PROLOG
PETER RABBIT
1.
E ca și cum ai dansa stând jos. Strânge - bate ritmul - dă drumul - răsucește-te. Mâna stângă - piciorul drept - mâna stângă - mâna dreaptă.
Totul se desfășoară într-o sincronizare perfectă a ritmului și, de fiecare dată când apăs accelereratorul înfierbântat, gumat și îmbrăcat în cauciuc, nou-nouța, abia înșeuata motocicletă BMW K1200, cântărind 280 de kilograme și având 130 de cai putere, saltă înainte asemenea unui cal pursânge sub caravașa jocheului.
Și un alt instrument al mult prea evaluatei zone rezidențiale Long Island se mistuie în ceața drumului.
Este vineri noapte, weekendul în care se sărbătorește Memorial Day, și mai sunt numai cincisprezece minute până la începerea cele dintâi petreceri care deschide un alt anotimp glorios pentru locuitorii din Hampton.
Și nu este vorba despre o petrecere oarecare. Ci despre Marea Petrecere. Acea intimă reuniune de 200.000 de dolari dată în fiecare an de Barry Neubauer și de soția lui, Campion, în casa lor de 40 de milioane de dolari de pe plaja din Amagansett.
Și eu sunt în întârziere.
O aduc în a patra, smucesc iar de accelerator și de data asta am senzația că zbot. Gonesc spre petrecere pe Autostrada 27 ca un Hells Angel pe motocicleta lui.
Genunchii îmi sunt puternic strânși în jurul luciosului rezervor bleumarin de benzină, și țin capul atât de aplecat în bătaia vântului, încât aproape că îi ating.
E un lucru bun că această mică întindere de șaptesprezece kilometri care separă Montauk de Amagansett e dreaptă și netedă ca o panglică și iată că, în momentul în care trec de localurile pentru turișit La Cyril, La Scoica și Prânz, acul indicatorului de viteză arată 150.
De asemenea, faptul că obișnuiam să împart camera cu Billy Belnap e un lucru bun. Cu reputația celui mai războinic delicvent juvenil din East Hampton High, Billy a ajuns pe statul de plată al Departamentului de Poliție din East Hampton. Chiar dacă nu-l pot vedea, știu că este acolo, ascuns între tufișuri în mașina lui de serviciu albastru cu alb, fluierând după cei care depășesc viteza legală și frământând în mâini o pungă plină cu gogoși de la Dressen.
În fac semn cu farurile în timp ce spintec drumurile.
2.
N-ai zice că o motocicletă poate fi un loc unde să poți gândi în liniște. Și, de regulă, nici nu prea o fac, pentru că prefer să las despicarea firului în patru pe seama fratelui meu mai mare Jack și a Facultății de Drept pe care o face. Dar în ultima vreme am rumegat gânduri noi de fiecare dată când am urcat pe motocicletă. Poate că asta se datorează faptului că, odată urcat pe motocicletă, rămâi singur cu tine însuți.
Sau poate n-are nimic de-a face cu motocicleta și e doar un semn că încep să îmbătrânesc.
Îmi pare rău că trebuie să spun asta, dar ieri am împlinit 21 de ani.
Fără niciun motiv anume, fac slalom printre SUV-urile pântecoase zburând cu 150 de kilometri pe oră și mă întreb cum e să crești aici, cum e să fii de-al locului într-unul dintre cele mai bogate orașe din lume.
La un kilometru și jumătate depărtare de Buff, pot desluși luminile petrecerii de la reședința Neubauer strălucind în noaptea perfectă din East End.
Mi-ar plăcea să vă pot spune că întreaga proprietate este mai degrabă de prost gust, grosolană și țipătoare, însă adevărul este cu totul altul. Din când în când bogații dau naștere la astfel de confuzii.
E genul de bucată de pământ care, după cum spun agenții imobiliari, apare pe piață cam o dată la douăzeci de ani: cinci hectare de teren într-un peisaj minunat, plin de garduri vii și grădini ascunse care coboară în pantă lină către o plajă cu nisip alb, strălucitor.
La capătul aleii acoperite cu pietricele albe se află o reședință de o 1300 de metri pătrați, acoperită cu șindrilă, ale cărei camere au toate vedere la ocean, cu excepția, desigur, a pivniței unde se păstrează vinurile.
Petrecerea din seara asta este relativ restrânsă - mai puțin de 180 de persoane - însă toți oamenii importanți se află aici.
Motivul sărbătoririi îl constituie preluarea companiei de 1,4 miliarde de dolari a fabricantului suedez de jucării Bjorn Boontaag.
Se observă pășind printre drăgălașii lei și tigri de jucărie pe care Boontaag îi vinde cu sutele de mii, cele mai feroce animale din adevărata junglă a vieții: președinți de companii, speculanți la bursă, bancheri îmbuibați și cei din urmă dintre miliardarii internetului.
Însă nu fiți invidioși. Nici eu nu mă aflu pe lista invitaților.
Sunt aici ca să perchez mașini.
3.
Lucrez la Casa de pe Plajă de când aveam treisprezece ani, slujbe meschine în general, însă parcatul mașinilor este de departe cea mai ușoară treabă dintre toate. Doar puțin efort la început și la sfârșit. Liniște, altfel.
Sunt un pic în întârziere, de accea sar de pe motocicletă și trec imediat la treabă. În douăzeci de minute umplu un teren de la marginea șoselei cu patru șiruri elegante de limuzine a câte 80,000 de dolari fiecare, fabricate în Europa, care strălicesc în lumina argintie a lunii ca niște plante metalice. O recoltă bogată.
Unul dintre momentele frumoase ale meseriei de parcator intervine atunci când un Bentley de culoarea vinului de Bourbon și de mărimea unui iaht frânează în fața mea și din el descinde Latrell Sprewell, preferatul meu, care-mi îndeasă în mână o hârtie de douăzeci de dolari, spunându-mi:
- Ai grijă de ea, frățioare.
Odată ce am terminat de alergat, mă servesc cu o bere și o farfurie plină cu antreuri și mă așez pe iarba de lângă șosea. Asta da viață.
Îmi savurez în liniște sushi-ul și pufuleții de brânză când un ospătar în jachetă neagră pe care nu-l mai văzusem niciodată vine în grabă spre mine. Cu un zâmbet amical, dar poruncitor în același timp, îmi îndeasă o bucățică de hârtie roz în buzunarul de la cămașă.
Probabil că a fost scăldată în parfum. Un nor înțepător îmi învăluie nările când o despăturesc. Shalimar, dacă nu mă înșel. Conținutul în schimb, e cât se poate de clar.
Trei litere, trei cifre: I Z D 2 3 5.
Ies afară și străbat terenurile parcelate de metal strălucitor până când găsesc simbolurile înscrise pe o plăcuță de înmatriculare newyorkeză înșurubată în spatele unui Benz decapotat, de culoare verde-închis.
Mă strecor pe locul din față al pasagerului și încep să manevrez butoanele pentru a mă familiariza cu interiorul.
Caut în torpedou. Nimic.
Apoi cotrobăiesc prin compartimentul dintre scaune. În interiorul unui toc de ochelari marca Robert Marc se află un joint lung și subțire înfășurat într-o panglică roz. Îl aprind și suflu un colac de fum în jurul lunii pline.
Mă gândesc că nu e rău deloc, când o mână îmi alunecă pe umăr.
- Salut, Frank, spun fără să mă obosesc măcar să mă răsucesc în confortabilul meu scaun de piele.
- Bună, Rabbit, răspunde Frank, întinzând mâna prin fereastră după joint. Nu ți-ai tras-o încă?
Frank este Frank Volpi, detectiv-șef la Departamentul de Poliție din East Hampton și singurul polițist pe care-l poți vedea purtând un Rolex de platină. Pe de altă parte, Volpi a trecut prin două misiuni în Vietnam înainte de a pedepsi delicvenți în orașul său natal.
- Doar mă știi, Frank. N-am obiceiul să vorbesc despre asta.
- De când?
- Păi, deh, de aseară, când am fost cu nevastă-ta.
Acest surogat de conversație tipic masculină continuă până când jointul ne arde buricele degetelor. Apoi Frank pleacă, clătinându-se în noaptea parfumată, iar eu rămân în Benz.
Sună telefonul. Un glas de femeie. Șoptește:
- Peter, ți-a plăcut cadoul pe care l-ai primit?
- Exact ce mi-a prescris doctorul. Mulțam, îi răspund eu pe șoptite.
- Aș dori să-mi mulțumești mai degrabă personal, pe plajă.
- Cum te voi recunoaște?
- Ia gândește-te, Peter. Când ai să mă vezi, ai să mă recunoști.
Mai apăs câteva butoane, stau de vorbă cu vreo două operatoare foarte drăguțe și în sfârșit dau de bunul meu amic Lumpke. E la colegiu și își va lua diploma în sculptură. Mă gândesc că nu-i merge prea bine, deoarece vocea lui sună bolnăvicios.
E adevărat, la Paris e patru dimineața.
Părăsesc Benzul și o iau alene pe plajă.
În timp ce mă apropii de plajă, încep să-mi pun pentru prima oară întrebări în legătură cu cine ar putea să mă aștepte acolo. Nu mi-ar fi fost imposibil să aflu cui îi aparținea vocea care-mi șoptise la telefonul mașinii. Tot ce trebuia să fac era să văd cine era înregistrat la acel număr, dar asta ar fi stricat surpriza.
Vraja de la Casa de pe Plajă constă în faptul că niciodată nu se știu prea multe. Ar putea avea 15 sau 55 de ani. Ar putea veni singură sau însoțită de un prieten, ori de un soț.
„Bilețel de culoare roz. Shalimar. Ah. S-ar putea să știu cine mi-a trimis bilețelul.”
Mă așez pe plajă la vreo două sute de metri depărtare de locul unde se sparg valurile. Valurile sunt uriașe și grele și se sparg cu zgomot puternic de țărm.
Atât de puternic încât nu-i aud apropiindu-se din spate decât atunci când se năpustesc asupră-mi. Cel mai scund și mai butucănos dintre cei trei, cu craniul ras și purtând ochelari de soare Oakley negri, mă lovește în piept.
Lovitura îmi rupe vreo două coaste și mă lasă fără suflare. Cred că-l recunosc pe unul dintre ei, dar e întuneric și nu pot fi sigur. Cu fiecare lovitură profesionist țintită și aplicată îmi e mai frică.
Apoi ajung la neagra concluzie că acești inși nu au fost trimiși aici doar pentru a-mi da o lecție. Aici e vorba de ceva mult mai grav.
Încep să lovesc și să împart pumni în dreapta și în stânga și reușesc într-un târziu să mă eliberez.
Alerg și strig din străfundul plămânilor, sperând că cineva de pe plajă mă va auzi, însă apa, lovindu-se de stânci, îmi îneacă strigătele.
Unul dintre cei trei mă prinde din spate și mă doboară la pământ. Aud un os trosnind - al meu. Apoi toți trei se prăvălesc asupra mea, fiecare pumn aterizând pe vânătaia lăsată de altul.
Fără a se opri, unul dintre ei scrâșnește disprețuitor:
- Ia de-aici, nenorocitule!
Dintr-odată, cam la o sută de mtrei depărtare, îndărătul unor tufișuri, fulgeră o lucire. Apoi alta.
În acest moment, știu că am să mor.
Și, oricât de puțin contează lucrul ăsta, știu chiar și cine-mi este călăul.
PARTEA ÎNTÂI
STAGIARUL
Capitolul 1
Chiar și după standardele amețitoare ale prosperului oraș Manhattan din secolul douăzeci și unu, unde artizani de top pictează fresce pe pereții metroului, noile birouri de avocatură Nelson, Goodwin&Mickel erau la înălțime.
Dacă mărețele tribunale plasate de jur împrejurul Broadway-ului erau palate ale justiției, clădirea turn licăritoare de patruzeci și opt de etaje de pe Lexington Avenue numărul 454 era un monument închinat izbândei.
Numele meu este Jack Mullen și, ca stagiar la Nelson și Goodwin, bănuiesc că și eu eram un învingător. Totuși nu era tocmai ceea ce-mi dorisem când m-am înscris la Facultatea de Drept a Universității din Columbia, la înaintata vârstă de 26 de ani. Însă, când unui student în anul doi cu împrumuturi pentru studii în valoare de 50.000 de dolari îi este oferit un stagiu de vară la cea mai prestigioasă firmă din oraș, oferta nu poate fi refuzată.
Telefonul a început să sune chiar atunci când intram pe ușa micului meu birou.
Am ridicat receptorul.
Vocea înregistrată a unei operatoare se aude pe fir:
- Aveți un telefon din Huntsville Texas, din partea lui....
O voce de bărbat, de asemenea înregistrată:
- Mudman.
Din nou vocea operatoarei:
- Dacă doriți să acceptați apelul, vă rugăm să răspundeți afirmativ sau să tastați numărul....
- Da, bineînțeles că accept, am întrerupt eu. Mudman, cum o mai duci?
- Deloc rău, Jack, în afară poate de faptul că statul Texas de-abia așteaptă să mă pună la zid ca pe un câine.
- A fost o întrebare prostească.
Vocea surprinzător de ascuțită de la capătul celălalt al liniei telefonice aparținea motociclistului certat cu legea Billy „Mudman” Simon și provenea de la telefonul închisorii din Huntsville.
Mudman se afla acolo așteptând injecția letală care să-l anihileze, vinovat să și-ar fi asasinat în urmă cu nouăsprezece ani prietena sa adolescentă.
Mudman era departe de a fi un sfânt. Își recunoștea tot felul de ticăloșii la care se adăuga și câte o infracțiune în timpul zbuciumatei lui tinereți. Însă asasinarea Carminei Velasquez, după spusele lui, nu se număra printre ele.
