vineri, 28 iunie 2019

Codul lui Da Vinci, Dan Brown

........................................................................
                                     3-7

                   Era o clădire modernă. Un fel de fortăreaţă joasă, cu o cruce uriaşă, cu braţele egale, gravată pe faţadă. Dedesubt se putea citi:
    "DEPOSITORY BANK OF ZURICH".
    Acum îi părea bine că nu-i pomenise lui Sophie nimic din ideile lui cu privire la o eventuală biserică a Templierilor. Cei care studiau simbolistica aveau adesea tendinţa să caute înţelesuri ascunse acolo unde nu exista niciunul. În cazul de faţă, profesorul uitase complet că simbolul crucii paşnice, cu braţele egale, era prezent şi pe drapelul naţional al Elveţiei.
    Cel puţin, un mister fusese elucidat.
    Cheia din mâna lor deschidea o casetă de valori dintr-o bancă elveţiană.

                                       59.

                      În faţa Castelului Gandolfo, o adiere răcoroasă mătura faleza abruptă şi episcopul Aringarosa îşi strânse mai bine sutana pe lângă corp când coborî din Fiat. 
    "Trebuia să-mi mai fi luat ceva pe mine", îşi spuse, încercând să se oprească din tremurat. 
   Ultimul lucru de care avea nevoie în seara asta era să pară slăbit sau speriat.
    Castelul era cufundat în întuneric, cu excepţia ferestrelor de la ultimul etaj.
    "Biblioteca", îşi aminti episcopul. "Sunt acolo şi mă aşteaptă."
    Plecându-şi bărbia în piept ca să-şi ferească ochii de vânt, îşi continuă drumul aruncând o privire fugară spre cele două cupole ale Observatorului Astronomic.
    Preotul care îl întâmpină la uşă părea somnoros; era acelaşi care îl aşteptase şi acum cinci luni, deşi în seara asta era mai puţin ospitalier:
    - Eram îngrijoraţi, îi spuse omul, privindu-şi ceasul de la mână şi părând, mai degrabă, deranjat decât îngrijorat.
    - Îmi cer scuze! Nu te mai poţi baza azi pe cursele aeriene!
    Preotul mormăi ceva de nedesluşit şi apoi rosti cu voce tare:
    - Vă aşteaptă cu toţii sus! Vă conduc eu!
    Biblioteca era o încăpere de formă pătrată, cu lambriuri negre din podea până în plafon. Pereţii erau căptuşiţi cu rafturi pline de cărţi. Pardoseala era din marmură de culoarea ambrei, cu o bordură din bazalt negru, o reminiscenţă a zilelor în care aici era un palat.
    - Bine ai venit, îl întâmpină o voce din celălalt capăt al încăperii.
    Aringarosa încercă să-şi dea seama cine vorbise, dar lumina era mult prea slabă - mult mai palidă decât la prima sa vizită aici, când toate becurile erau aprinse. "Noaptea adevăratei treziri!" În seara asta, toţi îl aşteptau în penumbră, de parcă le-ar fi fost ruşine de ceea ce urma să se întâmple.
    Episcopul înaintă solemn, cu un aer aproape regal. La o masă lungă, în partea opusă a încăperii, zări trei siluete. Pe cea din mijloc o recunoscu imediat - obezul secretar al Vaticanului, stăpân peste toate problemele juridice din Cetatea Sfântă. Ceilalţi doi erau cardinali italieni de rang înalt.
    Aringarosa se apropie de ei:
    - Scuzele mele umile pentru ora târzie. Suntem în zone cu fuse orare diferite.
    Probabil că sunteţi obosiţi la această oră.
    - Deloc, deloc, îi răspunse secretarul, ale cărui mâini durdulii şedeau împreunate pe abdomenul imens. Îţi suntem recunoscători că ai venit până aici. Îţi putem oferi o cafea sau ceva răcoritor?
    - Aş prefera să nu ne prefacem că suntem într-o vizită de curtoazie. Trebuie să prind un alt avion. Trecem direct la discuţii?
    - Desigur, îi replică obezul. Aţi acţionat mult mai rapid decât ne-am fi imaginat noi.
    - Da?
    - Mai aveaţi la dispoziţie încă o lună.
    - V-aţi expus îngrijorarea cu cinci luni în urmă. Pentru ce să mai aştept?
    - Într-adevăr. Suntem foarte mulţumiţi că aţi acţionat cu atâta promptitudine.
    Privirile lui Aringarosa se îndreptară spre capătul mesei, unde era aşezată o servietă neagră.
    - Acolo este ceea ce am cerut?
    - Da. Deşi, trebuie să recunosc - mai adăugă secretarul cu vocea oarecum nesigură - solicitarea ne-a îngrijorat. Pare într-un fel...
    - Periculoasă, încheie unul dintre cardinali. Eşti sigur că nu ţi-i putem expedia undeva? Suma este exorbitantă.
    "Libertatea e scumpă."
    - Nu-mi fac griji pentru siguranţa mea. Dumnezeu este cu mine.
    Cei trei prelaţi nu păreau tocmai convinşi:
    - Fondurile sunt exact aşa cum le-am solicitat?
    Secretarul încuviinţă:
    - Obligaţiuni la purtător, de valoare mare, emise de Banca Vaticanului. Pot fi transformate în lichidităţi oriunde în lume.
    Aringarosa se apropie de capătul mesei şi deschise servieta. Înăuntru se aflau două teancuri de obligaţiuni, fiecare inscripţionata cu sigiliul Vaticanului şi cu termenul PORTATORE, ceea ce însemna că purtătorul - oricine ar fi fost el - le putea încasa contravaloarea.
    Secretarul îl privea foarte încordat:
    - Trebuie să adaug că ne-am fi simţit cu toţii mult mai liniştiţi dacă fondurile ar fi fost lichide.
    "Nici n-aş fi putut să duc atâţia bani lichizi", îşi spuse Aringarosa, închizând servieta.
    - Obligaţiunile pot fi transformate în lichidităţi, adăugă el. Chiar voi aţi spus-o!
    Cardinalii schimbară între ei priviri îngrijorate, apoi unul îi răspunse:
    - Da, dar obligaţiunile pot fi identificate imediat ca provenind de la Banca Vaticanului.
    Aringarosa zâmbi ca pentru sine. Tocmai acesta fusese şi motivul pentru care Învăţătorul îi sugerase să ceară banii în obligaţiuni emise de Vatican; funcţionau şi ca un fel de asigurare. "Aşa suntem cu toţii implicaţi."
    - Tranzacţia este perfect legală, se apără episcopul. Opus Dei este un ordin personal al Vaticanului şi Sfinţia Sa poate cheltui banii după cum doreşte. Nu s-a încălcat nicio lege!
    - Este adevărat, însă...
    Secretarul se aplecă în faţă şi scaunul pârâi sub greutatea lui:
    - Nu ştim ce ai de gând să faci cu aceste fonduri şi, dacă este ceva ilegal în...
    - Ţinând seama de ceea ce mi-aţi cerut, contraatacă Aringarosa, nu vă priveşte ce am să fac eu cu banii.
    În încăpere se aşternu o lungă tăcere.
    "Toţi trei ştiu că am dreptate", îşi spuse episcopul.
    - Şi acum, îmi închipui că trebuie să semnez ceva?
    Prelaţii tresăriră şi împinseră nerăbdători hârtia spre el, de parcă nu şi-ar fi dorit decât ca oaspetele să plece cât mai repede. Aringarosa privi documentul. Avea sigiliul papal.
    - Este identic cu cel pe care mi l-aţi trimis mie?
    - Exact.
    Episcopul fu surprins de faptul că nu simţi nicio emoţie când semnă hârtia; cei trei însă răsuflară uşuraţi:
    - Mulţumim, îi zise secretarul. Serviciul pe care l-ai adus Bisericii nu va fi niciodată uitat.
    Aringarosa luă servieta; greutatea ei era promiţătoare. Cei patru bărbaţi se uitară unul la altul preţ de câteva clipe, de parcă ar mai fi vrut să spună ceva, dar nimeni nu rosti niciun cuvânt. Episcopul se întoarse şi se îndreptă spre uşă:
    - Aringarosa! răsuna vocea unuia dintre cardinali.
    - Da?
    - Încotro te duci de aici?
    Episcopul îşi dădu seama că întrebarea era mai degrabă de ordin spiritual decât geografic, dar nu intenţiona să discute acum probleme de moralitate.
    - La Paris, le răspunse şi ieşi din încăpere.

                                                   60.

                             The Depository Bank of  Zurich este o bancă Geldschrank deschisă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, care oferă întreaga gamă de servicii bancare moderne, în buna tradiţie elveţiană. Având sedii la Zurich, Kuala Lumpur, New York şi Paris, banca şi-a extins în ultimii ani activitatea la servicii anonime computerizate.
    Majoritatea operaţiunilor sale au la bază cea mai simplă şi totodată cea mai veche ofertă bancară: anonimul Lager - casetele pentru valori cu utilizator neprecizat. Clienţii care doreau să păstreze în siguranţă diverse bunuri, de la certificate de Bursă până la tablouri valoroase, le puteau depune aici anonim, graţie unor proceduri de înaltă tehnologie, şi le puteau retrage oricând, bineînţeles în acelaşi anonimat.
    Sophie opri taxiul în dreptul numărului douăzeci şi patru pe Rue Haxo.
    Privind liniile simple și drepte ale clădirii, Langdon îşi dădu seama că avea în faţă o instituţie serioasă. Construcţia era un cub fără ferestre, care părea cioplit în întregime în oţel rece. Aidoma unei uriaşe cărămizi metalice, clădirea era uşor retrasă de la stradă, iar pe faţada ei strălucea o cruce de neon înaltă de patru metri, cu braţele egale.
    Confidenţialitatea băncilor elveţiene devenise unul dintre cele mai profitabile produse de export ale ţării. Instituţiile de acest gen erau însă controversate în lumea artistică, deoarece le ofereau hoţilor posibilitatea să îşi ascundă bunurile furate, chiar şi ani de-a rândul, până ce obiectelor respective li se pierdea urma. Fiindcă depozitele erau ferite de inspecţiile poliţiei, fiind alocate unor conturi numerice, nu unor nume reale, hoţii puteau sta liniştiţi, ştiind că bunurile obţinute prin jaf sunt în siguranţă şi că nimeni nu le poate dovedi implicarea în furt.
    Sophie oprise în dreptul impunătoarei porţi care bloca aleea de acces în bancă - o rampă ce cobora în subsolul clădirii. O cameră video era îndreptată exact asupra lor şi, spre deosebire de cele de la Luvru, Langdon era convins că aceasta era una autentică.
    Coborând geamul portierei, Sophie studie panoul electronic de alături. Un ecran cu cristale lichide oferea indicaţii în şapte limbi. Prima era engleza:
    "INTRODUCEŢI CHEIA!"
    Scoţând cheia aurie din buzunar, privi din nou panoul. Sub ecran se afla o fantă triunghiulară.
    - Ceva îmi spune că se va potrivi, remarcă Langdon.
    Sophie alinie capătul triunghiular al cheii în fantă şi împinse, până ce tija pătrunse complet în interior. Probabil că nu era nevoie s-o şi răsucească, fiindcă în aceeaşi clipă poarta începu să se deschidă.
    Ridicându-şi piciorul de pe frână, Sophie înaintă până la o a doua poartă, cu un panou electronic alături. În spate, prima poartă se închise, prinzându-i înăuntru.
    "Să sperăm că şi a doua poartă funcţionează", îşi spuse profesorul, deloc încântat de faptul că era blocat acolo.
    Aceeaşi instrucţiune şi pe acest panou:
    "INTRODUCEŢI CHEIA!"
    Sophie se conformă şi poarta se deschise imediat. Puţin mai târziu, taxiul cobora pe rampă, în interiorul clădirii.
    Garajul era mic şi slab luminat, cu vreo douăsprezece locuri. La celălalt capăt se zărea intrarea principală în bancă. Pardoseala de ciment era acoperită cu un covor roşu, îmbiind clienţii spre o uşă uriaşă, ce părea turnată în metal compact.
    "Ce mesaje contradictorii!", remarcă Langdon. «Bine aţi venit» şi «nu intraţi»!
    Sophie îndreptă maşina într-un spaţiu aproape de intrare şi opri motorul.
    - Ar trebui să laşi arma aici.
    "Cu plăcere", îşi spuse Langdon, ascunzând revolverul sub banchetă.
    Coborâră, apoi străbătură covorul roşu până la uşa de oţel. Aceasta nu avea mâner sau clanţă, dar pe zidul alăturat se afla o altă fantă triunghiulară. Aici nu mai existau însă instrucţiuni scrise.
    - Cei care se prind mai greu nu au ce căuta în bancă, se amuză Langdon.
    Sophie râse - dar era un râs nervos.
   - Să încercăm!
    Introduse cheia în fantă şi uşa se deschise cu un pufăit gutural. Privindu-se surprinşi, trecură pragul. Uşa se închise cu un bufnet sec în spatele lor.
    Holul central al băncii avea cele mai impunătoare decoraţiuni interioare pe care le văzuse profesorul vreodată. În vreme ce majoritatea instituţiilor financiare se mulţumeau cu obişnuita combinaţie de granit şi marmură neagră, aceasta optase pentru metal şi nituri lucitoare, de la un perete la altul.
    "Oare cine s-o fi ocupat de amenajarea interiorului? se întrebă Langdon. Vreun concern de fabricare a oţelului'?"
    Sophie părea la fel de intimidată.
    Metalul cenuşiu era prezent peste tot - pe podea, pe pereţi, la uşi, în birouri... chiar şi scaunele păreau confecţionate din fier forjat. Efectul era însă impresionant, iar mesajul ― clar: "Aţi intrat într-un seif!"
    Un ins masiv, aflat în spatele unui birou, îşi ridică ochii spre ei, închise micul televizor la care se uita şi îi salută surâzându-le amabil. În ciuda musculaturii şi a revolverului vizibil de sub braţ, li se adresă cu amabilitatea fără cusur a recepţionerilor elveţieni:
    - Bonsoir! Cu ce vă pot fi de folos?
    Salutul bilingv era cel mai nou truc al europenilor, lăsând clientului posibilitatea de a răspunde în ce limbă doreşte.
    Sophie nu îi spuse însă nimic, mulţumindu-se să aşeze cheia aurie pe birou, chiar sub ochii omului.
    Funcţionarul se holbă pentru o secundă la ea şi, instantaneu, luă poziţia de drepţi:
    - Desigur. Ascensorul dumneavoastră se află la capătul holului. Voi anunţa pe cineva că veniţi.
    Sophie încuviinţă şi luă cheia înapoi.
    - La ce etaj?
    Omul o fixă cu o privire stranie.
    - Cheia dumneavoastră îi spune ascensorului unde să oprească.
    - Oh, da, zâmbi ea.
    Paznicul privi cum cei doi se apropie de lift, introduc cheia în fantă, urcă şi uşa se închide în urma lor. În aceeaşi clipă, întinse mâna după telefon. Nu suna pentru a anunţa pe cineva despre sosirea lor; nu era nevoie. Un recepţionist de seif era atenţionat în mod automat când clientul introducea cheia în fanta de la poartă.
    De data aceasta însă, paznicul îi telefonă directorului băncii. În vreme ce aştepta formarea numărului, deschise din nou televizorul. Emisiunea de ştiri pe care o urmărea când sosiseră cei doi tocmai se încheia. Oricum, nu mai conta. Privi din nou chipurile de pe ecran.
    Directorul îi răspunse:
    - Oui?
    - Avem o problemă aici!
    - Ce s-a întâmplat?
    - Poliţia Franceză se află în urmărirea a doi fugari.
    - Şi?
    - Amândoi au intrat acum un minut în bancă.
    Directorul înjură abia auzit.
    - Bine. Iau imediat legătura cu monsieur Vernet.
    Paznicul închise şi formă un alt număr. Cel al Interpolului.
    Langdon remarcă cu surprindere că, în loc să urce, liftul cobora. Nu avea idee la câte etaje sub nivelul solului ajunseseră, când uşa se deschise, în sfârşit.
    Nici nu-i păsa, de fapt; era bucuros că ieşea din ascensor.
    Cu o promptitudine impresionantă, un recepţioner îi aştepta deja. Era un om în vârstă, cu o înfăţişare plăcută şi un costum impecabil călcat, care îi conferea un aspect uşor ciudat - un bătrân funcţionar de bancă, într-o lume ultratehnologizată.
    - Bonsoir, îi întâmpină omul. Bună seara! Dacă sunteţi atât de amabili să mă urmaţi, s'il vous plait!
    Fără a mai aştepta un răspuns, se răsuci pe călcâie şi porni cu paşi repezi în lungul unui coridor metalic, îngust.
    Langdon şi Sophie îl urmară pe o serie de coridoare din care se intra în încăperi mari, în care se aflau unităţi centrale computerizate.
    - Voici, spuse bătrânul, ajungând în faţa unei uşi de oţel, pe care o deschise. Aici!
    După ce trecuseră pragul, pătrunseră într-o cu totul altă lume. Încăperea în care se aflau semăna cu holul central al unui hotel elegant. Locul metalului şi al niturilor fusese luat aici de covoare persane, mobilier de stejar şi fotolii de pluş. Pe biroul masiv aşezat în mijlocul camerei aşteptau două pahare de cristal şi o sticlă deschisă de Perrier, ale cărei bule încă se ridicau la suprafaţă.
    Dintr-o cafetieră de alături ieşeau aburi.
    "Precizie de ceas elveţian", îşi spuse Langdon.
    Bătrânul îi surâse blajin:
    - Am impresia că este prima dumneavoastră vizită la noi.
    Sophie ezită, apoi făcu semn că da.
    - Înţeleg. Cheile sunt adeseori lăsate moştenire şi totdeauna noii clienţi sunt impresionaţi de acest protocol. Încăperea vă aparţine cât timp doriţi s-o folosiţi, adăugă funcţionarul, invitându-i la birou.
    - Spuneţi că uneori cheile sunt moştenite?
    - Într-adevăr. Cheia dumneavoastră este asemenea unui cont numeric elveţian, care de multe ori trece de la o generaţie la alta. La conturile noastre premium, cea mai mică durată de închiriere a unei casete de valori este de cincizeci de ani. Plătiţi în avans. Prin urmare, fluctuaţia generaţiilor este considerabilă.
    - Cincizeci de ani aţi spus? întrebă Langdon, făcându-şi ochii cât cepele.
    - Minimum! Desigur, puteţi alege perioade mai mari, dar, cu excepţia unor dispoziţii speciale, dacă timp de cincizeci de ani nu se înregistrează nicio activitate în contul respectiv, conţinutul casetei de valori este automat distrus. Să iniţiez procesul de accesare a casetei dumneavoastră?
    Sophie înclină din cap:
    - Vă rog!
    Bătrânul întinse un braţ, arătând în jurul lui:
    - Această încăpere este a dumneavoastră acum. După plecarea mea, puteţi rămâne aici cât timp doriţi, pentru a verifica şi a schimba după dorinţă conţinutul casetei dumneavoastră, care va sosi... exact în acest loc.
    Îi conduse până la peretele din spate, unde o bandă rulantă pătrundea prin zid într-o curbă uşoară.
    - Introduceţi cheia în fanta aceea, adăugă el arătându-le un panou electronic alăturat, pe care se zărea fanta triunghiulară deja cunoscută. O dată ce computerul confirmă indentaţiile de pe cheia dumneavoastră, tastaţi numărul contului şi caseta de valori care vă aparţine este extrasă din seif de un braț-robot și adusă aici. Când ați sfârșit, o așezați din nou pe banda rulantă introduceţi iarăşi cheia şi procesul se reia, în ordine inversă. Fiindcă totul este automatizat, confidenţialitatea dumneavoastră este asigurată, chiar şi faţă de personalul acestei bănci. Dacă aveţi nevoie de ceva, trebuie doar să apăsaţi butonul aflat pe masa din mijlocul încăperii.
    Sophie vru să întrebe ceva, când un telefon începu să sune.
    Funcţionarul îi privi jenat şi nedumerit:
    - Vă rog sa mă scuzaţi.
    Se apropie de telefonul care se afla pe masă, alături de cafetieră şi de apa minerală:
    - Oui?
    Se încrunta tot mai mult pe măsură ce asculta:
    - Oui... oui... d'accord.
    Apoi închise şi se întoarse spre ei, cu un surâs incomod.
    - Îmi pare rău, dar acum trebuie să plec. Simţiţi-vă ca acasă.
    Şi porni ca din puşcă spre uşă.
    - Scuzaţi-mă, îl opri Sophie. Aş dori o scurtă lămurire înainte de a pleca. Aţi spus că trebuie să tastăm un număr de cont?
    Omul se opri în faţa uşii, părând descumpănit:
    - Desigur. La fel ca la majoritatea băncilor elveţiene, casetele noastre de valori au ataşat un număr, nu un nume. Aveţi o cheie şi un număr de cont personal, cunoscut numai de dumneavoastră. Cheia constituie doar jumătate din formula dumneavoastră de identificare. Cealaltă jumătate este numărul de cont. Altfel, dacă aţi pierde cheia, oricine ar putea-o folosi.
    Sophie ezită o clipă.
    - Dar dacă binefăcătorul meu nu mi-a lăsat niciun număr de cont?
    Inima funcţionarului începu să bată tot mai repede. "Înseamnă că n-aveţi cecăuta aici". Dar le oferi un zâmbet amabil:
    - Voi ruga pe cineva să vă ajute. Va veni imediat.
    Ieşind din încăpere, bătrânul închise uşa în urma lui şi răsuci yala masivă, încuindu-i înăuntru.
    În celălalt capăt al oraşului, locotenentul Collet se afla pe peronul Gării de Nord, când telefonul mobil începu să-i sune.
    Era Fache.
    - Interpolul a primit un pont, îi spuse căpitanul. Lasă trenul. Langdon şi Neveu au intrat în filiala din Paris a Depository Bank of Zurich. Adu-ţi oamenii aici, imediat!
    - Aţi aflat ceva despre ce voia Sauniere să le spună lui Sophie Neveu şi lui Langdon?
    Tonul lui Fache era îngheţat:
    - Dacă-i arestezi, locotenent Collet, atunci am să-i pot întreba asta personal.
    - Am înţeles. Rue Haxo, numărul douăzeci şi patru. Imediat, căpitane!
    Închise şi îşi chemă oamenii.

                                                  61.

