Umbra, John Saul

.........................................
                          IX.

                   Îl văzuseră toţi cum hurducăie pe drum, în viteză.
     În ultima secundă, băiatul se smulsese din mâna mamei şi păşise pe asfaltul şoselei, aruncându-se sub roţi. 
    Jeanette reuşi cu greu să citească paragraful. Resimţi în ea senzaţia de durere a mamei acelui puşti şi lacrimile începură să-i curgă şiroaie, trebuind să pună, drept urmare, teza înapoi în geantă. 
    Dar la noapte o va termina, oricât de greu i-ar veni. Până atunci îşi dădu seama că nu se va puteai concentra asupra nici unei chestiuni. Indiferent ce-ar fi încercat, lucrarea îi făcea cu ochiul; numai la ce scrie acolo se putea gândi.
    Într-un tîrziu, renunţă la a mai face ceva şi se pregăti să închidă biroul. Dădu computerului comanda să tipărească documentul la care lucrase - copia unui articol pe care şeful departamentului avea să-l publice într-o revistă de psihologie - şi începu să aşeze dosarele de pe birou în fişet. În capătul biroului, bâzâitul silenţios al imprimantei avea darul ciudat de a o linişti. 
    Aproape inconştient, se trezi că numără paginile pe măsură ce erau tipărite.
    La jumătatea celei de-a şaptea, imprimanta stopă brusc. Jeanette se opri, privind-o. 
    Pagina se odihnea imobilă, cu unul din rândurile de pe ea rămas neterminat. 
    Nicio lumină de avertizare de pe imprimantă nu era aprinsă. Se uită pe monitorul computerului. 
    Programul se blocase.
    Înjurând printre dinţi, Jeanette reîncărcă programul, actualiza fişierul şi reiniţializă tipărirea de la începutul paginii şapte. Când termină, se duse la imprimantă, apăsă un buton pentru a pune pe sanie o nouă coală de hârtie şi se întoarse la computer. 
    Se uită, uimită, la ecran. 
    Programul de editare se blocase din nou. N-avea în faţă decât un ecran orb.
    Începu să tasteze comenzile de reîncărcare a programului, dar tastatura refuză să răspundă. 
    Apăsă, nervoasă, simultan, tastele CONTROL, ALT şi DEL şi aşteptă resetarea totală a computerului. 
    Nu se întâmplă nimic.
    Oftând, întinse mâna spre butonul roşu pentru a opri computerul, când ecranul reveni brusc la viaţă. Pe el apăru un mesaj scurt:
     MAMI
     Jeanette  holbă la cuvânt. Ce se întâmplă? Era, cu adevărat, cuvântul cu care o alintaseră mereu copiii ei sau vreo porcărie făcută de computer?
    Încercă reîncărcarea programului. De această dată, reuşi. Ecranul se şterse, apoi pe el apărură o serie de comenzi ale sistemului de operare. Când ea fu pe punctul de a introduce comanda de apelare a programului procesor de texte, monitorul emise un alt mesaj, fascinant de limpede: 
    MAMI. SUNT EU. SUNT ADAM. 
    Jeanette încremeni.
    O glumă. 
    Era o glumă a unui cretin. 
    O clipă, se uită la mesaj incapabilă de orice gest, apoi realiză că tremura. Ce trebuia să facă? 
    Se aştepta cineva ca ea să răspundă?
    Încercă să gândească de unde ar fi putut veni mesajul.
    Un mesaj datat, introdus în computer de cine ştie cine, iniţializat să apară într-un anumit moment.
    Era cineva, undeva, care intra în computerul ei prin modem.
    Existau tot felul de explicaţii şi câteva căi prin care putea ajunge aici. 
    Dar de ce? 
    Şi cine?
    Cine putea face aşa ceva? Cine putea fi atît de crud încât să se dea drept Adam? 
    Doar nu credea nimeni că aşa ceva era amuzant!
    Cu mâini încă tremurânde, stinse computerul. Cuvintele dispărură. 
    Să-l redeschidă şi să încerce să termine ce avea de făcut? 
    Ezită, dar îşi aminti cum se blocase maşina de două ori.
    "N-o atinge", îşi spuse. Las-o până mâine. 
    Ignorînd orice altceva, îşi culese geanta, stinse luminile şi plecă, încuind uşa după ea. Câteva minute mai târziu era în maşină şi se îndrepta spre casă, dar cuvintele de pe ecran continuau s-o persecute.
    Îşi aminti ce i se întâmplase în primăvara trecută. Lucra în birou, la un raport, când programul de editare se blocase brusc.
    Fusese pe punctul de a-l reîncărca, când pe ecran îi apăruseră, dintr-o dată, câteva cuvinte: 
    BUNĂ MAMI. SUNT EU, ADAM! 
    Atunci chiar aşa fusese. Pătrunsese în computerul ei din camera lui, în joacă. 
   Atunci i se păruse amuzant. 
   Acum însă Adam era mort. 
   Oricine ar fi făcut-o, folosise exact aceleaşi cuvinte pe care le utilizase băiatul cu câteva luni în urmă.

                                 17.

             Josh o urmări pe Amy cum fuge şi-şi dori să fi putut alerga după ea. Pe măsură ce experi-mentul era în plină desfăşurare, privirea îi rămăsese lipită de fată, deoarece înţelesese instantaneu, când văzuse frânghia şi trambulina, ce se petrecea în sufletul prietenei lui. 
    Cum a putut doctorul Engersol să-i facă aşa ceva? Nu ştia că ea are rău de înălţime? 
    Atunci Josh îşi dădu seama. Tocmai ăsta era clenciul experienţei, să vadă cum reacţionează Amy când are de ales între două alternative care o înspăimântă. 
    Dar asta era o cruzime. Era chiar mai rău decât ce îi făcuse pisicii de dimineaţă. Când fata fugise din sala de clasă, Josh nu-i înţelesese motivul supărării. În definitiv, animalul nu suferea. Doar aşa le spusese doctorul Engersol, nu? 
    Dar doctorul îi spusese şi fetei că nu va trebui să facă decât ceea ce va dori. Şi, în final, nu numai că o înspăimântase de moarte, dar o şi umilise în faţa prietenilor ei. 
    Poate o va prinde afară, când va ieşi din vestiarul sălii de gimnastică. Se îndepărtă de lângă grupul de copii strânşi lângă monitor, dar doctorul Engersol îl opri, ca şi cum i-ar fi ghicit intenţiile. 
    - Las-o pe Hildie să se îngrijească de Amy, Josh! rosti el. O să-şi revină, are nevoie doar de câteva minute pentru a se calma. 
    - Dar plânge, obiectă Josh. 
    - Da, aşa e, fu Engersol de acord.
    În voce nu i se putea detecta vreo emoţie mai mare decât dacă ar fi comentat graficele afişate pe ecranul computerului. El continuă: 
    - A fost un răspuns perfect previzibil la experiment. Aş fi fost surprins dacă n-ar fi plâns. Dacă ai să arunci o privire aici, o să observi momentul precis când a început reacţia de plâns. 
    Josh ezită. Pe de-o parte, simţea nevoia de a se duce după prietena lui ca să-i spună că totul e-n ordine şi nimeni n-o s-o considere o laşă, iar pe de altă parte era dornic să se alăture restului clasei în faţa monitorului pentru a vedea limpede prin ce trecuse Amy. Se decise numai când Hildie o porni spre vestiare. Amy o plăcea pe Hildie, iar administratoarea ştia exact ce să spună ca s-o facă pe fată să se simtă mai bine. Se strecură lângă Jeff Aldrich şi privi curios ecranul, în vreme ce doctorul le explica semnificaţia curbelor: 
    - Puteţi vedea totul aici. În acest moment, respiraţia a devenit neregulată. Vârfurile curbei reprezintă nodurile care i s-au pus în gât. Dincoace e ritmul cardiac, care creşte şi devine şi el uşor neregulat când ea pricepe pentru prima oară ce alegere are de făcut. 
    Degetele doctorului tastară rapid câteva comenzi şi afişajul se schimbă. Engersol continuă să explice:
    - Vreau să fiţi foarte atenţi acum. Asta e encefalograma ei. Deşi nu diferă prea mult de cea a pisicii de dimineaţă, cred că, dacă o analizăm, vor apărea multe diferenţe. Vedeţi voi, animalul a răspuns mai mult în urma comportamentului instinctual şi a reflexului condiţionat, în timp ce Amy încerca să ia o decizie inteligentă. 
    Analiza celor întâmplate în creierul fetei fu aprofundată, iar afişajele grafice de pe ecran continuară să se schimbe. Curând, Josh fu prins în evidenţierea multiplelor procese prin care trecuse corpul fetei pe parcursul celor cîtorva minute de experiment. 
    O jumătate de oră mai târziu, Engersol concluziona:
    - Pentru restul săptămânii o să continuăm să prelucrăm aceste date. Până vineri vom avea o imagine destul de clară a părţilor din creierul fetei care au luat parte la experiment şi prin ce procese au trecut ele. 
    - Dar cum rămâne cu Amy? întrebă Josh. Cum rămâne cu ceea ce simte ea? 
    Doctorul îl ţintui pe Josh cu privirea. Ochii lui exprimau o răceală care-l făcu pe băiat să se înfioare. 
    - Sunt convins că se simte bine, răspunse Engersol. La urma urmei, n-am rănit-o, nu?

    Cât timp ceilalţi părăsiră zona bazinului, comunicându-şi unii altora impresiile lăsate de experiment, Josh rămase pe loc, cu ochii aţintiţi pe monitorul computerului.
    Pe el nu erau afişate decât o serie de linii care zigzagau, încălecându-se, şi care arătau ce procese avuseseră loc în creierul fetei. 
    Dar nu spun nimic despre ce se petrecuse cu ea însăşi, gândi Josh. Nu se uitase nimeni la faţa ei? Nu văzuse nimeni cât de înspăimîntată fusese?
    Nu-i păsa nimănui altcuiva de ea? 
   Aruncă o ultimă privire echipamentului care îi terorizase prietena şi se răsuci pe călcâie pentru a pleca. Îl străbătu un alt frison când se gândi prin ce trecuse Amy, stând singură în scaunul ăla,cu toate camerele video şi toată lumea din jur cu ochii pe ea. 
    Precum se simţise pisica, gândi el. Ea trebuie să se fi simţit precum animalul închis în cuşcă.
    Îl cuprinse brusc dorinţa de a evada de acolo. Alergă pe lângă marginea de beton a piscinei şi, de acolo, afară. Avea senzaţia ciudată că Amy îl aşteaptă.
    Nu văzu decât obişnuita scenă paşnică a campusului universitar, cu lume care se plimba liniştită pe pajişte sau stătea tăcută pe sub copaci, studiind. 
    Amy nu se vedea nicăieri.