- Carmina a fost o femeie strașnică, mi-a spus Mudman când am stat de vorbă pentru prima oară. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei în această lume mizerabilă. Dar nu am fost nicio clipă îndrăgostit de ea. Ce motive aș fi avut s-o omor?
Declarațiile lui, stenogramele procesului și înregistrările din arhivă ale tentativelor eșuate de a câștiga noi recursuri au fost lăsate pe biroul meu la trei zile după ce începusem să lucrez pentru firmă.
După două săptămâni în care am descifrat fiecare cuvânt scris aiurea, fiecare frază deformată, ca și sute de note de subsol transcrise cu sârguință în mici majuscule care arătau de parcă ar fi ieșit din mâna nesigură a unui elev de clasa întâi, eram convins că spunea adevărul.
Și-mi plăcea de el. Era deștept și amuzant și nu-și plângea de milă, în ciuda sutelor de motive pentru care era îndreptățit s-o facă.
De nouăzeci la sută dintre condamnații la moarte se alegea praful încă din ziua în care vedeau lumina zilei, iar Mudman, cu părinții nebuni și narcomani, nu era o excepție.
Totuși nu găsea nicio plăcere în a-și învinovăți părinții pentru ce i se întâmplase lui.
- Au făcut ce au putut, cum ar fi făcut oricine altcineva, a spus, singura dată când am vorbit despre ei. Asta nu mi-a fost de niciun folos, dar hai să-i lăsăm să se odihnească în pace.
Lui Rick Exley, șeful meu în cadrul acestui proiect, nu-i păsa câtuși de puțin de Mudman sau de intuiția mea de începător. Ceea ce conta pentru el era faptul că nu exista vreun martor în cazul asasinării lui Velasquez, precum și faptul că Mudman fusese condamnat exclusiv pe baza probelor de sânge și păr găsite la locul crimei.
Lucrul ăsta s-a întâmplat înainte ca testul ADN să aibă relevanță legală. Asta însemna că aveam mari șanse să nu fie aprobată cererea ca probele se sânge și fire de păr prelevate de la Mudman să fie analizate pentru a se confirma faptul că ele corespund cu ADN-ul dovezilor ținute într-un seif undeva în Lubbock.
- N-aș vrea să-ți dau speranțe false, dar dacă statul ne lasă să facem testul, am putea obține o amânare a execuției.
- Nu-ți bate capul, Jack. Unde mă aflu eu, o speranță cât de mică, chiar nebunească, este oricând bine-venită. Las-o să intre.
Încercam să nu mă aprind nici eu prea tare. Știam că acest proiect pro bono, cu numele lui pompos „În căutarea Nevinovăției”, fusese inițial o cascadorie de imagine, iar Nelson, Goodwin&Mickel nu construiseră patruzeci și opt de etaje în centrul orașului pentru a se îngriji de soarta unui nevinovat amărât care fusese condamnat la moarte.
Cu toate astea, când vorba lui Mudman a fost retezată după epuizarea celor cincisprezece minute care-i fuseseră alocate, îmi tremurau mâinile.
Capitolul 2
Încă mă minunam de cât de bine rezista Mudman, când Pauline Grabowski, unul dintre detectivii de elită de la Nelson și Goodwin, și-a vârât capul pe ușa biroului meu.
Cu scopul de a-i pune la curent pe noii recruți cu multitudinea de relații ale firmei, Grabowski fusese repartizată în cazul Mudman și-și petrecuse ultimele două săptămâni încercând să dea de firul lucrurilor prin East Texas.
Grabowski, care era renumită pentru relațiile pe care și le făcuse pretutindeni și despre care se spunea că face cât un partener debutant, își purta elegant reputația. Păstra o aparență modestă, însă era extrem de hotărâtă.
Chiar dacă exercita acel tip de atracție pe care o are căpitanul unei echipe de fotbal, nu făcea nimic pentru a atrage atenția asupra ei. Nu se machia, nu purta bijuterii, cu excepția unor cercei, își prindea părul șaten-închis într-o coadă neglijentă la spate și părea că poartă același taior albastru în fiecare zi.
Dacă stau să mă gândesc, nu aveam nimic împotriva felului cum arăta.
Ceea ce-i oferea stil era felul în care simplitatea ei vestimentară constrasta cu tatuajul pe care-l avea. În locul unuia discret, o țestoasă delicată sau un fluturaș, Pauline purta conturul de neconfundat al clădirii Chrysler pe brațul drept.
Începea chiar de sub umărul ei drept și se întindea pe mai mulți centimetri până la cot. Era redat într-un auriu voluptuos care capta lumina reflectată de spiră și era atât de detaliat, încât icludea ca ornament un cap de balaur cu aripi privind încruntat către metropolă. Provit zvonurilor, acest tatuaj fusese realizat în șase ședințe, a câte opt ore.
Când am întrebat-o de ce era atât de atrasă de un zgârie-nori, ochii ei căprui au clipit perplex.
- Este vorba despre oameni care au ales să facă ceva frumos, a răspuns. În afară de asta, bunicul meu a lucrat la linia de asamblare Chrysler timp de 38 de ani. M-am gândit că poate și el a ajutat la construirea lui.
Pauline s-a așezat pe marginea biroului meu și a început să-mi relateze cum Stanley Higgins, procuror în cazul Mudman, trimisese pe scaunul electric șase oameni dintr-o mică așezare din Texas. S-a retras nu de mult din activitate, luând drumul unei bodegi de cărămidă roșie dintr-un cartier muncitoresc din Amarillo.
- După spusele unor oameni foarte drăguți care au avut amabilitatea să mă informeze cu privire la el, Higgins are o problemă foarte serioasă cu băutura. Aproape în fiecare noapte vorbește despre cariera lui de procuror și despre ceea ce el numește „dreptatea lui Higgins”. Probabil ar trebui să aflu mai multe înainte ca băutura să-i vină de hac.
- Asta faci tu toată ziua? Selectezi voir dire despre dușmanii lui Nelson, Goodwin&Mickel?
A zâmbit, și era greu să nu-i întorci zâmbetul.
- Poți folosi sintagma latină dacă dorești, dar eu numesc asta a scormoni în rahat. E destul pe-acolo, tinere Jack.
- Nu atât de tânăr pe cât ai crede. Te superi dacă te întreb cu ce te ocupi în timpul liber?
- Cu grădinăritul, a răspuns Pauline, fără expresie.
- Serios?
- În special, cactuși, Deci ai grijă, Jack. De altfel, am auzit că ai pe cineva. Doar sunt detectiv particular, în caz că ai uitat!
Capitolul 3
La ora 9.20, în acea seară de vineri, mi-am înșfăcat ruscacul și am coborât cu liftul, pe scara rulantă, apoi pe scări, până am dat de un peron de metrou aflat sub gara Grand Central. Metroul m-a purtat de colo, colo, din vest până în sud, până am ajuns la Pen Station, pe care am traversat-o până la linia care să mă ducă în Long Island. Am prins ultimul tren.
Fiecare vagon avea să fie înțesat de tineri orășeni îndreptându-se vioi spre deliciile primului weekend de vară din Hampton, dar am ajuns suficient de devreme pentru a revendica un scaun la fereastră.
Am strecurat in CD în walkman și m-am ghemuit în scaun pentru un drum de trei ore cu uruieli și scârțâieli până la capătul liniei, în Long Island.
Montauk.
Acasă.
Câteva minute înainte ca trenul să-și înceapă legănarea pe șine, un puști care arăta ca un boboc de colegiu care merge acasă în vacanța de vară, cu toate hainele murdare și grijile vârâte într-un sac imens, s-a prăbușit pe scaunul din fața mea.
Cinci minute mai târziu dormea deja, cu o copertă zdrențuită din Pecetea roșie a curajului atârnând gata să cadă din buzunarul vestei Old Navy.
Uitându-mă la puști, care era înalt și deșirat, cu un barbișor pe care un băiat de 19 ani îl poartă cu o mândrie stângace, mi-am amintit de toate călătoriile pe care le făcusem acasă în acest tren.
M-a făcut să realizez cât de bine s-au aranjat lucrurile. Tocmai terminasem anul doi la Universitatea din Columbia și colaborasem la reviste de drept cu un semestru în urmă. Intrasem în marea familie a asociaților Nelson și Goodwin, unde câștigam într-o săptămână mai mult decât într-o vară întreagă de cărat sau vopsit carene.
Și apoi mai era și Dana, care probabil mă aștepta la gară. Se împlinea un an de când ieșeam împreună, însă nu înceta să mă uimească. Asta se datora în parte și numelui ei de familie, Neubauer. Poate ați auzit de numele ăsta.
Părinții ei dețineau una dintre cele mai mari companii private din lume și una dintre cele mai frumoase reședințe de vară de pe coasta de est.
Am început să mă văd cu ea vara trecută, pe când munceam la Jepson. Se oprise acolo să vadă cum stau treburil cu vasul de coazieră al tatălui ei. Nu știu ce-a fost cu mine, dar i-am propus să ne întâlnim. Cred că i-a plăcut scenariul fetei bogate care se întâlnește cu tânărul sărac care muncește și, probabil, și mie.
În general o plăceam pe Dana: era deșteaptă, amuzantă, echilibrată și hotărâtă. Era o persoană cu care puteai discuta, și aveam încredere în ea. Și, pe deasupra, nu era o snoabă sau genul de progenitură bogată răsfățată, ceea ce era un fel de miracol, având în vedere mediul din care provenea.
Eastward!
Bătrânul tren și-a continuat hârâiala, oprind în toate orășelele împrăștiate, cu fast-foodurile lor non-stop și nume indiene ca Patchogue sau Ronkonkoma, unde amicul meu student la colegiu se dădu jos.
Orașe adevărate. Nu sătuce pentru turiștii de weekend, în care cei din vagoane abia așteptau să-și înceapă zbenguiala.
Jumătate din pasageri au coborât în Westhampton. Restul s-au dat jos câteva stații mai încolo, la East Hampton.
Când trenul s-a oprit cu un șuierat în Montauk, fix la ora anunțată de mine, patru minute după miezul nopții, eram singurul pasager din vagon.
Și ceva dincolo de fereastra compartimentului nu părea deloc în regulă.
Capitolul 4
Primul meu gând a fost că erau prea mulți oameni care așteptau sosirea trenului pentru acea oră.
M-am dat jos, așteptând să văd Range Roverul Danei pe peronul întunecat și gol și pe ea stând picior peste picior, singurică-singurea, pe capota încă fierbinte.
Însă Dana stătea chiar la capătul peronului bine iluminat și nu părea fericită că mă vede. Ochii îi erau umflați și arăta de parcă ar fi plâns zile întregi.
Mai ciudat era că tata și bunicul meu o însoțeau. Tatăl meu, care nu o duce prea bine de ceva vreme, avea o privire cenușie. Bunicul meu arăta îndurerat și furios, un irlandez iritat de optzeci și șase de ani, cu aerul că vrea să împartă câțiva pumni.
În spatele lor se aflau un polițist din East Hampton pe numel Billy Belnap și un tânăr ziarist de la East Hampton Star care mâzgălea nervos ceva într-un carnețel. În urma lor, lumina roșie intermitentă a mașinii de serviciu a lui Billy Belanp scălda scena cu licărirea sângerie a catastrofei.
Singurul care lipsea era fratele meu, Peter. Cum era oare posibil?
Peterși-a petrecut toată viața trecând nepăsător dintr-un dezastru în altul, alegându-se doar cu câteva zgârieturi.
Când Peter avea cinci ani, un vecin l-a găsit zăcând fără cunoștință peste bicicleta lui, la marginea drumului. Vecinul cu pricina l-a purtat pe brațe până acasă la noi, unde l-a lăsat pe canapea. Eram pe punctul de a chema ambulanța când Peter s-a ridicat, ca trezit dintr-un somn de după-amiază. Asta se întâmpla în anul în care tot cădea din copaci.
Dar de data asta figurile celor de pe peron îmi spunea că fratele meu, Peter, cu aerul lui nepăsător și îndrăzneț, dispăruse. S-o fi răsturnat cu motocicleta de pe dealurile Shadmoor, o fi adormit în timp ce fuma o țigară ori o fi urmărit vreo minge prin trafic și a sfârșit prin a fi strivit ca un câine.
Mi s-au tăiat picioarele când Dana s-a aruncat la pieptul meu și și-a apropiat fața plânsă de a mea.
- Jack, îmi pare atât de rău. E Peter. O, Jack, îmi pare nespus de rău.
După ce mi-a dat drumul, mi-am îmbrățișat tatăl, care nu reacționa în niciun fel. Era prea adâncit în propria durere și suferință. Amândoi bâlbâiam cuvinte care nu puteau exprima ceea ce simțeam cu adevărat.
„Mulțumesc lui Dumnezeu că-l am pe Mack”, mi-am spus când bunicul m-a îmbrățișat.
Când eram mic, bunicul era un om vânjos, cu mușchi bine conturați. Pe la patruzeci și ceva de ani, a stabilit recordul familiei Mullen în materie de greutate, cântărind 108 kilograme. Avea nevoie doar de o mică provocare să înceapă să dea jos din ele.
În ultimii douăzeci de ani a pierdut mai mult de o treime din acea greutate, însă mâinile îi erau în continuare enorme și avea oase mari și solide, iar atunci când m-a îmbrățișat a făcut-o cu atâta forță, că aproape m-a lăsat fără suflu.
M-a strâns și mi-a șoptit la ureche:
- Jack, ei spun că Peter s-a dus să înoate și s-a înecat. E cea mai mare tâmpenie pe care mi-a fost dat s-o aud.
Capitolul 5
Familia Mullen a luat loc pe bancheta din spate a mașinii de poliție, iar Dana s-a așezat în dreapta lui Belnap.
