iveală cu un program ce cuprindea înot, despre care ştia că e îndrăgit de copii, şi gimnastică, care necesita, pentru a fi bine însuşită, o putere a minţii echivalentă dezvoltării musculare. Mai mult, sporturile selectate de el pentru copii erau suficient de individuale, pentru ca majoritatea dintre ei să poată să-şi efectueze educaţia fizică după cum le convenea, astfel încât să acopere un minimum de cinci ore pe săptămână.
    Pentru Josh şi Amy alegerea fusese uşoară, o oră pe zi la bazin le satisfăcea gusturile mai mult ca orice altceva. 
    Acum părăsiră biroul administratoarei şi o luară peste pajişte, trecură de poartă şi o apucară la stânga, spre principalul campus universitar, vizavi de care se aflau sala de gimnastică, bazinul şi stadionul de fotbal. Pe drum, Amy îl privi intrigată pe Josh şi-l întrebă: 
    - Cum de ne-au schimbat orele de educaţie fizică? De ce nu putem continua să mergem la înot în fiecare zi, aşa cum făceam până acum?
    Josh înălţă din umeri. 
    - Poate e ceva special pentru copiii din seminar. 
    - Dar de ce? insistă Amy. Ce are de-a face sportul cu inteligenţa artificială? 
    - Cui îi pasă? rânji Josh. Avem acum camere noi şi computere, nu? 
   Amy încuviinţă fără chef. Noua cameră era mare şi ea abia aştepta să se mute. Dar nu-i prea păsa de computer, iar schimbarea orelor de educaţie fizică i se părea o tâmpenie. Începuse discuţia, dar se răzgândi. La urma urmei, Josh nu ştia mai multe despre seminar decât ea, iar ceilalţi copii care participau la el nu spuseseră niciodată nimic.Asta i se părea o altă ciudăţenie. De ce se comportau toţi de parcă ar fi fost o mare scofală? Nu era decât un alt curs, nu?
     Sau nu era aşa?
     De ce simţea că fusese împinsă să facă ceva ce nu voia cu adevărat?
     Mă rog, nu conta prea mult. Dacă se va dovedi că nu-i va plăcea, o vor lăsa, probabil, să renunţe. În definitiv, până acum n-au făcut-o niciodată să execute ceva ce nu i-ar fi plăcut. 
    Sau o făcuseră?
    Începu să revadă mintal zilele de când venise în academie şi modul în care fusese tratată de către Hildie Kramer. 
    Ea fusese întotdeauna drăguţă, dar Amy sfârşea întotdeauna făcând ce voia administratoarea de la ea.
    Iar acum ea şi doctorul Engersol doreau să participe la acest curs. 
    De ce?

    Joe Iverson le zâmbi celor doi copii care stăteau nervoşi în faţa biroului său şi introduse nota de la Hildie Kramer sub agrafa metalică a agendei sale. 
    - Aşa... Deci doctorul E mai are doi proaspeţi participanţi la cursul lui, nu? întrebă el. 
    Josh şi Amy schimbară o privire nervoasă şi încuviinţară. 
    - Ei, atunci să începem, bine? continuă Iverson. 
    - Dar ce vom face? vru să afle, îngrijorată, Amy. De ce nu putem continua să înotăm, aşa cum am făcut înainte? Nouă ne place înotul!
    Sprâncenele lui Iverson se înălţară a mirare. 
    - Dar cine a spus aşa ceva? 
    - Hildie, răspunse Amy. Ne-a spus că vom avea un program special, iar eu nu văd motivul. 
    - Să vă spun ceva, replică antrenorul. Ce-ar fi să vă schimbaţi hainele şi să veniţi pe urmă la sala de gimnastică? Bine? O să vă spun acolo ce o să facem. 
    Zece minute mai târziu, Josh şi Amy ieşiră din vestiare şi-l zăriră pe Iverson aşteptându-i. El le spuse: 
    - O să vedem acum care e condiţia voastră fizică. Nu ştiu dacă v-a explicat Hildie, dar doctorul E, la seminar, pe lângă că vă învaţă, vă şi studiază. 
    - Cum vine asta? se încruntă Josh, suspicios. Când văzu expresia de pe faţa băiatului, Iverson izbucni într-un hohot de râs. 