    Chet Aldrich parcă maşina la ora cinci fix şi fu surprins să vadă automobilul soţiei deja parcat acolo. În mod normal, ea nu părăsea campusul până la cinci şi jumătate. Până la acea oră, el îşi efectua obişnuitele douăzeci de minute de gimnastică aerobică. Îl ajuta să încetinească procesul de îmbătrânire, începuse exerciţiile cu un an în urmă şi era mulţumit de rezultate.
    Astăzi fusese prima zi când se întorseseră amândoi la lucru de la moartea lui Adam. El aşteptase cu nerabdare să revină acasă pentru a-şi începe ritualul de după-amiază. Însă când văzu automobilul Jeanettei, îşi dădu seama că programul i se schimbase. Trase maşina lângă a ei şi intră în casă prin uşa din spate, care ducea direct la bucătărie. 
    - Jeanette? Scumpo, am sosit acasă! 
    Nu primi niciun răspuns. Chet simţi cum i se zbate ceva în corp când se gândi că i se întâmplase ceva nevestei lui. Traversă sufrageria şi intră în living. 
    Jeanette stătea pe sofa, cu haina încă pe ea şi cu geanta în poală. Părea că priveşte cu atenţie televizorul. Însă, de îndată ce o văzu, Chet realiză că nu urmărea nimic pe ecran, deşi aparatul era pornit. Expresia de pe faţa ei era cea a unui om care tocmai trecuse printr-un şoc. 
    - Jeanette?! repetă el, aşezându-se lângă ea pe sofa. Ce e, dragă? Ce e în neregulă?
    Cu buzele strânse, Jeanette se întoarse spre el. 
    - Nimic, probabil, răspunse ea. Doar ideea tâmpită de farsă pe care a avut-o cineva. Ar fi trebuit să-mi treacă până acum, dar nu pot să uit.
    Sprâncenele bărbatului se înălţară a uimire. 
    - Farsă? Ce fel de farsă? 
    Ea îşi alese cuvintele cu grijă. Nu voia să acorde incidentului o importanţă mai mare decât cea cuvenită. Îi povesti ce se întâmplase. În final, când repetă mesajul de pe ecran, el gemu. 
    - Isuse! şopti el. Ce l-a determinat pe acel cineva să facă asemenea grozăvie? 
    - Nu ştiu, oftă Jeanette.
    Îşi adună gândurile, se ridică de pe sofa şi se duse la barul din sufragerie. Îşi turnă o porţie de brandy şi continuă: 
    - N-ar fi fost aşa de rău, doar că Adam a făcut exact acelaşi lucru în primăvară. Când eram la lucru, s-a vârât în computerul meu şi, brusc, a apărut un mesaj pe monitor, cu aproape aceleaşi cuvinte: "Bună, mami. Sunt eu, Adam!" 
    Râse tăcut când îşi aminti, dar încetă brusc şi reluă: 
    - Atunci i-am răspuns. Cumva am găsit povestea asta foarte amuzantă. Dar astăzi... 
       Vocea i se stinse când rememora şocul pe care îl avusese. 
    - Nu pot, pur şi simplu, să cred că ar face cineva o chestie ca asta, chiar şi în glumă. 
    - Şi nu e prea greu să-ţi imaginezi cine a făcut-o, nu? rosti Chet. 
    El era de acum furios. Se ridicase, la rândul lui, în picioare şi-şi băgase mâna în buzunar pentru a pescui cheile de la maşină.
     Jeanette îl privi surprinsă. 
    - Nu-ţi dai seama, o întrebă Chet. A fost Jeff! Trebuie să fi fost el! 
    - Jeff? se miră Jeanette. Doamne, Chet, de ce ar face Jeff aşa ceva? Doar ştie ce greu mi-a fost în ultima săptămână... 
    - A făcut-o pentru că a putut, replică Chet cu duritate. Îţi spun cum s-a întâmplat. Adam i-a povestit ce a făcut şi Jeff n-a uitat. Nu-ţi aminteşti că el nu uită nimic? E un geniu! Aşa că azi are puţin timp liber şi ce crezi că face? Se hotărăşte să-i joace o farsă mamă-si, nepăsându-i câtuşi de puţin că te-ar putea afecta. Ei bine, cred că mă duc chiar acum la academie să discut puţin cu dumnealui. Dacă el crede că scapă nejumulit, se înşală! 
    Jeanette nu-l mai asculta. Nu putea să fi fost Jeff - nu propriul ei fiu şi nu atât de repede după moartea propriului lui frate! Era imposibil! Trebuia să fie altcineva. 
    - Merg cu tine! rosti ea, hotărâtă. Dacă el a fost, eu sunt cea care trebuie să dau ochii cu el, şi nu tu. 
    Puse ceaşca de cafea pe masă şi-l urmă pe Chet în garaj. 
     Câteva minute mai târziu, cei doi traseră maşina în faţa academiei şi se grăbiră să intre. Se îndreptară direct către biroul administratoarei. Când îi văzu pe cei doi Aldrich, Hildie, care vorbea cu un om de pază al campusului, tăcu şi îi zâmbi omului în uniformă. 
    - Ţine atenţia trează, bine? îi mai spuse ea paznicului. Şi dacă vezi ceva, înştiinţează-mă de îndată. 
    Acesta mormăi un salut, apoi ieşi din birou. Hildie îşi îndreptă toată atenţia spre Chet şi Jeanette. Zâmbetul ei de bun venit i se estompă pe faţă când văzu expresia de furie din ochii lui Chet şi anxietatea de pe faţa palidă a soţiei sale. 
    - Jeanette? Chet? Ce e? Ce s-a întâmplat? rosti ea surprinsă. 
    Cât timp Jeanette povesti cele petrecute, Chet rămase tăcut, cu buzele strânse. 
    - Chet crede că e posibil s-o fi făcut Jeff, rosti, la sfârşit, Jeanette. Am vrea să vorbim cu el. 
    - Şi faceţi foarte bine, declară Hildie. Nu pot să cred că e cineva capabil să facă una ca asta! 
    Porni spre ieşire, dar se opri, ezitând, şi se întoarse. 
    - Staţi o clipă. Când spui că s-a întâmplat fenomenul?
    - Pe la patru. Un pic mai târziu, dar nu mai mult de un sfert de oră. 
    - Ei bine, atunci nu putea să fie Jeff, le comunică Hildie. A fost la bazinul de înot de la trei şi jumătate până aproape de ora cinci. Toţi copiii de la seminarul doctorului Engersol au fost acolo. 
    Jeanette simţi un val de uşurare. 
    - Şi totuşi vreau să vorbesc cu el, rosti Chet. 
     Era încă furios. 
    - După cum îl ştiu eu pe Jeff, putea întocmi un program care să înceapă să ruleze la o anumită oră, când ştia se va afla altundeva. 
    - Oh, nu prea cred eu că... incepu Hildie, dar se opri brusc când îşi îndreptă privirea spre fereastră. Că vorbirăm de lup... 
    Se îndreptă spre uşa biroului. Câteva clipe mai târziu, uşa din faţă a clădirii se deschise. 
    - Jeff? rosti Hildie. Vrei să vii aici pentru o clipă?
     Însoţit de Brad Hinshaw, Jeff se îndreptă spre birou. Hildie îl opri pe Brad să-şi urmeze prietenul. 
    - Te rog să aştepţi afară, Brad. Nu va dura mult, zise Hildie. 
    Închise uşa şi se întoarse spre Jeff, care îşi privea, perplex, tatăl. 
    - Eşti supărat pe mine, tati? întrebă băiatul. 
    - Da, sunt - replică Chet. Şi bănuiesc că ştii exact de ce! 
    Uimit de cuvintele tatălui lui, Jeff făcu un pas înapoi şi se uită, întrebător, la maică-sa.
    - De ce s-a supărat? Ce am făcut? o întrebă el. 
    Jeanette privi cu atenţie faţa fiului ei, căutând indicii de vinovăţie. Nu văzu nici unul. Ochii săi căprui o fixau îngrijoraţi, iar el se apropiase de ea ca şi cum ar fi căutat o protecţie. Această simplă mişcare fu edificatoare pentru mamă. Dacă fiul ei i-ar fi făcut acea glumă nenorocită, n-ar fi căutat sprijin la ea. Se simţi uşurată şi-l trase pe Jeff mai aproape. 
    - N-ai făcut nimic, rosti Jeanette. Trebuia să venim aici ca să ne convingem, dar acum sunt sigură.
     Jeff se smulse de lîngă maică-sa. 
    - Ce? Ce-ai crezut că am făcut? Ascultă în tăcere ce îi istorisi taică-său. 
    - Eşti sigur că n-ai făcut tu programul? întrebă, la sfârşit, Chet.
    Jeff negă din cap. 
    - N-am fost eu. De ce aş face aşa ceva? Pe lângă asta, după-amiază am fost la bazin. Am participat la un experiment mişto. Era vorba despre... 
    Hildie nu-l lăsă să termine. 
    - Nu cred că părinţii tăi sînt interesaţi acum să afle despre experiment, Jeff. Ce-ar fi să te duci la joacă cât timp eu şi ei vom încerca să descoperim ce s-a întîmplat?
    Jeff ezită o clipă, apoi se îndreptă spre uşă. Cu mâna pe clanţă, îl privi din nou pe taică-său. 
    - Nu mai eşti supărat pe mine, tati, nu? 
     Chet respiră adânc. Nici el nu văzuse niciun semn de vinovăţie la băiat. Ca şi Jeanette, şi el era sigur că, dacă băiatul ar fi avut vreo vină, n-ar fi putut să o ascundă, oricât ar fi încercat. Cu toată deşteptăciunea sa, Jeff fusese dintotdeauna un mincinos teribil. 
    - Nu sunt supărat, fiule, îi spuse el. M-a necăjit un pic, asta-i tot. 
    Jeff părăsi biroul administratoarei şi o porni pe scări, în sus, alături de Brad Hinshaw. Înainte de a atinge etajul doi, fură ajunşi din urmă de Josh. 
    - Ştiţi unde e Amy? întrebă el.
    Jeff şi Brad se priviră unul pe altul, apoi înălţară din umeri. 
    - N-am văzut-o de când a fugit de la bazin, rosti Brad.
    Izbucni în râs când îşi aminti cum îi dăduseră fetei lacrimile şi cum fugise. 
    - Era aşa de înspăimântată că am crezut că-şi va uda chiloţeii! 
    Josh se înfurie pe el. 
    - Aşa deci, a fost înspăimântată! Şi ce-i cu asta? Tu n-ai fost niciodată aşa?
    Brad dădu înapoi, ridicându-şi braţele în semn de împăcare. 
    - Isuse! Ce s-a întâmplat cu tine? Doar nu ai fost tu subiectul experimentului, nu? 
    - Mă rog, n-o găsesc - îi comunică Josh. M-am uitat peste tot pe unde obişnuieşte ea să se plimbe, dar nu e nicăieri. 
    - Ei şi? interveni Jeff. Probabil îi e frică să se întoarcă, pentru că ştie că toată lumea va râde de ea. Cel puţin Brad aşa o să facă, adăugă el, dându-i prietenului său un pumn în braţ. Nu? 
    - Mda, probabil aşa o să fac, fu de acord Brad. Doar dacă nu mă ameninţă Josh că mă desfigurează.
    Îl inspectă pe mai tânărul său coleg şi continuă, zeflemitor: 
     - Ce zici d-asta, MacCallum, o să mă baţi dacă îţi necăjesc prietena? 
     Josh simţi că roşeşte.
    - Nu e prietena mea, rosti el cu aprindere. Şi nu văd de ce voi credeţi că i s-a întâmplat ceva amuzant! 
    Fu rândul lui Jeff să rânjească. 
    - Vrei să auzi ceva CU ADEVĂRAT amuzant? întrebă el. Ascultă ce i-a făcut cineva maică-mi. Le repovesti băieţilor toată istoria. Când isprăvi, Josh îl privi fix, cu ochii mari. 
    - E al dracu' de ciudat, şopti el. Cine ar face o chestie ca asta? 
    Jeff îi făcu lui Brad cu ochiul, apoi îi zâmbi machiavelic lui Josh. 
    - A fost Adam, rosti el, convins. Nimeni altcineva n-ar fi putut-o face! 
    Brad căscă, uimit, gura. 
    - Fii serios, rosti el. Adam e mort! 
    Zâmbetul lui Jeff căpătă o tentă de cruzime. 
    - Pe dracu' a murit! strigă el. Numai idioţii mor aici. Adam nu e idiot şi n-a vrut niciodată să moară. N-a vrut decât să plece din tot rahatul ăsta! 
    - Dar unde s-a dus? ceru să afle Josh. 
    - Cine a spus că a plecat? i-o întoarse Jeff. El e încă aici, numai că nu îl vezi. 
    - Isuse, gemu Brad. Din punctul meu de vedere eşti la fel de nebun cum a fost frate-tău. 
    Îi întoarse spatele lui Jeff şi o luă pe coridor spre camera lui. Când dispăru, Jeff i se adresă lui Josh. 
    - Pun pariu că e şi Amy acolo, rosti el cu privirea fixată pe prietenul său mai mic. Pun pariu că s-a dus alături de Adam. 
     Josh se holbă la Jeff. Încercă să decidă dacă să-l ia în serios sau nu. Într-un târziu, alergă spre camera fetei. Ciocăni în uşa închisă, strigând-o pe nume. 
    - Amy? Amy, eu sunt! Josh! Pot să intru? 
    Nu primi niciun răspuns, dar crezu că aude înăuntru o mişcare. Încercă uşa. 
     Era neîncuiată, aşa că o deschise. 
    Mieunând, Tabby se aruncă asupra uşii întredeschise. Josh sări, speriat, înapoi. O clipă mai târziu, deschise larg uşa şi pătrunse în cameră. 
     Ecranul computerului fetei era luminat. Pe el era scris un mesaj: 
     PLEC. NU MAI SUPORT TREBUIE SĂ EXISTE CEVA MAI BUN. 
     Josh simţi că inima începe să-i bată nebuneşte, când îşi dădu seama cât de asemănătoare erau aceste cuvinte cu cele ale mesajului lăsat de Adam Aldrich. 