Mă uitam la ea prin pexiglasul compact și părea la mii de kilometri depărtare. S-a întors spre mine și a șoptit:
- Oh, Jack! apoi s-a oprit, neștiind cum să-și continue gândul.
Cu lumină intermitentă, dar fără sirenă, am ieșit de pe peronul pustiu și am gonit spre vest prin ventrul liniștit al orașului.
- Aseară a fost marea petrecere de sfârșit de săptămână pentru Memorial Day, a spus bunicul, rupând teribila tăcere, iar Peter parca mașini, ca de obicei. Pe la nouă a mâncat ceva. Dar când petrecerea s-a terminat și a venit timpul să aducă mașinile, Peter era de negăsit. Absența lui nu a trecut neobservată, dar cum lumea îl văzuse înainte, nimeni nu s-a îngrijorat. Acum două ore, doamna doctor Elisabeth Possidente își plimba rottwailerul. Câinele a început să se poarte ciudat. A fugit după el și aproape s-a împiedicat de cadavrul lui Peter, mărutat de valuri la capătul proprietății familiei Neubauer. E încă aici, Jack. Nu i-am lăsat să ia cadavrul înainte de venirea ta.
Am ascultat vocea bunicului meu, joasă și gravă. Pentru mine este cea mai alinătoare și cea mai clară voce din întreaga lume, dar abia puteam desluși ce-mi spunea.
Mă simțeam la fel de străin și de locurile pe care le vedeam prin geamul mașinii în timp ce rulam. Culorile erau altele, atât de țipătoare încât păreau fierbinți. Tot orașul părea radioactiv.
În mașină am stat între tatăl meu, John Samuel Sanders Mullen și bunicul, Macklin Reid Mullen, simțind sfâșierea tristă a unuia și durerea furioasă a celuilalt. Nu ne-am mișcat, n-am scos un cuvânt. Instantanee cu Peter îmi fulgerau prin cap, ca și cum craniul meu ar fi ascuns sub un proiector.
Mașina lui Belnap a cotit în sfârșit pe Bluff Road și a accelerat prin porțile deschise ale proprietății familiei Neubauten, îndepărtându-se de casă și începând să coboare pe un drum neasfaltat. S-a oprit la vreo nouă sute de metri de locul unde valurile alb înspumate și furioase măcinau malurile.
Ăsta era locul în care a murit fratele meu.
Capitolul 6
Peronul gării de tren fusese prea înțesat de oameni. Plaja oferea contrariul. Am pășit împleticindu-mă pe o întindere minunată de nisip luminat de lună. Nu era nici picior de polițist fotografiind locul crimei, ori detectiv cernând nisipul în căutare de indicii. Singurele care păreau a se grăbi erau valurile care se spărgeau de țărm.
Simțeam o presiune în piept. Vedeam ca prin ceață, de parcă aș fi privit această scenă printr-un tunel lung și subțire.
- Duceți-mă la Peter, am spus.
Bunicul m-a condus prin nisip pâna la ambulanță. Hank Lauricella, un prieten apropiat care făcea muncă de voluntariat la Serviciul de Urgență două nopți pe săptămână, a deschis portiera din spate și am intrat înăuntru.
Acolo zăcea Peter....
M-am uitat îndelung la cadavrul lungit pe patul ambulanței. Chiar mort, era neîndoios că orice fată căreia Peter i-a zâmbit vreodată de la vârsta de paisprezece ani i-a întors zâmbetul. Arăta ca una dintre sculpturile din perioada Renașterii. Părul și ochii îi erau negri ca tăciunele. Purta în jurulgâtului lănțișorul mamei cu Sfântul Nicolae, iar în lobul urechii stângi avea un ineluș de aur pe care-l purta încă de la unsprezece ani.
Eram atât de hotărât să-l regăsesc pe Peter privindu-i încordat chipul, încât mi-a luat ceva timp până am văzut cât de lovit era. Când Hank și-a dat seama, m-a călăuzit în tăcere prin dezastre.
Răni adânci pe piept, pe brațe, pe picioare, coaste rupte; decolorarea frunții și a cefei. Hank mi-a arătat degetele rupte și răsucite și cum încheieturile ambelor mâini erau zgâriate până în carne.
Când Hank a terminat, mi s-a făcut rău și am amețit atât de tare, încât a trebuit să mă sprijin de marginea tărgii ca să nu mă prăbușesc.
Capitolul 7
Când într-un final am pus din nou piciorul pe plajă, m-am simțit de parcă aș fi petrecut toată noaptea în acea ambulanță. Drumul cu trenul îmi părea o amintire din altă viață.
Dana stătea singură pe nisip, aruncând priviri rătăcite asupra propriei proprietăți. M-am aplecat spre ea și m-a înlănțuit cu brațele.
- Aș vrea tare mult să stau cu tine în seara asta, a spus. Te rog, Jack.
Eram bucuros că îmi ceruse asta. Am luat-o de mână și i-am urmat pe tata și bunicul înapoi la mașină.
Când să mă urc în mașină, Frank Volpi, bătrânul detectiv-șef de la East Hampton, a venit spre noi din direcția casei.
- Sam, Macklin. Jack. Îmi pare rău.
- Atunci de ce nu încerci să afli cine l-a omorât? a întrebat Mack, ațintindu-l cu o privire rece și dură.
- Pentru moment, nu există nimic care să indice altceva decât un accident oribil, Mack.
- I-ai văzut cadavrul, Frank? am zis încet.
- O furtună blestemată tocmai a trecut pe aici, Jack.
- Crezi că Peter s-a hotărât să se ducă să înoate în timpul serviciului? l-am întrebat. Cu valurile astea? Să fim serioși, domnule comisar.
- Peter era absolut nebun s-o facă. Deci, da, cred că e posibil să fi făcut asta.
Cu tonul ipocrit al unui asistent social, adăugă:
- În același timp, nu cred că putem exclude posibilitatea unei sinucideri.
- Peter nu și-ar fi pus capăt zilelor, a spus Mack, alungând pentru totdeauna acestă ipoteză. Ești un ticălos dacă poți sugera un asemenea lucru.
- Radarul lui Belnap l-a înregistrat zburând prin trafic cu 150 de kilometri la oră chiar înainte de începerea petrecerii. Numai o persoană cu intenții suicidare ar putea acționa astfel, după părerea mea.
- Ce chestie interesantă, Frank, spuse Mack, numai că sună la fel ca toate bazaconiile pe care ai început să ni le îndrugi.
Mack părea hotărât să-l pocnească.
- Ai început să faci investigații? am întrebat, încercând să intervin. Să vezi dacă nu cumva au fost martori? Trebuie să existe o listă a invitaților. Ce naiba, Frank, e vorba de Peter care a murit acolo!
- Îi cunoști pe cei de pe listă, Jack. Nu poți pune o întrebare nici măcar unui grădinar de-al lor fără să prezinți un ordin al Curții.
- Atunci fă rost de unul, îi ceru Mack. Barry și Campion n-au nimic de spus?
- Sunt din cale-afară de mâhniți, bineînțeles, și vă transmit condoleanțe. Însă au plecat din oraș cu afaceri azi-dimineață. Nu văd ce-aș putea rezolva dacă i-aș întoarce din drum.
- Nimic, bănuiesc. Apropo, Frank, încă ești comisar, sau ai fost avansat la rangul de mesager?
Figura și gâtul lui Volpi au devenit dintr-odată roșii.
- Ce vrei să spui cu asta, Mack?
- Ce parte a întrebării nu înțelegi? i-a replicat bunicul.
Capitolul 8
La un an după stabilirea părinților mei în Montauk, tatăl meu a construit mica locuință cu trei dormitoare situată la jumătatea drumului dintre oraș și farul de pe coastă. Ne-am mutat în noua locuință când eu aveam doi ani, iar Peter s-a născut acolo, cinci ani mai târziu. Cu toate că și-a petrecut cel puțin jumătate din nopțile din ultimii ani acasă la o prietenă sau alta, oficial nu s-a mutat niciodată.
Asta ar fi putut fi o problemă, dacă mama, Katherine, ar mai fi trăit, dar casa devenise de mult imp un adăpost al bărbaților.
Tatăl meu și cu Mack s-au îndreptat împleticindu-se direct spre paturile lor de cum am deschis ușa. Eu și Dana am apucat sticla de whisky și două pahare groase. Am urcat scările abrupte care duceau la camera lui Peter.
- Sunt chiar în spatele tău, a șoptit Dana.
M-am răsucit și am luat-o de mână, ținând-o strâns.
- Nici nu știi cât de bine-mi face că ești aici.
Am fost iarăși uimit de cât de aerisită era camera lui Peter. Era mobilată cu un birou din lemn în culori palide, lipit de perete, și două paturi identice.
Lăsând la o parte micul detaliu al unei fotografii alb-negru de mărimea unui timbru care-l prezenta pe marele saxofonist Charlie Parker și pe care Peter o lipise deasupra patului, am fi putut spune că ne aflăm într-o cameră de motel.
Poate că Peter își aranjase camera așa pentru că nu voia să pară că locuiește încă acolo. Asta m-a făcut să mă simt și mai rău, era ca și cum s-ar fi gândit că nu avea un cămin adevărat niciunde.
Dana a pus unul dintre vechile CD-uri ale lui Peter cu Sony Rollins. Am lipit cele două paturi unul de celălalt și ne-am întins pe ele. Ne-am luat în brațe.
- Nu pot crede nimic din toate astea, am spus zăpăcit.
- Știu, a șoptit Dana, ținându-mă strâns.
Whisky-ul mi-a dezmorțit creierul suficient de mult încât să realizez că nimic nu avea sens. Zero. În niciun caz fratele meu nu s-ar fi dus să înoate într-o noapte ca aceea. Pentru Peter, a-și păstra corpul la o temperatură normală era unul dintre puținele lucruri pe care le respecta cu religiozitate.
Era și mai puțin probabil să se fi sinucis. Nu știu cum de și-a permis acel lux, dar tocmai își cumpărase o motocicletă de 19.000 de dolari. A așteptat șase luni pentru a obține nuanța de albastru pe care și-o dorea, și avea la bord mai puțin de 5.000 de kilometri. Nu-ți speli motocicleta de două ori pe zi când cochetezi cu ideea sinuciderii.
Unde mai pui că era programat și pentru o ședință foto săptămâna viitoare pentru jeanșii Helmut Lang. M-a sunat la serviciu și mi-a spus că unul dintre asistenții fotografului Herb Ritts îl văzuse la Talkhouse și-i trimisese un contract. Peter încerca din greu să nu dea mare importanță acestui lucru, dar nu reușea să păcălească pe nimeni, cu atât mai puțin pe mine.
Dana îmi umplu din nou paharul și mă sărută pe frunte. Am luat o înghițitură zdravănă de whisky. Mă gândeam cum, pe când eram copii, eu și Peter obișnuiam să ne luăm la trântă în această cameră, jucând un joc numit Regele patului. Abia acum realizez că trânta era doar un pretext pentru a ne îmbrățișa.
Apoi i-am povestit Danei despre o după-amiază de toamnă, cu vreo doisprezece ani în urmă. Cred că vorbeam aiurea, dar m-a lăsat să continui.
- Sâmbăta, jucam un fel de fotbal pe terenul din spatele școlii. În ziua aia l-am adus acolo pe Peter pentru prima oară. Chiar dacă era cu vreo cinci ani mai mic decât ceilalți, am garantat pentru el. Bill Conway, unul dintre adolescenții care conduceau jocul, a fost de acord până la urmă și l-a lăsat să joace. Una peste alta, Peter era ultimul venit în cercul nostru și conducătorul nostru de joc nu i-a pasat mingea nici măcar o dată. Peter însă era într-atât de recunoscător că fusese primit în jocul celor mari încât nu s-a plâns de nimic. Soarele era la apus, iar scorul era strâns. Mingea era la noi. În învălmășeală i-am spus lui Livolsi să i-o arunce lui Peter. Cealaltă echipă nu-l mai blocase deloc în ultima oră. Nu se știe de ce, Livolsi chiar mi-a dat ascultare. În ultimul atac, i-a trimis pe cei de la primire într-o parte și pe Peter în cealaltă. Apoi s-a lăsat pe spate și a aruncat mingea pe jumătate din lungimea terenului. Peter era un omuleț care stătea singur în amurg pe linia de fund. Din păcare, Livolsi nu era nicidecum un as. Mingea pe care a aruncat-o s-a dus mult prea departe. Peter a urmărit mingea și, în ultimul moment, a sărit zburând paralel cu solul ca unul din tipii ăia din clipurile filmate cu încetinitorul ale Ligii Naționale de Fotbal American. Îți jur, niciunul dintre cei care au fost de față nu va uita episodul ăsta vreodată. Livolsi povestește întâmplarea asta de câte ori ne întâlnim. Dana, avea nouă ani. Cântărea cam douăzeci și nouă de kilograme. Tipul putea face orice i-ar fi trecut prin minte. Putea fi orice și-ar fi dorit să fie, Dana. Nu-i lipsea nimic.
- Știu asta, Jack, șopti ea.
- Și asta nu a fost totul. Cel mai frumos moment a fost drumul spre casă. Peter era foarte fericit și eu îmi dădeam seama de asta. Niciunul dintre noi nu a scos un cuvânt. Nici nu trebuia. Fratele lui mai mare spusese că Peter putea s-o facă, iar Peter o făcuse. Nu-mi pasă ce spune lumea, mai bine de atât nu se poate. Pe drum spre casă am simțit acea liniște pe care o ai numai după ce ai reușit ceva foarte dificil. Bicicletele noastre pluteau. Abia dacă mai trebuia să pedalăm.
Am reușit cu greu să rostesc ultimele cuvinte. Am început să plâng și odată pornit nu m-am putut opri din plâns vreme de douăzeci de minute. Apoi mi s-a făcut dintr-odată foarte frig. Îmi clănțăneau dinții.
