Codul lui Da Vinci, Dan Brown

                                          1-7

                      Date

     La Prieure de Sion - societate secretă fondată în 1099 - este o organizație reală. În 1975, în cadrul Bibliotecii Naționale din Paris au fost descoperite o serie de suluri de pergament, denumite apoi Les Dossiers Secrets, în care erau menționate numele unor membri ai acestei organizații, printre care Sir Isaac Newton, Sandro Botticelli, Victor Hugo şi Leonardo da Vinci.

    Opus Dei este o congregație catolică de o pietate ferventă, recunoscut de Vatican, care a stârnit de curând controverse ca urmare a relat rilor despre utilizarea unor tehnici de coerciție și spălare a creierelor și cu privire la o practică periculoasă cunoscută sub numele de "mortificare corporală". În 2002, Opus Dei a finalizat construirea unui Sediu Central Național în valoare de 47 milioane de dolari, pe Lexington Avenue, la num rul 243, în New York.

    Toate operele de artă  , obiectivele arhitecturale, documentele și ritualurile secrete menționate în această   carte sunt reale.

                                                Prolog

      Muzeul Luvru, Paris

      22:46 

    Renumitul custode, Jaques Sauniere se împletici pe pardoseala Marii Galerii a muzeului. Se repezi la cel mai apropiat tabloul pe care-l zări, un Caravaggio. Se prinse de rama aurită și apoi bătrânul de șaptezeci și șase de ani trase de ea până ce o desprinse de pe perete și se prăbuși cu pânza pe piept.

    După cum anticipase, un grilaj de fier bubui în apropiere și blocă intrarea în galerie. Parchetul se zgudui. Undeva, departe, o alarmă începu să țiuie.

    Custodele rămase întins pe jos o clipă, încercând să-și recapete suflul și să decidă ce are de făcut în continuare.

    „Sunt încă în viață.”

    Se trase într-o parte de sub pânză și privi în jur, în căutarea unui loc în care să se ascundă.

    - Nu mișca!

    În patru labe, custodele încremeni. Ușor, cu mișcări lente, își întoarse capul.

    La nici cinci metri distanță, dincolo de poarta închisă, atacatorul - care avea o constituție robustă, îl privea printre gratiile de fier. Era înalt și lat, cu pielea albicioasă, de parcă ar fi fost a unei fantome, și părul alb, rar și el. Ochii lui aveau irisul roz și pupila roșie-vineție.
    Albinosul scoase un pistol din buzunar și, prin barele de fier, îl îndreptă spre custode.
    - N-ar fi trebuit să fugi spuse acesta cu un accent greu de identificat. Acum, spune-mi unde e!
    - Ți-am spuse deja, bâigui bătrânul și îngenunche umil pe podea. Habar n-am despre ce vorbești!
    - Minți!
    Omul îl privea fără să i se clintească un mușchi măcar, singura licărire de viață părea a fi sclipirea din ochii lui roșii.
    - Tu și confrații tăi aveți ceva ce nu vă aparține, adăugă.
    Custodele simți cum un val de adrenalină i se revarsă în vene.
    „Cum e posibil să știe asta?”
    - Iar în noaptea asta va reveni în mâinile posesorilor de drept. Spune-mi unde e ascuns și te las în viață.
    Albinosul își îndreptă arma spre țeasta bătrânului:
    - E un secret pentru care merită să mori?
    Sauniere abia mai putea respira.
    Matahala își lăsă puțin capul pe umăr, privind în lungul țevii, gata să tragă.
    Custodele își ridică mâinile în semn de apărare:
    - Așteaptă, șopti el. Îți voi spune tot ce vrei să știi.
    Apoi rosti lent, cu grijă, cuvintele pe care le repetase de atâtea ori înainte, minciuna pe care o pregătise de mult... și pe care se rugase să nu fie vreodată nevoit s-o spună.
    Când isprăvi de vorbit, atacatorul său zâmbi încântat.
    - Da. Este exact ceea ce mi-au spus și ceilalți.
    Sauniere încremeni. Ceilalți?
    - I-am găsit și pe ei, rânji Albinosul. Pe toți trei. Tu mi-ai confirmat ce mi-au spus ei.
    „Nu se poate!”
    Adevărata identitate a custodelui, ca și identitățile celor trei seneșali, era aproape la fel de sfântă ca și secretul pe care îl păstrau. Acum Sauniere își dădu seama că respectând procedura strictă, seneșalii îi serviseră individului aceeași minciună înainte de a-și găsi sfârșitul. Așa cerea protocolul.
    Albinosul își aținti din nou arma:
    - După ce vei muri, eu voi fi singurul care va ști adevărul.
    „Adevărul.”
    În aceeași fracțiune de secundă, Sauniere își dădu seama cu oroare de realitate.
    „Dacă mor, adevărul va fi pierdut pentru totdeauna.”
    Instinctiv, sări într-o parte, încercând să se adăpostească.
    Arma bubui și custodele simți o arsură atunci când glonțul îi pătrunse în stomac. Căzu cu fața în jos... chircindu-se de durere.
    Cu mișcări încete, se rostogoli și își privi atacatorul printre gratii. Pistolul era îndreptat spre capul său.
    Îşi închise ochii. În mintea lui, frica se împletea cu regretul. Clicul sec al încărcătorului gol răsun ăde-a lungul galeriei.
    Sauniere deschise ochii.
    Albinosul își cercetă arma, aproape amuzat. Își duse mâna la buzunar, după un alt încărcător, dar p ăru că se răzgândește şi privi calm spre abdomenul custodelui:
    - Eu mi-am terminat treaba aici.
    Bătrânul se uită în jos și văzu gaura pe care o lăsase glonțul în pânza albă a cămășii. Era înconjurată de un inel sângeriu, la câțiva centimetri sub stern. Stomacul. Cu cruzime parcă, glonțul îi ratase inima. Ca veteran al războiului din Algeria, custodele știa ce moarte lentă și cumplită îl aștepta.
    Timp de cincisprezece minute, acizii din stomac i se vor scurge în cavitatea toracică, otrăvindu-l încetul cu încetul, din interior.
    - Durerea e un lucru bun, monsieur, spuse Albinosul, după care dispăru.
    Rămas singur acum, Jacques Sauniere își îndreptă din nou privirea spre poarta de fier. Rămăsese captiv aici, înăuntru, iar ușile nu aveau să se deschidă decât după cel puțin douăzeci de minute. Până atunci însă, el va fi mort.
    Cu toate acestea, spaima care îi strângea inima era cu mult mai rea și mai puternică decât frica de moarte.
    „Trebuie să transmit secretul."
    Ridicându-se cu greu în capul oaselor, gândul îi zbură spre cei trei confrați ai săi, asasinați... la generațiile dinaintea lor... la misiunea care le fusese încredințată.
    „Un neîntrerupt lanț al cunoașterii."
    Iar acum brusc, în ciuda tuturor precauților... în ciuda tuturor măsurilor de prevedere... Jacques  Sauniere rămăsese unica verigă în viață, singurul păstrător al unuia dintre cele mai mari secrete care au existat vreodată.
    Deși tremura, izbuti să se ridice în picioare.
    „Trebuie să găsesc o cale..."
   Era închis în Marea Galerie și în lumea întreagă exista doar o singură persoană căreia îi putea preda ștafeta.
    Sauniere privi în jur, la zidurile luxoasei sale închisori. Unele dintre cele mai cunoscute tablouri din lume păreau să-i surâdă, asemenea unor vechi și dragi prieteni.
    Crispându-se de durere, își adună forțele și se strădui să-și limpezească mintea. Sarcina disperată de care trebuia să se achite urma să-i solicite – știa bine acest lucru – fiecare secundă care-i mai rămăsese din viață.

                                                   1.

                        Robert Langdon se trezi greu.
    În întunericul din cameră suna un telefon - un sunet subțire, nefamiliar. Bâjbâi pe noptieră și aprinse veioza. Își miji ochii și privi în jur: un luxos dormitor în stil renascentist cu mobilier Ludovic al XVI-lea, fresce și un pat uriaș din mahon, cu baldachin.
    „Unde mama naibii sunt?”
    Pe halatul de baie, agăţat de unul dintre stâlpii patului, erau brodate trei cuvinte: „HOTEL RITZ, PARIS”.
    Încet, ceața începea să se risipească.
    Ridică receptorul:
    - Alo?
    - Monsieur Landgon? spuse o voce de bărbat. Sper că nu v-am trezit!
    Buimac, căută ceasul de pe noptieră. Era 12.32. Noaptea. Nu dormise decât o oră, dar se simțea de parcă trecuse deja în lumea drepților.
    - Vă sun de la recepție, monsieur. Îmi cer scuze că vă deranjez, dar aveți un oaspete. Insistă că este vorba de o problemă urgentă.
    Încă nu reușise să-și revină de-a binelea.
    „Un oaspete?”
    Privirea îi căzu pe un fluturaș mototolit care se afla la capătul patului:
    „UNIVERSITATEA AMERICANĂ DIN PARIS
    are plăcerea de a vă oferi
    O SEARĂ CU ROBERT LANGDON,
    PROFESOR DE SIMBOLISTICĂ RELIGIOASĂ,
    HARVARD UNIVERSITY".
    Langdon mormăi ceva ininteligibil. Conferința din seara asta - oprezentare însoțită de diapozitive despre simbolismul care se ascunde în structura Catedralei din Chartres – atinsese, probabil, câteva puncte sensibile în rândul publicului. Probabil că vreun specialist cucernic îl urmărise și voia să înceapă acum o dispută.
    - Regret, spuse în receptor, dar sunt foarte obosit și...
    - Mais, monsieur, insistă recepționerul, coborându-și vocea până la nivelul unei șoapte presante: Oaspetele dumneavoastră este o persoană foarte importantă!
    Langdon nu se îndoia câtuși de puțin. Cărțile lui despre pictura și simbolistica religioasă îi aduseseră o nedorită celebritate în lumea artei, iar cu un an în urmă, implicarea sa într-un incident petrecut la Vatican și puternic mediatizat îl propulsase în lumina reflectoarelor.
    De atunci, șirul pretinșilor istorici și al specialiștilor autodeclara și care-i băteau la ușă părea a nu se mai sfârși.
    - Dacă sunteți amabil, spuse Langdon străduindu-se să păstreze un ton politicos, notați dumneavoastră numele și numărul de telefon al respectivului domn și comunicați-i că voi încerca să-l contactez înainte de a părăsi Parisul, marți! Vă mulțumesc!
    Și închise, înainte ca recepționerul să mai apuce să spună ceva.
    Ridicându-se în capul oaselor, se încruntă la broşura informativă destinată clienţilor, pe a cărei copertă scria mare:
    ”DORMIŢI CA UN PRUNC ÎN ORAŞUL LUMINILOR. RELAXAŢI-VĂ LA RlTZ, ÎN PARIS".
    Îşi întoarse capul şi privi oglinda care acoperea aproape în întregime peretele de vizavi. Chipul care îl privea de acolo părea a fi al unui necunoscut - ridat şi obosit.
    „Chiar ai nevoie de o vacanţă, Robert!"
    Anul care trecuse îşi lăsase puternic amprenta asupra lui şi imaginea din oglindă o arăta perfect. Ochii lui, de un albastru viu de obicei, erau acum tulburi şi melancolici. Bărbia cu gropiţă la mijloc era acoperit de un început de barbă. În jurul tâmplelor, firele cărunte se înmulţiseră, începând să-i acopere părul des, aspru şi negru. Deşi colegele lui susţineau că firele argintii nu făceau decât să-i sporească aerul intelectual, el, unul, se cam îndoia...
    „Dacă m-ar vedea acum cei de la Boston Magazine...!"
    Luna trecută, spre iritarea lui, publicaţia îl situase în rândul celor mai interesante zece personalităţi ale oraşului - o onoare mai degrabă dubioasă, care-l transformase în ţinta ironiilor şi înţepăturilor din partea colegilor de la Harvard. În seara aceasta, la aproape cinci mii de kilometri de casă, articolul respectiv fusese dezgropat şi readus în actualitate pentru a-i bântui seminarul.
    - Doamnelor şi domnilor, rostise moderatoarea în faţa publicului care umpluse până la refuz Le Pavilion Dauphine, din cadrul Universităţii Americane din Paris. Oaspetele nostru din această seară nu mai are nevoie de nicio prezentare. Autor a numeroase cărţi, printre care Simbolistica sectelor secrete, Arta Illuminati şi Limbajul pierdut al ideogramelor, a scris totodată una dintre cele mai importante lucrări în domeniul iconologiei religioase - şi nu exagerez deloc spunând acest lucru; mulţi dintre dumneavoastră studiaţi la orele de curs după manualele sale.
    Studenţii din public încuviinţaseră entuziaşti.
    - Mă gândisem ca în această seară să-l prezint inspirându-mă din impresionanta sa autobiografie. Însă, continuase moderatoarea aruncându-i o privire jucăuşă, o persoană din public mi-a oferit o sursă de inspiraţie mult mai... interesantă, dacă-i pot spune aşa.
    Şi scosese la vedere un exemplar din Boston Magazine.
    Langdon se crispase. „De unde mama naibii a făcut rost de chestia asta?"
    Moderatoarea începuse să citească fragmente din articol, iar el nu ştiuse cum să se afunde mai adânc în fotoliul pe care stătea. După treizeci de secunde, publicul râdea, iar femeia nu dădea semne că ar vrea să se oprească.
    - Iar refuzul domnului Langdon de a vorbi despre neobişnuitul rol pe care l-a jucat anul trecut, în Conclavul de la Vatican, i-a adus noi puncte în clasamentul celor mai interesante personalităţi. Ce ziceţi, doriţi să aflaţi şi alte amănunte?
    Publicul aplaudase.
    „S-o oprească cineva!" se rugase el atunci când femeia începuse să citească din nou.
    „- Deşi profesorul Langdon ar putea fi considerat o frumuseţe mai puţin izbitoare decât unii dintre laureaţii noştri mai tineri, acest universitar de patruzeci şi... de ani are în mod cert o alură de intelectual rasat. Prestanţa îi este subliniată de o voce baritonală, neobişnuit de joasă, pe care studentele sale o descriu ca fiind «ciocolată pentru urechi»."
    Sala izbucnise în râsete.
    Langdon se silise să afişeze un zâmbet stânjenit. Ştia ce urmează - o frază ridicolă despre "Harrison Ford în sacou Harris" - şi, fiindcă în această seară crezuse că poate îmbrăca iarăşi în siguranţă sacoul respectiv şi puloverul pe gât marca Burberry, se hotărîse că trebuie să treacă la acţiune:
    - Mulţumesc, Monique, îi spusese el şi, ridicându-se brusc, o invitase elegant să coboare de pe podium. Boston Magazine are un gust prea pronunţat pentru ficţiune.
    Apoi se întorsese spre public cu un oftat din adâncul pieptului:
    - Iar dacă aflu care dintre dumneavoastră i-a oferit articolul acela, deportarea vă aşteaptă!
    Oamenii izbucniseră din nou în râs.
    - Ei bine, prieteni, după cum ştiţi, în această seară vom vorbi despre puterea simbolurilor...
    Ţârâitul subţire al telefonului se auzi iarăşi în întuneric. Scrâşnind un „de necrezut" printre dinţi, Langdon ridică receptorul:
    - Da?
    Aşa cum bănuise, era tot recepţionerul:
    - Domnule Langdon, vă rog să mă scuzaţi. V-am sunat pentru a vă informa că oaspetele acela se îndreaptă chiar acum spre camera dumneavoastră. Am crezut de cuviinţă că e bine vă anunţ.
    Profesorul se trezise de-a binelea:
    - Aţi trimis pe cineva spre camera mea?!
    - Îmi cer scuze, monsieur, dar o persoană de acest rang... nu-mi pot asuma autoritatea de a-i interzice să vină.
    - Dar cine este omul acesta?
    Recepţionerul închisese însă.
    Aproape în aceeaşi clipă, în uşă se auzi o bătaie nerăbdătoare.
    Nu foarte în largul lui, Langdon coborî din pat; tălpile i se înfundară în mocheta groasă de pe podea. Îşi trase halatul de baie pe umeri şi se apropie de uşă.
    - Cine e?
    - Domnule Langdon! Trebuie să vorbesc cu dumneavoastră!
    Engleza individului avea un accent puternic, ca un lătrat dur şi autoritar.
    - Sunt locotenentul Jerome Collet. Direction Centrale Police Judiciaire.
    „Poliţia Judiciară?!"
    Langdon rămase o clipă tăcut; ştia că DCPJ era corespondentul francez al FBI-ului din Statele Unite.
    Fără a ridica lanţul de siguranţă, întredeschise uşa doi centimetri. Chipul care îl privea de dincolo de prag era îngust şi palid. Bărbatul părea extrem de slab şi purta oficiala uniformă albastră:
    - Pot să intru?
    Langdon ezită, simțindu-se nesigur  sub privirile şterse ale celuilalt:
    - Despre ce este vorba?
    - Mon capitaine are nevoie de experienţa dumneavoastră profesională într-o problemă personală.
    - Acum? bâigui profesorul. E trecut de miezul nopţii!
    - Greşesc dacă spun că în această seară aveaţi programată o întrevedere cu directorul Muzeului Luvru?
    Dintr-o dată, Langdon simţi o uşoară nelinişte. Avusese, într-adevăr, stabilită o întâlnire cu apreciatul custode după seminarul din această seară, dar Sauniere nu îşi făcuse apariţia.
    - Nu, nu greşiţi. De unde ştiţi dumneavoastră acest lucru?
    - Am găsit numele dumneavoastră în agenda domniei sale!
    - Sper că nu s-a întâmplat nimic grav.
    Agentul oftă greu şi-i întinse prin uşă o fotografie.
    Când văzu imaginea, Langdon încremeni.
    - Fotografia aceasta a fost făcută acum mai puţin de o oră. În interiorul Muzeului Luvru.
    Fără a-şi dezlipi ochi de la imagine, profesorul simţi cum repulsia iniţială i se transformă într-o bruscă revărsare de mânie:
    - Cine a făcut asta?!
    - Sperăm că dumneavoastră ne veţi ajuta să răspundem la această întrebare, ţinând seama de cunoştinţele pe care le aveţi în domeniul simbolisticii şi de programata dumneavoastră întrevedere cu domnia sa.
    Langdon se holbă la fotografie, cu oroare, dar şi cu teamă. Imaginea era cumplită şi extrem de bizară, deşi îi dădea impresia unui deja-vu.
    Acum mai bine de un an, primise o altă fotografie, a unui alt cadavru, şi o solicitare similară. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, era cât pe ce să-şi piardă viaţa la Vatican.
    Fotografia asta nu semăna deloc cu cea de atunci şi totuşi, ceva anume, în acest scenariu, părea ciudat de familiar.
    Agentul se uită la ceas:
    - Mon capitaine ne aşteaptă, monsieur!
    Profesorul abia dacă îl auzi; nu putea să-şi desprindă privirea de pe fotografie.
    - Simbolul de aici... şi modul în care trupul lui este atât de straniu...
    - Poziţionat? îi sugeră agentul.
    Langdon încuviinţă, înfiorat:
    - Nu-mi imaginez cine ar fi putut să facă aşa ceva!
    Agentul îl fixă încruntat:
    - Nu aţi înţeles, domnule Langdon. Ceea ce vedeţi în această fotografie... monsieur Sauniere însuşi şi-a făcut asta.

                                                        2.

                                   Undeva, la  un kilometru şi ceva depărtare, individul albinos pe nume Silas trecu de poarta luxoasei clădiri de pe Rue La Bruyere şchiopătînd. Brâul cilice cu ţepi pe care o purta în jurul coapsei îi intra în carne, şi totuşi sufletul lui era luminat de bucuria de a-l sluji pe Dumnezeu.
    „Durerea e un lucru bun."
    Ochii lui roşii cercetară holul de la intrare. Pustiu. Urcă scările în tăcere, cu grijă, să nu-i trezească pe fraţi. Uşa dormitorului lui era deschisă; încuietorile erau interzise aici. Intră şi închise uşa după el.
    Camera avea un aer spartan - podea de scânduri, un dulap din lemn de brad şi, în colţ, o saltea învelită în pânză de cort, care-i servea drept pat.
    Săptămâna aceasta era oaspete aici, dar în trecut, timp de mulţi ani, fusese binecuvântat cu un sanctuar similar în New York.
    „Domnul mi-a oferit un adăpost şi un scop în viaţă."
    În aceasta seară, în sfârşit, Silas era convins că a început să-şi mai plătească din datorii. Grăbindu-se spre dulap, scotoci după telefonul mobil ascuns în sertarul de jos şi formă un număr.
    - Da? răspunse vocea unui bărbat.
    - Învăţătorule, m-am întors!
    - Vorbeşte! îi ceru vocea, care părea mulţumită că-l aude.
    - Toţi patru sunt morţi. Cei trei seneşali şi... însuşi Marele Maestru.
    Urmă o scurtă pauză, ca pentru o mică rugăciune:
    - Şi presupun că ai obţinut informaţia aceea.
    - Toţi patru au spus acelaşi lucru. Independent unii de alţii.
    - Şi i-ai crezut?
    - Asemănarea e prea mare pentru a fi doar o simplă coincidenţă.
    Un uşor gâfâit entuziast se auzi în receptor:
    - Excelent! Mi-a fost teamă că reputata lor discreţie s-ar putea adeveri.
    - Perspectiva morţii este o motivaţie puternică.
    - Aşa deci, acum spune-mi ceea ce trebuie să aflu.
    Silas ştia că informaţia pe care o smulsese de la victimele sale avea să constituie un şoc:
    - Învăţătorule, toţi patru au confirmat existenţa unei clef de voute... legendara „Cheie de boltă".
    Auzi în receptor uşorul icnet provocat de surpriză şi aproape că şi simţi exaltarea Învăţătorului:
    - Cheia de boltă... Exact aşa cum am bănuit şi noi.
    Străvechile tradiţii spuneau că frăţia crease o hartă în piatră - la clef de voute, "cheia de boltă" - o tăbliţă gravată ce dezvăluia locul în care se păstra, în mare taină, cel mai de seamă secret al... o informaţie atât de importantă, cu o asemenea forţă, încât constituia însuşi temeiul existenţei confreriei.
    - Când vom avea cheia de boltă, spuse Învăţătorul, vom mai avea doar un singur pas de făcut.
    - Suntem chiar mai aproape decât vă închipuiţi. Cheia de boltă se află aici, în Paris.
    - În Paris? Incredibil! E mult prea frumos ca să fie adevărat!
    Silas îi povesti evenimentele din acea seară: cum toate cele patru victime, în clipa dinaintea morţii, încercaseră cu disperare să-şi găsească salvarea vieţii lor păcătoase, dezvăluindu-i secretul. Fiecare îi spusese exact aceaşi lucru: cheia de boltă era ascunsă în mod ingenios, într-un loc exact din interiorul uneia dintre cele mai vechi biserici din Paris - L'Eglise de Saint-Sulpice.
    - Într-o Casă a Domnului! exclamă Învăţătorul. Cum îşi mai bat joc de noi!
    - Aşa cum au făcut-o vreme de secole!
    Învăţătorul tăcu pentru o clipă, de parcă se aştepta să fie pătruns de acest triumf. Într-un sfârşit, vocea lui se auzi din nou în receptor:
    - Silas, ai făcut o faptă bună în ochii Domnului. Secole de-a rândul am aşteptat acest moment. Acum trebuie să-mi aduci tăbliţa. Imediat. În seara asta. Înţelegi care este miza!
    Silas ştia că miza pusă în joc e inestimabilă şi totuşi ceea ce-i ceruse Învăţătorul îi părea imposibil.
    - Dar biserica aceea e o fortăreață! Mai cu seamă pe vreme de noapte. Cum voi putea intra?
    Cu tonul încrezător al unui om extrem de influent, Învățătorul îi explică tot ce trebuia să facă.

