Porcul cel fermecat, Petre Ispirescu

    A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești; 

    De când se scria musca pe părete,
    Mai mincinos cine nu crede.

    A fost odata un împărat și avea trei fete. Și fiind a merge la bătălie, îsi chemă fetele și le zise:

   - Iacă, dragele mele, sunt silit sa merg la război. Vrăjmasul s-a sculat cu oaste mare asupra noastră. Cu mare durere mă despart de voi. În lipsa mea băgați de seamă să fiți cu minte, să vă purtați bine și să îngrijiți de trebile casei. Aveți voie să vă preîmblati prin grădină, să intrați prin toate cămările casei: numai în cămara din fund, din colțul din dreapta, să nu intrați, că nu va fi bine de voi.

    - Fii pe pace, tată, răspunseră ele. Niciodată n-am ieșit din cuvântul dumitale. Du-te fără grijă, si Dumnezeu să-ți dea o izbândă strălucită.

    Toate fiind gata de pornire, împăratul le dete cheile de la toate cămările, mai aducându-le aminte încă o dată povețele ce le deduse, și-și luă ziua bună de la ele.

    Fetele împăratului, cu lăcrămile în ochi, îi sărutară mâna, îi poftiră biruință; iar cea mai mare din ele primi cheile din mâna împăratului.

    Nu se știa ce să se facă, de mâhnire și de urât, fetele, când se văzură singure. Apoi, ca sa le treacă de urât, hotărâră ca o parte din zi să lucreze, o parte sa citească și o parte să se plimbe prin grădină. Așa făcură și le mergea bine.

    Vicleanul pizmuia pacea fetelor și-și vârî coada.

    - Surioarele mele, zise fata cea mare, câtu-i ziulica de mare toarcem, coasem, citim. Sunt câteva zile de când ne aflăm singure, n-a mai rămas niciun colț de grădină pe unde să nu ne fi plimbat. Am intrat prin toate cămările palatului tatălui nostru, și am văzut cât sunt de frumos și bogat împodobite; de ce să nu intrăm și în cămara aceea, în care ne-a oprit tatăl nostru de a intra?

    - Vai de mine, leliță, zise cea mai mică, mă mir cum ți-a dat în gând una ca aceasta, ca să ne îndemni dumneata să călcăm porunca tatălui nostru. Când tata a zis să nu intrăm acolo, trebuie să fi știut el ce a zis și pentru ce a zis să facem asa.

    - Că doară nu s-o face gaură în cer d-om intra, zise cea mijlocie. Că doară n-or fi niscaiva zmei să ne mănânce, ori alte lighioane. Ș-apoi de unde o să știe tata dacă noi am intrat au ba?

    Tot vorbind si îndemnându-se, ajunseră tocmai pe dinaintea acelei cămări; cea mai mare din surori, care era păstrătoarea cheilor, băgă cheia în broasca ușei și, întorcând-o nițel, scârț! ușa se deschise.

    Fetele intrară.

    Când colo, ce să vază? Camera n-avea nicio podoabă; dară în mijloc era o masă mare cu un covor scump pe dânsa, și deasupra o carte mare deschisă.

    Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. Și cea mare înaintă și iată ce ceti:

    „Pe fata cea mare a acestui împărat are s-o ia un fiu de împărat de la răsărit.”

    Merse și cea mijlocie și, întorcând foaia, ceti și ea:

    „Pe fata cea mijlocie a acestui împărat are s-o ia un fiu de împărat de la apus”.

    Râseră fetele și se veseliră, hihotind și glumind între ele. Fata cea mică însă nu voia să se ducă.

    Cele mai mari nu o lăsară în pace, și, cu voie, fără voie, o aduse și pe dânsa lângă masă, si cam cu îndoială întoarse și ea foaia și ceti:

    „Pe fata cea mică a acestui împărat are s-o ia de soție un porc”.

    Trăsnetul din cer de ar fi căzut, nu i-ar fi făcut mai mult rău ca ceea ce i-a făcut citirea acestor vorbe. P-aci, p-aci era să moară de mâhnire. Și dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzând.