                                     18.

                   Steve Conners parcă maşina în faţa academiei.Pe verandă, cu faţa răvăşită, îl aştepta Josh. Cu zece minute mai devreme, când Conners era pe punctul de a-şi lua cina în faţa televizorului, băiatul îi telefonase. Spaima din vocea puştiului îl făcuse să abandoneze tot. 
      - Ia-o mai încet, Josh, rostise el, punând capăt babiloniei de cuvinte de la celălalt capăt al firului. Spune-mi doar ce s-a întâmplat sau ce crezi tu că s-a întâmplat.
    - Amy! repetase Josh. A dispărut, iar pe computerul ei e un mesaj asemănător celui lăsat de Adam. 
    - I-ai povestit lui Hildie despre el? 
    - Îhî. Mi-a spus că n-ar trebui să-mi fac nicio grijă şi că o să se ocupe ea de tot. Numai că Amy e prietena mea! Iar azi după-amiază a fost înspăimântată!
     Frica din vocea lui fusese suficientă pentru a-l face pe profesor să se întoarcă la şcoală. 
     Sări treptele verandei două câte două. Josh ţinea în mână o bucată de hârtie.
     Conners studie cuvintele pe care băiatul le copiase de pe monitorul fetiţei. Nu era chiar un mesaj de sinucidere, cu toate astea... 
    - Bine, rosti el păstrîndu-şi vocea sub control. Ce-ar fi să-mi explici în amănunţime ce s-a întâmplat?
     Nici nu apucă Josh să înceapă relatarea evenimentelor din acea zi, că în faţa uşii de la intrare se ivi Hildie Kramer. 
    - Steve? Ce te-a făcut să te întorci aici astă-seară?
     Privirea ei se abătu asupra puştiului şi zâmbi, înţelegătoare. 
     - Am priceput! Amy Carlson?
    Conners incuviinta. 
    - Josh era ingrijorat asa ca m-a căutat la telefon. M-am gândit că n-avea ce să strice dacă vin până aici să văd ce se petrece. 
    - Aha. Ei bine, haideţi amândoi înăuntru.
     Îi împinse în biroul ei şi închise uşa. 
    - Cred că Josh a exagerat un pic, spuse ea. Amy a avut o mică problemă azi după-amiază şi se pare că s-a ascuns, vrând să fie singură pentru o vreme, ca să se liniştească.
     Josh o privi pe administratoare uluit. O mică problemă? Dar fusese şi ea acolo. O văzuse pe Amy! 
    - N-a fost aşa, Steve, protestă el. Doctorul Engersol a folosit-o într-un experiment şi ei i s-a făcut o frică teribilă. A şi plâns!
     Conners o cercetă cu privirea pe Hildie, care dădu, aprobator, din cap.
    - I-a fost frică, într-adevăr. Şi a şi plâns. M-am dus după ea şi am găsit-o în camera ei. O vreme, a fost îmbufnată, dar am reuşit s-o calmez. 
    - Atunci unde e acum? puse Conners punctul pe i. 
     Hildie remarcă biletul pe care profesorul îl ţinea în mână. 
    - Aş vrea să ştiu şi eu, răspunse ea. Am organizat patrule s-o caute. Bănuiesc că aia e o copie după mesajul lăsat de ea pe computer, nu?
     Conners încuviinţă cu un gest scurt al capului.
     - Ei, asta e Amy, oftă Hildie. Sunt convinsă că ai observat că are tendinţa de a face o dramă din orice. 
    - Dar chiar în halul ăsta? observă, reprobator, Conners. După mine, e posibil să fi fugit din şcoală, dacă nu chiar... 
     După privirea lui Josh, Hildie îşi dădu seama că puştiul asculta fiecare cuvânt cu sufletul la gură, de aceea încercă să fie degajată. 
    - Cred că n-ar trebui să ne gândim că Amy face ceva...
      O clipă ezită, alegându-şi cuvintele, apoi continuă:
    - ...ceva ireversibil. N-a avut niciodată astfel de probleme şi dacă s-ar fi gândit la aşa ceva, ar fi făcut-o în primele zile când a venit aici; era mult mai nefericită decât azi. Aproape sigur că se plimbă pe afară, pe undeva, oblojindu-şi orgoliul rănit şi încercând să găsească vreo cale pentru a ne-o plăti.
    - Dar dacă nu? contestă Conners, cu voce tăioasă. Ce facem noi ca s-o găsim? 
    - Cam tot ce putem face legal, trânti Hildie, arsă de insinuarea din cuvintele profesorului că nu şi-ar face meseria cum trebuie. Am alertat paza campusului, au pornit s-o caute. Deocamdată, nu pot face nimic mai mult. 
    - Dar poliţia din oraş? sugeră Conners. Ai vorbit cu ei? 
    - Dacă aş fi crezut că era cazul, crede-mă, aş fi făcut-o, răspunse ea, afişând un zâmbet acru. N-are rost să-i chemăm până mâine. Pur şi simplu, ne-am face de râs; Amy n-a dispărut de suficient timp, asta dacă presupunem că a dispărut şi nu cumva se ascunde de noi. Dar fii convins, dacă nu apare până la noapte, primul lucru pe care-l voi face dis de dimineaţă, va fi să le telefonez. 
    - Dar a dispărut, protestă Josh. Şi după ce i-a făcut doctorul Engersol... 
    Hildie îl fixă pe Josh cu cea mai dură privire din arsenalul ei. 
    - Josh, ajunge! Ştii bine că doctorul n-a rănit-o defel. Da, e supărată, dar a fost de acord să ia parte la experiment. 
    - Nu ştia nici măcar despre ce era vorba, insistă indignat Josh. Dacă i s-ar fi spus dinainte... ce o aşteaptă, ar fi refuzat! 
    - Te rog, Josh, calmează-te. Nu s-a întâmplat nimic cu Amy... 
    - N-ai de unde să ştii asta, o întrerupse, brutal, puştiul. 
    Conners înterveni. 
    - Stai aşa, Josh. Dă-mi voie să aflu şi eu câte ceva despre experimentul ăsta. 
    O fixă cu privirea pe Hildie. Ea îi povesti, pe scurt, despre testul Hobson la care fusese supusă Amy. 
    - Nu prea i-a plăcut, încheie Hildie. Dar aici a stat tot clenciul. Subiectul nu trebuie avertizat. Desigur, nu înţeleg întotdeauna ce urmăreşte doctorul, dar... 
    - Dar ai fost de acord ca el să se comporte astfel cu ea? întrebă Conners, nevenindu-i să creadă. L-ai lăsat să se folosească de acrofobia ei şi s-o umilească în faţa tuturor prietenilor? Doamne, Hildie, n-are decât zece ani, ce naiba! 
    Hildie dădu, nervoasă, din mână. 
    - Nu sunt responsabilă pentru ce s-a întâmplat, Steve. Dacă ai vreo obiecţie la procedeele lui Engersol, spunei-o lui, dar nu mă învinovăţi pe mine. Nu încerc decât să-mi fac treaba cât pot mai bine. 
    - O să-i cer socoteală lui Engersol, crede-mă! Însă mai întâi o să fac tot ce pot pentru a o ajuta pe fetiţă. Ai vreo poză a ei? 
    Hildie păru că ezită. În cele din urmă, nu spuse nimic, deschise o mapă de pe birou din care extrase mai multe fotocopii după o poză pe care o dăduse mai devreme celor din paza campusului.
     Conners le luă şi se ridică în picioare. 
    - O să mă duc cu astea în orăşel să încerc să descopăr dacă a văzut-o cineva. 
    - Merg şi eu! anunţă Josh. 
    - Josh, e aproape ora cinci... - începu Hildie.
     Conners i-o reteză: 
    - Ştiu, Hildie, vine ora mesei. O să luăm ceva pe drum. E prietena cea mai bună a lui, mă înţelegi?
     Administratoarea medita o clipă, apoi aprobă. 
    - Bine. Dar vreau să se întoarcă în două ore. Mai are de terminat nişte teme şi nu vreau să stea la noapte să lucreze. 
    - Promit c-aşa va fi. Hai, Josh. Să vedem dacă o găsim pe Amy. 
     Băiatul alergă la maşină. Până să ajungă şi Steve acolo, el se instalase deja pe locul de lângă şofer. 
     - Să mergem mai întâi la staţia de autobuz, propuse puştiul când Steve se aşeză la volan. Pun pariu că s-a hotărât să plece acasă. Dar dacă n-a avut bani suficienţi? Chiar aşa, cât costă un bilet până la Los Angeles? 
    Continuă să vorbească, sărind de la o idee la alta, în timp ce maşina părăsi zona academiei. 
    Începură cu magazinul universal din staţia de autobuz. Josh era convins că bărbatul de la automatul de răcoritoare, care vindea şi bilete de maşină, o va recunoaşte pe Amy imediat ce-i vor arăta fotografia. Dar acesta o studie atent prin ochelarii săi groşi şi clătină din cap. 
    - Nu, n-aş putea spune că o recunosc. Şi poza e cam ceţoasă, nu? 
    - N-aţi văzut nicio fetiţă azi după-amiază? întrebă Josh. 
    - Oh, ba da, răspunse vânzătorul. A fost Jody Fraser şi Carleen Jonson. Vin pentru un jus aproape în fiecare zi. Dacă mă gândesc mai bine, cred că am zărit-o şi pe micuţa Ashbrook. Judy sau Janet, ceva cam aşa. 
     - Dar trebuie să fi fost aici, insistă Josh. Are părul roşcat, pistrui, poartă ochelari şi e cam de înălţimea mea. 
     Bărbatul clătină din nou din cap. 
    - Nţţ. Regret. 
    Continuară cu biblioteca, unde vorbiră cu bibliotecarul şi cu un licean angajat acolo. Nici unul dintre ei n-o văzuse pe Amy sau pe cineva care să-i semene. Când află că fata era elevă a academiei, bibliotecarul se arătă îngrijorat.
     - Oh, dragă, sper că nu e ca şi cu celălalt. Care era numele lui? Adam? 
    După ce ieşiră din clădirea bibliotecii, o luară mai repede la picior. Cercetară librăria şi părculeţul aflat vizavi de imobilul care adăpostea municipalitatea şi poliţia.Când soarele începu să scapete, intrară şi în secţia de poliţie.
     De la subofiţerul de serviciu aflară aceleaşi amănunte pe care le ştiau deja de la Hildie Kramer: nu se porneau niciun fel de cercetări decât în cazul unei dovezi de violenţă sau dacă trecuse cel puţin o noapte. 
    - Dar are numai zece ani! protestă Steve. 
    Subofiţerul dădu, indiferent, din umeri şi indică cu capul în direcţia oraşului San Francisco. 
    - Acolo, în metropolă, îi prind că fac prostii de la unşpe sau doişpe ani. Ehe, lumea s-a schimbat. Când eram eu copil... 
    La ieşire, deşi Josh îl imploră să continue căutarea, Steve insistă să meargă până la El Pollo Gordo pentru a mânca ceva.
     La masă, profesorul comandă o cină mexicană. Josh nu rosti nicio vorbă, nici măcar când sosi mâncarea. Nici nu se uită la enchilada din faţa lui. 
    - Amy nu e ca Adam - rosti, într-un târziu, Steve, încredinţat că ştie ce-i trece puştiului prin minte. Ştii cum era el, ţinea totul ferecat în el. Nimeni nu ştia cu adevărat ce gândeşte el. 
    Se sili să zâmbească şi continuă: 
    - Nu era deloc ca Amy. Întotdeauna toată lumea ştie ce opinie are ea. Dacă e furioasă, află toţi imediat!
     Începutul de chicotit îi muri pe buze. 
    - Ascultă, amice, o s-o găsim. N-are nimic! 
    - Dar dacă a păţit ceva? întrebă Josh. 
    Steve nu mai ştiu ce să răspundă. Josh reluă: 
    - Dar dacă n-a murit nici Adam?
     Steve rămase cu gura căscată. 
    - Adam? Ce tot spui tu acolo? Doar am fost cu toţii la înmormântare. 
    Josh deschise gura pentru a încerca să explice, dar îşi dădu seama că orice ar fi rostit, avea să sune ca o nerozie. Chiar dacă ceea ce îi spusese Jeff era adevărat, cine l-ar crede? După expresia de pe faţa profesorului, Josh înţelese că acesta n-o va face şi dacă aşa stăteau lucrurile cu el, mai mult ca sigur că ceilalţi nici măcar nu-l vor băga în seamă. 
    Doar dacă nu găsea vreo cale de a-şi demonstra afirmaţiile. 
     Şi dacă Adam nu era cu adevărat mort, atunci era posibil ca nici Amy să nu fie, indiferent de tonul mesajului ei.
     Poate i-au făcut ceva. 
     Poate că experimentul nu se terminase. 