    - Ei, nu e ca şi cum aţi fi cobai, îl linişti el pe băiat. Dar îşi închipuie că, de vreme ce creierul are un rol în tot ceea ce se întâmplă în organism, voi ar trebui să vă deosebiţi de ceilalţi copii cu un coeficient de inteligenţă normal. Aşa că încearcă să fie la curent cu tot ce are legătură cu voi, atât din punct de vedere al intelectului, cât şi fizic. În dimineaţa asta o să vă măsor şi o să vă cântăresc, o să vă iau tensiunea şi pulsul, apoi o să vă dau să faceţi nişte exerciţii, după care o să vă iau din nou tensiunea şi pulsul. 
    - O să ne luaţi sânge? se impacientă Amy. Nu pot să sufăr când doctorul îmi bagă un ac în braţ. 
    Iverson chicoti. 
    - Nu, n-o să fac aşa ceva. În principal, ne interesează să vedem cum reacţionează corpurile voastre la mişcarea fizică. E-n regulă?
    Se lăsară amândoi în voia antrenorului, deşi nici unul dintre ei nu înţelesese exact ce căuta domnul Iverson. În final, începură exerciţiile fizice. 
    Avură de făcut flotări, cât de multe erau în stare. Amy se dădu bătută după cincisprezece, iar Josh reuşi să execute douăzeci si cinci. 
    Apoi alergară pe loc timp de zece minute, după care făcură o serie de sărituri. 
    După fiecare rundă de exerciţii, Iverson le luă pulsul şi tensiunea. 
    - Bine. Mai avem un singur lucru de făcut aici, după care vom merge la bazin, le comunică, în final, Iverson. 
    Le indică o frânghie groasă, care avea noduri la fiecare douăzeci de centimetri şi care atârna de un inel prins în tavan. 
    - Care dintre voi se va căţăra pe asta cel mai rapid? 
    Amy se zgâi la tavan, care era la cel puţin zece metri deasupra. El chiar se aştepta ca ea să se urce pe frânghie până acolo? Numai gândindu-se la asta, simţi un gol în stomac. 
   - D...dar dacă o să cad? întrebă ea. 
    - Cum să cazi dacă nu dai drumul la frânghie? replică Iverson.
    - Dar dacă o să cad? insistă ea. 
    - Pentru asta sunt făcute nodurile. Dacă îţi vine rău, nu te urca mai sus. Mulţumeşte-te să cobori la loc. Bine? 
    Amy se uită la Josh. Brusc, el îşi aminti cât de îngrozită fusese ea în prima zi a venirii lui aici, când au trebuit să coboare, în zig-zag, scările până pe plajă. 
    - E-n regulă, o linişti el. Nu te uita în jos. 
    Amy se uită la frânghie, dar nu făcu nicio mişcare. 
    Dându-şi seama că era prea speriată ca să încerce acum, Josh făcu un pas în faţă şi apucă funia în mâini. Se aruncă asupra ei şi, rămas cu vârful picioarelor pe podea, alergă câţiva paşi în faţă, după care îşi duse genunchii la piept şi începu să se legene suspendat de frânghie. 
    - Hei, e amuzant! îi spuse prietenei lui.
    Se opri din legănat şi începu să se caţere, cu picioarele înfăşurate în jurul funiei, astfel încât cea mai mare parte a greutăţii corpului său să fie preluată de braţe. Începu, încet, să se înalţe către tavan. 
    - Fii atent! îi strigă Amy când se afla la jumătatea drumului. Să nu cazi! 
    - N-o să cad! strigă Josh. E-n ordine.
    Se căţără până sus şi atinse inelul cu mâna dreaptă, după care îi rânji fetei. 
    - Am reuşit! chiţăi el. Am făcut tot parcursul. 
    - Vino înapoi jos, se rugă de el Amy. 
    Râzând, Josh începu să coboare. Când mai avea trei metri până jos, dădu drumul frânghiei şi ateriză pe saltea, după care se rostogoli pentru a atenua efectul căderii. Uluită de gestul lui, Amy scoase un ţipăt scurt. 
    - Ai făcut asta ca să mă sperii, îl acuză ea pe Josh când băiatul se ridică în picioare. 
    - Nu-i adevărat! protestă Josh. Am făcut-o din distracţie. Hai, încearcă şi tu. 