Nu-mi venea să cred că nu aveam să-l mai văd pe Peter niciodată.
Capitolul 9
Stând în umbra parfumată a unui abrust înalt, un bărbat masiv cu o cicatrice urâtă, pe nume Rory Hoffman, privea cum o dubă conducea convoiul de vehicule în afara plajei. În timp ce luminile roșii din spatele mașinii șerpuiau printre copaci, plescăi din limbă clătinând ușor din cap.
„Încurcătura dracului. Un dezastru în toată regula”, își spuse.
Titulatura oficială a postul pe care-l ocupa era de șef al securității, însă se ocupa de treburile astea mai delicate de atât timp și o făcea cu atâta eficiență, încât căpătase pe drept cuvânt porecla de „Reparatorul”.
Hoffman credea că denumirea era pompoasă și neadecvată. Se considera mai dregabă un soi de fată de casă sau un angajat din serviciul de întreținere.
„Iar acum sunt obligat să curăț mizeria asta nenorocită.”
Știa că nu avea să fie ușor. Niciodată nu era. Printre măruntele concluzii pe care le formulase în munca pe care o făcea se afla și aceea că violența lăsa întoteaunda o urmă. Și, chiar dacă reușești să scoți acea pată cu îndemânare și seriozitate, efortul tău lasă propria urmă trădătoare. Ceea ce înseamnă că munca ta nu se încheie cu adevărat niciodată.
Reparatorul părăsi adăpostul copacilor și ieși pe șoseaua acoperită cu pietriș, pietricelele albe împingându-i talpa subțire a pantofilor. Pufni în râs gândindu-se la pantofi.
La ce bun să vinzi o pereche de pantofi atât de subțiri încât abia poți merge cu ei? Se mai numesc și pantofi pentru plimbare. Genial. Iar el îi purta.
Ajunse la locul unde mașinile intraseră pe șosea. Apoi se luă după urmele lăsate de roțile lor până la plajă.
Cu toate că luna lumina puternic, aprinse o lanternă și începu să se uite printre dunele de nisip după urme de pași. Plajele erau publice. Era imposibil să ții oamenii departe de ele. Cu toate că în multe locuri se puteau observa tăblițe cu înscrisul TRECEREA OPRITĂ, nu se putea spune cu certitudine că nimeni nu trecuse pe acolo.
Partea dinspre nord arăta bine. Poate că noaptea asta va fi excepția de la regulă.
„Locul chiar ar putea fi curat.”
Primii nouă metri erau curați. Apoi zări un muc de țigară, urmat de un altul. Asta nu era bine. Era de fapt foarte rău.
Avea senzația că este urmărit, și, când închise ochii, simți un miros vag de sulf plutind în aer, probabil de la un băț de chibrit aprins.
„O, Doamne.”
Niște urme de ghete îl conduseră la un pâlc de tufișuri. În spatele lor găsi aceleași urme și alte mucuri de țigară. Oricine ar fi fost acolo, se vedea treaba că adăstase în acel loc pentru o vreme.
Se lăsă pe vine și vârî trei mucuri într-o punguță de plastic, din acelea folosite de polițiști - sau, mă rog, ar trebui să le folosească.
Atunci lanterna lumină o cutie galben deschis zdrobită în nisip. Kodak.
„Dumnezeule mare, cineva a făcut poze aici!”
Capitolul 10
A doua zi mă dureau ochii. La fel cum mă dureau toate. Ceea ce nu mă durea fizic mă făcea oricum să mă simt jalnci. Și asta am simțit în răgazul de două secunde de dinainte de a-mi aminti ce i se întâmplase fratelui meu.
M-am frecat la ochi. Atunci am observat că Dana nu mai era acolo. Am găsit în schimb un bilețel lipit de veioză:
„Jack, n-am vrut să te trezesc. Îți mulțumesc că m-ai lăsat să stau cu tine. A însemnat mult pentru mine. Deja îmi e dor de tine. Te iubesc, Dana.”
Era deșteaptă și frumoasă, iar eu eram norocos s-o am lângă mine. Doar că mi-era cam greu să mă gândesc la mine ca la un om norocos în acea dimineață.
Am coborât fără grabă la parter și m-am așezat la masa din bucătărie alături de doi bărbați în vârstă îndurerați, îmbrăcați în halate de baie. Nu ofeream o imagine tocmai plăcută.
- Dana a plecat.
- Am băut cafeaua împreună, spuse Mack. Plângea întruna.
M-am uitat la tatăl meu; părea lipsit de orice reacție. Privindu-l în lumina dimineții, mi-am dat seama că nu avea să mai fie niciodată la fel ca înainte. Arăta de parcă îmbătrânise cu douăzeci de ani peste noapte.
Mack părea mai sigur pe el ca niciodată, parcă mai puternic, ca și cum turnura tragică a evenimentelor l-ar fi întărit.
- Am să-ți pregătesc niște ouă, a spus, sărind agil de pe scaun.
Asta nu înseamnă cu bunicul nu era devastat de moartea lui Peter. Dacă e s-o spunem p-aia dreaptă, Peter fusese favoritul lui. Dar pentru el, viața, bună sau rea, este un război sfânt, și-și pregătea armura pentru o nouă bătălie.
A tăiat cinci felii de șuncă pe care le-a aruncat într-o tigaie la fel de bătrână și de aspră ca și el. Curând camera s-a umplut de o muzică unsuroasă.
În acea dimineață am realizat că tata nu a depășit niciodată momentul morții mamei. Inima nu-i bătea pentru compania de construcții pe care o deținea,și nu avea niciun chef să profite de cea mai mare explozie a industriei construcției de case din istoria orașului Hampton.
Bunicul, pe de altă parte, câștiga teren pe măsură ce îmbătrânea. După ce s-a pensionat ca muncitor la siderurgie pe la începutul vârstei de șaizeci de ani, a petrecut o vară întreagă citind și pierzând timpul aiurea. Apoi a urmat niște cursuri și a devenit asistentul unui avocat. În ultimii douăzeci de ani ajunsese un fel de legendă a tribunalelor și a firmelor de avocatură în partea de est a Long Islandului. O gămadă de oameni erau convinși că el cunoștea legea mai bine decât majoritatea judecătorilor.
Dragostea lui pentru dreptate era unul dintre motivele pentru care studiam la Universitatea Columbia, și era extrem de mândru că ajunsese atât de departe.
De fiecare dată când beam împreună câteva halbe la Shagwong, simțeam aceeași jenă când el mă prezenta drept „cel mai educat Mullen din istoria Irlandei și a Americii”.
Putem vedea însă, după felul în care mă privea în acea dimineață, că totul era o joacă de copii comparativ cu ce se întâmplase.
- În niciun caz Peter nu s-a sinucs, am spus. Volpi e un dobitoc.
- Sau nu-i pasă nici cât negru sub unghie, spuse Mack.
Pentru tatăl meu, felul în care murise Peter nu conta prea mult. Ultimele lui clipe ar fi fost mai puțin înfiorătoare dacă ar fi fost vorba de sinucidere. Dar pentru Macklin ăsta era lucrul cel mai important.
- Puștiul era mai plin de viață decât Dumnezeu însuși. De ce să se fi sinucis?
Mack spărsese trei ouă peste șuncă și le lăsă să sfârâie cu gălbenușul la vedere. Când începură să se aurească pe margini, mânui cu dibăcie o spatulă și le întoarse fără a scăpa o picătură de ulei pe jos. Le lăsă să se prăjească încă treizeci de secunde înainte de a mi le răsturna în farfurie.
Vara era aproape, dar asta nu era o mâncare de sezon, rece și grea. Era exact hrana de care aveam nevoie. După trei cești de cafea neagră, mi-am împins scaunul de la masă și am anunțat că aveam de gând să mă duc să vorbesc cu Volpi.
- Vrei să merg cu tine?
- Nu, nu-i nevoie, Mack.
- OK, să nu faci vreo prostie. Să-ți păstrezi mintea limpede. Ai înțeles, Jack?
- Ia seama la ce spune glasul rănit al rațiunii, rosti tatăl meu.
Pentru o secundă, am crezut că o să zâmbească.
Capitolul 11
În timpul nopții, cineva adusese acasă motocicleta lui Peter. Stătea la marginea șoselei ca o șopârlă uriașă care se încălzește la soare. Era tipic pentru Peter să cheltuiască mai mult decât își permitea pentru această frumusețe pe roți.
Dar trebuia să recunosc, era o bijuterie, iar plăcuța de înregistrare mi-a smuls un zâmbet: 4NIC8. Da, ăsta era Peter.
M-am urcat în vechea furgonetă cu inscripția MULLEN CONSTRUCȚII pe portieră și am condus până la mica clădire din cărămidă care adăpostește sediul Departamentului de Poliție din East Hampton. Am parcat lângă Jeepul negr al lui Frank Volpi.
Tommy Harrison era de serviciu la birou. Mi-a strâns mâna spunându-mi cât de rău îi părea pentru Peter.
- Am ținut la fratele tău, Jack.
- De asta am venit să vorbesc cu Volpi.
Harrison s-a dus să-l caute pe Volpi și s-a întors câteva minute mai târziu având un aer foarte încurcat.
- Volpi e mult mai ocupat decât am crezut. Crede că va fi reținut de treburi toată după-amiaza.
- E în regulă, Tommy, am să aștept. E important.
Patruzeci de minute mai târziu ofițerul de serviciu mi-a spus același lucru. Am ieșit afară. Apoi am intrat în sediul Departamentului de Poliție încă o dat. De data asta prin ușa din spate.
Biroul lui Volpi era la jumătatea culoarului. Nu m-am obosit să bat la ușă.
Detectivul și-a ridicat privirea de la un ziar despăturit pe care îl ținea în poală. Urme de lapte și cafea îi acopereau vârfurile mustății. În East Hampton chiar și poliția soarbe cappuccino.
- Nu-i timp de odihnă pentru un om istovit de muncă, nu-i așa, Frank?
- Am înghițit destule de la orașul ăsta ca să te mai ascult și pe tine. Ieși dracului afară! Dispari de-aici.
- Dă-mi un singur motiv pentru care Peter s-ar fi dus să înoate în timpul serviciului, și apoi te las să te întorci la pagina șase și la amărâtul tău de cappuccino.
- Ți-am spus deja. Pentru că era un mic gunoi drogat.
- Și de ce să se fi sinucis? Lui Peter toate îi mergeau strună.
- Pentru că femeia pe care o plăcea și-o trăgea cu cel mai bun prieten al lui; pentru că în ziua aia nu-i stătea bine părul; pentru că se săturase să tot audă cât de perfect era fratele lui mai mare. Voiai un motiv. Iată trei. Acum șterge-o!
- Asta-i tot, Frank? Accident, sinucidere - cui îi pasă? Caz rezolvat.
- Pentru mine sună destul de bine.
- Când vei înceta să faci pe polițistul închiriat în serviciul celor bogați, Frank?
A sărit de pe scaun, și-a vârât capul în fața mea, m-a apucat de tricou și m-a lipit de perete.
- Ar trebui să te snopesc din bătaie chiar acum, nenorocitule!
Știam că nu glumea, dar având în vedere cum mă simțeam în ziua aceea, poate nu era cel mai bun moment să se pună cu mine. Până și el a realizat asta. Mi-a dat drumul și s-a așezat.
- Du-te acasă, Jack. Fratele tău a fost un băiat bun. Toată lumea îl plăcea pe Rabbit, chiar și eu. Dar adevărul este că s-a înecat.
- Rahat! Astea-s minciuni, și o știi prea bine. Frank, dacă nu vrei să investighezi acest caz, sunt sigur că presa e de altă părere. Luând în considerare toate starurile prezente la petrecere în acea noapte, Newsda sigur va fi interesată. Și Daily News. Poate chiar și New York Times.
Fața lui Volpi se înnegură.
- Nu cred că vrei să faci vâlvă.
- De ce nu? Ce-mi scapă?
- Ai încredere în mine? Ascultă-mă bine, Jack. Las-o baltă.
Capitolul 12
Simțeam că o luasem un pic razna, așa că am condus înapoi până la locul crimei. Apoi m-am dus să văd ce fac tatăl și bunicul meu. Nu făceau deloc bine, amândoi erau deja în pat la 21.30. Dana îmi lăsase câteva mesaje.
Când am ajuns la Memory Motel trecuse de ora zece. Până la acea oră aproape fiecare bărbat cu drept de membru al mult prea elitistului club de născuți-și-crescuți în acest oraș se îngrămădea deja la o măsuță rotundă în spatele barului.
Să facem prezentările.
În capătul mesei, sub o oglindă ciobită, ședea Fenton Gidley. Fenton stătea cu patru case mai jos de noi, și a fost cel mai bun prieten al meu încă de pe vremea în care mergeam de-a bușilea.
La un metru nouăzeci și o sută zece kilograme, Fenton era un pic mai înalt decât îl știam. Îi fuseseră oferite o grămadă de burse pentru a juca fotbal la colegiu. În schimb, el luase barca de pescuit a tatălui său, și naviga de unul singur din Montauk Point zile întregi pentru a vâna pești spadă uriași și ton, pe care-i vindea japonezilor.
În stânga lui era Marci Burt, care planta și tundea tufișuri pentru Calvin, Marta, Donna și alți câțiva multimilionari mai puțin la modă. Noi doi fuseserăm împreună cândva - aveam treisprezece ani. În dreapta lui Marci stătea Molly Ferrer, care preda la clasa a patra. Ca și Fentin, Marci și Molly mi-au fost colege de clasă la liceul din East Hampton.
Toată lumea de la masă avea în mod surprinzător coafură la modă, datorită bărbatului aproape chel care stătea vizavi - Sammy Giamalva, zis și Sammy Frizerul. Sammy, cu cinci ani mai mic decât noi, era cel mai bun prieten al lui Peter. Când era copil, Sammy petrecea atât de mult timp în casa noastră încât era privit drept un membru al familiei. Încă este.