                           Andre Vernet, președintele filialei din Paris a Depository Bank of Zurich, locuia într-un apartament luxos, chiar deasupra băncii. În ciuda reşedinţei sale elegante, totdeauna își dorise o locuinţă pe chei, în L'Ile Saint-Louis, în mijlocul adevăraţilor cognoscenti, pe când aici nu se învârtea decât între cei bogaţi şi parşivi.
    "Când voi ieşi la pensie, îşi spunea el adesea, îmi voi umple pivniţa cu sticle rare de Bordeaux, îmi voi atârna în salon un Fragonard sau poate un Boucher şi-mi voi petrece timpul căutând antichităţi şi cărţi rare în Cartierul Latin."
    În noaptea aceasta, Vernet se trezise abia de şase minute şi jumătate.
    Totuşi, în vreme ce străbătea în grabă coridoarele subterane ale băncii, arăta de parcă tocmai ieşise din mâinile croitorului şi ale frizerului său. Impecabil îmbrăcat într-un costum din mătase, îşi pulveriză în gură puţin spray parfumat şi îşi îndreptă nodul cravatei fără să se oprească din mers. Obişnuit să fie trezit la cele mai diverse ore pentru diverşi clienţi internaţionali, Vernet îşi programase somnul la fel ca cei din tribul Masai - războinicii africani fiind renumiţi pentru capacitatea lor de a se trezi în numai câteva secunde din cel mai adânc somn, perfect pregătiţi de luptă.
    "Pregătit de luptă", îşi aminti preşedintele, temându-se că, în această noapte, comparaţia se va dovedi mai mult decât potrivită. Sosirea unui client cu o cheie aurie necesita de fiecare dată un plus de atenţie, dar un client cu o cheie aurie căutat de Poliţia Judiciară... iată o situaţie extrem de delicată.
    Raporturile băncii cu oficialităţile franceze pe tema confidenţialităţii clienţilor erau destul de încordate şi aşa, fără ca vreunul dintre ei să fie un infractor urmărit de poliţie.
    "Cinci minute, îşi spuse Vernet. Trebuie să-i scot pe oamenii ăştia din bancă înainte de sosirea poliţiei."
    Dacă se va mişca repede, iminentul dezastru va putea fi evitat. Preşedintele va declara apoi poliţiei că fugarii intraseră, într-adevăr, în sediu, dar fiindcă nu erau clienţii băncii şi nu aveau un număr de cont, fuseseră poftiţi afară. Ce bine ar fi fost dacă afurisitul de paznic nu ar fi chemat Interpolul! Dar discreţia nu făcea parte, probabil, din arsenalul de lucru al unui agent de pază plătit cu 15 euro pe oră.
    Oprindu-se în prag, trase adânc aer în piept şi încercă să se relaxeze. Apoi, afişând un surâs amabil, descuie uşa şi pătrunse în încăpere ca o adiere caldă.
    - Bună seara, spuse atunci când îşi zări clienţii. Eu sunt Andre Vernet. Cu ce vă pot aju...
    Restul frazei îi înţepeni undeva sub mărul lui Adam. Femeia din faţa lui era cel mai neaşteptat client pe care-l avusese preşedintele vreodată.
    - Îmi pare rău, ne cunoaştem cumva? întrebă Sophie.
    Ea nu-l ştia pe nou-venit, însă pentru o clipă acesta o privi de parcă ar fi văzut o stafie.
    - Nu..., bâigui el. Nu... nu cred. Serviciile noastre sunt oferite sub anonimat.
    Apoi, răsuflând adânc şi silindu-se să le surâdă calm, adăugă: Asistenţii mei mi-au spus că aveţi o cheie aurie, dar nu şi un număr de cont. Pot să vă întreb cum a ajuns această cheie în posesia dumneavoastră?
    - Bunicul meu mi-a dat-o, replică Sophie, privindu-l cu atenţie pe omul din faţa ei, surprinsă de tulburarea care i se citea acestuia pe chip.
    - Aşa, deci? Bunicul v-a dat cheia, dar nu şi numărul contului?
    - Nu cred că a mai avut timp! A fost asasinat în seara aceasta!
    Când auzi aceste cuvinte, omul se clătină pe picioare şi se împletici câţiva paşi înapoi, cu ochii îngroziţi:
    - Jacques Sauniere e mort?! Dar... cum?
    Acum Sophie  avu impresia că a încasat un pumn în plex:
    - Îl cunoşteaţi pe bunicul meu?
    Andre Vernet părea la fel de uluit ca şi ea. Sprijinindu-se cu o mână de marginea mesei, pentru a-şi regăsi echilibrul, îi explică:
    - Jacques şi cu mine eram prieteni buni. Când s-a întâmplat?
    - În seara aceasta, ceva mai devreme. În Luvru!
    Vernet se apropie de un fotoliu confortabil din piele şi se afundă în el.
    - Trebuie să vă pun o întrebare extrem de importantă!
    Privi pe rând, când la Langdon, când la Sophie, şi apoi continuă:
    - Are vreunul dintre dumneavoastră ceva de-a face cu asasinarea lui?
    - Nu! declară Sophie. În niciun caz!
    După o scurtă pauză, Vernet reluă oarecum încruntat:
    - Fotografiile dumneavoastră au fost difuzate de Interpol. Aşa v-am recunoscut! Sunteţi căutaţi pentru crimă!
    "Fache a luat deja legătura cu Interpolul?! Căpitanul se dovedea a fi mult mai motivat decât crezusem", îşi spuse Sophie, apoi îi explică bancherului în câteva cuvinte cine era Langdon şi ce se petrecuse la Luvru, cu câteva ore mai devreme.
    - Şi, în pragul morţii, bunicul dumneavoastră v-a lăsat un mesaj în care vă cerea să-l contactaţi pe domnul Langdon?
    - Da. Şi această cheie.
    Sophie aşeză cheia pe masă, în faţa lui Vernet, cu simbolul Stăreţiei.
    Preşedintele băncii îi aruncă o privire, dar nu schiţă niciun gest:
    - Nu v-a lăsat decât această cheie? Nimic altceva? Nicio bucăţică de hârtie?
    Deşi nu avusese timp să caute prea mult, Sophie era sigură că nu mai fusese nimic altceva ascuns după tabloul Fecioarei între stânci.
    - Nu! Doar cheia!
    Vernet oftă, dezamăgit:
    - Mi-e teamă că fiecare cheie este cuplată electronic la un număr de cont format din zece cifre, care funcţionează ca o parolă. Fără acel număr, cheia dumneavoastră nu vă ajută la nimic.
    "Zece cifre!"
    Sophie calculă în minte şansele criptografice. Zece miliarde de posibilităţi. Chiar dacă ar folosi cele mai puternice computere ale DCPJ, tot ar avea nevoie de săptămâni întregi pentru a sparge codul.
    - Domnule, ţinând seama de circumstanţe, fireşte că ne veţi putea ajuta!
    - Îmi pare rău, însă chiar nu pot face nimic. Clienţii îşi tastează numărul de cont prin intermediul unui terminal protejat, ceea ce înseamnă că parola este cunoscută doar de computer şi de clientul respectiv. Aceasta este una dintre modalităţile prin care asigurăm anonimatul clienţilor şi securitatea angajaţilor noştri.
    Sophie înţelese. Şi magazinele universale procedau la fel.
    "ANGAJAŢII NU DEŢIN CHEI ALE CASETELOR DE BAGAJE."
    Evident că banca nu voia să rişte ca un hoţ să fure o cheie şi pe urmă să ia ostatic un angajat pentru a afla numărul de cont respectiv.
    Sophie se aşeză lângă Langdon, privi cheia de pe masă şi apoi îşi ridică ochii spre Vernet:
    - Aveţi idee ce a depus bunicul meu în banca dumneavoastră?
    - Câtuşi de puţin! Aceasta este, de fapt, definiţia băncilor Geldschrank.
    - Domnule Vernet, insistă ea, nu prea avem timp, aşa că vă voi vorbi pe şleau, dacă îmi permiteţi.
    Întinse mâna şi întoarse cheia cu sigiliul Stăreţiei la vedere, privind atentă ochii bancherului:
    - Simbolul acesta vă spune ceva?
    Vernet privi fără nicio reacție floarea de crin încrustată pe cheie:
    - Nu, însă mulți clienți de-ai noștri își gravează inițialele sau diverse sigle pe cheile proprii.
    Sophie oftă, fixându-l în continuare cu privirea:
    - Sigiliul acesta este simbolul unei societăţi secrete cunoscute sub numele de Le Prieure de Sion.
    Nicio reacţie.
    - Posibil. Eu nu ştiu nimic. Bunicul dumneavoastră îmi era prieten, dar noi discutam doar despre afaceri.
    Preşedintele îşi lărgi nodul de la cravată, părând mai agitat.
    - Monsieur Vernet, bunicul mi-a telefonat în seara aceasta pentru a-mi spune că ne aflam, şi eu şi el, într-un mare pericol. A mai adăugat că trebuie să-mi înmâneze ceva. Mi-a dat, în fine, cheia aceasta, de la banca dumneavoastră. Acum el este mort. Ne-ar fi de ajutor orice ne-aţi putea spune!
    Bancherul îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte:
    - Trebuie să ieşim din această clădire! Mi-e teamă că poliţia va fi aici în scurt timp. Unul dintre paznici s-a simţit obligat să anunţe Interpolul.
    Sophie bănuise şi ea acest lucru, dar mai făcu o ultimă încercare:
    - Bunicul mi-a mai spus că trebuie să-mi dezvăluie adevărul despre familia mea. Acest lucru vă sugerează ceva?
    - Mademoiselle, familia dumneavoastră a pierit într-un accident de maşină pe când eraţi doar un copil. Îmi pare rău! Ştiu că Jacques Sauniere v-a iubit foarte mult. Mi-a spus de multe ori cât de mult îl durea faptul că v-aţi înstrăinat.
    Sophie nu ştia ce ar trebui să îi răspundă, şi atunci Langdon interveni:
    - Conţinutul casetei are vreo legătură cu Sangrealul?
    Vernet îi aruncă o privire ciudată:
    - Nu ştiu despre ce vorbiţi!
    În clipa aceea, telefonul bancherului începu să sune.
    - Oui?
    Ascultă câteva clipe cu o expresie surprinsă şi tot mai îngrijorată, apoi adăugă:
    - La police? Si rapidement?
    Înjură, dădu rapid câteva indicaţii la repezeală în franceză şi le spuse că va coborî în hol într-un minut.
    După ce închise, se întoarse spre Sophie:
    - Poliţia a reacţionat mult mai rapid decât de obicei. Aproape că au sosit.
    Sophie nu avea de gând să renunţe:
    - Spuneţi-le că am venit aici şi că am plecat între timp. Dacă vor să ne caute înăuntru, cereţi-le să vă arate un ordin de percheziţie. Aşa vom mai câştiga puţin timp.
    - Mademoiselle, Jacques îmi era un bun prieten şi, în plus, banca mea nu are nevoie de o astfel de publicitate. Din aceste două motive, nu voi permite ca arestarea dumneavoastră să aibă loc aici. Lăsaţi-mi un minut şi o să văd ce pot face ca să vă ajut să părăsiţi banca fără a fi prinşi. Mai mult decât atât, eu nu mă pot implica.
    Se ridică şi se apropie de uşă cu paşi grăbiţi, adăugând din mers:
    - Rămâneţi aici! Voi face toate aranjamentele necesare şi mă voi întoarce imediat.
    - Dar... caseta de valori... Nu putem pleca pur şi simplu!
    - În aceasta privinţă nu am cum să vă ajut. Regret!
    Sophie rămase cu ochii aţintiţi la uşa care se închidea în urma preşedintelui, întrebându-se dacă nu cumva numărul de cont nu era scris în vreuna din scrisorile pe care bunicul i le trimisese în decursul anilor și pe care le lăsase de fiecare dată nedeschise.
    Langdon se ridică brusc, având o licărire ciudata în ochi.
    - Robert! Zâmbeşti?
    - Bunicul tău a fost un geniu!
    - Poftim?
    - Zece cifre!
    Sophie nu avea idee despre ce vorbea el.
    - Numărul de cont, replică profesorul cu acelaşi surâs pe chip. Sunt sigur că totuşi ni l-a lăsat.
    - Unde?
    Langdon scoase din buzunar copia fotografiei de la locul crimei şi o aşeză pe masă, în faţa ei.
    Sophie citi doar primul rând şi imediat îşi dădu seama că americanul avea dreptate.
    "13-3-2-21-1-1-8-5
    O, DIAVOL DRACONIC!
    OH, SFÂNT SCHILOD!
    P.S. GĂSEŞTE-L PE ROBERT LANGDON."

                                                     62.

                               - Zece cifre! repeta Sophie.
    ”13-3-2-21-1-1-8-5”
    ”Grand-pere a scris numărul de cont pe podeaua Luvrului!”
     Când văzuse prima dată pe parchet Şirul lui Fibonacci cu numerele amestecate, îşi închipuise că bunicul nu voise decât ca poliţia să apeleze la Departamentul de Criptografie şi astfel să ajungă la ea. Mai târziu, îşi dăduse seama că şirul constituia, totodată, o indicaţie privind descifrarea celorlalte rânduri ale mesajului - "un şir cu ordinea schimbată... o anagramă numerică". Acum, spre totala ei uluire, înţelese că numerele aveau o semnificaţie mult mai amplă şi mai importantă. Aproape cu certitudine ele constituiau cheia suplimentară pentru deschiderea casetei de valori.
   - A fost un maestru al înţelesurilor duble, spuse ea cu voce tare. Iubea tot ce avea sensuri multiple, ascunse. Coduri încifrate în alte coduri.
    Langdon se ridicase şi se apropia deja de panoul electronic de lângă banda rulantă.
    Sophie înhăţă copia fotografiei şi alerga în urma lui.
    Panoul avea o tastatură similară cu cea a bancomatelor, iar pe ecran trona sigla în formă de cruce a băncii. Alături se afla cunoscuta fantă triunghiulară, în care introduse fără întârziere cheia.
    Pe ecran apăru imediat un mesaj:
    "NUMĂR DE CONT"
    Cursorul clipea, aşteptând.
    "Zece cifre."
    Sophie citi cu voce tare numerele de pe hîrtie, şi Langdon le tastă unul câte unul:
    "NUMĂR DE CONT
    13-3-2-21-1-1-8-5"
    Instantaneu, pe ecran  apăru un nou mesaj, în mai multe limbi. Prima era engleza:
    "ATENŢIE!
    Înainte de a apăsa tasta Enter, verificaţi corectitudinea numărului tastat. Pentru siguranţa dumneavoastră, în cazul în care computerul nu recunoaşte numărul de cont introdus, sistemul se va închide în mod automat."
    - Şi cu asta, basta! exclamă Sophie, încruntându-se. Se pare că avem dreptul la o singură încercare.
    Bancomatele obişnuite acceptau trei încercări de tastare a codului PIN înainte de blocarea cardului. Dar ăsta nu era un automat bancar obişnuit.
    - Numărul pare corect introdus, spuse Langdon, verificând atent cifrele tastate şi comparându-le cu cele de pe hâîrtie. Să-i dăm drumul, adăugă el, făcându-i semn să apese tasta ENTER.
    Sophie întinse degetul, dar se opri la jumătatea mişcării, surprinsă de un gând straniu.
    - Haide! o grăbi Langdon. Vernet se va întoarce în curând.
    - Nu! Nu-i acesta numărul de cont corect.
    - Ba da! Zece cifre. Care altul ar putea fi?
    - E prea oarecare, prea... la întâmplare.
    "Prea la întâmplare?"
    El nu era câtuşi de puţin de aceeaşi părere. Toate băncile îşi sfătuiau clienţii să aleagă coduri PIN cât mai banale, astfel ca nimeni să nu le poată ghici. În mod cert, şi clienţii acestei bănci au fost îndemnaţi să-şi aleagă numere de cont absolut la întâmplare.
    Sophie şterse cifrele tastate şi apoi ridică privirea spre el:
   - Ar fi o coincidenţă prea mare ca acest număr de cont ales aşa-zis la întâmplare să poată fi rearanjat în forma Şirului Fibonacci.
    Langdon îşi dădu seama că aici avea dreptate. Ceva mai devreme, Sophie rescrisese numerele respective astfel încât să formeze Şirul lui Fibonacci. O simplă coincidenţă? Greu de crezut!
    Ea începuse deja să tasteze alte cifre, parcă din memorie.
    - În plus, dată fiind pasiunea bunicului meu pentru coduri şi simboluri, este foarte probabil să fi ales un număr cu o semnificaţie aparte pentru el, un număr pe care să şi-l poată reaminti cu uşurinţă.
    Apoi, introducând şi ultima cifră, afişă un surâs hâtru:
    - Un număr care să pară ales la întâmplare, dar care să nu fie deloc aşa.
    Langdon se uită la ecran.
    "NUMĂR DE CONT
    1123581321"
    La început, nu pricepuse, dar după o clipă îşi dădu seama că Sophie are dreptate.
    "Şirul lui Fibonacci! 1-1-2-3-5-8-13-21"
    Scris sub forma unui singur număr de zece cifre, şirul devenea de nerecunoscut. "Uşor de ţinut minte, şi totuşi aparent întâmplător." Un cod inteligent ales, pe care Sauniere nu avea cum să-l uite vreodată. În plus, aşa se explica de ce numerele scrise pe podeaua Luvrului puteau fi rearanjate sub forma acestei celebre progresii.
    Sophie întinse mâna şi apăsa tasta ENTER.
    Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic. Cel puţin, nimic care să poată fi observat.
    În acel moment, undeva, sub ei, în seiful subteran al băncii, un braţ-robot prinse viaţă. Culisând pe un sistem de transport biaxial prins de plafon, braţul înaintă în căutarea coordonatelor corecte. Pe pardoseala de ciment, sute de conteinere identice din plastic stăteau aliniate, formând o reţea uriaşă... ca o sumedenie de mici sicrie într-o criptă.
    Oprindu-se deasupra locului adecvat, braţul coborî, ochiul electronic confirmând codul de bare de pe cutie. Apoi, cu o precizie de computer, gheara mecanică prinse mânerul cutiei şi începu să o ridice. Piuind abia auzit, braţul transportă conteinerul în celălalt capăt al seifului, până deasupra unei bande rulante care staţiona.
    Cu mişcări uşoare, gheara aşeză cutia pe bandă şi se retrase. O secundă mai târziu, banda transportoare se puse în mişcare...
    În încăperea de deasupra, Sophie şi Langdon răsuflară uşuraţi în momentul în care văzură că banda de cauciuc începe să ruleze. Parcă erau doi călători obosiţi, aşteptând la aeroport un bagaj misterios, al cărui conţinut le era necunoscut.
    Banda intră în încăpere printr-o fantă îngustă, sub o uşiţă retractabilă. Uşa metalică se ridică şi o cutie din plastic îşi făcu apariţia: neagră, din material plastic turnat şi mult mai mare decât îşi închipuise Sophie.
    Părea o cuşcă portabilă pentru transportul animalelor de casă, fără nicio deschidere pentru respiraţie.
    Cutia se opri chiar în faţa lor şi amândoi încremeniră pentru o clipă, studiind-o fără a o atinge.
    La fel ca oricare alt lucru din aceasta bancă, şi conteinerul din plastic avea un aspect de produs industrial: încuietori metalice, un cod de bare lipit pe capac şi mâner solid, turnat. Semăna cu o trusă supradimensionată de unelte.
    Fără să mai piardă timpul, Sophie desfăcu încuietorile şi apoi, ezitând, privi spre Langdon. Împreună, ridicară capacul greu şi se aplecară pentru a vedea ce e înăuntru.
    În primul moment, avu impresia că lădiţa era goală. Dar imediat zări ceva. Pe fundul cutiei. Un singur obiect.
    O casetă din lemn lustruit, mare cât o cutie de pantofi, cu balamale ornate.
    Lemnul avea o culoare vişiniu-închis, caldă. "Lemn de trandafir!" Preferatul bunicului ei. Capacul era ornat cu un splendid trandafir incrustat. La fel de nedumerită ca şi Langdon, Sophie se aplecă şi scoase caseta.
    "Dumnezeule, ce grea e!"
    O transportă cu grijă până la masă şi o aşeză jos. Langdon se apropie şi el, privind amândoi caseta pe care bunicul ei îi trimisese s-o recupereze.
    Profesorul studie uimit incrustaţia de pe capac - un trandafir cu cinci petale, pe care îl mai văzuse de nenumărate ori.
    - Roza cu cinci petale, şopti el, este simbolul Stăreţiei pentru Sfântul Graal.
    Sophie se întoarse şi-l străfulgeră cu privirea. În mod evident, amândoi se gândeau la acelaşi lucru. Dimensiunile casetei, greutatea conţinutului şi simbolul de pe capac păreau a duce toate la aceeaşi inimaginabilă concluzie: pocalul lui Iisus se află în această cutie de lemn.
    Din nou, Langdon își spuse că e imposibil.
    - Mărimea e potrivită, şopti Sophie, pentru a adăposti... o cupă.
    "Nu poate fi o cupă!"
    Sophie trase caseta spre ea, pregătindu-se să o deschidă. Când o mişcă însă, ceva neaşteptat se petrecu. Din interior se auzi un gâlgâit ciudat.
    "E oare un lichid înăuntru?" se întrebă Langdon mirat.
    Sophie părea la fel de nedumerită:
    - Ai auzit?
    Profesorul încuviinţă:
    - Da, e un lichid.
    Cu mişcări uşoare, Sophie desfăcu închizătoarea şi deschise capacul.
    Obiectul din interior nu semăna cu nimic din ceea ce văzuse Langdon până atunci. Un lucru deveni imediat limpede pentru amândoi. În mod categoric, nu era cupa din care a băut Iisus.

                                                        63.

