Umbra, John Saul

..........................................
                        XI.

               - Nu puteam să dorm, aşa că am venit jos şi mi-am pus de o cafea. Apoi am dat drumul la televizor. Rula un film. Unul din acelea în care Barbara Stanwyck omoară pe toţi cei cu carese mărită. Şi atunci...
     Se opri din nou căci simţise încă o dată cum i se pune nodul în gât. 
     - Gata, gata, o linişti Chet. Spune-mi mai departe.
      Jeanette se întoarse spre el şi-l privi cu ochii măriţi de groază. 
     - Adam, şopti ea. Era pe ecran.
      Chet se uită la ea, stupefiat. 
     - Adam? 
     - Pe ecran, repetă Jeanette. Filmul s-a oprit şi a apărut el. 
     Chet clătină din cap. 
     - Iubito, ştii bine că aşa ceva nu e cu putinţă. Probabil ai aţipit şi ai început să visezi... 
      - Nu! exclamă Jeanette. N-a fost un vis, ce dracu! Uite! Convinge-te singur!
      Întinse mâna şi culese telecomanda de pe podea, apoi apăsă butonul de pornire. Se auzi un clinchet slab pe televizor şi ecranul începu să se lumineze. Dintr-o dată, se formă o imagine,care se dădu de câteva ori peste cap, după care se stabiliză.
      Era o scenă cu Barbara Stanwyck, în negru şi alb, privindu-l cu o expresie dură a ochilor pe bărbatul ale cărui braţe o înconjurau. O clipă mai tîrziu, Barbara îşi sărută bărbatul pe care îl ura. 
     Jeanette privi ecranul, nevenindu-i să-şi creadă ochilor. 
    - Oh, Doamne, Chet, rosti ea încetişor. Crezi că m-am tâmpit? 
     Chet se ridică în picioare. 
     - Eu cred că eşti pe punctul de a te prăbuşi nervos şi mai cred că ai nevoie de un somn bun, dar nu poţi să dormi, aşa că am să-mi fac şi mie o ceaşcă de cafea ca să pot rămâne treaz şi să te conving că eşti o doamnă sănătoasă, dar obosită. Mă întorc imediat. 
     O porni spre uşă. Nu ajunse însă la jumătatea drumului când auzi un scâncet venind dinspre Jeanette. Se răsuci pe călcâie şi o văzu că se holbează la ecran. 
     Privirea i se mută pe televizor. 
     Îl văzu pe Adam.
      Îl văzu şi îl auzi.
      Difuzoarele televizorului umpleau camera cu vocea lui. 
     - Bună, mami. Bună, tati. Cred că am înspăimântat-o pe mami şi ea a închis televizorul. Dar poate sunteţi amîndoi acolo acum. Dacă sunteţi şi vreţi să vorbiţi cu mine, daţi drumul la computer. 
    - E o nebunie! murmură Jeanette. Oh, Doamne, Chet, e Adam! 
    - Nu e el, rosti Chet. 
     Starea de şoc în care se afla când îi văzuse chipul se transformase în urgia furiei. 
     - E doar o altă şmecherie blestemată de a lui Jeff, dar de data asta l-am prins! 
     Apucă telecomanda aparatului video şi începu să înregistreze imaginea de pe ecran. 
     - Nu vreţi să vorbiţi cu mine? rosti Adam cu o voce tristă. Nu trebuie decât să porniţi computerul. 
    - Oh, chiar aşa? se supără Chet. Ei bine, ia să te vedem noi de ce eşti în stare! 
     Se duse la birou şi dădu drumul computerului Macintosh pe care îl cumpărase cu câteva luni în urmă. Aproape instantaneu se auzi un bip, dat de modem, care anunţa un semnal din exterior. Câteva clipe mai târziu, ecranul computerului se şterse şi pe el rămase numai cursorul, care pâlpâia discret ca şi cum i-ar fi făcut semn. Chet se aşeză pe scaun, se gândi preţ de oclipă, apoi tastă rapid: 
     AICI E TATI, JEFF Şl SUNT DE-A DREPTUL MANIOS. 
     - Dar nu e Jeff, tati, rosti Adam din televizor. Sunt eu. 
     Chet ezită, apoi tastă un alt mesaj:
      NU MĂ DUCI TU PE MINE CU BANCUL ĂSTA IEFTIN. 
     FIULE.NU FACI DECAT SĂ MĂ SCOŢI DIN SĂRITE SI S-0 RĂNEŞTI PE MAICĂ-TA. NU E AMUZANT. 
     Pe ecran expresia băiatului căpătă alt aspect. Zâmbetul îi dispăru şi ochii i se umplură de lacrimi. 
     - Nu vreau să fac pe nimeni să sufere, rosti el. Voiam numai să-i spun lui mami că sunt bine. Asta-i tot. 
     Pe canapea, corpul Jeanettei fu scuturat de un spasm. Chet gemu încetişor. 
     Tastă din nou:
      ADAM E MORT. Al FOST SI TU LA ÎNMORMANTAREA LUI.
      CRED CA TE-AI JUCAT SUFICIENT. 
     NU ŞTIU CUM FACI ASTA, DAR CREDE-MĂ CĂ O SĂ DESCOPĂR! 
     - Dar sunt chiar eu, tati! exclamă Adam cu vocea tremurătoare. Pot să ţi-o dovedesc. Întreabă-mă ceva. Întreabă-mă ceva ce ştiu numai eu! 
    - Isuse! mârâi Chet. Gata! Dau dracului acest... 
     - Nu! strigă Jeanette şi se întoarse spre Chet cu obrajii în lacrimi. Iubitule, n-o face. Dacă...dacă este chiar Adam?
      Se gândi cu repeziciune la un lucru pe care să-l fi cunoscut numai Adam. Înainte de a găsi ceva, Adam vorbi din nou: 
     - Îţi aduci aminte când aveam cinci ani, mami? Îţi aminteşti când am venit acasă de la şcoală deoarece mi-am udat chiloţii, iar tu ai promis că n-ai să spui nimănui? 
     Jeanette încremeni.
      Îşi amintea perfect. Fusese pe la mijlocul dimineţii şi Adam se strecurase pe uşa din spate, plângând din cauza accidentului pe care îl avusese la grădiniţă. Aşteptase ca toţi ceilalţi copii să plece şi apoi fugise până acasă, rugându-se ca nimeni să nu-l vadă. Dar cel mai tare îi fusese frică să nu afle Jeff, pentru că acesta şi-ar fi bătut joc de el. 
     - O să spună tuturor, se plânsese micul Adam. 
     Jeanette ştia că avea dreptate. De când începuseră să vorbească, Jeff găsea întotdeauna o plăcere sadică în a-şi tachina fratele până când acesta izbucnea în lacrimi, după care râdea de disperarea lui. Aşa că Jeanette îl ajutase să se spele şi să se schimbe cu haine curate, apoi îi dăduse voie să rămână tot restul zilei acasă, explicându-i lui Jeff că Adam se simţea rău cu stomacul. 
     Cu asta totul luase sfîrşit şi incidentul nu mai fusese niciodată menţionat.
     Până acum. 
     - El e! şopti Jeanette. Oh, Doamne, Chet, el e! 
     Chet se încruntă. 
     - Nu e, Jeanette! E Jeff, luao-ar naiba de treabă! Nu-mi dau seama cum face asta, dar fii sigură că o să aflu! Şi n-o să-i mai ascult tâmpeniile lui acum! 
     - Am vrut numai să ştii că sunt bine, mami, rosti Adam din nou. Nu am murit. Zău că nu. Eu... 
     Ecranul se stinse. Chet oprise televizorul. O clipă mai târziu el scoase caseta din videorecorder şi o băgă în geanta în care îşi ducea hârtiile şi însemnările. 
     - Mâine dis-de-dimineaţă, o să mă duc şi o să aflu de ce îi permit ei lui Jeff să facă chestiile astea. Dacă descopăr că primeşte ajutor de la colegii lui, or să fie nişte expulzări la Barrington! Am mai auzit eu de umor negru, dar asta le întrece pe toate!
     Jeanette rămase cu privirea pe ecranul televizorului. 
      Chet avea, desigur, dreptate. Trebuia să fie o farsă sinistră. 
     Şi totuşi, îl privise tot timpul şi-l ascultase, şi căpătase ciudata senzaţie că nu era deloc o farsă. 
     Simţea că privise o umbră.O umbră a morţii. 

                                              24.

                      În faţa biroului lui George Engersol, Jeanette ezită. 
     - Eşti sigur că procedăm bine? îl întrebă pe Chet pentru a patra oară în acea dimineaţă. Poate că ar trebui să discutăm cu Jeff mai întâi... 
     - Nu vorbesc cu el până ce nu aflu cum s-a putut întâmpla aşa ceva, replică, încă furios, Chet. Dacă Engersol nu mă va putea lămuri, atunci ştim amândoi ce se va întâmpla. 
     Fără a-i da nevestei sale timp pentru a mai aduce vreo obiecţie, trase de uşă s-o deschidă şi o conduse înăuntru. 
     O jumătate de oră mai târziu, George Engersol stătea la biroul său şi urmărea banda video pentru a doua oară. Când sosiseră cei doi Aldrich, neanunţaţi, întrerupând o discuţie pe care el şi Hildie au trebuit, din nefericire, s-o amâne, le-a ascultat răbdător explicaţiile referitoare la cele ce avuseseră loc în noaptea precedentă. La început, presupusese că nu-i vor trebui mai mult de câteva minute pentru a face incidentul uitat, dând vina din nou pe Jeff. Însă după ce urmări banda şi îşi dădu seama ce făcuse Adam, se întoarse către Chet şi Jeanette. 
     - Nu-mi imaginez ce a urmărit Jeff, rosti el, blând, cu o expresie de îngrijorare pe fată. Ştiu că tinerii noştri au imaginat nişte poante foarte sofisticate, dar asta...
    Lăsă ca vocea să i se stingă într-un şuierat, apoi se întoarse spre Hildie.
     - Cred că ar trebui să-l aduci pe amicul nostru Jeff până aici, îl spuse el. Cu cât mai repede vom rezolva chestiunea asta, cu atât va fi mai bine pentru noi toţi, nu? 
     Hildie ezită o fracţiune de secundă, dar Engersol o privea cu ochi ce nu admiteau replică, aşa că porni spre uşă. Înainte de a ajunge la ea, el o opri. 
     - Şi, Hildie, cred că ar fi bine să le spui celorlalţi copii de la seminar că nu ne vom întâlni în dimineaţa asta. Comunică-le că-şi pot lua liber ora asta şi apoi adu-l pe Jeff aici. 
     Cu toate că simţi o uşoară indignare când el i se adresase ca şi cum nu era mai presus decât oricare alt angajat, Hildie îi acceptă ordinele fără să crâcnească.
      N-avu de mers prea mult căci seminarul se ţinea doar un etaj mai jos faţă de biroul directorului. Când se întoarse, remorcându-l pe Jeff după ea, băiatul părea furios. 
     - De unde şi până unde v-aţi supărat pe mine? vru el să afle de la părinţii săi, când intră în birou.
      Se plantase lângă uşă şi-l privea ţintă pe taică-său. 
     - N-am făcut nimic! 
     - Să nu mă minţi, Jeff! replică Chet cu suficientă asprime în voce ca băiatul să se dea cu un pas înapoi. Rulaţi din nou banda, doctore Engersol. O să recunoască şi el că a fost prins de data asta. 
     Engersol se conformă în tăcere. Rebobină caseta şi o porni încă o dată. Pe parcursul derulării ei privi cu atenţie faţa lui Jeff. După ce băiatul se uită preţ de câteva secunde la înregistrarea video, ochii lui îi căutară pe cei ai doctorului şi schimbară cu aceştia un mesaj mut. Jeff realizase şi el imediat ce se întâmplase. Dar cum avea să se descurce? 
     Înregistrarea ajunse la sfârşit. În cameră se lăsă o tăcere apăsătoare, care fu ruptă, într-un târziu, de Chet. 
     - Ei bine?
      Cuvintele îl făcură pe Jeff să se întoarcă spre tatăl lui. Ochii i se îngustară. 
     - De unde provine chestia asta? întrebă el.
     Engersol se relaxă, deşi faţa îi rămase impasibilă. În vocea lui Jeff simţise defensiva şi vinovăţia în măsura exactă de care era nevoie. Şi Chet simţi la fel. 
     - La naiba, Jeff, doar ştii foarte bine de unde provine, rosti el. Problema e alta. Cum ai făcut-o?
     Jeff ezită exact cât trebuia înainte de a răspunde: 
     - Să fac ce? Nu am nicio legătură cu povestea asta. Doar părea a fi fost Adam, nu?
     Jeanette nu cedă în faţa cuvintelor fiului ei. 
     - Jeff, de ce îmi faci tu asta mie? întrebă cu voce tremurătoare. 
     - Of, zău, mami, se tângui Jeff. Cum să-ţi fac eu aşa ceva? Ce crezi că ţi-am făcut? Că m-am îmbrăcat cu hainele lui Adam şi m-am postat în faţa vreunei camere video? 
     - Eu cred că exact asta ai făcut, Jeff, interveni Chett înainte ca Jeanette să poată răspunde. Ştim cu toţii că eşti maestru în tehnica spargerii de programe. Iar acum ai să ne spui în detaliu cum ai reuşit să introduci înregistrarea video pe cablul nostru de acasă.
      Jeff adoptă o atitudine războinică. 
     - Şi dacă tac? se răţoi el. Dacă nu ştiu nimic? 
     - Dar ştii, replică Chet. Şi acum, de vreme ce mi-ai răspuns la întrebare cu o întrebare, o să-ţi răspund prin a-ţi comunica intenţiile mele precise. O să mergi acasă, Jeff. O să fii scos din şcoală acum. Nu după-amiază, nu mâine. Chiar acum. Mergi acasă şi stai acolo, complet izolat, până te hotărăşti să ne explici cum ai făcut toate astea. 
     - Offf, Isuse, tată. Dar nu-i drept! N-am făcut nimic! 
     Chet se ridică, brusc, în picioare. 
     - Bine, Jeff, ajunge! Haidem. 
     Băiatul deschise gura să spună ceva, dar Chet îl reduse la tăcere cu un gest şi continuă: 
     - Şi nu vreau să aud despre ameninţări deşarte cu sinuciderea. Pe chestia asta ai rănit-o ieri pe maică-ta, dar nu îţi merge şi cu mine. Eu te cunosc, Jeff. Tu nu eşti ca Adam. El ţinea totul pentru el şi niciodată n-a simţit că înseamnă ceva pentru altul. Tu eşti opusul lui. Crezi că ai lumea la degetul tău mic şi că toţi sunt înnebuniţi după tine. Ei bine, în acest moment eu nu sunt deloc nebun după tine. Ai priceput? 
     Faţa lui Jeff se schimonosi de ură. Le întoarse spatele părinţilor, şi-l privi pe Engersol. I se adresă: 
     - O să-i laşi să-mi facă una ca asta? O să le dai voie să mă scoată aşa, ca pe un nimic, din şcoală? 
     Engersol dădu, neajutorat, din umeri: 
     - Sunt părinţii tăi, Jeff. Au dreptul să te ia acasă. Ar fi trebuit să te gândesti la asta îninte de a face şmecheria de azi noapte. Îmi pare rău, rosti el şi se ridică în picioare. Cred că îţi va face bine să te duci acasă şi să meditezi o vreme la ceea ce ai făcut. Şi să meditezi, de asemenea, la ce ai de gând să faci în viitor. 
     Jeff rămase o clipă nemişcat. Faţa îi era încă răvăşită de mânie. Se răsuci pe călcâie, dar, înainte de asta, îi făcu cu ochiul doctorului. 
      Era un gest pe care Jeanette şi Chet n-aveau cum să-l vadă, dar pe care Engersol îl înţelese de minune. 
     Jeff avea să-şi joace rolul. 