    Amy aruncă din nou o privire frânghiei, apoi o apucă cu mâinile. Trase de ea în jos, sperând ca aceasta să se rupă şi să cadă colac la picioarele ei. 
    N-a căzut.
    În sfârşit, oftând din adâncul sufletului, Amy începu să se caţere. Se împinse în sus şi-şi aduse picioarele sub ea. Făcu la fel din nod în nod. 
    Josh avusese dreptate. Nu era chiar aşa de rău. 
    - Mă caţăr! ţipă ea.
    Uitând povaţa lui Josh, privi în jos spre el. 
    O apucă un val de ameţeală. Ochii i se măriră de spaimă. 
    - Nu privi în jos! strigă Josh. Uită-te numai în sus!
    Luptându-se cu groaza, Amy se sili să privească în sus, dar i se păru că tavanul era şi el prea departe. 
    Încercă să coboare, dar panica ce-o cuprinsese nu-i permise să dea drumul frânghiei. 
    - Nu pot s-o fac! urlă ea. Nu pot să mă întorc jos. 
    Instantaneu, Iverson se căţără ca o maimuţă până ce ajunse sub ea. 
    - E-n regulă, rosti el. Sunt chiar sub tine. Pune-ţi picioarele pe umerii mei. Ţine-te de frânghie şi sprijină-te de mine. Bine? Poţi să faci asta, Amy? 
    Josh privi de jos cum piciorul drept al fetei se desface încet de pe funie şi atinge umărul antrenorului. Când simţi întreaga ei greutate transferată pe propriul său corp, Iverson vorbi din nou: 
    - E bine, Amy. Sprijină-te de mine. O să încep să cobor, iar tu susţine-te cu ajutorul frânghiei. Şi să nu te uiţi în jos, bine? 
    - Îh...îhî, îngăimă Amy cu un nod în gât. 
    Câteva clipe mai târziu, fură înapoi pe saltea. Joe Iverson întinse braţele lui puternice şi o apucă pe Amy, apoi o aruncă pe saltea. 
    - Gata, spuse el. Eşti în siguranţă. Vezi? Am reuşit. 
    Amy se ridică, palidă şi tremurând în tăcere, pe măsură ce panica începea s-o părăsească. 
    - Eşti bine? întrebă Josh, privind-o neliniştit. Amy încuviinţă. 
    - N-am putut s-o fac, rosti ea. Când am privit în jos, m-a luat ameţeala. 
    - Gata, a trecut, o asigură Iverson. 
    Îşi făcu o însemnare în agendă, apoi o bătu uşor pe spate. 
    - E doar un pic de acrofobie. Ce-ar fi să vă puneţi costumele de baie şi să ne vedem la bazin? O să faceţi cîteva lungimi şi cu asta terminăm. Bine? 
    Amy aprobă din cap, recunoscătoare, şi se grăbi să părăsească sala de gimnastică. 
    Dar douăzeci de minute mai târziu, când ieşi din bazin după cinci lungimi parcurse, ea simţi cum se întoarce frica. 
    - Ai sărit vreodată de pe trambulină? întrebă Iverson.
     Amy se holbă la platforma de sărituri suspendată la trei metri deasupra suprafeţei bazinului. Dădu negativ din cap. 
    - Vrei să încerci? 
    Amy negă din nou din cap. Ochii i se umeziră numai la gândul de a se urca pe scară şi de a trebui să păşească pe îngusta scândură. 
    - Haide, o zori Iverson. Încearcă o dată. Dacă n-o poţi face, asta e. Dar trebuie să încerci. 
     - Îi e frică, rosti Josh din bazin, în care stătea lipit de margine şi plescăind apa cu picioarele.  Dar de ce trebuie să sară de la trambulină? 
    - Nu trebuie, îi spuse Iverson. Dar dacă nu încearcă, cum va scăpa de răul de înălţime? 
    - Poate că nu va scăpa, îl provocă Josh. Dumitale nu ţi-e frică de nimic? 