    După ce se dezmetici din leșinul ce-i venise de inimă rea, începură s-o mângâie surorile:

    - Ce! îi ziseră, mai crezi și tu la toate alea! Unde ai mai pomenit tu ca o fată de împărat să se mărite după un porc?

   - Ce copilă ești! îi zise cealaltă, dară tata n-are destulă oștire să te scape, chiar când s-ar întâmpla să vie să te ceară un dobitoc așa de scârbos?

    Fata cea mică a împăratului ar fi voit să se înduplece a crede cele ce îi spuneau surorile; dară n-o lăsa inima. Gândul ei era mereu la cartea care spuse că norocul celorlalte surori era să fie așa de frumos și numai ei îi spusese că o să i se întâmple ceea ce nu se mai auzise până atunci pe lume. Și apoi o rodea la ficați călcarea poruncii tatălui lor.

    Ea începu a lâncezi. Și numai în câteva zile așa se schimbase, încât nu o mai cunoșteai; din rumenă și veselă ce era, ajunsese de se ofilise și nu-i mai intra nimeni în voie. Se ferea de a se mai juca cu surorile prin grădină, d-a culege flori ca să le puie la cap și d-a canta cu toatele când erau la furcă, ori la cusătură.

    Între acestea, tatăl fetelor, împăratul, făcuse o izbândă cum nu se aștepta, biruind și gonind pe vrăjmaș. Și fiindcă gândul îi era la fiicele sale, făcu ce făcu și se întoarse mai curând acasă. Lumea după lume ieșise întru întâmpinarea lui, cu buciume, cu tobe și cu surle, înveselindu-se că împăratul se întorcea biruitor.

    Cum ajunse, până a nu merge acasă, împăratul dete laudă Domnului ca-i ajutase asupra protivnicilor carii se sculase asupra lui, de-i înfrânse. Apoi, mergând acasă, fiicele îi ieșiră înainte. Bucuria lui crescu când văzu că fetele îi erau sănătoase. Fata cea mică se feri cât putu a nu se arăta tristă.

    Cu toate astea, nu după mult timp, împăratul băgă de seamă că fie-sa cea mică din ce în ce slăbea si se posomora. Îndată îi trecu un fier ars prin inimă, gândindu-se că poate i-au călcat porunca. Și de unde să nu fie așa?!

    Ca să se încredințeze, își chemă fetele, le întrebă, poruncindu-le să-i spuie drept.

    Ele mărturisiră. Se feriră însă d-a spune care din ele fusese îndemnătoarea.

    Cum auzi împăratul una ca aceasta se tânguia în sine cu amar, si cât p-aci era să-l biruie mâhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mângâia fata care vedea că se pierde. Ce s-a făcut, s-a făcut; văzu el că o mie de vorbe un ban nu face.

    Începuse a se cam uita întâmplarea aceasta, când, într-o zi, se înfățișe la împărat fiul unui împărat de la răsărit și-i ceru de soție pe fata cea mai mare. Împăratul i-o dete cu mulțumire. Făcură nunta și peste trei zile o petrecu cu cinste mare pana la otar. Peste puțin, așa făcu și cu fata cea mijlocie, pe care o ceruse un fiu de împărat de la apus.

    Cu cât vedea că se împlinesc întocmai cele scrise în cartea ce citise, cu atâta fata împăratului se întrista și mai mult. Ea nu mai voia sa mănânce, nu se mai gătea, nu mai ieșea la plimbare; voia să se lase să moara mai bine, decât să ajungă de batjocura lumii. Dară împăratul nu-i da răgaz să puie în lucrare o faptă așa de nelegiuită, ci o mângâia cu fel de fel de povețe.

    Mai trecu ce mai trecu și iată, mare, că într-o zi împăratul se pomenește cu un porc mare că intră în palatul lui și-i zice:

   - Sănătate ție, împărate; să fii rumen și voios ca răsăritul soarelui într-o zi senină!