     Imediat ce familia Aldrich plecă, Engersol o conduse pe Hildie în biroul ei. După asta, luă ascensorul din holul mare până la etajul patru, intră în apartamentul lui şi apăsă imediat pe clapa ascunsă în bibliotecă. Intră în liftul special, trase biblioteca după el şi coborî în laborator. Odată ajuns acolo, inspecta monitoarele care afişau starea creierelor din bazine şi se opri o clipă pentru a admira acele minunate organe.
     În perfecţiunea lor păreau de-a dreptul artificiale, încreţiturile de pe cei doi lobi se răsuceau unele peste altele şi determinau creşterea înzecită în volum a creierelor faţă de cazul în care ele nu ar fi existat. 
     Păreau amândouă că se măresc, că-şi extind aria, o dată ce scăpaseră din constrângerea ţestelor în care locuiseră. 
      Engersol văzu cum creierul lui Adam, care era mai mare decât cel al fetiţei, crescuse peste noapte. Verifică factorul de amplasament în bazin şi văzu că nu se înşelase, deşi această mărire nu era chiar atât de semnificativă, aşa cum sperase el. Şi totuşi creierul lui Adam se extindea rapid, aşa cum începuse şi creierul fetei. 
     Ce avea să se întâmple dacă organele continuau să se mărească? Avea să le crească şi nivelul de inteligenţă?
     Şi ce avea să se întâmple cu personalităţile incluse în ele? Vor fi ele afectate? 
     Dar cum se putea să nu fie afectate, date fiind circumstanţele în care trăiau acum? Încearcă să-ţi imaginezi cum ar fi să trăieşti fără un corp, să exişti în lume numai ca intelect pur, eliberat pentru totdeauna de inconvenientul zilnic de a târî după tine o carcasă. 
     Aproape că îşi dorea, într-un fel, ca şi el să se afle într-unui din bazine, să termine o dată cu toate agasările din partea celorlalţi, care îl distrăgeau de la munca lui în fiecare zi. Dar în acest moment era imposibil. Nu îndrăznea să rişte aşa ceva până ce nu îşi va termina observaţiile făcute asupra celor două creiere ce se aflau acolo şi asupra celorlalte care li se vor alătura în curând şi până ce nu avea să înţeleagă exact cum funcţionau ele în mediul artificial în care se aflau. 
     În definitiv, creierele acestea puteau încă să moară. Chiar aşa, exista o mare probabilitate s-o ucidă chiar în această după amiază pe Amy Carlson. 
      Se gândise la fată toată noaptea. Reuşise să adoarmă abia în zori şi, după două ore de somn, când se trezise în plină strălucire a soarelui de dimineaţă, avea răspunsul în minte.
     Era posibil ca, până acum, ea să se fi calmat. Era unul dintre cei mai inteligenţi copii care păşiseră vreodată pragul academiei. Cu siguranţă, înţelesese până acum că nu-şi putea îmbunătăţi situaţia. Şi nici el nu putea să i-o facă mai bună, şi nici altcineva. 
     Una era să îndepărtezi un creier viu dintr-o ţeastă şi să-l păstrezi în viaţă într-o soluţie hrănitoare. 
     Alta era să-l pui la loc în corpul gazdă, deoarece acest corp murise în clipa scoaterii creierului. 
     Amy descoperise toate astea, probabil, până acum, şi îşi acceptase condiţia. Alegerea pe care o avea de făcut era simplă, fie să coopereze cu el, fie să moară. 
     Din nefericire pentru ea, el hotărâse că Amy trebuie oricum să moară; găsise o cale de a ocoli sabotajul plănuit de ea.Trebuia doar s-o adoarmă. 
     Cu toate astea e necesar, mai întâi, să discute cu Adam Aldrich. 
     Tastă instrucţiunile pentru activarea sistemului de sonorizare. 
     Pe ecran apăru un mesaj: 
     SISTEMUL DE SUNET DEJA ACTIVAT 
     Engersol se încruntă. Era sigur că azi noapte închisese sunetul. El şi Hildie discutaseră despre lucruri care nu trebuiau auzite de Adam şi Amy. 
     Acum însă era activat. 
      De când era aşa? 
     - Adam, rosti el cu voce coborâtă, încărcată de supărarea pe care o resimţea faţă de băiat. Vreau să vorbesc cu tine.
     În aceeaşi clipă, pe monitorul de deasupra bazinului lui Adam apăru imaginea băiatului. Făcuse ochii mari şi avea o expresie de îngrijorare pe faţă. 
     - Aţi descoperit totul, nu-i aşa? întrebă el. Tati v-a povestit ce am făcut. 
     - Da. Şi dacă Jeff n-ar fi făcut pe vinovatul, ai fi putut pune întregul proiect în pericol. Pricepi? 
     - D... da, murmură Adam. Sunteţi cu adevărat supărat pe mine? 
     - Sigur că sunt, replică Engersol. Ţi-ai băgat fratele în bucluc şi ai fi putut să ne bagi pe toţi într-o mare încurcătură. 
     Pe monitor, obrajii băiatului tremurară.
     - N-am vrut să-l... începu el, dar Engersol nu-l lăsă să termine. 
     - Am nevoie de Jeff aici, Adam. Am nevoie de el pentru proiect şi el vrea să facă parte din el. Aştept de la tine să nu mai faci nimic ca să-l pui în pericol. Ai înţeles? 
     Pe ecran, imaginea lui Adam încuviinţă. 
     - Da. 
     - Bănuiesc că vei avea în curând veşti de la el, continuă doctorul. Vreau să execuţi întocmai toate ordinele lui. 
     - Dar dacă... Începu să protesteze Adam, dar Engersol nu-l lăsă nici de data asta să termine. 
     - Am făcut cumva o greşeală, Adam? S-o iau cumva de la capăt? Sunt convins că Jeff e mai mult decât doritor de a-ţi lua locul în proiect. 
     Adam tăcu o clipă, cât digeră cuvintele directorului. Apoi vorbi din nou, cu voce tremurătoare:
     - O să fac tot ce-mi cere Jeff. Atâta vreme cât nu face rău nimănui. 
     - Bun, aprobă, satisfăcut, Engersol. Sunt sigur că Jeff nu vrea să provoace nimănui vreo neplăcere, cum nu vrem nici noi, de altfel. Pur şi simplu, vrea să ia şi el parte la proiect. Ne-am înţeles?
      Pe ecran, imaginea puştiului încuviinţă, tăcută. 
     - Atunci e foarte bine, continuă Engersol. Te poţi întoarce la ceea ce făceai.
     Imaginea lui Adam se stinse. Doctorul îşi îndreptă atenţia spre celălalt monitor. 
     - Amy! rosti el poruncitor. Mă auzi? 
     Pe encefalograma fetei apăru instantaneu un plus. În ciuda eforturilor sale, el vedea reacţiile ei pe afişajele grafice ale diferitelor unde cerebrale aproape la fel de clar ca şi cum i-ar fi văzut chipul. Pe ecran însă nu apăru nimic. 
     Engersol bănui că ea se preface că doarme. 
     - Ştiu că mă asculţi, Amy, şi cred că ştiu ce se petrece în mintea ta. Eşti furioasă. Şi cred că ai dreptul să fii. Poate că am greşit introducându-te în proiect. Dar acest lucru a fost înfăptuit deja şi nici tu, nici eu nu mai putem schimba nimic. În plus, cred că ţi-ai dat seama că nu vei obţine nimic dacă vei distruge proiectul şi nici dacă vei încerca să povesteşti cuiva despre el. Nu înţelegi? Nimeni nu te va crede. Chiar dacă o va face cineva şi va veni să te caute, tu vei fi dispărută de mult. Şi tu şi Adam veţi fi morţi şi aici nu va rămâne decât computerul Croydenpe care îl folosesc în cercetările mele asupra inteligenţei artificiale, cărora li se face o bună reclamă. Laboratorul va fi inspectat şi nu se vor găsi decât două creiere de cimpanzeu care vă vor lua locul. Cu asta treaba va fi gata. Fişierele vor fi reîncărcate şi cercetările vor continua. 
     Ca atare, poţi lua şi tu parte la ele sau poţi rămâne tăcută şi morocănoasă. 
     Vocea i se înăspri. 
     - Mie nu-mi plac copiii morocănoşi, Amy. Înţelegi? 
     Fata nu scoase nicio vorbă. Difuzoarele din tavan rămaseră tăcute, iar monitorul de deasupra bazinului ei rămase orb. Engersol aşteptă câteva minute. Era convins că ea auzise totul, după cum era la fel de sigur că tot ea activase sistemul de sunet după ce el îl închisese noaptea trecută. 
     Într-un târziu se hotărî.
     Se duse în camera alăturată, descuie dulapul cu narcotice şi luă de acolo o fiolă cu pentotal de sodiu. Se întoarse în laborator, ataşă fiola sistemului artificial de circulaţie a sângelui şi răsuci puţin o valvă. 
     Drogul va penetra creierul fetei în doze atât de mici încât nici măcar nu îşi va da seama ce se întâmplă cu ea decât când va fi prea târziu. 
     Camera fu umplută însă instantaneu de sunetul vocii ei. 
    - Închide-l! 
     Engersol îngheţă. De unde ştia deja? Narcoticul nu-i atinsese creierul încă. 
     Ca şi cum ar fi ştiut la ce se gândea el, Amy vorbi din nou: 
     - Îmi supraveghez toate sistemele de întreţinere, doctore Engersol. Ştiu ce faci. Îmi adaugi pentotal la sursa mea de sânge. Închide valva! 
     Engersol se dete câţiva paşi înapoi şi se holbă la monitorul de deasupra bazinului ei. Amy era acum acolo, cu ochii mânioşi şi cu buzele strânse.
     - Ţi-am promis-o, Amy. Nu poţi face nimic. Am decis să te adorm. 
     - Să nu îndrăzneşti! Sunt ocupată şi n-am chef să mă deranjezi. Nu-mi placi şi nu mai vreau să vorbesc cu tine! Dacă nu îndepărtezi drogul n-o să-ţi distrug numai proiectul, ci o să fac totul praf!
     Engersol ezită. Să facă totul praf? Ce tot spunea ea acolo?
      Ea vorbi din nou, ca şi cum şi-ar fi dat încă o dată seama la ce se gândea el: 
     - Pot să fac şi asta. Pot intra în orice computer, de oriunde ar fi el. Şi dacă pot pătrunde în ele, pot face cu ele ce-mi place. N-o să rănesc pe nimeni dacă mă laşi în pace. 
     Engersol începu să raţioneze cu febrilitate. Ce avea ea de gând? Şi ce putea să facă înainte ca drogul să-şi facă efectul şi s-o adoarmă?
      Îşi dădu seama că habar n-avea.
      Şi nici n-avea chef să afle. 
     Dacă era adevărat că putea pătrunde în orice computer - şi realiză acum că era, indubitabil, adevărat, dată fiind complexitatea sistemelor de comunicaţii Croyden - stricăciunile pe care le putea produce erau incalculabile. 
    Răsuci valva la loc şi scoase fiola din sistemul circulatoriu. 
    - Merci, rosti Amy, analizând de îndată schimbarea din compoziţia sângelui. Zău că nu vreau să fac rău nimănui. Tot ce vreau e să mă laşi în pace. 
     - Dar de ce, Amy? se plânse Engersol. Ce-ţi trece prin minte?
      Imaginea de pe ecran zâmbi enigmatic. 
     - Lucrez la un proiect, zise ea. Un proiect al meu propriu. 
     Difuzoarele muriră. Imaginea fetei dispăru şi ea. 