                           - Poliția a blocat strada,  spuse Andre Vernet când reveni în încăpere. Va fi foarte dificil să vă scot de aici!
    După ce închise uşa, bancherul zări conteinerul de plastic pe banda rulantă şi se opri brusc. "Dumnezeule! Au accesat contul lui Sauniere?!"
    Langdon şi Sophie şedeau în jurul mesei, având între ei ceva ce semăna cu o casetă mare de bijuterii.
    Sophie închise imediat capacul casetei şi ridică ochii spre Vernet:
    - Aveam totuşi numărul de cont, spuse ea.
    Preşedintele rămăsese fără cuvinte. Asta schimba complet situaţia.
    Politicos, se strădui să nu privească spre casetă, încercând să-şi dea seama ce are de făcut. "Trebuie să-i scot afară de aici!" Dar cum poliţia blocase deja drumurile de acces, nu-i rămăsese decât o unică modalitate de a face acest lucru.
    - Mademoiselle Neveu, dacă vă voi scoate în siguranţă din sediul băncii, veţi lua obiectul cu dumneavoastră sau îl veţi trimite înapoi în seif?
    Sophie aruncă o privire spre Langdon, apoi răspunse:
   - Îl luăm cu noi.
    - Foarte bine. Atunci, vă sugerez să-l înfăşuraţi într-o haină când vom ieşi din această încăpere. Aş prefera să nu-l vadă nimeni.
    Langdon îşi scoase sacoul, în vreme ce Vernet se apropie de banda rulantă, închise cutia goală şi tastă câteva comenzi la panoul electronic. Banda rulantă se urni, ducând conteinerul din plastic înapoi în seif. Preşedintele scoase apoi cheia din fantă şi i-o întinse lui Sophie.
    - Pe aici, vă rog. Repede!
    Când ajunseră la rampa de încărcare din spatele clădirii, luminile maşinilor de poliţie se zăreau deja, licărul lor iluminând garajul subteran. Vernet se încruntă. Probabil că blocaseră rampa. "Chiar vreau să fac una ca asta?"
    Cămaşa îi era deja leoarcă de transpiraţie.
    Le făcu semn spre una dintre furgonetele blindate ale băncii.
    Transport sur era un alt serviciu pe care Depository Bank of Zurich îl oferea clienţilor.
    - Urcaţi în spate, în compartimentul pentru marfă. Mă întorc imediat.
    Sophie şi Langdon urcară în furgonetă, în vreme ce Vernet alergă la biroul supraveghetorului, îl descuie, luă cheile furgonetei şi înhăţă totodată o jachetă şi o şapcă de şofer. Îşi scoase haina şi cravata, dădu să-şi pună uniforma, apoi se răzgândi şi îşi puse pe umăr un ham de revolver. În drum spre ieşire, luă un pistol din raft, îl încărcă şi-l îndesă în ham, încheindu-şi jacheta peste el.
    Reveni la furgonetă, îşi trase bine şapca pe ochi şi aruncă o privire spre Sophie şi Langdon, aflaţi în compartimentul din oţel din spate:
    - Veţi avea nevoie de asta, le spuse, întinzând mâna înăuntru şi aprinzând becul unic atârnat în plafon. Mai bine aţi sta jos. Să nu scoateţi un sunet când vom ieşi pe poartă.
    Sophie şi Langdon se aşezară pe podeaua metalică, ţinând între ei caseta înfăşurată în sacou. Vernet închise uşile masive şi-i încuie, apoi se urcă la volan şi porni motorul.
    Furgoneta începu să urce rampa. Sub şapcă, preşedintele simţi sudoarea năpădindu-i fruntea. În faţă se vedeau mult mai multe maşini ale poliţiei decât se aşteptase el. Când maşina se apropie, prima poartă de oţel se deschise, lăsând-o să treacă. Vernet aşteptă ca aceasta să se închidă în urma lui înainte de a avansa şi a activa următorul senzor.
    Cea de-a doua poartă se deschise şi ea, lăsând ieşirea liberă.
    "Cu excepţia maşinii de poliţie care blochează rampa."
    Bancherul îşi şterse fruntea şi apăsă pedala de acceleraţie.
    Un poliţist coborî imediat şi-i făcu semn să oprească la câţiva metri înaintea barierei. Patru maşini de patrulare aşteptau afară.
    Vernet opri. Îndesându-şi mai bine şapca pe cap, afişă o mutră dură şi pe cât îi stătu în putere mai necizelată. Fără a se clinti de pe bancheta sa, deschise portiera şi privi spre agent:
    - Qu'est-ce que se passe? întrebă pe un ton răguşit.
    - Je suis Jerome Collet. Lieutenant Police Judiciaire. Qu'est-ce qu'il y a la-dedans? se interesă agentul, arătând spre compartimentul pentru marfă.
    - Naiba să ma ia dacă ştiu, replica bancherul într-o franceză de stradă. Io-s doar un şofer!
    Collet nu părea impresionat:
    - Căutăm doi criminali.
    Vernet începu să râdă:
    - Atunci aţi venit exact unde trebuie. Unii din ticăloşii ăştia pentru care şofez au atâţia bani, că nu se poate să nu fie criminali!
    Agentul îi arătă o fotografie a lui Robert Langdon.
    - Omul ăsta a fost aici, la bancă, în noaptea asta?
    Bancherul ridică din umeri.
    - N-am idee. Eu nu mă mişc de pe rampă. N-avem noi voie în preajma clienţilor. Va trebui să intraţi şi să întrebaţi la recepţie.
    - Banca dumitale ne cere mandat înainte de a ne permite să intrăm.
    - Administratorii! făcu Vernet, cu o grimasă dezgustată. Să-ţi spun eu câteva despre ei!
    - Te rog să deschizi în spate.
    Preşedintele se holbă la agent şi emise un hohot de râs gutural:
    - Să deschid în spate? Da' crezi că am cu ce? Crezi că ăştia au încredere în noi? Ar trebui să vezi salariile de rahat pe care ni le plătesc!
    Poliţistul îşi înclină capul pe un umăr, cu un aer evident sceptic:
    - Vrei să spui că nu ai cheile de la furgoneta pe care o conduci?
    Vernet clătină din cap:
    - Nu pe cele de la compartimentul pentru marfă. Am doar cheia de contact. Maşinile sunt încuiate de supraveghetori pe rampa de încărcare, apoi furgonetele așteaptă pe loc până când cineva aduce cheile la destinație. Odată ce primim confirmarea că au ajuns la destinatar, avem și permisiunea de a pleca. Nicio secundă mai devreme. Niciodată n-am habar ce mama dracului transport aici.
    - Când a fost încuiată mașina asta?
    - Probabil cu câteva ore în urmă. Eu trebuie s-o duc tocmai la St. Thurial. Cheile de la marfă sunt deja acolo.
    Agentul nu îi răspunse, ochii lui examinându-i de parcă ar fi vrut să-i citească gândurile.
    Un strop de sudoare începu să i se prelingă pe nas.
    - Te superi? întrebă Vernet, ştergându-şi faţa cu mâneca jachetei şi făcând semn spre maşina de poliţie care-i bloca drumul. Am şi eu un orar de respectat.
    - Toţi şoferii de aici au ceasuri Rolex? întrebă agentul, arătând spre încheietura lui.
    Urmându-i direcţia privirii, bancherul zări marginea ceasului său absurd de scump ieşind de sub manşetă.
    "Merde!"
    - Rahatul ăsta?! L-am luat pe douăzeci de euro de la un taiwanez, în St. Germain des Pres. Dacă-l vrei, ţi-l vând pe patruzeci.
    Poliţistul rămase tăcut vreme de câteva clipe, apoi, în cele din urmă, se trase într-o parte.
    - Nu, mulţumesc. Drum bun!
    Vernet nu-şi veni în fire până când furgoneta lui nu ajunse la cincizeci de metri distanţă de barajul de poliţie. Acum îi mai rămăsese doar o singură problemă de rezolvat. Încărcătura. "Unde să-i duc?"

                                                        64.

                             Silas zăcea întins  pe salteaua din camera sa, aşteptând ca rănile de pe spate să se închidă la contactul cu aerul. A doua repriză de Disciplină din noaptea asta îl lăsase slăbit şi ameţit. Fusese nevoit să-şi scoată brâul cilice şi acum simţea cum sângele i se scurge pe coapsă. Totuşi, nu avusese nicio justificare pentru a renunţa la cilice.
    "Nu mi-am respectat legământul faţă de Biserică. Mai rău, l-am dezamăgit pe episcop!"
    Noaptea asta ar fi trebuit să însemne salvarea episcopului Aringarosa. Cu cinci luni în urmă, preotul se întorsese de la o întrevedere care avusese loc la Observatorul Astronomic din Vatican, unde aflase ceva ce-l schimbase profund. Deprimat timp de săptămâni întregi, în cele din urmă îi povestise lui Silas despre ce era vorba.
    - Dar e imposibil! strigase el. Nu pot să accept aşa ceva!
    - E adevărat, îi răspunsese Aringarosa. Imposibil de imaginat, dar totuşi adevărat. Peste numai şase luni.
    Cuvintele episcopului îl îngroziseră. Se rugase pentru salvare şi nici chiar în zilele acelea negre, credinţa în Dumnezeu şi în Calea cea Dreaptă nu şovăise. O lună mai târziu, norii dispăruseră şi speranţa unei rezolvări începuse să pâlpâie.
    "O intervenţie divină", spusese Aringarosa.
    Pentru prima dată după atâta amar de vreme, episcopul păruse optimist.
    - Silas, şoptise el, Dumnezeu ne-a oferit o posibilitate de a apăra Calea. Lupta noastră, la fel ca orice bătălie, necesită şi sacrificii. Vei fi tu un oştean al Domnului?
    Silas căzuse în genunchi în fața episcopului, omul care îi dăduse o nouă viaţă, şi îi răspunsese:
   - Sunt mielul lui Dumnezeu. Călăuzeşte-mă aşa cum îţi cere inima.
    Când Aringarosa îi dezvăluise ocazia ivită, Silas realizase că la mijloc nu putea fi decât mâna Domnului. "Soartă miraculoasă!" Episcopul îl pusese apoi în legătură cu omul care propusese planul şi care-şi spunea Învăţătorul.
     Deşi nu se întâlniseră niciodată între patru ochi, de fiecare dată când vorbeau la telefon, Silas era la fel de uimit atât de profunda credinţă a omului, cât şi de amploarea puterii pe care o avea. Învăţătorul părea că ştie totul, că avea ochi şi urechi peste tot. De unde obţinuse atât de multe informaţii, Albinosul nu ştia, însă Aringarosa avea o încredere deplină în el şi-l sfătuise pe Silas să procedeze şi el la fel.
    - Să faci tot ce-ţi cere Învăţătorul şi vom ieşi învingători.
    "Învingători!" Acum, Silas privea podeaua goală şi simţea că victoria le scăpase printre degete. Învăţătorul fusese înşelat. Cheia de boltă era doar o fundătură. Şi, odată copleşit de disperare, dispăruse şi orice rază de speranţă.
    Ar fi vrut să-l poată suna pe episcop pentru a-l preveni, dar Învăţătorul anulase noaptea asta toate liniile de comunicare directă dintre ei. "Pentru siguranţa noastră, a tuturor."
    În cele din urmă, stăpânindu-şi tremurul puternic, Silas se ridică şi îşi luă sutana care zăcea azvârlită pe podea. Scoase din buzunar telefonul mobil şi, cu ruşine, formă numărul.
    - Învăţătorule, şopti. Totul e pierdut.
    Apoi îi povesti ce se întâmplase.
    - Îţi pierzi credinţa prea repede, îi răspunse omul. Tocmai am primit veşti. Total neaşteptate, dar bine venite! Secretul încă există. Jacques Sauniere a transmis altcuiva informaţia chiar înainte de a muri. Te voi suna în scurt timp! Lucrarea noastră nu s-a sfârşit chiar în noaptea asta.

                                                    65.

                                Compartimentul pentru marfă slab luminat al furgonetei era ca o carceră pe roți și Langdon se străduia să-și alunge anxietatea obişnuită care punea stăpânire pe el în locuri închise.
    "Vernet a spus că ne va scoate în afara oraşului, la o distanţa suficient de sigură. Dar unde anume? Cât de departe?"
    Picioarele începuseră să-i amorţească fiindcă stătea ghemuit; se mişcă uşor şi atunci simţi cum sângele începe să-i curgă din nou prin vene. În braţe ţinea încă ciudata comoară pe care o luaseră de la bancă.
    - Cred că suntem pe autostradă acum, şopti Sophie.
    Şi el credea acelaşi lucru. După o istovitoare oprire în capătul rampei, furgoneta pornise, în sfârşit, cotind când la dreapta, când la stânga, timp de vreo două minute, după care accelerase şi acum părea că rulează cu viteza maximă.
    Dedesubt, pneurile antiglonţ şuierau pe asfaltul neted. Îşi îndreptă atenţia asupra casetei din poală, o aşeză pe podea, o scoase din sacoul în care o înfăşurase şi o trase aproape de el.
    Sophie i se alătură; parcă erau doi copii lângă un cadou de Crăciun.
    În contrast cu nuanţa caldă a casetei, trandafirul incrustat era lucrat într-un lemn de culoare deschisa, probabil frasin, care lucea viu în lumina palidă.
    "Roza."
    Armate şi religii fuseseră fondate pornind de la acest simbol, fără a mai menționa diversele organizaţii secrete. Rozicrucienii. Cavalerii de Roşa Cruce.
    - Hai! îl îndemnă Sophie. Deschide-o!
    Langdon trase aer adânc în piept şi apoi, după ce mai aruncă o privire asupra trandafirului incrustat, deschise capacul.
    Multe idei îi trecuseră prin minte atunci când se gândea la ce ar putea găsi înăuntru, dar niciuna nu se apropiase câtuşi de puţin de realitatea pe care o vedea acum.
    Cuibărit în caseta căptuşită cu un strat gros de mătase purpurie, se afla un obiect al cărui rost profesorul nu putea nici măcar să-l ghicească.
    Era un cilindru din marmură albă, lustruită, cam de mărimea unui suport pentru mingi de tenis. Mai complex decât o simplă coloană din piatră, obiectul părea să fi fost asamblat din mai multe piese. Cinci discuri de marmură erau alipite şi fixate unul de altul cu ajutorul unui cadru delicat din alamă. Semăna cu un caleidoscop tubular, multi-stratificat. Capetele cilindrului erau prinse în câte un fel de capac tot din marmură, prin care nu se vedea nimic înăuntru.
    Auzind lichidul care gâlgâia în interior, Langdon presupuse că tubul era gol.
    Dar, oricât de bizară ar fi fost construcţia cilindrului, mai interesante erau semnele gravate pe întreaga sa circumferinţă. Pe fiecare dintre cele cinci discuri fusese inscripţionată aceeaşi serie de litere: întregul alfabet. Structura îi amintea profesorului de una dintre jucăriile sale preferate din copilărie - un tub format din plăcuţe cu litere, care puteau fi rotite în diverse poziţii pentru a forma cele mai variate cuvinte.
    - Uimitor, nu-i aşa? îi şopti Sophie.
    - Ştiu şi eu...? Ce naiba e asta?
    În ochii ei se aprinse o scânteie:
    - Bunicului îi plăcea să născocească asemenea dispozitive. Au fost inventate de Leonardo da Vinci.
    Chiar şi în lumina palidă, surprinderea din ochii lui Langdon era vizibilă.
    - Da Vinci?
    - Da. Se numeşte criptex. Bunicul spunea că a găsit planurile dispozitivului într-unul dintre jurnalele secrete ale lui Leonardo.
    - Şi la ce foloseşte?
    Ţinând seama de recentele evenimente, Sophie îşi dădea seama că răspunsul ei ar putea avea unele implicaţii foarte interesante:
    - E un fel de seif. Pentru păstrarea informaţiilor secrete.
    Ochii profesorului se măriră şi mai mult.
    Sophie îi povesti cum crearea unor modele după invenţiile lui da Vinci fusese una dintre pasiunile bunicului ei. Artist talentat, el îşi petrecea ore întregi în atelier lucrând lemnul şi metalul; lui Jacques Sauniere îi plăcea să-i imite pe marii artişti - Faberge, diverşi maeştri ai cloisonne-urilor şi pe mult mai practicul Leonardo da Vinci.
    Chiar şi la o simplă răsfoire a jurnalelor lui, oricine îşi dădea seama că savantul inventase sute de dispozitive, pe care însă nu le pusese niciodată în aplicare. Una dintre preocupările favorite ale lui Sauniere fusese crearea de replici exacte ale celor mai obscure născociri ale lui da Vinci - ceasuri şi cronometre, pompe de apă, criptex-uri şi chiar un model articulat al unui cavaler medieval francez, care trona acum pe biroul său de la Luvru.
    Proiectat de da Vinci în 1495, ca parte a interesului său pentru studiile de anatomie şi tehnica mişcării, mecanismul intern al cavalerului avea tendoane şi încheieturi ce-i permiteau să stea în picioare, să-şi mişte braţele şi capul aşezat pe un gât flexibil şi să deschidă gura, graţie maxilarului perfect articulat.
    Cavalerul în armură i se păruse lui Sophie cel mai frumos obiect pe care îl realizase bunicul ei... până la criptex-ul pe care îl ţinea acum în mână.
    - Mi-a construit și mie unul când eram mică. Dar n-am mai văzut până acum  unul atât de mare şi de ornat.
    Langdon nu-şi mai dezlipise ochii de caseta din lemn de trandafir.
    - Eu, unul, nici nu auzisem de aşa ceva.
    Sophie nu era surprinsă. Majoritatea invenţiilor lui da Vinci, care rămăseseră în stare de proiect, nu fuseseră niciodată studiate şi nici măcar nu li se dăduse vreun nume. Termenul criptex fusese, poate, născocit de bunicul ei - un nume potrivit pentru un dispozitiv care folosea ştiinţa criptografiei pentru a proteja informaţiile scrise pe un suport interior, pe un codex.
    Da Vinci fusese un veritabil pionier al criptografiei, deşi rareori îi era recunoscută această întâietate. Când prezentau tehnicile moderne de criptare pentru securizarea datelor computerizate, profesorii de la universitate îi ridicau în slăvi pe specialiştii moderni, ca Zimmerman şi Schneier, dar uitau adesea să menţioneze că da Vinci inventase una dintre primele forme rudimentare de cifrare, cu secole în urmă.
    Bunicul ei fusese, bineînţeles, cel care îi povestise toate acestea.
    În compartimentul de oţel al furgonetei, Sophie îi povesti profesorului că Leonardo născocise criptex-ul pentru a putea trimite mesaje secrete pe distanţe lungi. Într-o epocă lipsită de telefoane şi poştă electronică, cel care dorea să trimită informaţii tainice cuiva aflat la mare depărtare nu avea altă soluţie decât să scrie mesajul pe hârtie şi să-l înmâneze unui mesager de încredere. Din păcate însă, dacă mesagerului i se părea că scrisoarea conţine informaţii preţioase, risca s-o vândă adversarilor, pentru a face rost de mai mulţi bani.
    Multe minţi strălucite inventaseră de-a lungul timpului metode criptografice de protejare a datelor şi informaţiilor; Iulius Caesar născocise o schemă de scriere codificată, numită "Cutia lui Caesar"; Mary, regina Scoţiei, crease un cifru de transpoziţie şi trimitea mesaje secrete din închisoare; savantul arab Abu Yusuf Ismail al-Kindi îşi proteja secretele prin intermediul unui cifru de substituţie polialfabetic, ingenios conceput.
    Da Vinci însă renunţase la matematică şi criptografie, preferând o soluţie de tip mecanic.
    Criptex-ul. Un recipient portabil, în care puteau fi închise hărţi, scrisori, diagrame - de fapt, orice. O dată ce informaţia era închisă în criptex, numai cel care cunoştea parola corectă putea avea acces la ea.
    - Ne trebuie o parolă, spuse Sophie, arătând spre discurile cu litere. Un criptex funcţionează aproximativ ca o încuietoare cu cifru. Dacă aliniezi cadranele în mod corect, încuietoarea se deschide. Criptex-ul are cinci discuri cu litere. Când le roteşti şi le aşezi în poziţia corectă, piesele din interior se aliniază şi cilindrul se deschide.
    - Iar înăuntru...?
    - Când cilindrul se deschide, ai acces la compartimentul interior, care poate conţine o foaie de hârtie pe care este notată informaţia secretă.
    Langdon o privi nevenindu-i să creadă:
    - Şi spui că bunicul tău îţi confecţiona asemenea dispozitive când erai mică?
    - Unele mai mici, da. De vreo două ori, de ziua mea, mi-a dat un criptex şi mi-a spus o ghicitoare. Soluţia ghicitorii era parola pentru criptex şi, o dată ce-mi dădeam seama care e, puteam deschide cilindrul pentru a-mi lua felicitarea.
    - Cam mult efort pentru o felicitare!
    - Nu, fiindcă în felicitare era scrisă întotdeauna o altă ghicitoare sau un indiciu. Bunicului îi plăcea să născocească adevărate "vânători de comori" prin casă - o serie de indicii care mă duceau în cele din urmă până la cadoul primit. Fiecare astfel de "vânătoare" era un fel de test, pentru a fi sigur că-mi meritam cadoul. Și testele nu erau niciodată foarte simple!
    Profesorul privi din nou criptex-ul, părând la fel de sceptic.
    - Dar de ce să nu-l desfaci pur și simplu? Sau să-l spargi? Metalul pare a fi subțire, iar marmura e o rocă relativ moale.
    Sophie surâse:
    - Fiindcă da Vinci era prea inteligent pentru a fi păcălit atât de uşor. El a conceput criptex-ul în aşa fel încât, dacă încerci, folosind orice mijloace, să-l deschizi cu forţa, informaţia din interior se autodistruge. Uite!
    Sophie ridică uşor cilindrul din casetă şi i-l arată.
    - Informaţia care trebuie transmisă este scrisă pe o bucată de papirus.
    - Nu pe pergament?
    Sophie clătină din cap:
    - Nu. Ştiu că în vremea aceea pergamentul din piele de oaie era mai frecvent folosit şi mai rezistent, dar în criptex se utiliza numai papirus. Cu cât era mai subţire, cu atât mai bine!
    - Am înţeles!
    - Înainte de a fi introdus în criptex, papirusul era înfăşurat în jurul unei mici fiole de sticlă.
    Sophie clătină cilindrul şi dinăuntrul lui se auzi acelaşi gâlgâit.
    - O fiolă cu lichid, adăugă ea.
    - Ce fel de lichid?
    - Oţet, îi zâmbi Sophie.
    Langdon ezită o clipă, apoi clătină din cap, pricepând în sfârşit:
    - Inteligent!
    "Oţet şi papirus", îşi spuse Sophie. Dacă cineva încerca să deschidă cu forţa criptex-ul, fiola de sticlă se spărgea şi oţetul dizolva imediat foiţa de papirus. În urmă nu mai rămânea decât o pastă fără formă.
    - După cum vezi, continuă Sophie, unica modalitate de a afla informaţia închisă în interior este să cunoşti parola formată din cinci litere. Şi, având cinci discuri, fiecare cu câte douăzeci şi şase de litere, asta înseamnă douăzeci şi şase la puterea a cincea. Aproximativ douăsprezece milioane de combinaţii posibile.
    - Dacă zici tu, replică Langdon cu o privire de parcă ar fi vrut să spună că în mintea lui se înghesuiau vreo douăsprezece milioane de întrebări.
    - Ce informaţie crezi că e ascunsă înăuntru?
    - Orice ar fi, e clar că bunicul a dorit din toată inima s-o ţină secretă.
    Cu aceste cuvinte, Sophie închise capacul casetei şi studie trandafirul cu cinci petale. Era limpede că o frământa ceva.
    - Spuneai mai devreme că roza este un simbol al Graalului? întrebă ea în cele din urmă.
    - Da. În simbolistica Stăreţiei, trandafirul şi Graalul sunt sinonime.
    - E ciudat totuşi, fiindcă bunicul mi-a spus întotdeauna că roza înseamnă discreţie, tăinuire. Obişnuia să pună un trandafir pe uşa biroului său de acasă când avea de dat un telefon confidenţial şi nu voia să-l deranjez. Mă încuraja şi pe mine să procedez la fel.
    "Drăguţa mea, îi spunea bunicul, mai bine decât să încuiem uşile, atunci când avem nevoie de intimitate, putem pune pe uşă un trandafir - la fleur des secrets. Astfel vom învăţa să ne respectăm şi să avem încredere unul în celălalt. Agăţarea unui trandafir pe uşă e un vechi obicei roman."
    - Sub Rosa, murmură Langdon. Romanii atârnau totdeauna un trandafir în sala de întrunire, pentru a arăta că discuţiile respective erau confidenţiale. Astfel, cei care participau ştiau că tot ce s-a spus "sub semnul rozei" - sub Rosa - trebuia să rămână secret.
    Profesorul îi explică pe scurt că  discreţia trandafirului nu era unicul motiv pentru care Stăreţia îl alesese ca simbol al Graalului.
    Rosa rugosa, una dintre cele mai vechi specii de trandafir, avea cinci petale şi simetrie pentagonală, exact ca Steaua lui Venus, fapt care îi conferea rozei clare semnificaţii iconografice, referindu-se la feminitate.
    În plus, roza amintea mult de "calea cea bună" şi de croirea propriului drum în viaţă. Roza Vânturilor, cu punctele ei cardinale era un ajutor de nădejde în navigaţie, ca şi Liniile Rozei - meridianele de pe globul pământesc. Din aceste motive, trandafirul amintea de Graal pe mai multe planuri - secret, feminitate şi îndrumare, sexul feminin şi steaua călăuzitoare ce indica drumul spre aflarea adevărului tăinuit.
    Când sfârşi de vorbit, pe chipul lui Langdon se aşternu o încordare ciudată.
    - Robert! Te simţi bine?
    El însă rămăsese cu privirile lipite de casetă.
    - Sub... Rosa, bâigui afişând o expresie de teamă şi uluire deopotrivă. Nu se poate!
    - Ce anume?
    Încet, profesorul îşi ridică ochii spre ea.
    - Sub semnul Rozei...! şopti el. Criptex-ul acesta... cred că ştiu ce e.