    Joe Iverson simţi impulsul de a-l admonesta pe Josh pentru insolenţă, dar îşi aminti instrucţiunile pe care i le dăduse George Engersol: 
    - Nu mă interesează să-i transform pe aceşti copii în atleţi. Vreau să aibă parte de pregătirea care le e necesară, dar mă interesează în primul rând mintea lor. Aşa că nu începe să te porţi cu ei ca un sergent la instrucţie. Dacă îţi face vreunul probleme, spune-mi şi o să am eu grijă. Cei mai mulţi dintre ei sunt deja îngroziţi când aud de antrenori. Toată viaţa lor au fost trataţi ca slăbănogi şi neajutoraţi şi, din această cauză, orgoliul lor a avut de suferit. N-o să tolerez aşa ceva aici. 
    Deşi nu era de acord cu Engersol, Iverson nu se obosise să-l contrazică, pentru că i se spusese deja, de către preşedintele universităţii, să facă orice ar fi dorit doctorul. 
    - Ai fi uimit dacă ai şti câte fonduri aduce el pentru acel program, îi zisese Jordan Sanford. Aşa că fă ce-ţi cere şi lasă-l pe el să se preocupe de copii. Crede-mă că ştie ce face. 
    Aşa că, în loc să-l muştruluiască pe Josh, Iverson se mulţumi să dea, indiferent, din umeri. Îşi făcu o însemnare în agendă şi-i trimise pe copii să facă un duş.
    Iverson se retrase, după aceea, în biroul lui. Porni terminalul calculatorului şi apelă din fişierul de date dosarele lui Josh şi Amy. Începu să introducă datele colectate în ultima oră. Deşi ele aveau o mică însemnătate pentru el, presupuse că aveau importanţă pentru doctorul Engersol.

    O oră mai târziu, în biroul său, George Engersol apelă aceleaşi dosare. Mânuind cu dexteritate tastatura, el începu să studieze datele introduse de antrenor.
    Îl intrigă cel mai mult, nota din dosarul fetei, care semnala că ea pare să sufere de acrofobie acută.
    Nu fusese capabilă să se caţere pe frânghie în sala de gimnastică, iar apoi refuzase să încerce săritura de la trambulină. În aparenţă, fobia ei era mai puternică decât crezuse el când o observase coborând scările spre plajă.
    În minte îi apăru o idee. Era posibil să existe o cale de a folosi fobia ei la seminar. 
    Se întinse pe spate în scaun şi-şi dezvoltă gândul, care începu să-i placă din ce în ce mai mult. 
    Rămînea de văzut dacă îi va face plăcere şi fetei. Desigur însă că n-aveau nicio importanţă pentru el lucrurile care le făceau plăcere elevilor. 
    Singura chestiune care conta era cum putea să-i folosească. 
    Şi tocmai descoperise o utilizare perfectă pentru Amy Carlson.

                                            14.

                        Josh  îşi puse ultimul obiect în cutia de carton. Făcuse deja de trei ori drumul până la noua sa cameră şi de fiecare dată dusese cu ascensorul cutia plină, după care revenise cu ea goală.
     De fiecare dată când apăsa pe butonul care punea maşinăria în mişcare, îşi amintea de noaptea morţii lui Adam şi de sunetele ciudate pe care le auzise. De acum era convins că Amy avusese dreptate când spusese că totul s-a petrecut în imaginaţia lui, pentru că, din acea noapte, când auzea liftul funcţionând şi alerga să vadă ce e, în el se afla întotdeauna cineva. De fapt, în acea zi uitase chiar să se mai ducă să vadă. 
    Acum, la ultimul lui drum, cutia era pe punctul de a se revărsa. Josh înghesui ultimele sale tricouri în cele câteva spaţii rămase libere în amestecătura de cărţi, pantofi şi perna favorită. Aruncă o ultimă privire prin încăpere. N-o ocupase mai mult de două săptămâni. Cu toate astea, într-un fel îi şi părea rău după ea, pentru că i se păruse perfectă. Era suficient de încăpătoare pentru a-i adăposti toate obiectele şi suficient de mică pentru a se simţi plăcut în ea. Era convins că Jeff inventase povestea celor întâmplate cu Timmy Evans. În afară de asta, camera de jos nu avea o lucarnă cu un pervaz tocmai potrivit pentru a te urca pe el când vroiai să citeşti... 
    Camera de jos. 
    Camera lui Adam. 