                                               25.

                Jeff nu-şi aducea aminte când îi venise această idee pentru prima oară. Poate de dimineaţă, când părinţii l-au luat din academie, direct din biroul directorului Engersol, fără a-i da măcar şansa de a se înapoia în cameră pentru a-şi lua cu el câteva obiecte. 
     A fost ca şi cum ar mai fi fost încă un copil de ţâţă.
     Aşa îl trataseră; ca pe un bebeluş care a vărsat paharul cu lapte şi trebuie să fie acum pedepsit prin punere la colţ.
     Pe drumul spre casă nu scosese nicio vorbă şi nici măcar nu ascultase ce perora taică-său. Auzise acelaşi discurs şi în biroul doctorului Engersol.
      "O să stai acasă şi o să meditezi la ceea ce ai făcut până te hotărăşti să ne explici cum ai făcut-o şi cine te-a ajutat". 
     Cine îl ajutase?! Cât de cretini erau!? Nimeni nu-l ajutase, pentru că nu făcuse nimic. Şi chiar dacă ar fi făcut el acea farsă, n-ar fi avut nevoie de niciun ajutor. Nu-i trebuia decât un computer bun şi el ştia foarte bine care ar fi fost acela. 
     Dar taică-său nu va crede niciodată că a fost, într-adevăr, Adam cel de pe bandă - sau, cel puţin, imaginea creată de Adam însuşi -, aşa că se găsea în încurcătură. 
     Scăpa dacă mărturisea adevărul. 
     Dar nu putea face asta fără a distruge proiectul. 
     Ce porcărie! 
     De ce nu se dusese el primul? De ce îl alesese pe Adam? Dar cunoştea deja răspunsul. Adam n-ar fi ştiut să-şi ţină gura închisă. La primul geamăt al maică-si, el ar fi vărsat totul. Aşa că ei trei: el, doctorul Engersol şi Adam, deciseseră împreună ca Adam să plece primul. Atunci Jeff se simţise uşurat. La urma urmei, dacă treaba n-ar fi mers? Dacă creierul i-ar fi murit în timpul transplantului? Sigur, ştia că nu se va întâmpla aşa, pentru că văzuse creierele cimpanzeilor în bazinele în care le plasase doctorul Engersol. 
     Acelea supravieţuiau încă după şase luni. 
    Supravieţuiau şi erau sănătoase. 
     - E timpul să începem lucrul cu un creier uman, le spusese doctorul Engersol în ziua aceea în care le prezentase laboratorul secret îngropat sub casă. Merge de minune - creierele cimpanzeilor lucrează şi primesc informaţii de la Croyden. Singura problemă e aceea că maimuţele nu sunt suficient de inteligente ca să-şi dea seama de unde le sosesc informaţiile şice pot face cu ele. În plus, sunt, cu siguranţă, prea puţin inteligente pentru a interacţiona cucomputerul. 
     Ochii lui îi fixaseră. 
     - Avem nevoie de o minte deosebită. Un creier care să fie capabil să înţeleagă importanţa acestui proiect şi care să se adapteze la o nouă formă de stimulare. Acela care va fi selectat pentru a fi primul om care să interacţioneze cu un computer va trebui să aibă capacitatea de a interpreta datele într-un mod cu totul nou, pe care nici eu nu-l înţeleg încă pe deplin. 
     Continuase să peroreze, descriind noua lume în care acel creier se va aventura. Era un univers de cunoştinţe nelimitate şi de posibilităţi nemărginite. Pe măsură ce asculta, imaginaţia lui Jeff se aprindea din ce în ce mai mult. Îşi dăduse imediat seama de facilităţile deschise de acest proiect. Nemaifiind îngrădit de carcasa corpului, mintea ar fi devenit liberă pentru a exploratotul. Totul şi orice. 
      Doctorul Engersol le vorbise aproape o oră. Îi captivase cu totul, descriindu-le lumea în care avea să pătrundă mintea omenească. 
     - Va fi un nivel complet schimbat al existenţei, le spusese el. 
      Emoţia din voce le indusese şi lor o stare de o extremă excitaţie. 
     - Dar prima persoană care va intra în proiect trebuie să fie foarte specială. Ea va fi pionierul ce va explora un loc în care nimeni n-a mai fost înainte. Cel căruia îi va reveni această onoare va marca o cotitură în istoria omenirii. Amândoi fraţii Aldrich fuseseră vrăjiţi de vorbele lui. 
     Când Engersol le comunicase că unul dintre ei putea fi acel pionier, se uitaseră unul la altul.
      Jeff gândise cu febrilitate. 
     Dacă treaba avea să meargă, avea să devină cel mai faimos om din lume. 
     Dar dacă nu va reuşi, atunci avea să moară. 
     - Adam ar trebui să fie acela, rosti el, mascându-şi cu grijă îndoiala ce-l cuprinsese. El e mai deştept ca mine. 
     Avusese atunci un moment de inspiraţie genială. 
     - În afară de asta, continuase, zâmbind, numele lui e Adam. N-ar fi frumos ca primul om din noua lume să se numească Adam? 
     Nici Adam nu fusese prea sigur pe el. Oscilase între emoţie şi frică. 
     De-a lungul săptămânilor care au urmat, sarcina lui Jeff fusese de a-şi convinge fratele. Petrecea ore întregi noaptea discutând cu el, fluturându-i prin faţa ochilor perspectivele magice ale noului univers. 
     - D... dar dacă nu merge? întrebase Adam într-o noapte, după ce îşi adunase laolaltă tot curajul pentru ai mărturisi fratelui său cele mai negre presimţiri ale sale. Dacă o să mor?
      Ăsta fusese momentul pe care îl aşteptase Jeff. 
     - Dar dacă o să meargă? contraatacase el. Aici nu eşti fericit. Cu excepţia mea, nu ai niciun prieten şi-ţi petreci tot timpul în faţa computerului tău. După ce o să fii în interiorul lui, o să ajungi celebru. Aşa cum stau lucrurile acum, toată lumea îmi acordă mie mai multă atenţie decât ţie. După aceea însă, tu o să fii cel îndrăgit de toţi. Pe mine mă vor uita. 
     Aşa cum se întâmplase pe tot parcursul vieţii lor, Adam sfârşise prin a fi de acord cu Jeff. 
     Acum proiectul funcţiona.
      Numai că Adam nu fusese capabil să reziste în faţa tentaţiei de a-i comunica mamei lor că era încă în viaţă. 
     Şi pentru ce? Nu prea părea că l-au crezut! Mă rog, mama lui fusese pe punctul de a o face, până ce taică-său a luat poziţie. Aşa că acum Jeff fusese scos de la şcoală şi era pe drum spre casă, şi totul fusese din vina lui Adam! 
     Cum avea să se descurce fără a da la iveală toată tărăşenia?
      Această întrebare născuse ideea.
     Fusese ca un licăr la început, până pe la mijlocul după-amiezii când taică-său l-a sunat acasă a cincea oară numai pentru a se asigura că era încă acolo. Privirea i-a căzut pe calendarul pe care maică-sa îl ţinea în permanenţă în bucătărie, lângă telefon. 
     Aveau o întâlnire a două zi de dimineaţă.
     "Tenis", scria acolo. Cu familia Brody, la ora şase. 
     Privise în gol în timp ce taică-său vorbea. Îşi adusese aminte încă o dată de circumstanţele debarcării lui din şcoală. Când, într-un târziu, Chett rămăsese fără suflu, Jeff îl întrebase: 
     - Ce zici de mâine dimineaţă? Pot să vin şi eu cu voi la tenis? 
     Se lăsaseră câteva momente de tăcere la celălalt capăt al firului, după care vocea tatălui său revenise, furioasă, tare şi limpede: 
     - A merge la Stratford pentru a juca tenis pe o arenă particulară nu mi se pare că se potriveşte cu pierderea de privilegii! 
     - Isuse, tati, am întrebat şi eu aşa..., protestase Jeff. 
     Când taică-său închise în sfârşit, ideea pe care o avusese înainte prinse contur. Se duse până în sufragerie şi dădu drumul la computerul Macintosh. 
     Se conectă peste un minut cu Adam. Degetele îi zburau pe claviatură când tastă comenzile sale pentru fratele lui. 
     - De ce? întrebă Adam. Ce vrei să faci? 
     - E o glumă, tastă Jeff. Vreau să le joc o farsă mamei şi tatei. 
     - E periculos, îl avertiză Adam. Ai putea să-i răneşti. 
     - N-o să-i rănesc. Vreau numai să-i sperii.
      Adam nu răspunse, aşa că Jeff tipări un alt mesaj: 
     DACĂ NU FACI CE-ŢI CER, O SĂ-I SPUN DOCTORULUI E. 
     Trecură alte câteva secunde şi Jeff se întrebă ce se întâmplase. Decisese Adam să nu-l ia înseamă? Sau nu se hotăra? Când fu pe punctul de a tasta o altă întrebare, imprimanta de lângă computer clincăni discret. 
     Câteva secunde mai târziu, din ea ieşi o coală de hârtie, ce fu imediat urmată de alte două.
      Jeff le smulse de acolo, le studie şi tastă o nouă întrebare: 
     DE UNDE LE-AI OBŢINUT?
     O clipă mai târziu apăru şi răspunsul: 
     DINTR-UN COMPUTER DIN WEST VIRGINIA. ACOLO SE EXECUTĂ PIESA. 
     Jeff tastă din nou: 
     POT FACE CE VREAU? 
     Răspunsul apăru instantaneu: 
     DA. DAR Al NEVOIE DE NIŞTE LUCRURI.
     Imprimanta clincăni din nou. Câteva clipe mai târziu, apăru o nouă foaie de hârtie, pe care era imprimată o listă de piese. 
     Jeff stinse computerul, luă primele trei şi le duse în camera sa, unde le ascunse sub salteaua patului. 
     Ignorând interdicţia tatălui său, se duse apoi în oraş, unde se deschisese anul trecut o filială a reţelei de magazine "Radio Shack". 
      Nota de plată pentru piese se ridică la treizeci şi cinci de dolari. O plăti cu bancnota de cincizeci de dolari pe care o furase din caseta cu bani pentru situaţii neprevăzute, pe care maică-sa o ţinea ascunsă în lada din lemn de cedru de la piciorul patului ei. 
     Era o şansă extrem de mică ca ei să-i lipsească aceşti bani diseară.
     Iar mâine dimineaţă nu va mai avea nicio importantă.