     Deşi ar fi trebuit să doarmă de o oră, Josh era încă treaz. Statea întins pe pat şi privea în gol, în întuneric. Steve îl adusese la academie după cină, iar băiatul făcuse tot posibilul ca să se concentreze asupra temelor pe care le avea de rezolvat. Îi era imposibil. Gândul îi zbura la alte lucruri.
     Amy. 
    Şi Adam.
     Îşi tot spunea că nu putea face nimic, însă fără niciun spor. Într-un târziu, lăsase cărţile şi se decisese să se culce, numai că nu-l ajutase nici asta. Observă strălucirea lunii şi se gândi că lumina ei îl va feri de priviri indiscrete dacă se va duce să lucreze la computer. Se strecură afară din pat, îşi puse halatul de baie, îşi încălţă papucii şi se aşeză la birou. Dădu drumul monitorului.
     Începu să joace unul dintre jocurile lui favorite; o aventură în care el alese să fie vrăjitor. Trebuia să-şi croiască drum prin temniţe şi peşteri, să se bată cu monştri care apăreau pe neaşteptate din întuneric. Cât juca, imaginaţia i-o luă înainte şi mintal imaginea de pe ecran se transformă în sediul academiei; labirintul de caverne întunecate deveni, ca prin minune, un loc familiar: coridoarele şcolii.
     Prinţesa din joc era Amy, iar el se transformă într-un cavaler în armură strălucitoare.
     Jocul continuă, dar din ce în ce mai mult Josh realiză că el participa de fapt la ceea ce se întâmpla în propriul său creier. 
     Dacă era adevărat? 
    Dacă Amy nu dispăruse?
      Dacă era undeva în această casă?
     În mintea lui ideea luă amploare. Abandonă computerul, lăsându-l fixat pe imaginea unui paznic îmbrăcat în negru, care străjuia poarta unui castel cocoţat pe un deal. 
    Se duse la uşă, o întredeschise şi ieşi pe culoar. Era pustiu. Pustiu şi tăcut. 
    Părăsi camera, trăgând uşa după el atât de încet, încât nu se auzi decât uşorul clic al broaştei.
     Un clinchet care i se păru lui Josh, în tăcerea din casă, că sună ca o împuşcătură. 
    Încremeni. Aşteptă să se deschidă celelalte uşi. Se pregăti deja să tragă o minciună cusută cu aţă albă pentru a-şi motiva lipsa din pat. 
    Nu se întâmplă nimic. Nu apăru nimeni să-l ia la întrebări. 
    Se furişă în tăcere până la capătul scărilor şi ezită. 
    Sus sau jos?
     În niciun caz sus. Dacă Amy era în clădire, în niciun caz nu o duseseră la etajul trei, unde putea fi auzită de ceilalţi copii.Nu. Au dus-o în pivniţă. Poate au legat-o. 
    Poate chiar au drogat-o.
     Inima începu să-i bată cu putere. O luă pe scările largi înspre parter.
      În holul slab luminat se opri încă o dată. Vaga strălucire a candelabrului ţinea tot spaţiul în penumbră, în imaginaţia puştiului, în fiecare colţ umbros se afla ceva care-l urmărea, care stătea la pândă, aşteptând să-l înşface.
     Fu pe punctul de a-şi pierde stăpânirea de sine, dar îşi reaminti privirea îngrozită a fetiţei şi-şi închipui primejdia în care se putea afla ea acum. Curajul îi reveni. Traversă în fugă, cu paşi mărunţi, holul şi intră în sufrageria care primea doar o dâră de lumină de la acelaşi candelabru din hol.
     Ştia că între această cameră şi bucătărie erau scările ce duceau spre pivniţă. 
     Ajunse la uşă, întinse o mână tremurătoare şi încercă clanţa. 
    O parte din el dorea ca aceasta să fie închisă. 
    Nu era. O împinse, deschizând-o larg şi se făcu mic când îi scârţâiră balamalele. Se opri în prag, scrutând întunericul de dedesubt. 
    O lumină.
     Undeva, jos, trebuie să fie o lumină. 
    Pătrunse în beznă ţinându-se de zid. Atinse cu mâna ceva care se mişcă. Josh sări înapoi. Pielea i se făcu ca de găină când se gândi ce animal putuse să fie. Fu pe punctul de a renunţa la expediţie.
     O clipă mai tîrziu, îşi regăsi controlul asupra nervilor şi se grăbi să reintre în beznă, cu mâna întinsă înaintea sa în căutarea unui comutator care trebuia să existe pe undeva, prin preajmă.
     Îl găsi. La capătul de jos al scărilor se aprinse un bec chior. Josh îl privi o secundă, uimit, apoi trase uşa după el. Descoperi că se află pe o mică platformă, în capul unor trepte de lemn care coborau abrupt. Din perete ieşea o bârnă, pe post de singur obiect de care te puteai ţine dacă voiai să cobori sau să urci.
     La poalele scării, lumina albă a becului părea că e înghiţită de întunericul din jur. Josh se abţinu din răsputeri să nu zboare înapoi din această cavernă necunoscută de sub clădire. 
    "Idiotule!" îşi spuse. "E numai o pivniţă şi aici nu se ascunde nimic. Probabil că Amy nu-i nici aici." 
    Dar dacă era, iar el se întorcea în pat fără a se uita măcar? 
    O porni pe scări, simţind un fior rece pe şira spinării de fiecare dată când o treaptă îi scârţâia sub picior. Atunci încremenea, ascultând tăcerea până când se asigura că nimeni nu-l auzise, după care reîncepea să coboare. 
    Într-un târziu, atinse podeaua de beton. Protejându-şi ochii de strălucirea slabă a bulbului luminos care îi atârna acum deasupra creştetului, începu să bâjbâie în penumbră. Când ochii i se obişnuiră, observă ce era în jur: nişte mobilă veche şi câteva cutii lungi de carton, stivuite lângă peretele din spatele scărilor.
     O clipă, fu tentat să deschidă una, dar se răzgândi şi se decise să exploreze restul subsolului înainte de a-i ceda nervii. Se îndepărtă de sursa luminoasă, aplecându-şi capul pentru a evita pânzele de păianjen care spânzurau de stâlpii imenşi pe care se sprijinea clădirea. 
    Subsolul era un labirint în adevăratul sens al cuvântului. Era împărţit în camere de diverse mărimi. Josh începu să se plimbe prin el. Găsi mai multe comutatoare electrice, le aprinse şi, încet-încet, pivniţa se lumină. Fiecare nou bec aprins mătura câte un val de întuneric. 
     Găsi spălătoria şi cazanul de calorifer. De la un boiler uriaş porneau ţevi care purtau în toate direcţiile apa caldă.
     Pe măsură ce întâlnea o altă încăpere, Josh o cerceta, apoi pleca mai departe, cu fiecare pas îndepărtându-se de scările care constituiau singura cale de acces spre pivniţă. După fiecare cercetare infructuoasă murea încă puţin din speranţa lui de a-şi găsi prietena. 
     Cu toate astea, continua să se târască prin labirintul umbros. 

    Trecuse de miezul nopţii când Hildie Kramer îşi părăsi apartamentul de la parterul academiei şi începu să urce scările. Se opri la etajele doi şi trei pentru a se asigura că nici unul dintre copii nu era treaz. Apoi urcă până la etajul patru şi intră în mica anticameră din faţa uşii apartamentului doctorului Engersol. Ştia că acesta e gol, aşa că îşi folosi propria cheie pentru a descuia broasca. Intră şi încuie uşa după ea. 
     Aprinse o lampă. Nu-şi făcu griji în privinţa luminii, pentru că Engersol era recunoscut pentru orele tîrzii la care se culca. Aruncă o privire de jur împrejurul încăperii principale. Într-unul din colţuri, se afla biroul doctorului, unde acesta elabora proiectele care erau mult prea periculoase pentru a fi lăsate în biroul lui din sala de clasă. În cameră se mai aflau o canapea, largă şi confortabilă, o pereche de scaune vechi, pe care Engersol refuzase cu obstinenţă să le tapiţeze şi un mic bar, unde, uneori, se serveau amândoi cu câte un pahar de băutură, la sfârşitul vreunei zile mai obositoare. În jurul încăperii erau împrăştiate mici măsuţe acoperite cu cărţi din imensa bibliotecă a doctorului, ale cărei rafturi erau dispuse pe fiecare bucăţică liberă a pereţilor. Draperiile de la cele două ferestre mari erau trase şi Hildie nu se obosi să le schimbe poziţia, în ciuda senzaţiei de spaţialitate pe care o oferea apartamentul în timpul zilei, noaptea acesta devenea foarte intim. 
    Hildie se îndreptă spre unul din rafturile de pe peretele de est, scoase un volum gros şi bâjbâi după micul buton ascuns într-o scobitură în lemn. Când apăsă pe el, o parte din bibliotecă se răsuci pe un pivot şi lăsă să se vadă uşile închise ale unui ascensor. Un lift al cărui puţ era ascuns de un zid dispus în spatele ascensorului ciudat al academiei, cel care era mereu admirat de toţi copiii. 
     Nici unul dintre vizitatorii reşedinţei şi niciun copil nu ştia de acest al doilea ascensor care era, de fapt, cauza zgomotelor auzite, din când în când, noaptea, de puşti. Când George Engersol descoperise că există aşa ceva, ca şi încăperile de dedesubtul pivniţei, la care se putea ajunge numai cu el, înţelesese imediat că, pe undeva, legenda despre fiul dispărut al lui Eustace Barrington avea un sâmbure de adevăr; înţelesese că găsise locul în care acest băiat se"pierduse". Din acel moment, doctorul a folosit legenda şi noile spaţii în propriul lui scop. 
    Hildie apăsă un alt buton, de apelare a cabinei, şi aşteptă nerăbdătoare, timp de treizeci de secunde, până ce uşile se deschiseră. Intră, şi acţionă ultimul buton de pe peretele ei. Ascensorul începu să coboare, încet, cele cinci etaje de sub cupolă, până la nivelul de sub fundaţia pe care fusese construită vila. Până în camerele subterane în care fusese izolat, de la vârsta de cinci ani, fiul care pentru Eustace Barrington era un idiot genial. 
    Izolat pentru a fi îngrijit, sau pentru a fi ţinut prizonier? 
    "Oricum nu mai are nicio importanţă acum, la un secol după acele evenimente", reflectă Hildie, deşi numai gândindu-se la tăcutul copil care îşi trăise întunecatele zile îngropat adânc sub pivniţă simţea cum i se ridică părul măciucă. 
    "Singurul lucru important e ca nimeni să nu ştie de această construcţie", îşi reaminti ea.
     Nimeni, până ce va sosi ceasul potrivit. 