    Simţise un frison ciudat înainte de prânz, cînd Hildie îl dusese în cameră. Primul lui impuls fusese să-i spună că prefera să rămână unde era, căci, deşi camera era acum golită, el şi-l amintea limpede pe Adam cum stătea la birou, aplecat deasupra computerului său. Cel puţin, nu-l cunoscuse niciodată pe Timmy Evans. 
    Hildie îi citise toate aceste gânduri, când el rămăsese tăcut la uşă, neîncercând să-i treacă pragul. Îi spusese: 
     - Ce-ar fi să aducem mobila? Aşa va deveni camera ta şi, în câteva zile, nici măcar nu-ţi vei mai aminti că a fost a altcuiva. 
    A altcuiva. Josh se gândise că e tare ciudat că Hildie nu menţionase numele lui Adam. De fapt, i se părea că adulţii nu-l mai pomeneau deloc pe Adam, ca şi cum el n-ar fi existat niciodată. Oare le-ar place ca şi prietenii lui să-l uite? 
    Înainte de a putea protesta, Hildie începuse rearanjarea mobilei. Fără a-şi da seama, Josh se trezi că ajută la împinsul patului spre perete, unde fusese biroul lui Adam, şi mută biroul la fereastră. Spre uimirea lui, descoperi că Hildie avusese dreptate, camera părea deja a lui numai prin rearanjarea mobilei. 
    Dar ce avea să se întâmple la noapte, când va încerca să doarmă în această încăpere? 
    Târî ultima cutie spre ascensor. Auzi liftul cum se pune în mişcare. Când ajunse lângă puţ, avu o mică strângere de inimă, datorită aceleiaşi idei de a găsi cabina acolo unde o lăsase, în timp ce motorul ar fi mers. 
    Din păcate, putu vedea cabina coborând. Auzi clicul de oprire, apoi cum se deschide uşa şi se închide la loc cu cineva în ea. 
    O urmări cum se urcă. 
    Când trecu de etajul trei, doctorul Engersol îl privi prin plasa ce proteja cabina, îl salută din cap şi dispăru mai sus, la etajul patru. 
    Josh aşteptă până ce-l auzi pe doctor că iese din lift, după care apăsă butonul pentru a chema cabina la etajul trei. "Măcar nu va mai trebui să aud ascensorul în noua mea cameră", gândi el şi împinse cutia înăuntru.
    Însă, câteva clipe mai târziu, când lăsă cutia să cadă pe pat, îşi dădu seama că încăperea nu era totuşi a lui. Era încă a lui Adam. 
    Reflectă un minut, întrebându-se dacă era prea târziu să se ducă la Hildie şi să-i spună că se răzândise şi că dorea să-şi păstreze vechea cameră. Hotărî că asta era o prostie. Nu era decât o cameră ca oricare alta, iar Adam nu murise în ea."Dar ce se va întâmpla la noapte", se gândi el din nou, "când o să trebuiască să dorm aici?". 
    Decise să nu se mai gândească nici la asta. Începu să despacheteze. Îşi puse hainele în dulap şi cărţile pe rafturile ce spânzurau pe peretele de deasupra patului. Ochi, suspicios, rafturile. Dacă se prăbuşeau noaptea, tot conţinutul lor avea să se răstoarne pe pat. Era mai bine dacă găsea o şurubelniţă şi le muta deasupra biroului.
    Luă cutia golită şi porni cu ea de-a lungul coridorului, spre scări. Când ajunse în hol, auzi un miorlăit, apoi îl simţi pe Tabby că se freacă de piciorul lui stâng, cu spatele arcuit şi cu coada înălţată ca o lumânare.
    - N-o găseşti pe Amy? îi vorbi Josh. 
    Pisoiul mieună din nou. Josh puse cutia jos, îl luă în braţe şi o porni spre cealaltă aripă a etajului, unde se afla noua cameră a prietenei lui. 
    - Iată-te! ţipă Amy când deschise uşa.
    Pisoiul sări instantaneu din braţele lui într-ale ei. 
    - Pe unde ai fost? dojeni Amy animalul. Te-am tot strigat, dar n-ai apărut!
    Pisoiul se smulse din braţele fetiţei, sări pe podea şi cutreieră, intrigat, prin toată camera, inspectând fiecare colţ, ca şi cum ar fi făcut inventarul. Păru satisfăcut de rezultat, drept care sări pe patul fetei, se cuibări pe pernă şi adormi. 