Când am ajuns la Memory, toți s-au ridicat să mă îmbrățișeze, și până m-am desprins din brațele lor calde, ultimul membru al găștii noastre și cel mai sincer om pe care-l cunoscu, Hank Lauricella, și-a făcut intrarea.
Lauricella, bucătar cu normă întreagă și din când în când voluntar la Serviciul de Urgență, a fost cel care primise telefonul care anunța descoperirea cadavrului lui Peter pe plajă.
În jurul mesei micuțe, plină de crestături, stăteau cei mai de nădejde cinci prieteni de pe planetă. Erau la fel de furioși și de confuzi în privința morții lui Peter ca și mine.
- Accident pe naiba, a spus Molly. Ca și cum Peter, sau oricine altcineva, ar fi mers să înoate în miezul nopții când erau valurile alea.
- Ceea ce susține Volpi cu hotărâre este că Peter și-a făcut-o cu mâna lui, spuse Sammy, primul homosexual declarat pe care îl cunoșteam noi. Cu toții știm că nu este adevărat.
- Așa este. Mereu am crezut că el se distrează mai mult decât noi toți la un loc, spuse Fenton. Din câte știu, abia dacă reușea să doarmă.
- Atunci ce s-a întâmplat? întrebă Marci. Cine îi vrea răul lui Peter? Nimeni. Cel mult să-i tragă o pereche de palme peste ceafă din când în când.
- Ei bine, ceva s-a întâmplat. În afară de Jack, niciunul dintre voi nu a văzut cadavrul lui Peter, spuse Hank. Am stat lângă Peter într-un spațiu mai mic decât masa asta timp de patru ore. Arăta ca un om care a murit după ce a fost snopit în bătaie. Iar Frank Volpi nici măcar nu s-a uitat la el. N-a intrat deloc în ambulanță.
- Volpi nuci nu vrea să se apropie de el, spuse Fenton. Face pe el de frică celor pe care-i slugărește.
- Atunci poate că trebuie să începem să întrebăm lumea. Să vorbim cu toți cei care ar putea să știe unele lucruri, am spus. Pentru că este evident că nimănui altcuiva nu-i pasă.
- Sunt de acord cu asta, spuse Molly.
- Îi cunosc aproape pe toți cei care au lucrat la petrecea din acea noapte, spuse Fenton. Cineva trebuie să fi văzut ceva.
- Și eu, a spus Sammy. Și sunt foarte bun la dezgropat rahatul altuia pe aici.
Am ciocnit paharele de bere. Pentru Peter.
Capitolul 13
La masă s-a lăsat dintr-odată tăcerea. Brusc, atmosfera s-a schimbat ca atunci când angajații pun la cale o grebă, iar cineva din conducere își vâră capul pe ușă. M-am întors și am văzut-o pe Dana la bar.
De fapt, Memory nu prea poate fi numit bar. Nici a motel nu prea arată. E bine de știut că în anii existenței acelor chestii negre și rotunde cunoscute sub denumirea de discuri, o trupă rock-n-roll pe nume Rolling Stones a poposit cândva aici și a scris un câtec despre locul ăsta.
Ca să fiu sincer, Memory are de asemenea și o firmă spectaculoasă - numele scris la intrare cu litere negre, groase, gotice.
Indiferent de ocazie, Dana, chiar și îmbrăcată în jeanși vechi, albaștri și cu un tricou oarecare, producea aceeași senzație pe care ar fi făcut-o Mick Jagger apărând acolo.
M-am ridicat și m-am îndreptat spre bar.
- Mi-am închipuit că o să te găsesc aici, m-a întâmpinat ea. Am sunat la tine de câteva ori. A trebuit să plec la New York în dimineața asta.
Am găsit două locuri în fundul barului lângă un bărbat de vârstă mijlocie care avea în față o bere și o tărie. Purta o pălărie veche St. Louis Cardinals trasă pe față.
- E adevărat că mă plac, nu-i așa, Jack? spuse Dana, aruncând o privire prietenilor mei.
- În felul lor tăcut, da.
- Plec dacă vrei. Serios, Jack. Voiam numai să știu că ești în regulă. Ești bine, nu?
- Deloc. De-aia îmi pare bine că ești aici.
M-am aplecat și am sărutat-o. Cine n-ar fi făcut-o? Buzele îi erau atât de moi. Ochii ei nu erau numai frumoși, ci îi trădau și inteligența ascuțită.
Cred că m-am îndrăgostit de Dana pe vremea când ea avea paisprezece ani.Tot nu-mi venea să cred că noi doi eram împreună.
Prietenii mei nu erau impresionați încă de ea, dar îi va cuceri de îndată ce o vor cunoaște.
Mi-am golit portofelul la bar, am făcut cu mâna găștii și am însoțit-o pe Dana afară din Memory. În loc să ne îndreptăm spre mașina ei, m-a condus până la capătul unei străzi pietruite.
Apoi a bâjbâit cu o cheie până ce camera 18 s-a deschis plină de promisiuni în fața noastră.
- Sper să nu te deranjeze, a șoptit, dar mi-am luat libertatea de a rezerva apartamentul nupțial.
Capitolul 14
Ceea ce Reparatorul dorea cu adevărat era un martini Tanqueray 10 cu lămâie. Însă când barmanul de la Memory îl băgă în seamă, pretențiile lui scăzuseră la un Budweiser și o tequila.
Între timp, găsise un scaun gol din piele roșie în mijlocul barului, și cu pălăria lui St. Louis Cardinals trasă pe față sorbea din bere și privea.
Dacă întorcea ca din întâmplare capul putea să arunce o privire asupra triștilor uneltitori de la masa din spate. Figurile lor erau atât de sincere și de deschise, încât se întreba cum de pot aparține aceleiași specii.
După un timp, își plimbă privirea scormonitoare de jur împrejurul mesei, gândindu-se cine i-ar da cea mai mare bătaie de cap.
Tipul nebărbierit cu jacheta veche de jeans părea cel mai masiv, de cam doi metri și vreo sută de kilograme, după estimările lui. Și se purta ca un jucător de fotbal. Tipesa care apăruse în acel Porche castaniu părea dură. Și, bineînțeles, Mullen putea fi periculos, mai ales în starea în care se afla. Era fără îndoială cel mai deștept din grup, și pe deasupra băiatul suferea.
Până când mușchetarii terminară de băut, de râs, de plâns, trecură deja trei ore, iar el stătea pe scaun și fundul îi amorțise.
Îi urmări pe Lauricella și pe Fenton plecând cu dubița și pe Burt demarând în Porsche-ul ei. Se pregătea s-o urmărească pe Molly Ferrer până acasă într-un raid de recunoaștere, când îi văzu pe Dana și pe Jack strecurându-se în întuneric.
- O fată de sute de milioane de dolari într-un hotel de șaizeci de dolari pe noapte, bombăni.
Dana Neubauer și Jack Mullen. Mai devreme sau mai târziu trebuia să aibă grijă și de aspectul ăsta, negreșit.
Capitolul 15
Înmormântarea lui Peter a fost cea mai neagră zi din viața mea. Timp de o săptămână am rătăcit aiurea ca un orb - stors de viață, chinuit, o fantomă. Când m-am întors la muncă, Pauline Grabowski a trecut pe la mine să-mi spună cât de rău îi părea în legătură cu moartea lui Peter, și am primit un telefon de condoleanțe de la Mudman cel condamnat la moarte.
Cât despre ceilalți colegi de la Nelson, Goodwin&Mickel, totul se rezuma la afaceri, ca de obicei.
În fiecare noapte, după muncă, mă întorceam în apartamentul meu de pe 114th Street, situat la două străzi mai la sud de Columbia. Colegii mei de apartament plecaseră în vacanța de vară, iar eu ședeam lungi pe saltea, singura piesă de mobilier care rămăsese, ascultându-i pe cei de la Yankees pierzând de trei ori la rând.
Vineri noapte m-am dus la gara Penn și am prins ultimul tren. Dana nu mă aștepta în Montauk așa cum sperasem în timpul călătoriei de trei ore până acolo.
Din moment ce trenul oprise la mai puțin de trei kilometri depărtare de casa mea, am hotărât să parcurg drumul pe jos, în loc să sun acasă după mașină. M-am gândit că nu mi-ar strica o mică plimbare.
După cincisprezece minute de mers, am lăsat în urmă ferestrele întunecate ale centrului orășelului Montauk și am început să urc abruptul deal care ducea în afara orașului. M-am întrebat oare ce s-ar fi putut întâmpla cu Dana.
Am trecut pe lângă ruinele de piatră ale societății istorice și pe lângă arhitectura albă din anii 1960 a librăriei din oraș, unde mă opream adesea în drumul de la școală către casă.
Am ieșit de pe strada 27 în Ditch Plains și am cotit pe lângă locurile de parcare din apropierea plajei. Mașina tatălui meu era pe alee. Probabil că Mack nu terminase de escrocat partenerii la jocul săptămânal de poker.
Dacă nu aveam să adorm până sosea el, probabil urma să-i țin companie la un păhărel, după ce își va fi lăsat pe masa din bucătărie câștigurile din acea seară.
Toate luminile erau stinse, așa că am ridicat ușurel ușa de la garaj cât mai ușor ca să nu fac zgomot și am pătruns în casă prin bucătărie. M-am servit cu o bere și am stat în întunericul plăcut și răcoros.
Am sunat-o pe Dana, dar nu mi-a răspuns decât robotul telefonic. Ce să însemne toate astea?
......................................................................
- După spusele unor oameni foarte drăguți care au avut amabilitatea să mă informeze cu privire la el, Higgins are o problemă foarte serioasă cu băutura. Aproape în fiecare noapte vorbește despre cariera lui de procuror și despre ceea ce el numește „dreptatea lui Higgins”. Probabil ar trebui să aflu mai multe înainte ca băutura să-i vină de hac.
- Asta faci tu toată ziua? Selectezi voir dire despre dușmanii lui Nelson, Goodwin&Mickel?
A zâmbit, și era greu să nu-i întorci zâmbetul.
- Poți folosi sintagma latină dacă dorești, dar eu numesc asta a scormoni în rahat. E destul pe-acolo, tinere Jack.
- Nu atât de tânăr pe cât ai crede. Te superi dacă te întreb cu ce te ocupi în timpul liber?
- Cu grădinăritul, a răspuns Pauline, fără expresie.
- Serios?
- În special, cactuși, Deci ai grijă, Jack. De altfel, am auzit că ai pe cineva. Doar sunt detectiv particular, în caz că ai uitat!
Capitolul 3
La ora 9.20, în acea seară de vineri, mi-am înșfăcat ruscacul și am coborât cu liftul, pe scara rulantă, apoi pe scări, până am dat de un peron de metrou aflat sub gara Grand Central. Metroul m-a purtat de colo, colo, din vest până în sud, până am ajuns la Pen Station, pe care am traversat-o până la linia care să mă ducă în Long Island. Am prins ultimul tren.
Fiecare vagon avea să fie înțesat de tineri orășeni îndreptându-se vioi spre deliciile primului weekend de vară din Hampton, dar am ajuns suficient de devreme pentru a revendica un scaun la fereastră.
Am strecurat in CD în walkman și m-am ghemuit în scaun pentru un drum de trei ore cu uruieli și scârțâieli până la capătul liniei, în Long Island.
Montauk.
Acasă.
Câteva minute înainte ca trenul să-și înceapă legănarea pe șine, un puști care arăta ca un boboc de colegiu care merge acasă în vacanța de vară, cu toate hainele murdare și grijile vârâte într-un sac imens, s-a prăbușit pe scaunul din fața mea.
Cinci minute mai târziu dormea deja, cu o copertă zdrențuită din Pecetea roșie a curajului atârnând gata să cadă din buzunarul vestei Old Navy.
Uitându-mă la puști, care era înalt și deșirat, cu un barbișor pe care un băiat de 19 ani îl poartă cu o mândrie stângace, mi-am amintit de toate călătoriile pe care le făcusem acasă în acest tren.
M-a făcut să realizez cât de bine s-au aranjat lucrurile. Tocmai terminasem anul doi la Universitatea din Columbia și colaborasem la reviste de drept cu un semestru în urmă. Intrasem în marea familie a asociaților Nelson și Goodwin, unde câștigam într-o săptămână mai mult decât într-o vară întreagă de cărat sau vopsit carene.
Și apoi mai era și Dana, care probabil mă aștepta la gară. Se împlinea un an de când ieșeam împreună, însă nu înceta să mă uimească. Asta se datora în parte și numelui ei de familie, Neubauer. Poate ați auzit de numele ăsta.
Părinții ei dețineau una dintre cele mai mari companii private din lume și una dintre cele mai frumoase reședințe de vară de pe coasta de est.
Am început să mă văd cu ea vara trecută, pe când munceam la Jepson. Se oprise acolo să vadă cum stau treburil cu vasul de coazieră al tatălui ei. Nu știu ce-a fost cu mine, dar i-am propus să ne întâlnim. Cred că i-a plăcut scenariul fetei bogate care se întâlnește cu tânărul sărac care muncește și, probabil, și mie.
În general o plăceam pe Dana: era deșteaptă, amuzantă, echilibrată și hotărâtă. Era o persoană cu care puteai discuta, și aveam încredere în ea. Și, pe deasupra, nu era o snoabă sau genul de progenitură bogată răsfățată, ceea ce era un fel de miracol, având în vedere mediul din care provenea.
Eastward!
Bătrânul tren și-a continuat hârâiala, oprind în toate orășelele împrăștiate, cu fast-foodurile lor non-stop și nume indiene ca Patchogue sau Ronkonkoma, unde amicul meu student la colegiu se dădu jos.