                                                   66.

                              Nici lui nu-i venea să creadă ideea care tocmai îi trecuse prin minte, însă ţinând seama de persoana care le dăduse criptex-ul, de modul în care acesta le parvenise şi de trandafirul incrustat pe casetă, totul ducea la o singură concluzie:
    "Am în faţă cheia de boltă a Stăreţiei din Sion!"
    Legenda era clară: Cheia de boltă este o piatră codificată, ascunsă "sub semnul Rozei".
    - Robert! Ce s-a întâmplat?
    După un moment în care îşi adună gândurile profesorul o întrebă:
    - Ţi-a vorbit bunicul tău vreodată despre un obiect numit la clef de voute?
    - "Cheia seifului"?
    - Nu, asta-i traducerea literală. Clef de voute este un termen frecvent folosit în arhitectură. Voute nu se refera la seiful sau tezaurul unei bănci, ci la plafonul boltit al unei clădiri.
    - Dar plafoanele boltite nu au chei!
    - Păi, de fapt, au. Fiecare arcada de piatră necesită o piesă centrală, în formă de pană, care îmbină elementele laterale şi suportă întreaga greutate a boltei. Aceasta piatră este cheia, în sens arhitectural, a boltei. I se mai spune şi piatra unghiulară sau, ca în Noul Testament, "piatra din capul unghiului".
    Sophie ridică din umeri şi privi criptex-ul:
    - Dar e clar că asta nu este o cheie de boltă!
    Profesorul nu ştia de unde să înceapă să-i explice. Cheile de boltă - ca o tehnică de construcţie a arcadelor din piatra - fuseseră unul dintre cele mai bine păstrate şi apărate secrete în cadrul confreriei masonice, la începuturile acesteia. "Gradul masonic al Arcului Regal. Arhitectură. Piatra de boltă" - toate erau conectate. Tehnica secretă a utilizării unei pietre unghiulare pentru a construi arcade şi cupole boltite făcea parte dintre secretele graţie cărora masonii au devenit maeştri atât de bogaţi - un secret păstrat cu străşnicie.
    Cheia de boltă avusese dintotdeauna o conotaţie de secret bine apărat. Totuşi, cilindrul de marmură din caseta de lemn era ceva cu totul diferit. Cheia de boltă a Stăreţiei - dacă asta conţinea într-adevăr caseta - nu semănă câtuşi de puţin cu ceea ce-şi imaginase profesorul.
    - Cheia de boltă a Stăreţiei din Sion nu este specialitatea mea. Pe mine mă interesează în primul rând latura simbolistică a Sfântului Graal, aşa că în general am ignorat cam tot ce se referea la descoperirea lui.
    Sophie se încruntă:
    - La descoperirea Sfântului Graal?
    Langdon înclină din cap, alegându-şi cu grijă cuvintele:
    - Sophie, în conformitate cu tradiţiile Stăreţiei, cheia de boltă este o hartă codificată... o hartă ce dezvăluie locul în care este ascuns Sfântul Graal.
    - Şi crezi că asta se află în caseta noastră?
    Profesorul nu ştia deloc ce să mai creadă. Chiar şi lui i se părea imposibil şi totuşi aceasta părea singura concluzie logică la care putea ajunge. "O piatră criptată, ascunsă sub semnul Rozei."
    Ideea că acest criptex fusese inventat de Leonardo da Vinci - fost Mare Maestru al Le Prieure de Sion - constituia un alt indiciu care sugera că aveau în mână chiar piatra unghiulară a ordinului. "O invenţie a unui fost Mare Maestru... adusă la viaţă secole mai târziu de un alt membru al aceleiaşi organizaţii." Legătura era prea evidentă pentru a o pune doar pe seama coincidenţei.
    În ultimul deceniu, istoricii căutaseră cheia de boltă în bisericile din Franţa.
    Cunoscători ai tradiţionalelor duble-înţelesuri ale Stăreţiei, "vânătorii" Graalului ajunseseră la concluzia că la clef de voute era o cheie de boltă reală, concretă - o piatră gravată cu un text criptic, incastrată într-o arcadă dintr-o biserică. "Sub semnul Rozei." Iar arhitectura nu ducea lipsă de roze. "Ferestrele cu roze. Basoreliefurile rozetă". Şi, desigur, numărul mare de cinquefoils - decoraţiunile sub formă de floare cu cinci petale prezente adesea în partea superioară a bolţilor şi a arcadelor, chiar deasupra cheii de boltă. Ascunzătoarea părea a fi într-un loc diabolic de simplu.
    Harta către Sfântul Graal era încastrată undeva, într-o arcadă a cine ştie cărei biserici, râzând parcă de credincioşii neştiutori, ce îngenuncheau la rugăciune chiar sub ea.
    - Criptex-ul ăsta nu poate fi cheia de boltă, replică Sophie. Nu este chiar atât de vechi. Sunt sigură că bunicul l-a construit şi deci nu are cum să facă parte din antica legendă a Graalului.
    - De fapt, interveni Langdon cu un tremur în glas, se crede că piatra unghiulară a fost creată de Stăreţie cândva, în ultimele două decenii.
    Sophie îi aruncă o privire sceptică:
    - Dar dacă aşa ar sta lucrurile, dacă acest criptex ar dezvălui unde este ascuns Sfântul Graal, de ce ar fi vrut bunicul să mi-l dea mie? Eu habar n-am cum să-l deschid şi ce să fac cu el. Nici măcar nu ştiu ce este Sfântul Graal!
     Spre surprinderea lui, Langdon îşi dădu seama că ea avea dreptate, încă nu avusese timp să-i explice ce însemna, de fapt, Graalul. Dar povestea trebuia să mai aştepte. Deocamdată, mai importantă era cheia de boltă.
    "Dacă aceasta e cu adevărat în casetă..."
    Pe fondul sonor al pneurilor care rulau în viteză, Langdon îi povesti pe scurt tot ce ştia el despre cheia de boltă. Vreme de secole, cel mai de preţ secret al Stăreţiei - locul în care era ascuns Sfântul Graal - nu a fost niciodată consemnat.
    Din motive de siguranţă, el era transmis prin viu grai fiecărui nou seneşal, în cursul unei ceremonii tainice. Totuşi, la un moment dat, în cursul ultimului secol, au apărut unele zvonuri care susţineau că politica Ordinului s-a schimbat. Probabil din cauza noilor posibilităţi electronice de ascultare, Stăreția a hotărât să nu mai pomenească niciodată verbal locul în care se află Graalul.
    - Și atunci, cum să transmită secretul mai departe?
    - Aici intră în scenă cheia de boltă. La moartea unuia dintre cei patru membri din fruntea ierarhiei, cei trei rămaşi aleg din cadrul eşaloanelor inferioare un candidat pentru înlocuirea celui decedat. În loc să-i dezvăluie însă noului seneşal unde anume este ascuns Graalul, ei îl supun unui test.
    Văzând tulburarea din ochii lui Sophie, Langdon îşi aminti ce-i povestise ea mai devreme, cum bunicul ei organiza veritabile "vânători ale comorilor" ― preuves de merite.
    Cheia de boltă era, se pare, un concept similar. Pe de altă parte, testele constituiau o practică frecventă în cadrul societăţilor secrete. Cel mai cunoscut caz era cel al masoneriei, ai cărei membri urcau în structura ierarhică dacă dovedeau că pot păstra un secret, îndeplinind diverse ritualuri şi trecând numeroase teste de-a lungul anilor. Gradul de dificultate a încercărilor creştea treptat, culminând cu învestirea candidatului ca Mason de gradul treizeci şi doi.
    - Prin urmare, deduse Sophie, cheia de boltă este une preuve de merite. Dacă un seneşal nou ales o poate deschide, înseamnă că este demn să afle secretul pe care-l ascunde.
    Langdon încuviinţă.
    - Uitasem că tu ai experienţă în acest domeniu.
    - Da, şi nu numai datorită bunicului. În criptografie, metoda este numită "limbaj autopermisiv". Altfel spus, dacă eşti suficient de inteligent pentru a citi un anumit limbaj, înseamnă că-ţi este permis să afli ce transmite acesta.
    Profesorul ezită o clipă, apoi continuă:
    - Sophie, îţi dai seama că, dacă aceasta este cu adevărat cheia de bolta, faptul că bunicul tău a avut acces la ea duce la o singură concluzie: că deţinea o poziţie extrem de înaltă în cadrul Stăreţiei din Sion. Probabil că a fost unul dintre cei patru seneşali.
    Sophie oftă.
    - A avut, într-adevăr, o poziţie înaltă în cadrul unei societăţi secrete. Sunt sigură de asta. Dar nu pot decât să bănuiesc că era vorba despre Stăreţie.
    - Ştiai că bunicul tău era membru al unei organizaţii secrete?!
    - Am văzut, acum zece ani, unele lucruri pe care n-ar fi trebuit să le văd. De atunci n-am mai vorbit cu el. Bunicul nu a fost doar un membru de vârf al grupului respectiv... Cred că a deţinut cea mai înaltă poziţie în cadrul lui.
    Lui Langdon nu-i venea să creadă că auzise bine.
    - Mare Maestru? Dar... nu văd cum ai fi putut să ştii tu aşa ceva!
    - Aş preferă sa nu vorbesc despre asta, declară ea cu o privire pe cât de hotărâtă, pe atât de îndurerată.
    "Jacques Sauniere? Mare Maestru?" În ciuda implicaţiilor uluitoare ale acestui lucru - dacă era adevărat - profesorul avea strania impresie că totul se potrivea perfect. La urma urmei, toţi foştii Mari Maeştri erau personalităţi publice, cu înclinaţii artistice - o demonstrau documentele descoperite în cadrul Bibliotecii Naţionale din Paris şi numite, mai târziu, Les Dossiers Secrets. Printre Marii Maeştri ai Le Prieure se număraseră: Leonardo da Vinci, Sandro Botticelli, sir Isaac Newton, Victor Hugo şi, mai recent, Jean Cocteau.
    "De ce nu şi Jacques Sauniere?"
    Îndoielile îi sporiră însă când îşi aminti că în seara aceasta avusese programată o întâlnire cu Sauniere.
    "Marele Maestru al Stăreţiei din Sion mi-a solicitat mie o întrevedere. Pentru ce? Ca să discutam banalităţi despre artă?"
    Câtuşi de puţin probabil! La urma urmei, dacă instinctul nu-l înşela, Marele Maestru tocmai îi transferase nepoatei sale legendara cheie de boltă a confreriei şi, totodată, îi ceruse să ia legătura cu el, cu Robert Langdon.
    "De neconceput!"
    Oricât s-ar fi gândit, tot nu reuşea să-şi explice comportamentul lui Sauniere. Chiar dacă se temuse pentru viaţa lui, mai existau încă trei seneşali care cunoşteau secretul. De ce şi-ar fi asumat bătrânul un risc atât de mare, înmânându-i cheia de boltă nepoatei sale - cu atât mai mult cu cât cei doi nu mai comunicau aproape deloc? Şi pentru ce să-l implice pe Langdon... un străin?
    "Din întregul mozaic lipseşte o piesă", îşi spuse profesorul.
    Răspunsurile mai aveau însă de aşteptat. Sunetul motorului care încetinea îi luă pe amândoi prin surprindere. Sub pneuri se auzea scrâşnet de pietriş.
    "De ce opreşte atât de repede?"
    Vernet le spusese că-i va scoate din oraş, ducându-i undeva unde să fie în siguranţă. Furgoneta abia mai înaintă, sub roţi simţindu-se un teren surprinzător de accidentat.
    Sophie îi aruncă profesorului o privire îngrijorată şi, cu mişcări grăbite, închise capacul casetei şi o încuie.
    După un moment, maşina se opri, cu motorul încă în funcţiune. Când uşile compartimentului de marfă se deschiseră, Langdon observă cu surprindere că se aflau într-o zonă împădurită, departe de şosea. Vernet îşi făcu imediat apariţia, cu o privire stranie în ochi şi cu un pistol în mână:
    - Îmi pare rău, spuse el, dar chiar nu am altă soluţie.

                                                        67.

                              Andre Vernet arăta ciudat cu un revolver în mână, dar în privirea lui se citea o hotărâre pe care Langdon îşi spuse că n-ar fi de dorit s-o pună la încercare.
    - Mă tem că trebuie să insist, adaugă bancherul, agitându-şi arma în faţa lor. Lasă caseta jos!
    Sophie o strânse mai tare la piept:
    - Ai spus că erai prieten cu bunicul meu!
    - Am datoria de a proteja bunurile lui Jacques Sauniere şi exact asta am de gând să şi fac. Aşa că lasă caseta jos!
    - Bunicul mi-a dat-o mie!
    - Acum! strigă Vernet, strângând mai tare arma în mână.
    Sophie aşeză caseta pe podeaua furgonetei. Ţeava revolverului se îndreptă apoi spre profesor:
    - Domnule Langdon, adu caseta spre mine! Şi bagă de seamă că îţi cer dumitale asta fiindcă pe dumneata chiar nu aş ezita să te împuşc!
    Langdon se holbă la el, nevenindu-i să creadă:
    - De ce faci una ca asta?
    - Dumneata ce crezi? se răsti Vernet în engleza sa cu accent franţuzesc. Pentru a proteja bunurile clientului meu!
    - Noi suntem clienţii dumitale acum! replică Sophie.
    Figura bancherului deveni rece şi imobilă, de parcă ar fi fost de piatră:
    - Mademoiselle Neveu, nu ştiu cum aţi obţinut cheia aceea şi numărul de cont, dar e evident că nu prin mijloace cinstite. Dacă aş fi ştiut amploarea crimelor săvârşite, nu v-aş fi ajutat să fugiţi din sediul băncii!
    - Dar ţi-am spus, nu avem nimic de-a face cu asasinarea bunicului meu!
    Vernet se răsuci ușor spre Langdon:
    - Și totuși, la radio s-a spus că dumneata ești căutat pentru uciderea lui Jacques Sauniere, ci şi pentru moartea celorlalţi trei.
    - Ce?!
    Langdon înmărmuri la auzul acestor veşti. "Încă trei crime?" Coincidenţa de număr îl izbi chiar mai puternic decât faptul că, şi în aceste cazuri, el era principalul suspect. De fapt, era prea puţin probabil să fie doar o simplă coincidenţă. "Cei trei seneşali?" Fără să vrea, privirea îi zbură la caseta din lemn de trandafir. "Dacă seneşalii au fost ucişi, Sauniere nu a avut, într-adevăr, altă soluţie; trebuia să transmită cuiva cheia de boltă."
    - Poliţia se va ocupa de asta când vă voi preda, îi răspunse Vernet. Deja am implicat banca mult prea mult în "afacerea" asta.
    Sophie fierbea de furie:
    - Evident că nu ai de gând să ne predai poliţiei, altfel ne-ai fi dus înapoi la bancă. În loc de asta, ne ameninţi aici cu un pistol?!
    - Bunicul dumitale mi-a cerut serviciile pentru un singur motiv, acela de a-i păstra bunurile în siguranţă şi la adăpost. Indiferent de ce conţine acesta casetă, nu voi permite să devină probă etichetată şi catalogată în evidenţele poliţiei. Domnule Langdon, adu-mi caseta!
    Sophie clătină din cap:
    - Nu i-o duce!
    O bubuitura izbucni şi un glonţ se înfipse în peretele furgonetei, chiar deasupra capului său. Cartuşul gol căzu cu un clinchet pe podeaua de oţel.
    "La dracu!" Profesorul încremeni.
    Vocea lui Vemet era mai sigură acum:
    - Domnule Langdon, ia caseta!
    Profesorul se conformă.
    - Acum adu-mi-o aici, îi ceru bancherul, stând nemişcat lângă bara din spate a furgonetei, cu revolverul îndreptat spre pieptul lui.
    Ţinând caseta în mână, Langdon se apropie de uşile deschise.
    "Trebuie să fac ceva! Doar n-o să-i dau cheia de boltă a Stăreţiei!"
    Când se apropie de cadrul uşilor, îşi dădu seama că se află mai sus decât Vernet şi se întrebă dacă nu cumva ar putea să profite de acest avantaj. Ţeava pistolului era îndreptată acum spre genunchii lui. "O lovitura de picior bine plasată, poate?"
    Din păcate, când el se apropie, bancherul păru că-şi dă seama de pericol şi se trase câţiva paşi înapoi. Departe de piciorul lui.
    - Lasă caseta lângă uşă!
    Neavând altă soluţie, Langdon îngenunche şi aşeză caseta la marginea compartimentului, chiar în faţa uşilor deschise:
    - Acum, ridică-te!
    Dădu să se ridice, însă se opri o clipă, zărind cartuşul gol căzut lângă cadrul uşilor.
    - Ridică-te şi îndepărtează-te de casetă!
    Langdon mai zăbovi un moment, cu privirea pe pragul de metal apoi se ridică. Dintr-o singură mişcare, aproape nevăzut, împinse cartuşul până în şănţuleţul îngust în care se atingeau uşile când se închideau. Se ridică de tot în picioare şi se trase doi paşi înapoi.
    - Du-te până la peretele din spate şi întoarce-te cu spatele!
    Profesorul se supuse ordinului.
    Vernet simţea cum inima îi bătea nebuneşte, mai să-i spargă pieptul. Ţinând arma în mâna dreaptă, încercă să ia caseta cu stânga. Din păcate, era prea grea.
    "Am nevoie de ambele mâini."
    Aruncând o privire spre cei doi prizonieri, evaluă riscurile. Amândoi se aflau la vreo trei metri distanţă, cu spatele spre el, aşa că trecu la acţiune: cu mişcări rapide, lăsă pistolul pe bara din spate, luă caseta cu ambele mâini, o aşeză pe pământ şi imediat înhăţă arma şi o îndreptă spre cei doi. Niciunul nu mişcase.
    "Perfect!" Acum nu mai trebuia decât să închidă şi să încuie uşile.
    Lăsând deocamdată caseta pe iarbă, împinse uşile grele de oţel, bâjbâind cu o mână după ivărul cu care le putea bloca. Metalul bubui trântit pe metal şi Vernet apucă ivărul, împingându-l spre stânga. Limba de fier se deplasă doi centimetri şi scrâşni atunci când se opri, fără a intra în locaşul ei.
    "Ce s-a întâmplat?"
    Mai împinse o dată, dar ivărul nu se mişcă. Limba nu era perfect aliniată cu manşeta în care trebuia să intre.
    "Uşa nu e bine închisă!"
    Cuprins de panică, Vernet izbi cu pumnul în uşă cât putu de tare, dar degeaba.
    "Ceva o blochează!"
    Se întoarse şi se pregăti să se repeadă cu umărul înainte, dar, în aceeaşi fracţiune de secundă, uşa îi explodă în faţă, trântindu-l la pământ, cu nasul plin de sânge. Instinctiv, îşi acoperi faţa cu mâinile şi arma îi zbură în lături.
    Robert Langdon sări din furgonetă undeva, alături, şi Vernet încercă să se ridice, dar se împletici, privirea i se înceţoşă şi căzu din nou, pe spate.
    Sophie Neveu strigă ceva. După o clipă, simţi un val de ţărână şi gaze de eşapament cum îl împroaşcă. Pneurile scrâşniră şi Vernet reuşi să se ridice exact la timp pentru a vedea roţile din spate ale furgonetei derapând. Urmă o buşitură şi bara din faţă agăţă un trunchi de copac. Motorul urlă, copacul se înclină şi, în cele din urmă, bara de protecţie cedă, frângându-se la jumătate. Maşina zvâcni înainte, cu partea din bara rămasă atârnând pe jos. Când intră din nou pe drumul asfaltat, o dâră de scântei izbucni luminoasă în noapte, acolo unde fierul rupt mătura şoseaua.
    Vernet se întoarse spre locul în care, până acum două secunde, stătuse furgoneta. Chiar în lumina slabă a lunii, se vedea că nu mai era nimic acolo.
    Caseta de lemn dispăruse.

                                                            68.

                                  Părăsind Castelul  Gandolfo, Fiatul negru coborî Dealurile Albei în serpentine, spre valea ce se întindea dedesubt. Pe bancheta din spate, episcopul Aringarosa zâmbi, cântărind în poală servieta cu obligaţiuni şi încercând să-şi imagineze cât timp va mai dura până ce va reuşi să facă schimbul cu Învăţătorul.
    "Douăzeci de milioane de euro."
    Suma îi va permite să acceadă la o putere incomparabil mai preţioasă decât valoarea banilor.
    În timp ce se reîntorcea spre Roma, episcopul se întrebă din nou de ce nu-l contactase încă Învăţătorul. Îşi scoase din buzunar telefonul mobil şi îi verifică semnalul. Foarte slab.
    - Acoperirea nu este foarte bună în această zonă, îi spuse şoferul. În cinci minute vom ieşi însă dintre munţi şi atunci veţi avea semnal.
    - Mulţumesc.
    Brusc, Aringarosa simţi un ghimpe în inimă. "Nu e semnal în munţi?" Şi dacă Învăţătorul încercase între timp să-l contacteze? Dacă se întâmplase ceva grav?
    Repede, cuprins de emoție, își verifică  mesageria vocală. Nimic. Dar, la urma urmei, Învăţătorul nu s-ar fi hazardat să-i lase un mesaj înregistrat; omul era foarte prevăzător când era vorba de comunicaţii.
    Nimeni nu înţelegea mai bine decât el riscurile exprimării libere şi deschise din zilele noastre. În definitiv, metodele moderne de ascultare jucaseră un rol esenţial în felul în care izbutise să acumuleze uriaşul bagaj de date şi cunoştinţe secrete pe care le deţinea.
    "Iată de ce îşi ia atâtea măsuri de precauţie."
    Din păcate însă, măsurile acestea incluseseră şi refuzul de a-i oferi lui un număr la care să poată fi contactat. "Numai eu voi lua legătura cu tine, îi spusese Învăţătorul. Aşa că ţine-ţi telefonul la îndemână." Acum, dându-şi seama că mobilul nu-i funcţionase bine, începu să fie cuprins de temeri: oare ce-o fi crezut Învăţătorul dacă a încercat să-l sune şi n-a primit niciun răspuns?
    "Va bănui că s-a întâmplat ceva rău. Sau că n-am reuşit să iau obligaţiunile."
    Episcopul simţi cum îi apar broboane de sudoare pe frunte.
    "Sau, mai rău... va crede că am luat banii şi am fugit!"

                                                        69.

                           Chiar și la modesta viteză de șaizeci de kilometri pe oră, bara ruptă a furgonetei blindate făcea un zgomot infernal lovindu-se de asfaltul şoselei, împroşcând scântei aurii până spre capotă.
    "Trebuie să ieşim de pe şosea", îşi spuse Langdon.
    Abia vedea pe unde mergeau. Unicul far care mai funcţiona era descentrat şi arunca pieziş un fascicul de lumină, care se îndrepta mai degrabă spre copacii de pe marginea drumului. Se părea că, la maşina asta, numai compartimentul de marfă era blindat, nu şi partea din faţă.
    Sophie şedea pe bancheta alăturată, privind tăcută caseta de lemn pe care o ţinea în braţe.
   - Te simţi bine? o întreba Langdon văzându-i chipul tulburat.
    - Crezi că e adevărat ce a spus?
    - Despre celelalte trei crime? Da, categoric da! Aşa se explică multe - dorinţa disperată a bunicului tău de a transfera cuiva cheia boltă, ca şi încrâncenarea cu care mă vânează Fache.
    - Nu, mă refeream la afirmaţia lui referitoare la faptul că încerca doar să-şi protejeze banca.
    - Şi ce altceva să fi vrut de fapt?
    - Să păstreze cheia de boltă pentru el!
    Profesorului nu-i trecuse prin minte o asemenea idee:
    - De unde să ştie Vemet ce se află în casetă?
    - Păi, a fost depusă la el în bancă. Şi, la urma urmei, l-a cunoscut bine pe bunicul meu. Poate că ştia unele lucruri. Poate că a vrut să păstreze Graalul doar pentru el.
    Langdon clătină din cap. Bancherul nu părea genul care să nutrească asemnenea ambiţii:
    - Din experienţa mea, îţi pot spune că există doar două motive pentru care oamenii caută Sfântul Graal. Ori sunt naivi şi cred că vor găsi de mult pierduta cupă a lui Iisus...
    - Ori?
    - Ori știu adevărul și se simt amenințați de el. În decursul istoriei au existat multe grupări hotărâte să distrugă Graalul.
    Liniştea care se aşternu între ei nu făcea decât să scoată în evidenţă hârşâitul barei de protecţie pe asfalt. Parcurseseră deja câţiva kilometri şi, când privi jerba de scântei, Langdon începu să se întrebe dacă nu era cumva periculoasă. În orice caz, dacă ar fi trecut pe lângă o altă maşină, în mod cert le-ar fi atras atenţia.
    - Cobor să văd dacă pot să pun bara la loc.
    Trase pe dreapta şi opri la marginea drumului.
    În sfârşit, linişte.
    În timp ce se apropia de botul maşinii, se simţea însufleţit de o energie surprinzătoare. Faptul că se aflase de două ori în bătaia armei într-o singură noapte îi ascuţise simţurile. Trase adânc în piept aerul răcoros şi încercă să se adune. Dincolo de faptul că era un individ căutat de poliţie, Langdon începea să simtă că îl apasă tot mai mult responsabilitatea dată de ideea că, împreună cu Sophie, se afla, poate, în posesia indiciilor cifrate capabile să dezlege unul dintre cele mai vechi mistere ale omenirii.
    De parcă povara care îi apăsă pe umeri nu ar fi fost suficientă, îşi dădu brusc seama că pierduse orice şansă de a înapoia Stăreţiei cheia de boltă.
    Vestea despre celelalte trei crime avea implicaţii grave. "În Le Prieure de Sion s-a infiltrat cineva. Ordinul a fost compromis." Mişcările confreriei fuseseră urmărite sau cineva din interior trădase. Aşa se explica de ce Jacques Sauniere preferase să le transmită cheia de boltă lui şi lui Sophie - persoane din afara Ordinului, necompromise. "Deci nu putem pur şi simplu să înapoiem caseta cuiva din Stăreţie."
    Chiar dacă ar fi reuşit să dea de urma unui membru al Ordinului, nu avea de unde să ştie că acesta nu era de cealaltă parte a baricadei. Deocamdată, cheia de boltă se afla în mâinile lor şi acolo trebuia să rămână, indiferent dacă le plăcea sau nu.
    Botul furgonetei arăta mai rău decât bănuise el. Farul din stânga nu mai exista, iar cel din dreapta semănă cu un ochi care tocmai a fost scos din orbită.
    Încercă să-l fixeze la loc, dar căzu imediat. Singurul lucru bun era faptul că bara din faţă fusese smulsă aproape complet. Langdon o lovi tare cu piciorul, pentru a o desprinde în întregime.
    Nu reuşi din prima şi, tot lovind-o, în minte îi reveni discuţia de mai devreme cu Sophie.
    "Bunicul mi-a lăsat un mesaj telefonic, în care zicea că trebuie să-mi spună adevărul despre familia mea."
    Atunci cuvintele ei nu îi păruseră semnificative, dar acum, după ce aflase despre implicarea Stăreţiei din Sion, începea să vadă lucrurile într-o cu totul altă lumină.
    Bara se desprinse brusc, cu un trosnet. Acum, cel puţin, maşina nu va mai semăna cu un foc de artificii. Luă bucata de metal şi o azvârli printre copaci, întrebându-se încotro ar trebui să se îndrepte de acum. Habar nu avea cum să deschidă criptex-ul şi nici de ce Sauniere li-l lăsase lor. Din păcate însă, supravieţuirea lor în noaptea asta depindea chiar de răspunsul la aceste întrebări.
    "Avem nevoie de ajutor", îşi spuse el. "De ajutorul unui profesionist."
    În lumea Sfântului Graal şi a Stăreţiei din Sion, asta însemna un singur om.
    Va fi greu, desigur, s-o convingă pe Sophie.
    Stând pe bancheta furgonetei, în vreme ce-l aştepta pe Langdon, Sophie privea cu frustrare caseta de lemn .
    "De ce mi-a lăsat-o bunicul tocmai mie?"
    Nu avea nici cea mai vagă idee la ce anume ar trebui să o folosească.
    "Gândeşte, Sophie! Foloseşte-ţi mintea! Grand-pere încearcă să-ţi spună ceva!"
    Deschise caseta şi studie din nou discurile criptex-ului. "O dovadă că merit." Aproape că simţea mâna bunicului în alcătuirea obiectului. "Piatra de boltă este o hartă ce poate fi descifrată numai de cei care se dovedesc demni. Tipic pentru Jacques Sauniere."
    Scoţând criptex-ul din casetă, îşi trecu un deget peste discuri. "Cinci litere."
    Roti discurile unul câte unul. Mecanismul se mişca uşor şi literele pe care le alese se aliniară între săgeţile din alamă marcate la capetele cilindrului.
    Discurile formară astfel un cuvânt din cinci litere, despre care Sophie ştia că e mult prea evident: G-R-A-A-L.
    Prinzând cilindrul de cele două capete, trase uşor. Nimic nu se mişcă. Auzi lichidul din interior gâlgâind şi renunţă. Formă imediat un alt cuvânt: V-I-N-C-I.
    Nici de data aceasta nu se deschise.
    B-O-L-T-A.
    Tot nimic.
    Încruntată, puse cilindrul înapoi în casetă şi închise capacul. Privi afară, pe geamul portierei şi, văzându-l pe Langdon cum se opinteşte cu bara de protecţie, se simţi recunoscătoare pentru că era aici, cu ea. "P.S. GĂSEŞTE-L PE ROBERT LANGDON." Motivul acestui îndemn era clar acum.
    Sophie nu avea cunoştinţele necesare pentru a înţelege intenţiile bunicului ei, aşa că Sauniere îl alesese pe Robert Langdon pentru a-i fi îndrumător. Şi pentru a-i face educaţia în domeniu. Din nefericire pentru american, în noaptea asta devenise cu mult mai mult decât un simplu îndrumător; era ţinta vie a lui Bezu Fache... şi a unor forţe nevăzute care intenţionau să pună stăpânire pe Sfîntul Graal.
    "Şi măcar de-aş şti ce e acest Graal!"
    Pentru o clipă, se întrebă dacă merita să-şi rişte viaţa ca să afle.
    Din nou la volan, Langdon era mulţumit de mersul lin al furgonetei.
    - Ştii cum putem ajunge la Versailles?
    Sophie se întoarse spre el:
    - Vrei să admiri priveliştea?
    - Nu, am un plan. Un istoric al religiilor pe care-l cunosc locuieşte în apropiere de Versailles. Nu-mi amintesc exact unde, însă putem căuta. Am fost la el acasă de câteva ori. Îl cheamă Leigh Teabing şi a făcut parte din British Royal Society.
    - Iar acum locuieşte în Paris? Graalul e pasiunea lui de-o viaţă. Acum cincisprezece ani, când au apărut primele zvonuri despre cheia de boltă, s-a mutat în Franţa pentru a căuta Graalul în bisericile de aici. A scris câteva cărţi despre Graal şi despre cheia de boltă şi mă gândesc că ne-ar putea ajuta să aflăm cum să deschidem criptex-ul şi ce să facem cu el mai departe.
    - Dar, ai încredere în el?
    - Încredere pentru ce? Că nu va fura informaţia din criptex?
    - Şi că nu ne va preda poliţiei.
    - N-am de gând să-i spun că suntem căutaţi de poliţie. Sper că ne va primi la el până ce vom dezlega tot misterul ăsta.
    - Robert, te-ai gândit că fiecare post de televiziune din Franţa se pregăteşte, probabil, să difuzeze fotografiile noastre? Bezu Fache ştie totdeauna să folosească presa în avantajul său. Ne va fi imposibil să facem o singură mişcare fără a fi recunoscuţi.
    "Grozav!" exclamă Langdon în sinea lui. "Debutul meu la televiziunea franceză va avea loc la emisiunea «Urmărire generală»." Cel puţin, Jonas Faukman va fi mulţumit; ori de câte ori Langdon intra în atenţia presei, vânzările cărţilor lui creşteau ameţitor.
    - Şi omul ăsta ţi-e prieten suficient de bun? insistă Sophie.
    Profesorul se îndoia că Leigh Teabing era genul care să stea în faţa televizorului la o oră atât de târzie din noapte, dar trebuia luat în consideraţie şi acest aspect. Instinctul îi spunea că poate avea încredere deplină în el. Ţinând seama de circumstanţe, Teabing se va da probabil peste cap ca să-i ajute. Pe lângă faptul că-i rămăsese îndatorat, pasiunea lui era căutarea Graalului, iar Sophie susţinea că bunicul ei fusese Marele Maestru al Stăreţiei din Sion! La auzul unei asemenea veşti, Teabing ar fi în stare de orice pentru a le da o mână de ajutor.
    - Leigh ne-ar putea fi un aliat preţios, spuse Langdon.
    "Depinde cât de mult îi vom spune din ceea ce ştim."
    - Fache va pune, probabil, o recompensă pe capul nostru.
    Profesorul izbucni în râs:
    - Crede-mă, Sophie, banii sunt ultimul lucru de care tipul ăsta are nevoie.
    Leigh Teabing era aproape la fel de bogat ca unul dintre acele mărunte principate europene. Descendent al primului Duce de Lancaster, îşi obţinuse averea în modul clasic: o moştenise. Domeniul său de la marginea Parisului includea un palat din secolul al XVII-lea şi două lacuri.
    Langdon îl întâlnise pentru prima dată cu câţiva ani în urmă, prin intermediul lui British Broadcasting Corporation. Teabing propusese reţelei de televiziune un documentar istoric care să prezinte istoria explozivă a Sfântului Graal pe înţelesul publicului larg. Producătorii de la BBC se arătaseră interesaţi de premisele, studiile şi referinţele sale, dar consideraseră că întregul concept era atât de şocant şi de greu de digerat, încât ar fi riscat să discrediteze reputaţia impecabilă a reţelei.
    La sugestia lui Teabing, hotărâseră să solicite opiniile a trei reputaţi istorici din trei ţări diferite, şi aceştia confirmaseră, prin propriile lor cercetări, ideile britanicului cu privire la Sfântul Graal.
    Langdon fusese unul dintre cei trei.
    BBC îl invitase la reşedinţa din Paris a lui Teabing, pentru filmări. În salonul luxos al castelului, în faţa camerelor de filmat, Langdon îşi dezvăluise scepticismul cu care privise iniţial secretul Graalului, relatând apoi cum, în urma anilor îndelungaţi de cercetări, ajunsese la concluzia că povestea era, totuşi, reală. În final, prezentase rezultatul propriilor sale studii - o serie de conexiuni simbolistice care coroborau afirmaţiile controversate ale lui Teabing.
    În ciuda probelor documentate şi personalităţilor marcante reunite, emisiunea agitase atât de tare spiritele tradiţionalismului creştin, încât declanşase un veritabil val de ostilitate. În Statele Unite nu fusese difuzată, dar repercusiunile ajunseseră şi pe celălalt mal al Atlanticului. La scurt timp după aceea, Langdon primise o carte poştală de la un vechi prieten, episcopul catolic de Philadelphia. Mesajul conţinea doar trei cuvinte: "Et tu, Robert!"
    - Robert, insistă Sophie, eşti sigur că putem avea încredere în omul ăsta?
    - Absolut. Suntem colegi, nu are nevoie de bani şi ştiu că dispreţuieşte autorităţile franceze. Guvernul francez îi percepe impozite uriaşe fiindcă a cumpărat o proprietate de interes istoric. Nu va fi câtuşi de puţin dornic să coopereze cu Fache.
    După un moment de tăcere, timp în care scruta panglica de asfalt din faţa maşinii, Sophie îl întrebă:
    - Dacă mergem la el, cât de mult trebuie să-i spunem?
    - Crede-mă, îi răspunse el cu seninătate, Leigh Teabing știe despre Le Prieure de Sion şi despre Sfântul Graal mai multe decât oricine altcineva.
    - Mai multe decât bunicul meu?
    - Mă refeream la cei din afara ei.
    - Dar de unde ştii că Teabing nu este membru al Ordinului?
    - Fiindcă şi-a petrecut întreaga viaţă încercând să facă public adevărul despre Sfântul Graal; or, confreria nu vrea decît să păstreze în continuare acest secret.
    - Mi se pare că acesta este un conflict de interese.
    Profesorului nu-i era greu să-i înţeleagă îngrijorarea. Sauniere îi dăduse ei criptex-ul şi, cu toate că nu ştia ce conţine sau cum ar trebui să procedeze cu el, Sophie ezita să implice o persoană complet necunoscută. Şi, ţinând seama de informaţiile care s-ar putea afla înăuntru, probabil că avea dreptate.
    - Nu trebuie să-i spunem lui Teabing de la bun început despre cheia de boltă. Putem, eventual, să nu-i spunem deloc. Dar vom găsi în casa lui un loc în care să ne ascundem şi să ne gândim în linişte, iar - cine ştie - poate că vorbind cu el, îţi vei da seama de ce bunicul tău ţi-a dat criptex-ul ţie.
     - Nouă, îi reaminti Sophie.
    Mândru de această includere, profesorul se întrebă din nou ce anume îl determinase pe Sauniere să apeleze la el.
    - Ştii măcar aproximativ unde locuieşte domnul Teabing?
    - Domeniul lui se numeşte Chateau Villette.
    Sophie se răsuci spre el cu o privire uluită:
    - Chateau Villete?!
    - Exact.
    - Interesanţi prieteni ai!
    - Cunoşti proprietatea?
     - Am trecut pe acolo. Este în regiunea castelelor, cam la douăzeci de minute de aici.
    - Atât de departe?
    - Da, însă astfel vei avea timp să-mi povesteşti ce anume este cu adevărat Sfântul Graal.
    Langdon se gândi o clipă, apoi răspunse:
    - Îţi voi spune când vom ajunge la Teabing acasă. El este specializat în alte aspecte ale legendei decât cele pe care le cunosc eu, astfel că doar aşa îţi vei putea face o imagine completă. În plus, adăugă profesorul surâzând, Graalul este pasiunea vieţii lui; ascultându-l pe Leigh Teabing vorbind despre Sfântul Graal va fi ca şi cum Einstein însuşi ţi-ar explica teoria relativităţii.
    - Bine, să sperăm că pe Leigh nu-l deranjează oaspeţii nocturni.
    - De fapt, este sir Leigh. Omul e o adevărată figură! A fost înnobilat de regină cu câţiva ani în urmă, după ce a scris o amplă istorie a Casei de York.
    Sophie îl privi cu ochi mari, neîncrezători:
    - Glumeşti, nu? Vrei sa spui că vom vizita un cavaler?
    Langdon surâse uşor.
    - Suntem în căutarea Graalului, Sophie. Cine ar fi mai potrivit să ne ajute, dacă nu un cavaler?

                                                         70.

                               Cele 35 de hectare ale  domeniului Chateau Villette se află aproape de Versailles, la douăzeci şi cinci de minute distanţă de Paris. Proiectată de Francois Mansart în 1668 pentru contele d'Aufflay, aceasta este una dintre cele mai importante reşedinţe istorice din regiunea pariziană. Împreună cu cele două lacuri şi cu grădinile concepute de Le Notre, este, mai degrabă, un castel decât un conac obişnuit, cunoscut sub numele de alint La Petite Versailles.
    Langdon frână brusc la capătul aleii de acces, lungă de peste un kilometru şi jumătate. Dincolo de poarta impunătoare, clădirea se profila în depărtare, înconjurată de o peluză întinsă. Pancarta de la poartă era scrisă în limba engleză:
    "PROPRIETATE PARTICULARĂ! TRECEREA INTERZISĂ!"
    Parcă pentru a-şi proclama sus şi tare originea britanică, pe lângă inscripţiile în engleză, Teabing instalase interfonul de la poarta pe partea dreaptă a drumului - acolo unde, în orice ţară europeană cu excepţia Marii Britanii, este locul pasagerului.
    Sophie privi dispozitivul şi se strâmbă nedumerită:
    - Şi dacă cineva vine singur în maşină, fără nimeni pe scaunul din dreapta?
    - Nu întreba!
    Langdon discutase deja problema cu sir Leigh şi-i explică lui Sophie că omul prefera ca lucrurile să fie exact ca la el acasă.
    - Robert, mai bine vorbeşte tu, îi ceru ea, în timp ce cobora geamul portierei.
    Profesorul se întinse prin faţa ei pentru a apăsa pe butonul de apel al interfonului şi o undă de parfum îl învălui. Dându-şi seama abia acum cât de aproape erau unul de altul, Langdon rămase aşa, aplecat într-o poziţie nu tocmai comodă, în vreme ce în aparat se auzi soneria unui telefon.
    Într-un târziu, interfonul pârâi şi o voce iritată, cu accent francez, îi răspunse:
    - Chateau Villette. Cine-i acolo?
    - Sunt Robert Langdon, răspunse profesorul, aplecat peste genunchii lui Sophie. Sunt un prieten al lui sir Leigh Teabing. Am nevoie de ajutorul său!
    - Stăpânul meu doarme. Şi la fel încercam să fac şi eu. Ce treabă aveţi cu domnia sa?
    - Este o problemă personală. Una de mare interes pentru dumnealui.
    - În acest caz, sunt sigur că va fi încântat să vă primească mâine dimineaţă.
    Langdon îşi schimbă uşor poziţia incomodă:
    - Este vorba despre o problemă importantă!
    - La fel este şi somnul domniei sale. Dacă-i sunteţi prieten, ştiţi că are o sănătate precară!
    Sir Leigh Teabing fusese bolnav de poliomielită în copilărie şi de atunci purta proteze metalice la picioare şi mergea în cârje, dar la ultima sa vizită omul fusese atât de energic şi de plin de viaţă, încât abia dacă i se observa infirmitatea.
     - Am să vă rog să fiţi amabil şi să-i comunicaţi că am descoperit noi informaţii despre Graal. Informaţii care nu suportă amânare până dimineaţă.
    Urmă o lungă pauză. Langdon şi Sophie aşteptară cu răbdare, fără a opri motorul furgonetei.
    După un minut încheiat, un alt glas se auzi la interfon:
    - Bunul meu prieten, îmi vine să cred că ai uitat să-ţi potriveşti ceasul după ora Europei!
    Vocea era proaspătă şi veselă.
    Langdon râse, recunoscând accentul britanic:
    - Leigh, te rog să mă scuzi fiindcă te-am trezit la o oră atât de nepotrivită!
    - Servitorul meu îmi spune nu doar că te afli în Paris, dar şi că i-ai pomenit ceva despre Graal.
    - Mi-am închipuit că asta te va ridica repede din pat.
    - Şi aşa s-a şi întâmplat!
    - Ce zici, deschizi poarta pentru un vechi prieten?
    - Cei aflaţi în căutarea adevărului sunt mai mult decât prieteni. Sunt fraţi!
    Langdon făcu o grimasă către Sophie, obişnuit cu predilecţia lui Teabing pentru efectele teatrale.
    - Fireşte că voi deschide poarta, dar mai întâi trebuie să mă asigur că în inima ta sălăşluieşte adevărul. Un test al onestităţii tale. Îmi vei răspunde la trei întrebări.
    Langdon oftă şi-i şopti lui Sophie:
    - Ai răbdare. Aşa cum ţi-am spus, tipul e o figură!
    - Iată prima întrebare, declară Teabing pe un ton răsunător. Ce doreşti să îţi servesc, ceai sau cafea?
    Profesorul cunoştea bine sentimentele britanicului pentru fenomenul american al cafelei.
    - Ceai. Earl Grey.
    - Excelent! A doua întrebare. Lapte ori zahăr?
    Langdon ezită.
    - Lapte, şopti Sophie la urechea lui. Cred că englezii preferă ceaiul cu lapte.
    - Lapte, răspunse el.
    Tăcere.
    - Zahăr?
    Aceeaşi tăcere.
    ”Stai!" Profesorul îşi aminti băutura uşor amăruie ce-i fusese servită la ultima lui vizită aici şi îşi dădu seama că i se pusese o întrebare cu pistă falsă.
    - Lămâie! Earl Grey cu lămâie!
    - Într-adevăr, se auzi de această dată vocea amuzată a lui Teabing. Şi, în final, trebuie să-ţi adresez cea mai dificilă întrebare.
    După o scurtă pauză, britanicul reluă pe un ton solemn:
    - În ce an a învins ultima dată un canotor de la Harvard pe unul de la Oxford la Henley?
    Langdon habar nu avea, dar nu-şi putea închipui decât un singur motiv pentru care Teabing l-ar întreba aşa ceva:
    - Sunt sigur că n-a existat niciodată o asemenea năzbâtie.
    Lângă geamul furgonetei, încuietoarea porţii începu să bâzâie.
    - Inima ţi-e sinceră, prietene! Poţi intra!

                                                   71.

                          - Domnule Vernet!
    Resposabilul de noapte al Băncii Zurich era bucuros să audă vocea președintelui în receptor.
    - Unde ați dispărut, domnule? Poliţia este aici şi toată lumea vă aşteaptă!
    - Am o mică problemă, îi răspunse Vernet foarte tulburat. Am nevoie imediat de ajutorul dumitale.
    "Ai cu mult mai mult decât o mică problemă", comentă responsabilul în sinea sa.
    Poliţia înconjurase banca şi ameninţa că însuşi căpitanul DCPJ avea să vină cu mandatul pe care banca îl solicitase.
    - Cu ce vă pot ajuta, domnule?
    - Furgoneta numărul trei. Trebuie s-o găsesc.
    Derutat, responsabilul îşi verifică lista de programări.
    - Este aici. Jos, la rampa de încărcare.
    - Păi, nu este. Maşina a fost furată de doi indivizi urmăriţi de poliţie.
    - Poftim? Şi cum au ieşit de aici?
    - Nu pot intra în detalii la telefon, dar avem de-a face cu o situaţie ce se poate dovedi extrem de nefericită pentru bancă.
    - Ce doriţi să fac eu, domnule?
    - Să activezi transmiţătorul de urgenţă al furgonetei.
    Privirea responsabilului se îndreptă spre panoul de control LoJack montat pe perete. La fel ca majoritatea vehiculelor blindate, toate furgonetele băncii erau echipate cu un sistem de localizare prin radio, care putea fi acţionat direct de la sediu. Responsabilul de noapte folosise sistemul o singură dată, după o deturnare, şi funcţionase perfect, localizând furgoneta şi transmiţându-i automat coordonatele către autorităţi. În noaptea aceasta însă, responsabilul avea impresia că preşedintele preferă un plus de discreţie şi de prudenţă.
    - Domnule, vă daţi seama că, dacă activez sistemul LoJack, transmiţătorul va da imediat de ştire autorităţilor că avem o problemă.
    Vernet rămase tăcut timp de câteva secunde:
    - Da, ştiu. Dă-i drumul, totuşi. Furgoneta numărul trei. Aştept la telefon. Am nevoie de locaţia exactă a maşinii în clipa în care o obţii.
    - Imediat, domnule.
    Treizeci de secunde mai târziu, la patruzeci de kilometri depărtare, ascuns în burta furgonetei blindate, un mic transmiţător prinse viaţă.

                                                             72.

                               În vreme ce furgoneta înainta pe aleea mărginită de plopi, spre casa lui Teabing, Sophie simţea deja cum trupul i se relaxează. Era uşurată că ieşiseră de pe drumul principal şi, dacă se gândea bine, cunoştea puţine locuri în care să poată fi mai în siguranţă decât în acest domeniu privat, deţinut de un străin cu o fire deschisă.
    Aleea schiţă o curbă largă şi, imediat după ea, spre dreapta se ivi Chateau Villette. Înaltă de trei etaje şi lungă de cel puţin şaizeci de metri, clădirea din piatră cenuşie era iluminată de spoturi exterioare. Faţada aspră contrasta puternic cu grădinile perfect îngrijite şi cu iazul argintiu.
    În interiorul ei, luminile se aprinseră.
    În loc să oprească în faţa intrării principale, Langdon duse maşina într-o parcare ascunsă vederii de vegetaţia bogată.
    - Aşa nu riscăm să fim văzuţi de pe şosea. Sau să-i dăm lui Leigh motive să întrebe de ce călătorim într-o furgonetă blindată.
    Sophie încuviinţă:
    - Şi ce facem cu criptex-ul? Nu cred că ar trebui să-l lăsăm aici, dar, dacă Leigh îl vede, în mod cert va voi să ştie ce e.
    - Fii fără grijă, îi răspunse Langdon, coborând din maşină.
    Îşi scoase sacoul, înveli caseta în el şi strânse pachetul la piept, ca pe un copil.
    Sophie îi aruncă o privire ciudată.
    - Câtă subtilitate!
    - Teabing nu deschide niciodată el însuși; preferă să-şi facă o intrare teatrală. Voi găsi eu un loc în care să-l ascund înainte de apariţia lui. De fapt, adăugă Langdon după o pauză, poate că ar fi bine să te previn: sir Leigh Teabing are un simţ al umorului pe care multe persoane îl găsesc puţintel cam... bizar.
    Sophie se îndoia că mai putea să existe ceva care să i se pară ciudat în noaptea asta.
    Aleea ce ducea spre intrarea principală era din pietre care fuseseră şlefuite bucată cu bucată. În capătul ei, se afla o uşă din lemn sculptat de stejar combinat cu cireş, cu un ciocănel de alamă de mărimea unui grepfrut. Înainte ca Sophie să apuce să bată la uşă, aceasta se deschise larg.
    În faţa lor apăru un majordom elegant şi pus la punct, care aparent mai avea de făcut un ultim retuş la ţinuta pe care tocmai o îmbrăcase. Părea în jur de cincizeci de ani, cu trăsături rafinate şi o expresie austeră ce arăta clar că prezenţa oaspeţilor la o asemenea oră nu i se părea câtuşi de puţin amuzantă.
    - Sir Leigh va coborî imediat, declară el într-o engleză cu puternic accent francez. Momentan se îmbracă. Totdeauna preferă să-şi întâmpine oaspeţii purtând ceva mai mult decât o cămaşă de noapte. Pot să vă iau haina? se interesă el, încruntându-se la pachetul din braţele lui Langdon.
    - Mulţumesc, mă simt bine aşa.
    - Desigur. Pe aici, vă rog!
    Majordomul îi conduse prin holul luxos de marmură într-un salon elegant mobilat, iluminat difuz de lămpi victoriene. Aerul avea un parfum antic, oarecum princiar - un amestec de tutun de pipă, frunze de ceai, sherry şi izul de lut al conacelor vechi din piatră. Pe zidul din fundul încăperii, între două seturi lucitoare de cămăşi de zale, se lăfăia un şemineu suficient de mare pentru a frige un bou întreg în el. Apropiindu-se de el, majordomul îngenunche şi aprinse un chibrit deasupra buştenilor de stejar şi deasupra vreascurilor aşezate acolo dinainte. Un foc viu prinse imediat viaţă.
    Omul se ridică, îndreptându-şi jacheta:
    - Stăpânul doreşte să vă simţiţi ca la dumneavoastră acasă.
    Cu aceste cuvinte, ieşi din salon, lăsându-i singuri.
    Sophie se întrebă pe care dintre piesele de moblier vechi de lângă şemineu se putea aşeza - pe divanul în stil renascentist acoperit cu pluş, pe balansoarul rustic ori pe unul dintre cele două taburete de piatră ce păreau aduse din vreo biserică bizantină.
    Langdon despături sacoul, scoase caseta din lemn şi o ascunse sub divanul de pluş, împingând-o adânc, să nu se vadă. Apoi îşi scutură haina, o îmbrăcă, îi netezi reverele şi zâmbi satisfăcut, aşezându-se exact deasupra comorii ascunse.
    "Aşadar se poate sta pe divan", îşi spuse Sophie şi se aşeză lângă el.
    Privind flăcările din şemineu, învăluită în căldura lor plăcută, îi trecu prin minte că bunicului ei i-ar fi plăcut această încăpere. Lambriurile din lemn întunecat erau decorate cu tablouri ale clasicilor, printre care Sophie recunoscu un Poussin - al doilea pictor preferat al lui Jacques Sauniere.
    Pe poliţa de deasupra căminului, un bust de alabastru al zeiţei Isis domina salonul. Dedesubt, printre flăcări, două garguie de piatră serveau drept pirostrii, cu gurile căscate ameninţător. Totdeauna îi fusese frică de garguie când era mică... până când bunicul îi alungase această spaimă urcând cu ea pe acoperişul catedralei Notre-Dame în timpul unei ploi torenţiale.
    - Prinţesă, uită-te la creaturile astea nătânge, o îndemnase el arătându-i garguiele prin care apa de ploaie se scurgea vijelios. Auzi zgomotul acela caraghios pe care-l fac gâturile lor?
    Sophie înclinase din cap și zâmbise amuzată de zâmbetul gâlgâit al apei prin gurile deschise.
    - Fac gargară,  îi explicase bunicul. Gargariser! De acolo le vine şi numele acesta aiurit, "garguie".
    De atunci, nu-i mai fusese niciodată frică de ele.
    Amintirile îi aduseră cu ele o umbră de tristeţe şi cruda realitate a morţii bunicului o copleşise iarăşi.
    Grand-pere nu mai este. Gândul îi zbură la criptex-ul de sub divan şi se întreba dacă Leigh Teabing va şti cum să-l deschidă. Sau dacă e bine să-i pomenească despre el. Cu ultimele sale cuvinte, bunicul îi ceruse să-l găsească pe Robert Langdon, dar nu îi pomenise nimic despre implicarea vreunei alte persoane. "Dar trebuia să ne ascundem undeva!" îşi spuse ea, hotărâtă să aibă încredere în judecata americanului.
    - Sir Robert! răsună o voce undeva, în spatele lor. Văd că te însoţeşte o domniţă!
    Langdon se ridică.
    Sophie îi urmă exemplul.
    Glasul se auzise din capătul unei scări în formă de spirală, ce urca spre penumbra etajului. Pe ultimele trepte, o siluetă se zărea neclară.
    - Bună seara, salută Langdon. Sir Leigh, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Sophie Neveu.
    - Sunt onorat.
    Teabing coborî spre lumina, treaptă cu treaptă, protezele metalice şi cârjele de care se ajuta devenind vizibile.
    - Vă mulţumesc că ne-aţi primit, spuse Sophie. Îmi dau seama că ora este foarte târzie.
    - E atât de târzie, draga mea, încât este prea devreme, râse el. Vous n'etes pas americaine?
    - Parisienne.
    - Dar vorbiţi o engleză superbă.
    - Mulţumesc. Am studiat la Royal Holloway.
    - Ah, aşa se explică! Robert v-a spus, poate, că eu am făcut şcoala undeva în apropiere, la Oxford.
    Apoi, fixându-l pe Langdon cu un surâs poznaş, adăugă:
    - Fireşte, mi-am depus actele şi la Harvard, pentru mai multă siguranţă.
    Gazda lor ajunse, în sfârşit, la capătul treptelor.
    Sophie îşi spuse că nu avea deloc o înfăţişare mai aristocratică decât Sir Elton John, de pildă. Rotunjor şi rumen la faţă, sir Leigh Teabing avea un smoc de păr roşu, sârmos şi ochi joviali, de culoarea alunei, care străluceau de viaţă. Purta pantaloni cu pense şi o cămaşă de mătase pe sub haina scoţiană. În ciuda protezelor de aliminiu în care-i erau prinse picioarele, omul avea un aer demn şi o siguranţă de sine ce păreau mai degrabă rodul moştenirii, iar nu al unui efort conştient.
    Ajuns în faţa lui Langdon, îi întinse cu hotărâre mâna:
    - Robert, ai mai slăbit!
    - Iar tu ai mai pus ceva!
    Britanicul râse din toată inima, bătându-se cu palma pe burta rotunjoară:
    - Touche! Singurele plăceri trupeşti care mi-au mai rămas par a fi cele culinare.
    Apoi, întorcându-se spre Sophie, îi luă delicat mâna în palma lui, îşi plecă uşor fruntea deasupra ei şi privi discret în lături:
    - M'lady!
    Sophie îl străfulgeră pe Langdon cu privirea, neştiind dacă nu cumva se întorseseră cu câteva secole în urmă sau dacă nu intraseră într-o casă de smintiţi.
    Majordomul îşi făcu apariţia în salon, ducând un serviciu de ceai pe care îl așeză pe o măsuță în fața căminului.
    - El este Remy Legaludec, îl prezentă Teabing, slujitorul meu.
    Valetul înclină ţeapăn din cap şi dispăru iarăşi.
    - Remy este Lyonnais, şopti stăpânul casei, de parcă ar fi vorbit despre o boală ruşinoasă. Dar ştie să gătească nişte sosuri excepţionale.
    Langdon surâse amuzat:
    - Aş fi crezut că-ţi vei aduce personal britanic.
    - Pentru numele Cerului, nu! Nu i-aş dori nimănui un bucătar englez - decât, poate, agenţilor fiscali francezi. Pardonnez-moi, mademoiselle Neveu. Vă rog să fiţi convinsă că dezgustul meu pentru francezi se referă doar la politică şi la fotbal. Guvernul dumitale îmi fură banii, iar naţionala franceză de fotbal a umilit-o recent pe a noastră.
    Sophie îi surâse delicat.
    Teabing o studie câteva clipe şi apoi se întoarse spre Langdon:
    - S-a întâmplat ceva! Amândoi păreţi frânţi!
    - Ei bine, am avut o noapte interesantă, Leigh!
    - Nu mă îndoiesc. Veniţi la uşa mea neanunţaţi, în miez de noapte, zicând ceva despre Graal. Spune-mi: chiar este vorba despre Graal sau l-ai menţionat numai fiindcă ştiai că e singurul subiect care mă va ridica din pat în toiul nopţii?
    "Câte puţin din ambele", îşi spuse Sophie, amintindu-şi de criptex-ul ascuns sub divan.
    - Leigh, răspunse Langdon, am vrea să vorbim cu tine despre Le Prieure de Sion.
    Sprâncenele stufoase ale britanicului se arcuiră brusc:
    - Păstrătorii! Vasăzică într-adevăr este vorba despre Graal! Şi spuneai că ai venit cu informaţii? Ceva nou, Robert?
    - Poate că da. Nu suntem foarte siguri. Probabil că ne vom da seama ceva mai bine după ce vom afla, mai întâi, unele lucruri de la tine.
    Teabing îşi agită degetul arătător în faţa lui.
    - Americanul, pişicher ca-ntotdeauna! Aşa deci, un joc de-a quid pro quo. Foarte bine! Vă stau la dispoziţie. Ce doriţi să vă spun?
    Langdon oftă adânc:
    - Sper că vei fi atât de amabil încât să-i explici domnişoarei Neveu adevărata natură a Sfântului Graal.
    Teabing făcu ochii mari:
    - Adică ea nu ştie?!
    Profesorul clătină din cap.
    Zâmbetul care se întinse pe figura britanicului era aproape obscen:
    - Robert, mi-ai adus o virgină?
    Langdon se întoarse spre Sophie şi-i făcu semn cu ochiul:
    - "Virgin" este termenul pe care entuziaştii îl folosesc pentru toţi cei care n-au auzit niciodată adevărata poveste a Graalului.
    Teabing îl întrerupse, nerăbdător:
    - Spune-mi, draga mea, cât anume ştii deja?
    Sophie îi relată pe scurt tot ce-i explicase Langdon mai devreme - Le Prieure de Sion, Cavalerii Templieri, documentele Sangreal şi Sfântul Graal, despre care mulţi susţineau că n-ar fi un potir... ci altceva, mult mai puternic.
    - Atâta tot?! sir Leigh îi aruncă profesorului o privire indignată: Robert, te credeam un gentleman! Ai lipsit-o tocmai de orgasm!
    - Ştiu, dar m-am gândit că împreună am putea...
    Dar se opri, realizând probabil că metafora mersese puţin cam prea departe.
    Britanicul o învăluise pe Sophie în privirea lui scânteietoare:
    - Ești o virgină a Graalului, draga mea! Și, crede-mă, prima experiență nu se uită niciodată!

                                                            73.

                             Așezată pe divan alături de Langdon, Sophie sorbea din ceai și  mânca o plăcintă, bucurându-se de efectele lor bine venite.
    Sir Leigh Teabing deborda de atâta entuziasm, păşind cu greutate în sus şi-n jos prin faţa căminului.
    - Sfântul Graal, începu el pe un ton declamator. Cei mai mulţi oameni mă întreabă doar unde e. Mi-e teamă că la aceasta întrebare nu voi putea răspunde niciodată.
    Apoi, răsucindu-se brusc, îi privi drept în ochi:
    - Oricum... mult mai interesantă mi se pare o altă întrebare: ce anume este Sfântul Graal?
    Sophie aproape că simţea valul de entuziasm academic ce-i cuprinsese pe cei doi bărbaţi de lângă ea.
    - Pentru a înţelege pe deplin ce este Graalul, continuă Teabing, trebuie mai întâi să înţelegem Biblia. Cât de bine cunoşti Noul Testament?
    Sophie ridică din umeri:
     - Nu prea îl cunosc. Am fost crescută de un om care îl venera pe Leonardo da Vinci.
    Sir Leigh afişă o expresie mirată şi încântată deopotrivă:
    - Un suflet iluminat! Superb! Atunci trebuie să ştii că Leonardo a fost unul dintre păstrătorii secretului care se referea la Sfântul Graal. Şi că a ascuns tot soiul de indicii în operele sale.
    - Robert mi-a spus deja asta, da.
    - Şi ce credea da Vinci despre Noul Testament?
    - Nu ştiu.
    Teabing făcu un semn spre biblioteca din peretele opus:
    - Robert, fii amabil! Pe raftul de jos. La Storia di Leonardo.
    Langdon se ridică, se apropie de bibliotecă şi scoase volumul indicat, pe care-l aduse şi-l aşeză pe masă, între ei. Întorcând cartea cu faţa spre Sophie, Teabing o deschise şi-i arătă o serie de citate de pe coperta a treia.
    - Din însemnările lui da Vinci despre polemici şi speculaţii, îi spuse, indicând un anumit citat. Cred că ţi se va părea relevant pentru discuţia noastră.
    Sophie citi:
    "Mulţi au făcut negoţ cu iluzii şi false minuni, amăgind mulţimile nătânge."
    LEONARDO DA VINCI
    - Uite şi un alt citat:
    "Oarba ignoranţă ne înşală.O! Bieţi muritori, deschideţi ochii bine!"
    LEONARDO DA VINCI
    Sophie simţi un fior.
    - Da Vinci se refera aici la Biblie?
    Teabing încuviință printr-o mișcare a capului:
    - Opiniile lui cu privire la Biblie au legătură directă cu Sfântul Graal. De fapt, da Vinci a şi pictat Graalul; ţi-l voi arăta imediat, dar, mai întâi, trebuie să vorbim despre Biblie. Şi, adăugă el surâzând, tot ce trebuie să ştii despre Biblie poate fi rezumat în cele câteva cuvinte ale doctorului Martyn Percy: "Biblia nu a venit prin fax direct din rai".
    - Poftim?
    - Biblia este un produs al omului, draga mea! Nu a căzut ca prin minune din cer! Omul a creat-o, ca pe o consemnare istorică a unor vremuri tulburi, şi a evoluat apoi în urma nenumăratelor traduceri, adăugiri şi revizuiri. N-a existat şi încă nu exista o versiune finală a Bibliei.
    - Înţeleg.
    - Iisus Hristos a fost un personaj istoric de o forţă extraordinară, poate cel mai enigmatic şi mai charismatic lider pe care l-a cunoscut omenirea în toate timpurile. Mesia vestit de profeţi, Iisus a răsturnat regi, a inspirat mulţimi şi a fondat o nouă filozofie de viaţă. Ca urmaş al regilor Solomon şi David, era îndreptăţit la titlul de împărat al evreilor. Fireşte, evenimentele de pe parcursul vieţii sale au fost consemnate de o sumedenie de adepţi din toată regiunea.
    Teabing se întrerupse o clipă pentru a sorbi câteva înghiţituri de ceai, apoi aşeză cana pe poliţa şemineului şi reluă:
    - Mai bine de optzeci de evanghelii au fost scrise, şi totuşi numai câteva dintre ele - printre care cele ale lui Luca, Marcu, Matei şi Ioan - au fost incluse în Noul Testament.
    - Cine a ales care anume vor fi incluse?
    - Aha! izbucni britanicul, entuziasmat. Ironia fundamentală a creştinismului! Biblia, aşa cum o cunoaştem noi astăzi, a fost alcătuită de împăratul roman păgân Constantin cel Mare.
    - Constantin - din câte ştiam eu - a fost creştin! observă Sophie.
    - Câtuşi de puţin! Toată viaţa a fost un necredincios, fiind botezat doar pe patul de moarte, când era prea slăbit ca să mai protesteze. Pe vremea lui, religia oficială în Roma era venerarea Soarelui - Sol Invictus, adică "Soarele Invincibil" - şi Constantin era marele ei preot. Din nefericire pentru el, capitala imperiului căzuse pradă unor tulburări religioase din ce în ce mai accentuate. La trei secole de la răstignirea lui Iisus, numărul celor care credeau în el crescuse exponenţial. Între creştini şi păgâni izbucneau conflicte care, cu timpul, au căpătat proporţii atât de mari, încât ameninţau să ducă la scindarea Romei. Constantin a decis că trebuia făcut ceva pentru a calma spiritele. În anul 325 după Hristos, a hotărât unificarea Romei sub o singură religie: creştinismul.
    Sophie părea surprinsă:
    - Dar de ce ar fi ales un împărat păgân creştinismul ca religie oficială?
    Teabing chicoti:
    - Constantin era un abil om de afaceri. Şi-a dat seama că religia creştină este în plină dezvoltare şi nu a făcut altceva decât să parieze pe cartea câştigătoare. Încă şi azi istoricii se mai minunează de ingeniozitatea cu care împăratul i-a convertit pe adoratorii Soarelui la creştinism. Îmbinând simbolurile, datele şi ritualurile păgâne cu tradiţia creştină proaspăt formată, a pus bazele unei religii hibride, acceptabilă pentru ambele părţi implicate.
    - Transmutarea simbolurilor, interveni Langdon. Vestigiile religiei păgâne în simbolistica creştină sunt irefutabile. Discul solar al egiptenilor a devenit aureola sfinţilor creştini. Pictogramele ce o reprezentau pe zeiţa Isis alăptându-l pe Horus, fiul ei conceput în mod miraculos, au fost preluate în imagistica Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus în braţe. Şi efectiv toate elementele ritualurilor catolice - mitra, altarul, doxologia şi împărtăşania - adică "hrănirea cu trupul Domnului" - provin din religiile păgâne anterioare.
    Teabing începu să râdă:
    - Dă-i voie simbolistului să-ţi vorbească despre iconografia creştină şi nu mai scapi de el! Adevărul e că nimic nu e original în creştinism. Zeul Mitra, precreştin - numit "Fiul lui Dumnezeu" şi "Lumina Lumii" - era născut pe 25 decembrie, a murit, a fost îngropat într-un mormânt de piatră şi a înviat după trei zile. Apropo, 25 decembrie este, totodată, data de naştere a lui Osiris, Adonis şi a lui Dionisos. Nou-născutul Krishna a fost întâmpinat cu aur, smirnă şi tămâie. Chiar şi ziua sfântă a fiecărei săptămâni a fost preluată de creştini de la păgâni.
    - Cum adică?
    - Iniţial, îi explică Langdon, creştinii respectau sabatul iudaic, sâmbăta, dar Constantin a preferat duminica, pentru a coincide cu ziua în care păgânii venerau Soarele. Chiar şi astăzi, majoritatea credincioşilor merg duminica dimineaţa la biserica fără a şti că o fac în amintirea tributului săptămânal adus zeului Soare.
    Sophie ameţise deja:
    - Şi toate astea au legătura cu Graalul?
    - Exact, răspunse Teabing. Fii atentă mai departe! Pe fondul acestei fuzionări a religiilor, Constantin a simţit nevoia să întărească noua tradiţie creştină şi a organizat o celebră adunare ecumenică pe care o cunoaştem sub numele de Sinodul de la Niceea.
    Sophie auzise că în cadrul acestui Sinod fusese conceput Crezul.
    - La această întrunire, continuă britanicul, participanţii au dezbătut şi au votat numeroase aspecte şi elemente ale creştinismului - data Paştelui, rolul episcopilor, administrarea Sfintelor Taine şi, desigur, caracterul divin al lui Iisus.
    - Nu cred că înţeleg. Caracterul Lui divin?
    - Draga mea, până atunci, Iisus fusese considerat de adepţii săi un profet, un muritor... un om extraordinar, însă doar un om.
    - Nu Fiul lui Dumnezeu?
    - Credinţa că Iisus este "Fiul al lui Dumnezeu" a fost propusă în mod oficial şi votată în cadrul Sinodului de la Niceea.
    - Stai puţin! Cu alte cuvinte, caracterul divin al lui Iisus a fost rezultatul unui vot?!
    - Un vot destul de strâns, pot să spun. Stabilirea divinităţii lui Hristos era însă critică pentru dorita reunificare a Imperiului Roman şi pentru noua structură de putere apărută - Vaticanul. Definindu-l în mod oficial pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu, Constantin l-a transformat într-o divinitate ce transcende omenescul, o entitate a cărei putere este mai presus de orice. Pe lângă faptul că astfel erau zădărnicite de la bun început orice viitoare atacuri păgâne la adresa creştinismului, acum adepţii lui Hristos nu mai puteau fi mântuiţi decât prin intermediul unicului intercesor sacru - Biserica Romano-Catolică.
    Sophie îi aruncă o privire întrebătoare lui Langdon şi el încuviinţă printr-un uşor semn al capului.
    - Miza nu era alta decât puterea, continuă Teabing. Definirea lui Hristos ca Mesia era esenţială pentru funcţionarea Bisericii şi a statului. Mulţi erudiţi afirmă chiar că Biserica acelor începuturi l-a confiscat pe Iisus, deturnându-i mesajul universal, învăluindu-l într-o aură impenetrabilă de divinitate şi folosindu-l pentru a-şi spori propria putere. Eu însumi am scris câteva cărţi pe această temă.
    - Şi bănuiesc că fundamentaliştii creştini vă trimit zilnic mesaje injurioase.
    - De ce ar face-o? replică Teabing. Majoritatea creștinilor educați cunosc istoria propriei religii. Iisus a fost, într-adevăr, un om de o anvergură şi o forţă excepţionale. Manevrele politice dubioase ale lui Constantin nu-i afectează câtuşi de puţin viaţa şi personalitatea ieşite din comun. Nimeni nu afirmă că Iisus a fost un impostor şi nimeni nu neagă că el a trăit cu adevărat pe Pământ şi că a constituit o sursă de inspiraţie pentru milioane de oameni. Noi nu susţinem decât că împăratul Constantin s-a folosit în interes propriu de influenţa considerabilă pe care o deţinea Hristos. Şi, procedând astfel, a modelat faţa creştinismului în maniera în care o cunoaştem noi azi.
    Sophie privi cu coada ochiului cartea de artă care stătea deschisă pe masă, nerăbdătoare să treacă mai departe şi să vadă cum reprezentase da Vinci Graalul.
    - Bun, uite care-i ideea, adăugă Teabing, vorbind mai repede. Fiindcă această schimbare de statut a avut loc la aproape patru secole după moartea lui Iisus, Constantin a fost nevoit să facă, de asemenea, ceva în privinţa miilor de documente anterioare ce relatau viaţa Lui de om muritor. Şi împăratul ştia că are nevoie de o lovitură de maestru pentru a rescrie istoria. Aşa a apărut cel mai interesant moment în istoria creştinismului.
    Teabing se întrerupse pentru un moment, privind-o intens pe Sophie, apoi continuă:
    - Constantin a comandat şi a finanţat scrierea unei noi Biblii, din care a eliminat acele evanghelii ce aminteau de caracterul Lui uman şi le-a îmbogăţit pe celelalte, care îi accentuau caracterul divin. Astfel, primele evanghelii au fost interzise, adunate de pretutindeni şi arse.
    - Un amănunt interesant, interveni Langdon. Toţi cei care au preferat evangheliile interzise, respingând versiunea lui Constantin, au fost consideraţi eretici. Termenul "eretic" însuşi a luat naştere atunci. În latină, haereticus înseamnă "alegere". Cei care au "ales" istoria reală a lui Iisus au fost primii eretici din istoria lumii.
    - Din fericire pentru istorici, reluă Teabing, unele dintre evangheliile pe care Constantin a încercat să le distrugă au reuşit totuşi să supravieţuiască. Prin anul 1950 au fost descoperite Manuscrisele de la Marea Moartă, ascunse într-o grotă în apropiere de Qumran, în Deşertul Iudeii. Să nu uităm, de asemenea, Manuscrisele Copte găsite în 1945 la Nag Hammadi. Pe lângă faptul că relatează istoria reală a Graalului, aceste documente vorbesc despre viaţa lui Iisus în termeni cât se poate de umani. Desigur, respectându-şi tradiţia de dezinformare, Vaticanul a încercat din răsputeri să împiedice ca manuscrisele să fie făcute publice. Şi putem înţelege şi de ce. Ele scot la iveală crasele discrepanţe şi adăugiri ulterioare, confirmând fără dubiu că Biblia modernă a fost alcătuită şi "corectată" de oameni care urmăreau un ţel politic clar - promovarea caracterului divin al lui Iisus Hristos şi exploatarea în interes propriu a influenţei sale.
    - Şi totuşi, interveni iarăşi Langdon, este important să ne reamintim că dorinţa Bisericii ca manuscrisele recent descoperite să nu fie date publicităţii provine dintr-o credinţă sinceră în imaginea tradiţională a lui Iisus. Vaticanul este reprezentat astăzi de oameni profund pioşi, care cred sincer că aceste documente nu pot fi altceva decât false mărturii.
    Teabing râse uşor şi se aşeză pe un fotoliu din faţa lui Sophie.
    - După cum vezi, draga mea, profesorul nostru are despre Roma opinii mult mai blânde decât mine. Cu toate acestea, nu greşeşte când îşi susţine credinţa în sinceritatea clerului actual - şi e uşor de înţeles de ce. Biblia lui Constantin a fost pentru ei unicul adevăr timp de sute de ani; nimeni nu e mai îndoctrinat decât cel care are misiunea de a-i îndoctrina pe ceilalţi.
    - Adică, explică Langdon, noi credem în divinităţile părinţilor şi ale strămoșilor noștri.
    - Cu alte cuvinte, replică britanicul, aproape tot ce ne-au învățat părinții noștri despre Iisus este fals. Aşa cum sunt şi poveştile despre Sfântul Graal.
    Sophie privi din nou citatul lui da Vinci:
    "Oarba ignoranţă ne înşală.O! Bieţi muritori, deschideţi ochii bine!"
    Teabing luă cartea de pe masă şi începu s-o răsfoiască.
    - Dar, înainte de a-ţi arăta pictura lui Leonardo care înfăţişează Sfântul Graal, aş vrea să arunci o privire peste asta!
    Şi deschise cartea la o reprezentare pe două pagini a unei lucrări de-a lui da Vinci.
    - Presupun că recunoşti aceasta frescă.
    "Sper că glumeşte", îşi spuse Sophie privind una dintre cele mai cunoscute fresce din istoria omenirii - Cina cea de taină, pe care Leonardo o relizase pe zidul bazilicii Santa Maria delle Grazie din Milano. Lucrarea îl înfăţişa pe Iisus înconjurat de apostoli, în clipa în care îi vesteşte că unul dintre ei îl va trăda.
    - Sigur, recunosc fresca.
    - Atunci poate că vei vrea să-mi faci şi mie o plăcere. Închide ochii, te rog!
    Nesigură, Sophie se conformă.
    - Unde este aşezat Iisus? întreba Teabing.
   - În centru.
    - Bun! Şi ce mănâncă El şi apostolii săi?
    - Pâine. Evident!
    - Excelent! Dar ce beau?
    - Vin. Beau vin.
    - Foarte bine. O ultimă întrebare: câte pahare sunt pe masă?
    Sophie ezită o clipă, dându-şi seama că era o întrebare-capcană. "Şi după ce au mâncat, Iisus a ridicat paharul cu vin şi l-a împărţit cu ucenicii Lui."
    - Un pahar, răspunse. "Cupa lui Iisus, îşi spuse. Sfântul Graal." Iisus le-a dat ucenicilor un singur potir cu vin, aşa cum se întâmplă azi la împărtăşanie.
    - Deschide ochii.
    Pe chipul lui Teabing se întinsese un zâmbet victorios.
    Sophie privi reproducerea şi văzu cu uimire că fiecare personaj avea în faţă câte un pahar, inclusiv Iisus.
    Treisprezece cupe! Toate mici, fără picior, din sticlă obişnuită. Nicăieri nu se zărea vreun potir. Sau un Sfânt Graal.
    Privirile lui Teabing scânteiau:
    - Puţintel cam ciudat - nu ţi se pare? - ţinând seama că atât Biblia, cât şi tradiţionala legendă a Graalului susţin că acesta este momentul în care s-a "născut" Sfântul Graal. În mod bizar, da Vinci pare să fi uitat să picteze tocmai cupa lui Iisus.
    - Nu mă îndoiesc că specialiştii au remarcat deja acest lucru.
    - Ai fi uimită să afli câte anomalii a inclus Leonardo în lucrarea aceasta, anomalii pe care majoritatea specialiştilor nu le observă sau pur şi simplu preferă să le ignore. Fresca pe care o priveşti este, de fapt, cheia întregului mister al Graalului. În Cina cea de taină, da Vinci o arată clar.
    Sophie cerceta nerăbdătoare reproducerea cu privirile:
    - Fresca aceasta ne spune ce anume este Graalul cu adevărat?
    - Nu, nu ce anume, şopti Teabing, ci mai degrabă cine. Sfântul Graal nu este un obiect. În realitate este o... persoană.

                                                       74.

                                  Sophie făcu ochii mari și îl privi pe Teabing amuţită, apoi se întoarse spre Langdon:
    - Sfântul Graal este o persoană!?
    Profesorul încuviinţă:
    - O femeie, de fapt!
    După expresia de completă uimire întipărită pe chipul ei, americanul îşi dădu seama că o năuciseră de tot. Aceeaşi reacţie o avusese şi el, de altfel, când auzise prima dată această afirmaţie. Abia când înţelesese întreaga simbolistică a Graalului îşi dăduse seama că implicaţiile feminine erau evidente.
    Probabil că şi Teabing se gândise la acelaşi lucru, fiindcă interveni:
    - Robert, poate că e momentul să-i explici aceste lucruri şi din perspectiva simbolisticii.
    Ridicându-se de pe fotoliu, luă o coală de hârtie şi i-o întinse lui Langdon.
    Profesorul scoase un stilou din buzunar:
    - Sophie, cunoşti pictogramele moderne ce desemnează masculinul şi femininul?
    Şi desenă simbolurile obişnuite, pentru masculin, şi pentru feminin.
    - Desigur, răspunse ea.
    - Ei bine, nu acestea sunt simbolurile originale. Mulţi oameni consideră în mod greşit că simbolul masculin provine de la reprezentarea schematică a unui scut şi a unei săbii, pe când cel feminin ar fi o oglindă ce reflectă frumuseţea. În realitate, pictogramele au apărut iniţial ca simboluri astronomice: al zeului şi a planetei Marte, respectiv, al zeiţei şi planetei Venus. La apariţia lor erau însă mult mai simple.
    Langdon desenă o altă figură pe coala de hârtie:
    - Acesta era simbolul iniţial pentru masculin. Un falus rudimentar reprezentat.
    - Sugestiv, replică Sophie.
    - Şi la obiect, adăugă Teabing.
    Profesorul continuă:
    - Acest simbol este numit "paloşul" şi denotă agresivitatea, masculinitatea. Nu pot să nu adaug că exact acest falus schematic este folosit în prezent pe uniformele militare, pentru a arăta gradul.
    - Într-adevăr, rânji Teabing. Cu cât ai mai multe penisuri, cu atât eşti mai mare în grad. Băieţii - tot băieţi!
    Langdon surâse:
    - Să continuam. Aşa cum probabil îţi închipui, simbolul feminin este opusul acestuia şi poartă numele de "potir".
    Şi desenă alături o altă figură.
    Sophie ridică ochii spre el, surprinsă.
    - "Potirul", continuă Langdon, seamănă cu un recipient, cu o cupă şi - mai important - sugerează forma uterului unei femei. Este un simbol al feminităţii şi al fertilităţii. Sophie, rosti el apăsat, privind-o în ochi, legenda ne spune că Sfântul Graal este un potir, o cupă. Dar această descriere nu e altceva decât o alegorie menită să ascundă şi să protejeze adevărata natură a Graalului. Cu alte cuvinte, legenda foloseşte potirul ca pe o metaforă pentru ceva cu mult, mult mai important.
    - O femeie, replică Sophie.
    - Exact. Graalul este, de fapt, străvechiul simbol al feminității, iar Sfântul Graal reprezintă sacrul feminin şi divinitatea feminină, simboluri pe care noi le-am pierdut fiindcă Biserica le-a eliminat. Caracterul puternic al femeii şi capacitatea ei de a da viaţă erau odinioară sacre, dar constituiau o ameninţare pentru ascensiunea Bisericii, al cărei cler era în majoritate alcătuit din bărbaţi, aşa încât sacrul feminin a fost demonizat şi considerat necurat. Nu Dumnezeu, ci omul - bărbatul, de fapt - a fost cel care a creat conceptul de "păcat originar", prin care Eva a gustat din mărul cunoaşterii şi a provocat alungarea din rai a perechii primordiale. Femeia, iniţial dătătoare de viaţă, devenise acum inamicul.
    - Aş mai putea adăuga, interveni Teabing, că acest concept care situează femeia la originea vieţii constituia însăşi baza religiilor antice. Naşterea era considerată un act mistic, plin de semnificaţie. Din nefericire, filozofia şi teologia creştină au decis să confişte această putere creatoare a femeii şi să ignore adevărul biologic şi l-au considerat pe bărbat creator. Geneza ne spune că Eva a fost creată din coasta lui Adam. Femeia a devenit astfel un fel de produs secundar, o derivaţie a bărbatului. Una păcătoasă. Geneza a reprezentat începutul sfârşitului pentru divinitatea feminină.
    - Graalul, continuă Langdon, este simbolul acestei zeiţe pierdute. O dată cu apariţia creştinismului, vechile religii păgâne nu s-au stins fără luptă. Legendele despre cavalerii porniţi în căutarea Graalului nu erau altceva decât istorisiri ale năzuinţei - acum ilicite - de a redescoperi sacrul feminin. Cavalerii care pretindeau că se află "în căutarea potirului" foloseau o astfel de exprimare "cifrată" pentru a se apăra împotriva Bisericii care subjugase femeia, interzisese zeiţa, îi ardea pe rug pe cei care se îndoiau şi scosese în afara legii orice act de venerare a sacrului feminin.
    Sophie clătină din cap:
    - Scuză-mă, dar când mi-ai spus că Sfântul Graal este o persoană, am crezut că te referi chiar la o persoana în carne şi oase.
    - Chiar la asta m-am şi referit, îi răspunse Langdon.
    - Dar nu la o persoană oarecare, izbucni Teabing care, nemaiputându-se stăpâni, se ridică cu greu în picioare. O femeie care purta în ea un secret atât de puternic încât, dacă ar fi fost dezvăluit, ar fi riscat să zdruncine din temelii tot ce înseamnă creştinism!
    Sophie îl privi copleşită:
    - Şi femeia aceasta este o personalitate cunoscută a istoriei?
    - Foarte cunoscută! Şi dacă mă veţi urma în birou, adaugă britanicul în timp ce îşi lua cârjele şi pornea spre uşă, mă voi simţi onorat să vă arăt cum a reprezentat-o da Vinci în pictură.
    Într-o încăpere alăturată, majordomul Remy Legaludec stătea tăcut în faţa televizorului. Postul de ştiri difuza fotografii ale unui bărbat şi ale unei femei... aceleaşi persoane cărora el tocmai le servise ceaiul.

                                                    75.

                       În timp ce stătea în fața intersecției din fața băncii, locotenentul Collet se întreba de ce îi lua atât de mult lui Fache să ajungă cu mandatul de percheziție.
    Finanțiștii ăștia aveau, cu siguranță, ceva de ascuns; pretindeau că Langdon și Neveu veniseră la bancă mai devreme, dar că fuseseră refuzaţi, fiindcă nu aveau datele de identificare a contului.
    "Atunci, de ce nu ne lasă să intrăm şi să aruncăm o privire?"
    În sfârşit, telefonul mobil din buzunarul lui sună. Era postul de comandă de la Luvru.
    - Am obţinut mandatul de percheziţie? întrebă Collet.
    - Dă-o-ncolo de bancă, locotenente! îi spuse agentul. Tocmai am primit un pont. Ştim exact unde se ascund Langdon şi Neveu.
    Collet se aşeză pe capota maşinii:
    - Nu mai spune!
    - Avem o adresă din suburbii. Undeva, în apropiere de Versailles.
    - Căpitanul Fache ştie?
    - Încă nu. E ocupat cu un apel important.
    - Vin imediat! Comunicaţi-i îndată ce se eliberează!
    Collet notă adresa şi urcă repede la volan. Demarând în trombă, îşi dădu seama că uitase să întrebe cine vânduse pontul despre locul în care se ascundea Langdon. Oricum, acum nu mai conta. Tocmai i se oferise şansa de a-şi răscumpăra toate greşelile din trecut; se îndrepta spre cea mai răsunătoare arestare din întreaga lui carieră. Contactă prin radio cele cinci maşini care îl însoţeau:
    - Fără sirene, băieţi! Nu vrem ca Langdon să ştie că venim.
    La patruzeci de kilometri distanţă, un Audi negru pătrunse pe un drum secundar şi parcă la marginea unui câmp.
    Silas coborî şi privi printre zăbrelele de fier ale gardului care înconjura vastul domeniu şi zări în depărtare conturul castelului. La parter toate luminile erau aprinse.
    "Ciudat pentru aceasta oră!", îşi spuse Silas, zâmbind. Informaţia pe care i-o dăduse Învăţătorul era, evident, corectă. "Nu voi pleca din această casă fără «cheia de boltă», îşi jură el. Nu-i voi dezamăgi pe episcop şi pe Învăţător."
    Îşi verifică revolverul Heckler and Kock cu treisprezece gloanţe şi îl aruncă în iarbă, printre gratii. Apoi, prinzându-se cu mâinile de barele de fier, se căţără pe gard şi sări dincolo. Ignorând durerea ascuţită provocată de cilice, îşi recuperă arma şi porni pe alee, spre castel.

                                                      76.