    - Nu-i haios aici? întrebă Amy. Camerele astea sunt mult mai mari decât cele de sus. Îmi place enorm. 
    Pentru că Josh nu răspunse nimic, voioşia ei se stinse încet-încet. 
    - Ce s-a întâmplat? rosti ea. 
    - Stau în camera lui Adam, explică Josh. E cam fioroasă. 
    Amy îl privi, năucită. 
    - Acolo te-au plasat? În locul tău, aş urî camera aia. Nici măcar n-aş putea dormi în acel pat. 
    - Ei, nu-i chiar aşa de rău, rosti el ca să se apere.
    Însă Amy îl citi ca pe o carte deschisă şi-i zâmbi: 
    - Şi totuşi e, îl necăji ea. Pariez că el se va întoarce la noapte. Pariez că a uitat ceva în cameră şi o să vină după acel ceva şi, când o să dea peste tine... 
    - Amy! izbucni băiatul. Încetează! 
    - Josh e un pisoiaş fricos, Josh e un pisoiaş fricos! îl tachină ea cântând. 
    - Nu sunt! Am spus numai că e ciudat. N-am spus că mi-e frică! 
    Se răsuci pe călcâie şi se năpusti afară din cameră. În tăcerea ce urmă, Amy realiză cum îi apăruse ea lui Josh. Exact precum toţi ceilalţi care o tachinaseră mereu. 
    - Josh? îl strigă.
    Fugi după el, uitând uşa larg deschisă. 
    - Josh, aşteaptă. Iartă-mă! N-am vrut!
    Aflat deja la capătul scărilor, Josh se opri. Cuvintele ei ironice îl ardeau încă. 
    - Dacă n-ai vrut, de ce le-ai spus? 
    - Glumeam doar, rosti Amy rugător. Nu fii supărat pe mine. Te rog?
    O clipă Josh se simţi tentat s-o ignore şi să-i întoarcă spatele. Îşi aminti însă cum fusese la şcoala de acasă şi se calmă. 
    - E-n regulă, mormăi el. Să nu mai povesteşti şi altora, bine? Dacă află că mi-e frică, sunt în stare să-mi facă cine ştie ce farsă cretină în mijlocul nopţii. 
    - N-o s-o fac, promise Amy. Numai să nu fii supărat pe mine, bine? 
    Josh simţi o căldură în suflet, când văzu expresia de pe faţa ei, şi zâmbi. 
    - Haide. Să mergem la biroul doctorului Engersol şi să vedem când primim noile computere. 
    Alergară, mână în mână, în jos, pe scări, şi ieşiră pe uşa principală. 
    Când îi văzu, din biroul ei, Hildie Kramer zâmbi satisfăcută. Alesese corect. Curând, poate chiar de azi, va începe formarea lor. Şi când le va sosi timpul, vor fi pregătiţi.

    Steve Conners  încuie uşa de la sala de clasă, după ultimul lui curs din această zi, şi porni spre parcarea din spatele aripii academiei în care se aflau toate sălile de clasă. Mai avea la dispoziţie încă două ore din după-amiază. Avea intenţia să se ducă acasă, lângă plajă, pentru a înşfăca planşa de surf şi a se duce până la Santa Cruz. Cu puţin noroc, putea prinde ceva valuri înainte ca soarele să se scufunde în ocean. Introduse cheia în broasca portierei, dar se opri surprins. Îl zări pe Josh MacCallum ieşind pe uşa şopronului lipit ca o meduză de partea din spate a reşedinţei. Băiatul ţinea strâns într-o mână o şurubelniţă mare. Deşi se afla la o oarecare distanţă de el, Steve văzu că acesta nu era prea sigur că alesese scula potrivită pentru a duce la bun sfârşit ceea ce îşi propusese. 
    Pe punctul de a pleca, Conners îşi aminti că Josh şi Amy nu apăruseră de dimineaţă la cursul de engleză, în cutia sa poştală, el găsise un bilet, scris de Hildie Kramer, prin care ea îl lămurea că amândoi copiii aveau orarul schimbat, dar aveau să-şi reia cursul de mâine.Trebuia să existe o explicaţie pentru această schimbare.
    Se hotărî să lase surful pe altă zi. Închise din nou portiera şi-l strigă pe băiat tocmai când acesta urca scările ce duceau la masiva uşă din spate. 
    - Josh? Hei, Josh! 
    Puştiul privi peste umăr, îl recunoscu pe profesorul de engleză şi-i făcu semn cu mâna, apoi îşi continuă drumul. Când fu pe punctul de a intra în imobil, se auzi strigat încă o dată: 
    - Josh! Aşteaptă! 
    Copilul se opri, nesigur. Era domnul Conners supărat pe el fiindcă nu venise în dimineaţa aceea la curs? Hildie le spusese că îi comunicase profesorului faptul că el şi Amy aveau să absenteze. Dar dacă n-a făcut-o? 
    - Ce faci? întrebă Conners când ajunse la picioarele treptelor. 
    Nesiguranţa băiatului făcu loc unei adevărate îngrijorări. Poate n-ar fi trebuit să se ducă în atelierul cu scule. 
    - A...am avut nevoie de o şurubelniţă, murmură el. Atelierul nu era încuiat...
    Detectând nervozitatea din vocea puştiului, profesorul zâmbi liniştitor: 
    - Nu ştiu ce ai de înşurubat, dar pare a fi ceva cu adevărat mare. 
    Josh privi unealta şi zise: 
    - E singura pe care am văzut-o. Trebuie să mut nişte rafturi în noua mea cameră. 
    - Te referi la rafturile care se sprijină pe console? 
    Josh dădu aprobator din cap. 
    - Atunci ar fi mai bine să găsim ceva mai potrivit pentru acest scop. Majoritatea obiectelor astea sunt montate cu şuruburi în cruce. Scula asta nu-ţi foloseşte. Hai cu mine.
    Josh se simţi uşurat că nu părea a exista vreo încurcătură. Îl urmă pe Conners în atelier, unde profesorul scormonea deja prin învălmăşeala de scule ce acopereau unul din bancurile de lucru. 
    - E cam dezordine pe aici, nu-i aşa? rosti Conners.
    Josh dădu din umeri şi nu spuse nimic. Profesorul deschise o serie de sertare înglobate în banc. Găsi ceea ce căuta în al treilea de jos. Scoase de acolo trei şurubelniţe speciale, de mărimi diferite, şi continuă vânătoarea până ce găsi o bormaşină de mână şi un set de burghie. 
    - Ai riglă? îl întrebă el pe Josh.
    Josh negă. 
    Conners găsi o ruletă în sertarul de sus. 
    - Gata, rosti el. 
    Înmână şurubelniţele lui Josh şi ţinu restul pentru sine, apoi spuse: 
    - Hai să mergem acum şi să vedem de ce sunt în stare doi meşteri constructori. 
    Când Josh o apucă pe coridorul larg de la etajul doi, Conners se opri, nedumerit. 
    - Credeam că stai la etajul trei, se miră el. 
    - Hildie m-a mutat, replică Josh. Aveam nevoie de o cameră mai mare. 
       Vorbele avură darul de a spori nedumerirea lui Conners. 
    - Pentru ce? întrebă el. 
    - Pentru noul meu computer, răspunse Josh. Şi pentru cărţile ce-mi vor fi necesare la cursul doctorului Engersol. 
    Conners începu să se încrunte. Când ajunseră la camera băiatului, el se opri brusc. 
    - N-a fost asta camera lui Adam Aldrich? întrebă el.
     Josh încuviinţă ezitând. Pe faţa lui se putea citi aceeaşi nesiguranţă observată de Conners cu puţin timp înainte, pe veranda din spate. 
    - Şi te simţi bine în ea? Adică, eu unul nu sunt convins că mi-ar place să dorm aici, dacă înţelegi ce vreau să spun.
     Josh îl privi ţintă pe Conners şi încercă să descopere dacă acesta nu voia să-l tachineze, aşa cum o făcuse Amy mai devreme. 
    - N...nu există chestii de astea, precum stafiile, rosti el, dorindu-şi ca vocea să-i fi sunat convingător. 
    - Ai drepate, îl aprobă profesorul. Dar faptul că noi ştim că ele nu există, nu le face mai puţin înfricoşătoare, nu-i aşa? În plus, e ciudat să plasezi pe cineva în această cameră atât de repede. Am crezut că ea o să rămână goală cel puţin anul acesta.
..................................