     Josh MacCallum luă masa de seară de unul singur. Salută din cap pe toată lumea care i se adresă, dar nu invită pe nimeni să i se alăture şi nici nu acceptă propunerea lui Brad Hinshawde a veni cu tava lui la o masă la care mâncau deja alţi doi copii.
     În seara asta nu voia să vorbească cu nimeni. Nu mai dorea să răspundă la întrebările despre cum se simţise când găsise cadavrul fetei şi nici să asculte sporovăielile celorlalţi despre modul în care Steve Conners ar fi putut s-o ucidă.
     În aceasta seară dorea să rămână singur pentru că încercase toată ziua să descopere ce avea defăcut. 
     Nu reuşise să se concentreze nici măcar la ore. Indiferent de cât de mult încercase să se concentreze, nu se putea gândi decât la ce i se întâmplase prietenei lui cu o zi în urmă. 
     Şi la ce i se întâmplase azi-noapte, când îşi pusese casca de iluzionare a realităţii şi când îi apăruse în faţă, pe neaşteptate, Adam Aldrich.
     Fusese contrariat de acest eveniment toată ziua şi încercase să se decidă dacă să-l considere ca pe un fapt real sau drept o şmecherie informaţională, ca pe un fel de program care era atât decomplex, încât putea răspunde la orice ar fi zis el. 
     Dar dacă acest program era atât de bun încât el chiar a crezut că-l vede şi vorbeşte cu Adam, atunci era un program inteligent, nu-i aşa? Era un model de inteligenţă artificială. Şi totuşi doctorul Engersol le spusese că nu există aşa ceva şi nu va exista niciodată. În afară de asta, dacă ceea ce văzuse el era un program, cum se putea explica ceea ce s-a întâmplat la sfârşit, când auzise vocea prietenei lui strigând după ajutor?
      Apoi veniseră domnul şi doamna Aldrich de dimineaţă şi-l luaseră pe Jeff acasă. Josh realizase imediat că plecarea lui Jeff avea legătură cu Adam. Când Hildie îl dusese pe Jeff în biroul directorului, Josh fusese sigur că ştia ce se întâmplase. 
    Probabil doamna Aldrich primise vreun alt mesaj de la Adam şi-l învinovăţiseră pentru el peJeff. 
     Aşa că acum nu mai putea discuta nici cu Jeff despre confuzia din creierul lui. 
     Nimic nu avea sens şi i se părea că, cu cât se gândeşte mai mult, cu atât îi sporeşte debandada din minte.
     Singurul lucru care conferea o logică la toate era să accepte că fuseseră reale toate cele văzute azi-noapte. Asta însemna că undeva, în apropiere, Adam şi Amy trăiau. Creierele lor funcţionau încă, deşi corpurile le erau moarte. 
     Dar unde? Unde era acel computer despre care Adam spunea că se află în interiorul lui?
      Şi ce i se va întâmpla lui dacă îl va descoperi? Orice avea loc acolo era un secret bine păzit, de vreme ce ei voiau ca toată lumea să creadă că Adam şi Amy muriseră! Iar dacă ar fi prins în timpul cercetărilor lui de revelare a acestui secret... 
     Poate era mai bine s-o sune pe maică-sa şi să-i pună că dorea să se întoarcă acasă. 
     Însă ea o să-l întrebe ce motive are. 
     Ce-ar zice dacă i-ar comunica că Adam şi Amy nu erau cu totul morţi, ci o parte a lor era ascunsă undeva, într-un computer? 
     O să spună că el a înnebunit şi-l va trimite la un psihiatru.
    În afară de asta, nu prea dorea cu adevărat să se întoarcă în Eden şi să trebuiască să asiste la cursuri plictisitoare alături de copii care nu-l plăceau. În plus, voia, desigur, să afle ce se întâmplase cu Amy. Dacă îi făcuseră ceva, trebuia să descopere cine era persoana şi să-l facăpe acel cineva să regrete. 
      Îşi termină masa, luă tava plină cu farfurii murdare şi o duse la ghişeul de debarasare dintre sufragerie şi bucătărie. 
     Ochii săi fugiră către uşa de la pivniţă şi tremură din tot corpul când îşi aminti ce păţise acolo jos cu două nopţi în urmă.
      Îşi aminti şi începu să se întrebe. 
     Revăzu cu ochii minţii masa de beton care părea că seamănă cu un puţ de ascensor şi auzi încă o dată sunetul liftului, care păruse a trece drept pe lângă el şi continuase în jos.
     Sub casă? 
     Oare acolo se aflau acum Adam şi Amy?
     Dar cum putea să afle? Şi dacă era ceva acolo, vreun laborator ascuns, cum putea ajunge până la el? 
     Începu să facă speculaţii în acest sens. 
     Simţi un fior pe şira spinării când se gândi că trebuia să se ducă încă o dată în acel labirint de camere întunecate care se aflau sub picioarele lui. 
     Reveria îi fu întreruptă de o voce care îl paraliza. 
     Hildie Kramer. 
     Se forţă să-şi controleze panica pe care o simţi instantaneu şi se întoarse. 
     - Josh?
     Ochii ei păreau că vor să-l ţintuiască de perete.
     - Ce s-a întâmplat? Nu te simţi bine?
     Băiatul se simţi ca înghesuit într-un colţ. Oare îl observase pe când el privea fix uşa de la subsol? Ştia oare la ce se gândea? 
     - M-am gândit la Amy. Asta-i tot. Mâncam întotdeauna alături de ea, şi... 
     Vocea i se frânse într-un suspin pe jumătate forţat. 
     - Mi-e dor de ea, asta-i tot, încheie el. 
     Privirea pătrunzătoare a femeii se înmuie. 
    - Ştiu, ştiu, rosti ea, punându-şi o mână pe umărul lui. Tuturor ne e dor de ea. Însă câteodată se întâmplă lucruri groaznice şi trebuie să învăţăm să le supravieţuim. Trebuie să continuăm a trăi, indiferent cât de greu ni s-ar părea.
     Făcu o pauză. Josh trebui să se înţepenească pentru a rezista tentaţiei de a se feri de atingerea mâinii ei. 
    - Vrei să-ţi deschizi sufletul? întrebă ea. Putem merge în biroul meu.
      Josh negă din cap.
     - O să-mi treacă. În plus, am o groază de teme de făcut.
      Spre uşurarea lui, Hildie îşi retrase mâna de pe umărul lui. 
     - Mă rog, dacă ai nevoie de mine, ştii unde să mă găseşti. 
     Josh se strecură pe lângă ea şi se grăbi să plece din sufragerie. Când o luă pe scări în sus, se opri. Auzi sunetul familiar al ascensorului din hol. 
     Urmări cabina care se ridica încet pe ghidajele sale către etajele superioare. 
     Când dispăru, Josh fixă cu privirea locul din care plecase. 
     Podeaua puţului era solidă şi liftul nu putea coborî mai jos. 
     Sau, cel puţin, acest ascensor nu putea coborî mai jos. 
     Dar dacă exista şi un al doilea?
     Începu din nou să urce scările, gândindu-se la această variantă.

     Era aproape de miezul nopţii. Jeff scoase cele trei coli de hârtie de sub saltea, se furişă afară din camera lui şi ascultă la uşa dormitorului părinţilor săi, până ce fu sigur că aceştia dorm profund, după care coborî tăcut pe scări până la parterul întunecat al locuinţei. Ajunse în sufragerie, porni computerul, activă modemul, tastă un număr de telefon urmat de un cod de securitate şi, o clipă mai tîrziu, fu în contact direct cu computerul Croyden din laboratorul lui George Engersol. 
     O SĂ FIU GATA ÎN CINCISPREZECE MINUTE, ADAM 
    Răspunsul apăru imediat: 
     SUNT AICI 
     Jeff trecu fără zgomot prin bucătărie şi intră în garaj. După ce închise uşa în spatele lui aprinse lumina. Ridică capota maşinii, studie primul desen trimis de Adam şi găsi locul cutiei care conţinea componentele electronice ale automobilului. Trase de clapetele de plastic care închideau capacul, studie al doilea desen, apoi se folosi de şurubelniţă pentru a slăbi papuciide la unul din circuite, îl scoase din lăcaşul său şi închise cutia la loc. Lăsă capota să cadă şi încremeni când auzi sunetul făcut de încuietoarea automată, dar se relaxă imediat deoarece din casă nu parveni niciun zgomot. 
     Luă plăcuţa cu el, se întoarse în sufragerie şi studie cel de-al treilea desen, care era o schemă a circuitului scos. 
     Băgă mâna în buzunarul de la halatul de baie pe care-l purta, scoase cablul cumpărat în acea după amiază şi-l introduse într-o mufă din spatele computerului. 
     Studie încă o dată schema şi o compară cu circuitul care se odihnea pe birou, lângă tastatura computerului. 
     Ataşă cu atenţie mufa de la capătul cablului la conectorii de pe plăcuţă, după care tastă un mesaj pe tastatură: 
     SUNT GATA PENTRU PROGRAM
     O secundă mai târziu, ecranul se şterse şi pe el apăru un program complex. Jeff îl studie cu atenţie până când ajunse la secţiunea care îl interesa. 
     Şterse două linii de instrucţiuni şi le înlocui cu alte două noi linii. 
     Apăsă pe tasta "Enter" şi pe o fereastră a ecranului apăru: 
     REPROGRAMAŢI CIP-? (N) Y. 
     Jeff apăsă pe Y, apoi pe "Enter". O clipă, se gândi că nu se întâmplase nimic, dar în fereastra ecranului apăru un alt mesaj: 
     REPROGRAMAREA VERIFICATĂ
     Detaşă cablul din ambele mufe, îl băgă la loc în uzunar, apoi stinse computerul fără a-şi lua rămas un de la Adam. 
     Se grăbi să se întoarcă în garaj, reinstală plăcuţa în cutia cu circuite electronice şi închise definitiv capota. Cele trei foi de hârtie se alăturară cablului, în buzunar. 
      Stinse luminile din garaj, se strecură înapoi în casă şi începu să urce scările când auzi o mişcare sus.
      Zgomote de paşi. 
     O clipă, îşi pierdu capul, dar îşi reveni rapid. Se duse tiptil pînă la bucătărie, aprinse luminile, deschise frigiderul şi scoase în grabă o casoletă cu maioneză, o bucată de brânză şi muştar. 
     Câteva secunde mai târziu, în uşa bucătăriei apăru Chet. Jeff îşi prepara deja un sandviş. Privi peste umăr şi se sili să-şi schimonosească buzele într-un zâmbet vinovat. 
     - M-ai prins! rosti el. O să-i spui mamei că mi-am făcut un sandviş pe furiş sau vrei şi tu unul?
      Chet ezită, apoi îi întoarse zâmbetul. 
     - Fă-mi şi mie unul. Dacă o să fim prinşi, o să ne primim pedeapsa ca nişte bărbaţi, rosti el.
     Scoase o cutie cu lapte din frigider, turnă lichid în două pahare şi se aşeză la masă. 
     - N-ai putut să dormi? întrebă Chet. 
     Jeff îşi clătină capul. 
     - Îhî, bolborosi el. 
     - Poate că o să-ţi fie mai uşor să adormi dacă pui cărţile pe masă ca să te uşurezi. Nu spun că n-a fost o porcărie ceea ce ai făcut, dar nici nu-i un capăt de ţară. Nu trebuie decât să recunoştişi să-mi spui cine te-a ajutat şi cu asta basta. 
     - Mda, rosti Jeff cu vocea dispreţuitoare. Şi o să continuu să fiu consemnat pentru tot restul vieţii şi n-o să mă pot întoarce la academie, nu? 
     - N-are rost să discutăm asta până ce nu mărturiseşti ce ai făcut. 
     - Şi dacă n-o fac? îl provocă Jeff. Dacă nu-ţi spun? 
    - Atunci cred că o să rămâi închis în casă, replică Chet pe un ton amabil. 
     Refuza să trădeze mânia pe care o simţea cum se urcă în el datorită insolenţei fiului său. 
     - Să ştii însă că nu o să mă las înduplecat, Jeff. Poţi să-mi spui acum, sau mâine, sau săptămâna viitoare. Dar ai să-mi spui!
     Jeff apucă sandvişul. 
     - Iar eu mă gândeam cu un minut în urmă că poate nu mai eşti atât de supărat pe mine, făcu el aparent amărât. Sandvişul tău e pe frigider. Eu o să-l iau pe al meu la mine în cameră.
     Chet fu, involuntar, pe punctul de a sări de pe scaun. Simţise nevoia să-l înşface pe Jeff de ceafă şi să-l scuture bine, până ce el avea să-şi ceară scuze pentru ceea ce-i făcuse maică-si, să-şi ceară scuze pentru felul în care vorbea cu el şi pentru întreaga atitudine pe care o afişase în ultima vreme. 
     Dar n-o făcu. În schimb, se gândi la Jeanette. În această noapte, pentru prima oară de la moartea lui Adam, ea adormise împăcată cu ea însăşi. Dacă îl va zgâlţâi pe Jeff acum, n-ar face decât s-o trezească şi s-o lipsească de aceste câteva ore de linişte sufletească. 
     Îşi păstră cumpătul, muşcă din sandviş, încercă să mestece şi scuipă îmbucătura în coşul de gunoi. Aruncă şi restul sandvişului.
    Stinse luminile şi o porni pe scări. Se gândi că uneori meseria de tată e cea mai dificilă din lume. Şi totuşi îl iubea pe Jeff, în ciuda comportamentului său. O să treacă şi prin asta. Lucrurile aveau să ia din nou o întorsătură bună. 
     În final, vor sfârşi prin a se apropia iarăşi unul de celălalt. 

     În camera sa, Josh privi fişierul de pe ecranul computerului. Nu înţelegea ce însemna el şi nici la ce slujea. 
     Dar ştia de unde provenea.
      Încercase toată seara să dea de vreo urmă a lor. 
     N-avusese deloc succes până în urmă cu câteva minute. Atunci îi venise o idee şi se decisese să încerce să pătrundă în computerul familiei Aldrich. 
     Găsise numărul în agenda din biroul lui Jeff. Când încercase să sune, linia era ocupată.
      Asta însemna că cineva din casă folosea deja modemul. 
     Jeff?
      Josh se pusese pe treabă, pătrunzând direct în computerul de la centrala telefonică. Un minut mai târziu, reuşise să intre pe linia de modem a familiei Aldrich. 
     Dădu peste fişierul care era acum afişat pe ecranul său. 
     Câteva linii, care arătau că Jeff şi Adam comunicau unul cu altul în legătură cu un program.
      Văzu apoi o masă de linii care îi părură lui Josh a fi o adunătură fără sens.
     În final, văzu încă o linie: 
     REPROGRAMAREA VERIFICATĂ
      Reprogramarea cui? Ce însemna asta?
     Închise computerul. Cuvintele îi rămaseră agăţate în minte. 
     "Reprogramare verificată". 
      În bezna nopţii, cuvintele aveau ceva ameninţător în ele. 
     Ameninţător şi periculos.