                                                     3.

                                   Când închise telefonul, Silas deborda de entuziasm şi de nerăbdare.
    „O oră", îşi spuse, mulţumit că Învăţătorul îi lăsase timp suficient pentru penitenţa necesară înainte de a pătrunde într-un lăcaş al Domnului. "Trebuie să-mi curăţ sufletul de păcatele zilei de azi." Păcatele acelea avuseseră însă un scop sfânt. Acte de nimicire a duşmanilor lui Dumnezeu fuseseră comise timp de secole de-a rândul; cu siguranţă îi vor fi iertate!
    Şi totuşi, Silas ştia că mântuirea cere sacrificii.
    După ce-şi scoase toate hainele, îngenunche în mijlocul camerei şi examină brâul cilice care-i încingea coapsa. Toţi adevăraţii urmaşi ai Căii purtau acest adevărat instrument de tortură - un brâu dintr-o ţesătură bătuta cu spini metalici ascuţiţi, care pătrundeau în carne, ca un memento continuu al suferinţelor îndurate de Iisus.
    În plus, durerea provocată de cilice potolea poftele cărnii.
    Deşi purtase deja brâul mai mult decât cele două ore impuse zilnic, Silas ştia că astăzi nu era o zi obişnuită, aşa că mai strânse catarama cu încă o gaură, schimonosindu-se atunci când ghearele metalice îi muşcară mai adânc din carne. Răsuflă adânc şi savură ritualul purificator.
    „Durerea este un lucru bun", şopti, repetând mantra sacră a părintelui Josemaria Escriva - Învăţătorul tuturor Învăţătorilor.
    Deşi se stinsese în 1975, înţelepciunea lui era încă vie în cuvintele pe care le repetau de mii de adepţi credincioşi din lumea întreagă, pe când îngenuncheau şi practicau ritualul sacru numit „mortificare corporală".
    Silas îşi îndreptă apoi atenţia asupra unei frânghii groase, cu noduri, care aştepta încolăcită lângă el. "Disciplina". Nodurile ei erau mânjite cu sânge închegat. Nerăbdător să simtă iar efectele purificatoare ale suferinţei fizice, Albinosul rosti o rugăciune scurtă. Apoi înşfăcă un capăt al frânghiei, închise ochii şi se izbi cu ea peste umăr, simţind cum nodurile îi zdrelesc carnea de pe spinare. Încă o dată. Apoi iar şi iar.
    Castigo corpus meum.
    Într-un târziu, simţi cum sângele începe să curgă.

                                                       4.

                               Aerul răcoros de aprilie șuiera pe fereastra deschisă, în vreme ce automobilul Citroen ZX trecu în viteză pe lîngă Operă şi traversa Place Vendôme.
    Pe scaunul din dreapta, Robert Langdon încerca să-şi pună ordine în gânduri. Duşul rapid şi faptul că avusese timp să se radă îi conferiseră o înfăţişare prezentabilă, dar nu-l liniştiseră deloc. Imaginea înspăimântătoare a cadavrului îi rămăsese întipărită în minte.
    "Jacques Sauniere e mort!"
    Moartea custodelui nu putea decât să-i stârnească un regret intens. În ciuda reputaţiei sale de om retras, Sauniere fusese unanim apreciat pentru cunoştinţele lui şi pentru devotamentul cu care se dedicase artei. Cărţile sale despre codurile secrete ascunse în picturile lui Poussin şi Teniers erau unele dintre cele pe care Langdon le cita cel mai des la orele de curs. Aşteptase cu nerăbdare întrevederea care ar fi trebuit să aibă loc în acea seară, iar absenţa custodelui era pentru el o dezamăgire profundă.
    Fotografia cadavrului îi reveni în minte. "Chiar a putut Jacques Sauniere să-şi facă asta?!" Langdon întoarse capul şi privi pe fereastră, încercând să alunge imaginea aceea de coşmar.
    Afară, oraşul se pregătea de culcare - vânzătorii stradali îşi puneau la adăpost cărucioarele cu amandes glasate, îngrijitorii aşezau sacii cu gunoi la marginea trotuarului, un cuplu de îndrăgostiţi îmbrăţişaţi savura aerul rece al nopţii înmiresmate de iasomie.
    Citroenul străbătea în viteză agitaţia nocturnă, cu sirena în funcţiune.
    - Le capitaine s-a bucurat când a aflat că n-aţi părăsit încă Parisul, spuse agentul, vorbind pentru prima dată după ce plecaseră de la hotel. O coincidenţă fericită!
    Langdon nu se simţea cîtuşi de puţin fericit, iar coincidenţa era o noţiune în care nu credea. După o viaţă dedicată studiului şi analizei conexiunilor ascunse dintre diferitele simboluri şi ideologii, Langdon considera că lumea nu e altceva decât o nesfârşită reţea de stări şi evenimente profund conectate.
    "Conexiunile sunt adesea invizibile", obişnuia el să le explice studenţilor, "dar ele există întodeauna, ascunse chiar sub suprafaţă."
    - Presupun, rosti el cu voce tare, că de la Universitatea Americană din Paris aţi aflat unde stau.
    Locotenentul clătină din cap, negând:
    - De la Interpol.
    "Interpol! Fireşte!" Uitase că obiceiul, aparent nevinovat, al tuturor hotelurilor europene de a solicita paşaportul la cazare era mult mai mult decât o simplă formalitate, fiind un fapt impus de lege. La orice oră din zi şi din noapte, pe întregul teritoriu al Europei, Interpolul ştia exact cine şi unde doarme. Localizarea lui la Hotelul Ritz fusese o chestiune de câteva secunde.
    Automobilul se îndrepta spre sudul oraşului şi, curând, în dreapta apăru silueta luminată a Turnului Eiffel. Când îl zări, Langdon îşi aminti de Vittoria şi de promisiunea pe care i-o făcuse, mai în glumă, mai în serios, acum un an, că la fiecare şase luni se vor întâlni într-un alt loc romantic de pe glob. "Turnul Eiffel, presupuse el, n-ar fi putut lipsi de pe listă." Din păcate însă, ultimul sărut fusese pe unul dintre aglomeratele şi zgomotoasele aeroporturi din Roma, cu mai bine de un an în urmă.
    - Aţi urcat pe Ea? întrebă brusc agentul.
    Langdon îl străfulgeră cu privirea, convins că înţelesese greşit:
    - Poftim?
    - E minunată, nu-i aşa? continuă locotenentul, arătând cu mâna prin parbriz spre Turnul Eiffel. Aţi urcat pe Ea?
    Profesorul îşi arcui sprâncenele:
    - Nu, n-am urcat în turn.
    - Este simbolul Franţei. Mie mi se pare perfectă!
    Langdon clătină din cap, absent. Cei care studiau simbolistica remarcaseră adesea că francezii - un popor renumit pentru liderii complexaţi, mărunţi şi efeminaţi ca Napoleon şi Pepin cel Scurt - nici n-ar fi putut să aleagă un simbol naţional mai potrivit decât un falus de trei sute de metri înălţime, pe care îl alintau "Ea".
    Când ajunseră la intersecţia cu Rue de Rivoli, semaforul arăta culoarea roşie, dar maşina nu opri. Fără să reducă deloc viteza, pătrunse pe Rue Castiglione - o străduţă flancată de copaci care constituia intrarea dinspre nord a celebrelor Jardins des Tuileries - un fel de Central Park al Parisului. Majoritatea turiştilor credeau, în mod greşit, că numele provine de la miile de lalele care înfloresc pe aleile parcului, dar Langdon știa că Tuileries aminteşte, de fapt, de ceva mult mai prozaic. Pe locul actualelor grădini se afla iniţial o enormă şi murdară carieră din care parizienii extrăgeau argila folosită la fabricarea celebrelor olane roşii ale oraşului - les tuiles.
    Când intrară în parcul pustiu, şoferul opri sirena. Langdon răsuflă adânc şi savură liniştea bine venită. Fasciculul alburiu al farurilor cu halogen lumina drumul pietruit, iar sfârâitul monoton al pneurilor intona parcă un imn hipnotic.
    Pentru Langdon, Jardins des Tuileries reprezentaseră întotdeauna un pământ sacru. Acesta a fost locul în care experimentase Claude Monet noi forme şi culori, dând naştere curentului impresionist. În noaptea aceasta însă, parcul părea să aibă o aură stranie şi rău prevestitoare.
    Citroenul viră la stânga, pe aleea centrală a grădinii. Coti în jurul unui heleşteu circular şi apucă pe o alee întunecoasă. La capătul ei se zărea ieşirea din Tuileries, marcată de un uriaş arc de piatră.
    Arc du Carrousel.
    În ciuda ritualurilor orgiastice petrecute odinioară aici, împătimiţii de artă preţuiau arcul dintr-un cu totul alt motiv. De pe esplanada de la capătul Grădinilor, privirile puteau cuprinde patru dintre cele mai faimoase muzee de artă din lume... câte unul către fiecare punct cardinal.
    În dreapta, dincolo de cursul Senei şi de Quai Voltaire, se zărea faţada iluminată a unei foste gări, azi, celebrul Musee d'Orsay. Spre stânga se vedeau ultimele niveluri ale ultramodernului Centru Georges-Pompidou, care găzduia Le Musee national d'Art Moderne. În spate, fără a privi, Langdon ştia că se înalţă anticul obelisc al lui Ramses, marcând Galerie nationale du Jeu de Paume.
    Iar drept în faţă, prin arcul de piatră, se zărea monumentalul palat renascentist care adăpostea azi cel mai celebru muzeu de artă din lume.
    Muzeul Luvru!
    Langdon simţi un fior de admiraţie care îi era deja familiar fiindcă îl avea ori de câte ori încerca, în zadar, să cuprindă cu privirea uriaşul edificiu. Dincolo de o piaţă vastă, faţada impunătoare a Luvrului se profila pe cerul Parisului aidoma unei fortăreţe. Având forma unei potcoave imense, Luvrul era cea mai lungă clădire din Europa, acoperind o suprafaţă cât trei Turnuri Eiffel puse cap la cap. Nici măcar uriaşa întindere a esplanadei dintre cele două aripi ale muzeului nu putea ştirbi ceva din măreţia faţadei. Langdon făcuse o dată turul întregii clădiri, străbătînd incredibila distanţă de aproape cinci kilometri.
    În ciuda celor cinci săptămâni - cât se estima că ar fi necesar pentru a putea admira cele 65 300 de opere de artă găzduite de muzeu - majoritatea turiştilor preferau un tur "prescurtat" - o alergătură prin sălile muzeului, cu trei opriri la piesele de rezistenţă: Mona Lisa, Venus din Milo şi Victoria din Samotrace.
    Art Buchwald se lăudase chiar că izbutise să le vadă pe toate trei în cinci minute şi cincizeci şi şase de secunde.
    Locotenentul duse la gură o mică staţie de emisie-recepţie şi rosti într-o franceză repezită:
    - Monsieur Langdon est arrive! Deux minutes!
    O confirmare de nedesluşit se auzi din maşinărie. Agentul închise staţia şi se întoarse spre Langdon:
    - Le captaine vă aşteaptă la intrarea principală.
    Apoi, ignorând semnele care interziceau accesul auto în piaţă, acceleră.
    Intrarea principală în muzeu se putea vedea deja înălţându-se semeaţă în depărtare, încadrată de şapte bazine triunghiulare din care ţâşneau jeturile iluminate ale artezienelor.
    La Pyramide!
    Noua intrare  în Muzeul Luvru devenise aproape tot atât de celebră ca muzeul însuşi. Controversata şi ultramoderna piramidă de sticlă proiectată de arhitectul american de origine chineză, I.M. Pei stârnea încă şi astăzi furia tradiţionaliştilor, care considerau că adaosul distrugea demnitatea renascentistă a palatului. Pentru Goethe, arhitectura era muzica încremenită, iar criticii lui Pei descriau piramida ca pe un scârţâit de cretă pe tabla de scris. Progresiştii însă considerau structura transparentă, înaltă de douăzeci şi doi de metri, o îmbinare sinergică a vechilor structuri cu metodele modeme - o legătură simbolică între vechi şi nou, care armoniza Luvrul cu realităţile noului mileniu.
    - Vă place piramida noastră? întrebă locotenentul.
    Langdon se încruntă. "Francezii au o plăcere nebună să-i întrebe chestia asta pe americani", îşi spuse. Întrebarea era cu două tăişuri, desigur. Dacă recunoşteai că îţi place piramida, erai taxat drept un american lipsit de gust, iar dacă îţi exprimai antipatia era o insultă adusă la adresa francezilor.
    - Mitterand a fost un om îndrăzneţ, îi răspunse în cele din urmă, cu abilitate.
    Se spunea că fostul preşedinte al Franţei, sub patronajul căruia fusese ridicată piramida, suferea de un "complex al faraonilor". Unicul responsabil al amplasării unei serii întregi de obeliscuri şi alte artefacte egiptene în Paris, Mitterand avusese pentru cultura egipteană o pasiune atât de devoratoare, încât francezii îl numeau încă şi astăzi "Sfinxul".
    - Cum se numeşte căpitanul dumneavoastră? întrebă Langdon, ca să schimbe subiectul.
    - Bezu Fache, îi răspunse şoferul, în timp ce se apropiau de intrare. Noi îi spunem Le Taureau.
    Langdon îi aruncă o privire mirată, întrebându-se dacă toţi francezii or fi având asemenea misterioase porecle animaliere.
    - Îi spuneţi căpitanului dumneavoastră "Taurul"?
    Locotenentul îşi arcui sprâncenele:
    - Franceza dumneavoastră este mai bună decât vreţi să recunoaşteţi, monsieur Langdon.
    "Franceza mea e de doi bani, dar la iconografia zodiacală mă pricep bine." Taurus însemna clar "taur"; la urma urmei, astrologia este un limbaj universal.
    Locotenentul opri motorul şi-i arătă, printre două fântâni, o uşă pe una dintre feţele piramidei:
     - Acolo este intrarea. Succes, monsieur!
    - Nu mă însoţiţi?
    - Mi s-a ordonat să vă conduc doar până aici; mă aşteaptă alte îndatoriri.
    Langdon oftă şi coborî. "Vă priveşte; e treaba voastră, nu a mea."
    Agentul porni motorul şi demară.
    Rămas singur, profesorul îşi dădu seama că îi era foarte uşor să se răzgândească: putea să iasă în stradă, să ia un taxi şi să se întoarcă la hotel să-şi continue somnul. Dar ceva îi spunea că, probabil, n-ar fi fost o idee tocmai bună.
    În timp ce se apropia de fântânile înconjurate parcă de o bură fină, avu dintr-o dată ciudata impresie că trece un prag imaginar, spre o altă lume. Atmosfera ireală, ca de vis, a nopţii îl învăluia din nou. Cu numai douăzeci de minute în urmă, dormea dus în camera lui de la hotel; acum şedea în faţa unei piramide transparente construite de "Sfinx'' şi aştepta un poliţist căruia i se spunea "Taurul".
    "Sunt prizonier într-un tablou de Salvador Dali", îşi spuse.
    Ajunse în fața intrării principale - o uriașă ușă rotativă. Holul ce se zărea dincolo de ea era pustiu şi slab iluminat.
    "Să bat la uşă oare?"
    Se întrebă dacă vreunul dintre străluciţii egiptologi de la Harvard ciocănise vreodată la intrarea într-o piramidă, aşteptând să i se răspundă. Ridică mâna pentru a bate în sticlă, dar, din semiîntunericul de dincolo, se ivi o siluetă care urca scara elicoidală. Era un bărbat brunet, foarte voinic, ce amintea de un neanderthalian, îmbrăcat într-un costum negru la două rânduri care se chinuia parcă să îi cuprindă umerii laţi. Avea picioare scurte şi robuste, ce-i confereau atunci când mergea un aer plin de forţă şi de autoritate. Vorbea la un telefon mobil, dar încheie discuţia când ajunse la uşă şi-i făcu lui Langdon semn să intre:
    - Sunt Bezu Fache, îl înştiinţă imediat ce trecu pragul. Căpitan în DCPJ.
    Glasul i se potrivea perfect cu înfăţişarea - un huruit gutural ca trosnetul ameninţător al unei furtuni care se apropie.
    Profesorul îi întinse mâna:
    -Robert Langdon.
    Palma uriaşă a căpitanului se înfăşură în jurul degetelor sale, cu o forţă care i le strivi aproape:
    - Am văzut fotografia. Agentul dumneavoastră mi-a spus că Jacques Sauniere însuşi şi-a făcut...
    - Domnule Langdon, îl întrerupse Bezu Fache fixându-l cu ochii săi ca de abanos, ce aţi văzut dumneavoastră în fotografie nu este decât începutul.

                                                     5.

                               Căpitanul Bezu Fache mergea ca un taur furios, cu umerii săi laţi traşi spre spate şi bărbia bine înfiptă în piept. Părul negru, pe care îşi dăduse din belşug cu gel, îi lucea lins spre creştet, evidenţiindu-i nasul ca un cioc de vultur ce părea să-i ţâşnească dintre arcadele proeminente şi-l preceda parcă în mer aidoma provei unui vas de război. Ochii negri ca tăciunele păreau să ardă pământul din faţa lui, radiind o limpezime tăioasă ce nu-i dezminţea reputaţia de inflexibilă severitate în toate privinţele.
    Langdon îl urmă pe celebra scară de marmură ce cobora spre atriumul de sub piramida de sticlă. În drum, trecură pe lîngă doi reprezentanţi ai Poliţiei Judiciare înarmaţi cu mitraliere. Mesajul era clar: nimeni nu intră şi nu iese de aici fără binecuvântarea căpitanului Fache.
    Când coborau, Langdon simţi un tremur familiar. Prezenţa lui Fache putea fi catalogată oricum, numai primitoare, nu, şi la acea oră, Luvrul însuşi avea un aer aproape mortuar. Scara, aidoma unei săli de teatru în timpul reprezentaţiilor, era luminată de mici spoturi încastrate în fiecare treaptă.
    Profesorul îşi auzea ecoul paşilor reverberând în sticla de deasupra. Privi în sus şi, dincolo de acoperişul transparent, zări jeturile de apă ale fântânilor.
    - Vă place? îl întrebă Fache, făcând un semn în sus cu bărbia sa pătrată.
    Langdon oftă, prea obosit pentru astfel de jocuri:
    - Da, piramida dumneavoastră este magnifică.
    - O cicatrice pe faţa Parisului!
    "Una la mână!" îşi spuse profesorul; cu siguranţă, gazda lui era un tip greu de mulţumit. Oare Bezu Fache avea habar ca piramida aceasta fusese construită, la cererea expresă a preşedintelui Mitterand, din exact 666 de panouri de sticlă - o solicitare bizară, care a fost mereu obiectul unei controverse pentru fanii conspirațiilor, care pretindeau că 666 este numărul Satanei.
    Profesorul hotărî că ar fi mai bine să nu mai deschidă însă acest subiect.
    Pe măsură ce coborau tot mai mult, vasta deschidere de jos apăru treptat din întuneric. Aflat la şaptesprezece metri în subteran, holul de curând construit al Luvrului se întindea în faţa lor aidoma unei grote imense. Decorat cu marmură bej, pentru a se armoniza cu faţada de culoarea mierii, holul era, de obicei, un furnicar de turişti, învăluit în lumina soarelui. Acum însă, era pustiu şi întunecat, atmosfera era îngheţată, de criptă.
    - Dar personalul care asigură în mod obişnuit paza muzeului? întrebă Langdon.
    - En quarantaine, replică Fache, de parcă profesorul ar fi pus la îndoială capacitatea subordonaţilor săi. Evident, în seara asta aici a pătruns cineva care nu trebuia s-o facă. Toţi paznicii de noapte se află acum în Aripa Sully, pentru interogatoriu. Pentru moment agenţii mei se ocupă de securitatea muzeului.
    Langdon încuviinţă, mergând repede pentru a ţine pasul cu căpitanul.
    - Cât de bine îl cunoşteaţi pe Jacques Sauniere? îl întrebă căpitanul.
    - De fapt, nu-l cunoşteam deloc. Nu l-am întâlnit niciodată.
    Fache păru surprins:
    - În seara aceasta urma să vă vedeţi pentru prima dată?
    - Da. Trebuia să ne întâlnim la recepţia care a avut loc la Universitatea Americană, după conferinţa pe care am ţinut-o, însă domnia sa nu a apărut.
    Fache mâzgăli ceva într-un carneţel. În timp ce mergea, Langdon zări şi cea de-a doua piramidă a Luvrului, mai puţin cunoscută decât prima: La Pyramide Inversee - un uriaş pinten de sticlă cu vârful în jos, ce cobora din plafon ca o stalactită. Fache îl îndrumă pe un şir scurt de trepte care duceau spre intrarea arcuita într-un tunel deasupra căruia era scris: "DENON".
    Aripa Denon era cea mai cunoscută dintre cele trei secţiuni principale ale muzeului.
    - Cine a solicitat întrevederea din această seară? îl întrebă Fache brusc. El sau dumneavoastră?
    Întrebarea îi păru oarecum ciudată:
    - Domnul Sauniere, răspunse Langdon, în timp ce intrau în tunel. Secretara sa m-a contactat cu câteva săptămâni în urmă prin e-mail; şeful ei auzise că urma să susţin o conferinţă luna aceasta în Paris şi voia să profite de ocazie pentru a discuta o anumită problemă cu mine.
    - Ce să discute?
    - Nu ştiu. Despre artă, bănuiesc. Aveam aceleaşi preocupări.
    Căpitanul părea sceptic:
    - Şi nu aveţi nicio idee despre ce urma să vorbiţi?
    Chiar nu avea. La început fusese curios, dar nu dorise să-l deranjeze solicitând prea multe detalii. În cercurile de specialitate, se ştia că apreciatul Jacques Sauniere era un om discret şi retras, care accepta foarte rar să iasă în public, şi Langdon nu putea decât să fie recunoscător pentru ocazia ce i se oferise.
    - Domnule Langdon, aveţi măcar o vagă idee despre ce anume ar fi vrut să discute cu dumneavoastră în seara în care a fost ucis? Ne-ar fi de mare ajutor!
    Caracterul direct al întrebării îl deranjase:
    - Chiar nu-mi pot imagina! Nu am întrebat. M-am simţit onorat de solicitarea domniei sale. Am admirat dintotdeauna ceea ce a făcut domnul Sauniere; folosesc adesea textele sale ca material pentru cursurile pe care le predau.
    Fache notă şi acest lucru în carneţelul său.
   Ajunseseră pe la jumătatea tunelului spre Aripa Denon şi, la capătul său, se zăreau deja cele două scări rulante, ambele imobile acum.
    - Așadar, aveați preocupări comune....
    - Da. Mai mult decât atât, mi-am petrecut o mare parte din anul trecut lucrând la planul unei cărție care se ocupă de domeniul principal de specialitate al domnului Sauniere. Eram nerăbdător să-i "fur" cât mai multe cunoştinţe.
    Fache se holbă la el:
    - Cum?
    Ceea ce exprima chipul lui era probabil greu de redat prin cuvinte.
    - Voiam sa aflu ideile domniei sale cu privire la acest subiect.
    - Înţeleg. Şi care era subiectul?
    Langdon ezită, neştiind exact cum să se exprime:
    - În esenţă, manuscrisul tratează iconografia venerării divinităţilor feminine - conceptul sanctităţii feminine şi arta, respectiv simbolurile, asociate acesteia.
    Căpitanul îşi trecu o mână prin părul des:
    - Şi Sauniere se pricepea la asta?
    - Mai bine decât oricine altcineva.
    - Înţeleg...
    Langdon îşi dădu seama, de fapt, că Fache nu înţelegea deloc. Jacques Sauniere era considerat cel mai prestigios iconograf în materie de divinităţi feminine. Pe lângă faptul că era pasionat de relicvele ce aminteau de fertilitate, de cultele Zeiţei, de Wicca şi de sacrul feminin, în timpul celor douăzeci de ani în care fusese custodele muzeului, Sauniere dăruise Luvrului cea mai bogata colecţie de artă referitoare la divinităţile feminine: securi din piatră provenite de la cel mai vechi templu de la Delphi, baghete de aur cu caduceu, sute de cruci egiptene care semănau cu nişte îngeraşi, zornăitoare folosite în Egiptul antic pentru alungarea duhurilor rele şi o uimitoare diversitate de statuete înfăţişându-l pe Horus alăptat de zeiţa Isis.
    - Poate că Sauniere ştia despre manuscrisul dumneavoastră, sugeră Fache. Şi a propus această întrevedere pentru a-şi oferi ajutorul.
    Langdon clătină din cap:
    - Nu ştie încă nimeni despre cartea mea. Este încă în stadiul de schiţă şi n-am arătat-o deocamdată nimănui, cu excepţia editorului meu.
    Căpitanul rămase tăcut, iar profesorul nu pomeni nimic despre motivul pentru care nu arătase manuscrisul nimănui. "Schiţa" de trei sute de pagini - numită provizoriu Simbolurile sacrului feminin pierdut - propunea o interpretare cât se poate de neconvenţională a iconografiei religioase, fiind capabilă să stârnească aprige controverse.
    Ajuns aproape de scările rulante acum imobile, Langdon se opri brusc, dându-şi seama că Fache nu se mai afla lângă el. Se întoarse şi-l văzu stând în dreptul unui ascensor de serviciu.
    - Vom lua liftul, spuse acesta. Galeria se află - nu mă îndoiesc că ştiţi - prea departe pentru a putea merge acolo pe jos.
    Deşi ştia că ascensorul avea să scurteze considerabil drumul de două etaje până în Aripa Denon, Langdon nu se mişcă.
    - S-a întâmplat ceva?
    Fache ţinea uşa deschisă, părând nerăbdător.
    Profesorul oftă adânc, aruncînd o ultima privire spre scara rulantă. "Nu, nu s-a întâmplat nimic", se minţi singur, îndreptîndu-se spre lift. În copilărie, căzuse într-un puţ abandonat şi aproape că se înecase după ce bătuse apa cu braţele ore întregi, înainte de a fi, în sfîrşit, salvat. De atunci, suporta cu greu spaţiile închise - ascensoare, staţii de metrou, săli de squash.
    "Ascensorul este o maşinărie cât se poate de sigură", încercă să se convingă, fără a reuşi câtuşi de puţin. "Ba e o cutie mică de fier atârnată deasupra unui puţ închis!"
    Ţinându-şi răsuflarea păși în cabină. Ușile se închiseră și adrenalina începu să-i pompeze în vene.
    "Două etaje. Zece secunde."
    - Dumneavoastră şi domnul Sauniere, spuse Fache îndată ce liftul porni, n-aţi vorbit niciodată unul cu celălalt? N-aţi corespondat? Nu v-aţi trimis niciodată mesaje electronice?
    Altă întrebare ciudată:
    - Nu. Niciodată.
    Căpitanul îşi înclină capul pe umăr, de parcă aşa şi-ar fi notat faptul în minte. Fără a mai spune ceva, se holbă la uşile de crom ale cabinei.
    Între timp, Langdon încerca să-şi concentreze atenţia asupra a orice altceva decât asupra celor patru pereţi din jurul lui. Reflectat în luciul metalic al uşilor, zări acul de cravată al lui Fache - un crucifix de argint bătut cu treisprezece pietre de onix negru. Surprinzător! Simbolul era numit crux gemmata - o cruce cu treisprezece geme - o ideogramă creştină reprezentându-i pe Iisus şi pe cei doisprezece apostoli. Profesorul nu s-ar fi aşteptat ca un căpitan al Poliţiei Franceze să-şi afişeze atât de deschis preferinţele religioase. Dar, la urma urmei, se aflau în Franţa; creştinismul nu era aici atât o religie, cât, mai degrabă, un drept dobândit prin naştere.
    - Este o crux gemmata! izbucni Fache pe neaşteptate.
    Tresărind, Langdon îşi ridică privirea şi văzu ochii căpitanului fixaţi asupra lui în oglinda uşilor.
    Ascensorul se opri în sfârşit şi profesorul coborî repede, nerăbdător să simtă iarăşi spaţiul larg-deschis pe care i-l ofereau spaţioasele galerii ale Luvrului.
    Lumea în care păşi nu semăna deloc cu ceea ce ştia el şi, surprins, se opri locului.
    Fache se întoarse spre el:
    - Îmi închipui că n-aţi văzut niciodată Luvrul în afara orelor de program.
    "Ba bine că nu!" îşi spuse profesorul, încercând să se orienteze.
    De obicei impecabil iluminate, galeriile muzeului erau acum cufundate într-un întuneric straniu. În locul luminii de un alb strălucitor ce se revărsa în mod obişnuit de sus, o palidă lucire roşiatică părea să emane din podea, petice intermitente de lumină stacojie pătând parcă ici şi colo pardoseala.
    Privind în lungul coridorului întunecat, Langdon îşi dădu seama că trebuia să se aştepte la aceste lucruri. Toate marile galerii de artă ale lumii utilizau lumina roşie pe timp de noapte - surse de iluminat slabe, amplasate strategic, cât mai jos, care să permită personalului să se deplaseze, protejând concomitent obiectele de artă împotriva riscului de supraexpunere la lumină.
    În noaptea aceasta însă, atmosfera din muzeu era apăsătoare. Umbre lungi se întindeau pretutindeni, iar înaltele plafoane boltite păreau un hău apropiat şi negru.
    - Pe aici, îl conduse căpitanul, cotind la dreapta şi pătrunzând într-un labirint de galerii.
    Langdon îl urmă. Treptat, ochii i se obişnuiau cu întunericul. Pretutindeni, în jur, începeau să se zărească tablouri de format mare, aidoma unor fotografii ce se developau în faţa lui, de parcă ar fi fost într-o imensă cameră obscură.
    Din picturi, zeci de ochi păreau că le urmăresc paşii. În aer plutea cunoscutul miros de muzeu - o uscăciune deionizată în care se simţea vag prezenţa carbonului, rezultat al dezumidificatoarelor cu filtru de cărbune ce funcţionau continuu, pentru a contracara prezenţa dioxidul de carbon coroziv degajat de respiraţia vizitatorilor.
    Montate aproape de plafon, la vedere, camerele de supraveghere transmiteau un mesaj clar: "Vă vedem pe toţi. Nu atingeţi nimic!"
    - Este vreuna reală? întrebă Langdon, arătând spre camere.
    - Sigur că nu.
    Profesorul nu era deloc surprins. Supravegherea video în muzee atât de mari era ineficientă şi extrem de costisitoare. Zecile de kilometri de galerii ale Luvrului ar fi necesitat sute de tehnicieni doar pentru a monitoriza înregistrările. Majoritatea instituţiilor de acest gen foloseau în prezent aşa-numita "securitate de reţinere". "În loc să ţii hoţii afară, îi închizi înăuntru."
    Sistemul era activat după sfârşitul programului de vizită şi, dacă un hoţ desprindea de pe perete o operă de artă, ieşirile compartimentalizate se blocau în jurul galeriei respective, infractorul trezindu-se închis chiar înainte de sosirea poliţiei.
    Ecoul unor voci răsună undeva, în faţă, pe coridor. Zgomotul părea că vine dintr-o nişă încăpătoare, situată în dreapta; din interior, o lumină puternică se revărsa pe culoar.
    - Biroul custodelui, îi explică Fache.
    Langdon aruncă o privire în luxosul birou al lui Sauniere - lambriuri în tonuri calde, picturi ale vechilor maeştri şi o masă de lucru enormă, pe care trona o machetă de o jumătate de metru înălţime a unui cavaler în armură completă.
    Câţiva agenţi de poliţie se agitau prin încăpere, vorbind la telefon sau notând diverse lucruri. Unul dintre ei se aşezase la biroul lui Sauniere şi scria ceva la un laptop. Sanctuarul profesional al custodelui devenise între timp un veritabil cartier general al DCPJ, în această noapte.
    - Messieurs, strigă Fache şi toate capetele se întoarseră. Ne nous derangez pas sous aucun pretexte. Entendu?
    Cei din încăpere clătinară din cap în sens afirmativ.
    Langdon agăţase destule plăcuţe cu "NE PAS DERANGER" pe uşile camerelor de hotel pentru a şti ce le ordonase căpitanul: nimeni, sub niciun motiv, nu avea voie să-i deranjeze.
    Părăsind încăperea ticsită de agenţi, Fache îl conduse mai departe, pe coridor. La vreo treizeci de metri în faţă, se vedea poarta de trecere către cea mai populară secţiune a muzeului - La Grande Galerie - un culoar ce părea fără sfârşit şi care găzduia cele mai valoroase capodopere ale maeştrilor italieni.
    Langdon îşi dăduse deja seama că aici zăcea cadavrul custodelui; celebrul parchet al Marii Galerii se distingea clar în fotografia pe care i-o arătase Fache.
    Când se apropiară, profesorul văzu că intrarea era blocată de un enorm grilaj de oţel, ce aducea cu porţile castelelor medievale, menite să facă faţă hoardelor barbare.
    - Securitate de reţinere, spuse căpitanul.
    Chiar şi în întuneric, grilajul era impunător; părea că ar face faţă până şi unui tanc. Profesorul îşi lipi faţa de gratii şi privi dincolo, spre Marea Galerie.
    - După dumneavoastră, domnule Langdon.
    "După mine, dar unde?"
    Fache îi arătă spre pardoseala de la baza grilajului. Din cauza luminii foarte slabe, nu observase; acum însă, privind în jos, văzu că bariera de fier era ridicată de la podea cu puţin peste jumătate de metru.
    - Zona este încă inaccesibilă personalului de pază al muzeului, îi spuse căpitanul. Echipa mea de la Police Technique et Scientifique tocmai şi-a încheiat lucrul aici. Vă rog să vă strecuraţi pe dedesubt.
    Langdon se holbă la spaţiul îngust de la picioarele lui şi apoi la masivul grilaj de oţel. "Probabil că glumeşte!" Poarta semăna cu o ghilotină gata să-l facă bucăţi pe cel care ar fi încercat să treacă dincolo.
    Fache bombăni ceva în franceză şi se uită la ceas. Se lăsă în genunchi şi, târându-se pe podea, trecu dincolo. Apoi se ridică în picioare şi-l privi pe Langdon printre gratiile de fier.
    Profesorul suspină. Sprijinindu-se cu palmele pe parchetul lustruit, se întinse pe burtă şi îşi împinse trupul pe dedesubt. Gulerul sacoului său de tweed se agăţă însă într-o gratie şi, încercând să-l desprindă, se lovi cu ceafa de bara de oţel.
    "Isteaţa mişcare, Robert!" se laudă singur şi apoi izbuti să treacă dincolo. În timp ce se ridica în picioare, îşi spuse că, probabil, îl aştepta o noapte foarte lungă.

                                                    6.

                            Murray Hill Place - noul sediu naţional al Opus Dei şi totodată centru de conferinţe - este amplasat la numărul 243 pe Lexington Avenue, în New York.
    Clădirea, cu o suprafaţă de 12 000 de metri pătraţi, care costase peste 47 de milioane de dolari, este placată cu cărămidă roşie şi calcar de Indiana. Proiectat de May&Pinska, sediul cuprinde mai bine de o sută de dormitoare, şase săli de mese, biblioteci, săli de conferinţe, de studiu şi birouri. La etajele doi, opt şi şaisprezece se află cîte o capelă decorată cu marmură şi marchetărie. Etajul al şaptesprezecelea este în întregime rezidenţial. Bărbaţilor le este rezervată intrarea principală, de pe Lexington Avenue; femeile folosesc o uşă de pe o strada laterală şi, cît timp se află în clădire, sînt "separate acustic şi vizual" de bărbaţi.
    Cu puţin timp în urmă, în seara aceea, în intimitatea apartamentului său de la ultimul etaj, episcopul Manuel Aringarosa îşi strânsese câteva lucruri într-o mică valijoară şi se îmbrăcase în tradiţionala sutană neagră. În mod normal, şi-ar fi pus brâul în jurul taliei, dar astăzi avea să călătorească în public şi prefera să nu atragă prea mult atenţia.
    Numai cei mai ageri ar fi remarcat inelul episcopal din aur de 14 carate, cu ametist şi diamante de pe degetul său. Aruncându-şi sacul pe umăr, rosti în gând o rugăciune şi coborî în hol, unde şoferul său personal îl aştepta pentru a-l conduce la aeroport.
    Acum, la bordul unui avion cu destinaţia Roma, Aringarosa privea în jos, spre Atlantic. Soarele apusese deja, dar episcopul ştia că steaua sa urmează să răsară. "În seara aceasta, bătălia va fi cîştigată", îşi spuse, amintindu-şi cu uimire că, numai cu câteva luni în urmă, se simţea neputincios în faţa celor care ameninţau să-i distrugă imperiul.
    În calitatea sa de preşedinte general al congregaţiei Opus Dei, episcopul Aringarosa îşi petrecuse ultimii zece ani popularizând mesajul "Lucrării Domnului" adică, literal, al lui Opus Dei.
    Fondat în 1928 de preotul spaniol Josemaria Escriva, ordinul promova revenirea la valorile catolice tradiţionale şi le recomanda membrilor săi să accepte sacrificii uriaşe în spiritul Lucrării Domnului.
    Filozofia tradiţionalistă a congregaţiei a luat naştere în Spania, înaintea regimului franchist, dar, o dată cu publicarea în 1934 a cărţii lui Escriva, Calea - 999 de subiecte de meditaţie pentru a împlini Lucrarea Domnului în viaţa personală, mesajul organizaţiei se propagase, practic, în lumea întreagă. Acum, cu peste patru milioane de exemplare ale cărţii traduse în patruzeci şi două de limbi, Opus Dei constituia o forţă internaţională. Sedii, centre de învăţământ şi chiar universităţi luaseră fiinţă în aproape toate metropolele.
    Opus Dei era cea mai dinamică şi mai stabilă din punct de vedere financiar organizaţie catolică.
    Din păcate însă, Aringarosa constatase că în această eră a cinismului religios, a cultelor şi a evanghelizărilor prin intermediul televiziunii, forţa şi averea congregaţiei sale stârneau nenumărate suspiciuni.
    - Mulţi susţin că Opus Dei ste un cult care spală creiere, spuneau adesea reporterii. Alţii sunt de părere că sunteţi o societate secretă creştină ultraconservatoare. Dumneavoastră cum vă consideraţi?
    - Opus Dei nu este nici una, nici alta, obişnuia episcopul să le răspundă răbdător. Suntem o Biserică Catolică. Suntem o congregaţie de catolici care şi-au ales ca prioritate respectarea riguroasă, în viaţa de zi cu zi, a doctrinei catolice.
    - Lucrarea Domnului include, oare, în mod necesar legămintele de castitate, donaţiile financiare şi ispăşirea păcatelor prin autoflagelare şi folosirea brâului cilice?
    - Aceste lucruri sunt valabile doar pentru o mică parte din adepţii Opus Dei. Există numeroase niveluri de implicare. Mii de membri ai congregaţiei noastre sunt persoane căsătorite, cu familie, care împlinesc Lucrarea Domnului în comunităţile în care trăiesc. Alţii preferă viaţa ascetică în cadrul reşedinţelor noastre. Aceste opţiuni sînt personale, dar toţi membrii Opus Dei împărtăşesc acelaşi ţel: să facă lumea mai bună împlinind Lucrarea Domnului. Desigur că acesta este un ţel admirabil.
    Raţiunea nu funcţiona însă decât destul de rar. Presa era totdeauna atrasă de scandal, iar, la fel ca majoritatea organizaţiilor mari, Opus Dei avea în rândurile sale şi câteva suflete rătăcite, care aruncau o umbră îndoielnică asupra întregii congregaţii.
    Cu două luni în urmă, un grup Opus Dei de la o universitate din Midwest fusese prins că îi droga cu mescalină pe noii recruţi, în efortul lor de a le induce o stare euforică uşor de confundat cu o experienţă religioasă. Un student de la o altă universitate folosise brâul cilice mai des decât cele două ore pe zi recomandate, şi contractase o infecţie aproape letală. În Boston, cu puţin timp în urmă, un tânăr bancher disperat îşi donase congregaţiei toate economiile de o viaţă, şi apoi încercase să se sinucidă.
    "Oi nepăstorite şi rătăcite", îşi spuse Aringarosa, cu sufletul îndurerat.
    Cel mai rău dintre toate fusese, desigur, procesul intens mediatizat al spionului FBI, Robert Hanssen. Pe lângă faptul că era un membru marcant al Opus Dei, acesta manifesta un comportament sexual deviant, procesul relevând că omul ascunsese camere video în propriul său dormitor, astfel încât prietenii să-l poată urmări în timp ce făcea sex cu soţia lui.
    "Aceasta nu este în niciun caz distracţia favorită a unui catolic pios", remarcase judecătorul.
    Din nefericire, toate aceste incidente culminaseră cu fondarea Reţelei de Supraveghere a Opus Dei (RSOD). Pe popularul website al grupului - www.odan.org - erau prezentate relatări înfricoşătoare ale foştilor membri ai congregaţiei, care avertizau în privinţa riscurilor la care se expun nou-veniţii.
    Presa numea acum Opus Dei "Mafia lui Dumnezeu" sau "Secta lui Hristos".
    "Ne temem de ceea ce nu înţelegem", îşi spunea Aringarosa, întrebându-se dacă toţi aceşti critici ştiau cîte vieţi luminase congregaţia; grupul se bucura de întreaga susţinere şi de binecuvîntare Vaticanului. "Opus Dei este un ordin personal al Papei însuşi."
    Recent însă, congregaţia se văzuse ameninţată de o forţă infinit mai puternică decât presa... un duşman neaşteptat, de care Aringarosa nu avea cum să se ascundă. Cu cinci luni în urmă, întreaga structură de putere a congregaţie se zdruncinase şi episcopul încă nu-şi revenise din acest şoc.
    "Habar n-au ce război au pornit", şopti Aringarosa ca pentru sine, privind întinderea întunecată a oceanului.
    Pentru o clipă  îşi zări imaginea oglindită în geam - o faţă brună şi alungită, dominată de nasul borcănat şi strâmb, strivit de un pumn în Spania, pe când era doar un tânăr misionar. Acum, abia dacă mai observa defectul fizic; Aringarosa trăia într-o lume a spiritului, nu într-una a cărnii.
    Pe când survolau Portugalia, telefonul celular din buzunar începu să vibreze. În ciuda reglementărilor care interziceau utilizarea telefoanelor mobile în timpul zborului, episcopul ştia că nu putea risca să piardă acest apel. Un singur om avea numărul lui - omul care îi expediase telefonul prin poştă.
    Emoţionat, Aringarosa răspunse.
    - Da?
    - Silas a localizat cheia de boltă. Se află în Paris. În Biserica Saint-Sulpice.
    Episcopul surâse:
    - Înseamnă că suntem aproape.
    - O putem obţine imediat. Dar avem nevoie de influenţa dumitale.
    - Desigur! Spune-mi ce trebuie să fac!
    Când Aringarosa închise telefonul, inima îi bătea cu putere. Privind iarăşi pierdut în noapte, se simţea mic în faţa evenimentelor pe care tocmai le pusese în mişcare.

                                                           7.

                                La 800 de kilometri depărtare, Albinosul pe nume Silas stătea aplecat în faţa unei chiuvete şi îşi spăla sângele de pe spate, urmărind cum firişoarele roşii se pierd în apă. "Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curaţi", se rugă, folosind cuvintele Psalmilor. "Spăla-mă-vei şi mai vîrtos decît zăpada mă voi albi."
    Anticipând cele ce vor urma, fu copleşit de entuziasm, lucru pe care nu-l mai simţise niciodată de când sfârşise cu viaţa de dinainte. Acum era, deopotrivă, surprins şi încântat. De zece ani urma Calea, ispăşindu-şi păcatele... ştergând violenţa din trecutul său. În seara asta însă, totul revenise în forţă. Ura pe care se străduise atât de mult s-o îngroape reizbucnise; nu-i venea să creadă cât de repede reînviase tot trecutul său. Şi, o dată cu el, ieşiseră la suprafaţă, fireşte, şi vechile lui talente. Puţin ruginite, dar încă mai puteau fi folosite.
    "Mesajul lui Iisus este un mesaj al păcii... al nonviolenţei... al iubirii." Acesta era mesajul pe care Silas îl învăţase chiar de la început şi pe care-l purta în inima sa. Şi totuşi, acesta era mesajul pe care duşmanii lui Hristos ameninţau să-l distrugă. "Cei care-L ameninţă pe Dumnezeu cu forţa, de forţă vor pieri. Iute şi de nestăvilit."
    De două mii de ani, soldaţii creştini îşi apărau credinţa împotriva celor care încercau s-o sugrume. Iar în această seară, Silas fusese chemat la luptă.
    Pansându-şi rănile, îmbrăcă roba cu glugă, lungă până la glezne. Era simplă, din lână neagră, accentuându-i albul pielii şi al părului. După ce-şi înfăşură brâul în jurul mijlocului, îşi trase gluga pe cap şi se studie în oglindă.
    "Roata s-a pus în mişcare."

                                                            8.

                            După ce reuşise să treacă pe sub grilajul de siguranţă, Robert Langdon avea în faţă culoarul adânc şi lung al Marii Galerii.  Pe ambele sale laturi, zidurile se înălţau până la zece metri, dispărând parcă în întunericul de sus. Licărirea roşiatică a luminilor de serviciu proiecta o aură nefirească asupra zecilor de Tiziano, da Vinci sau Caravaggio. Naturi moarte, scene religioase şi peisaje completau seria de portrete ale nobililor şi politicienilor de demult.
    Deşi în Marea Galerie erau expuse cele mai celebre opere ale maeştrilor italieni, mulţi vizitatori considerau că principala atracţie era, de fapt, podeaua de parchet.
    Construită din dale de stejar dispuse în diagonală astfel încât creau un ameţitor tipar geometric, podeaua crea o efemeră iluzie optică - o reţea multidimensională care le oferea vizitatorilor impresia că plutesc prin galerie pe o suprafaţă în continuă schimbare.
    Privind la rândul lui pardoseala, Langdon zări un obiect la numai câţiva metri spre stânga, înconjurat de o bandă cu însemnele poliţiei. Uluit, profesorul se răsuci spre Fache:
    - Acela de acolo, de pe podea... e un Caravaggio?
    Căpitanul încuviinţă fără să-l privească.
    Tabloul valora probabil peste două milioane de dolari, şi totuşi zăcea pe jos, ca un afiş rupt.
    - Ce mama dracului caută acolo, pe podea?
    Fache se încruntă, deloc impresionat de iritarea lui.
    - Ne aflăm la locul unei crime, domnule Langdon. Nu am atins nimic. Tabloul a fost smuls de pe perete de custode; aşa a activat sistemul de securitate.
    Langdon privi în urmă, spre grilajul de oţel, încercînd să-şi dea seama ce se întâmplase de fapt.
    - Custodele a fost atacat în biroul său, s-a refugiat în Marea Galerie şi a activat grilajul de securitate smulgând pictura aceea de pe perete. Grilajul a căzut instantaneu, împiedicând orice acces în interior. Aceasta este unica uşă de intrare sau ieşire din această galerie.
    Profesorul nu înţelesese foarte bine.
    - Deci custodele şi-a blocat de fapt atacatorul în interiorul Marii Galerii?
    Fache clătină din cap.
    - Grilajul l-a separat pe Saunièee de cel care l-a atacat. Ucigaşul a fost încuiat acolo, pe culoar, şi l-a împuşcat pe Sauniere printre gratii.
    Căpitanul îi arătă o etichetă portocalie ce atârna de una dintre barele porţii pe sub care trecuseră:
    - Echipa PTS a identificat resturi de la un foc de armă. Asasinul a tras prin grilaj. Sauniere a murit aici, înăuntru, singur.
    Lui Langdon îi reveni în minte fotografia cadavrului. "Spuneau că el însuşi şi-a făcut ce şi-a făcut." Privind nesfârşitul culoar ce se întindea în faţă, întrebă nedumerit:
    - Şi unde e cadavrul?
    Fache îşi îndreptă cravata prinsă în acul cruciform şi o luă înainte.
    - După cum probabil ştiţi, Marea Galerie este lungă.
    Lungimea exactă - dacă îşi amintea el bine - era de aproximativ o jumătate de kilometru. La fel de impresionantă era şi lăţimea ei, în care ar fi încăput cu uşurinţă două trenuri aşezate unul lîngă altul. Centrul culoarului era marcat de diverse statui sau urne de porţelan, care constituiau totodată o elegantă modalitate de a împărţi în două fluxul de vizitatori.
    Tăcut, Fache mergea cu paşi repezi pe partea dreaptă a galeriei, cu ochii aţintiţi drept înainte. Profesorului i se părea aproape o lipsă de respect să fie gonit aşa printre atâtea capodopere, fără a avea timp să le arunce măcar o privire.
    "Oricum, n-aş vedea mai nimic în lumina asta!" îşi spuse.
    Lumina palidă îi stârnea amintiri neplăcute despre o experienţă similară din Arhivele Secrete ale Vaticanului.
    Aceasta era a doua paralelă tulburătoare cu evenimentele în care era cât pe ce să-şi piardă viaţa cu un an în urmă. Gândul îi zbură din nou la Vittoria; nu se mai gândise la ea de luni de zile. Aproape că nu-i venea să creadă că trecuse abia un an de atunci; parcă se scurseseră decenii. Totul părea să se fi petrecut cândva, într-o altă viaţă.
    Ultima dată primise veşti de la Vittoria în decembrie - o vedere în care îl anunţa că pleacă în Java pentru a-şi continua cercetările despre fizica interconexiunilor... ceva cu utilizarea sateliţilor pentru a urmări migraţiile bancurilor de pisici de mare.
    Profesorul nu-şi făcuse niciodată iluzii că o femeie precum Vittoria ar fi putut trăi alături de el într-un campus universitar, dar povestea din Roma născuse în sufletul lui un sentiment special, o pasiune pe care niciodată nu-şi imaginase că ar putea-o simţi. Preferinţa lui dintotdeauna pentru viaţa de burlac şi pentru libertatea pe care i-o oferea fusese zdruncinată din temelii... înlocuită parcă de un gol neaşteptat, care crescuse de anul trecut până acum.
    Căpitanul continua să meargă în ritm susţinut, şi totuşi încă nu se vedea niciun cadavru.
    - A ajuns Jacques Sauniere atât de departe?
    - Victima a fost împuşcată în stomac. Moartea a fost una lentă; agonia a durat, poate, mai mult de cincisprezece sau douăzeci de minute. În mod evident, domnul Sauniere a fost un om cu o mare forţă psihică.
    Langdon îl privi uluit:
    - Cincisprezece minute a durat pînă cînd a reuşit echipa de pază să ajungă aici?
    - Fireşte că nu. Securitatea a răspuns imediat după ce s-a declanşat alarma, dar a găsit Marea Galerie blocată. Prin grilaj auzeau cum cineva se mişcă la celălalt capăt al culoarului, dar nu puteau să vadă cine e. Au strigat, dar n-au primit niciun răspuns. Presupunând că ar putea fi doar un infractor, au urmat litera regulamentului şi au anunţat Poliţia Judiciară. Noi am fost pe poziţii în cincisprezece minute. Când am ajuns, am ridicat grilajul atât cât să putem trece pe sub el şi am trimis înăuntru doisprezece agenţi înarmaţi, care au măturat întreaga lungime a galeriei, în încercarea de a-l prinde pe intrus.
    - Şi?
    - Şi n-au găsit pe nimeni înăuntru. Doar..., adaugă Fache arătând cu degetul undeva, în faţă. Doar pe el.
    Langdon urmări cu privirea direcţia indicată. La început, crezu că îi arată statuia de marmură din mijlocul galeriei. Însă, când se apropie, reuşi treptat să distingă ceea ce se afla după sculptură. La vreo treizeci de metri distanţă, un singur bec suspendat pe un suport portabil forma pe podea o pată albă de lumină. În centrul acesteia, ca o insectă expusă la microscop, trupul custodelui zăcea gol pe parchetul de stejar.
    - Aţi văzut fotografia, spuse Fache, deci imaginea n-ar trebui să fie o surpriză pentru dumneavoastră.
    Langdon simţi cum un fior de gheaţă îi urca pe coloana vertebrală, în faţa ochilor avea una dintre cele mai stranii privelişti pe care îi fusese dat să le vadă vreodată.

                                                       9.

                                   Cadavrul livid al lui Jaques Sauniere zăcea pe podea, exact aşa cum fusese imortalizat în fotografie. În timp ce stătea aplecat asupra lui, încruntat în lumina aspră a becului, Langdon îşi aminti că omul îşi petrecuse ultimele minute din viaţă poziţionându-şi trupul în acest mod bizar.
    Sauniere se ţinea destul de bine pentru vârsta lui... iar acum întreaga sa musculatură era perfect vizibilă. Îşi scosese absolut toate hainele, le aşezase împăturite pe podea şi apoi se aşezase cu faţa în sus în centrul galeriei, perfect poziţionat în lungul axei încăperii. Braţele şi picioarele îi erau întinse în lături, ca acelea ale unui copil care încearcă să facă un îngeraş în zăpadă... sau poate ca ale unui om sfârtecat în patru de cine ştie ce forţă invizibilă.
    Chiar sub stern, o pată purpurie marca locul prin care pătrunsese glonţul.
    Rana care sângerase surprinzător de puţin, lăsase în urmă doar o bălticică închegată.
    Arătătorul mâinii stângi a custodelui era, de asemenea, mânjit de sânge, de parcă ar fi fost înmuiat în rana sângerândă, pentru a crea cel mai bizar aspect al acestei imagini macabre; folosindu-şi propriul sânge în chip de cerneală şi abdomenul drept pânză, Jacques Sauniere îşi desenase pe piele un simbol simplu - cinci linii drepte, care se intersectau formînd o stea cu cinci colţuri.
    "Pentagrama."
    Steaua de sânge, cu centrul în dreptul ombilicului, dădea cadavrului un aer grotesc. Fotografia fusese cutremurătoare, dar acum, văzând scena cu proprii ochi, Langdon se simţea din ce în ce mai tulburat.
    "Omul şi-a făcut asta cu mâna lui!"
    - Domnule Langdon!
    Fache îl fixa din nou cu privirile sale întunecate.
    - Este o pentagramă, răspunse el, vocea sunîndu-i cavernoasă sub bolţile înalte. Unul dintre cele mai vechi simboluri de pe Pământ. Folosit cu peste patru mii de ani înaintea lui Hristos.
    - Şi ce înseamnă?
    Profesorul ezita întotdeauna când i se punea o întrebare de genul ăsta. Era ca şi cum ar fi încercat să-i explice cuiva ce anume trebuie să-i sugereze o melodie; pentru fiecare individ, semnificaţia era alta; gluga albă ca a membrilor Ku Klux Klan-ului simboliza ură şi rasism în Statele Unite, dar în Spania avea o puternică semnificaţie religioasă.
    - Simbolurile au semnificaţii diferite în funcţie de circumstanţe, răspunse în cele din urmă. În esenţă, pentagrama este un simbol religios păgân.
    Fache încuviinţă:
    - Adorarea diavolului.
    - Nu, îl corectă profesorul, dându-şi seama ca ar fi trebuit să-şi aleagă mai atent cuvintele.
    În zilele noastre, termenul "păgân" a devenit aproape sinonim cu divinizarea diavolului - o eroare gravă. Cuvântul provine, de fapt, din latinescul paganus, care însemna locuitor al zonelor rurale. "Păgânii" erau, de fapt, ţăranii needucaţi, care practicau vechea religie întâlnită la ţară: a venerării naturii. Atât de mare era teama Bisericii de cei care locuiau în villes, încât banalul termen "sătean" - vilain - a ajuns să definească un suflet ticălos.
    - Pentagrama, îi explică Langdon, este un simbol precreştin asociat cu venerarea naturii. Anticii considerau că lumea are două componente - cea masculină şi cea feminină. Zeii şi zeiţele lor colaborau pentru a menţine echilibrul de forţe. Yin şi yang. Când masculinul şi femininul se aflau în echilibru, în lume domnea armonia; dezechilibrul lor ducea la haos. Pentagrama, continuă el arătând spre abdomenul lui Sauniere, este reprezentativă pentru componenta feminină a tuturor lucrurilor - un concept pe care istoricii religiei îl numesc "femininul sacru" sau "Zeiţa". În mod cert, Sauniere ştia aceste lucruri.
    - Adică el şi-a desenat pe stomac simbolul unei zeiţe?
    Într-adevăr, acest lucru era ciudat; Langdon nu putea decât să o recunoască.
    - În sensul său de bază, pentagrama o simbolizează pe Venus, zeiţa iubirii sexuale şi a frumuseţii.
    Fache aruncă o privire spre cadavru şi mormăi ceva.
    - Religiile antice se bazau pe ordinea divină a naturii, continuă profesorul. Zeița Venus și planeta cu același nume constituiau o entitate unică. Zeiţa îşi avea locul ei pe cerul nopţii şi era cunoscută sub mai multe nume - Venus, Steaua Răsăritului, Iştar, Astarte, toate constituind concepte feminine pline de forţă, în relaţie cu natura şi cu Pământul-Mamă.
    Căpitanul părea mai tulburat acum decât la început, de parcă ar fi preferat ideea venerării diavolului.
    Langdon hotărî să nu-i mai povestească şi despre cea mai uimitoare trăsătură a pentagramei, respectiv originea grafică a legăturii sale cu zeiţa Venus.
    În tinereţe, pe când studia astronomia, aflase cu uimire că planeta Venus schiţa la fiecare opt ani un pentagon perfect pe ecliptică. Atât de surprinşi au fost anticii de acest fenomen, încât Venus şi pentagrama ei au devenit simbolurile perfecţiunii, frumuseţii şi ale caracteristicilor ciclice ale iubirii sexuale. Ca un tribut adus acestei planete, grecii foloseau ciclul ei de opt ani pentru a desemna momentul în care începeau Jocurile Olimpice. În prezent, puţini oameni ştiu că acest interval de patru ani între două ediţii ale Jocurilor corespunde ciclului planetei Venus. Şi mai puţini ştiu însă că steaua cu cinci colţuri urma să fie sigla oficială a Jocurilor Olimpice, dar a fost înlocuită în ultimul moment cu cele cinci cercuri întrepătrunse, care ilustrează mai sugestiv spiritul de armonie al jocurilor.
    - Domnule Langdon, interveni Fache brusc. Mi se pare evident că pentagrama se referă totodată şi la diavol. Filmele horror americane o arată clar.
    Langdon se încruntă. "Mulţumiri, Hollywood!" Steaua cu cinci colţuri devenise nelipsită din filmele cu ucigaşi satanişti în serie şi apărea de obicei scrijelită pe zidurile vreunui apartament, alături de alte simboluri presupus demonice. Profesorul se enerva întotdeauna când vedea simbolul folosit în contexte de genul ăsta, ştiind că originile sale reale erau, dimpotrivă, divine.
    - Pot să vă asigur că, în ciuda celor văzute în filme, interpretarea demonică a pentagramei este incorectă din punct de vedere istoric. Semnificaţia feminină iniţială este cea corectă, dar simbolismul său a fost pervertit în decursul secolelor. În acest caz, prin vărsare de sânge.
    - Nu synt sigur că vă înţeleg.
    Langdon se uită la crucifixul de la gâtul căpitanului, neştiind prea bine cum să continue.
    - Biserica, domnule! Simbolurile au perenitatea lor, dar semnificaţia pentagramei a fost alterată de Biserica Romano-Catolică în vremea începuturilor sale. În cadrul campaniei duse de Vatican pentru a eradica religiile păgâne şi a converti masele la creştinism, Biserica a lansat o acţiune de defăimare a zeităţilor păgâne, acuzându-le că folosesc simboluri demonice.
    - Vă ascult, continuaţi!
    - Metoda este frecvent utilizată în perioade de tulburări sociale. Puterea nou-creată preia simbolurile existente şi le alterează în timp, în încercarea de a le anula semnificaţia iniţială. În "lupta" dintre simbolurile păgâne şi cele creştine, primele au fost învinse; tridentul lui Poseidon a devenit furca diavolului, pălăria ţuguiată a vraciului a fost transformată într-un simbol al vrăjitoarelor, iar pentagrama zeiţei Venus a fost etichetată ca fiind un semn al diavolului. Din păcate, şi structurile militare ale Statelor Unite au pervertit semnificaţia pentagramei, aceasta reprezentând în prezent simbolul războiului. Steaua cu cinci colţuri este desenată pe fuzelajul bombardierelor şi fixată pe epoleţii generalilor.
    ”Cine să mai amintească de zeița dragostei și a frumuseții?!”
    - Interesant. Și poziția cadavrului? Ce vă sugerează?
    Profesorul ridică din umeri.
    - Poziția nu face decât să evidențieze relaţia cu pentagrama şi sacrul feminin.
    - Pardon? făcu Fache, încruntându-se.
    - Este o replică. Repetarea unui simbol este cea mai simplă modalitate de a-i accentua semnificaţia. Jacques Sauniere şi-a poziţionat propriul trup în forma unei stele cu cinci colţuri.
    "Dacă o pentagramă e bună, două sunt excelente."
    Căpitanul studie cele cinci colţuri reprezentate de capul şi membrele lui Sauniere, după care îşi trecu din nou mâna prin părul des.
    - Interesant punct de vedere! Dar nuditatea? îl întrebă după o clipă căpitanul, mârâind iritat, ca şi cum vederea trupului gol al unui bătrân i-ar fi stârnit repulsie. De ce şi-a scos hainele?
    "Asta e o întrebare al naibii de bună", îşi spuse Langdon. Se întrebase şi el acelaşi lucru, încă de când văzuse fotografia.
    Cea mai plauzibilă explicaţie părea să fie aceea că trupul gol constituia o altă referire la Venus - zeiţa sexualităţii.
    Deşi în cultura modernă asocierea dintre Venus şi uniunea fizică a celor două sexe era mult estompată, un spirit critic şi pasionat de etimologie nu putea să nu remarce relaţia dintre Venus şi semnificaţia iniţială a termenului "veneric".
    Profesorul hotărî însă că ar fi o mişcare mai înţeleaptă să nu mai pomenească şi de acest aspect.
    - Domnule Fache, nu vă pot spune în mod clar de ce Jacques Sauniere şi-a desenat simbolul acela pe abdomen sau de ce şi-a poziţionat trupul astfel. Ceea ce pot să vă spun sigur este că, pentru un om ca Sauniere, pentagrama era un simbol al zeităţii feminine. Corelaţia dintre acest simbol şi sacrul feminin este bine cunoscută de cei care studiază simbolistica şi istoria artei.
    - Bine. Şi faptul că şi-a folosit propriul sânge drept cerneală?
    - În mod clar, nu avea altceva la dispoziţie.
    Fache rămase pentru o clipă tăcut, apoi replică:
    - De fapt, cred că a procedat astfel pentru ca poliţia să urmeze anumite proceduri specifice.
    - Îmi pare rău, dar nu înţeleg.
    - Priviţi-i mâna stângă!
    Langdon studie braţul şi degetele custodelui, dar nu observă nimic deosebit.
    Nesigur, se învârti în jurul cadavrului, apoi se ghemui lângă el, pentru a-l vedea mai bine. Abia acum observă, surprins, că Sauniere strângea în palma stângă un fel de marker cu vârful gros.
    - Îl avea în mână atunci când l-am găsit, spuse Fache.
    Căpitanul se apropie de o masă pliantă pe care se aflau numeroase instrumente, cabluri şi dispozitive electronice.
    - După cum v-am spus, continuă căpitanul, în timp ce scotocea pe masă, am lăsat totul exact aşa cum era. Cunoaşteţi acest tip de creion?
    Langdon îngenunche pentru a privi mai îndeaproape eticheta markerului: STYLO DE LUMIERE NOIRE.
    Mirat, îşi ridică privirea spre Fache.
    Pixul cu lumină neagră era un instrument specializat, creat iniţial pentru uzul muzeelor, al restauratorilor şi al poliţiei, pentru a face câte un semn invizibil pe diferite obiecte. Pixul scria cu o cerneală fluorescentă, necorozivă, pe bază de alcool, care devenea vizibilă numai la o sursă de lumină neagră.
    În zilele noastre, personalul de întreținere din muzee avea în dotare astfel de pixuri, pentru a face semne invizibile pe ramele tablourilor ce trebuiau restaurate.
    Când Langdon se ridică, Fache se apropie de bec şi-l stinse. Galeria se cufundă într-un întuneric deplin.
    În primele secunde, profesorul nu văzu nimic; treptat, silueta căpitanului începu să se contureze, iluminată într-un purpuriu strălucitor. În mână ţinea un fel de lanternă ce-l învăluia într-o aură violetă.
    - După cum probabil ştiţi, spuse Fache, poliţia utilizează o sursă de lumină neagră pentru a căuta urme de sânge şi de alt tip la locul crimei. Aşa că vă puteţi imagina cât de suprinşi au fost atunci când...
    Brusc, îşi întrerupse fraza şi îndreptă lanterna spre cadavru.
    Langdon făcu un pas înapoi, şocat.
    Inima începu să-i bată frenetic la vederea bizarei imagini de pe podea.
    Scrijelite cu litere de mână, ultimele cuvinte ale custodelui licăreau vineţii lângă cadavru. Fără a-şi putea lua ochii de la textul tremurător, în lumina lanternei profesorul simţi cum ceaţa care învăluia toate evenimentele acestei nopţi devenea tot mai groasă.
    Citind mesajul încă o dată, se întoarse spre Fache:
    - Ce dracu' vrea să însemne asta?
    Ochii căpitanului sclipeau alburii:
    - Aceasta este întrebarea, monsieur, la care trebuie să răspundeţi dumneavoastră.

                                                      10.

                              Nu departe, în biroul lui Jacques Sauniere, locotenentul Collet şedea aplecat asupra unei console audio aşezate pe imensul birou al custodelui. Dacă nu ţinea seama de ciudata machetă a cavalerului medieval ce părea că se holbează la el de pe colţul biroului, Collet se simţea confortabil aici.
    Îşi aşeză mai bine căştile pe urechi şi verifică setările sistemului de înregistrare. Totul era perfect. Microfoanele funcţionau fără greş, iar transmisia audio era cât se poate de clară.
    "Le moment de verité", glumi el, ca pentru sine.
    Surâzând, închise ochii şi se lăsă pe spătarul scaunului, pentru a se delecta cu restul conversaţiei din Marea Galerie.

                                                     11.

                             Modesta locuință din cadrul bisericii Saint-Sulpice se afla la etajul al doilea al lăcaşului de cult, în stînga stranei corului. Cele două cămăruţe cu pardoseală de piatră şi cîteva piese de mobilier erau casa surorii Sandrine Bieil de mai bine de zece ani.
    Oficial, dacă întreba cineva, locuia la mânăstirea din apropiere, dar prefera totdeauna liniştea bisericii, unde îşi amenajase un sălaş confortabil, cu un pat, un telefon şi o plită electrică.
    În calitatea ei de conservatrice d'affaires a bisericii, sora Sandrine avea datoria să supravegheze toate aspectele nereligioase ale activităţii bisericii - administraţie, personal, securitatea clădirii după programul de vizitare şi asigurarea proviziilor necesare, precum vinul şi prescura de împărtăşanie.
    În seara aceasta, adormită în patul ei micuţ, se trezi brusc atunci când auzi sunetul strident al telefonului. Obosită, ridică receptorul:
    - Soeur  Sandrine. Eglise Saint-Sulpice.
    - Bună seara, soră, spuse un bărbat în franceză.
    Sora Sandrine se ridică în capul oaselor. "Cât o fi ceasul?" Deşi recunoscuse glasul superiorului său, era uimită, fiindcă în cincisprezece ani, n-o sunase niciodată în timpul nopţii. Abatele era un om extraordinar de pios, care se culca în fiecare zi imediat după slujba de seară.
    - Îmi cer scuze dacă te-am trezit, soră, spuse acesta pe un ton extenuat şi totodată iritat. Trebuie să-ţi cer un serviciu. Tocmai am primit un telefon de la un influent episcop american. Poate că ai auzit de el... Manuel Aringarosa.
    - Cel care conduce Opus Dei?
    "Fireşte că am auzit de el! Cine din Biserica n-a auzit?"
    Ordinul conservator al lui Aringarosa devenise foarte puternic în ultimii ani; ascensiunea sa începuse brusc, în 1982, când Ioan Paul al II-lea ridicase, în mod neaşteptat, Opus Dei la rangul de congregaţie personală a papei, aprobând în mod oficial toate practicile sale.
    Evenimentul se petrecuse în acelaşi an în care secta transferase aproape un miliard de dolari în conturile Institutului pentru Activitate Religioasă din subordinea Vaticanului - altfel spus Banca Vaticanului - salvându-l astfel de la un iminent faliment.
    Urmase o a doua manevră care stârnise suspiciuni: papa îl plasase pe fondatorul Ordinului Opus Dei în fruntea listei de sanctificări, reducând obişnuita perioadă de aşteptare de la aproape un secol la numai douăzeci de ani.
    Sorei Sandrine i se părea cam suspectă aceasta ascensiune bruscă, dar nu era ea omul care să discute deciziile Sfântului Scaun.
    - Episcopul Aringarosa mi-a telefonat pentru a-mi solicita o favoare, reluă abatele cu nervozitate în glas. Unul dintre membrii Ordinului său se află în Paris în seara aceasta...
    Când auzi neobişnuita cerere a prelatului, sora Sandrine făcu ochii mari.
    - Vreţi să spuneţi că acel călugăr din Ordinul Opus Dei nu poate aştepta până mâine dimineaţa?
    - Mă tem că nu. Avionul său decolează foarte devreme şi omul şi-a dorit dintotdeauna să viziteze Saint-Sulpice.
    - Dar biserica este mult mai interesantă la lumina zilei! Razele soarelui filtrate prin oculus, umbrele lăsate pe cadranul solar... astea sunt lucrurile pentru care merită să vezi Saint-Sulpice!
    - Soră, sunt de acord cu dumneata. Aş considera însă că mi-ai face o favoare personală dacă i-ai permite să intre în biserică în noaptea aceasta. E bine dacă ajunge acolo pe la... ora unu, să spunem? Adică peste douăzeci de minute?
    Sora Sandrine se încruntă:
    - Desigur. Va fi plăcerea mea!
    Abatele îi mulţumi şi închise.
    Nedumerită, călugăriţa mai zăbovi câteva clipe în aşternut, bucurându-se de căldura lui, încercând să-şi alunge somnul. La cei şaizeci de ani ai săi trupul nu se mai trezea atât de uşor şi de repede ca înainte, deşi telefonul primit în această seară îi pusese sângele în mişcare. Totdeauna avusese un sentiment neplăcut când auzea de Opus Dei.
    Pe lângă faptul că aplica neobişnuitul ritual al mortificării corporale, ordinul avea idei medievale - pentru a folosi un termen blând - cu privire la femei.
    Sora Sandrine aflase cu uluire că membrele congregaţiei erau silite să facă pe gratis curăţenie în camerele bărbaţilor, în vreme ce aceştia asistau la slujbă; în plus, ele dormeau direct pe podeaua de lemn, pe când ei aveau saltele de paie; iar, ca o penitenţă suplimentară pentru păcatul originar, femeile erau obligate să suporte "doze" mai mari de mortificare corporală.
    Se părea că înghiţitura pe care o luase Eva din mărul cunoaşterii era un păcat pe care femeile aveau datoria să-l ispăşească pentru vecie. Din nefericire, în vreme ce aproape toţi catolicii se aflau pe calea cea bună cu privire la respectarea drepturilor femeilor, Opus Dei alesese direcţia total opusă.
    Cu toate acestea, sora Sandrine nu putea nesocoti ordinele superiorilor.
    Coborându-şi cu greu picioarele din pat, se ridică încet, pătrunsă de frigul ce venea din piatra rece pe care călcă. O dată cu frigul simţit, inima îi fu strânsă de o ciudată tulburare.
    "Intuiţie feminină?"
    În liniştea vieţii de mănăstire, sora Sandrine învăţase să-şi aline sufletul ascultând vocile acelea mititele din inima ei. În seara aceasta însă, vocile erau la fel de tăcute ca şi biserica pustie.

                                                    12.

                            Langdon nu-şi putea lua ochii  de la textul purpuriu, scrijelit pe podeaua galeriei. Ultimele cuvinte ale lui Jacques Sauniere erau cel mai straniu mesaj de adio pe care şi l-ar fi putut imagina cineva:
    "13-3-2-21-1-1-8-5
    O, DRACONIAN DEVIL!
    OH, LAME SAINT!"
    Deşi n-avea nici cea mai vagă idee ce ar putea să însemne, Langdon înţelegea acum de ce credea Fache că pentagrama se referea la adorarea diavolului.
    O, Draconian devil! - "O, diavol draconic!"
    Sauniere le lăsase în urmă o referire literală la Satana. La fel de bizară era şi seria de numere.
    - Seamănă oarecum cu un cifru numeric.
    - Da, îi replică Fache. Criptografii noştri lucrează deja la el. Credem că numerele reprezintă un indiciu referitor la cel care l-a asasinat. Poate un număr de telefon sau un ciudat cod social de identificare. Dumneavoastră vi se pare că au o semnificaţie simbolică?
    Langdon se uită din nou la seria de cifre, convins că ar avea nevoie de ore întregi pentru a-i desluşi înţelesul simbolic - dacă exista vreunul.
    Lui i se păreau cifre alese la voia întâmplării. Era obişnuit cu progresiile simbolice care aveau un oarecare sens, dar aici totul - pentagrama, textul, numerele - totul părea disparat.
    - Aţi afirmat mai devreme, spuse Fache, că în acest fel Sauniere a intenţionat să transmită un mesaj... despre venerarea zeiţei sau ceva de genul ăsta. Vi se pare că textul se încadrează în acest context?
    Profesorul ştia că întrebarea era una retorică. Bizarul mesaj nu se potrivea câtuşi de puţin cu scenariul pe care îl descrisese el, despre venerarea divinităţii feminine.
    Oh, lame saint! - "Oh, sfânt schilod!"
    - Textul pare că acuză pe cineva. Nu vi se pare? întrebă căpitanul.
    Langdon încercă să-şi imagineze ultimele minute de viaţă ale custodelui, singur în Marea Galerie, ştiind că urmează să moară. Părea logic.
    - O acuzaţie la adresa celui care l-a ucis, probabil.
    - Datoria mea, desigur, este aceea de a identifica persoana respectivă. Permiteţi-mi să vă întreb ceva  domnule Langdon: dumneavoastră, lăsând la o parte numerele, ce anume vi se pare cel mai ciudat în acest mesaj?
    "Cel mai ciudat?"
    Un muribund se baricadase singur în galerie, îşi desenase pe burtă o pentagramă şi scrisese o acuzaţie misterioasă pe podea. Ce în toate astea nu era ciudat?
    - Cuvântul "draconic"? se hazardă el, spunându-i primul lucru care-i trecu prin minte.
    De altfel, era sigur că nici unui om care era în pragul morţii nu-i zbura gândul către Draco - crudul politician din secolul al şaptelea înainte de Hristos.
    - "Diavol draconic" îmi pare o exprimare ciudată, adăugă el.
    - Draconic? întrebă Fache pe un ton din care răzbătea o oarecare nerăbdare. Nu cred că modul de exprimare al custodelui este problema principală aici!
    Profesorul nu era sigur ce voia să spună căpitanul, însă bănuia că Draco şi cu Fache s-ar fi înţeles de minune.
    - Sauniere era francez, continuă căpitanul pe un ton categoric. Locuia în Paris. Şi, cu toate astea, a ales să scrie acest mesaj...
    - În engleză.
    Acum înţelegea la ce se referise Fache.
    - Precisement. Aveţi idee de ce?
    Langdon ştia că Sauniere vorbea o engleză impecabilă; totuşi, n-ar fi putut spune de ce preferase bătrânul să-şi scrie ultimele cuvinte în aceasta limbă.
    Ridică din umeri.
    Căpitanul arătă din nou spre pentagrama de pe abdomenul mortului.
    - Chestia aceea nu are nimic de-a face cu venerarea diavolului? Sunteţi sigur?
    În acest moment, profesorul nu mai era sigur de nimic.
    - Simbolistica şi textul nu par să coincidă. Îmi pare rău că nu vă pot ajuta.
    - Poate că asta va mai clarifica puţin lucrurile.
    În timp ce spunea aceste cuvinte, Fache se îndepărtă de cadavru şi ridică din nou lanterna cu lumină neagră, lăsând fasciculul să acopere o suprafaţă mai mare.
    Spre uimirea lui Langdon, un alt cerc tremurat apăru în jurul cadavrului.
    Probabil că Sauniere se aşezase pe podea şi schiţase mai multe arce lungi cu pixul special, care se închideau într-un cerc complet.
    Într-o fracţiune de secundă, totul deveni foarte clar:
    - Omul Vitruvian! spuse el cu suflarea tăiată.
    Sauniere crease o replică în mărime naturală al celui mai cunoscut desen al lui Leonardo da Vinci. Considerat în Renaştere cea mai corectă reprezentare a corpului omenesc, din punct de vedere anatomic, Omul Vitruvian a devenit un laitmotiv al culturii moderne, apărând pe afişe, postere şi tricouri în lumea întreagă. Desenul consta într-un cerc perfect în care era înscris un nud bărbătesc... cu braţele şi picioarele întinse în lateral.
    Da Vinci!
    Langdon era uluit. Intenţia lui Sauniere devenise evidentă. În ultimele clipe ale vieţii, custodele îşi scosese toate hainele şi îşi dispusese trupul într-o copie fidelă a Omului Vitruvian.
    Cercul era elementul critic. Un simbol feminin al protecţiei, cercul desenat în jurul trupului gol întregea mesajul lui da Vinci - armonia dintre masculin şi feminin. Acum apărea însă o altă întrebare: de ce dorise Sauniere să imite acel desen celebru?
    - Domnule Langdon, spuse Fache, nu mă îndoiesc că un om ca dumneavoastră cunoaşte atracţia lui Leonardo da Vinci către ştiinţele oculte.
    Profesorul era surprins de cunoștințele căpitanului în ceea ce-l privea pe da Vinci; pe de altă parte, așa se explicau suspiciunile sale referitoare la venerarea diavolului. Leonardo constituise întotdeauna un subiect de studiu dificil pentru istoricii de artă, mai cu seamă pe fondul tradiţiei creştine. În ciuda geniului său vizionar, artistul fusese un homosexual declarat şi un adorator al ordinii divine a naturii, ambele plasându-l într-o poziţie de veşnic păcătos. În plus, excentricităţile sale îi conferiseră, într-adevăr, o aură demonică: da Vinci obişnuia să dezgroape cadavre pentru a studia anatomia umană; ţinea jurnale misterioase, redactate într-un ilizibil scris invers; credea că posedă secretul alchimic de transformare a plumbului în aur şi chiar că-L poate păcăli pe Dumnezeu, creând un elixir care era capabil să amâne moartea; pe de altă parte, printre invenţiile sale s-au numărat arme şi instrumente de tortură oribile pe care nimeni, înaintea lui, nu şi le-a putut imagina.
    "Neînţelegerea adecvată duce la neîncredere", îşi spuse profesorul în sinea sa.
    Numărul uriaş de opere de artă creştină n-a făcut decât să accentueze reputaţia de ipocrit spiritual. Acceptând sute de comenzi foarte profitabile din partea Vaticanului, Leonardo a pictat lucrări pe teme creştine nu ca pe o expresie a propriilor convingeri, ci pur şi simplu ca pe o afacere, o modalitate de a-şi asigura un trai îndestulat, luxos.
    Din nefericire, artistul era un farsor care se amuza adesea muşcând pe furiş mâna care îl hrănea. În multe dintre picturile sale religioase, el a introdus simboluri ascunse, câtuşi de puţin creştine - un tribut adus propriilor sale credinţe şi un subtil bobârnac în nasul Bisericii.
    Langdon susţinuse odată o conferinţă la National Gallery, în Londra, cu tema: "Viaţa secretă a lui Leonardo: simbolismul păgân în arta creştină".
    - Vă înţeleg îngrijorarea, răspunse, dar da Vinci nu a practicat niciodată vreo ştiinţă ocultă. Era un spirit de excepţie, mereu în conflict cu Biserica...
    În timp ce rostea aceste cuvinte, o idee ciudată îi veni în minte. Privi din nou la mesajul înscris pe podea: "O, diavol draconic. Oh, sfânt schilod!"
    - Aşadar? insistă Fache.
    Profesorul îşi cântări cu grijă cuvintele:
    - Mă gândeam că ideologia spirituală a lui Sauniere era puternic înrudită cu aceea a lui da Vinci şi că amândoi erau frustraţi de faptul că Biserica a eliminat sacrul feminin din religia modernă. Poate că, imitând un celebru desen al lui Leonardo, custodele a vrut doar să exprime preocuparea lor comună referitoare la demonizarea divinităţii feminine în credinţa modernă.
    Privirea lui Fache se aspri:
    - Credeţi că la Biserica s-a referit Sauniere atunci când a folosit expresiile "sfânt schilod" şi "diavol draconic"?
    Era o explicaţie cam trasă de păr, Langdon trebuia să recunoască acest lucru şi totuşi pentagrama părea că susţine într-un anume fel această idee.
    - Nu vreau să spun decât că domnul Sauniere şi-a petrecut întreaga viaţă studiind istoria divinităţilor feminine şi că nimeni nu a făcut mai multe eforturi pentru a şterge aceasta istorie decât Biserica Catolică. Mi se pare credibil că, în mesajul său de adio, custodele a ales să-şi exprime această dezamăgire.
    - Dezamăgire?! izbucni Fache pe un ton deja ostil. Mesajul ăsta pare mai degrabă unul furios decât unul dezamăgit, nu credeţi?
    Langdon ajunsese la capătul răbdării:
    - Căpitane, mi-ai cerut să-ţi spun părerea mea cu privire la ce anume a încercat Sauniere să transmită şi asta e tot ce pot să-ţi răspund în acest moment.
    - Că totul e o acuzaţie adusă Bisericii?
    Fache vorbea acum printre dinţi, de parcă abia îşi mai putea descleşta maxilarele.
   - Domnule Langdon, am văzut mulţi morţi în viaţa mea şi vreau să-ţi spun ceva: când un om e ucis de un altul, nu cred că ultimul lui gând este acela de a scrie o obscură declaraţie spirituală pe care nimeni să n-o poată înţelege. Eu zic că, în ultimele lui clipe, omul se gândeşte la un singur lucru.
    Vocea joasă a lui Fache şuieră prin aer ca o lamă:
    - La vengeance. Cred că Sauniere a scris aceste cuvinte pentru a ne spune cine l-a ucis.
    Langdon se holbă la el:
    - Dar asta n-are niciun sens!
    - Nu?
    - Nu! replică el, obosit şi iritat. Mi-aţi spus că Sauniere a fost atacat în biroul său de cineva pe care se pare că l-a invitat chiar el acolo.
    - Da.
    - Aşadar, sunt îndreptăţit să cred că victima îl cunoştea pe atacator.
    Căpitanul încuviinţă:
    - Continuaţi, vă rog.
    - Şi dacă îl cunoştea pe cel care l-a ucis, ce fel de acuzaţie este asta? Un cod numeric?! Sfinţi schilozi?! Diavoli draconici?! O pentagramă pe stomac?! Totul e prea încifrat!
    Fache se încruntă, de parcă la asta nu se gândise până acum:
    - S-ar putea să aveţi dreptate.
    - Ţinând seama de aceste circumstanţe, continuă profesorul, cred că, dacă ar fi vrut să spună cine l-a ucis, custodele ar fi scris pur şi simplu un nume.
    La auzul acestor cuvinte, pe chipul lui Fache se lăţi, pentru prima dată de când se întâlniseră, un zâmbet plin de sine:
    - Precisement, spuse el. Precisement.

                                                         13.

                               ”Surprind un maestru în acțiune”, își spuse locotenentul Collet în timp ce asculta în căşti vocea căpitanului Fache. Agentul ştia că reuşite şi momente ca acesta îl ridicaseră pe şeful său pînă în vîrful ierarhiei din justiţia franceză.
    "Fache izbândeşte acolo unde nimeni altul nu îndrăzneşte."
    Delicata artă de a-l lua pe celălalt pe departe, cu binişorul, şi de a-l ademeni în plasa ta era de mult uitată în poliţia modernă - un meşteşug care necesita o extraordinară încredere în propriile forţe în condiţii de presiune sporită. Puţini oameni aveau sângele rece necesar pentru acest tip de operaţiune, dar Fache părea că s-a născut cu asta în sînge; reţinerea şi răbdarea de care putea să dea dovadă erau o chestiune de instinct pentru el.
    În această seară îl stăpânea doar o hotărâre fermă, de parcă arestarea criminalului ar fi fost o chestiune de ordin personal. Instruirea agenţilor săi, cu o oră în urmă, fusese neobişnuit de concisă şi de fermă.
    "Ştiu cine l-a ucis pe Jacques Sauniere, le spusese Fache. Voi ştiţi ce aveţi de făcut. Fără greşeli în seara asta."
    Şi până acum totul fusese fără greşeală.
    Collet nu cunoştea încă dovezile care îl făceau pe şeful său atât de sigur, dar nu avea de gând să pună la îndoială nicio secundă instinctele Taurului. Uneori, căpitanul dădea dovadă de o intuiţie aproape supranaturală. "Dumnezeu îi şopteşte la ureche", spusese la un moment dat un agent, după o impresionantă demonstraţie a exactităţii celui de-al şaselea simţ al şefului lor.
    "Trebuie să recunosc un lucru, îşi spuse Collet, dacă există un Dumnezeu, atunci Bezu Fache e, cu siguranţă, unul dintre favoriţii săi."
    Căpitanul participa la Sfânta Liturghie şi se spovedea cu o regularitate zeloasă - mult mai des decât o făceau majoritatea numelor mari din dorinţa unor bune relaţii sociale. Când papa vizitase Parisul, cu câţiva ani în urmă, Fache făcuse tot posibilul pentru a fi onorat cu o audienţă. Acum, în biroul sau, trona la loc de cinste o fotografie a Taurului alături de papă.
    Locotenentul își aminti un fapt ce i se păruse ușor ironic: una dintre rarele ieşiri în public ale căpitanului se concretizase în reacţia virulentă pe care i-o stârnise recentul scandal de pedofilie din sânul Bisericii Catolice.
    "Preoţii ăştia ar merita să fie spânzuraţi de două ori!" declarase Fache. "O dată pentru crima lor împotriva copiilor, şi a doua oară fiindcă au mânjit renumele Bisericii Catolice."
    Collet avusese strania impresie că a doua vină fusese cea care îl înfuriase mai tare pe bunul căpitan.
    Întorcându-se acum la laptopul său, locotenentul se achită de cea de-a doua parte a responsabilităţilor care-i reveneau în această seară: sistemul de urmărire prin GPS.
    Pe monitor apăru un plan detaliat al Aripii Denon, o schemă structurala descărcată din baza de date a Biroului de Securitate a Luvrului. Parcurgând din ochi labirintul de galerii şi culoare, Collet găsi în cele din urmă ceea ce căuta.
    Undeva, adânc în inima galeriei principale, clipea un punct roşu. La marque.
    Fache îşi ţinea prada din scurt în seara asta. O alegere înţeleaptă. Robert Langdon se dovedise un muşteriu pe măsură.

                                                           14.

                              Pentru a fi sigur că discuția sa cu domnul Langdon nu va fi întreruptă, Bezu Fache îşi închisese telefonul mobil. Din păcate, aparatul era un model scump, echipat cu linie radio dublă şi, în ciuda ordinelor sale, pe una dintre ele era acum apelat de agenţii săi.
    - Capitaine?
    Telefonul pârâi, ca o staţie de emisie-recepţie.
    Fache scrâşni din dinţi, turbat. Nu pricepea ce ar putea fi atât de important încât să-i fie întreruptă această surveillance cachee, mai cu seamă într-un moment atât de critic.
    - Un moment, vă rog, i se adresă el lui Langdon.
    Apoi scoase telefonul din buzunar şi apăsă o tastă.
    - Oui?
    - Capitaine, un agent du Departement de Cryptographie est arrive.
    Furia lui Fache dispăru într-o clipă. "Un specialist în criptografie?" Deşi nu era tocmai momentul potrivit, vestea îl bucura totuşi. După ce observase textul criptic scrijelit de Sauniere pe podea, căpitanul trimisese fotografii de la locul crimei Departamentului de Criptografie, în speranţa că un specialist de acolo va descifra ce anume voise Sauniere să le transmită. Iar dacă acum sosise acest om, era clar că izbutiseră să descifreze mesajul.
    - Deocamdată sunt ocupat, spuse Fache în telefon, tonul lui lăsând clar să se înţeleagă că agentul depăşise o limită bine stabilită. Spune-i criptografului să mă aştepte la postul de comandă. Voi vorbi cu el după ce voi termina aici.
    - Cu ea, îl corectă subalternul său. Este agentul Sophie Neveu.
    "Telefonul ăsta mă amuză din ce în ce mai puţin, cu fiecare secundă care trece", îşi spuse Fache.
    Sophie Neveu era una dintre cele mai mari greşeli ale DCPJ. O tânără dechiffreuse din Paris care studiase criptografia în Anglia, la Royal Holloway, Sophie Neveu îi fusese aruncată lui pe cap cu doi ani în urmă, în urma politicii ministerului de a integra cât mai multe femei în poliţie.
    "Toate încercările astea ale ministerului de a respecta echitatea politică, susţinuse Fache, nu făceau decât să slăbească departamentul.”
    Pe lângă faptul că nu dispuneau de forţa fizică necesară muncii în poliţie, simpla prezenţă a femeilor în cadrul forţelor de ordine mai avea şi darul de a distrage atenţia colegilor bărbaţi. Şi spre iritarea lui, Sophie Neveu avea acest nefericit dar, cu vârf şi îndesat...
    La cei treizeci şi doi de ani ai ei, afişa o tenacitate ce friza obstinaţia. În plus, preferinţele vizibile pentru noile metode de decriptare învăţate în şcoala britanică îi exasperau pe mai vârstnicii ei colegi francezi. Iar pentru Fache, cel mai enervant era adevărul universal valabil că, într-un birou plin cu bărbaţi de vârstă medie, o femeie tânără şi atrăgătoare era o permanentă sursă de distragere a atenţiei de la sarcinile zilnice ale fiecăruia.
    - Agentul Neveu a insistat asupra faptului că trebuie să vorbească imediat cu dumneavoastră, domnule căpitan, mai adăuga vocea de la telefon. Am încercat s-o opresc, dar a plecat deja spre Marea Galerie.
    Fache făcu ochii mari:
    - Sub nicio formă! Am spus foarte clar că...

                                                   15.

                              Pentru o clipă, Robert Langdon avu impresia că Bezu Fache face un atac de apoplexie. Tocmai vorbea, când maxilarul îi încremeni şi ochii i se bulbucară, gata să-i iasă din orbite. Privirea dură îi înţepenise pe ceva aflat, probabil, în spatele profesorului. Înainte de a apuca el să se întoarcă şi să vadă ce este, vocea unei femei răsună în galerie:
    - Excusez-moi, messieurs!
    Langdon se întoarse pe călcâie şi văzu o tânără care se apropia cu paşi mari şi mişcări agile, emanând parcă o hipnotică siguranţă de sine. Îmbrăcată într-o jachetă lungă până la genunchi, bej, şi pantaloni mulaţi negri, părea a avea în jur de treizeci de ani şi era atrăgătoare. Părul des, roşcat, îi cădea pe umeri, încadrându-i chipul blând. Spre deosebire de blondele fragile şi şterse din pozele ce decorau pereţii dormitoarelor de la Harvard, femeia asta avea un aspect sănătos şi o frumuseţe naturală ce arătau încredere în sine.
    Spre surprinderea profesorului, tânăra veni direct la el şi-i întinse mâna:
    - Monsieur Langdon, sunt agentul Neveu de la Departamentul de Criptografie al DCPJ, spuse ea cu un uşor accent anglo-francez. Mă bucur să vă întâlnesc!
    Langdon îi strânse mâna într-a lui şi, pentru o clipă, se simţi cufundat în privirea ei adâncă. Avea ochi verzi-măslinii, limpezi şi pătrunzători.
    Fache inspiră zgomotos, pregătindu-se cu siguranţă pentru o morală tăioasă.
    - Căpitane, se întoarse ea brusc, fără a-i lăsa timp să deschidă gura, îmi cer scuze pentru aceasta întrerupere, dar...
    - Ce n'est pas le moment! izbucni Fache.
     - Am încercat sa vă contactez, continuă Sophie în engleză, din politeţe pentru Langdon. Dar aveaţi telefonul închis!
     - L-am închis dintr-un motiv bine întemeiat, îi şuieră căpitanul. Acum stau de vorbă cu domnul Langdon !
    - Am descifrat codul numeric, i-o trânti ea dintr-o dată.
    Inima lui Langdon zvâcni. "A spart deja codul?"
    Fache părea pentru moment derutat, neştiind ce să îi răspundă.
    - Înainte de a vă explica însă, adăugă Sophie, am un mesaj urgent pentru domnul Langdon.
    Chipul căpitanului se întunecă:
    - Pentru domnul Langdon?
    Ea încuviinţă şi se întoarse spre el:
    - Trebui să contactați imediat Ambada Americană, domnule Langdon. Trebuie să vă transmită urgent un mesaj din Statele Unite.
    Entuziasmul care-l cuprinse când auzi espre codul descifrat pieri brusc, lăsând loc unei îngrijorări evident. "Un mesaj din State'? Oare cine încearcă să mă contacteze? Doar câţiva colegi de-ai mei ştiu că mă aflam la Paris."
    Arcada proeminentă a lui Fache coborâse parcă şi mai mult:
    - Ambasada Americană? repetă el bănuitor. Cum au ştiut că domnul Langdon se află aici?
    Sophie ridică din umeri:
    - Se pare că au sunat la hotel şi recepţionerul le-a spus că domnul Langdon a fost ridicat de un agent al DCPJ.
    - Şi ambasada a luat legătura cu Departamentul de Criptografie?!
    - Nu, domnule! îi răspunse Sophie pe un ton ferm. Când am sunat eu la centrala telefonică a DCPJ, încercând să vă contactez pe dumneavoastră, mi-au spus că au un mesaj pentru domnul Langdon şi m-au rugat să i-l transmit dacă ajung aici.
    Fache se încruntă din nou şi părea chiar mai nedumerit decât la început, dar Sophie se întorsese deja spre profesor:
    - Domnule Langdon, îi spuse ea în timp ce scotea din buzunar o foaie de hârtie, acesta este numărul serviciului de mesagerie al Ambasadei Americane. Vă roagă să îi contactaţi cât mai repede posibil. În timp ce eu îi voi explica domnului căpitan ce-i cu acel cod, dumneavoastră trebuie să îi sunaţi, adăugă ea, fixându-l cu privirea.
    Langdon studie hârtia. Conţinea un număr de telefon din Paris, cu un interior alături.
    - Mulţumesc, îi răspunse îngrijorat. Unde găsesc un telefon?
    Sophie dădu să scoată un celular din buzunar, dar Fache se postă imediat între ei. Parcă era Vezuviul în prag de erupţie. Fără a-şi lua ochii de la ea, îi întinse profesorului telefonul său:
    - Linia asta e sigură, domnule Langdon! Folosiţi-o cu încredere!
    Dezorientat de furia cu care căpitanul o privea şi jenat din cauza situaţiei, profesorul luă aparatul. Imediat, Fache o înşfăcă de braţ şi o trase doi metri mai departe, începând să mormăie la ea, furios. Din ce în ce mai puţin încântat de poliţistul francez, Langdon se întoarse cu spatele şi formă numărul care era scris pe foaia de hârtie.
    Auzi cum sună. O dată... de două ori... de trei ori...
    În sfârşit, cineva îi răspunse. Langdon se aştepta să audă vocea operatorului de la ambasadă, dar se pomeni ascultând un mesaj înregistrat. Şi, ciudat, vocea i se părea cunoscută. Era a agentului Sophie Neveau.
    - Bonjour, vous etes bien chez Sophie Neveu. Je suis absente pour le moment, mais...
    Nedumerit, profesorul se întoarse spre tânără:
    - Mă scuzaţi, domna Neveu! Cred că mi-aţi dat...
    - Nu, acela este numărul, i-o reteză ea de parcă ar fi ştiut dinainte. Ambasada are un sistem automat de preluare a mesajelor. Trebuie să formaţi un cod de acces pentru a vă asculta mesajele.
    - Dar...
    - Este codul acela de trei cifre de pe hârtiuţa pe care v-am dat-o.
    Langdon vru să-i explice bizara eroare, dar Sophie îl străfulgeră preţ de o secundă. Ochii ei verzi îl avertizau clar: "Nu pune întrebări! Fă ce ţi-am spus!"
    Uimit, Langdon formă interiorul: 454.
    Vocea înregistrata a tinerei se întrerupse şi un alt glas, cu tonuri electronice, rosti în franceză: "Aveţi un mesaj nou."
    După toate aparenţele, 454 era codul de acces prin care Sophie Neveu îşi lua propriile mesaje de pe robotul telefonic.
    "Ce naiba fac, ascult mesajele femeii ăsteia?"
    În receptor se auzea o bandă care se derula. În cele din urmă, se opri şi mesajul începu să curgă. Din nou, vocea era tot cea a lui Sophie Neveu.
    - Domnule Langdon - se auzi o şoaptă temătoare - nu reacţiona la acest mesaj. Ascultă-l în linişte. Eşti în pericol. Urmează-mi indicaţiile cu stricteţe.

                                                       16.

                              Silas era la  volanul maşinii pe care Învăţătorul i-o pusese la dispoziţie, un Audi negru, şi admira Biserica Saint-Sulpice.
    Iluminate de jos de o serie de reflectoare, cele două clopotniţe se înălţau ca nişte santinele în post, care vegheau masiva clădire. De o parte şi de alta a acesteia, o mulţime de metereze întunecate ţâşneau spre cer aidoma coastelor unui monstru adormit.
    "Păgânii s-au folosit de Casa Domnului pentru a ascunde cheia de boltă."
    Frăţia confirma în continuare legendara ei reputaţie: de înşelăciune şi disimulare. Iar acum, Silas avea să caute cheia de boltă şi să i-o înmâneze Învăţătorului, recuperând astfel ceea ce frăţia furase cu mult timp în urmă de la cei drept-credincioşi.
    "Ce putere uriaşă va dobândi astfel Opus Dei!"
    Parcând maşina în Piaţa Saint-Sulpice, pustie la acea oră, Silas răsuflă adânc şi încercă să-şi limpezească mintea pentru ceea ce îl aştepta. Spinarea încă îl durea de la şedinţa de mortificare corporală de mai devreme, dar durerea fizică era floare la ureche pe lângă chinurile prin care trecuse înainte ca Opus Dei să-l salveze.
    Amintirile din acea vreme încă îl mai bântuiau.
    "Eliberează-te de ură", îşi ordona singur. "Iartă-i pe cei care ţi-au greşit."
    Privind turnurile de piatră ale bisericii, simţi iarăşi curentul acela familiar... forţa aceea care îl târa adesea înapoi în timp, încuindu-l iar în carcera primilor săi ani de viaţă. Amintirile năvăliră asupra lui aşa cum o făceau totdeauna, ca o vijelie... duhoarea verzei putrede, putoarea morţii, a urinei şi a fecalelor umane... urletele de disperare purtate de vîntul aspru al Pirineilor şi hohotele chinuite ale celor bătuţi de soartă.
    "Andorra"...
    Muşchii i se încleştară, puternic.
    Paradoxal, în ţărişoara aceea uitată de lume dintre Spania şi Franţa, pe când tremura în celula sa şi nu-şi dorea decât să moară cît mai repede, acolo venise salvarea sa.
    Pe atunci, nu-şi dăduse seama.
    "Lumina venise la mult timp după tunet."
    Pe vremea aceea nu-l chema Silas, dar nu-şi amintea nici ce nume îi dăduseră părinţii lui. Plecase de acasă când avea şapte ani. Tatăl beţiv, un docher mătăhălos, scârbit de venirea pe lume a unui fiu albinos, îşi bătea nevasta cu regularitate, învinuind-o pentru starea copilului. Când încerca să-i sară în apărare, băiatul era şi el bătut crunt.
    Într-o noapte, după un scandal înfiorător, mama lui nu se mai ridicase de jos. Copilul îi veghease trupul fără viaţă, copleşit de vinovăţie, fiindcă îl lăsase s-o omoare.
    ”E vina mea!”
    De parcă un demon îi pătrunsese în trup  şi-i dirija mişcările, băiatul se dusese în bucătărie şi înşfăcase un cuţit de măcelar. Cu mişcările unui om nebun parcă, intrase în camera în care tatăl zăcea întins în pat, beat criţă. Fără un cuvânt, îl înjunghiase în spate. Tatăl răcnise de durere şi încercase să se ridice, dar copilul îl lovise iar şi iar, fără oprire, până ce în apartament se aşternuse liniştea.
    Fugise apoi de acasă, dar străzile Marsiliei i se păruseră la fel de neprimitoare. Înfăţişarea sa neobişnuită îi alunga pe ceilalţi copii ai străzii şi băiatul se văzuse nevoit să trăiască singur, în beciul unei fabrici părăsite, mâncând peşte crud şi fructele pe care izbutea să le fure. Singurii săi prieteni erau revistele mototolite pe care le găsea prin gunoaie şi pe care învăţase să citească. Cu timpul, crescuse şi se împlinise.
    Pe la doisprezece ani, un alt vagabond ― o fată care avea de două ori vârsta lui ― îl luase în râs şi încercase să-i fure mâncarea. O bătuse până ce o lăsase lată, aproape fără viaţă. Când îl ridicase, poliţia îi dăduse un ultimatum: ori pleca din Marsilia, ori ajungea la casa de corecţie.
    Băiatul se mutase ceva mai jos pe coastă, la Toulon.
    Cu timpul, privirile compătimitoare ale celorlalţi se transformaseră în frică. Copilul devenise un tânăr puternic. Când treceau pe lângă el, îi auzea murmurând. "O stafie", şuşoteau ei, privindu-i pielea albă şi ochii măriţi de spaimă. "O stafie cu ochi roşii de drac!"
    Şi chiar se simţea ca o stafie... transparentă... care plutea dintr-un port în altul.
    Oamenii păreau să privească drept prin el.
    La optsprezece ani, într-un alt port, pe când aştepta momentul potrivit pentru a fura o cutie de conserve de carne, îl prinseseră doi marinari. În timp ce îl băteau, le simţise duhoarea a bere, exact ca a tatălui său. Amintirile urii şi fricii se năpustiseră asupra lui ca un monstru din adâncuri. Îi frânsese atunci gâtul primului marinar, cu mâinile goale, şi numai sosirea poliţiei îl salvase pe celălalt să nu aibă aceeaşi soartă.
    După două luni în lanţuri ajunsese la închisoarea din Andorra.
    - Eşti alb ca o fantomă, îi strigau ceilalţi prizonieri pe când era dus spre celula lui, gol şi înfrigurat. Mira el espectro! Poate că stafia o să treacă drept prin zidurile astea!
    În cei doisprezece ani care au trecut, carnea şi trupul său se uscaseră şi Silas ştia că devenise transparent.
    Sunt o stafie.
    Sunt imaterial.
    Yo soy un espectro... palido como un fantasma... caminando este in undo a sol as.
    Într-o noapte, Stafia se trezise în urletele celorlalţi condamnaţi. Nu ştia ce forţă invizibilă zgâlţâie podeaua pe care dormea şi nici ce mână atotputernică dărâmă zidurile celulei sale, dar în clipa în care sărise în picioare, un bolovan uriaş se desprinsese din plafon şi se prăvălise exact pe locul în care dormise el.
    Uitându-se în sus pentru a înţelege de unde venise bolovanul, zărise gaura din tavan şi, dincolo de ea, ceva ce nu mai văzuse de zece ani... Luna.
    Încă nu se oprise mişcarea pământului, că Stafia se şi avântase printr-un tunel îngust, ajunsese la capătul lui şi se rostogolise pe o coastă de deal, spre pădure. Fugise toată noaptea, mereu în jos, delirând de foame şi de extenuare.
    Aproape inconştient, dimineaţa îl găsise într-un luminiş străbătut de şinele unui tren. Mergând pe urma lor, înaintase ca într-un vis. La un moment dat, văzuse un vagon de marfă gol şi se căţărase în el, pentru a se adăposti. Când se trezise, trenul mergea.
    ”De cât timp? Încotro?”
    În burtă simțea o durere înțepătoare.
    ”Sunt pe moarte oare?”
    Dar adormise din nou. De data asta se trezise în strigătele şi ciomăgelile unora care îl aruncaseră jos din vagon. Plin de sânge, se furişase la marginea unui sătuc şi căutase în zadar ceva de mâncare. Într-un târziu, nemaifiind în stare să mai facă nici măcar un pas, se întinsese pe marginea drumului şi căzuse în nesimţire.
    Lumina apăruse încet şi Stafia se întrebase de cât timp murise. "O zi? Trei zile?" Nu mai conta. Patul era moale ca un nor, iar în aer plutea un miros dulce, de lumânări parfumate. Iisus era acolo şi îl privea.
    - Sunt aici, spusese Iisus. Piatra a fost dată la o parte, iar tu te-ai născut pentru a doua oară.
    Adormise din nou şi iar se trezise. Gândurile îi erau învăluite în pâclă. Nu crezuse niciodată în rai, şi totuşi Iisus îl veghea. Lângă pat apăru nişte mâncare şi Stafia o înfulecă, aproape simţind cum carnea i se şi depune pe oasele goale.
    Şi iarăşi adormise. Când se trezise, Iisus era tot acolo, îi zâmbea şi îi vorbea.
    - Eşti salvat, fiul meu. Binecuvântaţi sunt cei care-mi urmează calea.
    Din nou, somn.
    Un ţipăt de durere îl trezise din amorţeală. Trupul îi ţâşni din pat şi se împletici pe un hol, spre locul de unde veneau zgomotele. Intră într-o bucătărie şi văzu un ins înalt bătându-l pe unul mai mic. Fără a şti de ce, Stafia îl înhăţă pe cel mare şi-l izbi în peretele alăturat. Omul zbură prin aer. La picioarele Stafiei zăcea un tânăr în haine preoţeşti. Nasul îi era spart şi sângera. Stafia îl ridicase de jos şi-l aşezase pe o canapea.
    - Îţi mulţumesc, prietene, îi spusese preotul într-o franceză greoaie. Banii din cutia milelor îi ademenesc pe hoţi. În somn vorbeai franţuzeşte; ştii şi spaniola?
    Stafia clătinase din cap.
    - Cum te cheamă?
    Nu-şi amintea numele pe care i-l dăduseră părinţii; în minte nu avea decât poreclele obraznice cu care-l strigau paznicii de la închisoare. Preotul îi zâmbise:
    - No hay problema. Pe mine mă cheamă Manuel Aringarosa. Sunt un misionar din Madrid. Am fost trimis aici ca să construiesc o biserică pentru Obra de Dios.
    - Unde sunt? întrebase Stafia cu o voce care-i păruse cavernoasă.
    - La Oviedo. În nordul Spaniei.
    - Cum am ajuns aici?
     - Cineva te-a lăsat la uşa mea. Erai bolnav. Ţi-am dat să mănânci. Eşti aici de câteva zile.
    Stafia îl studiase pe tânărul său ocrotitor. De ani mulţi nu-i mai arătase cineva vreun semn de bunătate.
    - Mulţumesc, părinte!
    Preotul îşi dusese mâna la buza din care-i curgea sânge.
    - Eu îţi sunt recunoscător, prietene!
    A doua zi dimineaţă, ceaţa din mintea lui se mai risipise. În timp ce stătea în pat, privea crucifixul prins pe perete. Deşi de multă vreme religia nu mai însemna nimic pentru el, crucea aceasta parcă îl mai liniştea. Când se ridicase, văzuse cu uimire o pagină de ziar pe noptieră. Articolul era în franceză şi apăruse cu o săptămână în urmă. Citise povestea şi îl cuprinsese frica. Un cutremur în munţi distrusese o închisoare şi mulţi criminali periculoşi evadaseră.
    Inima începuse să-i bată nebuneşte. "Preotul ştie cine sunt!" Un sentiment pe care nu-l mai simţise de mult pusese stăpânire pe el: ruşine, vinovăţie. Însoţită de spaima că va fi prins. Sărise brusc din pat, drept în mijlocul camerei.
    "Unde să fug?"
    - Faptele Apostolilor, spuse o voce din prag.
    Stafia se întoarse, speriată.
    Tânărul preot zâmbea. Avea nasul bandajat fără pricepere şi ţinea în mână o Biblie veche.
    - Am găsit una în franceză pentru tine. Am însemnat versetul.
    Cu teamă, Stafia luă Biblia şi citi versetul la care se referise preotul: Faptele Apostolilor, XVI. Acolo se spunea despre un întemniţat pe nume Silas care zăcea gol şi bătut în celula sa, înălţând cântece de laudă către Domnul. Când Stafia ajunse la versetul 26, icni surprinsă:
    "... Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa ca s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată s-au deschis toate uşile şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia."
    Privirile i se îndreptară către preot.
    Tânărul îl întâmpină cu un surâs blajin:
    - De acum înainte, prietene, dacă nu ai un alt nume, eu am să-ţi spun Silas.
    Stafia înclinase capul. "Silas." Acum avea un trup şi un nume. "Numele meu e Silas."
    - E vremea micului dejun, îi spusese preotul. Ai nevoie de puteri, dacă vrei să mă ajuţi să clădesc această biserică.

                                                          17.

    La şase mii de metri deasupra Mediteranei, avionul companiei Alitalia tremura pradă turbulenţelor, iar pasagerii se foiau speriaţi în scaune.
    Episcopul Aringarosa abia dacă observă. Gândurile îi zburaseră la viitorul Ordinului său. Nerăbdător să afle cum decurgeau lucrurile în Paris, îşi dorea să-l poată suna pe Silas. Dar nu putea, Învăţătorul avusese grijă de asta.
    - Procedăm aşa pentru siguranţa ta, îi explicase Învăţătorul într-o engleză cu accent franţuzesc. Cunosc destule despre comunicaţiile electronice pentru a şti că pot fi interceptate. Rezultatele ar fi dezastruoase pentru tine.
    Aringarosa ştia că are dreptate. Învăţătorul părea un om teribil de precaut.
    Nu-şi dezvăluise adevărata identitate şi, cu toate acestea, se dovedise demn de încredere şi de o supunere necondiţionată. La urma urmei, obţinuse, cine ştie prin ce mijloace, nişte informaţii secrete, extrem de importante. Numele celor patru membri de frunte ai frăţiei! Aceasta fusese una dintre "loviturile" care îl convinseseră pe Aringarosa că Învăţătorul era capabil să-i ofere ceea ce-i promisese.
    - Am stabilit toate aranjamentele, îi spusese el. Pentru ca planul meu să reuşească, trebuie să-i permiţi lui Silas să mi se supună doar mie timp de câteva zile. Nu veţi putea vorbi între voi. Eu am să comunic cu el printr-un mijloc sigur.
    - Îl vei trata cu respect?
    - Un om de credinţă merită tot ce e mai bun.
    - Excelent. Atunci, înţeleg. Eu şi cu Silas nu vom mai vorbi până ce nu se va încheia totul.
    - Fac toate astea pentru a vă proteja identitatea, a ta şi a lui Silas, şi investiţia mea.
    - Investiţia dumitale?
    - Dacă nerăbdarea de a afla cum decurg planurile noastre sfârşeşte prin a te duce la închisoare, nu vei mai putea să plăteşti ce-mi datorezi.
    Episcopul surâsese.
    - Ușor de înțeles. Dorințele noastre coincid. Să-i dăm drumul!
    ”Douăzeci de milioane de euro”, își spuse acum Aringarosa, privind pe fereastră. În dolari, cam tot atâta. Un mizilic pentru ceva atât de puternic.
    Avea încredere că Învățătorul și Silas vor reuși. Banii și credința erau niște factori de convingere extrem de puternici.

                                                             18.

                                  - Une plaisanterie numerique?
    Bezu Fache era livid şi se holba, nevenindu-i să creadă, la Sophie Neveu.
    "O glumă numerică?"
    - Asta-i opinia ta profesională, că mesajul lui Sauniere este un fel de farsă matematică?
    "Neobrăzarea femeii ăsteia este inimaginabilă!" După ce dăduse buzna fără să-i ceară permisiunea, acum încerca să-l convingă că, în ultimele clipe ale vieţii, Sauniere nu avusese ceva mai bun de făcut decât să scrie o farsă matematică!
    - Codul acesta, explică Sofie într-o franceză fluentă, este de o simplitate ce frizează absurdul. Jacques Sauniere şi-a dat probabil seama că vom înţelege imediat.
    Apoi scoase din buzunar o bucată de hârtie şi i-o întinse căpitanului:
    - Iată!
    Fache se uită la hârtie.
    "1-1-2-3-5-8-13-21"
    - Asta e? izbucni el. Tot ce ai făcut a fost să aranjezi numerele în ordine crescătoare!
    Sophie Neveu avu chiar neruşinarea să mai şi afişeze un zâmbet satisfăcut:
    - Exact.
    Vocea lui Fache scăzu până la un mârâit gutural:
     - Agent Neveu, habar n-am unde vrei să ajungi cu asta, dar îţi sugerez să-mi dai cât mai repede o explicaţie.
    Îi aruncă o privire neliniştită lui Langdon, care stătea ceva mai departe, cu telefonul lipit de ureche, probabil ascultându-şi mesajul de la Ambasada Americană. După expresia întipărită pe figura lui, îşi dădea seama că omul primise veşti proaste.
    - Căpitane, replică Sophie pe un ton insolent, şirul de numere la care vă uitaţi este una dintre cele mai celebre progresii matematice din istorie.
    Fache habar nu avea că existau progresii matematice considerate celebre şi, în niciun caz, nu aprecia tonul pe care i se vorbise:
    - Este Şirul lui Fibonacci, declară ea. O progresie în care fiecare termen este egal cu suma celor doi termeni precedenţi.
    Căpitanul studie numerele. Într-adevăr, fiecare termen era suma celor doi anteriori, dar el, unul, nu pricepea ce legătură are asta cu moartea lui Sauniere.
     - Matematicianul Leonardo Fibonacci a descoperit această succesiune de numere în secolul al XIII-lea. Evident, nu poate fi o simplă coincidenţă faptul că toate numerele pe care Sauniere le-a scris pe podea fac parte din această celebră serie.
    Fache o privi lung pe tânăra femeie câteva momente.
    - Bine, dacă nu e o coincidență,  poate ai vrea să-mi spui de ce a ales Sauniere să facă una ca asta. Ce-a vrut să spună? Ce înseamnă chestia asta?
    Sophie ridică din umeri:
    - Absolut nimic. Tocmai asta e! Nu-i decât o glumă criptografică, simplistă. E acelaşi lucru cu a lua cuvintele unei poezii celebre şi a le amesteca ca să vezi dacă cineva recunoaşte care-i legătura dintre ele.
    Fache făcu un pas în faţă şi se aplecă; faţa lui era doar la câţiva centimetri de chipul ei:
    - Sper din tot sufletul că mai ai şi o altă explicaţie, mult mai plauzibilă decât asta!
    Chipul blând al lui Sophie deveni îngheţat, de parcă ar fi fost de piatră:
   - Căpitane, ţinând seama de miza serii acesteia, credeam că o să te bucuri să afli că Sauniere juca, poate, un joc cu dumneata. Se pare însă că m-am înşelat. Îl voi informa pe directorul Departamentului de Criptografie că nu mai ai nevoie de serviciile noastre.
    Cu acestea, se răsuci pe călcâie şi porni pe coridorul pe care venise.
    Încremenit, Fache o privi cum dispare în întuneric. "Şi-a ieşit oare din minţi? În seara asta, Sophie Neveu a dat o nouă definiţie pentru le suicide professionnel."
    Se întoarse apoi către Langdon, care stătea tot cu telefonul la ureche şi părea chiar mai îngrijorat decât înainte, ascultând atent mesajul de acasă.
    Ambasada SUA!
    Bezu Fache dispreţuia multe lucruri în viaţă... dar puţine îi stârneau o furie atât de oarbă precum Ambasada SUA.
    De multe ori se certase cu ambasadorul în legătură cu diverse probleme comune - majoritatea erau chestiuni de aplicare a legilor franceze cetăţenilor americani aflaţi în vizita în Franţa. Aproape zilnic, DCPJ aresta studenţi americani pentru posesie de droguri, oameni de afaceri care apelau la serviciile unor prostituate minore, turişti care furaseră sau aveau un comportament huliganic. Din punct de vedere legal, Ambasada SUA putea interveni pentru extrădarea vinovaţilor în ţara de origine, unde primeau nimic mai mult decât o palmă dojenitoare peste mână.
    Şi, bineînţeles, întotdeauna ambasada îşi exercita acest drept.
    L'emasculation de la Police Judiciaire, obişnuia căpitanul să spună. În Paris Match apăruse recent o caricatură care-l înfăţişa pe Fache în chip de câine poliţist, încercând să muşte un infractor american, dar incapabil să ajungă la el, fiindcă era ţinut în lanţ de Ambasada SUA.
    "Ei bine, nu şi astă-seară, hotărîse Fache. Miza e prea mare de data asta."
    Robert Langdon închisese deja telefonul şi părea epuizat.
    - S-a întâmplat ceva?
    Cu mişcări încete, profesorul făcu semn din cap că da.
    "Veşti rele de acasă", intui căpitanul când îşi luă telefonul înapoi şi văzu broboanele de sudoare de pe fruntea lui.
    - Un accident, bâigui Langdon, privindu-l cu o expresie ciudată. Un prieten... Trebuie să iau primul avion spre casă în dimineaţa asta.
    Fache nu se îndoia că emoţia de pe chipul profesorului era autentică, şi totuşi parcă mai era ceva, o teamă vagă, care începuse brusc să licărească în ochii americanului.
    - Îmi pare rău, îi spuse, privindu-l atent. Vreţi să vă aşezaţi puţin jos?
    Şi-i făcu semn spre una dintre banchetele din mijlocul galeriei.
    Langdon încuviinţă din cap absent şi făcu vreo câţiva paşi spre banchetă. Apoi se opri, şi cu fiecare clipă care trecea părea tot mai nedumerit:
    - De fapt, cred că aş vrea să merg la toaletă.
    Întârzierea asta nu-i era pe plac și căpitanul își reținu o înjurătură:
    - La toaletă.... Desigur. Să luăm o pauză de câteva minute, spuse el cu glas tare şi făcu un semn spre capătul culoarului, în direcţia din care veniseră. Toaletele sunt aproape de biroul custodelui.
    Langdon ezită, apoi arătă în cealaltă direcţie, spre capătul Marii Galerii:
    - Cred că există o toaletă mult mai aproape în partea aceea.
    Fache îşi dădu seama că are dreptate: chiar în capătul Marii Galerii se aflau două toalete.
    - Să vă însoţesc?
    Profesorul pornise deja şi clătină din cap fără a se mai întoarce:
    - Nu e nevoie. Cred că vreau să rămân câteva clipe singur.
    Căpitanul nu era tocmai fericit de ideea că americanul avea să se plimbe de unul singur pe culoar, dar ştia că singura ieşire din Marea Galerie se afla în celălalt capăt - grilajul pe sub care intraseră. Reglementările de pază şi protecţie împotriva incendiilor impuneau existenţa mai multor ieşiri de urgenţă într-un spaţiu atât de vast ca acesta, însă toate ieşirile fuseseră blocate automat atunci când Sauniere declanşase sistemul de securitate. Sistemul fusese reactivat între timp, deblocând ieşirile, dar asta nu avea oricum nicio importanţă, fiindcă, la simpla deschidere a oricărei uşi exterioare, s-ar fi declanşat alarma de incendiu şi, în plus, toate ieşirile erau păzite de agenţi DCPJ. Langdon nu avea cum să plece fără ştirea căpitanului.
    - Trebuie să mă întorc pentru un moment în biroul custodelui. Când sunteţi gata, vă rog să veniţi direct acolo, domnule Langdon. Mai avem încă multe de discutat.
    Profesorul schiţă cu mâna un semn de încuviinţare şi apoi dispăru în întuneric.
    Fache porni furios în direcţia opusă. Ajunse la grilaj, trecu pe dedesubt, străbătu coridorul şi dădu buzna în centrul de comandă din biroul lui Sauniere:
    - Cine i-a dat lui Sophie Neveu permisiunea de a intra în această clădire?
    - Le-a spus oamenilor de afară că a descifrat codul, răspunse Collet.
    - Şi acum unde e?
    - Păi, nu e cu dumneavoastră?
    - A plecat!
    Fache scoase capul, se uită pe culoarul întunecat şi cercetă zona. Probabil că Sophie nu mai avusese chef să se oprească şi să stea la discuţii cu ceilalţi agenţi.
    Pentru o clipă, se gândi să ia legătura cu băieţii de jos şi să le ceară s-o oprească şi s-o aducă înapoi, înainte să apuce să iasă din clădire. Dar se răzgândi; orgoliul lui rănit putea să mai aştepte. Şi aşa pierduse destulă vreme în seara asta.
    "Mă răfuiesc eu cu agentul Neveu mai târziu", îşi spuse el, fiindcă abia aştepta s-o concedieze.
    Luându-şi gândul de la Sophie, rămase o clipă cu ochii aţintiţi asupra cavalerului de pe biroul custodelui, apoi se răsuci spre Collet:
    - L-ai localizat?
    Locotenentul îi făcu semn că da şi întoarse laptopul spre Fache. Punctul roşu era uşor vizibil pe planul schematic al etajului, clipind ritmic într-o încăpere în dreptul căreia stătea scris: TOILETTES PUBLIQUES.
    - Bun! spuse Fache aprinzându-şi o ţigară şi ieşind pe culoar. Trebuie să dau un telefon. Ai grijă ca Langdon să nu zburde şi prin alte încăperi decât toaleta!

                                                      19.

                                  Robert Langdon îşi simţea capul ca un stup de albine. Mesajul lui Sophie îi zbârnâia neîncetat în minte. La capătul coridorului, plăcuţele cu simbolul arhicunoscut al toaletelor îl ghidară printr-un labirint de panouri cu reproduceri după maeştri italieni, menite să ascundă vederii cămăruţele cu destinaţie intimă.
    Găsind-o pe cea pentru bărbaţi, intră şi aprinse lumina.
    Nu era nimeni.
    Se apropie de chiuvetă şi îşi stropi faţa cu puţină apă, încercând să-şi alunge tulburarea. Luminile fluorescente se reflectau în faianţa de pe pereţi şi te orbeau, iar aerul mirosea a amoniac. În timp ce se ştergea cu un prosop de hârtie, uşa se deschise în spatele lui, scârţâind.
    Sophie Neveu intră, ochii ei verzi licărind speriaţi:
    - Slavă Domnului că ai venit! Nu avem prea mult timp.
    Langdon rămase lângă chiuvetă şi privea uluit la agentul DCPJ, Sophie Neveu.
    Cu doar câteva minute în urmă, îi ascultase mesajul telefonic şi-şi spusese că femeia trebuie să fie nebună. Şi totuşi, cu cât asculta, cu atât i se părea că totul căpăta un sens. "Nu reacţiona la acest mesaj. Ascultă-mă şi păstrează-ţi calmul. Eşti în pericol. Urmează-mi indicaţiile cu stricteţe." Neştiind ce să creadă, hotărâse să procedeze exact aşa cum îi sugerase Sophie. Îi spusese lui Fache că mesajul se referea la un prieten rănit de acasă, din State, şi apoi ceruse să meargă la toaleta de la capătul Marii Galerii.
    Iar acum Sophie stătea în faţa lui, gâfâind după turul de forţă pe care-l făcuse pentru a ajunge aici. În lumina fluorescentă, Langdon observă cu surprindere că aerul ei ferm radia, de fapt, de pe un chip cu trăsături fine, delicat conturate. Numai privirile îi erau directe şi întregul ansamblu amintea de un portret complex de Renoir... voalat şi totodată perfect conturat, cu o fermitate ce nu-şi pierduse însă aura misterioasă.
    - Am vrut să te previn, domnule Langdon, începu ea răsuflând încă sacadat, că te afli sous surveillance cachee - "sub observaţie ascunsă".
    Între pereţii placaţi cu faianţă, vocea ei suna a gol.
    - Dar... de ce?
    Tânăra îi oferise deja o explicaţie la telefon, dar voia s-o mai audă o dată, din gura ei.
    - Fiindcă, răspunse făcând un pas spre el, principalul suspect al lui Fache în această crimă eşti dumneata.
    Langdon se pregătise sufleteşte pentru aceste cuvinte şi totuşi, când le auzi, i s-au părut din nou culmea ridicolului. După spusele lui Sophie, fusese solicitat de Poliţia Franceză nu în calitate de specialist în simbolistică, ci, mai degrabă, ca suspect, neştiind că acum este ţinta uneia dintre tehnicile favorite de anchetare a DCPJ - surveillance cachee, o strategie iscusită prin care poliţia invita politicos suspectul la locul crimei şi îl intervieva în speranţa că acesta se va pierde cu firea la un moment dat şi se va incrimina singur, din greşeală.
    - Caută în buzunarul sacoului şi vei găsi dovada că eşti supravegheat, îi spuse Sophie.
    Langdon se simţea din ce în ce mai tulburat. "Să caut în buzunar?" Suna mai degrabă ca un truc ieftin, de bâlci.
    - Uită-te!
    Total dezorientat, Langdon îşi duse mâna la buzunarul stâng al sacoului, cel pe care nu-l folosea niciodată. Pipăi, dar nu găsi nimic. "Dar ce naiba te-ai fi aşteptat să găseşti?!" Poate că, la urma urmei, Sophie Neveu era sărită de pe fix.
    Apoi, degetele lui dădură peste ceva  neaşteptat. Mic şi dur. Prinse obiectul cu degetele, îl scoase din buzunar şi îl privi înmărmurit. Era un disc metalic, care semănă cu un nasture, de mărimea unei baterii de ceas. Nu-l mai văzuse niciodată până acum.
    - Ce naiba...?
    - Dispozitivul de localizare prin GPS, îi explică Sophie. Îşi transmite continuu poziţia către un satelit, pe care DCPJ îl monitorizează. Noi folosim datele pentru a identifica locul în care se află o persoană. Are o precizie de până la jumătate de metru, în orice loc de pe glob. Ţi-au pus o lesă electronică, domnule Langdon! Agentul care te-a luat de la hotel ţi-a strecurat dispozitivul în buzunar înainte de a ieşi din cameră.
    Acum îşi amintea... făcuse un duş rapid, se îmbrăcase, iar agentul DCPJ îi ţinuse, politicos, haina când plecaseră.
    - E rece afară, domnule Langdon, îi spusese omul. Primăvara în Paris nu e la fel de caldă ca în şansonete.
    Iar el îi mulţumise şi-şi îmbrăcase sacoul.
    Ochii verzi ai lui Sophie îl priveau neclintiţi:
    - Nu ţi-am spus în mesaj despre dispozitivul de urmărire fiindcă nu voiam să duci mâna la buzunar de faţă cu Fache. Aşa, habar nu are că l-ai descoperit!
    Langdon nu ştia ce ar putea să îi răspundă.
    - Te supraveghează prin GPS fiindcă le e teamă că ai putea fugi. De fapt, speră că vei fugi; aşa n-ai face decât să le confirmi bănuielile.
    - Dar de ce naiba aş fugi?! Doar sunt nevinovat!
    - Fache crede altceva!
    Furios, Langdon se apropie de coşul de gunoi, pregătindu-se să arunce discul metalic.
    - Nu!
    Sophie îl prinse de braţ şi îl opri:
     - Lasă-l în buzunar! Dacă-l arunci, semnalul nu va mai indica nicio mişcare şi îşi vor da seama că l-ai descoperit. Unicul motiv pentru care Fache te-a lăsat singur este acela că poate şti în orice moment unde te afli. Dacă bănuieşte că ai descoperit ce are el de gând...
    Fără să-şi termine fraza, luă dispozitivul din mâna lui şi i-l strecură din nou în buzunar:
    - Lasă discul aici! Cel puţin pentru moment!
    Profesorul era de-a dreptul bulversat:
    - Cum mama dracului poate Fache să creadă că eu l-am ucis pe Jacques Sauniere?!
    - Are nişte motive foarte întemeiate pentru a te bănui. Există o dovadă pe care nu ai văzut-o încă; Fache a avut grijă s-o ascundă bine.
    Langdon nu mai putea decât s-o privească, buimac.
    - Îţi aminteşti de cele trei rânduri de text pe care Sauniere le-a scris pe podea?
    Înclină din cap în semn ca da; cifrele şi cuvintele îi rămăseseră vii în minte.
    Vocea lui Sophie deveni o şoaptă intensă:
    - Din păcate, căpitanul nu ţi-a arătat tot mesajul. Iniţial, a existat şi un al patrulea rând, pe care Fache l-a fotografiat şi apoi l-a şters, înainte de sosirea dumitale.
    Langdon ştia că cerneala solubilă a unui pix cu lumină neagră putea fi uşor ştearsă, dar nu-şi imagina pentru ce ar fi distrus Fache o astfel de dovadă.
    - Pe ultimul rând al mesajului se afla ceva ce dumneata nu trebuia să vezi. Cel puţin nu înainte de a încheia el interogatoriul.
    Şi, cu aceste cuvinte, Sophie scoase din buzunarul jachetei sale o copie a unei fotografii şi începu s-o despăturească.
    - Fache a transmis ceva mai devreme imagini de la locul crimei către Departamentul de Criptografie, în speranţa că vom putea descifra mesajul lui Sauniere. Aceasta este fotografia mesajului complet, spuse ea dându-i copia.
    Uluit, Langdon privi imaginea. În centrul ei, mesajul scris pe podeaua de parchet ieşea clar în evidenţă. Cel de-al patrulea rând îl izbi ca un baros, drept în plex:
    "13-3-2-21-1-1-8-5
    0. DRACONIAN DEVIL!
    OH, LAME SAINT!
    P.S. GĂSEŞTE-L PE ROBERT LANGDON"

                                                      20.

                           Preț de câteva secunde, Robert Langdon  nu reuşi să-şi ia ochii de la fotografie.
    "P.S. găseşte-l pe Robert Langdon."
    Simţea cum podeaua se clatină sub picioarele lui.
    "Sauniere a lăsat un post-scriptum cu numele meu?!"
    Oricât şi-ar fi stors creierii, nu putea pricepe de ce.
    - Acum înţelegi, îl întrebă Sophie, făcându-i semn cu ochiul să se grăbească, de ce te-a adus Fache aici în noaptea asta şi de ce eşti principalul lui suspect?
    Singurul lucru pe care-l înţelegea profesorul în clipa asta era motivul pentru care rânjise căpitanul atât de încântat atunci când Langdon îi sugerase că Sauniere şi-ar fi acuzat asasinul direct, scriindu-i numele.
    "Găseşte-l pe Robert Langdon."
    - De ce a scris Sauniere una ca asta? întrebă el, mai mult furios decât nedumerit. Pentru ce aş fi vrut eu să-l ucid pe custodele Muzeului Luvru?
    - Fache nu a descoperit încă motivul, dar a înregistrat toată discuţia voastră din această seară, în speranţa că va descoperi ceva.
    Langdon vru să îi răspundă, dar nu reuşi să scoată niciun sunet.
    - Are asupra lui un microfon miniatural, îi explică tânăra, conectat la un transmiţător din buzunar, care trimite semnalul către postul de comandă.
    - E imposibil! Am un alibi! După seminar, m-am întors direct la hotel. Puteţi întreba la recepţie.
    - Au întrebat deja. Li s-a spus că ai cerut cheia de la recepţie la ora zece şi jumătate. Din păcate, crima s-a petrecut aproape de unsprezece. Puteai foarte uşor să ieşi din cameră pe furiş.
    - E o nebunie! Fache nu are nicio dovadă!
    Ochii lui Sophie se măriră brusc.
    "Nicio dovadă?!"
    -  Domnule Langdon, numele dumitate e scris pe podea, lângă cadavru, iar Sauniere şi-a notat în agendă că urma să aveţi o întrevedere aproximativ în jurul orei la care a fost comisă crima. Fache are suficiente dovezi pentru a te aresta şi interoga.
    Dintr-o dată, Langdon îşi spuse că are nevoie de un avocat:
    - N-am făcut-o eu.
    Sophie oftă:
    - Aici nu suntem la un show de la televiziune american, domnule profesor. În Franţa, legea acordă protecţie poliţiei, nu criminalilor. Din nefericire, în acest caz trebuie să ţinem seama şi de presă. Jacques Sauniere era o personalitate bine cunoscută şi îndrăgită în Paris, iar asasinarea lui va fi mâine ştirea zilei. Fache va fi nevoit să dea imediat o declaraţie şi va face o impresie mult mai bună dacă va putea spune că a reţinut deja un suspect. Indiferent dacă eşti sau nu vinovat, vei fi ţinut în arestul DCPJ până ce-şi vor da seama cine l-a omorât, de fapt.
    Niciun animal în cuşcă nu s-ar fi simţit atât de încolţit cum era el acum.
    - De ce-mi spui mie toate astea?
    - Fiindcă, domnule Langdon, cred că eşti nevinovat!
    Sophie privi pentru o clipă în lături, apoi îl fixă din nou cu ochii ei verzi:
    - Şi fiindcă, în parte, e vina mea că acum ai probleme.
    - Poftim? Din vina dumitale a încercat Sauniere să-mi însceneze chestia asta?
    - El n-a încercat să-ţi însceneze nimic. A fost doar o greşeală. Mesajul acela de pe podea îmi era adresat mie.
    Profesorul avu nevoie de câteva momente bune pentru a înţelege noua informaţie:
    - Cum adică?
    - Mesajul nu era pentru poliţişti. Sauniere l-a scris pentru mine. Cred că a fost silit să facă totul într-un timp atât de scurt, încât nu şi-a dat seama ce va crede poliţia. Codul acela numeric e lipsit de sens. L-a scris doar ca să se asigure că anchetatorii vor apela la Departamentul de Criptografie, astfel încât eu să pot afla cât mai repede ce i s-a întâmplat.
    Langdon simţea cum i se înmoaie picioarele. Încă nu se hotărâse dacă domnişoara Sophie Neveu era sau nu sărită de pe fix, dar cel puţin acum înţelegea de ce voia să-l ajute. "P.S. găseşte-l pe Robert Langdon." Femeia era de părere că Sauniere îi lăsase un mesaj criptic în care îi cerea să-l găsească pe el.
    - Dar de ce crezi că mesajul îţi era adresat?
    - Omul Vitruvian, replica ea. Desenul acela a fost dintotdeauna preferatul meu dintre operele lui da Vinci. În seara asta l-a folosit ca să-mi atragă atenţia.
    - Stai puţin! Vrei să spui, cu alte cuvinte, că Sauniere îţi ştia preferinţele în materie de artă?
    Ea încuviinţă.
    - Îmi pare rău. Probabil că totul ţi se pare aiurea. Dar eu şi Jacques Sauniere...
    Cuvintele îi pieriseră pe buze. O tristeţe adâncă părea că a cuprins-o, ca o suferinţă din trecut care acum răzbătuse la suprafaţă.
    După toate aparenţele, Sophie şi custodele avuseseră o relaţie specială. Langdon îi studie chipul preţ de câteva clipe; ştia că, în Franţa, bărbaţii vârstnici au adesea amante tinere. Chiar şi aşa, pe Sophie Neveu nu şi-o putea imagina ca pe o "femeie întreţinută".
    - Ne-am certat acum zece ani, îi explică ea în şoaptă, şi de atunci aproape că nu ne-am mai vorbit. În seara asta, când la departament a sosit vestea că a fost asasinat şi am văzut imaginile cu trupul lui şi cu textul de pe podea, am înţeles că a vrut să-mi transmită mie un mesaj.
    - Din cauza Omului Vitruvian?
    - Da. Şi a literelor P.S.
    - Post-scriptum?
    Ea clătină din cap.
    - P.S. sunt iniţialele mele.
    - Dar numele dumitale e Sophie Neveu!
    Şi îşi întoarse privirea în altă parte.
    - P. S. vine de la numele de alint pe care mi-l dăduse atunci când locuiam împreună. Roşind uşor, adăuga: înseamnă Princesse Sophie.
    Langdon rămase mut.
    - Pare prostesc, ştiu. Dar asta s-a întâmplat cu ani în urmă. Pe atunci, eram un copil.
    - L-ai cunoscut pe Sauniere în adolescență?!
    - Chiar foarte bine, răspunse ea și ochii i se umeziră. Jaques Sauniere a fost bunicul meu.

                                                            21.

                              - Unde naiba e Langdon? întrebă Fache suflând ultimul fum de ţigară şi revenind în centrul de comandă.
    - Tot la toaletă, domnule!
    Căpitanul mormăi:
    - Văd că nu se grăbeşte deloc!
    Locotenentul Collet îi simţea privirea aţintită peste umărul său asupra punctului roşu de pe monitor şi aproape că auzea cum i se învârt rotiţele în cap. Probabil că-şi stăpânea cu greu impulsul de a se duce imediat după Langdon.
    În mod ideal, suspectului i se lăsa toată libertatea şi tot răgazul de care avea nevoie, pentru a-i conferi un fals sentiment de securitate. Americanul trebuia să se întoarcă aici din propria voinţă. Totuşi, trecuseră aproape zece minute.
    "Prea mult."
    - Se poate să-şi fi dat deja seama? întrebă Fache.
    Collet clătină din cap:
    - Înregistrăm încă mici deplasări ale dispozitivului în încăpere; evident, discul se află tot în buzunarul lui. Poate că se simte rău. Dacă ar fi găsit dispozitivul, l-ar fi aruncat până acum şi ar fi încercat să fugă.
    Fache se uită din nou la ceas:
    - Bine.
    Dar îngrijorarea persista. Toată seara căpitanul fusese agitat şi neobişnuit de preocupat. De obicei detaşat şi calm când lucra sub presiune, acum părea implicat emoţional, de parcă toată povestea asta ar fi fost pentru el o problemă personală.
    "Deloc surprinzător", îşi spuse Collet. "Căpitanul are nevoie disperată de arestarea asta."
    De curând, atât guvernul, cât şi presa criticaseră deschis metodele agresive pe care le folosea Bezu Fache, permanentele lui conflicte cu nenumăratele ambasade şi uriaşa depăşire a bugetului pentru achiziţionarea noilor tehnologii. În noaptea asta, arestarea răsunătoare a unui american ar fi închis multe guri rău-voitoare şi i-ar fi adus un nou mandat, până la apropiata pensionare.
    "Şi numai Dumnezeu ştie câtă nevoie are de pensie", cugetă Collet mai departe.
    Pasiunea lui pentru tehnologiile avansate îl costase mult atât în plan profesional, cât şi personal. Se spunea că Fache îşi investise economiile de-o viaţă în explozia tehnologică de acum câţiva ani şi că pierduse aproape chiar şi cămaşa de pe el. Iar Fache e un tip care poartă numai cămăşi din cele mai fine!
    Dar, deocamdată, mai era suficient timp. Întreruperea cauzată de Sophie Neveu, deşi inoportună, fusese doar o neplăcere minoră. Femeia plecase acum, iar Fache mai avea încă mulţi aşi în mânecă. Încă nu-i spusese americanului că victima scrisese pe podea numele lui. "P.S. găseşte-l pe Robert Langdon."
    Reacţia omului la aflarea acestei veşti era o privelişte ce nu trebuia ratată sub nicio formă.
    - Căpitane! îl strigă unul dintre agenţi. Cred că ar trebui să preluaţi dumneavoastră apelul acesta.
    Şi-i întinse receptorul, privindu-l cu un aer îngrijorat:
    - Cine e?
    - Directorul Departamentul de Criptografie.
    - Și?
    - E în legătură cu Sophie Neveu, domnule. Se pare că e ceva în neregulă.

                                                          22.

                             Venise vremea.
    Silas se simțea în deplinătatea forţelor cînd coborî din Audi. Briza nopţii de primăvară îi flutură sutana largă. "În aer suflă vânt de schimbare." Ştia că sarcina care îl aştepta necesita mai degrabă fineţe decât forţă, aşa că îşi lăsă arma în maşină - un Heckler and Koch USP 40 cu treisprezece gloanţe, pe care i-l dăduse Învăţătorul.
    "Un instrument al morţii nu are ce căuta în Casa Domnului."
    Piaţa din jurul bisericii era pustie la ora aceasta, singurele suflete de pe stradă fiind două prostituate minore, care-şi expuneau farmecele în folosul turiştilor nocturni. Trupurile lor fragede îi stârniră un freamăt familiar în vintre.
    Coapsa i se încordă instinctiv, iar brâul cilice îi pătrunse mai adânc în picior. Pofta carnală se evaporă instantaneu. Se împlineau zece ani de când Silas îşi refuzase orice mângâiere sexuală, fie ea şi autoadministrată. Aşa cerea Calea.
    Sacrificase multe pentru Opus Dei, dar primise şi mai multe în schimb.
    Jurământul de celibat şi renunţarea la toate bunurile sale pământeşti erau o nimica toată. Ţinând seama de sărăcia în care crescuse şi de ororile sexuale pe care le îndurase în închisoare, starea de acum era o binecuvântare.
    Acum revenea în Franţa pentru prima dată după ce fusese arestat şi închis în Andorra şi avea impresia că pământul natal îl pune la un fel de încercare, trezindu-i amintiri încărcate de violenţă. "Te-ai născut a doua oară", îşi repetă el. Datoria lui faţă de Dumnezeu îi impusese azi să comită păcatul uciderii, iar acesta era un sacrificiu pe care ştia că va trebui să-l ţină închis în sufletul său pentru vecie.
    "Măsura credinţei tale este măsura durerii pe care o poţi îndura", îi spusese Învăţătorul.
    Durerea nu-i era deloc necunoscută şi se simţea domic să se dovedească demn în faţa Învăţătorului - cel care îl asigurase că datoria de care trebuia să se achite în aceasta seară îi fusese ordonată de o putere foarte înaltă.
    - Hago la obra de Dios, şopti Silas, apropiindu-se de intrarea în biserică.
    Intrând în umbra porticului, trase adânc aer în piept. Abia acum îşi dădea seama ce anume îl aştepta înăuntru şi ce avea de făcut acolo.
   "Cheia de boltă. Ea ne va duce către ţelul final."
    Îşi ridică pumnul alburiu şi bătu de trei ori în uşă.
    Câteva clipe mai târziu, tăblia masivă din lemn începu să se mişte.

                                                      23.

                             Sophie se întrebă cât timp îi va trebui lui Fache să-și dea seama că ea nu a părăsit muzeul. Când îl văzu pe Langdon atât de copleșit, nu mai era sigură că procedase bine chemându-l aici.
    ”Dar ce altceva aș putea să fac?”
    În minte îi reveni trupul bunicului ei, gol și întins pe podea. Fusese o vreme când el era totul pentru ea; în seara asta constată însă cu surprindere că nu simţea pentru bătrânul mort decât o vagă tristeţe. Jacques Sauniere devenise un străin pentru ea; relaţia dintre ei pierise într-o clipă, într-o noapte de martie, pe când ea avea douăzeci şi doi de ani.
    Acum zece ani, Sophie se reîntorsese de la universitatea din Anglia cu câteva zile mai devreme şi, din greşeală, dăduse peste bunicul ei implicat în ceva ce, cu siguranţă, nu fusese destinat ochilor ei.
    O imagine pe care mintea ei nu putea sa o conceapă nici măcar azi, după atâta timp.
    "Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei..."
    Prea şocată şi jenată pentru a mai putea suporta încercările pline de durere ale bunicului ei de a-i explica, se mutase imediat, îşi luase banii pe care izbutise să-i economisească şi îşi închiriase un mic apartament împreună cu câţiva colegi. Îşi jurase atunci că nu va vorbi niciodată, cu nimeni, despre ceea ce văzuse. Bunicul făcuse încercări disperate de a o contacta, îi trimisese scrisori şi vederi, în care o implora să se întâlnească pentru a-i putea explica.
    "Să-i explice... Cum?!"
    O singura dată îi răspunsese - interzicându-i s-o mai caute sau să încerce s-o întâlnească în public; îi era teamă că explicaţiile ar putea fi mai îngrozitoare chiar decât incidentul în sine.
    Deşi părea de necrezut, Sauniere nu a renunţat nicio secundă, aşa că acum, într-un sertar al dulapului, Sophie avea un teanc de scrisori nedeschise, pe care bătrânul i le trimisese pe parcursul unui deceniu întreg. Ce-i drept, nu-i nesocotise niciodată cererea şi nu-i telefonase.
    "Până în după-amiaza asta."
    - Sophie?
    Vocea lui sunase straniu de îmbătrânită pe banda magnetică a robotului.
    - Ţi-am respectat dorinţele atâta amar de vreme... şi mă doare că te sun acum, dar trebuie să-ţi vorbesc. S-a întâmplat ceva cumplit.
    În bucătaria apartamentului ei din Paris, Sophie tremura uşor pentru că îi auzea vocea din nou, după atâţia ani. Un val de amintiri dragi din copilărie o copleşiseră.
    - Sophie, te rog, ascultă-mă.
    Îi vorbea în engleză, aşa cum făcuse totdeauna. "Exersează franceza la şcoală. Acasă exersăm engleza."
    - Nu poţi fi supărată la nesfârşit. Nu ai citit scrisorile pe care ţi le-am trimis în toţi anii ăştia? Încă nu ai înţeles? Trebuie să vorbim imediat. Te rog, împlineşte-i bunicului tău această unică rugăminte. Sună-mă la Luvru. Imediat. Cred că pe amândoi ne paşte un mare pericol.
    Sophie se uită uimită la robotul telefonic. "Un mare pericol?" Ce tot vorbea el acolo?
    - Prinţesă...
    Vocea bunicului se frânse copleşită de o emoţie pe care ea n-o putea identifica:
   - Ştiu că ţi-am ascuns unele lucruri şi ştiu că din cauza asta ţi-am pierdut dragostea. Dar am făcut-o pentru siguranţa ta. Acum însă trebuie să ştii adevărul. Te rog, trebuie să-ţi spun adevărul despre familia ta.
    Brusc, inima începuse să-i bată nebuneşte. "Familia mea?" Părinţii îi muriseră când avea doar patru ani. Maşina lor se prăbuşise de pe un pod în apele unui râu învolburat. Tot atunci pieriseră bunica şi fratele ei mai mic, astfel că într-o clipă, întreaga ei familie dispăruse de pe faţa pământului. O cutie plină cu articole de ziar îi confirma şi azi acest lucru.
    Cuvintele bătrânului îi stârniseră un neaşteptat dor, de mult uitat.
    "Familia mea!"
    Fragmente din visul care îi bântuise numeroase nopţi din copilărie îi reveniră acum în minte: "Familia mea trăieşte! Şi se întorc toţi acasă!"
    Dar, la fel ca în vis, imaginile se destrămară.
    - Sophie, insistă bunicul ei la telefon, am aşteptat ani de zile pentru a-ţi spune acest lucru. Am aşteptat momentul potrivit, dar acum nu mai avem timp. Sună-mă la Luvru! Imediat ce primeşti mesajul! Eu am să aştept aici toată noaptea. Sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să le afli!
    Şi mesajul se încheiase.
    Sophie rămăsese tăcută şi tremură minute întregi. Analizând din toate unghiurile spusele bunicului ei, o singură posibilitate părea logică, iar adevăratul motiv devenise, pentru ea, evident.
    Era un truc.
    Bunicul ei voia cu disperare s-o vadă şi era dispus sa încerce orice. Iar acest lucru nu putea decât să-i sporească ei dezgustul. Poate că era bolnav, pe moarte, şi hotărâse să se folosească de orice şiretlic pentru a o convinge să-l viziteze pentru ultima dată. Dacă aşa stăteau lucrurile, făcuse o alegere înţeleaptă.
    "Familia mea."
    Acum, în toaleta bărbaţilor din Muzeul Luvru, mai auzea încă vocea bunicului ei în mesajul primit cu câteva ore în urmă:
   - Sophie, cred că pe amândoi ne paşte un mare pericol. Sună-mă!
    Nu-l sunase şi nici nu avusese de gând s-o facă. Acum nu mai era însă la fel de sceptică. Bunicul ei zăcea mort, asasinat în muzeul pe care-l credea al lui. Şi scrisese pe podea un cod. Un cod pentru ea.
    De acest lucru era cât se poate de sigură.
    Deşi nu putea descifra mesajul, nu avea îndoieli că natura lui criptică era încă o dovadă că textul i se adresa ei. Pasiunea şi talentul ei pentru criptografie erau rezultatul convieţuirii cu Jacques Sauniere - el însuşi un fanatic al codurilor secrete, al cuvintelor încrucişate şi al enigmelor.
    "Câte duminici am petrecut amândoi rezolvând anagramele şi rebusurile din reviste?!"
    La vârsta de doisprezece ani, Sophie putea dezlega singură careul din Le Monde, iar bunicul o "avansase" la rebusuri în limba engleză, jocuri matematice şi coduri cifrate. Fetiţa nu se mai sătura de ele. În cele din urmă, îşi transformase pasiunea în profesie, devenind criptograf angajat al Poliţiei Judiciare.
    În noaptea asta, profesionistul din ea nu putea să nu remarce eficacitatea cu care bunicul ei folosise un cod simplu pentru a uni doi oameni total necunoscuţi - Sophie Neveu şi Robert Langdon.
    Întrebarea era însă de ce.
    Din nefericire, privirea rătăcită a lui Langdon demonstra clar că el habar n-avea pentru ce îi unise bunicul ei. Aşa că ea continuă să-l preseze:
    - Aveai planificată o întâlnire cu bunicul meu. Despre ce urma să discutaţi?
    Americanul o privea cu o nedumerire evidentă:
    - Secretara lui a stabilit întrevederea şi nu mi-a dat niciun amănunt, iar eu nu am întrebat. Am presupus că a auzit despre conferinţa mea care avea ca temă iconografia păgână în catedralele franceze, că este interesat de subiect şi că i-ar plăcea să ne întâlnim la un pahar pentru a sta de vorbă.
    Sophie nu credea o boabă din toată povestea. Firul era prea subţire. Bunicul ei ştia despre iconografia păgână mai multe decât oricine altcineva. În plus, era un om foarte retras, nicidecum predispus la taclale cu un profesor american oarecare - dacă nu avea un motiv bine întemeiat.
    Sophie trase adânc aer în piept şi continuă:
    - Bunicul m-a sunat astăzi după-amiază şi mi-a spus că şi eu, şi el suntem în mare pericol. Chestia asta îţi spune ceva?
    Ochii lui albaştri se întunecară:
    - Nu, însă ținând seama de cele întâmplate....
    Ea înclină din cap. Ţinînd seama de evenimentele din decursul acestei nopţi, ar fi trebuit să fie într-o ureche pentru a nu se teme. Brusc lipsită de puteri, se apropie de ferestruica din capătul încăperii şi privi afară prin reţeaua de fire electrice de alarmă încastrate în sticlă. Erau destul de sus - la cel puţin doisprezece metri înălţime.
    Oftă şi îşi îndreptă privirea spre marea de acoperişuri a Parisului. Spre stânga, dincolo de panglica Senei, se înălţa silueta iluminată a Turnului Eiffel. Drept în faţă era Arcul de Triumf. Iar spre dreapta, chiar în vârful colinei Montmartre, cupola delicată a Bisericii Sacre-Coeur lucea în lumina lunii.
    Aici, la extremitatea vestică a Aripii Denon, artera care străbătea Place du Carrousel de la nord la sud trecea chiar pe sub zidurile Luvrului, fiind despărţită de ele de un trotuar îngust. În stradă, obişnuitele camioane de marfă aşteptau somnolente la semafor, iar lui Sophie i se părea că licărul luminilor de poziţie clipea batjocoritor.
    - Nu ştiu ce să spun, răsună vocea lui Langdon în spatele ei. E clar că bunicul tău a încercat să ne spună ceva. Îmi pare rău că nu te pot ajuta mai mult.
    Sophie se întoarse spre el, mişcată de regretul sincer ce răzbătea din glasul lui. Chiar şi în situaţia dificilă în care se afla, tot ar fi vrut s-o ajute. "Fire de profesor", îşi spuse ea, amintindu-şi cele citite în dosarul alcătuit de DCPJ.
    "Universitar care nu are linişte atunci când nu înţelege ceva. Cel puţin avem asta în comun."
    Aşa cum îi cerea profesia, Sophie îşi câştiga existenţa căutând o semnificaţie în date aparent lipsite de sens. În noaptea asta intuia că Robert Langdon - conştient sau nu - deţinea nişte informaţii de care ea nu se putea lipsi.
    "Prinţesă Sophie, găseşte-l pe Robert Langdon."
    Mesajul bunicului ei n-ar fi putut fi mai clar decât atât. Dar avea nevoie de mai mult timp alături de el - timp pentru a se gândi, timp pentru a descifra împreună acest mister. Din păcate însă, timpul era foarte scurt.
    Ridicându-şi privirea spre Langdon, apelă la unica abordare la care se putea gândi acum:
    - Bezu Fache te va aresta din clipă-n clipă. Pot să te scot de aici, din muzeu! Dar trebuie să acţionăm imediat!
    Langdon făcu ochii mari:
   - Vrei să fug?!
    - E cel mai deştept lucru pe care poţi să-l faci. Dacă-i oferi căpitanului şansa să te aresteze acum, vei petrece săptămâni bune într-o închisoare franceză, în vreme ce DCPJ şi Ambasada Americană se vor "război" sub a cui jurisdicţie să fii judecat. Dar, dacă reuşim să ieşim de aici şi ajungem la ambasadă, Guvernul American îţi va apăra drepturile până când vom reuşi să demonstram că nu ai niciun amestec în crima asta.
    Profesorul nu părea deloc convins:
   - Las-o baltă! Fache are oameni înarmaţi la fiecare ieşire. Chiar dacă am scăpa fără să fim împuşcaţi, fuga nu m-ar face decât să par într-adevăr vinovat. Trebuie să-i spui lui Fache că mesajul de pe podea îţi este adresat ţie şi că numele meu scris acolo nu constituie o acuzaţie.
    - I-o voi spune, replică Sophie vorbind foarte repede, dar numai după ce vei fi la adăpost, în cadrul ambasadei. Clădirea se află la nici doi kilometri de aici şi maşina mea e parcată chiar la intrarea în muzeu. A-l înfrunta pe Fache aici este mult prea riscant! Nu înţelegi? Omul şi-a pus în cap să demonstreze în noaptea asta că eşti vinovat. Singurul motiv pentru care nu te-a arestat încă este că a vrut să te ţină sub observaţie, în speranţa că vei face ceva care să-i confirme bănuielile.
    - Exact. Adică, să fug!
    Telefonul mobil din buzunarul ei începu să sune.
    ”Fache, probabil” își spuse ea și-l închise.
    - Domnule Langdon trebuie să mai întreb un singur lucru.
    "Şi viitorul tău depinde de răspunsul pe care mi-l vei da", adăugă Sophie în sinea ei, apoi continuă cu glas tare:
    - Textul de pe podea nu dovedeşte, în mod evident, că eşti vinovat; totuşi, Fache a spus echipei noastre că este sigur de vinovăţia dumitale. Crezi că mai există şi un alt motiv care să-i confere o asemenea certitudine?
    Langdon rămase pe gânduri timp de câteva secunde:
    - Nu-mi trece prin minte niciunul.
    Sophie răsuflă uşurată.
    "Ceea ce înseamnă că Fache minte." De ce - habar nu avea, dar nici nu mai conta acum. Important era faptul că Bezu Fache ţinea morţiş să-l bage după gratii pe Langdon în noaptea asta, cu orice preţ.
    Sophie, pe de altă parte, avea nevoie de american pentru planurile ei, iar din această dilemă nu exista decât o singură ieşire.
    "Trebuie să-l duc pe Langdon la Ambasada Americană."
    Răsucindu-se spre ferestruică, privi prin ţesătura de fire încastrate în sticlă. Dacă ar sări de aici, de la doisprezece metri înălţime, americanul s-ar alege cu câteva oase rupte. Cel puţin.
    Totuşi, decizia era luată.
    Robert Langdon avea să evadeze din muzeu, fie că voia, fie că nu.

                                                              24.

                                   - Cum adică nu răspunde?! întrebă Fache, nevenindu-i să creadă. Ai sunat pe mobil, da? Știu că-l are la ea.
    După câteva minute locotenentul Collet tot încerca să dea de Sophie.
    - Poate că i s-a descărcat acumulatorul. Sau poate că şi-a închis mobilul.
    Fache se întunecase la faţă după ce vorbise la telefon cu directorul Departamentului de Criptografie. După ce pusese receptorul în furcă, venise în faţa lui Collet şi-i ceruse să-i facă legătura cu agentul Neveu.
    Cum acesta nu reuşise, căpitanul se plimba acum de colo, colo ca un leu în cuşcă.
    - De ce au sunat cei de la Criptografie? îndrăzni să-l întrebe Collet.
    - Să ne spună că n-au găsit nicio referire la diavoli draconici şi la sfinţi schilozi.
    - Atâta tot?
    - Nu; au adăugat că numerele constituie un şir Fibonacci şi că, după părerea lor, nu au nicio semnificaţie.
    Locotenentul îl privi derutat:
    - Dar o trimiseseră deja pe Neveu să ne spună toate astea!
    Fache clătină din cap:
    - Nu, n-au trimis-o ei pe Neveu.
     - Poftim?!
    - După spusele directorului, la ordinele mele le-a cerut tuturor membrilor echipei sale să studieze imaginile trimise de noi. Când a sosit la birou, agentul Neveu a luat codul şi una dintre fotografiile lui Sauniere, după care a plecat fără un cuvânt. Directorul a mai adăugat că purtarea ei nu i s-a părut ieşită din comun; fiindcă era firesc să se simtă afectată.
    - Afectată?! Dar n-a mai văzut până acum fotografii ale vreunui cadavru?
    Fache tăcu o clipă.
    - Eu n-am știut acest lucru, şi se pare că nici directorul ei n-a ştiut, până ce un coleg nu i-a spus că, aparent, Sophie Neveu este nepoata lui Jacques Sauniere.
    Collet rămase fără cuvinte.
    - Directorul mai zicea că femeia nu i-a pomenit niciodată despre Sauniere şi el bănuieşte că a păstrat secretul pentru că, probabil, nu voia să fie tratată preferenţial datorită bunicului ei celebru.
    "Aşadar, nu-i de mirare că a fost afectată când a văzut fotografiile. Ce coincidenţă nefericită!" îşi spuse Collet, "ca o tânără să fie solicitată să descifreze un cod scris de o rudă care tocmai a fost asasinată. Cu toate acestea, comportarea ei e lipsită de sens!"
    - Dar femeia a recunoscut numerele acelea ca fiind un şir Fibonacci, fiindcă a venit aici şi ne-a spus-o. Nu înţeleg de ce a plecat de la birou fără să spună cuiva că a descifrat codul.
    De fapt, Collet nu îşi putea imaginea decât un singur scenariu care putea să explice acest comportament straniu: Sauniere scrisese pe podea un cod numeric în speranţa că Fache va apela la criptografi pentru a-l descifra şi, deci, o va implica şi pe nepoata lui. Cât despre gestul mesajului, intenţionase victima să comunice în acest fel cu agentul Neveu? Şi dacă da, ce anume spunea mesajul? Şi care era rolul lui Langdon aici?
    Înainte ca locotenentul să mai poată cugeta la scenariul său, în liniştea muzeului răsună deodată o alarmă. Sunetul părea că vine din interiorul Marii Galerii.
    - Alarmă! striga unul dintre agenţi, studiind la repezeală imaginile primite pe monitor. Grande Galerie! Toilettes Messieurs!

.......................................................................