   - Bine ai venit sănătos, prietene. Dar ce vânt te aduce pe la noi?

   - Am venit în pețit, răspunse porcul.

    Se miră împăratul când auzi de la porc așa vorbe frumoase și îndată își dete cu părerea ca aci nu putea sa fie lucru curat. Ar fi voit s-o cârnească împăratul spre a nu-i da fata de soție; dară după ce auzi că curtea și ulițile geme de porci, care venise cu pețitorul, n-avu încotro și-i făgădui. Porcul nu se lăsă numai pe făgăduială, ci intră în vorbă și se hotărî ca nunta să se facă peste o săptămână. Numai după ce primi cuvânt bun de la împărat, porcul plecă.

    Până una alta, împăratul își povățui fata să se supuie ursitei, dacă așa a voit Dumnezeu. Apoi îi zise:

   - Fata mea, cuvintele și purtarea cea înteleaptă a acestui porc nu este de dobitoc; o dată cu capul nu crez eu ca el să se fi născut porc. Trebuie să fie vreo fermecătorie sau vreo altă drăcie aci. Însă tu să fii ascultătoare, să nu ieși din cuvântul lui; căci Dumnezeu nu te va lăsa să te chinuiești mult timp.

    - Dacă dumneata, tată, găsești cu cale așa, răspunse fata, te ascult și-mi pui nădejdea în Dumnezeu. Ce o vrea el cu mine! Așa mi-a fost trisțea; văz eu ca n-am încotro.

    Între acestea sosi și ziua nunții. Cununia se făcu cam pe sub ascuns. Apoi, puindu-se porcul cu soția sa într-o căruță împărătească, porni la dânsul acasă.

    Pe drum trebuia să treacă pe lângă un noroi mare; porcul porunci să stea căruța; se dete jos și se tăvăli în noroi, până se făcu una cu tina, apoi, suindu-se, zise miresei să-l sărute. Biata fată, ce să facă? Scoase batista, îl șterse nițel la bot și-l sărută, gândindu-se să asculte povețile tatălui său.

    Când ajunseră acasă la porc, care era într-o pădure mare, se și însera. șezură nițel de se odihniră de drum, cinară împreună și se culcară. Peste noapte, fata împăratului simți că lângă ea era un om, iară nu un porc. Se miră. Însă își aduse aminte de cuvintele tătâne-său și începu a mai însufleți, plină de nădejde în ajutorul lui Dumnezeu.

    Porcul seara se dezbrăca de pielea de porc, fără să simtă fata, și dimineața, până a nu se deștepta ea, el iară se îmbrăca cu dansa.

    Trecu o noapte, trecură două, trecură mai multe nopți și fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. Pasămite el era fermecat, vrăjit să fie așa.

    Mai târziu începu a prinde dragoste de dânsul, când simți rodurile căsătoriei; atât numai se mâhnea că nu știa ce o să dea lumii peste câteva luni. Când, într-o zi, văzu trecând pe acolo o baba cloanța vrăjitoare.

    Ea, care nu văzuse oameni de atâta mare de timp, era jinduită, și o chema să mai vorbească cu dânsa câte ceva. Vrăjitoarea îi spuse că știe să ghicească, să dea leacuri și câte nagode toate.

    - Așa să trăiești, bătrânico, ia spune-mi, d-a minune ce are bărbatu-meu de este ziua porc și noaptea, când doarme lângă mine, îl simt că este om?

    - Ceea ce-mi spui, puica mamii, eram să ți-o spui eu mai înainte, căci nu de surdă sunt ghicitoare. Să-ți dea mămulica leacuri cari să-i taie farmecele.

    - Dă-mi zău, mămușoară, și ți-oi plăti cât mi-i cere, că mi s-a urât cu el așa.

   - Ține icea, puișorul mamei, ața aceasta. Să nu știe el de dânsa, că n-are leac. Să te scoli când doarme el, binișor, și să i-o legi de piciorul stâng, cât se poate de strâns, și să vezi, draga babii, că dimineața rămâne om. Parale nu-mi trebuie. Eu voi fi destul de plătită când voi afla că o sa scapi de așa urgie. Mi se rupe, uite, baierile inimii de milă pentru dumneata, bobocelul mamei, și mă căiesc, mă căiesc, cum de să nu aflu mai dinainte, că să-ți viu întru ajutor.

    După ce plecă zgripțuroaica de vrăjitoare, fata de împărat ascunse cu îngrijire ața; iară peste noapte se sculă binișor, încât să n-o simtă nici măiastrele, și, cu inima ticăindă, legă ața de piciorul bărbatului său. Când să strângă nodul, pac! se rupse ața, căci era putredă.

    Deșteptându-se, bărbatul speriat îi zise:

    - Ce-ai făcut, nenorocito! Mai aveam trei zile, și scăpăm de spurcatele astea de vrăji; acum cine știe cât voi mai avea să port această scârboasă piele de dobitoc. Și numai atunci vei da mâna cu mine, când vei rupe trei perechi de opinci de fier și când vei toci un toiag de oțel, căutându-mă, că eu mă duc.

    Zise și se făcu nevăzut.

   Sărmana fată de împărat, când se văzu singură cuc, unde începu a plânge și a se boci, de ți se rupea inima. Blestema cu foc și pară pe afurisita de ghicitoare. Dară toate în zadar. Dacă văzu că n-o scoate la căpătâi cu tânguirea, se sculă și plecă încotro va duce-o mila Domnului și dorul bărbatului.

    Ajungând într-o cetate, porunci de-i făcu trei perechi de opinci de fier și un toiag de otel, se găti de drum și se porni în călătorie, spre a-și găsi bărbatul.

    Se duse, se duse, peste nouă mări, peste nouă țări, trecu prin niște păduri mari cu buștenii ca butia, se poticnea lovindu-se de copacii cei răsturnați și, de câte ori cădea, de atâtea ori se și scula; ramurile copacilor o izbeau peste față, crângul îi zgâriase mâinile, și ea tot înainta, mergea, și îndărăt nu se uita. Când, obosită de drum și de sarcină, abătută de mâhnire și cu nădejdea în inimă, ajunse la o căsuță.

    Pasămite acolo ședea șanța Luna.

    Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă.

    Muma șanței Lune avu milă de dânsa și de suferințele sale; o primi dară înăuntru și o îngriji. Apoi o întrebă:

    - Cum se poate ca un om de pe alte tărâmuri să răzbească până aci?

    Biata fata de împărat își povesti atunci toate întâmplările și sfârși zicând:

   - Mulțumesc mai întâi lui Dumnezeu că mi-a îndreptat pașii către acest loc, și al doilea dumitale, că nu m-ai lăsat să pier la ceasul nașterii. Acum te mai rog să-mi spui, nu care cumva sânta Luna, fiica dumitale, știe pe unde s-ar afla bărbatul meu?

    - Nu poate să știe, draga mea, îi răspunse muma sântei Lune, dar du-te încolo, spre răsărit, până vei ajunge la sântul Soare; poate el sa știe ceva.

    Îi dete să mănânce o găină friptă și îi zise să bage de seamă să nu piarză niciun oscior, că-i va fi de mare trebuință.

    După ce mai mulțumi încă o dată de buna găzduire și de povețele cele folositoare și după ce lepădă o pereche de opinci care se spărsese, încălță altele, puse oscioarele găinei într-o legătură, luă în brațe copilașul și toiagul în mână și o porni iarăși la drum.

    Merse, merse, prin niște câmpii numai de nisip; așa de greu era drumul, încât făcea doi pași înainte și unul înapoi; se luptă, se luptă și scăpă de astă câmpie, apoi trecu prin niște munți nalți, colțoroși și scorboroși; sărea din bolovan în bolovan și din colț în colț. Când ajungea pe câte un piept de munte șes, i se părea că apucă pe Dumnezeu de un picior; și după ce se odihnea câte nițel, iar o lua la drum, și tot înainte mergea. Glodurile, colții de munte, care erau tot de cremene, atât îi zgâriase picioarele, genunchii și coatele, încât erau numai sânge; căci trebuie să vă spun că munții erau nalți, încât întreceau norii, și pe unde nu erau prăpastii peste care trebuia să sară, nu putea merge altfel decât suindu-se pe brânci și ajutându-se cu toiagul.

    În cele de pe urmă, stătută de osteneală, ajunse la niște palaturi.

    Acolo ședea Soarele.

    Bătu la poartă și se rugă să o primească. Muma Soarelui o primi și se miră când văzu om de pe alte tărâmuri pe acolo și plânse de mila ei, când îi povesti întâmplările. Apoi, după ce-i făgădui că va întreba pe fiu-său despre bărbatul ei o ascunse în pivniță, ca să n-o simtă Soarele când o veni acasă, că seara se întoarce totdeauna supărat.

    A doua zi află fata de împărat că era s-o pață, fiindcă Soarele cam mirosise a om de pe alta lume. Dar muma-sa îl liniști cu vorbe bune, zicându-i că sunt păreri.

    Fiica de împărat prinse curagi când văzu cu câtă bunătate este primită și întrebă:

    - Bine, frate dragă, cum se poate ca Soarele să fie supărat, el care este atât de frumos și face atâta bine muritorilor?

    - Iaca pentru ce, răspunse muma Soarelui; el dimineața stă în poarta raiului, și atunci este vesel, vesel și râde la toată lumea. Peste zi este plin de scârbă, fiindcă vede toate necurățiile oamenilor și d-aia își lasă arșița așa de cu zăpușeală; iară seara este mâhnit și supărat, fiindcă stă în poarta iadului; acesta este drumul lui obicinuit, de unde apoi vine acasă.

    Îi mai spuse că l-a întrebat despre bărbatul ei și fiu-său îi răspunse că nu știe de seama lui nimic, fiindcă, de va ședea în vro pădure deasă și mare, vederea lui nu poate străbate prin toate colțurile și afundăturile, ci ca altă nădejde nu e, decât să meargă la Vânt.

    Îi dete și acolo o găină să mănânce și îi zise să păstreze oscioarele cu îngrijire.

    După ce lepădă a doua pereche de opinci, care se spărsese și acelea, luă legătura cu oscioarele, copilul în brațe și toiagul în mână și porni spre Vânt.

    În calea aceasta întâlni niste greutăți și mai mari, căci dete, una după alta, peste munți de cremene din care tăsneau flăcări de foc, peste păduri nemaiumblate și peste câmpii de gheață cu nămeti de zăpadă. P-aci, p-aci, era să se prăpădească, biata femeie; însă, cu stăruința ei și cu ajutorul lui Dumnezeu, birui și aceste greutăți mari, și ajunse la o văgăună care era într-un colț de munte, mare de putea să intre șapte cetăți într-însa.

    Acolo ședea Vântul.

    Gardul care o înconjura avea o portiță. Bătu și se rugă să o primească. Muma Vântului avu milă de dânsa și o primi să se odihnească. Ca și la Soare, fu ascunsă, ca să nu o simtă Vântul.

    A doua zi îi spuse că bărbatul său locuia într-o pădure mare și deasă, pe unde nu ajunsese toporul încă; că acolo și-a făcut un fel de casă, grămădind bușteni unul peste altul și împletindu-i cu nuiele, unde trăia singur-singurel, de teama oamenilor răi.

    După ce îi dete și aci o găină de mâncă și îi zise să păstreze oscioarele, muma Vântului o povățui să se ia după drumul robilor, care se vede noaptea pe cer, și să meargă, să meargă până va ajunge.

    Așa și făcu. După ce mulțumi cu lăcrămi de bucurie pentru buna găzduire și pentru vestea cea bună, porni la drum.