     Când ajunse lângă ceea ce i se păruse a fi un sac cu cărbuni, Josh auzi sunetul.
     Îl recunoscu deşi era slab de tot.
      Ascensorul.
      Cineva era în ascensor.
     Încremeni. 
    Descoperise cineva că nu se găsea în cameră şi venise să-l caute? începu să i se facă frică. Îşi dădu însă seama că, dacă îl căuta cineva, nu însemna că îl va şi găsi. 
    Zgomotul deveni mai puternic. Îl ascultă, venind mai aproape de el şi convins că va înceta în clipa în care cabina va ajunge la parter.
     În faţa lui era un zid de beton, cam de douăzeci de centimetri grosime. Când se îndreptă spre marginea lui, descoperi un al doilea perete.
     Sunetul părea că vine din spatele acestuia. Îşi apropie urechea de zid şi ascultă. 
    Zgomotul deveni şi mai puternic. Josh continuă să se deplaseze. Ajunse la un alt colţ de zid, apoi la al patrulea.
     Puţul! Descoperise fundul puţului liftului!
     Îşi presă din nou urechea de perete, tocmai când uruitul maşinăriei încetă. Cabina ajunsese la destinaţie. O clipă mai târziu, el fu sigur că auzise uşile deschizându-se. 
    Sunetul venise de aproape, deşi nu reuşi să-l localizeze. Oare de la parter? 
    Dacă acel cineva care fusese în lift vedea lumină pe sub uşa de intrare în subsol? 
    Gândul îl electriza. Se năpusti înapoi. Pe drum, stinse toate luminile. Ajunse la scări. Urcându-le încet şi fără zgomot, ajunse în capul lor, stinse lumina de lângă uşă şi încremeni acolo, atent la orice mişcare care ar fi venit din afară. 
    Trecură astfel câteva secunde. Fiecare dintre ele i se părură lui Josh cât o veşnicie. Încet, respiraţia i se normaliză şi inima îşi încetă goana nebunească. 
    De cealaltă parte a uşii nu se auzea nimic. 

    Tremurând încă, Josh apucă, pe nimerite, de mânerul clanţei şi-l răsuci.
     Întredeschise uşa şi se zgâi în lumina slabă. 
    Totul părea a fi exact cum fusese cu câteva minute mai înainte. Se strecură afară, închise cu grijă clanţa, apoi se furişă până la uşa ce dădea spre holul mare, unde se opri.
     Privi şi ascultă.
     Nimic. 
     Lipăi pe lângă peretele holului şi o luă la fugă pe scări pînă la etajul doi.
     Înainte de a apuca să răsufle, se trezi înapoi în cameră, cu uşa închisă în spate. Dădu drumul, uşurel, aerului din plămâni, se duse la fereastră şi se uită afară. 
    Totul părea paşnic. 
    Ceva însă îi spunea că nu era aşa. Cu siguranţă, undeva se întâmpla ceva. Fie în casă, fie în afara ei.
     Trebuia să stea treaz în acea noapte şi să observe. 
    Să observe şi să asculte. 

    Când se deschiseră uşile ascensorului, Hildie păşi într-un coridor luminat puternic de mai multe tuburi fluorescente. O luă la dreapta. Trei paşi mai încolo, ajunse în dreptul unei uşi şi se opri să privească prin ferestruica tăiată în cadrul ei de lemn.
     Înăuntru, George Engersol muncea intens. Purta o mască chirurgicală şi un şorţ şi avea părul acoperit cu o şapcă de un verde deschis. 
    Repede, Hildie intră în camera alăturată, unde îşi spălă atent cu peria mâinile şi braţele, frecându-le cu o periuţă, apoi se echipă identic cu Engersol. Când fu gata, intră cu spatele prin uşa culisantă care separa anticamera de sala de operaţii. 
    Engersol îşi înălţă privirea. 
    - Ţi-am spus să fii aici la unsprezece, rosti el, tăios.
    - Sunt acum, replică Hildie. E gata totul? 
    - Bineînţeles. Dar nu sunt încă sigur că e momentul potrivit. Am sperat că mai putea aştepta o săptămână, două. 
    - Nu mai ai o săptămână sau două. Nu cu Amy Carlson. Voia să fugă. 
     - Ai fi putut s-o convingi să n-o facă, rosti sec, doctorul. 
    - Dacă aş fi putut, aş fi făcut-o, replică ea.
     Îşi aminti conversaţia pe care o avusese cu ea când o găsise ascunsă în cercul de copaci de pe pajişte, încercase totul pentru a o linişti, dar eşuase. 
    - Mă duc acasă, insistase Amy. Şi dacă n-o să mă laşi s-o sun pe mama, am să fug. N-o să rămân aici nici dacă o să mă încui în camera mea! 
    Hildie se predase. 
    - Bine, Amy, spusese. Hai să mergem în biroul meu ca să-ţi suni părinţii. Dacă nu vrei să stai aici, noi nu te putem ţine cu forţa. 
    Aparent dezorientată de acordul neaşteptat al administratoarei, Amy se lăsase condusă în biroul acesteia. 
    - Ce-ar fi să-ţi aduc un pahar cu apă, se oferise Hildie. Până îl bei, o să te simţi mai bine şi o să fii suficient de calmă ca să te înţeleagă mama ta. În regulă? 
    Încă pufnind, fetiţa încuviinţase. Hildie îi dăduse un şerveţel ca să-şi şteargă nasul, apoi dispăruse o clipă. La întoarcere, avea în mână un pahar cu apă. Prompt, Amy l-a sorbit până la fund. 
    În treizeci de minute drogul îşi făcuse efectul şi fata căzuse într-un somn adânc. Hildie o luase rapid în braţe până la ascensor, apoi urcase cu ea la etajul patru şi, de acolo, pe cealaltă cale, coborâse până în subsol. 
    De atunci Amy se afla aici. 
    Acum stătea întinsă, inconştientă, pe masa de operaţie.
     Hildie privi, placidă, faţa fetiţei adormite şi şuviţele de păr roşcat care îi încadrau obrajii pistruiaţi. Îşi mută atenţia spre echipamentul din jurul mesei, care avea s-o ţină pe Amy în viaţă pe durata următoarelor patru ore. O aşteptau un aparat de respiraţie artificială şi o pompă sanguină. 
    - Începem? întrebă Hildie. 
    Dând aprobator din cap, Engersol apucă bisturiul. O clipă mai târziu, el făcu o incizie care porni de la urechea stângă a fetei, o luă pe toată lăţimea occipitalului şi se opri în spatele urechii drepte. 
    Lucrând cu repeziciune, el îi îndepărtă pielea capului de pe craniu. 
    Nu se îngriji prea mult de faţa fetiţei. Ştia că la sfârşitul operaţiei, aceasta nu mai avea nicio importanţă. 
    Se îndoia că va mai rămâne ceva din acest chip când fetei avea să i se găsească cadavrul. 
    Dacă i se va găsi.
     Oricum, nu va mai rămâne niciun indiciu cu ajutorul căruia să se descopere ce-i făcuse el. 

                                             19.

                      Cei doi terminară operaţia la ora patru dimineaţa. 
    - S-a isprăvit, oftă el.
     Se dădu înapoi de lângă masa de operaţie, îşi scoase masca de pe faţă şi-şi şterse sprâncenele transpirate cu mâneca de la halat. Îşi privi ceasul şi fu surprins când văzu cât e ora; operaţia îi luase aproape cu o oră mai mult decât prevăzuse. Privirea i se îndreptă către Hildie, care îmbrăca deja corpul lipsit de viaţă al fetiţei cu hainele pe care ea le purtase cu o după-amiază în urmă. 
    - Ce-ai de gând să faci cu ea? întrebă el.
     Expresia de pe faţa femeii se înăspri. Toată noaptea primise ordine de la Engersol şi urmase, tăcută, fiecare instrucţiune. Acum însă venise rândul ei, exact aşa cum se întâmplase şi cu o săptămână înainte, în cazul lui Adam Aldrich. 
    - Nu mă întreba, răspunse. Nu trebuie să ştii decât că nu va semăna cu ceea ce i s-a întîmplat lui Adam. Nici prea multe întrebări nu vor fi, pentru că toţi cei de pe aici ştiau cât era Amy de deprimată. Când or s-o găsească, or s-o treacă la capitolul sinucideri. 
     - De ce n-o băgăm, pur şi simplu, în incinerator? sugeră Engersol. E aproape ziuă. Dacă te vede cineva... 
     - Nu fi prost, George, replică Hildie. Dacă n-o să-i apară cadavrul nicăieri, o să fie poliţie peste tot, în căutarea ei. Mai devreme sau mai târziu, cineva o să se gândească şi la crematoriu. 
      Un singur dinte dacă găsesc acolo şi e cumplit. O să se agate de el până vor afla cum a ajuns acolo. Doar nu-ţi imaginezi că s-ar putea crede că cineva, oricât de deprimat ar fi, s-ar sinucide băgându-se singur în cuptor şi aşteptând acolo liniştit să fie ars bucată cu bucată?! 
     Engersol păru că vrea să protesteze, dar se răzgândi cînd văzu expresia de răceală din ochii ei, expresie care îi spunea că ea ştie exact ce are de făcut şi n-o să lase nimic la voia întâmplării.
     Oricum, până acum totul mersese ca pe roate. 
     Dintre cele patru "sinucideri" aranjate de ei doi, nici una nu fusese pusă la îndoială. În definitiv, fuseseră atenţi şi aleseseră numai copii care mai încercaseră să-şi ia viaţa. 
     Cu toate astea, cu Amy fusese altceva. Deşi aranjaseră ca zeci de oameni să asiste la umilirea sa, nimic din dosarul ei nu indica că ar fi avut intenţii sinucigaşe. Şi totuşi, chestia asta putea fi şi ea pusă la punct. Câteva ajustări minore la rezultatele testelor de personalitate şi semnele de avertisment vor apărea acolo limpezi pentru oricine ar dori să le vadă. 
      Chiar aşa, putea să facă aceste mici modificări cât timp Hildie se dispensa de corpul fetiţei. 
    - Bine, fu el de acord. Să-i dăm drumul. 
      O ajută pe Hildie s-o împacheteze pe Amy într-o folie de plastic, apoi o luă în braţe şi o cără până la ascensor. Odată ajunşi la etajul patru, ieşiră din cabină în biroul lui. De acolo, ea preluă conducerea, urmată de Engersol. 
     Părăsiră apartamentul şi ajunseră pe îngusta platformă de la capul scărilor care duceau la etajul trei. Hildie îi făcu doctorului semn să stea pe loc şi se deplasă până la prima treaptă, unde verifică coridorul şi scările în jos. Satisfăcută de rezultat, îi semnală complicelui s-o urmeze.
      Repetară procedura la etajul doi. În mai puţin de un minut ajunseră la parter. Părăsiră clădirea prin uşa din spate. Hildie descuie portbagajul maşinii sale şi se dădu deoparte pentru a-l lăsa pe Engersol să depoziteze acolo corpul neînsufleţit. 
     - Gata, şuieră Hildie. De restul am eu grijă!
      Engersol privi neliniştit cerul care începea să se lumineze. 
    - Dacă te vede cineva.... 
    - N-o să mă vadă, îl asigură ea. Şi dacă o să se întâmple aşa ceva, e logic să fi fost pe afară toată noaptea, căutând-o pe Amy, nu?
      Citi o altă întrebare în ochii doctorului şi i-o luă înainte. 
     - Crede-mă că n-o să fac nimic ieşit din comun ca să dau motive pentru a-mi fi cercetată maşina.
      Înainte ca Engersol să mai aducă vreo altă obiecţie, Hildie închise ferm portbagajul şi se urcă în automobil. 
    O clipă mai târziu dispăru. George Engersol se întoarse rapid în casă şi urcă în fugă cele patru etaje.

    În camera sa, Josh moţăi o vreme pe scaun, răsucit într-o poziţie incomodă, apoi căzu în cel mai neodihnitor somn cu putinţă, în ciuda intenţiei sale de a rămâne treaz. 
    Nu văzu şi nu auzi ce se întâmplă jos la ivirea zorilor.

    Hildie lăsă stinse farurile maşinii până ce trecu de porţile mari de la intrarea în parcul academiei. Parcursese nişte drumuri lăturalnice pentru a se îndrepta spre nord, până ce ieşi din oraş. La fiecare câteva secunde privea în oglinda retrovizoare, dar nici o maşină nu o urmărea, iar în casele pe lângă care trecea nu se zărea nicio lumină. Conducând atentă, sub limita de viteză, Hildie o luă, într-un târziu, la stânga, pe un drumeag care se intersecta cu autostrada de pe coastă, la două mile nord de orăşel. Dincolo de autostradă fusese construit un turn de observaţie, în vârful unei stânci enorme care creştea abrupt în apele oceanului. 
    Când ajunse la intersecţie, se asigură că nu venea nicio maşină din nicio direcţie, apoi traversă autostrada şi se înscrise pe aleea în formă de U ce ducea, de-a lungul unui tăpşan săpat în stânca promontoriului, până la turn. Lângă acesta era o mică parcare, complet ascunsă vederii de pe autostradă.
     Alesese cu grijă acest loc. Faleza promontoriului plonja drept în jos până la linia ţărmului, plină de stânci de care se spărgeau neîncetat valuri înalte. Până când avea să fie Amy descoperită, dacă se va întâmpla asta, corpul ei nu va mai fi decât o masă însângerată de carne. 
    Nu-i luă mai mult de câteva secunde pentru a scoate cadavrul fetiţei din portbagaj şi pentru a-l arunca dincolo de marginea stâncii. Hildie privi cum marea îl înghite, apoi împături grijulie folia de plastic şi o reintroduse în portbagaj. 
    Aranjă apoi şi ultimul amănunt. 
     Aşeză un pulover pe solul de lângă marginea promontoriului. Era un tricou roşu, cu numele Amy Carlson cusut pe o etichetă prinsă de guler, în interior. 
     Un pulover pe care îl luase din dulapul fetei cu o după-amiază înainte. 
     La numai trei minute de când ajunsese acolo, Hildie Kramer era gata să ia drumul de întoarcere. 

    Steve Conners se sculă în zori şi îşi urmă rutina de dimineaţă. Goli un castron cu fulgi de cereale, bău un pahar de suc de portocale şi îşi turnă o ceaşcă de cafea decofeinizată. Până mâncă îşi trase pe el un tricou şi un şort verde, pe care le avea încă din liceu. Părăsi micuţa casă de oaspeţi pe care o închinase pentru tot anul şcolar, şi pe care trebuia s-o elibereze de îndată ce începea sezonul de vară, şi o luă pe aleea ce trecea pe lîngă casa proprietăresei, aflată încă în întuneric. O secundă mai târziu, se aşeză la volanul vechii sale Honde şi porni pestrada Solano până la autostradă, apoi o luă la dreapta spre nord. Îşi va parca maşina lângă turnul de observaţie de pe promontoriu şi-şi va începe joggingul de dimineaţă. 
     Asta era partea zilei care îi producea cea mai mare plăcere. Nu vedea pe nimeni şi se bucura de aerul proaspăt şi tare al brizei marine din zori. În acelaşi timp, simţea cum i se limpezesc gândurile. Adeseori, reuşea să rezolve astfel probleme la care se gândise o întreagă noapte.
     În această dimineaţă se gândea la Amy Carlson. 
    Avusese un somn agitat, din care se trezise mereu cu imaginea fetiţei proaspătă în minte, întrebându-se unde putuse să dispară. Era convins că nu se sinucisese, cu tot mesajul ambiguu lăsat în urma ei. Nu era genul de fiinţă umană care să cedeze atât de uşor, indiferent cât de rău ar fi mers lucrurile. Îşi aminti cum fusese impresionat, în prima săptămână de când venise ea la academie, de încăpăţânarea ei de a nu-şi părăsi camera. Odată ce se hotărâse că nu-i mai place să rămână aici, nici nu se izolase şi nici nu fugise, ci făcuse tot ce-i stătea în puteri pentru a o înnebuni pe Hildie şi pe ceilalţi, ca să-i determine să renunţe şi s-o expedieze chiar ei acasă. 
    Deşi planul nu-i reuşise, Steve bănui că, dacă nu sosea acolo şi Josh, cu care se împrietenise, fetiţa s-ar fi descurcat până la capăt, căci şi răbdarea lui Hildie avea limite. 
    Conners ajunse la turn, o luă la stânga şi o porni pe drumul îngust care ducea la mica parcare. 

    Pe punctul de a se urca în maşina ei, Hildie auzi zgomotul unui motor care se apropia pe autostradă. Convinsă că automobilul va depăşi turnul de observaţie şi-şi va continua drumul, aşteptă liniştită, dar încremeni când auzi autoturismul încetinind.
     O clipă fu incapabilă să reacţioneze, însă îşi reveni rapid, dându-şi seama ce avea de făcut. Smulse puloverul fetiţei de unde îl pusese şi alergă spre maşina care se apropia, gesticulând din mâini şi ţipând. De după curbă apăru maşina. Şoferul frână brusc când farurile o prinseră pe Hildie în luminile lor. 
    - Ce dracu...? înjură Steve când Honda lui se înţepeni la câţiva paşi în faţa femeii. 
     O recunoscu şi coborî geamul portierei. 
    - Hildie? Ce... 
    - Amy! strigă Hildie, ţinând puloverul deasupra capului.
     Înainte ca Steve să mai spună ceva, vorbi din nou. Cuvintele i se îmbulziră pe limbă, încât ceea ce rosti ea fu aproape ininteligibil. 
    - Slavă Domnului că eşti aici! Am căutat-o toată noaptea. Tocmai eram pe punctul de a renunta, când m-am gândit şi la acest loc. Aşa că am venit aici şi... 
    Conners trase frâna de mână, coborî din maşină şi luă puloverul din mâna femeii, care părea că se află în pragul unei crize de isterie. 
    - Unde era? Unde l-ai găsit? 
    - Chiar aici! ţipă Hildie. Zăcea pe pământ, împăturit. Eu... 
    - Împăturit? se miră Conners. Adică nu era pur şi simplu căzut la pământ? 
    Hildie dădu din cap.
    - Voiam să chem poliţia... 
    - Ce-i cu Amy? interveni Conners din nou. Ai văzut-o? 
    Hildie negă. 
    - M-am uitat în jos, dar... 
    - Arată-mi! îi porunci Steve. Arată-mi exact unde era. 
    O apucă de mână şi o conduse în capătul parcării. 
    - Aici, şopti ea cu voce străină. Chiar lângă perete. 
    Ţinând-o în continuare de mână, Steve păşi până lângă zidul jos de piatră care fusese construit pe marginea prăpastiei. 
    - Aici! exclamă Hildie, oprindu-se brusc. Era chiar aici.
     Steve dădu drumul braţului ei şi se aplecă peste zid pentru a scruta ţărmul stîncos de dedesubt. 
    Observă cum mâinile femeii se îndreaptă spre spatele lui şi se gândi că ea vrea să-l ajute să-şi menţină echilibrul. Simţi brânciul când era prea târziu. 
    Mâinile i se zbătură în aer, căutând instinctiv ceva de care să se apuce. 
    Apoi căzu. 
    Se rostogoli prin aer. Nu scoase decât un geamăt scurt când corpul i se izbi de stânci. Se balansă o clipă, apoi plonjă în oceanul care fierbea dedesubt. 
    Hildie aşteptă o clipă, până când se asigură că el dispăruse în apă, apoi se întoarse. Se grăbi înspre maşina lui Conners, al cărei motor mai torcea încă. Se urcă, băgă maneta în viteză, eliberă frâna de mână şi îndreptă Honda spre o zonă unde zidul era întrerupt şi înlocuit cu un lanţ ruginit, ancorat de doi piloni de beton. Ţinând piciorul drept pe frână, se strecură pe jumătate afară din maşină, apoi dădu drumul pedalei şi sări din mers. 
    Goală, cu portiera din dreptul şoferului deschisă, maşina traversă mica platformă din faţa zidului, zdrobi lanţul, deschizându-şi drumul spre hăul din faţă. 
    Dispăru, lăsând în urma ei capetele rupte ale lanţului. 
     Hildie aranjă puloverul fetei pe sol, ca şi cum ar fi aterizat acolo în urma unei lupte, şi se urcă la volanul micii sale maşini marca Acura. 
    "Păcat că Steve Conners a trebuit să moară", se gândi ea cînd o porni pe drumul de întoarcere. 
    Păruse a fi un bun profesor. 
    Dar acorda copiilor mai multă atenţie decât ar fi trebuit. 
    Se gândi că era cazul să menţioneze asta poliţiştilor dacă va fi ridicată chestiunea. În definitiv, nu ar fi prima oară când un profesor se dovedea a fi periculos pentru un elev. 
    Iar în aceste circumstanţe, nu mai era nevoie să fie falsificate dosarele pentru a demonstra înclinaţia spre sinucidere a fetei.
     Hildie răsuflă mulţumită. Cel puţin, Steve Conners avusese decenţa de a-şi lua singur viaţa, după ceea ce-i făcuse fetiţei. 

    Era ora nouă şi Jeanette Aldrich se holba la computerul din birou. Îi era frică să-i dea drumul. "Oare de ce mi-e frică? se întrebă ea. Ceea ce se întîmplase ieri nu fusese decât o glumă sinistră. Iar Jeff nu era amestecat. 
    În mintea ei, incidentul revenise la proporţii normale cu o seară înainte când ea şi Chet luaseră cina la Lazio's. 
    La urma urmei, ce se întîmplase aşa de rău? 
    Un copil îi jucase o farsă. 
     Iar ea avusese o reacţie exagerată, aşa cum sperase, fără îndoială, iniţiatorul acestui joc. Îşi îngăduise să devină surescitată la simpla vedere a numelui fiului său pe un ecran de computer. 
    Fusese minunat la restaurant. Se bucuraseră împreună de o sticlă de vin şi priviseră cum se ascunde soarele în apa ocenului şi cerul devinind purpuriu pe măsură ce venea seara. Când au ajuns acasă, aproape uitase de cele întâmplate şi de teza luată de la birou pentru a o citi. 
     Pentru prima dată de când murise Adam, au făcut dragoste. 
    Au făcut-o încet, cu tandreţe, iar după aceea stătuse întinsă în pat, simţindu-se în siguranţă în braţele lui Chet, şi începuse să se gândească că era timpul să revină la viaţă. 
    Dar în această dimineaţă, în lumina aspră a zilei şi fără ajutorul binefăcător al alcoolului, tristeţea i se insinuase din nou în suflet. Încercase să se debaraseze de ea şi insistase în faţa lui Chet că o să-şi revină, deşi chiar şi ea îşi putea auzi amărăciunea din voce când rostea cuvintele. Acum era în biroul ei. Începu să tremure.
     "Nu fi proastă!", îşi spuse." E numai un computer. Chiar dacă acel cineva va continua farsa, nu-ţi poate produce niciun rău. Nu te poate decât supăra, şi asta dacă îi permiţi tu. Iar tu nu-i vei permite!" 
    Dădu drumul ecranului. În câteva clipe acesta se lumină. 
    Pe el apărură cuvinte. 
     Cuvinte care nu trebuiau să fie acolo. 
     De această dată, mesajul nu era tipărit. 
     Era scris de mână, cu caracterele precise şi ordonate de care Adam era atât de mândru. 
    Jeanette le recunoscu instantaneu. 
    Un minut, nu fu capabilă de nimic. Se holbă, pur şi simplu, la acel scris familiar şi îşi aminti de celelalte ocazii când îl mai avusese sub ochi. 
    Pe biletele pe care i le lăsa Adam, prinse de uşa frigiderului cu ajutorul magnetului ei în formă de gărgăriţă, care devenise favoritul lui încă de când abia fusese capabil să ajungă să-l plaseze pe metalul emailat, surprins că nu se mişca. 
    Pe felicitările pe care el le decupa din hârtie roşie şi pe foile de hârtie pe care el compusese în ultimii ani scurte povestioare.
     Povestioare pe care ea le găsise întotdeauna cam neliniştitoare, pentru că demonstrau o maturitate pe care vârsta lui o respingea.
     Totdeauna acelaşi scris, cu litere alungite, care îi umplea acum ecranul.
      Într-un tîrziu, privirea i se concentră asupra slovelor şi începu să le citească, încet: 
          "Bună, mami, 
    Îmi dau seama că n-ai crezut cu adevărat că eu am fost ieri, pentru că nu mi-ai răspuns. Puteai s-o faci. Tot ce trebuia să faci era să apeşi o tastă. Dar nu mai contează, pentru că nu sunt supărat pe tine. Nu mai sunt supărat pe nimeni. 
     Îmi place unde mă aflu acum. Nu mai e nimeni să mă deranjeze când mă gândesc la ceva şi nimeni nu mă forţează să fac ce nu vreau. Cred că eşti tare furioasă că am plecat fără să-mi iau nici măcar rămas bun. Era cât p-aci s-o fac, dar m-am gândit că tu şi tati aţi fi în stare să mă determinaţi să mă răzgândesc. 
    Aşa că am plecat, pur şi simplu. 
    Oricum, sunt mult mai fericit unde mă aflu acum şi nu mai vreau să fii tristă deloc. Şi poţi să vorbeşti cu mine oricând vrei. Tot ce ai de făcut e să tipăreşti ceea ce vrei să mă întrebi şi eu osă-ţi răspund. Aşa că nu prea am plecat de tot, nu?
      Te iubesc, mami. N-am plecat pentru că eram supărat pe tine sau din alt motiv. Am făcut-o pentru că aşa am vrut. Şi sper că nu eşti furioasă pe mine. Vrei să-i spui lui tati că-l iubesc şi pe el?
              Fiul tău,
                    Adam"
     Jeanette citi scrisoarea de două ori. În timp ce ochii i se umplură de lacrimi, simţi cum creşte în ea o furie rece.
     Cine se juca cu ea nu se mulţumise să copieze scrisul lui Adam. Descoperise chiar şi cum să întocmească scrisoarea ca să sune ca şi cum ar fi scris-o chiar el. 
    O făcuse să sune ca şi cum sinuciderea lui fusese un act hotărât în urma unei decizii conştiente, la care se gândise profund şi care se dovedise, în final, a nu fi decât un mod de a scăpa de inconvenientele vieţii. 
     Ca atunci când părinţii îi spuneau să se culce, dar el voia să citească.
     Sau când profesorii îi dădeau teme pe care n-avea chef să le execute. 
    Aşa că se hotărâse să-şi ia viaţa. Fără a-şi face griji în privinţa sentimentelor mamei sale. 
    "Nu vreau să mai fii tristă".
     "Sper că nu eşti furioasă pe mine". 
    Şi, mai rău ca toate: "Spune-i lui tati că-l iubesc..."
     Simţi cum îi creşte furia în faţa acestei nesimţiri. O clipă, fu tentată să apuce monitorul şi să-l zdrobească de podea.
     Îşi recâştigă controlul.
     Îşi dădu seama că, astfel, reacţiona exact cum ar fi dorit cel care făcea toate astea. 
    Dar nu şi de data asta. 
    Acum va privi problema cât mai raţional. 
    Cu degetele tremurânde, apăsă butonul de tipărire de pe tastatură. O secundă mai târziu, imprimanta de lângă ea prinse viaţă şi scuipă o copie a scrisorii de pe ecran. 
     Apoi, refuzând să ofere celui care se afla la celălalt capăt al legăturii cu computerul satisfacţia de a şti că ea primise mesajul, întinse mâna şi închise monitorul. Culese coala de hârtie din făraşul imprimantei şi se uită încă o dată la ea. 
    De această dată, nu citi cuvintele. 
    De această dată, studie scrisul. 
      Cine ar fi putut-o face? 
    Desigur însă că ştia cine.
     Exista o singură persoană cu un scris aproape identic cu al lui Adam......
     O singură persoană cunoştea modul lui de gândire şi felul în care se exprima. 
    De această dată, când va da ochii cu Jeff, va avea dovada a ceea ce făcuse şi să îndrăznească el să nege! 
    Părăsi în trombă biroul şi o porni spre academie, de cealaltă parte a campusului. 
    O luă pe alee. Se mişca repede. Pe obraji îi curgeau lacrimi de furie. Nici măcar nu observă privirile curioase pe care i le aruncau cei pe lângă care trecea şi nu se gândi nicio clipă că mesajul pe care-l ţinea strâns în mână putea proveni, într-adevăr, de la Adam. 