Orașe adevărate. Nu sătuce pentru turiștii de weekend, în care cei din vagoane abia așteptau să-și înceapă zbenguiala.
Jumătate din pasageri au coborât în Westhampton. Restul s-au dat jos câteva stații mai încolo, la East Hampton.
Când trenul s-a oprit cu un șuierat în Montauk, fix la ora anunțată de mine, patru minute după miezul nopții, eram singurul pasager din vagon.
Și ceva dincolo de fereastra compartimentului nu părea deloc în regulă.
Capitolul 4
Primul meu gând a fost că erau prea mulți oameni care așteptau sosirea trenului pentru acea oră.
M-am dat jos, așteptând să văd Range Roverul Danei pe peronul întunecat și gol și pe ea stând picior peste picior, singurică-singurea, pe capota încă fierbinte.
Însă Dana stătea chiar la capătul peronului bine iluminat și nu părea fericită că mă vede. Ochii îi erau umflați și arăta de parcă ar fi plâns zile întregi.
Mai ciudat era că tata și bunicul meu o însoțeau. Tatăl meu, care nu o duce prea bine de ceva vreme, avea o privire cenușie. Bunicul meu arăta îndurerat și furios, un irlandez iritat de optzeci și șase de ani, cu aerul că vrea să împartă câțiva pumni.
În spatele lor se aflau un polițist din East Hampton pe numel Billy Belnap și un tânăr ziarist de la East Hampton Star care mâzgălea nervos ceva într-un carnețel. În urma lor, lumina roșie intermitentă a mașinii de serviciu a lui Billy Belanp scălda scena cu licărirea sângerie a catastrofei.
Singurul care lipsea era fratele meu, Peter. Cum era oare posibil?
Peterși-a petrecut toată viața trecând nepăsător dintr-un dezastru în altul, alegându-se doar cu câteva zgârieturi.
Când Peter avea cinci ani, un vecin l-a găsit zăcând fără cunoștință peste bicicleta lui, la marginea drumului. Vecinul cu pricina l-a purtat pe brațe până acasă la noi, unde l-a lăsat pe canapea. Eram pe punctul de a chema ambulanța când Peter s-a ridicat, ca trezit dintr-un somn de după-amiază. Asta se întâmpla în anul în care tot cădea din copaci.
Dar de data asta figurile celor de pe peron îmi spunea că fratele meu, Peter, cu aerul lui nepăsător și îndrăzneț, dispăruse. S-o fi răsturnat cu motocicleta de pe dealurile Shadmoor, o fi adormit în timp ce fuma o țigară ori o fi urmărit vreo minge prin trafic și a sfârșit prin a fi strivit ca un câine.
Mi s-au tăiat picioarele când Dana s-a aruncat la pieptul meu și și-a apropiat fața plânsă de a mea.
- Jack, îmi pare atât de rău. E Peter. O, Jack, îmi pare nespus de rău.
După ce mi-a dat drumul, mi-am îmbrățișat tatăl, care nu reacționa în niciun fel. Era prea adâncit în propria durere și suferință. Amândoi bâlbâiam cuvinte care nu puteau exprima ceea ce simțeam cu adevărat.
„Mulțumesc lui Dumnezeu că-l am pe Mack”, mi-am spus când bunicul m-a îmbrățișat.
Când eram mic, bunicul era un om vânjos, cu mușchi bine conturați. Pe la patruzeci și ceva de ani, a stabilit recordul familiei Mullen în materie de greutate, cântărind 108 kilograme. Avea nevoie doar de o mică provocare să înceapă să dea jos din ele.
În ultimii douăzeci de ani a pierdut mai mult de o treime din acea greutate, însă mâinile îi erau în continuare enorme și avea oase mari și solide, iar atunci când m-a îmbrățișat a făcut-o cu atâta forță, că aproape m-a lăsat fără suflu.
M-a strâns și mi-a șoptit la ureche:
- Jack, ei spun că Peter s-a dus să înoate și s-a înecat. E cea mai mare tâmpenie pe care mi-a fost dat s-o aud.
Capitolul 5
Familia Mullen a luat loc pe bancheta din spate a mașinii de poliție, iar Dana s-a așezat în dreapta lui Belnap.
Mă uitam la ea prin pexiglasul compact și părea la mii de kilometri depărtare. S-a întors spre mine și a șoptit:
- Oh, Jack! apoi s-a oprit, neștiind cum să-și continue gândul.
Cu lumină intermitentă, dar fără sirenă, am ieșit de pe peronul pustiu și am gonit spre vest prin ventrul liniștit al orașului.
- Aseară a fost marea petrecere de sfârșit de săptămână pentru Memorial Day, a spus bunicul, rupând teribila tăcere, iar Peter parca mașini, ca de obicei. Pe la nouă a mâncat ceva. Dar când petrecerea s-a terminat și a venit timpul să aducă mașinile, Peter era de negăsit. Absența lui nu a trecut neobservată, dar cum lumea îl văzuse înainte, nimeni nu s-a îngrijorat. Acum două ore, doamna doctor Elisabeth Possidente își plimba rottwailerul. Câinele a început să se poarte ciudat. A fugit după el și aproape s-a împiedicat de cadavrul lui Peter, mărutat de valuri la capătul proprietății familiei Neubauer. E încă aici, Jack. Nu i-am lăsat să ia cadavrul înainte de venirea ta.
Am ascultat vocea bunicului meu, joasă și gravă. Pentru mine este cea mai alinătoare și cea mai clară voce din întreaga lume, dar abia puteam desluși ce-mi spunea.
Mă simțeam la fel de străin și de locurile pe care le vedeam prin geamul mașinii în timp ce rulam. Culorile erau altele, atât de țipătoare încât păreau fierbinți. Tot orașul părea radioactiv.
În mașină am stat între tatăl meu, John Samuel Sanders Mullen și bunicul, Macklin Reid Mullen, simțind sfâșierea tristă a unuia și durerea furioasă a celuilalt. Nu ne-am mișcat, n-am scos un cuvânt. Instantanee cu Peter îmi fulgerau prin cap, ca și cum craniul meu ar fi ascuns sub un proiector.
Mașina lui Belnap a cotit în sfârșit pe Bluff Road și a accelerat prin porțile deschise ale proprietății familiei Neubauten, îndepărtându-se de casă și începând să coboare pe un drum neasfaltat. S-a oprit la vreo nouă sute de metri de locul unde valurile alb înspumate și furioase măcinau malurile.
Ăsta era locul în care a murit fratele meu.
Capitolul 6
Peronul gării de tren fusese prea înțesat de oameni. Plaja oferea contrariul. Am pășit împleticindu-mă pe o întindere minunată de nisip luminat de lună. Nu era nici picior de polițist fotografiind locul crimei, ori detectiv cernând nisipul în căutare de indicii. Singurele care păreau a se grăbi erau valurile care se spărgeau de țărm.
Simțeam o presiune în piept. Vedeam ca prin ceață, de parcă aș fi privit această scenă printr-un tunel lung și subțire.
- Duceți-mă la Peter, am spus.
Bunicul m-a condus prin nisip pâna la ambulanță. Hank Lauricella, un prieten apropiat care făcea muncă de voluntariat la Serviciul de Urgență două nopți pe săptămână, a deschis portiera din spate și am intrat înăuntru.
Acolo zăcea Peter....
M-am uitat îndelung la cadavrul lungit pe patul ambulanței. Chiar mort, era neîndoios că orice fată căreia Peter i-a zâmbit vreodată de la vârsta de paisprezece ani i-a întors zâmbetul. Arăta ca una dintre sculpturile din perioada Renașterii. Părul și ochii îi erau negri ca tăciunele. Purta în jurulgâtului lănțișorul mamei cu Sfântul Nicolae, iar în lobul urechii stângi avea un ineluș de aur pe care-l purta încă de la unsprezece ani.
Eram atât de hotărât să-l regăsesc pe Peter privindu-i încordat chipul, încât mi-a luat ceva timp până am văzut cât de lovit era. Când Hank și-a dat seama, m-a călăuzit în tăcere prin dezastre.
Răni adânci pe piept, pe brațe, pe picioare, coaste rupte; decolorarea frunții și a cefei. Hank mi-a arătat degetele rupte și răsucite și cum încheieturile ambelor mâini erau zgâriate până în carne.
Când Hank a terminat, mi s-a făcut rău și am amețit atât de tare, încât a trebuit să mă sprijin de marginea tărgii ca să nu mă prăbușesc.
Capitolul 7
Când într-un final am pus din nou piciorul pe plajă, m-am simțit de parcă aș fi petrecut toată noaptea în acea ambulanță. Drumul cu trenul îmi părea o amintire din altă viață.
Dana stătea singură pe nisip, aruncând priviri rătăcite asupra propriei proprietăți. M-am aplecat spre ea și m-a înlănțuit cu brațele.
- Aș vrea tare mult să stau cu tine în seara asta, a spus. Te rog, Jack.
Eram bucuros că îmi ceruse asta. Am luat-o de mână și i-am urmat pe tata și bunicul înapoi la mașină.
Când să mă urc în mașină, Frank Volpi, bătrânul detectiv-șef de la East Hampton, a venit spre noi din direcția casei.
- Sam, Macklin. Jack. Îmi pare rău.
- Atunci de ce nu încerci să afli cine l-a omorât? a întrebat Mack, ațintindu-l cu o privire rece și dură.
- Pentru moment, nu există nimic care să indice altceva decât un accident oribil, Mack.
- I-ai văzut cadavrul, Frank? am zis încet.
- O furtună blestemată tocmai a trecut pe aici, Jack.
- Crezi că Peter s-a hotărât să se ducă să înoate în timpul serviciului? l-am întrebat. Cu valurile astea? Să fim serioși, domnule comisar.
- Peter era absolut nebun s-o facă. Deci, da, cred că e posibil să fi făcut asta.
Cu tonul ipocrit al unui asistent social, adăugă:
- În același timp, nu cred că putem exclude posibilitatea unei sinucideri.
- Peter nu și-ar fi pus capăt zilelor, a spus Mack, alungând pentru totdeauna acestă ipoteză. Ești un ticălos dacă poți sugera un asemenea lucru.
- Radarul lui Belnap l-a înregistrat zburând prin trafic cu 150 de kilometri la oră chiar înainte de începerea petrecerii. Numai o persoană cu intenții suicidare ar putea acționa astfel, după părerea mea.
- Ce chestie interesantă, Frank, spuse Mack, numai că sună la fel ca toate bazaconiile pe care ai început să ni le îndrugi.
Mack părea hotărât să-l pocnească.
- Ai început să faci investigații? am întrebat, încercând să intervin. Să vezi dacă nu cumva au fost martori? Trebuie să existe o listă a invitaților. Ce naiba, Frank, e vorba de Peter care a murit acolo!
- Îi cunoști pe cei de pe listă, Jack. Nu poți pune o întrebare nici măcar unui grădinar de-al lor fără să prezinți un ordin al Curții.
- Atunci fă rost de unul, îi ceru Mack. Barry și Campion n-au nimic de spus?
- Sunt din cale-afară de mâhniți, bineînțeles, și vă transmit condoleanțe. Însă au plecat din oraș cu afaceri azi-dimineață. Nu văd ce-aș putea rezolva dacă i-aș întoarce din drum.
- Nimic, bănuiesc. Apropo, Frank, încă ești comisar, sau ai fost avansat la rangul de mesager?
Figura și gâtul lui Volpi au devenit dintr-odată roșii.
- Ce vrei să spui cu asta, Mack?
- Ce parte a întrebării nu înțelegi? i-a replicat bunicul.
Capitolul 8
La un an după stabilirea părinților mei în Montauk, tatăl meu a construit mica locuință cu trei dormitoare situată la jumătatea drumului dintre oraș și farul de pe coastă. Ne-am mutat în noua locuință când eu aveam doi ani, iar Peter s-a născut acolo, cinci ani mai târziu. Cu toate că și-a petrecut cel puțin jumătate din nopțile din ultimii ani acasă la o prietenă sau alta, oficial nu s-a mutat niciodată.
Asta ar fi putut fi o problemă, dacă mama, Katherine, ar mai fi trăit, dar casa devenise de mult imp un adăpost al bărbaților.
Tatăl meu și cu Mack s-au îndreptat împleticindu-se direct spre paturile lor de cum am deschis ușa. Eu și Dana am apucat sticla de whisky și două pahare groase. Am urcat scările abrupte care duceau la camera lui Peter.
- Sunt chiar în spatele tău, a șoptit Dana.
M-am răsucit și am luat-o de mână, ținând-o strâns.
- Nici nu știi cât de bine-mi face că ești aici.
Am fost iarăși uimit de cât de aerisită era camera lui Peter. Era mobilată cu un birou din lemn în culori palide, lipit de perete, și două paturi identice.
Lăsând la o parte micul detaliu al unei fotografii alb-negru de mărimea unui timbru care-l prezenta pe marele saxofonist Charlie Parker și pe care Peter o lipise deasupra patului, am fi putut spune că ne aflăm într-o cameră de motel.
Poate că Peter își aranjase camera așa pentru că nu voia să pară că locuiește încă acolo. Asta m-a făcut să mă simt și mai rău, era ca și cum s-ar fi gândit că nu avea un cămin adevărat niciunde.
Dana a pus unul dintre vechile CD-uri ale lui Peter cu Sony Rollins. Am lipit cele două paturi unul de celălalt și ne-am întins pe ele. Ne-am luat în brațe.
- Nu pot crede nimic din toate astea, am spus zăpăcit.
- Știu, a șoptit Dana, ținându-mă strâns.
Whisky-ul mi-a dezmorțit creierul suficient de mult încât să realizez că nimic nu avea sens. Zero. În niciun caz fratele meu nu s-ar fi dus să înoate într-o noapte ca aceea. Pentru Peter, a-și păstra corpul la o temperatură normală era unul dintre puținele lucruri pe care le respecta cu religiozitate.