                                       26.

               - E aproape cinci şi jumătate, anunţă Chet. Sorbi ultima gură de cafea şi puse ceaşca în chiuvetă. 
     - Dacă vrem să ajungem la ei la ora şase, trebuie s-o luăm din loc. 
     - Poate ar fi mai bine s-o sun pe Frieda şi să anulez, sugeră Jeanette. Nu prea vreau să-l las pe Jeff de capul lui. Când se va trezi... 
     - O să-l lăsăm toată ziua singur, îi reaminti Chet. Iar dacă nu plecăm, nu vom face decât să-i permitem să ne manipuleze încă o dată. În afară de asta, Curt şi Frieda pleacă spre Londra după-amiază. Îţi aminteşti că asta a fost toată poanta meciului din această dimineaţă? L-am planificat acum o lună, un meci de drum bun, în care vrem să câştigăm. 
     - Ştiu, oftă Jeanette. Numai că... 
     - Mergem! declară Chet fără a lăsa loc vreunui comentariu. 
     Jeanette îşi dădu seama că el avea dreptate - aşteptase tot atât de mult ca şi el această dimineaţă. Li se păruse amândurora că era o idee minunată să te scoli în zori, să mergi până în Stratford şi să joci un set înainte de a pleca la lucru. Aranjaseră chiar ca acesta să devină un obicei după ce Curt şi Frieda se vor întoarce din călătorie. 
     - O cale excelentă de a lupta cu vârsta! spusese Curt, la care Chet replicase, cinic, că era o cale la fel de bună pentru a face un atac de cord înainte de micul dejun. 
     - Bine... Lasă-mă, cel puţin, să-l trezesc şi să-mi iau la revedere, îl rugă Jeanette pe Chet.
      Chet ezită o clipă, după care se decise să-i povestească ce se întâmplase peste noapte. Pe măsură ce asculta, Jeanette se făcu tot mai palidă şi începu să-şi muşte buza de jos. 
    - Dacă vrei să-ţi distrugă buna dispoziţie din această dimineaţă cu atitudinea lui, atunci nu te pot opri, încheie el. În locul tău, însă, l-aş lăsa să doarmă. Până ne vom întoarce o să se trezească, iar eu o să fiu suficient de vlăguit ca să nu-mi sară ţandăra imediat ce va deveni din nou obraznic. 
     "Asta e o greşeală", gândi Jeanette cu o intuiţie bruscă. "N-ar trebui să mergem la Stratford. Ar trebui să rămânem aici ca să discutăm cu Jeff, indiferent cît de dureros ar fi".
      Însă expresia feţei lui Chet îi spuse limpede că o confruntare cu Jeff acum ar fi îngrozitor de dură. Asta o ajută să se hotărască. 
     - Să mergem, atunci! fu ea de acord, forţându-se să zâmbească, deşi avea sentimentul clar că dimineaţa era deja ratată pentru ea.
     Luară rachetele de tenis şi un set de mingi, apoi se duseră în garaj, înghesuiră lucrurile pe bancheta din spate a maşinii şi plecară. 
    Nici unul nu-l văzu pe Jeff cum îi observă din spatele ferestrei sale de la etajul doi, cu un zâmbet drăcesc în colţul buzelor.
     Cinci minute mai târziu, soţii Aldrich lăsară Barrington-ul în urmă. O luară pe autostradă şi Chet începu să apese pe accelerator. Soarele era pe punctul de a răsări din spatele dealurilor de la estul şoselei, iar ceaţa de dimineaţă se retrăsese deja, lăsând norii de pe cer să strălucească galben portocalii în lumina zorilor. Admirând panorama oceanului, Jeanette începu să se simtă mai bine. 
     - În definitiv, poate că ai avut dreptate, rosti ea, oftând şi aşezându-se mai confortabil pe scaun. Poate că tocmai de asta aveam amândoi nevoie. 
     Chet întinse mâna dreaptă şi o mângâie uşor. Apăsă mai tare pe accelerator şi îşi răsuci o idee capul spre panorama Pacificului. 
     - Într-o dimineaţă ca asta nimic nu poate fi mai frumos, nu?
     Acul vitezometrului continuă să crească încet. Depăşi 90 de kilometri pe oră şi Chet reduse apăsarea pe pedală, pentru că urmau o serie de curbe strânse, pe care şoseaua le făcea de-a lungul coastei învolburate dintre Barrington şi Stratford. 
     În loc să încetinească, maşina acceleră. 
     Chet simţi un fior în faţa comportării ciudate a maşinii, dar crezu că ştia ce se întâmplase. 
     Controlul automat de croazieră. Probabil că l-a lăsat deschis şi a apăsat accidental pe butonul de pornire a lui. 
     Însă când apăsă pe frâne pentru a scoate din funcţiune controlul automat de viteză şi începu să încetinească autovehiculul, îşi dădu seama că el nu funcţiona. 
     Principial, oricând doreai să opreşti şi apăsai pe frână, sistemul era automat anulat. O altă cale era de a tăia alimentarea motorului. 
     Piciorul drept apăsă pedala de frână mai tare. În loc să se facă simţit impulsul care demonstra că acel control automat fusese dezangajat şi că motorul, ca şi frânele, lucrau pentru încetinirea vitezei, el simţi cum motorul se luptă cu frâna. 
     Jeanette îl privi îngrijorată şi-l întrebă: 
     - Nu mergem un pic prea repede? 
     Chet nu răspunse. Apăsă mai puternic pe pedală. Maşina începu să încetinească, iar el simţi o uşurare. 
     - Cred că s-a înţepenit acceleraţia, murmură. Probabil că s-a slăbit vreo legătură. N-o să-mi ia mai mult de un minut s-o aranjez dacă am în portbagaj o pereche de cleşti sau o cheie franceză.
     - Oh, Doamne, gemu Jeanette. Numai de o notă de plată pentru reparaţii nu aveam acum nevoie! 
     - N-o să fie nici o notă, replică Chet. 
     Piciorul apăsa pedala tot mai mult, căci motorul continua să nu asculte de frâne. 
    - Dacă e de vină o legătură, atunci nu va fi nicio problemă. 
     Brusc, îşi dădu seama că problema era mult mai serioasă. Frânele începură să se încălzească şi, ca atare, să alunece, aşa că maşina reîncepu să accelereze.
       La jumătate de milă în faţa lor era prima curbă şi drumul începea să şerpuiască printre stânci. 
     - Iubitule, încetineşte! se sperie Jeanette. Nu poţi... 
     - Încerc! exclamă Chet. Dar frânele se încălzesc şi trebuie să le mai dau drumul.
     Relaxă pedala şi maşina ţâşni înainte cu motorul zumzăind parcă fericit că fusese eliberat din strânsoare.
     Chet privi înspăimântat cum viteza automobilului trece de 110, apoi de 120 de kilometri pe oră. 
     - Încetineşte, Chet! strigă Jeanette, stând încordată în scaun şi holbându-se prin parbriz la curba strânsă spre stânga care se afla acum la numai o sută de metri în faţă. 
     Chet îşi înfipse piciorul în pedală. Maşina începu din nou să încetinească, dar, în câteva secunde, frânele se reîncălziră şi el simţi cum ele încep să cedeze. 
     O clipă, acul vitezometrului coborî sub 120, dar începu să crească la loc. 
     Înnebunit, Chet apăsă pe ambreiaj. Când acesta nu răspunse la comandă, încercă să taie alimentarea motorului. 
     Cheia refuză să se răsucească în broasca de contact. Maşina părea scăpată de sub orice control. 
     Abordară prima curbă cu 135 de kilometri pe oră. Pumnii lui Chet se făcuseră albi datorită încleştării cu care mânuia volanul. Cauciucurile scrâşniră, dar drumul era taluzat în această curbă, aşa că roţile nu cedară. La cincizeci de metri mai departe drumul o lua la dreapta şi apoi, dacă îşi amintea bine, intra în prima curbă în ac de păr, răsucindu-se cu 180 de grade pentru a evita peretele de nord al unei crevase adânci din faleză. 
     Maşina supravieţui şi celei de-a doua curbe, însă auziră amândoi un zgomot ascuţit, când aripa din spate se frecă de zidul de protecţie din piatră care fusese singurul obstacol protector pentru a nu fi proiectaţi de forţa centrifugă în ocean. 
     - Opreşte! ţipă Jeanette. Pentru numele lui Dumnezeu, fă ceva! 
     Chet redresă maşina, dar aceasta era complet scăpată de sub control şi continuă să accelereze pe măsură ce se apropia de curba periculoasă şi de podeţul îngust care mărginea golul despicăturii în punctul cel mai periculos. 
     - N-o să reuşim! strigă el. Lasă-ţi capul în jos!
      Când ajunseră la curbă aveau aproape 150 kilometri la oră. Chet răsuci de volan până la capăt,dar nu putu împedica nimic. 
     Botul maşinii se înscrise pe podeţ, dar, în aceeaşi clipă, roţile din spate alunecară şi limuzina ieşi de sub control. 
     Partea dreaptă a automobilului se izbi de capătul parapetului de beton al podeţului. Uşa din dreptul Jeanettei se curbă în interior, smulgând instantaneu prinzătoarea centurii de siguranţă a femeii. 
     Jeanette fu aruncată în poala lui Chet. Maşina continuă să se răsucească. Partea din spate părăsi drumul şi autovehiculul începu să oscileze pe marginea podeţului. O clipă mai târziu, se rostogoli peste margine şi pluti câteva secunde în aer pînă ce se zdrobi de stâncile de dedesubt. 
     Luă, instantaneu, foc. Dar Chet şi Jeanette erau deja morţi. 
     Deasupra epavei se formă imediat un nor de fum.Un minut mai târziu, dinspre nord se apropie agale de locul dezastrului un camion. Şoferul zări fuiorul de fum care răsărea de dedesubtul podului. 
    - Isuse! îngăimă el.
      Imobiliză autovehiculul şi se dădu jos pentru a căuta supravieţuitori. Văzu despre ce era vorba şi se întoarse la bord. Apucă microfonul staţiei sale de emisie recepţie şi începu să raporteze:
     - Cineva a căzut de pe podul de deasupra Barringtonului. Arată ca şi cum tocmai s-ar fi întâmplat. Maşina e în fundul prăpastiei şi arde ca naiba. 

      Când începură ştirile de dimineaţă, în apartamentul lui Hildie Kramer sună telefonul. Apucă receptorul şi tăie sonorul televizorului. 
     - Doamna Kramer? întrebă o voce masculină. 
     - Da. 
     Simţi o furnicătură de-a lungul sirii spinării. Vocea grea a interlocutorului o avertiza că avea să primească veşti proaste. 
     - Aici e sergentul Dover de la departamentul poliţiei din Barrington. 
     Hildie simţi că-i bate mai tare inima. 
     - L-aţi găsit pe Steve Conners? întrebă ea.
      Îşi compuse deja o voce plină de compătimire ca reacţie la aflarea veştii morţii lui.
     - Aş fi vrut eu, răspunse Dover. V-am sunat în legătură cu băiatul care i-a găsit maşina. 
     Hildie gândi cu repeziciune. Josh se comportase cam ciudat cu o noapte în urmă. Oare se strecurase afară din casă pe timpul nopţii? Dar cu ce scop? El nu ştia nimic despre cele ce se petreceau în laboratorul secret. 
     - Josh MacCallum? întrebă ea, mirată. 
     - Nu, celălalt. Jeff Aldrich. 
     - Aha, rosti ea, ca şi cum n-ar fi fost surprinsă, deşi simţi instantaneu un ghimpe în inimă. Ce se mai întâmplase? Le spusese Jeff adevărul părinţilor săi? 
     - Mă aflu acum chiar în casa băiatului, continuă Dover. Mă tem că a avut loc un accident şi băiatul a rămas singur. M-a rugat să vă sun. 
     - Un accident? repetă Hildie. Ce fel de accident? 
     - Mă tem că ai lui au încurcat-o. Maşina lor a căzut de pe podul de la nord de oraş. S-a întâmplat cam cu patruzeci şi cinci de minute în urmă. 
     - Oh, Doamne! îngăimă Hildie. Chet şi Jeanette? Au păţit ceva? 
     - Da, doamnă, răspunse Dover. De asta v-am sunat. Nici unul dintre ei nu mai e în viaţă. 
     Hildie se sprijini de măsuţa telefonului. După câteva minute, reuşi să îngaime cu voce tremurătoare câteva vorbe: 
     - Vin imediat acolo! Spuneţi-i lui Jeff că vin. 
     Nu aşteptă replica poliţistului. Închise telefonul, îşi trecu degetele prin păr şi plecă în grabă spre parcare.

     Josh stătea încă în pat, complet treaz. Dormise prost în acea noapte; se trezise mereu, cu gândul la ciudatul fişier pe care-l văzuse pe computerul lui şi la semnificaţia acestuia. La un moment dat, avusese chiar un vis despre computere, în care el se întorsese în bizara lume pe care o văzuse pe ecranul căştii de iluzionare a realităţii. 
     Numai că în vis nu folosea niciun program de computer. Era chiar el în interiorul computerului. 
     Nu era deloc aşa cum îi povestise Adam. Acea lume minunată care-l aştepta pe el ca s-o exploreze nu exista. 
     Nu era decât un imens labirint care se răsucea în jurul lui, un şir nesfîrşit de coridoare care nu duceau nicăieri. Îl cuprinsese panica şi o luase la fugă prin labirint, învârtindu-se mereu în cerc.
    Era o capcană din care nu exista scăpare. 
     Încercase să ţipe, dar nu-şi găsise vocea. Tocmai acel efort violent de a încerca să spargă tăcerea îl trezea de fiecare dată, asudat şi tremurând. 
     Visul se repetă de câte ori readormea şi mereu era mai înspăimântător. 
     Când se deşteptase ultima oară, soarele de dimineaţă pătrundea deja prin fereastra deschisă. 
     Atunci se decisese să rămână treaz. Se întinsese după o carte şi începuse să citească.
     Auzi un zgomot de maşină. Se uită la ceas şi văzu că era numai şase şi ceva. Coborî, curios, din pat şi se duse la fereastră. Ajunse la timp pentru a o vedea pe Hildie Kramer cum dispare prin porţile academiei lavolanul automobilului ei. 
     Oare unde plecase? Şi pentru cât timp? 
     Josh se uită din nou la ceas. Încă o jumătate de oră nimeni din reşedinţă nu se va mişca din pat. Iar dacă Hildie nu era înăuntru...
      Se hotărî. Acum era momentul să coboare în subsol şi să încerce să descopere poziţia celui de-al doilea ascensor. 
     Dar dacă îl va prinde cineva? Ce era cu lumea care lucra la bucătărie? Nici măcar nu ştia la ce oră veneau ei la lucru. 
     Se îmbrăcă în grabă. Îi veni o idee. Scoase valiza de sub pat şi o luă cu el când părăsi camera.
     Dacă îl va opri cineva, va spune simplu că se duce să o pună în magazie. 
    Coridorul era tăcut, ca şi cum era plină noapte. O luă de-a lungul lui până la scări pe care le coborî câte două o dată până la parter. 
     Acesta era şi el pustiu. 
     Se strecură prin sufragerie, apoi se opri să asculte lângă uşa bucătăriei. Auzi un murmur de voci şi simţi aroma cafelei care se furişa prin uşa batantă întredeschisă. 
    Deschise în tăcere uşa de la subsol, aprinse lumina şi păşi pe platforma din capul scărilor. 
     Trase uşa după el şi respiră uşurat. Până acum nu-l descoperise nimeni.
     Coborî scările, cărând valiza după el. Ştiind că afară e ziuă şi venind aici pentru a doua oară, subsolul nu i se mai părea acum atât de monstruos. Aşeză valiza la piciorul scării şi o luă către locul unde descoperise puţul de beton. Ajunse imediat lângă el şi descoperi un alt comutator. Îl apăsă şi zona din jurul lui fu inundată de lumina strălucitoare a patru becuri cu incandescenţă. 
     Dădu ocol puţului şi-l examină cu atenţie. Primele trei laturi cercetate se dovediră a nu fi nimic altceva decât feţe ale lui. Pe alocuri, căzuseră bucăţi din tencuială, pentru că cimentul era vechi, dar cam asta era tot. 
     Pe cea de-a patra latură găsi ceva ce nu observase data trecută. Din podea răsărea o ţeavă de plastic cu diametrul de aproximativ zece centimetri. Ţeava o lua în sus, lipită de peretele puţului şi era întreruptă la jumătatea drumului de o cutie cu capacul prins în şuruburi la fiecare colţ al ei. De acolo, conducta continua în sus şi dispărea prin tavanul subsolului, cu excepţia unei ramuri care făcea unghi drept, o lua pe sub tavan şi se pierdea în întuneric. 
     Josh înălţă capul şi studie ţeava. Ştia că plasticul nu fusese încă inventat când se construise casa. Oricum, conducta nu părea veche. Studie apoi zona din podea de unde răsărea ea şi văzu că şi cimentul din jur arăta de parcă ar fi fost pus de curând. 
     Putea oare această ţeavă să conţină cablurile de energie ale ascensorului? Puţin probabil. 
     Se îndreptă apoi spre scări şi căută în dulapurile cu scule din pivniţă până ce găsi o trusă. 
     Deschise capacul şi apucă o şurubelniţă. Se întoarse la ţeavă şi deşurubă capacul cutiei de pe traseul ei.
    Înăuntru se vedeau cabluri. 
    Dar nu erau tipul de cablu gros care era folosit pentru alimentarea cu energie a unui lift. 
     Erau cabluri de computer.
    Josh le recunoscu de îndată. Erau acolo cel puţin douăsprezece, făcute pachet, atât de strâns încât Josh nu putu să le numere pe toate. Şi toate mergeau deasupra şi coborau dedesubtul pivniţei. 
    Încă nu ştia unde era maşinăria care acţiona ascensorul. Înşurubă capacul la loc şi-şi făcu în minte un plan al clădirii. Acoperişul cupolei de la etajul patru era plat, deci nu părea posibil ca motorul să fie adăpostit acolo.
    Dar dacă cablurile care acţionau cabina în sus şi în jos erau montate pe ghidaje prin pereţi? În subsol era o groază de spaţiu pentru un motor electric. 
    Se învârti pe lângă puţ, urmărind cu privirea ramura singuratică a conductei de cabluri. Aceasta dispărea într-un perete de cărămizi prefabricate, cam la cinci metri mai încolo. 
    Cărămizile arătau mult mai noi decât betonul podelei şi erau penetrate de o uşă. 
    Josh o porni către ea. 

     Hildie parcă în faţa casei familiei Aldrich. Pe aleea din faţă staţiona o maşină de patrulare a poliţiei. Coborî din automobil şi un ofiţer deschise uşa casei înainte ca ea să apese pe butonul soneriei. 
     - Doamna Kramer? Eu sunt sergentul Dover. Băiatul e în bucătărie. 
    Indică direcţia cu capul. 
     - Pe acolo. 
    Hildie traversă livingul şi se opri la uşa bucătăriei. Jeff stătea la masă, îmbrăcat în pijama, peste care îşi pusese halatul de baie. Se uită la ea şi Hildie observă că ochii lui erau uscaţi. Era palid, dar nu vărsase nicio lacrimă. 
     - N-am ştiut pe cine să sun, se scuză el. N-am nicio rudă primprejur. 
     Hildie se duse lângă el şi se aplecă greoi pentru a-l îmbrăţişa. 
     - Îmi pare rău, rosti ea. Îmi pare aşa de rău!
     Jeff o privi în ochi. 
    - Pot să mă întorc la şcoală acum? 
     Hildie simţi că i se taie răsuflarea. Îl privi din nou. Încet, începu să înţeleagă. 
     Fără lacrimi. 
    Avea vocea calmă. 
     Nu-i păsa. 
     Amândoi părinţii lui erau morţi şi lui nu-i păsa. 
     Hildie gândi rapid. Oare observase şi poliţistul? Sau el presupusese că Jeff e şocat şi încă nu pătrunsese adevărul celor întâmplate? 
     - N... nu ştiu, spuse ea. Lasă-mă să vorbesc cu sergentul... 
         Vocea i se stinse când nu-şi aduse aminte de numele poliţistului. 
     - Dover, îi aminti Jeff. Se numeşte Dover. 
     Hildie se îndreptă din şale şi porni spre living, unde ofiţerul vorbea cu cineva la telefon. Îi făcu semn să aştepte, scurtă convorbirea şi închise. 
     - Cum se simte? întrebă el. 
     Hildie clătină din cap. 
     - Nu prea bine. Nu-s sigură că şi-a dat seama încă ce s-a întâmplat. Vrea însă să ştie dacă îl pot duce la academie. 
     Dover îşi împreună sprâncenele a mirare. Hildie continuă, grăbindu-se să speculeze momentul de confuzie din mintea lui: 
     - Cred că, mai degrabă, vrea să plece de acasă. Date fiind cele întâmplate, e greu pentru el să mai stea aici. 
     - Cred că ar trebui să-i informăm rudele..., începu Dover. 
     Hildie încuviinţă imediat. 
     - Pot să am eu grijă de asta. Avem toate dosarele la academie şi atât Jeanette cât şi Chet lucrează - au lucrat - la universitate. O să fac, desigur, cum spuneţi dumneavoastră, dar...
      Lăsă deliberat cuvintele în suspensie pentru că voia ca decizia finală să vină din partea lui. 
     Dover reflectă o clipă şi se hotărî. Îi fusese şi aşa destul de greu să vină până aici şi să-i comunice unui puşti de doisprezece ani că ai lui muriseră. Când era vorba de copii, Dover nu ştia niciodată ce să facă. În jumătatea de oră cât stătuse acolo, nu fusese capabil să-i spună nimic băiatului. Măcar această femeie ştia cum să se poarte cu copiii şi îl cunoştea pe Jeff. 
     - Dacă puteţi face asta, atunci probabil că le va veni mai uşor celor din familie, fu el de acord. Ar fi de mare ajutor dacă are vreo bunică sau altă rudă. Dacă n-are, putem să-i sunăm pe cei de la asistenţa socială ca să-i găsească un loc unde să locuiască. 
     - Nu cred că e necesar, îi comunică Hildie. Cred că, fie Chet fie Jeanette au rude în oraş şi o să le contactez în dimineaţa asta. Mă îndoiesc că asistenţa socială se va implica în acest caz. 
     - Trebuie să vedem ce are de zis familia, replică Dover ca să scape de obligaţie. Mă tem însă că trebuie să vă cer actele. Nu că n-aş crede că sunteţi cine spuneţi că sunteţi, dar... 
     - Nu-i nicio problemă.
     Scotoci într-o geantă largă pe care o lăsase pe un scaun şi scoase documentele ei de identitate. 
     Dover examină superficial permisul ei de conducere şi legitimaţia de servici. 
     - Vă pot suna la acelaşi număr pe care l-am folosit mai devreme? întrebă el. 
     - Sau prin centrala universităţii, răspunse Hildie. Ziua mă puteţi prinde mai uşor pe această cale. Celălalt număr e de la apartamentul meu din academie. Sunt administratoarea acestei instituţii. 
     Cinci minute mai târziu, ea şi Jeff se îndreptau, cu maşina, spre academie. Păstrară o bucată de drum tăcerea. Hildie fu cea care vorbi prima: 
     - Îmi pare rău pentru părinţii tăi, Jeff. Ştiu cât îţi va fi de greu. 
     O clipă nu fu sigură că o auzise, însă el se întoarse spre ea. 
     - Doctorul Engersol o să trebuiască să mă lase acum să mă duc lângă Adam. Dacă poliţia află ce am făcut o să vină şi o să mă aresteze, nu? 
     Ţinând strâns volanul, Hildie nu răspunse. 

     Josh deschise uşa şi aprinse lumina. Îşi dădu seama instantaneu că găsise ceea ce căuta. 
     Prinse de podea cu bolţuri se aflau două motoare mari, fiecare dintre ele fiind angrenate de o roată de transmisie. 
     Unul din motoare era vechi. Carcasa lui era înnegrită de unsoare şi inelele sale de cupru erau perfect vizibile prin grila ştanţată, de ventilare. 
     Cel de-al doilea părea cu mult mai nou. Cu toate astea, Josh văzu urma clară a unui motor geamăn cu cel vechi. 
     Oare cedase unul din cele vechi? Şi dacă da, de ce nu fuseseră înlocuite amândouă? 
     Examină rolele de transmisie. Amândouă susţineau cabluri mai groase decât degetul mare al lui Josh.
     În jurul butucului de la rola ataşată motorului mai vârstnic, cablul era înfăşurat numai de câteva ori. 
     Aceeaşi situaţie era valabilă şi pentru cealaltă roată, numai că rola în sine era mult mai voluminoasă. 
     Josh urmări cu privirea traseul cablurilor. Ele părăseau rolele, treceau pe sub doi scripeţi înţepeniţi în podeaua de beton, traversau podeaua şi se înfăşurau pe altă pereche de scripeţi. 
     De acolo cablurile se îndreptau drept în sus şi dispăreau prin două locaşuri gemene, care păreau că traversează pereţii clădirii.
     Şi le imagină urcând prin pereţi până la altă pereche de scripeţi, care le făceau să se întoarcă în subsol. Aceşti ultimi doi scripeţi trebuiau să fie poziţionaţi drept deasupra puţurilor de ascensor. 
     Josh descifră repede ce motor acţiona fiecare ascensor. 
     Motorul mai vechi, ataşat rolei mai înguste, făcea să urce şi să coboare cabina pe care o vedea în fiecare zi şi care se afla acum la parter. 
     Deci motorul mai nou acţiona liftul secret. Dar şi rola acestuia era aproape goală ceea ce însemna că şi cabina lui se afla jos. 
     Dar cu cît mai jos faţă de cealaltă?
     Inspectă cu privirea pereţii încăperii şi zări regulatoarele celor două ascensoare.
     Unul dintre ele părea că se află acolo de când fusese construită casa. 
     Celălalt însă era la fel de nou ca şi motorul. Din carcasa sa neagră, de metal, ieşea tubul de plastic care fusese deviat de la traseul conductei mari cu cabluri, zărită de Josh mai înainte. 
     Deci liftul secret era controlat de un computer, iar celălalt opera încă după sistemul de acţionare în vigoare pe vremea construirii casei. 
     Dintr-o dată, se auzi un "clanc!" foarte sonor. Josh sări, speriat, de lângă regulatoare. O clipă se înfricoşă teribil când se gândi că fusese prins în subsol. Panica cedă însă imediat când realiză că nu auzise nimic altceva decât zgomotul pornirii unuia dintre ascensoare. 
     Se răsuci pe călcîie şi văzu cum se învîrteşte încet rola mai îngustă. Josh îşi ţinu respiraţia şi numără instinctiv secundele cât ea continuă să se rotească. După treizeci de secunde, rola se umplu cu cablu şi motorul se opri cu zgomot.
     Josh rămase pironit locului. Peste câteva momente, se trezi la viaţă celălalt motor. Cea de-a doua rolă începu şi ea să se răsucească, mult mai rapid şi extrem de silenţios. Josh numără secundele din nou. 
     De această dată, trecură numai douăzeci de secunde până ce motorul se opri, dar Josh fu convins că rola se învârtise cu o viteză de cel puţin două ori mai mare decât cealaltă. Peste încă cinci secunde, ascensorul îşi începu o nouă cursă. 
     Josh îşi dădu seama că cineva luase ascensorul vechi până la etajul patru, îl apelase pe cel ascuns şi îl luase pe acesta în jos până la o destinaţie obscură. 
     Hildie?
     Oare se întorsese? De cât timp stătea el ascuns în pivniţă? Nu ştia. Dar dacă fusese ea, ar fi fost bine să se întoarcă sus acum, cât timp ea se mai afla încă acolo, dedesubt. Stinse luminile şi se grăbi spre piciorul scării. Mintea sa elaborase deja un plan pentru ce avea de făcut pe post de următor pas. 
     Dacă liftul secret era comandat de un computer aflat undeva, la mare adâncime sub reşedinţă, trebuia să existe o cale de acces la acesta! Şi dacă o va găsi...
     Se căţără pe scări în sus, stinse ultimele lumini, împinse uşa pentru a ieşi de acolo şi fu pe punctul de a răsturna tava cuiva care căra hrană din bucătărie în sufragerie. 
     - Isuse! exclamă acest cineva. 
     Josh îl privi pe băiatul pe care-l lovise cu uşa. Era unul dintre studenţii universităţii, care lucra cu program parţial în bucătăria academiei şi care se uita mânios la el. 
     - Ce dracu faci, puştiule? 
     - E... eu îmi puneam valiza în magazie, murmură Josh. 
     Celălalt dădu ochii peste cap. 
    - Mă rog, ai grijă, da? 
     Trecu pe lângă Josh, continuându-şi drumul spre sufragerie. Josh îl urmă şi-şi croi drum prin mulţimea de copii care erau de acum adunaţi în jurul bufetului. Se duse în holul mare. Când ajunse la prima treaptă a scării, de sus apăru, clătinându-se, Brad Hinshaw. 
     - Josh! Te-am căutat peste tot! 
     - Am fost să-mi duc valiza, începu Josh, dar celălalt i-o reteză. 
    - S-a întors Jeff! îţi vine a crede? O singură noapte şi deja s-a întors! 
     - Jeff? repetă Josh. 
     Îi reveni brusc în memorie mesajul ciudat pe care îl văzuse pe computer în noaptea ce trecuse. 
     - Mda! Tocmai l-am văzut când intra cu Hildie! 
     - Şi unde sunt? îngăimă Josh. 
      Brad indică, cu degetul, în sus. 
     - În apartamentul doctorului E. I-am văzut în lift acum vreo două minute! Hai cu mine - luăm o masă şi-i păstrăm un loc şi lui. Abia aştept să aflu cum i-a păcălit de această dată pe ai lui să-l lase să se întoarcă. 
     Dar Josh nu-l mai asculta. Ştia că Jeff şi Hildie nu se mai aflau în apartamentul de sus. Erau acum, undeva, sub imobil. 
     De ce?
      Se răsuci şi începu să urce scările către etajul doi.
     Către camera sa şi către computerul său.

                                                  27.

                    Jeff se holbă la imaginea fratelui său pe monitorul de deasupra bazinului. 
     Bizar! 
     Îi era greu să-şi creadă ochilor. Adam încă trăia, trăia cu adevărat. Şi arăta chiar mai bine decât crezuse. Putea să vadă, să audă şi să vorbească, toate astea făcându-le prin complexul de circuite electronice din giganticul computer Croyden de alături. 
     Putea să vadă chiar şi furia din privirea lui, la fel de clar ca şi cum pe ecran ar fi fost chiar Adam în carne si oase. 
     - Dar n-am vrut ca mami şi tati să moară, rosti Jeff pe acelaşi ton mânios pe care îl avusese şi Adam când îl acuzase de asasinarea părinţilor lor. Ţi-am spus doar că am vrut numai să-isperii! 
     - Nu mă minţi, Jeff, îl avertiză Adam. 
      Vocea lui era rece şi avea o duritate pe care Jeff nu o mai întâlnise niciodată înainte. 
     - N-ar fi trebuit să te ajut, continuă el. Dar ai spus... 
     - Şi ce voiai să fac? izbucni Jeff, cu ferocitate. Să-i las să mă pună la secret? Totul ar fi fost minunat dacă ţi-ai fi păstrat închisă gura aia mare a ta. Dar nu! Tu trebuia să vorbeşti cu mami! 
     - Pur şi simplu n-am vrut să fie tristă! contraatacă Adam. 
     Pe ecran ochii lui aruncau fulgere de mânie. 
     - A fost mama mea! Am iubit-o! 
      Engersol urmărea, fascinat, întreaga dispută. Era ca şi cum creierul lui Adam se mai afla încă în corpul lui. Emoţiile sale, reacţiile sale, toate erau perfecte! Chiar şi expresiile faciale se schimbau permanent, în funcţie de cuvintele fratelui său. Emoţiile apăreau în interiorul lui şi erau traduse instantaneu pe afişajul grafic al monitorului. 
     O animaţie adevărată, în cea mai completă formă a ei; o imagine pe care băiatul o utiliza pentru a reflecta starea fiinţei sale emoţionale. 
     Adam folosea simultan o parte a minţii pentru a crea imaginea de pe ecran, alte părţi pentru a expedia impulsurile electronice pe care computerul le convertea în vorbire şi restul pentru a gândi şi a reacţiona.
     Adam beneficia şi de vedere. Se folosea de oricare dintre cele patru camere de luat vederi montate în colţurile încăperii, pentru a prelua imaginile convertite de computerul Croyden în informaţii binare, şi a le interpreta în propria sa minte la fel de clar şi de precis ca şi cum ochii săi erau încă intacţi.
     "Incredibil!", se minună Engersol. Cele mai importante două simţuri, auzul şi văzul, funcţionau încă perfect, în ciuda lipsei organelor externe de percepţie a lor.
     Doctorul era deja convins că avusese dreptate. De când fusese scos din craniu, creierul luiAdam începuse să dezvolte căi noi de utilizare a zonelor ce nu mai erau necesare pentru întreţinerea corpului.
     Părea că îşi reprogramase părţi ale sistemului nervos autonom, astfel ca funcţiile de văz şi auz să nu mai treacă prin nivelul conştient. Datele erau culese de la computerul Croyden, traduse în forma potrivită şi trimise pentru a stimula centrii auzului şi văzului de pe cortex. 
     Probabil că sunetele şi imaginile pe care le recepţiona el erau la fel de reale ca şi cum ar fi făcut-o direct. 
     Dar cum stăteau lucrurile cu Amy?
     În timp ce computerul continua să înregistreze orice reacţie a creierului lui Adam, pe măsură ce acesta oscila între durere şi furie în cearta cu fratele lui, atenţia lui Engersol se îndreptă spre oscilografele ataşate creierului fetei. 
     Era şi acolo activitate, putea s-o vadă pe afişajele grafice ale undelor emise de cortexul ei. De ieri, ea refuzase total să-i mai răspundă, deşi el era convins că era conştientă de faptul că voia să comunice cu ea. Trebuia să decidă ce avea de făcut.
      Adam îi confirmase că ea fabricase viruşi informaţionali ce puteau fi activaţi în eventualitatea că echipamentul care-i supraveghea activitatea creierului detecta ceva ieşit din comun. Dacă încerca să umble la creierul ei sau să-l deconecteze de la sistem, viruşii aveau să atace computerul Croyden. 
     Adam găsise deja sute de exemplare, dar azi-noapte devenise evident că nu era capabil să-i găsească pe toţi. În vreme ce Amy îi putea planta oriunde, nu numai în Croyden, ci şi în orice computer din raza ei de acţiune, ceea ce însemna, practic, orice computer de mare capacitate de pe glob -, Adam trebuia să inspecteze pe rând fiecare director din fiecare maşină. 
     Sarcina aceasta era imposibil de dus la îndeplinire. Deja el rămăsese mult în urmă faţă de fată. 
     Amy trebuia oprită, numai că, până acum câteva ore, se părea că actul opririi activităţii ei n-ar face altceva decât să detoneze toţi aceşti viruşi, care ar detona, la rândul lor, alţi viruşi, până ce...
     Pe Engersol îl încercă un fior de groază când se gândi la perspectiva cedării tuturor computerelor din ţară sau a simplei contaminări simultane a lor. 
     Răspunsul la problemă îl găsise pe la ora două a dimineţii, când îşi dăduse seama că şi computerul Croyden putea fi păcălit. 
     Se putea fabrica o înregistrare cu răspunsurile creierului ei, care să imite funcţiile şi reacţiile normale. 
     O înregistrare care putea conţine o instrucţiune de repetare la nesfârşit, care să hrănească computerele cu date nepericuloase, şi cum Amy ar fi fost încă acolo şi creierul ei ar fi funcţionat normal. 
     Şi, în timp ce computerul va procesa aceste date, el va deconecta creierul ei de la sistemul de întreţinere şi-l va distruge. 
       După care Adam, ajutat de viteza fantastică a Croydenului, putea începe munca de detectare a băncilor de date contaminate de pretutindeni. Şi când se va termina şi asta, şi băiatul va confirma găsirea şi lichidarea tuturor viruşilor, Engersol va izola laboratorul şi va deconecta computerul Croyden - ca şi proiectul, de altfel - de la orice sursă externă de informaţii până ce va găsi o cale pentru păstrarea minţilor copiilor sub control. 
     Deşi nu-i explicase lui Hildie implicaţiile complete ale acţiunii fetei, el era conştient de ceea ce se întîmplase. 
     El deschisese cutia Pandorei şi conţinutul ei se vărsa în afară cu repeziciune.
     De dimineaţă, Adam îi comunicase: 
     - Dacă o putem opri să mai creeze noi viruşi, eu îi pot detecta în câteva ore. O dată ce aceştia vor fi dezactivaţi, restul nu mai contează. Pot să rămână acolo unde sunt, pentru că nu mai are cine să-i iniţializeze, în plus, pot folosi datele ei proprii pentru a-i găsi pe detonanţi. 
     - În regulă, rosti acum Engersol, ieşind din reverie. Nu mai putem face nimic pentru a schimba cursul evenimentelor ce au avut loc. Singura noastră opţiune e să continuăm de unde suntem acum şi cel mai important lucru e să intrăm în legătură cu Amy.
     - Poţi s-o faci? întrebă Hildie. 
     În ultimele cinsprezece minute ea nu rostise nicio vorbă. Ascultase în tăcere cum Jeff îi povestea fratelui său ce li se întâmplase părinţilor. Nu intervenise când el afirmase că n-avusese intenţia să-i ucidă, pentru că, la fel ca şi Engersol, şi ea simţea că importanţa proiectului depăşea cu mult necesitatea ca Adam să înţeleagă exact cele întâmplate.
     Mai mult, dacă Adam putea fi convins că totul se întâmplase din vina lui, asta avea să le asigure cooperarea lui în orice acţiune ce va trebui întreprinsă pentru a o controla pe Amy Carlson. Necesitatea lui de a i se aproba acţiunile, dorinţa lui de-a dreptul patologică de a se conforma la tot ce i se cerea, fuseseră principalele motive pentru care îl selectaseră pentru participarea la proiect.
     Vina resimţită faţă de moartea părinţilor lui avea să se dovedească acel ultim stimul pentru ca el să execute orbeşte orice îi va cere Engersol. Chiar dacă asta însemna ca, în final, să moară şi el. 
     - Cred că o putem contacta pe Amy, replică Engersol. 
     Se aşeză în faţa tastaturii şi începu să dea instrucţiunile care aveau să trimită în sistem datele, prefabricate de el, referitoare la activitatea creierului fetiţei. 
     Monitorul de deasupra bazinului ei prinse, instantaneu, viaţă şi vocea lui Amy umplu camera. 
     - N-o să-ţi meargă, doctore Engersol!
     Rostise vorbele cu o siguranţă care-i făcu pe ceilalţi să privească imediat monitorul ei. 
    Părea că se uită, cu ochi mânioşi, direct spre doctor. 
     - Ştiu ce vrei să faci şi n-o să-ţi meargă, rosti ea, din nou. 
     Faţa doctorului se strâmbă într-un zâmbet lipsit de căldură. 
     - Si ce crezi tu că fac, Amy? 
     - Încerci să păcăleşti computerul. Dar n-o poţi face. Am studiat problema, doctore Engersol. Şi cred că un creier este exact ca o amprentă. Nu există două organe identice şi sunt atât de complicate încât nu pot niciodată repeta absolut la fel o secvenţă de răspunsuri măsurabile. Aşa că am întocmit un nou program, care compară mereu cele mai noi citiri ale datelor provenite de la creierul meu cu cele dinainte. Dacă descoperă o duplicare a acestor date, atunci acest program va presupune automat că mi-ai făcut ceva şi va începe activarea viruşilor. Mai întâi însă va porni distrugerea completă a acestui proiect. 
     Engersol privi îngheţat imaginea fetei cu părul roşcat. Faţa ei pistruiată nu-i dădea mai mult de zece ani, până ce el ajunse să se uite în ochii ei. Păreau că poartă în ei întreaga înţelepciune a omenirii. 
     - Nu te cred! rosti el aspru, deşi se simţea mult mai puţin sigur decât lăsaseră cuvintele lui săse înţeleagă. 
     Capul fetei se ridică puţin şi un zâmbet maliţios îi ridică colţurile gurii. 
     - Încearcă, dacă ţii aşa de mult. Programul e întocmit de aşa natură ca să-ţi lase treizeci de secunde pentru a te răzgândi. Însă nu cred că o să aştepţi atâta.
     Engersol simţi că-l cuprinde o furie rece. Era o cacealma! Era sigur de asta! 
     - Dacă nu mă răzgândesc o să mori, nu-i aşa? rosti el. 
     Amy ezită, după care încuviinţă. 
     - Da. Ca şi Adam, de altfel. Dar m-am gândit şi la asta şi nu cred că mai are vreo importanţă. N-aveai nici un drept să ne plantezi aici şi totuşi ai făcut-o. Şi te-am avertizat ce se va întâmpla dacă vei încerca să-mi faci rău, aşa că, dacă te decizi să mergi înainte, tu vei fi cel care ne va ucide pe amândoi, şi nu eu. 
     Engersol se uită furios la Hildie ai cărei ochi, ce reflectau mai multă ură chiar decât ai lui, o priveau pe Amy ca şi cum ar fi vrut s-o devoreze. 
     - Ei bine? o întrebă el. 
     Ea vorbi fără a-şi lua privirea de pe monitor: 
     - Spune adevărul? Computerul nu poate fi, într-adevăr, păcălit? 
     - Nu sunt sigur, răspunse, nervos, doctorul. Înclin să cred că se poate. Cred că ea blufează. 
     Hildie ezită o clipă apoi se decise. 
     - Fă-o! rosti ea. Nu ne putem permite ca tot acest proiect să devină sclavul unui copil supărat. 
     Engersol termină de dat instrucţiunile şi apăsă pe tasta care le permitea accesul în computer. 
     Câteva secunde nu se întîmplă nimic. Când fu pe punctul de a începe tastarea celorlalte instrucţiuni, care aveau să lichideze sistemul de întreţinere a creierului fetei, ecranul prinse, brusc, viaţă. Difuzoarele sistemului acustic începură să sune alarma. Pe tablourile de controlale ambelor bazine începură să clipească lumini roşii de avertizare, după care se activară buzerele pe măsură ce sistemele porniră să cadă, unul după altul. 
     - Ce e? ţipă, speriată, Hildie. Ce dracu' se întâmplă? 
     Engersol nu răspunse. Se afla deja cu degetele pe tastatură şi anula tot ce introduse în calculator. 
     - Ajută-mă, Adam! strigă el îngrozit. 
     Sunetele alarmei încetară. Luminile de avertizare se stinseră una câte una, pe măsură ce Adam începu să lucreze şi să repare stricăciunile făcute programelor ce controlau echipamentul.
      În mai puţin de un minut, totul se linişti. Engersol pălise. Cămaşa îi era îmbibată cu sudoarea ce-i ţâşnise prin toţi porii când văzuse cum începe să se ruineze în jurul lui toată munca depusă în ultimii zece ani. Îşi şterse transpiraţia de pe frunte cu mână tremurătoare. 
     Pe monitor, Amy zâmbea satisfăcută. 
     - Ai văzut? rosti ea. S-a întâmplat exact aşa cum am prezis, nu?
     Engersol încercă să înghită nodul care i se formase în gât şi care ameninţa să-l sufoce. 
     - Adam! tună el. Spune-mi unde eşti. E totul sub control? 
     - Verific încă, răspunse Adam. 
     Pe monitor imaginea sa era aceea a unui chip încremenit de pe urma concentrării cu care verifica programele atacate de virusul creat de Amy. 
     Înăuntrul lui era ca şi cum s-ar fi aflat chiar în interiorul computerului, examinând datele de pe suporţi, citindu-le la fel de uşor ca pe nişte cuvinte scrise pe hârtie. Se simţea parcă ar fi fost în mijlocul şuvoiului de informaţii. 
     În adâncul conştiinţei lui simţi o prezenţă străină. 
     Nu era Amy. 
     Se obişnuise cu mintea ei, cu prezenţa ei, ca o umbră care se mişca paralel cu el sau o lua înaintea lui. 
     Sesiză acum o altă prezenţă. 
     O adulmecă şi înţelese brusc cine era. 

     După numai cinci minute de operare la terminalul din camera lui, Josh înţelese că nu putea pătrunde în sistemul ce acţiona în subsol. Întâlnise, la sfîrşitul fiecărei comenzi de acces,acelaşi mesaj:
     INTRODUCEŢI CODUL DE SECURITATE 
      Se simţea ca şi cum cuvintele îşi băteau joc de el. Într-un tîrziu, renunţă. Părăsi, nemulţumit, camera şi o luă pe culoar spre scări. Când ajunse în capătul lor, auzi un mieunat şi privi în sus. 
     La două etaje deasupra lui, pe platforma scărilor, îl văzu pe Tabby. În ultimele două zile, pisoiul se vânturase pe la etajele superioare, mutându-se din cameră în cameră, căutându-şi parcă prietena dispărută. Josh îl lăsase ieri în propria lui cameră, dar animalul nu stătuse decât atâta cât îi fusese necesar să se convingă că Amy nu era acolo, după care se strecurase pe uşă afară şi îşi continuase inspecţia. 
     Acum stătea la etajul patru şi mieuna rugător. 
     Josh se opri şi observă pisica. Parcă sesizând interesul pentru el, Tabby mai mieună o dată şi dispăru.
     De unde se afla, Josh putea vedea partea de sus a uşii de la apartamentul directorului Engersol. Uşa era întredeschisă. 
     Nu cu mult. Era doar o crăpătură cât o idee.
     Inima începu să-i bată cu putere. Va îndrăzni să se urce până acolo? Dacă se va întoarce Hildie?
     Dar ar auzi, în acest caz, ascensorul şi ar avea suficient timp să iasă afară. Şi, poate, dacă era chiar în interiorul apartamentului directorului... 
      Se decise. Uitându-se în jurul lui pentru a vedea dacă îl observă cineva, se furişă până sus.
     Lângă uşă, Tabby se întoarse spre a se uita la el, apoi zgârie uşa cu lăbuţa, ca pentru a-i cere lui Josh s-o lase să intre. 
     - Ai dat de mirosul ei? întrebă Josh, cu voce joasă. Ai dat de mirosul ei înăuntru? 
     Cu inima bătându-i năvalnic, întinse mâna şi crăpă uşa mai tare. 
     Pisica se strecură înăuntru.
     O clipă mai tîrziu, Josh o urmări. Inspectă camera cu privirea şi ochii îi căzură imediat pe terminalul de computer ce se afla pe biroul de lângă fereastră. 
     Computerul doctorului Engersol. 
     Josh traversă repede încăperea, se aşeză în faţa terminalului şi începu să apese tastele. 
     De această dată, nu mai apăru nic o cerere de cod de acces.
      Începu să caute printre directoare pe care nu le mai văzuse niciodată înainte. În cel de-al treilea director, atenţia îi fu atrasă de numele unui fişier:
      GELAB. CAM. 
     Creierul traduse instantaneu numele fişierului: George Engersol. Laborator. Cameră. 
     Se folosi de mouse, plasă cursorul pe numele fişierului şi apăsă clapeta de două ori.
     În partea de sus a ecranului se deschise o fereastră şi, în faţa ochilor lui, apăru o imagine.
     Josh se holbă, în tăcere, la ea. Vedea un laborator cum nu mai văzuse înainte în academie, umplut cu echipament care îi făcea pielea ca de găină, deşi habar n-avea la ce putea folosi acesta.
     Îşi dădu, instinctiv, seama că îi găsise pe Adam şi pe Amy. 
     În colţul stâng al imaginii putu zări computerul Croyden în camera lui separată, iar la capătul încăperii de unde primea imagini văzu două bazine cu câte un monitor deasupra fiecăruia. 
     Unul din ele era orb, iar pe celălalt era afişat chipul lui Adam. Adunaţi în jurul unui birou din apropierea bazinelor se aflau doctorul Engersol, Hildie Kramer şi Jeff Aldrich.
     Păreau că poartă toţi o conversaţie aprinsă. 
      Sunetul!
      Trebuia să existe şi un sistem de sunet!
     Josh se puse frenetic pe lucru şi începu să caute fişiere ce activau microfoanele şi difuzoarele din laborator. Dacă Adam fusese în stare să-i vorbească prin intermediul programului de iluzionare a realităţii, atunci el trebuia să fie capabil să comunice şi cu Engersol. 
     Tot ce avea de făcut era să găsească fişierele potrivite şi să activeze programele respective... 

     În laborator se auzi vocea digitizată lui Adam: 
     - Suntem spionaţi! 
     Engersol ridică imediat privirea de la ecranul pe care îl studia. 
    - Spionaţi? De cine? 
     - Josh, anunţă Adam. Stă la biroul dumitale şi ne urmăreşte. 
     Engersol încremeni. O clipă, simţi că-l copleşeşte furia îndreptată asupra lui Hildie. Fusese chiar aşa de idioată încât să lase uşa apartamentului lui descuiată? 
     - Du-te după el, te rog, Hildie, rosti el, silindu-se să-şi menţină mânia sub control. Adu-l aici! 
        Va trata cu Josh imediat. Cu Hildie se va răfui mai târziu. 

     În apartamentul de la etajul patru, Josh descoperi, în sfârşit, programul ce-i permitea accesul la sistemul sonor al laboratorului. Îi îngheţă sângele în vine cînd auzi ultimele cuvinte rostite de Adam şi de doctor. 
     Se holbă, paralizat, la ecran. Ce să facă? Ce putea face? Ea va fi aici, sus, în douăzeci de secunde. Şi chiar dacă ar fugi din clădire, unde ar putea să se ducă? 
     Hildie va chema toţi membrii corpului de pază şi, în câteva minute, pe afară va mişuna o armată de oameni în căutarea lui! 
     Dar trebuie să facă ceva! Întinse mâna să stingă monitorul, dar imaginea de pe ecran se şterse brusc şi fu înlocuită instantaneu cu un chip. 
     Amy. 
     Josh se uită la ea cu teamă. Putea fi, într-adevăr, ea? Dar murise!
     Nu! 
      Numai corpul ei murise. Creierul îi era încă în viaţă. 
     Auzi un sunet înfundat. 
     Ascensorul. 
     Venea Hildie. 
      Fu pe punctul de a zbura din apartament, când Amy îi zâmbi. Apoi îi vorbi. Vocea îi era subţire, datorită micimii difuzorului încorporat în terminal, dar distinctă: 
     - Nu-ţi face griji! 
     Apoi ecranul se şterse. 
     Iar ascensorul se apropia din ce în ce mai mult. 

                                                28.

                             Cabina se opri când ajunse în vârful puţului. 
      Hildie bătu, nerăbdătoare din picior, aşteptând ca uşile să se deschidă. Simţea cum îi tremura tot corpul de furie. 
     Nu se întîmplă nimic. 
      Hildie apăsă cu violenţă pe butonul de deschidere a uşilor. 
     Nicio reacţie. Auzi, în schimb, o voce care venea spre ea din micul difuzor montat în tavan. 
     Era vocea fetei. 
     - Ai rămas vreodată închisă în lift?
     Hildie căscă gura de mirare. Fu surprinsă să audă vocea fetei şi simţi, în acelaşi timp, un fior de frică. 
     - Amy?
     Nu primi niciun răspuns. 
     Se aruncă încă o dată asupra butonului. Din nou, nicio reacţie. Furioasă, plesni din nou butonul. Se auzi din nou vocea fetei. 
     - Dacă vrei să-mi vorbeşti, foloseşte interfonul. 
     Hildie trase de uşa mică de metal din peretele cabinei, aflată chiar sub micul panou de comandă. Găsi înăuntru un receptor de telefon. Îl smulse din locaşul lui şi şi-l apăsă pe ureche. 
     - Amy? tună ea cu vocea stridentă. Ce vrei să faci? 
     Fata vorbi din nou, de data aceasta prin receptorul interfonului. 
     - Îţi place să rămâi închisă în lift?
     Hildie gândi cu febrilitate. "E doar o fetiţă". "Ăsta e modul ei de a se juca".
  ..........................................