    - Lăsaţi-mă şi pe mine să văd! ceru Josh şi-şi croi loc printre Jeff Aldrich şi Brad Hinshaw ca să observe mai îndeaproape ce făcea doctorul Engersol. 
    Până la micul dejun, continuase s-o caute pe Amy. Sperase ca, prin miracol, ea să se fi întors în academie în timpul în care el adormise pe scaun. Cum nu apăru niciun indiciu despre ea, fu pe punctul de a se duce în biroul administratoarei pentru a afla dacă auzise cineva ceva, dar se răzgândi. O dată ce ar fi început să vorbească despre Amy, era convins că n-ar fi putut ascunde ce ştia, de azi-noapte despre subsol. Iar singura persoană căreia i-ar fi destăinuit tot acel mister era Steve Conners. 
    O vreme se gândise să chiulească de la seminarul doctorului Engersol şi să se ducă să-l găsească pe Steve, însă renunţă la acest plan şi se decisese să aştepte până la ora de engleză. 
    Cu toate astea, acum îşi dori să fi chiulit de la acest seminar. În această dimineaţă aveau să facă nişte experienţe suplimentare pe aceeaşi pisică pe care lucraseră cu o zi înainte. 
     Animalul era inconştient. O parte a craniului îi fusese scoasă pentru a expune creierul. Josh se holbă la masa de circumvoluţiuni şi încercă să se concentreze asupra vorbelor rostite de doctor, dar în mintea sa era prezentă Amy, cu obiecţiunile ei la ceea ce se întâmplase în dimineaţa anterioară. 
    Dacă ar fi venit aici, acum, probabil că ar fi fost deja plecată. Când doctorul începu să le explice ce aveau de făcut, Josh nu fu sigur că va rămâne nici el. 
    - Azi vom începe să explorăm diferite părţi ale creierului, rosti Engersol. Actualmente, după cum vedeţi, pisica e inconştientă, dar curând o s-o trezim. Primul lucru pe care o să-l facem după aceea va fi s-o imobilizăm pentru a preveni orice încercare a ei de a ne răni şi de a se răni. 
    Cu grijă, ajutat de Jeff, Engersol legă cele patru picioare ale animalului şi torsul lui de o lespede de lemn aşezată pe masă, folosind curele de nailon proiectate special în acest scop. 
    - Aşa cum ştiţi majoritatea dintre voi, animalul îşi foloseşte o mare parte din creier pentru a-şi coordona funcţiile corpului şi pentru a reacţiona la stimuli din exterior. În această dimineaţă, o să începem identificarea acestor zone, după care vom deconecta unele dintre ele. Vă asigur că pisica nu va simţi nimic. Creierul în sine nu deţine nici un senzor şi nu-i voi provoca animalului nicio neplăcere majoră. Desigur că va conştientiza nişte stimuli falşi, dar asta va fi tot. 
    Josh se încruntă. Chiar dacă stimulii nu erau reali, pisica tot va fi rănită, nu? înainte de a reuşi să rostească întrebarea cu voce tare, doctorul începu să opereze. 
    Introduse un ac într-o venă de la piciorul din faţă al animalului, apăsă pistonul seringii şi, peste câteva clipe, pisica începu să se agite. Apoi se trezi şi se încordă când realiză că nu se putea mişca. 
    Începu să se lupte, dar, curând, se relaxă, ca şi cum sesizase că nu putea defel scăpa din legăturile care o imobilizau. Studie cu ochii îngustaţi feţele ciudate strânse în jurul ei. 
    - După cum vedeţi, pisica e acum pe deplin trează şi răspunde la stimuli. 
     Ca s-o dovedească, Engersol îşi plimbă mâna prin faţa ochilor ei şi animalul încercă să-şi retragă capul. Apoi doctorul îşi pocni degetele lângă una din urechile ei. Corpul animalului se tensiona, încercând să se îndrepte spre sunet.
     Când Engersol îi atinse vârful urechii cu sonda pe care o ţinea în mână, aceasta se mişcă instinctiv, ca şi cum s-ar fi apărat de o muscă. După aceste demonstraţii, doctorul se apucă serios de treabă. Se folosi de o sondă laser ghidată de computer şi focaliză instrumentul pe o zonă de pe cortexul animalului. 
    - O să distrug mai întâi zona responsabilă de stimulii vizuali, explică el. Vreau să urmăriţi animalul cu atenţie. Dacă observaţi vreun semn de durere, mă înştiinţaţi imediat. 
     Cât Josh privi pisica, computerul potrivi sonda asupra zonei cu o precizie de sub un milimetru. 
    Într-un târziu, doctorul apăsă pe buton. 
     Păru că nu s-a întâmplat nimic. 
    - Aţi făcut-o? întrebă cineva. N-a mers?
     Engersol zâmbi. 
   - De ce nu-ţi fluturi mâna prin faţa ochilor ei? 
     Băiatul se execută. Nu primi niciun răspuns. 
    Engersol refocaliză laserul şi-l acţiona din nou. 
    Acum pisica deveni şi surdă. 
    Cu toate astea, nu exista niciun indiciu al prezenţei durerii. La câteva secunde după ce-i fusese luată vederea, pisica păru a decide că e timpul să doarmă, aşa că-şi închise ochii. Josh întinse mâna şi o atinse. Ochii i se deschiseră din nou şi i se mişcară ca şi cum animalul încerca să vadă, în ciuda orbirii sale. 
    Engersol continuă să lucreze. O jumătate de oră mai târziu, el îndepărtă legăturile de pe membrele şi corpul pisicii. Începu să le explice băieţilor: 
    - Aşa cum puteţi vedea, pisica e acum complet neajutorată. E surdă şi oarbă şi nu mai posedă gust şi miros. De asemenea, nu mai simte nimic, deoarece i-au fost deconectaţi şi centrii durerii. Totuşi puteţi vedea că n-a murit. Respiră şi inima încă îi bate, pentru că funcţiile care sunt suplinite de sistemul nervos autonom n-au fost afectate. Vreau să vă uitaţi la ceea ce am făcut.
     Băieţii se mutară de lângă masă şi se strânseră în jurul unui monitor de computer care afişa o imagine mărită a creierului pisicii. 
    - Aşa arată el în condiţii normale, rosti doctorul. Să introducem acum datele despre zonele de cortex distruse şi să vedem ce se întâmplă. 
    Tastă pe claviatură câteva instrucţiuni. Aproape instantaneu imaginea începu să se schimbe. 
     Anumite zone, cele care fuseseră arse de laser, se colorară pe ecran în roşu. 
     Petele roşii se întinseră cu repeziciune sub ochii copiilor, până ce rămase o surprinzător de mică zonă albă. 
      Să marcăm acum porţiunile de creier responsabile numai cu păstrarea în funcţiune a organelor vitale. 
     Pe imagine începu să se răspândească o pată albastră, care micşoră şi mai mult zona albă iniţială. 
      Pisica gândeşte cu ceea ce a rămas, explică Engersol. După cum vedeţi, creierul ei este ocupat, în marea lui majoritate, de zonele care au sarcina simplă de a recepta stimuli şi de a menţine funcţionarea organismului. De aceea, nu e de mirare că animalele mai mici nu sunt recunoscute pentru inteligenţa lor. Pur şi simplu, nu au capacitatea intelectuală necesară. Vă imaginaţi ce s-ar întâmpla dacă i-aţi elimina animalului unele funcţiuni?
      Degetele i se plimbară din nou pe tastatură şi petele albastre începură să se retragă. 
     - Am eliminat sistemul nervos autohton. Observaţi cât de mult spaţiu a ocupat el. 
     - Mda, replică Brad Hinshaw. Dar, fără el, animalul e mort, nu-i aşa? 
    Engersol încuviinţă. 
    - Cu siguranţă. Dar, după cum vedeţi, am eliminat o serie de alte lucruri şi pisica e încă în viaţă. 
    - Dar nu poate mânca, evidenţie Josh. N-aţi spus că e complet paralizată acum? 
    - Aşa e, fu de acord Engersol. Dar o putem hrăni. E doar o problemă de tub intravenos. Important e că distrugerea unor părţi ale creierului n-a ucis-o. 
     Josh se încruntă. 
     - Nu înţeleg, mărturisi el. Ce are asta de-a face cu inteligenţa? Pisica nu a devenit mai deşteaptă, nu? N-aţi făcut decât s-o mutilaţi. 
    - Poate că aşa e, încuviinţă Engersol. Dar am învăţat ceva. Am învăţat ce mult creier e irosit pentru chestiuni care n-au nici o legătură cu inteligenţa sau, dacă îţi convine mai mult, cu gândirea. Am învăţat că o mare parte a creierului unei pisici, ca şi al unui om, de altfel, e folosită pentru a menţine sistemul de funcţionare a organismului. Ce-ar fi dacă el n-ar trebui să menţină acest sistem? Presupune că şi-ar folosi întreaga sa masă pentru raţionamente. Ce crezi că s-ar întâmpla? 
     Jeff Aldrich rânji maliţios. 
     - Am fi mai deştepţi, interveni el. 
     Engersol străluci de satisfacţie. 
    - Exact! exclamă el. Şi nu numai asta, dar...
      Fu întrerupt de uşa laboratorului, care fu izbită cu violenţă de perete. În cameră intră Jeanette Aldrich, cu faţa răvăşită şi cu mâinile, în care ţinea o coală de hârtie, tremurânde. 
    - Vino-încoace, Jeff! porunci ea, cu voce dură. Vreau să-ţi vorbesc. Chiar acum! 
     Uluit de asprimea din vocea mamei sale, Jeff se supuse instinctiv ordinului ei. O clipă mai târziu, se trezi că se află în hol şi că maică-sa îl priveşte cu severitate. 
     - Cum îndrăzneşti? tună ea. Cum ai îndrăznit să mă minţi ieri şi cum ai îndrăznit să-ţi continui de dimineaţă gluma ta idioată? 
      Pălind în faţa mâniei ei, Jeff se sprijini, năuc, de peretele din spatele lui. 
     - Ce? îngăimă el. Ce-am făcut? 
     - Asta! 
     Jeanette aruncă brutal cuvântul şi-i puse în faţa ochilor mesajul semnat "Adam". 
    - Să nu-mi spui că habar n-ai despre ce-i vorba! continuă ea cu vocea tremurândă. 
     Jeff privi, prostit, hârtia. 
     - Dar n-am făcut-o eu, mami, protestă el. Eu n-am... 
     - Să nu mă minţi, băiete. Vii chiar acum acasă cu mine!
     Jeff făcu ochii mari. 
     - A... acasă? murmură el. Adică mă iei de aici? 
     - Exact! Şi acum, vino! 
     Luă braţul băiatului şi încercă să-l tragă după ea, dar el se eliberă. Când se întoarse să-l privească, văzu că se uita la ea cu furie mocnită. 
     - Nu, rosti el cu voce joasă. Nu merg. Şi nu mă poţi forţa. Dacă nu, jur să fac acelaşi lucru pe care l-a făcut Adam. Jur s-o fac! 
     Jeanette îşi privi uluită fiul. Cuvintele îi penetraseră auzul ca nişte cuţite. 
     - N... nu, murmură ea, dând înapoi. Nu spune asta, Jeff. Nici măcar nu glumi pe tema asta. 
     - Nu glumesc, mami, rosti Jeff fără pic de emoţie în glas. Îţi comunic doar un fapt. Dacă mă sileşti să părăsesc academia, repet, o să fac ce a făcut şi Adam. Iar atunci nu vei mai avea niciun copil.
     După o clipă care ţinu cât o veşnicie, din gâtlejul femeii ieşi un ţipăt slab. Era un sunet care exprima frica şi durerea. 
     Apoi ea se răsuci pe călcîie şi fugi.

                                                   20.

                    - Chiar o să te ia de la şcoală? întrebă Josh.
      Seminarul se terminase şi Josh încerca să-l zorească pe Jeff să traverseze pajiştea către una din noile clădiri care flancau reşedinţa. Mai aveau numai două minute până la începutul orei de engleză, iar Jeff refuza să se grăbească, păşind alene, de parcă avea la dispoziţie tot timpul din lume. 
     - Nuu, replică Jeff. Ea mă lasă să fac tot ce vreau. În acest sens, cu părinţii e uşor, nu trebuie decât să le atingi corzile sensibile. După ce am ameninţat că mă sinucid, mă vor lăsa în pace. Mai ales după ce i s-a întîmplat lui Adam.
      Josh îi aruncă colegului său o privire lungă. 
     - Credeam că, după tine, Adam n-a murit, rosti el.
      Pe faţa lui Jeff apăru acelaşi zâmbet dispreţuitor ca şi în ziua funeraliilor lui Adam. 
     - Dar cine crezi tu că trimite mesajele acelea pe computerul maică-mi?
      Josh se opri uimit. 
     - Fii serios, spuse el. Toată lumea ştie... 
     Vocea lui Jeff deveni de gheaţă.
     - Nimeni nu ştie nimic, îl întrerupse el pe Josh. Ei nu cred decât că Adam e mort. Iar asta e doar rahat. Adam n-a vrut să moară. A vrut numai să evadeze din locul ăsta idiot. Singurul lucru care îi făcea plăcere era cursul doctorului Engersol şi computerul lui. 
     - D... dar unde s-a dus? întrebă, mirat, Josh.
       Jeff zâmbi cu superioritate.
     - Se presupune că eşti deştept, nu? Atunci descoperă singur. Nu e prea greu. Cel puţin n-ar trebui să fie pentru tine. 
    Izbucni în râs şi intră în clădire, înainte ca Josh să mai poată spune ceva. 
    Clopoţelul sună exact cînd Josh se apropia de uşa sălii de clasă. Se strecură înăuntru, sperând ca profesorul să nu observe că nu ajunsese la timp, dar, spre surprinderea lui, Conners nu era acolo. Restul elevilor din clasă stăteau în bănci şi începuseră deja să şuşotească între ei, făcând presupuneri asupra motivului absenţei profesorului. Când Josh se grăbi de-a lungul intervalului dintre bănci către propriul său loc, Jeff îi şopti încet: 
    - Băiete, eşti tare norocos. 
     Josh nu răspunse. Alunecă pe scaunul lui şi auzi uşa deschizându-se. Făcu tot posibilul să arateca şi cum era acolo de mai multe minute. Numai că în încăpere nu intră Steve Conners. În locul lui, păşi înăuntru Carolyn Hodges, o absolventă a universităţii care lucra cu orar redus ca asistentă a administratoarei. Fata se postă în faţa clasei cu faţa spre elevii al căror şuşotit încetă când realizară că se întâmplase ceva neobişnuit. 
     Carolyn le zâmbi nervoasă copiilor. Se simţea încă intimidată de elevii academiei, deoarece avea senzaţia că majoritatea lor posedau cunoştinţele pentru care ea avusese nevoie de douăzeci şi doi de ani de învăţătură. 
     - Domnul Conners nu e azi aici, anunţă ea. Am încercat să găsim pe altcineva care să-i ţină cursul.
    - E bolnav?
      Carolyn ezită, apoi dădu, neajutorată, din umeri.
     - Nu ştiu. Ştiu doar că nu e aici şi că Hildie Kramer a hotărât să folosim această oră ca timp de studiu. 
     - Bine, dacă nu-i bolnav, ce i s-a întâmplat? întrebă altcineva. 
    - N-avem cunoştinţă că i s-ar fi întâmplat ceva, răspunse Carolyn. Cu siguranţă însă că Hildie vă va răspunde la toate întrebările în timpul pauzei de prânz.
      Josh nu scoase nicio vorbă, dar mintea îi lucra cu febrilitate. Oare se dusese Steve s-o caute pe Amy de dimineaţă? Şi dacă da, de ce n-a apărut la şcoală? Doar dacă nu cumva o găsise şi ea păţise ceva. Josh se întrebă cum ar putea afla unde era Steve. Vocea lui Jeff îi întrerupse gândurile. 
     - E-n regulă dacă mă duc să studiez în bibliotecă? întrebă el. Trebuie să fac nişte cercetări în legătură cu un proiect pentru seminarul doctorului Engersol. 
     Josh se întoarse să-şi privească colegul, a cărui faţă reflecta numai inocenţă. Dar despre ce proiect vorbea el? Josh înţelese imediat. Jeff nu voia decât să părăsească sala de clasă. 

.........................................