Era și mai puțin probabil să se fi sinucis. Nu știu cum de și-a permis acel lux, dar tocmai își cumpărase o motocicletă de 19.000 de dolari. A așteptat șase luni pentru a obține nuanța de albastru pe care și-o dorea, și avea la bord mai puțin de 5.000 de kilometri. Nu-ți speli motocicleta de două ori pe zi când cochetezi cu ideea sinuciderii.
Unde mai pui că era programat și pentru o ședință foto săptămâna viitoare pentru jeanșii Helmut Lang. M-a sunat la serviciu și mi-a spus că unul dintre asistenții fotografului Herb Ritts îl văzuse la Talkhouse și-i trimisese un contract. Peter încerca din greu să nu dea mare importanță acestui lucru, dar nu reușea să păcălească pe nimeni, cu atât mai puțin pe mine.
Dana îmi umplu din nou paharul și mă sărută pe frunte. Am luat o înghițitură zdravănă de whisky. Mă gândeam cum, pe când eram copii, eu și Peter obișnuiam să ne luăm la trântă în această cameră, jucând un joc numit Regele patului. Abia acum realizez că trânta era doar un pretext pentru a ne îmbrățișa.
Apoi i-am povestit Danei despre o după-amiază de toamnă, cu vreo doisprezece ani în urmă. Cred că vorbeam aiurea, dar m-a lăsat să continui.
- Sâmbăta, jucam un fel de fotbal pe terenul din spatele școlii. În ziua aia l-am adus acolo pe Peter pentru prima oară. Chiar dacă era cu vreo cinci ani mai mic decât ceilalți, am garantat pentru el. Bill Conway, unul dintre adolescenții care conduceau jocul, a fost de acord până la urmă și l-a lăsat să joace. Una peste alta, Peter era ultimul venit în cercul nostru și conducătorul nostru de joc nu i-a pasat mingea nici măcar o dată. Peter însă era într-atât de recunoscător că fusese primit în jocul celor mari încât nu s-a plâns de nimic. Soarele era la apus, iar scorul era strâns. Mingea era la noi. În învălmășeală i-am spus lui Livolsi să i-o arunce lui Peter. Cealaltă echipă nu-l mai blocase deloc în ultima oră. Nu se știe de ce, Livolsi chiar mi-a dat ascultare. În ultimul atac, i-a trimis pe cei de la primire într-o parte și pe Peter în cealaltă. Apoi s-a lăsat pe spate și a aruncat mingea pe jumătate din lungimea terenului. Peter era un omuleț care stătea singur în amurg pe linia de fund. Din păcare, Livolsi nu era nicidecum un as. Mingea pe care a aruncat-o s-a dus mult prea departe. Peter a urmărit mingea și, în ultimul moment, a sărit zburând paralel cu solul ca unul din tipii ăia din clipurile filmate cu încetinitorul ale Ligii Naționale de Fotbal American. Îți jur, niciunul dintre cei care au fost de față nu va uita episodul ăsta vreodată. Livolsi povestește întâmplarea asta de câte ori ne întâlnim. Dana, avea nouă ani. Cântărea cam douăzeci și nouă de kilograme. Tipul putea face orice i-ar fi trecut prin minte. Putea fi orice și-ar fi dorit să fie, Dana. Nu-i lipsea nimic.
- Știu asta, Jack, șopti ea.
- Și asta nu a fost totul. Cel mai frumos moment a fost drumul spre casă. Peter era foarte fericit și eu îmi dădeam seama de asta. Niciunul dintre noi nu a scos un cuvânt. Nici nu trebuia. Fratele lui mai mare spusese că Peter putea s-o facă, iar Peter o făcuse. Nu-mi pasă ce spune lumea, mai bine de atât nu se poate. Pe drum spre casă am simțit acea liniște pe care o ai numai după ce ai reușit ceva foarte dificil. Bicicletele noastre pluteau. Abia dacă mai trebuia să pedalăm.
Am reușit cu greu să rostesc ultimele cuvinte. Am început să plâng și odată pornit nu m-am putut opri din plâns vreme de douăzeci de minute. Apoi mi s-a făcut dintr-odată foarte frig. Îmi clănțăneau dinții.
Nu-mi venea să cred că nu aveam să-l mai văd pe Peter niciodată.
Capitolul 9
Stând în umbra parfumată a unui abrust înalt, un bărbat masiv cu o cicatrice urâtă, pe nume Rory Hoffman, privea cum o dubă conducea convoiul de vehicule în afara plajei. În timp ce luminile roșii din spatele mașinii șerpuiau printre copaci, plescăi din limbă clătinând ușor din cap.
„Încurcătura dracului. Un dezastru în toată regula”, își spuse.
Titulatura oficială a postul pe care-l ocupa era de șef al securității, însă se ocupa de treburile astea mai delicate de atât timp și o făcea cu atâta eficiență, încât căpătase pe drept cuvânt porecla de „Reparatorul”.
Hoffman credea că denumirea era pompoasă și neadecvată. Se considera mai dregabă un soi de fată de casă sau un angajat din serviciul de întreținere.
„Iar acum sunt obligat să curăț mizeria asta nenorocită.”
Știa că nu avea să fie ușor. Niciodată nu era. Printre măruntele concluzii pe care le formulase în munca pe care o făcea se afla și aceea că violența lăsa întoteaunda o urmă. Și, chiar dacă reușești să scoți acea pată cu îndemânare și seriozitate, efortul tău lasă propria urmă trădătoare. Ceea ce înseamnă că munca ta nu se încheie cu adevărat niciodată.
Reparatorul părăsi adăpostul copacilor și ieși pe șoseaua acoperită cu pietriș, pietricelele albe împingându-i talpa subțire a pantofilor. Pufni în râs gândindu-se la pantofi.
La ce bun să vinzi o pereche de pantofi atât de subțiri încât abia poți merge cu ei? Se mai numesc și pantofi pentru plimbare. Genial. Iar el îi purta.
Ajunse la locul unde mașinile intraseră pe șosea. Apoi se luă după urmele lăsate de roțile lor până la plajă.
Cu toate că luna lumina puternic, aprinse o lanternă și începu să se uite printre dunele de nisip după urme de pași. Plajele erau publice. Era imposibil să ții oamenii departe de ele. Cu toate că în multe locuri se puteau observa tăblițe cu înscrisul TRECEREA OPRITĂ, nu se putea spune cu certitudine că nimeni nu trecuse pe acolo.
Partea dinspre nord arăta bine. Poate că noaptea asta va fi excepția de la regulă.
„Locul chiar ar putea fi curat.”
Primii nouă metri erau curați. Apoi zări un muc de țigară, urmat de un altul. Asta nu era bine. Era de fapt foarte rău.
Avea senzația că este urmărit, și, când închise ochii, simți un miros vag de sulf plutind în aer, probabil de la un băț de chibrit aprins.
„O, Doamne.”
Niște urme de ghete îl conduseră la un pâlc de tufișuri. În spatele lor găsi aceleași urme și alte mucuri de țigară. Oricine ar fi fost acolo, se vedea treaba că adăstase în acel loc pentru o vreme.
Se lăsă pe vine și vârî trei mucuri într-o punguță de plastic, din acelea folosite de polițiști - sau, mă rog, ar trebui să le folosească.
Atunci lanterna lumină o cutie galben deschis zdrobită în nisip. Kodak.
„Dumnezeule mare, cineva a făcut poze aici!”
Capitolul 10
A doua zi mă dureau ochii. La fel cum mă dureau toate. Ceea ce nu mă durea fizic mă făcea oricum să mă simt jalnci. Și asta am simțit în răgazul de două secunde de dinainte de a-mi aminti ce i se întâmplase fratelui meu.
M-am frecat la ochi. Atunci am observat că Dana nu mai era acolo. Am găsit în schimb un bilețel lipit de veioză:
„Jack, n-am vrut să te trezesc. Îți mulțumesc că m-ai lăsat să stau cu tine. A însemnat mult pentru mine. Deja îmi e dor de tine. Te iubesc, Dana.”
Era deșteaptă și frumoasă, iar eu eram norocos s-o am lângă mine. Doar că mi-era cam greu să mă gândesc la mine ca la un om norocos în acea dimineață.
Am coborât fără grabă la parter și m-am așezat la masa din bucătărie alături de doi bărbați în vârstă îndurerați, îmbrăcați în halate de baie. Nu ofeream o imagine tocmai plăcută.
- Dana a plecat.
- Am băut cafeaua împreună, spuse Mack. Plângea întruna.
M-am uitat la tatăl meu; părea lipsit de orice reacție. Privindu-l în lumina dimineții, mi-am dat seama că nu avea să mai fie niciodată la fel ca înainte. Arăta de parcă îmbătrânise cu douăzeci de ani peste noapte.
Mack părea mai sigur pe el ca niciodată, parcă mai puternic, ca și cum turnura tragică a evenimentelor l-ar fi întărit.
- Am să-ți pregătesc niște ouă, a spus, sărind agil de pe scaun.
Asta nu înseamnă cu bunicul nu era devastat de moartea lui Peter. Dacă e s-o spunem p-aia dreaptă, Peter fusese favoritul lui. Dar pentru el, viața, bună sau rea, este un război sfânt, și-și pregătea armura pentru o nouă bătălie.
A tăiat cinci felii de șuncă pe care le-a aruncat într-o tigaie la fel de bătrână și de aspră ca și el. Curând camera s-a umplut de o muzică unsuroasă.
În acea dimineață am realizat că tata nu a depășit niciodată momentul morții mamei. Inima nu-i bătea pentru compania de construcții pe care o deținea,și nu avea niciun chef să profite de cea mai mare explozie a industriei construcției de case din istoria orașului Hampton.
Bunicul, pe de altă parte, câștiga teren pe măsură ce îmbătrânea. După ce s-a pensionat ca muncitor la siderurgie pe la începutul vârstei de șaizeci de ani, a petrecut o vară întreagă citind și pierzând timpul aiurea. Apoi a urmat niște cursuri și a devenit asistentul unui avocat. În ultimii douăzeci de ani ajunsese un fel de legendă a tribunalelor și a firmelor de avocatură în partea de est a Long Islandului. O gămadă de oameni erau convinși că el cunoștea legea mai bine decât majoritatea judecătorilor.
Dragostea lui pentru dreptate era unul dintre motivele pentru care studiam la Universitatea Columbia, și era extrem de mândru că ajunsese atât de departe.
De fiecare dată când beam împreună câteva halbe la Shagwong, simțeam aceeași jenă când el mă prezenta drept „cel mai educat Mullen din istoria Irlandei și a Americii”.
Putem vedea însă, după felul în care mă privea în acea dimineață, că totul era o joacă de copii comparativ cu ce se întâmplase.
- În niciun caz Peter nu s-a sinucs, am spus. Volpi e un dobitoc.
- Sau nu-i pasă nici cât negru sub unghie, spuse Mack.
Pentru tatăl meu, felul în care murise Peter nu conta prea mult. Ultimele lui clipe ar fi fost mai puțin înfiorătoare dacă ar fi fost vorba de sinucidere. Dar pentru Macklin ăsta era lucrul cel mai important.
- Puștiul era mai plin de viață decât Dumnezeu însuși. De ce să se fi sinucis?
Mack spărsese trei ouă peste șuncă și le lăsă să sfârâie cu gălbenușul la vedere. Când începură să se aurească pe margini, mânui cu dibăcie o spatulă și le întoarse fără a scăpa o picătură de ulei pe jos. Le lăsă să se prăjească încă treizeci de secunde înainte de a mi le răsturna în farfurie.
Vara era aproape, dar asta nu era o mâncare de sezon, rece și grea. Era exact hrana de care aveam nevoie. După trei cești de cafea neagră, mi-am împins scaunul de la masă și am anunțat că aveam de gând să mă duc să vorbesc cu Volpi.
- Vrei să merg cu tine?
- Nu, nu-i nevoie, Mack.
- OK, să nu faci vreo prostie. Să-ți păstrezi mintea limpede. Ai înțeles, Jack?
- Ia seama la ce spune glasul rănit al rațiunii, rosti tatăl meu.
Pentru o secundă, am crezut că o să zâmbească.
Capitolul 11
În timpul nopții, cineva adusese acasă motocicleta lui Peter. Stătea la marginea șoselei ca o șopârlă uriașă care se încălzește la soare. Era tipic pentru Peter să cheltuiască mai mult decât își permitea pentru această frumusețe pe roți.
Dar trebuia să recunosc, era o bijuterie, iar plăcuța de înregistrare mi-a smuls un zâmbet: 4NIC8. Da, ăsta era Peter.
M-am urcat în vechea furgonetă cu inscripția MULLEN CONSTRUCȚII pe portieră și am condus până la mica clădire din cărămidă care adăpostește sediul Departamentului de Poliție din East Hampton. Am parcat lângă Jeepul negr al lui Frank Volpi.
Tommy Harrison era de serviciu la birou. Mi-a strâns mâna spunându-mi cât de rău îi părea pentru Peter.
- Am ținut la fratele tău, Jack.
- De asta am venit să vorbesc cu Volpi.
Harrison s-a dus să-l caute pe Volpi și s-a întors câteva minute mai târziu având un aer foarte încurcat.
- Volpi e mult mai ocupat decât am crezut. Crede că va fi reținut de treburi toată după-amiaza.
- E în regulă, Tommy, am să aștept. E important.
Patruzeci de minute mai târziu ofițerul de serviciu mi-a spus același lucru. Am ieșit afară. Apoi am intrat în sediul Departamentului de Poliție încă o dat. De data asta prin ușa din spate.
Biroul lui Volpi era la jumătatea culoarului. Nu m-am obosit să bat la ușă.