                        ”Biroul” lui Teabing nu semăna cu nicio altă încăpere cu aceeaşi destinaţie din câte văzuse Sophie vreodată. De şase sau şapte ori mai întins decât cele mai luxoase birouri, le cabinet de travail al lui sir Leigh părea un soi de hibrid între un laborator de cercetare, o bibliotecă de arhivă şi un târg de vechituri. Iluminată de trei candelabre suspendate de plafon, pardoseală care părea nesfârşită era presărată cu insuliţe formate din mese de lucru îngropate sub grămezi de cărţi, lucrări de artă, artefacte şi surprinzător de multe echipamente electronice - computere, proiectoare, microscoape, copiatoare şi scanere de cercetare.
    - Am transformat sala de bal, spuse Teabing cu un surâs spăşit. Pe mine nu mă prea asaltează ocaziile de a dansa.
    Sophie avea impresia că, o dată cu venirea nopţii, pătrunsese într-un fel de zonă crepusculară în care nimic nu mai era aşa cum credea ea.
    - Toate astea vă ajută în munca pe care o depuneți?
    - Aflarea adevărului a devenit pasiunea vieţii mele. Iar Sangrealul mi-e iubita preferată!
    "Sfântul Graal e o femeie", îşi repetă ea în gând, pradă unei vârtej de idei ce păreau să nu aibă niciun sens.
    - Spuneaţi că aveţi o pictură care o reprezintă pe femeia despre care pretindeţi că este Sfântul Graal.
    - Da, dar nu eu pretind acest lucru. Iisus însuşi a afirmat-o răspicat.
    - Care este acea pictură? îl întrebă Sophie privind picturile de pe pereţi.
    - Hmmm... Teabing îşi luă un aer preocupat, de parcă uitase: Sfântul Graal... Sangrealul... Potirul.
    Apoi se întoarse brusc şi arătă cu mâna spre peretele opus al încăperii, pe care atârna o reproducere lungă de doi metri şi jumătate a frescei Cina cea de taină - o replică identică aceleia pe care o văzuse cu câteva minute în urmă în cartea de artă:
    - Iat-o!
    Sophie clipi repede fiindcă era sigură că nu înţelesese bine:
    - Dar e aceeaşi pictură pe care mi-aţi arătat-o mai devreme.
    - Ştiu, dar copia mărită e mult mai incitantă, nu-i aşa?
    Tânăra se întoarse spre Langdon în speranţa că acesta o va lămuri:
    - Nu pricep o iotă!
    Profesorul îi surâse:
    - După cum vei vedea, Sfântul Graal apare totuşi în Cina cea de taină. Leonardo n-a lăsat loc de dubii.
    - Stai puţin, îl întrerupse Sophie. Mi-aţi spus că Graalul este o femeie. În fresca aceasta sunt reprezentaţi însă doar treisprezece bărbaţi.
    - Oare? făcu Teabing arcuindu-şi sprâncenele: Uită-te mai bine!
    Sceptică, Sophie se apropie de reproducere şi privi cu atenţie cele treisprezece chipuri - Iisus Hristos în mijloc, şase apostoli la dreapta şi alţi şase la stânga Lui:
    - Da, sunt toţi bărbaţi, îi răspunse ea.
    - Aşa? Dar cel aşezat pe locul de onoare, la dreapta lui Iisus?
    Sophie cercetă chipul apostolului de lângă umărul drept al lui Iisus. Treptat, un val de uimire o acapară. Ucenicul respectiv avea părul lung şi roşcat, mâinile împreunate într-un gest delicat şi sâni vag conturaţi.
    - E o femeie! exclamă ea.
    Teabing izbucni în râs:
    - Ia te uită ce surpriza! Crede-mă, nu e o simplă greşeală. Leonardo ştia să redea perfect deosebirile anatomice dintre cele două sexe.
    Sophie nu-şi mai putea lua ochii de la femeia de lângă Iisus.
    "La Cina cea de taină se presupune că au luat parte treisprezece bărbaţi. Atunci, cine e această femeie?"
    Deşi văzuse de nenumărate de ori diverse reproduceri ale frescei, niciodată nu remarcase acest amănunt ciudat.
    - Nimeni nu-l observă, îi spuse Teabing. Ideile noastre preconcepute despre această scenă sunt atât de puternic înrădăcinate, încât mintea refuză să recunoască detaliul şi ochii îl trec cu vederea.
    - Fenomenul se numeşte skitoma, adaugă Langdon. Creierul procedează astfel cu unele dintre cele mai sugestive simboluri.
    - Un alt motiv pentru care nu ai remarcat femeia, continuă Teabing, este acela că majoritatea reproducerilor din lucrările de artă au fost realizate înainte de 1954, când detaliile erau încă ascunse sub straturile de vopsea şi de murdărie depuse din cauza tentativelor de restaurare din secolul trecut. Acum însă, fresca a fost curățată până s-a ajuns la pictura originală a lui da Vinci. Et voila!
    Sophie se apropie și mai mult de imagine. Femeia aşezată în dreapta lui Iisus era tânără şi avea o expresie cucernică: o înfăţişare nevinovată şi reţinută, păr roşcat, iar mâinile îi erau împreunate.
    "Aceasta este femeia care ar putea distruge Biserica?"
    - Cine e? întrebă ea cu glas tare.
    - Aceasta, draga mea, este Maria Magdalena!
    - Păcătoasa, femeia uşoară din Biblie?
    Teabing icni uşor, de parcă termenul l-ar fi jignit pe el în persoană.
    - Madgalena nu a fost nicidecum o prostituată! Această greşeală nefericită este moştenirea campaniei de defăimare lansate de Biserică în primele secole ale erei creştine. Era nevoie ca Maria Magdalena să fie denigrată pentru a-i ascunde periculosul secret - rolul ei de Sfânt Graal.
    - Rolul?
    - Aşa cum am mai spus, Biserica trebuia să convingă omenirea că profetul Iisus era o fiinţă divină. Prin urmare, toate evangheliile care aminteau de trăsăturile şi aspectele pământeşti ale vieţii Lui au fost eliminate din Biblie. Din nefericire pentru cei care au compilat noua versiune a Bibliei, un anumit element extrem de tulburător apărea iar şi iar în majoritatea evangheliilor: Maria Magdalena, mai exact, căsătoria ei cu Iisus Hristos.
    - Poftim?!
    Sophie privi, nevenindu-i să creadă ceea ce tocmai auzise, când spre Teabing, când spre Langdon.
    - Este un fapt dovedit istoric, reluă britanicul, şi da Vinci ştia prea bine acest lucru. Cina cea de taină aproape că-l trage pe privitor de mânecă pentru a-i arăta că Iisus şi Maria Magdalena formau un cuplu.
    Privirile ei zburară din nou la reproducerea de pe perete.
    - Observă, insistă Teabing, că veşmintele celor doi sunt aidoma unor imagini în oglindă.
    Sophie era înmărmurită. Într-adevăr, hainele lui Iisus şi cele ale Magdalenei aveau culori opuse. El purta o robă roşie şi o mantie albastră; ea avea roba albastră şi mantia roşie.
    "Yin şi yang."
    - Dacă vrei să observi câteva aspecte şi mai bizare, trebuie să remarci că Iisus şi mireasa Lui par că se ating în dreptul şoldurilor, având busturile depărtate unul de altul, de parcă aşa ar fi vrut să creeze între ei un spaţiu clar delimitat.
    Chiar înainte ca britanicul să traseze conturul pe reproducere, Sophie îl recunoscu forma evidentă: din centrul picturii - acelaşi simbol pe care Langdon îl asociase mai devreme cu Sfântul Graal, cu potirul şi uterul feminin.
    - De asemenea, continuă Teabing, dacă îi priveşti pe Iisus şi Maria Magdalena ca pe nişte elemente compoziţionale, nu ca pe nişte oameni, vei vedea o altă formă care-ţi sare imediat în ochi. O literă a alfabetului.
    Sophie îşi dădu seama imediat. Faptul că litera îţi sărea în ochi era prea puţin spus; aproape că tot restul se pierea în fundal, cu excepţia ei. Clar conturată în centrul picturii, ieşea parcă în relief silueta unui uriaş şi indubitabil M.
    - Puţin cam prea bine conturat pentru a fi o simplă coincidenţă, nu crezi?
    - Dar ce rost are acolo? îl întrebă Sophie, uluită.
    Sir Leigh ridică din umeri:
    - Adepţii teoriei conspiraţiei ţi-ar spune că provine de la Matrimonio sau de la Maria Magdalena. Sincer, nimeni nu ştie sigur! Singura certitudine este că litera M nu este doar o simplă greşeală sau o coincidenţă. Nenumărate lucrări care se referă la Graal conțin aceeași literă - fie în filigran, fie în substrat sau în chiar cadrul compoziţiei. Cea mai vizibilă este, desigur, cea de pe altarul catedralei Our Lady of Paris din Londra, proiectat de un fost Mare Maestru al Le  Prieure, Jean Cocteau.
    Sophie cântări în minte informaţia primită:
    - Recunosc, prezenţa literei M este interesantă, dar nu cred că există cineva care să pretindă că reprezintă o dovadă a căsătoriei lui Iisus cu Maria Magdalena.
    - Nu, desigur că nu, replică Teabing, apropiindu-se de o măsuţă pe care trona un teanc de cărţi şi începând să caute prin ele. Aşa cum am spus mai devreme, căsătoria lor este documentată istoric. În plus, ideea lui Iisus căsătorit este mult mai logică decît imaginea standard din Biblie.
    - De ce?
    - Fiindcă Iisus era evreu, replică Langdon, lăsându-i lui Teabing timp să caute prin stiva de cărţi, şi fiindcă tradiţiile din vremea Lui interziceau în mod efectiv unui evreu să rămână celibatar. Conform obiceiurilor iudaice, burlăcia era un lucru condamnabil şi prima îndatorire a unui tată era aceea de a-i găsi fiului său o soţie. Dacă Iisus ar fi fost necăsătorit, măcar una dintre evanghelii ar fi menţionat acest lucru şi ar fi oferit o explicaţie pentru nefirescul său celibat.
    Teabing dădu, în sfârşit, de cartea pe care o căuta şi o aşeză pe masă. Era un volum de mari dimensiuni, ca un atlas supradimensionat, pe a cărui copertă scria: Evangheliile gnostice.
    Când britanicul o deschise, Sophie observă că avea în cuprins fotografii ale unor texte ce păreau fragmente din documente antice - papirusuri zdrenţuite, scrise de mână. Nu-şi dădu seama în ce limbă erau scrise, dar pe pagina alăturată fiecărui fragment se afla traducerea în engleză.
    - Acestea sunt fotocopii ale manuscriselor Nag Hammadi şi ale celor de la Marea Moartă, îi spuse Teabing. Cele mai vechi documente ale creştinătăţii. Tulburător este faptul că nu se potrivesc cu evangheliile din Biblie.
    Apoi, răsfoind până pe la mijlocul cărții, sir Liegh îi arătă un pasaj:
    - Evanghelia lui Filip este cea mai indicată pentru început.
    Sophie citi fragmentul:
    "Şi însoţitoarea Mântuitorului este Maria Magdalena. Hristos o iubea mai mult decât pe oricare dintre ucenicii Săi şi o săruta adesea pe gură. Ceilalţi ucenici erau mâhniţi din cauza acestui lucru şi îşi arătau dezaprobarea. Ei îl întrebau: «De ce pe ea o iubeşti mai mult decât pe noi toţi?»"
    Textul era surprinzător, dar câtuşi de puţin sugestiv, aşa că Sophie remarcă:
    - Nu pomeneşte deloc despre căsătorie!
    - Au contraire, surâse Teabing, arătându-i un cuvânt de pe primul rând. Aşa cum ţi-ar spune toţi cei care au studiat aramaica, termenul "însoţitoare" însemna, pe atunci, tocmai soţie.
    Langdon încuviinţă.
    Sophie citi din nou prima frază: "Şi însoţitoarea Mântuitorului este Maria Magdalena."
    Teabing răsfoi cartea şi îi arătă alte fragmente care, spre surprinderea ei, sugerau fără dubiu existenţa unei relaţii romantice între Iisus şi Maria Magdalena. Când le citi, Sophie îşi aminti de un preot furios care bătuse la uşa casei lor, pe când ea era doar un copil.
    - Aici locuieşte Jacques Sauniere? întrebase omul, încruntându-se la ea. Vreau să discutăm despre articolul pe care l-a scris.
    Şi preotul îi arătă un ziar împăturit.
    Sophie îl chemase pe bunicul ei și cei doi se retrăseseră imediat în birou şi închiseseră uşa în urma lor. "Bunicul a scris ceva în ziar?" Imediat fugise în bucătărie şi începuse să răsfoiască ziarul de dimineaţă. Găsise numele bunicului ei sub un articol de pe pagina a doua. Nu înţelesese ea tot ce scria acolo, dar se părea că guvernul acceptase - sub presiunile clerului - să interzică difuzarea în Franţa a unui film artistic american intitulat Ultima ispitire a lui Iisus, în care se zicea că Iisus iubea şi avusese relaţii sexuale cu o femeie pe nume Maria Magdalena. În articol, bunicul ei susţinea că Biserica dăduse dovadă de aroganţă şi greşise atunci când interzisese filmul.
    "Nu-i de mirare că preotul e furios!" îşi spusese ea.
    - E o pornografie! Sacrilegiu! strigase oaspetele, în timp ce ieşea val-vârtej din birou şi se îndrepta spre ieşire. Cum poţi să susţii aşa ceva? Americanul ăsta, Martin Scorsese, este un blasfemiator şi Biserica nu-i va permite să pună piciorul în Franţa!
    Apoi ieşise şi trântise uşa în urma lui.
    Când bunicul intrase în bucătărie, o găsise pe Sophie cu ziarul în mână şi se încruntase:
    - Eşti pe fază!
    - Crezi că Iisus a avut o prietenă? îl întrebase ea.
    - Nu, draga mea, am spus doar că Biserica n-ar trebui să ne dicteze ce anume să acceptam şi ce nu.
    - Dar Iisus chiar a avut o prietenă?
    Bunicul ei rămăsese tăcut câteva clipe:
    - Ar fi chiar atât de rău dacă ar fi avut?
    Sophie se gândise puţin şi apoi ridicase din umeri:
    - Pe mine nu m-ar deranja.
    Sir Leigh Teabing vorbea mai departe:
    - Nu te voi plictisi cu numeroasele referiri la uniunea dintre Iisus şi Maria Magdalena; istoricii moderni au explorat subiectul până la epuizare. Aş vrea totuşi să-ţi atrag atenţia asupra unui alt lucru, adăuga el, arătându-i un alt fragment. Acest text este extras din Evanghelia Mariei Magdalena.
    Sophie habar n-avusese că exista şi o evanghelie a Magdalenei.
    "Şi Petru spuse: «Chiar a vorbit Mântuitorul cu o femeie fără ştiinţa noastră? Acum trebuie să ne întoarcem cu toţii şi să ascultăm de ea? O preferă, oare, pe ea în locul nostru?» Iar Levi răspunse: «Petru, totdeauna ai fost aprig. Acum te vad cârcotind împotriva femeii ca împotriva unui duşman. Dacă pentru Mântuitor ea a fost vrednică, cine eşti tu să o respingi? Fireşte că Mîntuitorul o cunoaşte bine. De aceea a iubit-o mai mult decât pe noi toţi.»"
    - Femeia despre care vorbesc, îi explică Teabing, este Maria Magdalena. Petru era gelos pe ea.
    - Fiindcă Iisus o prefera?
    - Nu numai din cauza asta. În joc era mult mai mult decât simpla afecţiune. În momentul despre care se vorbeşte în această evanghelie, Iisus bănuieşte că va fi în curând prins şi răstignit. Drept urmare, o povăţuieşte pe Maria Magdalena cum să ducă mai departe Biserica Sa după ce El nu va mai fi. Ca urmare, Petru îşi arată nemulţumirea fiindcă e pe locul doi, după o femeie. Vezi tu, Petru era puţin misogin.
    Sophie se străduia să nu piardă firul.
    - Vorbim totuși despre Sfântul Petru! Piatra de temelie pe care Iisus şi-a clădit Biserica.
    - Exact acela, cu o singură excepţie. În conformitate cu aceste evanghelii nemodificate, nu lui Petru i-a dat Iisus povăţuiri despre fondarea Bisericii Creştine, ci Mariei Magdalena.
    Sophie îl privi neîncrezătoare:
    - Vrei să spui că Biserica Creştină urma să fie fondată şi condusă de o femeie?!
    - Acesta era planul iniţial. Iisus a fost primul feminist din istoria omenirii. El şi-a dorit ca viitorul Bisericii sale să fie încredinţat în mâinile Mariei Magdalena.
    - Iar lui Petru nu i-a convenit, interveni Langdon, arătând spre reproducerea după Cina cea de taină. Acesta de aici e Petru! Poţi să vezi că da Vinci ştia prea bine ce sentimente nutrea ucenicul faţă de Magdalena.
    Din nou, Sophie rămăsese fără glas. În frescă, Petru era aplecat ameninţător spre Maria Magdalena, schiţând o mişcare de retezare cu palma a gâtului ei.
    "Acelaşi gest ca în Fecioara între stânci!"
    - Uită-te şi aici, continuă Langdon, arătând spre apostolii de lângă Petru. De rău augur, nu ţi se pare?
    Mijindu-şi ochii pentru a vedea mai bine, Sophie zări o mână ieşind din mijlocul apostolilor.
    - În mâna aceea este, cumva, un pumnal?!
    - Da. Şi mai ciudat încă, dacă numeri braţele, vezi că mâna nu aparţine... nimănui. E o mână fără trup. Anonimă.
    Sophie simţea că toată povestea asta o copleşeşte.
    - Îmi pare rău, dar tot nu înţeleg cum demonstrează toate astea faptul că Maria Magdalena ar fi Sfântul Graal.
    - Aha! exclamă Teabing din nou. Aici e buba!
    Se duse încă o dată la teancul de cărţi, luă dintre ele o diagramă de mari dimensiuni şi o întinse pe masă. Era un complicat arbore genealogic.
    - Puţini oameni îşi dau seama că, pe lângă faptul că era mâna dreaptă a lui Iisus, Magdalena era deja, prin ea însăşi, o femeie puternică.
    Sophie observă că deasupra diagramei stătea scris numele familiei:
    "TRIBUL LUI VENIAMIN".
    - Maria Magdalena e aici, spuse Teabing, punând vârful creionului aproape de vârful arborelui.
    - Magdalena era din neamul lui Veniamin?
    - Exact.
    Şi prin vene îi curgea sânge regal.
    - Dar eu crezusem că Magdalena era săracă.
    Sir Leigh clătină din cap:
    - S-a spus despre ea că era o târfă pentru a şterge orice urmă a descendenţei sale nobile.
    Sophie privi din nou spre Langdon, ca pentru o confirmare, şi profesorul încuviinţă.
    - Dar ce-i păsa Bisericii din acele vremuri dacă Maria Magdalena avea sânge regal sau nu?
    Britanicul surâse:
    - Draga mea copilă, nu atât sângele regal al Mariei Magdalena era îngrijorător pentru oamenii Bisericii, cât mai degrabă uniunea ei cu Iisus, care de asemenea avea o origine nobilă. După cum știi, în Evanghelia după Matei ni se spune că Iisus provenea din neamul lui David, fiind un urmaş al regelui Solomon, Regele Iudeilor. Prin căsătoria Sa cu o femeie din neamul lui Veniamin, se uneau două neamuri, creând posibilitatea apariţiei unor pretenţii legitime la tron şi la restauraţia dinastiei regale aşa cum fusese ea în vremea lui Solomon.
    Parcă lucrurile începeau să se lege cumva.
    Teabing părea şi mai entuziasmat acum:
    - Legenda Sfântului Graal este o legendă a sângelui regesc. Când aminteşte despre potirul în care a fost cules sângele lui Hristos, se referă, de fapt, la Maria Magdalena - pântecele care a purtat descendenţa regală a lui Iisus.
    Cuvintele păreau că dau ocol întregii încăperi, înainte de a fi înregistrate de creierul lui Sophie.
    "Maria Magdalena a purtat descendenţa regală a lui Iisus Hristos?"
    - Dar cum a putut El să aibă o descendenţa regală? Decât poate dacă...
    Dar se întrerupse şi îi aruncă o privire lui Langdon:
    - ... Dacă ei doi au avut un copil, sfârşi profesorul în locul ei.
    Sophie rămase înmărmurită.
    - Iată, strigă Teabing, cea mai mare mistificare din istoria omenirii! Nu numai că Iisus a fost căsătorit, dar a avut şi un copil! Draga mea, Maria Magdalena a fost Potirul cel Sfânt. Ea a fost cea care a purtat descendenţa regală a lui Iisus Hristos - viţa din care s-a născut rodul sacru!
    Simţind cum i se face pielea ca de găină, Sophie bâigui:
    - Dar cum a putut fi ţinut ascuns un astfel de secret, atâţia ani?
    - Ascuns?! exclamă Teabing. Dar nu a fost deloc ascuns! Neamul de sânge regesc al lui Iisus este sursa celei mai vii legende din istoria omenirii, cea a Sfântului Graal. Povestea Mariei Magdalena a fost strigată în cele patru zări secole de-a rândul, prin cele mai diverse aluzii şi metafore. Istoria ei e prezentă în orice colţişor pe care-l vezi când deschizi ochii!
    - Dar documentele Sangreal? Ele conţin dovezi care demonstrează că Iisus a avut urmaşi de sânge regesc?
    - Într-adevăr.
    - Deci întreaga legendă a Sfântului Graal se referă, de fapt, la sângele regal?
    - Exact. Cuvântul Sangreal provine din San Greal, adică Sfântul Graal. Dar la originea sa, termenul era rostit altfel.
    Teabing scrise ceva pe o bucată de hârtie şi i-o întinse:
    "SANG REAL" .
    Brusc, Sophie înţelese semnificaţia celor scrise.
    Sang Real însemna "Sânge regal".

                                                        77.

                               Recepționerul din holul sediului central al Opus Dei de pe Lexington Avenue din New York recunoscu surprins vocea episcopului Aringarosa la telefon:
    - Bună seara, domnule.
    - Am primit ceva mesaje? întrebă episcopul, pe un ton neobişnuit de îngrijorat.
    - Da, domnule. Îmi pare foarte bine că aţi sunat, fiindcă nu v-am putut contacta în apartamentul dumneavoastră. Aţi primit un mesaj urgent, cu aproape o jumătate de oră în urmă.
    Aringarosa părea că răsuflă uşurat:
    - Da? Cel care a telefonat şi-a spus şi numele?
    - Nu, domnule, doar un număr de telefon.
    Operatorul i-l dictă.
    - Cu prefixul treizeci şi trei? Este prefixul Franţei, nu-i aşa?
     - Da, domnule, şi numărul este din Paris. Apelantul mi-a spus că este absolut necesar să-l contactaţi imediat.
    - Vă mulţumesc. Aşteptam telefonul acesta.
    Şi Aringarosa închise brusc. Recepţionerul puse receptorul în furcă, întrebându-se de ce legătura fusese atât de proastă. Programul zilnic al episcopului sugera că acesta se afla în New York la sfârşit de săptămână, însă lui i se păruse că aceasta îi vorbeşte de la celălalt capăt al lumii. Omul ridică din umeri, fără să-şi mai pună şi alte întrebări. La urma urmei, episcopul Aringarosa se comportase foarte ciudat în ultimele luni.
    "Celularul meu probabil că nu a avut semnal", îşi spuse Aringarosa în vreme ce Fiatul negru se apropia de ieşirea de pe autostrada spre aeroportul de curse charter Ciampino, de lângă Roma. "Învăţătorul a încercat să ia legătura cu mine."
    Deşi era îngrijorat fiindcă ratase apelul, se simţea încurajat de faptul că Învăţătorul fusese suficient de încrezător pentru a-l suna chiar la sediul Opus Dei.
    "În Paris lucrurile trebuie să fi decurs conform planului." Formând numărul pe care i-l dăduse recepţionerul, era entuziasmat la gândul că în curând se va afla şi el în Paris. "Voi ateriza înainte de ivirea zorilor." La aeroport îl aştepta un turboreactor închiriat pentru a-l duce în Franţa. Avioanele de linie nu constituiau o opţiune de luat în considerare la această oră, mai cu seamă având în vedere conţinutul servietei sale.
    La celălalt capăt al liniei un telefon începu să sune.
    O voce de femeie îi răspunse:
    - Direction Centrale Police Judiciaire.
    Aringarosa ezită o clipă. Nu se aşteptase la aşa ceva:
    - Ăăă, da... Mi s-a cerut să sun la acest număr.
    - Qui etes-vous? întrebă femeia. Cum vă numiţi?
    Episcopul nu ştia dacă e cazul să-şi spună numele. "Poliţia Judiciară Franceză?!"
    - Numele dumneavoastră, monsieur!
    - Episcop Manuel Aringarosa.
    - Un moment.
    Se auzi un clic şi, după o lungă aşteptare, o voce de bărbat îi vorbi pe un ton aspru şi îngrijorat:
    - Îmi pare bine că în sfârşit am dat de dumneavoastră. Noi doi avem multe de discutat.

                                                78.

                        Sangreal.... Sang Real... San Greal... Sânge regal... Sfântul Graal.
    Totul părea să se întrepătrundă.
    "Sfântul Graal este Maria Magdalena... mama urmaşilor de sânge regal ai lui Iisus Hristos."
    Sophie se simţi pradă unui nou val de confuzie şi, tăcută, continuă să-l privească nedumerită pe Robert Langdon. Cu cât mai multe piese așezau el și Teabing pe masă în faţa ei, cu atît mai imprevizibil devenea întregul joc de puzzle.
    - După cum vezi, draga mea, spuse sir Leigh şchiopătând uşor spre un raft cu cărţi, Leonardo nu a fost singurul care a încercat să spună lumii adevărul cu privire la Sfântul Graal. Despre spiţa de sânge regal ai lui Iisus au scris foarte detaliat nenumăraţi istorici.
    Şi Teabing îi arătă cu o mişcare largă a mâinii un şir de câteva zeci de cărţi.
    Sophie îşi înclină capul pe un umăr şi citi titlurile:
    REVELAŢIA TEMPLIERILOR. Tainicii păstrători ai adevăratei identităţi a lui Hristos
    FEMEIA CU VASUL DE ALABASTRU. Maria Magdalena şi Sfântul Graal
    ZEIŢA DIN EVANGHELII. În căutarea sacrului feminin
    - Iată, probabil, cea mai cunoscută lucrare, adaugă Teabing luând de pe raft un volum hărtănit şi întinzându-i-1.
    Pe copertă scria:
    SÂNGE SFÂNT, SFÂNT GRAAL. Un best-seller internaţional.
    Sophie ridică ochii spre cei doi bărbaţi:
    - Un best-seller internaţional? Eu n-am auzit niciodată despre cartea asta.
    - Erai prea mică în anii optzeci, atunci când a apărut, însă a agitat puţin spiritele la vremea aceea. După părerea mea, autorii au tras unele concluzii cam pripite în analiza lor, dar premisa fundamentală de la care au pornit este reală şi, spre lauda lor, au adus, în fine, ideea spiţei regale a lui Hristos în atenţia opiniei publice.
    - Dar care a fost reacţia Bisericii?
.......................................................................