    Biata femeie nopțile le făcea zi. Nu i se mai alegea nici de mâncare, nici de odihnă, atâta dor și foc avea să-și găsească bărbatul pe care ursita i-l dedese.

    Merse, merse până ce i se sparse și opincile aceste. Le lepădă și începu a merge cu picioarele goale. Nu căută gloduri, nu băgă seamă la ghimpii ce-i intră în picioare, nici la loviturile ce suferea când se împiedica de vreo piatră.

    În cele de pe urmă ajunse la o poiană verde și frumoasă pe marginea unei păduri. Acum se mai înveseli și sufletul ei, când văzu floricelele și iarba cea moale. Stătu și se odihni nițel. Apoi, văzând păsărelele câte două-două pe rămurelele copăceilor, se încinse focul într-însa de dorul bărbatului său, începu a plânge cu amar și, cu copilul în brațe și cu legătura cu oscioarele pe umăr, porni iarăși.

    Intră în pădure. Nu se uită nici la iarba cea verde și frumoasă ce-i mângâia picioarele, nu voia să asculte nici la păsărelele ce ciripeau de te asurzea, nu căută nici la floricelele ce se ascundeau prin desișurile crângurilor, ci mergea dibuind prin pădure. Ea băgase de seamă că aceasta trebuie să fie padurea în care locuia bărbatul său, dupa semnele ce-i spusese muma Vântului.

    Trei zile și trei nopți orbăcăi prin pădure și nu putu afla nimic. Atât de mult era ruptă de osteneală, încât căzu și rămase acolo o zi ș-o noapte fără să se miște, fără să bea și să mănânce ceva.

    În cele mai de pe urmă, își puse toate puterile, se sculă, și așa, șovăind, cercă să umble sprijinindu-se în toiagul său, dară îi fu cu neputință, căci și acesta se tocise, încât nu mai era de nicio trebuință. 

    Însa de mila copilului, care nu mai găsea lapte la pieptul ei, de dorul bărbatului, pe care îl căuta cu credință la Dumnezeu, porni așa cum putu. 

    Nu mai făcu zece pași și zări către un desiș un fel de casă precum îi spusese muma Vântului. Porni într-acolo și abia, abia ajunse. Acea casă n-avea nici ferestre, nici ușă. Pasămite ușa era pe dasupra. 

    Îi dete ocol. Scară nu era.

    Ce să facă? Voia sa intre.

    Se gândi, se răzgândi; se cercă să se suie - în zadar. Sta, sta s-o doboare cu totul întristarea: cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal. Când, își aduse aminte de oscioarele de găină ce le purtase atâta cale și-și zise: nu se poate să mi se fi zis de florile mărului să păstrez aceste oscioare, ci că îmi va fi de mare ajutor la nevoie.

    Atunci scoase oscioarele din legatura ce o avea, se socoti nițel, mai cugetă și, luând două din aceste oscioare, le puse vârf în vârf și văzu că se lipi ca printr-o minune. Mai puse unul, apoi unul, și văzu că se lipiră și acelea.

    Făcu deci, din oscioare, doi drugi cât casa de înalți. Îi rezemă de casă la o depărtare de o palmă domnească unul de altul. După aceea puse iarăși căpătâi la căpătâi celelalte oscioare și făcu niște druguleți mici, fiecare puindu-i d-a curmezișul pe drugii cei mari, închipui treptele unei scări; cum punea aceste trepte, se lipeau și ele. Și astfel unul câte unul puse până sus. Cum punea o treaptă, se urca pe ea. Apoi alta, apoi alta, până unde îi ajunse. Când, tocmai sus în vârful scării, nu-i ajungea să mai facă o treaptă.

    Ce sa facă? Fără astă treaptă nu se putea. Pasămite ea pierduse un oscior. Să stea acolo, era peste poate. Să nu intre înăuntru îi era ciudă.
    Se apucă și-și tăie degetul cel mic, și cum îl puse acolo se lipi. Luă copilul în brațe se urcă din nou și intră în casă.

    Aci se miră ea de bună rânduiala ce găsi. Se apucă și ea și mai deretică oleacă. Apoi mai rasuflă nițel, puse copilul într-o albie ce găsi și o așeză pe pat.

    Când veni bărbatu-său, se sperie de ceea ce vazu. Parcă nu-i venea să crează ochilor săi, tot uitându-se la scara de oscioare și la degetul din vârful scarii. Frica lui era să nu fie iară niscaiva farmece, și cât p-aci era să-sș părăsească casa, dară Dumnezeu îi dete în gând să intre.

    Atunci, făcându-se un porumbel, ca să nu se lipească farmecele de el, zbură pe deasupra fără să se atingă de scară și intră înăuntru în zbor. Acolo văzu o femeie îngrijind de un copil.

    El îsi aduse aminte atunci că femeia sa era însarcinată când plecase de la ea, și unde îl cuprinse un dor de dânsa și o milă, gândindu-se la câte trebuia să fi pățit ea până să dea cu mâna de dânsul, încât se făcu numaidecât om.

    Cât p-aci era să n-o cunoască; atât de mult se schimbase din pricina suferințelor și a necazurilor.

    Fata de împărat cum îl văzu, se sculă în sus și îi tăcăia inima de frică, fiindcă ea nu-l cunoștea.

    După ce el i se făcu cunoscut, ea nu se căi, ba și uită tot ce suferise. El era un bărbat ca un brad de frumos.

    Se puse deci la vorbă. Ea îi povesti toate întâmplările, iară el plânse de mila ei. Apoi începu și el a spune:

    - Eu, zise el, sunt fiu de împărat. La un război ce avu tată-meu cu niște zmei, vecini ai lui, care erau foarte răi și-i tot călcau moșia, am omorât pe cel mai mic.

    Pasămite, ursita te făgăduise lui. Atunci mă-sa, care era o vrăjitoare de închega și apele cu farmecele ei, mă blestemă să port pielea acelui scârbos dobitoc, cu gând ca să nu ajung să mi te iau eu.

    Dumnezeu i-a stat împotrivă, și eu te-am luat. Baba care ți-a dat ața să mi-o legi de picior era ea. Și de unde mai aveam trei zile să scap de blestem, am fost silit să port încă trei ani stârvul porcului.

    Acum, fiindcă tu ai suferit pentru mine și eu pentru tine, să dăm laudă Domnului și să ne întoarcem la părinții noștri. Fără tine eram hotărât să trăiesc ca un pustnic, d-aia și mi-am ales acest loc pustiu și mi-am făcut casa asta așa, ca pui de om să nu mai poată răzbi la mine.

    Apoi se îmbrățișară de bucurie și se făgăduiră ca amândoi să uite necazurile trecute.

    A doua zi de dimineață se sculară și porniră amândoi mai întâi la împăratul, tatăl lui. Când se auzi de venirea lui și a soției sale, toată lumea plângea de bucurie că îi vedea. Iară tatăl și muma lui îi îmbrățișe strâns, și ținură veseliile trei zile și trei nopti.

    Apoi merse și la împăratul, tatăl femeii lui. El cât p-aci era să-și iasă din minți de bucurie, când îi văzu. Ascultă povestindu-i-se întâmplările lor. Apoi zise fie-sei:

    - Ți-am spus eu că nu credeam să se fi născut porc acel dobitoc ce te-a cerut de soție? Și bine ai făcut, fata mea, de m-ai ascultat.

    Și fiindcă era și bătrân, și moștenitori n-avea, se coborî din scaunul împărăției sale și îi puse pe dânșii. Iară ei domniră cum se domneste când împărații trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi.

    Și de n-or fi murit, trăiesc și astăzi, domnind în pace.

    A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopsorul pere și răchita micșunele; de când se băteau ursii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sarutau, înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povesti;

De când se scria musca pe părete,
Mai mincinos cine nu crede.

Iară eu încălecai p-o șea și v-o spusei dumneavoastră așa.