Detectivul și-a ridicat privirea de la un ziar despăturit pe care îl ținea în poală. Urme de lapte și cafea îi acopereau vârfurile mustății. În East Hampton chiar și poliția soarbe cappuccino.
- Nu-i timp de odihnă pentru un om istovit de muncă, nu-i așa, Frank?
- Am înghițit destule de la orașul ăsta ca să te mai ascult și pe tine. Ieși dracului afară! Dispari de-aici.
- Dă-mi un singur motiv pentru care Peter s-ar fi dus să înoate în timpul serviciului, și apoi te las să te întorci la pagina șase și la amărâtul tău de cappuccino.
- Ți-am spus deja. Pentru că era un mic gunoi drogat.
- Și de ce să se fi sinucis? Lui Peter toate îi mergeau strună.
- Pentru că femeia pe care o plăcea și-o trăgea cu cel mai bun prieten al lui; pentru că în ziua aia nu-i stătea bine părul; pentru că se săturase să tot audă cât de perfect era fratele lui mai mare. Voiai un motiv. Iată trei. Acum șterge-o!
- Asta-i tot, Frank? Accident, sinucidere - cui îi pasă? Caz rezolvat.
- Pentru mine sună destul de bine.
- Când vei înceta să faci pe polițistul închiriat în serviciul celor bogați, Frank?
A sărit de pe scaun, și-a vârât capul în fața mea, m-a apucat de tricou și m-a lipit de perete.
- Ar trebui să te snopesc din bătaie chiar acum, nenorocitule!
Știam că nu glumea, dar având în vedere cum mă simțeam în ziua aceea, poate nu era cel mai bun moment să se pună cu mine. Până și el a realizat asta. Mi-a dat drumul și s-a așezat.
- Du-te acasă, Jack. Fratele tău a fost un băiat bun. Toată lumea îl plăcea pe Rabbit, chiar și eu. Dar adevărul este că s-a înecat.
- Rahat! Astea-s minciuni, și o știi prea bine. Frank, dacă nu vrei să investighezi acest caz, sunt sigur că presa e de altă părere. Luând în considerare toate starurile prezente la petrecere în acea noapte, Newsda sigur va fi interesată. Și Daily News. Poate chiar și New York Times.
Fața lui Volpi se înnegură.
- Nu cred că vrei să faci vâlvă.
- De ce nu? Ce-mi scapă?
- Ai încredere în mine? Ascultă-mă bine, Jack. Las-o baltă.
Capitolul 12
Simțeam că o luasem un pic razna, așa că am condus înapoi până la locul crimei. Apoi m-am dus să văd ce fac tatăl și bunicul meu. Nu făceau deloc bine, amândoi erau deja în pat la 21.30. Dana îmi lăsase câteva mesaje.
Când am ajuns la Memory Motel trecuse de ora zece. Până la acea oră aproape fiecare bărbat cu drept de membru al mult prea elitistului club de născuți-și-crescuți în acest oraș se îngrămădea deja la o măsuță rotundă în spatele barului.
Să facem prezentările.
În capătul mesei, sub o oglindă ciobită, ședea Fenton Gidley. Fenton stătea cu patru case mai jos de noi, și a fost cel mai bun prieten al meu încă de pe vremea în care mergeam de-a bușilea.
La un metru nouăzeci și o sută zece kilograme, Fenton era un pic mai înalt decât îl știam. Îi fuseseră oferite o grămadă de burse pentru a juca fotbal la colegiu. În schimb, el luase barca de pescuit a tatălui său, și naviga de unul singur din Montauk Point zile întregi pentru a vâna pești spadă uriași și ton, pe care-i vindea japonezilor.
În stânga lui era Marci Burt, care planta și tundea tufișuri pentru Calvin, Marta, Donna și alți câțiva multimilionari mai puțin la modă. Noi doi fuseserăm împreună cândva - aveam treisprezece ani. În dreapta lui Marci stătea Molly Ferrer, care preda la clasa a patra. Ca și Fentin, Marci și Molly mi-au fost colege de clasă la liceul din East Hampton.
Toată lumea de la masă avea în mod surprinzător coafură la modă, datorită bărbatului aproape chel care stătea vizavi - Sammy Giamalva, zis și Sammy Frizerul. Sammy, cu cinci ani mai mic decât noi, era cel mai bun prieten al lui Peter. Când era copil, Sammy petrecea atât de mult timp în casa noastră încât era privit drept un membru al familiei. Încă este.
Când am ajuns la Memory, toți s-au ridicat să mă îmbrățișeze, și până m-am desprins din brațele lor calde, ultimul membru al găștii noastre și cel mai sincer om pe care-l cunoscu, Hank Lauricella, și-a făcut intrarea.
Lauricella, bucătar cu normă întreagă și din când în când voluntar la Serviciul de Urgență, a fost cel care primise telefonul care anunța descoperirea cadavrului lui Peter pe plajă.
În jurul mesei micuțe, plină de crestături, stăteau cei mai de nădejde cinci prieteni de pe planetă. Erau la fel de furioși și de confuzi în privința morții lui Peter ca și mine.
- Accident pe naiba, a spus Molly. Ca și cum Peter, sau oricine altcineva, ar fi mers să înoate în miezul nopții când erau valurile alea.
- Ceea ce susține Volpi cu hotărâre este că Peter și-a făcut-o cu mâna lui, spuse Sammy, primul homosexual declarat pe care îl cunoșteam noi. Cu toții știm că nu este adevărat.
- Așa este. Mereu am crezut că el se distrează mai mult decât noi toți la un loc, spuse Fenton. Din câte știu, abia dacă reușea să doarmă.
- Atunci ce s-a întâmplat? întrebă Marci. Cine îi vrea răul lui Peter? Nimeni. Cel mult să-i tragă o pereche de palme peste ceafă din când în când.
- Ei bine, ceva s-a întâmplat. În afară de Jack, niciunul dintre voi nu a văzut cadavrul lui Peter, spuse Hank. Am stat lângă Peter într-un spațiu mai mic decât masa asta timp de patru ore. Arăta ca un om care a murit după ce a fost snopit în bătaie. Iar Frank Volpi nici măcar nu s-a uitat la el. N-a intrat deloc în ambulanță.
- Volpi nuci nu vrea să se apropie de el, spuse Fenton. Face pe el de frică celor pe care-i slugărește.
- Atunci poate că trebuie să începem să întrebăm lumea. Să vorbim cu toți cei care ar putea să știe unele lucruri, am spus. Pentru că este evident că nimănui altcuiva nu-i pasă.
- Sunt de acord cu asta, spuse Molly.
- Îi cunosc aproape pe toți cei care au lucrat la petrecea din acea noapte, spuse Fenton. Cineva trebuie să fi văzut ceva.
- Și eu, a spus Sammy. Și sunt foarte bun la dezgropat rahatul altuia pe aici.
Am ciocnit paharele de bere. Pentru Peter.
Capitolul 13
La masă s-a lăsat dintr-odată tăcerea. Brusc, atmosfera s-a schimbat ca atunci când angajații pun la cale o grebă, iar cineva din conducere își vâră capul pe ușă. M-am întors și am văzut-o pe Dana la bar.
De fapt, Memory nu prea poate fi numit bar. Nici a motel nu prea arată. E bine de știut că în anii existenței acelor chestii negre și rotunde cunoscute sub denumirea de discuri, o trupă rock-n-roll pe nume Rolling Stones a poposit cândva aici și a scris un câtec despre locul ăsta.
Ca să fiu sincer, Memory are de asemenea și o firmă spectaculoasă - numele scris la intrare cu litere negre, groase, gotice.
Indiferent de ocazie, Dana, chiar și îmbrăcată în jeanși vechi, albaștri și cu un tricou oarecare, producea aceeași senzație pe care ar fi făcut-o Mick Jagger apărând acolo.
M-am ridicat și m-am îndreptat spre bar.
- Mi-am închipuit că o să te găsesc aici, m-a întâmpinat ea. Am sunat la tine de câteva ori. A trebuit să plec la New York în dimineața asta.
Am găsit două locuri în fundul barului lângă un bărbat de vârstă mijlocie care avea în față o bere și o tărie. Purta o pălărie veche St. Louis Cardinals trasă pe față.
- E adevărat că mă plac, nu-i așa, Jack? spuse Dana, aruncând o privire prietenilor mei.
- În felul lor tăcut, da.
- Plec dacă vrei. Serios, Jack. Voiam numai să știu că ești în regulă. Ești bine, nu?
- Deloc. De-aia îmi pare bine că ești aici.
M-am aplecat și am sărutat-o. Cine n-ar fi făcut-o? Buzele îi erau atât de moi. Ochii ei nu erau numai frumoși, ci îi trădau și inteligența ascuțită.
Cred că m-am îndrăgostit de Dana pe vremea când ea avea paisprezece ani.Tot nu-mi venea să cred că noi doi eram împreună.
Prietenii mei nu erau impresionați încă de ea, dar îi va cuceri de îndată ce o vor cunoaște.
Mi-am golit portofelul la bar, am făcut cu mâna găștii și am însoțit-o pe Dana afară din Memory. În loc să ne îndreptăm spre mașina ei, m-a condus până la capătul unei străzi pietruite.
Apoi a bâjbâit cu o cheie până ce camera 18 s-a deschis plină de promisiuni în fața noastră.
- Sper să nu te deranjeze, a șoptit, dar mi-am luat libertatea de a rezerva apartamentul nupțial.
Capitolul 14
Ceea ce Reparatorul dorea cu adevărat era un martini Tanqueray 10 cu lămâie. Însă când barmanul de la Memory îl băgă în seamă, pretențiile lui scăzuseră la un Budweiser și o tequila.
Între timp, găsise un scaun gol din piele roșie în mijlocul barului, și cu pălăria lui St. Louis Cardinals trasă pe față sorbea din bere și privea.
Dacă întorcea ca din întâmplare capul putea să arunce o privire asupra triștilor uneltitori de la masa din spate. Figurile lor erau atât de sincere și de deschise, încât se întreba cum de pot aparține aceleiași specii.
După un timp, își plimbă privirea scormonitoare de jur împrejurul mesei, gândindu-se cine i-ar da cea mai mare bătaie de cap.
Tipul nebărbierit cu jacheta veche de jeans părea cel mai masiv, de cam doi metri și vreo sută de kilograme, după estimările lui. Și se purta ca un jucător de fotbal. Tipesa care apăruse în acel Porche castaniu părea dură. Și, bineînțeles, Mullen putea fi periculos, mai ales în starea în care se afla. Era fără îndoială cel mai deștept din grup, și pe deasupra băiatul suferea.
Până când mușchetarii terminară de băut, de râs, de plâns, trecură deja trei ore, iar el stătea pe scaun și fundul îi amorțise.
Îi urmări pe Lauricella și pe Fenton plecând cu dubița și pe Burt demarând în Porsche-ul ei. Se pregătea s-o urmărească pe Molly Ferrer până acasă într-un raid de recunoaștere, când îi văzu pe Dana și pe Jack strecurându-se în întuneric.
- O fată de sute de milioane de dolari într-un hotel de șaizeci de dolari pe noapte, bombăni.
Dana Neubauer și Jack Mullen. Mai devreme sau mai târziu trebuia să aibă grijă și de aspectul ăsta, negreșit.
Capitolul 15
Înmormântarea lui Peter a fost cea mai neagră zi din viața mea. Timp de o săptămână am rătăcit aiurea ca un orb - stors de viață, chinuit, o fantomă. Când m-am întors la muncă, Pauline Grabowski a trecut pe la mine să-mi spună cât de rău îi părea în legătură cu moartea lui Peter, și am primit un telefon de condoleanțe de la Mudman cel condamnat la moarte.
Cât despre ceilalți colegi de la Nelson, Goodwin&Mickel, totul se rezuma la afaceri, ca de obicei.
În fiecare noapte, după muncă, mă întorceam în apartamentul meu de pe 114th Street, situat la două străzi mai la sud de Columbia. Colegii mei de apartament plecaseră în vacanța de vară, iar eu ședeam lungi pe saltea, singura piesă de mobilier care rămăsese, ascultându-i pe cei de la Yankees pierzând de trei ori la rând.
Vineri noapte m-am dus la gara Penn și am prins ultimul tren. Dana nu mă aștepta în Montauk așa cum sperasem în timpul călătoriei de trei ore până acolo.
Din moment ce trenul oprise la mai puțin de trei kilometri depărtare de casa mea, am hotărât să parcurg drumul pe jos, în loc să sun acasă după mașină. M-am gândit că nu mi-ar strica o mică plimbare.
După cincisprezece minute de mers, am lăsat în urmă ferestrele întunecate ale centrului orășelului Montauk și am început să urc abruptul deal care ducea în afara orașului. M-am întrebat oare ce s-ar fi putut întâmpla cu Dana.
Am trecut pe lângă ruinele de piatră ale societății istorice și pe lângă arhitectura albă din anii 1960 a librăriei din oraș, unde mă opream adesea în drumul de la școală către casă.
Am ieșit de pe strada 27 în Ditch Plains și am cotit pe lângă locurile de parcare din apropierea plajei. Mașina tatălui meu era pe alee. Probabil că Mack nu terminase de escrocat partenerii la jocul săptămânal de poker.
Dacă nu aveam să adorm până sosea el, probabil urma să-i țin companie la un păhărel, după ce își va fi lăsat pe masa din bucătărie câștigurile din acea seară.
Toate luminile erau stinse, așa că am ridicat ușurel ușa de la garaj cât mai ușor ca să nu fac zgomot și am pătruns în casă prin bucătărie. M-am servit cu o bere și am stat în întunericul plăcut și răcoros.
Am sunat-o pe Dana, dar nu mi-a răspuns decât robotul telefonic. Ce să însemne toate astea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu